Recenzii

by -
1

Ultimul testament, de Sam Bourn-recenzie

Titlul original: The Last Testament
Traducerea: Bogdan Boureanu
Număr pagini: 512

   Sam Bourn este pseudonimul lui Jonathan Saul Freedland, corespodentul pe probleme de politică al ziarului britanic The Guardian. Absolvent de Oxford, Freedland a colaborat de-a lungul timpului cu Washington Post şi BBC Radio 4. A fost declarat editorialistul anului 22, în cadrul premiilor What the Papers Say. Pe lângă Omorîţi-i pe cei Drepţi!, semnat Sam Bourn, Saul a mai publicat doua volume de proză non-ficţională foarte bine primite de lumea întreagă.
Reţeta de succes pentru acest roman este o combinaţie irezistibilă de roman poliţist şi thriller ezoteric. Acesta oferă o rezolvare ingenioasă pentru conflictul israeliano-palestinian, care nu poate fi soluţionat nici măcar cu ajutorul organizaţiilor internaţionale.

   Pentru rezolvarea acestui acord de pace este adus un negociator neoficial din partea Statelor Unite, Maggie Costello, un mediator cu renume mondial, dar care se retrăsese din activitate cu un an în urmă din cauza unei greşeli pe care o comisese. Mai exact, a avut o relaţie cu un membru al uneia dintre părţile negociatoare într-un proces de pace din Africa; astfel a fost compromisă, nu mai putea fi imparţială. Ce nu ştie Maggie, este că exact pentru acea greşeală va fi adusă în Ierusalim. Înfăţişarea ei este şi acum un impediment pentru a fi luată în serios cu adevărat.

,,Se bâlbâia, o reacţie masculină cu care Maggie era obişnuită. O ghicise în ochii lui Davis din momentul în care o salutase; surpriza iniţială, urmată de repliere şi de efortul concentrat de a se purta normal. Credea că acest lucru va înceta odată cu apropierea de patruzeci de ani, că nu va mai fi un magnet pentru bărbaţi. Dar fenomenul a continuat chiar şi după ce a început să se îmbrace cuminte. Încă mai era înaltă, avea un metru şaptezeci şi cinci, iar chipul ei îşi păstrase foarte bine trăsăturile. Părul îi era în continuare des, de un şaten închis, iar când îl lasă desfăcut, era destul de lung ca să-i cadă pe umeri.”

   Totul porneşte de la jafurile care au loc în muzeele din Bagdad, în urmă înlăturări regimului lui Saddam. Salem, un puşti care a intrat împreună cu mulţimea la prădat muzee, dă întâmplător peste o ascunzătoare în perete, iar acolo se află o cutie de conservă, şi înăuntru cutiei o tăbliţă de lut. Dezamăgirea sa era mare, era o tăbliţă de lut, pe care erau gravate nişte mâzgăleli haotice, ca atâtea altele pe care le văzuse în acea seară, multe dintre ele zdrobite la pământ. Ezitând, doar faptul că a fost ascunsă bine nu l-a făcut să arunce acea tăbliţă, care va schimba atâtea vieţii.

După câţiva ani în timpul negocierilor de pace.

,,Însoţiţi-ne la Tel Aviv pentru ceea ce se anunţă a fi o noapte istorică atât pentru israelieni, cât şi pentru palestinieni. În doar câteva zile, conducătorii celor două state se vor întâlni la Washington-pe peluza Casei Albe-pentru a semna un acord prin care, în sfârşit, se va pune punct unor conflicte ce durează de mai bine de un deceniu. Cele două tabere negociază chiar în momentul de faţă, într-o şedinţa cu uşile închise, la Ierusalim, la mai puţin de o oră de aici.”

   Adunarea din Piaţa Rabin este o convocare a premierului Israelului, care vrea să spună ,,Da păcii’‘, o mişcare menită să arate lumii şi scepticilor din rândul israelienilor că dispune de susţinerea necesară pentru semnarea unui acord cu inamicul istoric al Israelului.
În această manifestaţie va fi ucis Profesorul Shimion Guttman, erudit şi vizionar, sau agitator şi palavragiu al mulţimilor de dreapta, asta în funcţie de punctul de vedere. Gestul său disperat de a ieşi în faţă şi a vorbi cu premierul îi va aduce moartea.

   La fel va fi ucis şi un arheolog palestinian Ahmed Nour. Ce se întâmplă? Se pare ca negocierile pentru procesul de pace sunt pe cale să se destrame.
Tăbliţa de lut va fi vândută de către tatăl lui Salem pe douăzeci de dolari unui traficant de antichităţi mai mărunt. Acesta va duce tăbliţa să o vândă mai departe, va fi ucis şi îngropat de Naasari, un traficant mai feroce. Acesta la rândul său va lua comorile aduse şi le va trimite ambalate ingenios în Anglia. Încercare de a vinde tăbliţa şi alte comori provenite din Bagdad se vor solda cu eşecuri. Nimeni nu se încumetă să achiziţioneze ceva ce ştie cu siguranţă că le va fi confiscat de către autorităţi. Din cauza imenselor furturi din muzeele din Irak, comisiile internaţionale au instaurat legi şi pedepse foarte dure celor care ar avea curaj să cumpere marfă irakiană. Din această cauză tăbliţa va călători în Ierusalim, la un alt antichar, Aweida. Aici va găsi Guttman tăbliţa de lut, şi de aici i se va trage moartea.

   Maggi va oferi coondoleanţe din partea Statelor Unite familiei îndoliate a lui Guttman, văduva, fiul şi fiica. Se pare că văduva ştie ceva şi se teme:

,,-Vii de la preşedintele Statelor Unite?
-Ei bine…
-Ştii că soţul meu avea un mesaj important. Pentru prim-ministru.
-Am înţeles lucrul ăsta şi e într-adevăr o tragedie…
-Nu nu înţelegi. Încerca să-i transmită acest mesaj lui Kobi de câteva zile. L-a sunat la cabinet; s-a dus la Knesset. Dar nu a fost lăsat să se apropie. Şi asta îl înnebunea. Strânse şi mai tare încheietura lui Maggie.
-Mesajul lui era urgent, domnişoară Costello. O chestiune de viaţă şi de moarte. Nu doar viaţa lui sau a lui Kobi, ci a tuturor oamenilor din ţara asta, din întreagă regiune. Văzuse ceva, domnişoară Costello.”

   Când va reveni la casa văduvei încercând să afle câteva informaţii, Maggie va da peste cadavrul doamnei Guttman, iar în mâna sticluţa goală de pastile. La scurt timp va apare şi fiul, Uri, iar acesta îşi da seama că este în pericol de a fi următorul pe lista celor care ucid. Ce se întâmplă, de ce mor oameni? Ce secret teribil ştie Guttman?
Maggie şi Uri vor încerca să găsească acel ceva, din cauza cărora mor oameni din ambele tabere, iar pacea este compromisă. Se pare că, cei doi sunt urmăriţi, ascultaţi, monitorizaţi, iar următoarele persoane pe care încearcă să le contacteze sunt morţi în condiţi suspecte.

   Cărora dintre cele două părţi participante la tratativele de pace le sunt atribuite aceste morţi deloc întâmplătoare? Ştim că sunt o mulţime de grupări care nu văd deloc cu ochi buni împărţirea Ierusalimului. Să fie vina lor?
Maggie şi Uri vor descoperi secretul teribil deţinut de Guttman senior.Traducerea unei tăbliţe de lut scoate la lumină o descoperire fantastică, Ultimul testament al patriarhului Avraam, omul venerat ca părintele celor trei mari credinţe, iudaismul, creştinismul şi islamismul.

,,Eu, Avraam, fiul lui Terah, am grăit astfel în faţa judecătorilor. Pământul unde l-am dus pe fiul meu, pentru a-l sacrifica acolo Celui Sfânt, Muntele Moriah, acest loc a devenit pricina de ceartă între cei doi fii ai mei; fie ca numele lor să rămână aici ca Isaac şi Ismael. Aşa că am grăit în faţa judecătorilor mei caă Muntele va fi împărţit după cum urmează…”

Mai departe ce scrie pe tăbliţă? Unde a ascuns-o Guttman? Cum va fi împărţeala? De partea evreilor sau de partea musulmanilor? Aceste răspunsuri încearcă Maggie şi Uri să le găsească. Crimele ce se săvârsesc în continuare, pericolul de a nu mai exista tratative de pace este mai real ca oricând. Se pare că cei doi vor încerca şi ei să scape cu viaţă, dar nu vor renunţa să găsească unde este ascunsă tăbliţa de lut. Atracţia dintre cei doi este mare, astfel scopul iniţial al celor care au angajat-o este îndeplinit, Maggie cedând din nou greşelilor grave din viaţa unui negociator imparţial.

,,Însă înainte ca ea să scoată un cuvânt, gurile lor se întâlniseră deja. Sărutul lui fu tandru la început, cum fusese şi noaptea trecută, dar asta nu dură mult. Se transformă curând într-unul nerăbdător, impulsionat parcă de un curent ce venea dinspre ea.
Îl sărută cu nesaţ, buzele şi limba ei căutăndu-i cu disperare gura. Ferocitatea dorinţei ei o surprinsese, dar nu putea face nimic să o oprească. Fusese zăvorâtă atâta vreme, oprimată oră după oră, iar acum, când barajul se rupse, nimic nu o mai putea reţine.
Mâinile i se plimbau prin părul lui, trăgându-l, vrând să-şi apropie chipul lui, mirosul lui. Erau cuprinşi de o dorinţa mistuitoare şi amândoi îi simţeau urgenţa.”

   Cei doi vor supravieţui răpirii, deşi vor fi maltrataţi de către adevăraţii vinovaţi. Aici, am avut o surpriză uriaşă din partea adevăraţilor criminali, cei care au regizat totul, ce scenariu a fost pus la punct, neţinând cont de câte vieţi vor fi sacrificate. Cum vor reuşi cei doi să descopere tăbliţa, cum vor scapa de periculoşii duşmani, urmează să descoperiţi singuri. Veţi descoperi şi foarte multe dedesubturi despre tratatele de pace, cum se încheie acestea, de bună voie sau forţat!

Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Ultimul testament de Sam Bourn  este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Seria Miss Marple

Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie-farmecul scamatoriilor ucigașe de altădată

Editura Litera
Colecţie: Seria Miss Marple
Anul apariţiei: 2017
Titlul original: They Do It with Mirrors
Traducător: Roxana Ghiţă
Număr de pagini: 272

 

    Agatha Christie (cu numele real Agatha Mary Clarissa Miller) se naşte în Anglia în 1890 din mamă englezoaică şi tată american. Pe lângă celebrele sale romane crime şi mistery, a publicat sub pseudonimul Mary Westmacott şi şase volume romantice. Cele mai faimoase personaje ale celei ce a ajuns să fie supranumită “Regina crimei” şi să devină cea mai vândută scriitoare a tuturor timpurilor sunt investigatorul belgian Hercule Poirot şi simpatica bătrânică deductivă Miss Marple. Aceasta din urmă a fost protagonistă în 12 romane şi în 20 de povestiri. They Do It with Mirrors / Jocuri de oglinzi a fost lansat în 1952.

   O adevărată încântare intelectuală şi estetică ne stârneşte Editura Litera cu eleganta sa colecţie de autor, atât de frumos tipărită. Cititorii români pot găsi acum cărţile semnate Agatha Christie într-o înşiruire sistematică şi parcelată, volumele care o au ca eroină pe Miss Marple având şi propriul logo, o bunicuță cu pălărioară, tot aşa cum şi cele din seria Hercule Poirot se revendică sub al lor, omuleţul cu papion.

 

   Jocuri de oglinzi debutează cu o conversaţie între vechi amice, de unde aflăm povești inedite din trecutul lui Jane Marple. În fragedă tinereţe ea a frecventat Şcoala Catolică în Italia, la Florenţa, împreună cu două fete americane care i-au devenit prietene, surorile Ruth şi Carrie Louise.
Ruth van Rydock o roagă acum pe Miss Marple să-i viziteze sora cu radarul său intuitiv pornit, pentru că de când a trecut ultima oară pe la ea, a rămas cu impresia că se întâmplă ceva negativ în viaţa sa. E mai mult o senzaţie, nu poate indica nimic precis, dar este sigură că lui Miss Marple nu-i va lua mult să descopere ce nu este în regulă. Cu receptivitatea sa entuziastă pentru tot ce e nou și interesant, simpatica investigatoare amatoare acceptă invitaţia şi pretextul vizitei la Stonygates, reşedinţa lui Carrie Louise, transformată în casă de refugiu pentru recuperarea tinerilor delicvenți.

    Însăşi opera filantropică în care sunt implicaţi mai toţi membrii familiei de la conacul preschimbat în centru de reabilitare pare o sursă de primejdie. Faptul că atât de aproape de locuinţa familială trăiesc juni infractori, aduce deja posibilitatea concretizării unui pericol pentru toți cei din casă, dar când lucrurile se precipită, aşa cum simţise Ruth că s-ar putea întâmpla, suspiciunile se îndreptă în cu totul altă direcţie. Mai exact, exclusiv spre cercul intim al membrilor de familie şi al apropiaţilor lor.

   Nu cred că e de dorit pentru cititorul cu chef de a asista neavizat la loviturile de teatru şi revelațiile unui roman detectivistic, să dezvălui ceva din desfăşurarea efectivă a evenimentelor. Premisele, personajele şi temele abordate, cred că ar fi suficient de prezentat, pentru a se lămuri oricine dacă vrea să aprofundeze romanul şi cât din stilul tipic al Agathei va regăsi în el. Aşa că, anexez polițienește o scurtă listă de protagonişti, cu trăsăturile definitorii ale celor ţinuţi sub observaţie la Stonygates de perspicacea Miss Marple:

   Carrie Louise – prietena  din tinereţe a lui Jane Marple, mereu condusă de idealuri, definită de toţi ca adorabilă, generoasă şi altruistă. Dă senzaţia de a fi un pic aeriană şi deconectată de la realismul lumii înconjurătoare, deşi Miss Marple, care o cunoştea bine, ştia că nu era chiar aşa.

   Lewis Serrocold – cel de-al treilea soț al lui Carrie Louise, contabil bogat, cu o reputație imaculată, filantrop obsedat de recuperarea tinerilor delicventi. A transformat locuinţa grandioasă a soţiei în institut de reabilitare, unde alături de băieţii ce se încearcă să fie reintegraţi social sunt găzduiţi şi psihologi, psihiatri sau terapeuţi

   Mildred Strete – fiica naturală a lui Carrie Louise, rămasă văduvă. Dură, directă şi neplăcută, are anumite sechele din copilărie pentru că mama sa ar fi favorizat-o sentimental pe fiica adoptată, mai tonică şi mai atrăgătoare. În viziunea ei, tocmai din dorinţa principială de a nu face deosebiri între cele două fete, Carrie Louise a căzut în cealaltă extremă, răsfăţând-o numai pe înfiată, antagonizându-şi astfel copilul biologic

   Gina – fata Pippei, mama sa murind la naştere, şi a unui marchiz italian ce s-a evaporat după deces, a fost crescută de bunici. Foarte frumoasă şi superficială, dorindu-şi să fie admirată şi iubită de toţi, mereu surâzătoare, îi poate răni pe cei din jur, chiar fără să vrea, prin lejeritatea comportamentului său voluntar lipsit de restricţii empatice.

   Walter Hudd – american vânjos, soţul Ginei luat în căsătorie cam brusc, după doar o săptămâna de curtare. Cuplul a venit la bunica fetei într-o scurtă vizită  care s-a prelungit, ca un semn clar al faptului că nu toate merg tocmai perfect între ei şi că Gina nu mai este sigură dacă își va urma bărbatul în America.

   Edgar Lawson – un tânăr încurajat de Lewis Serrocold să se considere asistentul lui, poate şi ca o formă de tratament, pentru că manifestările sale sunt clar paranoide. Se simte urmărit şi spionat  şi crede că nu ocupă în viață poziţia pe care o merită. Psihologii şi psihoterapeuții centrului încearcă să îl ajute şi sunt convinşi că fac mari progrese cu el.

   Stephen şi Alex Restarick – fiii celui de-al doilea soţ al lui Carrie Louise, care a abandonat-o pentru o  cântăreaţă iugoslavă. În altruismul său, mama vitregă păstrează legătura şi acum cu cei doi băieți deveniți maturi, ca şi cum ar fi proprii copii şi îi implică în spectacolele de teatru pe care le pun în scenă tinerii delicvenți în acelaşi scop reintegrator.

   Miss Juliet Bellever – căreia toţi îi spun Jolly – este o combinaţie de menajeră, secretară, acompaniatoare, câine de pază şi bună prietenă a stăpânei casei. Om bun la toate şi indispensabilă în administrarea reşedinţei.

   Christian Gulbrandsen – acţionar al Institului, fratele vitreg al lui Mildred, vizitator inopinat şi cam nedorit de către cineva…

   Acestea sunt personajele, locuind împreună sau în trecere, aflate într-o complicată încrengătura familială şi de interese financiare, pe care Miss Marple trebuie să se descurce a le descifra. Pentru că, parcă mai mult ca în oricare carte sau film în care toţi suspecţii sunt strânşi într-o cameră pentru a li se dezvălui criminalul, în acest roman, detectiva de ocazie se va baza preponderent pe psihologie şi nu pe simţul de observaţie. Cel mai strașnic îi vor activa deducțiile caracterul şi felul de a fi al celor ce ar fi putut comite crima, chiar dacă partea tehnică este legată tot de actul fizic al iuţelii de mâna şi al nebăgării de seamă cu care magicienii şi scamatorii îşi făceau numerele pe scenă sau în saloane prin acea perioadă – de unde şi comparaţia din titlu.

    Locul în care se desfăşoară acţiunea este partea centrală a imensei clădiri gotice victoriene, cea locuită de familie, aripile unde stau băieţii implicaţi în procesul de reinserţie socială, neavând o însemnătate deosebită. Grădina lăsată în paragină, terasele înconjurătoare, feresetrele mari, lacul, toate pot căpăta, însă, un rol în desfăşurarea dramei şi a anchetelor post-factum.

    Romanul publicat mai întâi în Statele Unite, apoi în Anglia, în 1952, face multe referiri culturale la temele de dezbatere ale acelei vremi, dar şi la unele paralelisme din biografia scriitoarei.

   Astfel, ea tocmai divorţa, la fel ca multe dintre personajele cărţii, de asemenea în cele două ţări anglo-saxone exact atunci se reglementa prin noi prevederi legislative separarea maritală amiabilă.

   Soarta copiilor din căsniciile distruse se configurează ca o altă  temă. La fel ca bănuiala instinctuală faţă de străini, vizibilă când primii suspectaţi sunt americanul sau italianca, care şi dacă nu ar fi putut face ceva, se consideră că oricum au un caracter dubios. Eficiența operelor filantropice şi cât de bine direcţionate sunt de oamenii care le conduc, dă și ea o tematică aparte. Şi, cum am mai menţionat, fascinaţia pentru prestidigitație şi magie, care, ca o pildă despre posibilitățile amăgirii umane, ajunge până la a influenţa înspre deschidere, felul de gândire şi ideile preconcepute ale spectatorilor.

    Asemeni tuturor romanelor Agathei, şi Jocuri de oglinzi este unul de atmosferă. De includere în rutina unei comunităţi mai mult sau puţin obişnuite, paşnică şi banală, cu convenţia că la un moment dat o să înceapă un joc social al deducțiilor. Tu, ca cititor şi însoţitor invizibil al lui Miss Marple trebuie să îţi păstrezi atenţia în alertă şi să încerci să ţii pasul cu agera bătrânică şi raționamentele sale sau interpretările ei psihologice.

   Este relaxant şi plăcut să te laşi prins în mrejele unui astfel de roman, unde crima în sine e doar un pretext pentru a îţi activa inteligenţa analitică şi spiritul de observaţie. Nici filmele, nici video game-urile, nici măcar escape room-ul, nu pot reface total, updatată, emoţia revelatoare adusă de finalul unei cărţi a lui Lady Agatha, în care se dezvăluie atât de satisfăcător vinovatul.

Cartea Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Învaţă să iubeşti, de Barbara Delinsky-o evadare în necunoscut

Titlul original: A Time to Love
Editura: Lider
Anul: 2008
Număr pagini: 292
Traducător: Petruţa Ionescu

    Învaţă să iubeşti de Barbara Delinsky te poate captiva de la primele pagini provocându-te să te gândeşti la prima dragoste sau poate la primul sărut. O carte uşoară, relaxantă, ideală pentru cei care visează cu ochii deschişi la o dragoste perfectă într-o ambianţă deosebită. Primul meu gând după ce am terminat de citit a fost să i-o recomand mamei, ea adoră genul acesta de poveşti pastelate care par să prindă viaţă cu uşurinţă. Sigur ar găsi mai multe bile albe în carte decât am reuşit eu.

   Arielle Pasteur este tânără, frumoasă, independentă în căutarea liniştii sufleteşti. Vacanţa de o lună de zile într-o zonă exotică aflată pe Insula St. Maarten este tot ce poate visa, mai ales că trebuia să termine o carte. Este fotograf profesionist şi adoră să importalizeze copilaşii. Simte că inocenţa lor poate fi prinsă cel mai bine cu ajutorul aparatului foto.

Priveliştea îţi tăia răsuflarea! Cerul azuriu pătat cu nori pufoşi, piscurile gri-verzi ale insulelor din vecinătate ce se zăreau la o oarecare distanţă, dansul strălucitor al razelor de soare deasupra valurilor albastru-smarald – totul era magnific!
Un zâmbet îi arcui buzele, în timp ce se afunda în nisip, întinzându-şi picioarele lungi şi graţioase înainte, spre mare”

   Poate că s-ar fi plictisit de moarte să fie singură pe plajă zi de zi, însă un bărbat ce-l remarcase în avion îşi face simţită prezenţa, dar nu cu zâmbetul pe buze, ci de-a dreptul furios pe tot ce îi încalcă proprietatea. Dintr-o neînţelegere situaţia pare să scape de sub control, iar reacţia lui nu este pe placul ei.

El era, după părerea ei de fotograf şi femeie, un exemplar magnific, a cărui forţă pulsa in fiecare muşchi bine dezvoltat al trupului său suplu. Dincolo de îmbrăcămintea sumară, acesta avea un aer sălbatic care nu se potrivea defel cu locul acela liniştit.”
“Dar când îşi înălţă ochii spre chipul intrusului, inspiră adânc, copleşită de un amestec de teamă şi surpriză în clipa în care îl recunoscu. Maxilarul lui pătrăţos era parcă mai rigid, buzele lui se subţiaseră vădind o aparentă stăpânire de sine, părul lui castaniu şi zburlit se mişca în bătaia brizei, iar ochelarii oglindeau doar figura ei speriată.”

“- Ce dracu’ cauţi aici? explodă el incapabil să se stăpânească.
Ea era atât de şocată, încât nu reuşi să-şi adune forţele pentru a-i replica. Faptul că fusese smulsă atât de brutal din starea de totală relaxare care o dominase ceva mai devreme depăşea puterea ei de înţelegere. Străduindu-se să afişeze un calm desăvarşit, ea îi dădu un răspuns simplu:
– Asta e plaja mea.
– Pe naiba! Rostise cuvântul încet, pe un ton sarcastic. Asta e o plajă privată, continuă el. Nu ai niciun drept să stai aici. Acum, cară-te.
Incapabilă să se mişte din cauza inimii, ea îşi aţinti privirea asupra trăsăturilor lui  împietrite.”

   Descoperă cu stupoare că cel care îi stricase ziua este nimeni altul decât Christopher Howe-fotograf profesionist, renumit în toată lumea. Îi admirase de multe ori munca şi într-un fel chiar îl invidiase pentru succes, dar merita fiecare apariţie mondenă. Practic reuşise să vrăjească aparatul foto şi să scoată imagini cu adevărat surprinzătoare.
    Cearta lor se termină cu o mică răzbunare din partea lui, o pedepseşte oferindu-i un sărut. Curiozitate sau poate un simplu impuls, dar îl va pune puţin pe gânduri.

   Cei doi protagonişti au acelaşi obiectiv, să fugă de realitate şi pentru o perioadă scurtă de timp să fie izolaţi, să trăiască clipa.

    Christopher îşi dă seama că Arielle nu-i invadase ilegal teritoriul şi se vede nevoit să îşi ceară scuze, să o lase în pace pentru a se bucura de vacanţă. Se simte intrigat de prezenţa ei şi fără să vrea tot caută pretexte să o vadă, să iasă împreună, cumva să se convingă dacă este diferită de restul femeilor care îl dezamăgiseră.
Aceeaşi teamă o simte şi Arielle.Chiar dacă anii şi-au pus amprenta asupra suferinţelor ei, încă o mai bântuie. Adolescenţa îi fusese marcată de kilogramele în plus, iar răutăţile oamenilor încă îi mai sună în minte. Ar trebui să se simtă frumoasă, atractivă, dar a căzut în capcana propriilor instincte şi nu poate evada. Pas cu pas, Christopher va fi curios şi chiar dacă evită să o atingă, dorinţa lui cea mai are este să o fotografieze, poate aşa se va convinge singură că este cu totul altcineva şi se va transforma în acea fiinţă liberă, dezinhibată şi deschisă.

Dragostea nu făcea parte din planurile ei. Să se îndrăgostească de o fiinţă atât de independentă precum era Christopher Howe ar fi fost cea mai mare nebunie posibilă.”

    Învaţă să iubeşti de Barbara Delinsky este o carte despre începuturi, trăiri, emoţii şi libertate. De multe ori deşi suntem prinşi în propria capcană ce nu ne dă voie să respirăm, să iubim şi să trăim după propriul plac. Mi-aş fi dorit ca povestea lor să fie dezvoltată, să depăşească stadiul de puril, dar dacă nu pot găsi perfecţiune, măcar să o iau ca atare şi să zâmbesc. Pentru câteva momente am evadat în St. Maarten pentru a mă bucura de mare şi de soare.

Cartea Învaţă să iubeşti este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Sursă imagini: pinterest.com

 

by -
11

,,Frumoasa mea Vulpoaică. Sîntem atât de asemănători. Noi dăruim tot şi luăm tot, în acelaşi timp."

Pasiunea unei femei, de Virginia Henley- vol 2-recenzie

Titlul original: A Woman Of Passion

Traducerea: Dagmar Popescu

Editura: MIRON, 2017

Număr pagini: 355

Virginia Henley revine cu un roman istoric foarte detaliat în privinţa picanteriilor de la curtea Tudorilor.

Volumul 2.

   ,,Tînără Bess Hardwick ştie că singura ei cale de a evada din viaţa de privaţiuni pe care familia ei o duce, este să ajungă la curte şi să facă o căsătorie bună. Şi astfel frumoasa fată pleacă la Londra, şi ajunge la Curtea Tudorilor, locul unde sînt cei mai bogaţi, puternici şi ambiţioşi bărbaţi. Dar nici un bărbat nu este mai ambiţios şi mai periculos decît Prinţesa Elizabeth, cea care şi-o face pe Bess prietenă, confidentă şi mai apoi doamnă de onoare la strălucitoarea ei curte, atunci cînd ajunge regina…”

   Ei…cu aşa descriere din volumul 1 am fost foarte curioasă să descopăr ambiţiile frumoasei Bess, cea cu părul ca focul şi sâni de curtezană!

   O femeie puternică, care, deşi a avut patru soţi, le-a fost loială în felul ei. Cei şase copii din mariajul cu Rogue, o va face şi mai ambiţioasă. Să vedem ce se întâmplă mai departe cu destinul acestei puternice femei! Ambiţia ei? Să urce cât mai sus pe scara socială, iar dacă apare şi dragostea în planurile ei, cu atât mai bine!
Să începem cu începutul. Ştim că a provenit de la un conac de ţară, fără titlu, cu un tată mort, cu multe lipsuri. Ştim cine a fost primul soţ-Robert Barow, un paj din casă unde a lucrat Bess. Acesta i-a lăsat partea lui de moştenire, o treime din pământurile Barow.

   Viaţa desfrânată, strălucitoare, unde totul este posibil, o va aduce pe Bess înapoi la Londra, şi în braţele lui Rogue, William Cavendish, trezorier regal şi un bărbat căsătorit. Soarta le este favorabilă: soţia lui William moare, urmează perioada de doliu ce trebuie respectată, dar…

,,-Bess, ce se întâmplă?
O să am un copil, şopti ea.
Haide, îmbracă-te.
-De ce?
Mergem să ne căsătorim.
Nu mă mărit cu tine, Rogue Cavendish, chiar dacă ai fi ultimul bărbat de pe pământul ăsta! spuse Bess încăpăţânată.
O să faci cum am spus eu!
-Este miezul nopţii!, protestă ea.
-Şi ce legătură are asta cu noi? O să-l sculăm pe afurisitul ăla de popă şi o să-i dăm lui Frances o temă de bârfit. Ei, ai de gând să te îmbraci, sau te car jos în cămaşă de noapte?”

   Astfel, Bess a mai urcat o treaptă în rândul bogăţiilor din Londra. Căsnicia ei este frumoasă, îngrijorarea vine de la frământările politice de la curtea Tudorilor. Lordul protector Edward conduce Anglia, până ce moştenitorul de drept va mai creşte. Tomas Seymour (amantul secret a tinerei prinţese Elizabeth) fratele lordului protector, este însetat de a ajunge la putere. Se va căsători cu Catherine Parr, regina văduvă, şi va încerca să se răzvrătească, cerând el rolul de lord protector. Thomas va fi acuzat că ia mită, soţia sa a murit după ce a dat naştere unei fetiţe, aşa că lanţul în jurul gâtului său se strânge. Va fi arestat, iar prinţesa Elizabeth, nu va reuşi să îşi salveze iubitul, acesta va fi condamnat de către fratele său la butuc.

“Bess se opri, amintindu-şi cearta cumplită pe care au avut-o ea şi William. Pentru că el era membru al consiliului privat, ştia că protectorul nu aştepta decât ca Thomas Seymour să ridice un deget împotriva regelui şi a surorii lui regale, pentru a-l putea aresta pentru trădare. Bess îi promisese lui William că nu va sufla o vorba din ce-i spunea el, dar apoi a pornit-o călare, mâncând nori, la Hatfield, să o prevină pe Elizabeth.
Cavendish a fost nebun aflând că Bess i-a trădat încrederea, dar când ea l-a implorat să o ierte, împăcarea lor a fost atât de sălbatică, încât Bess a rămas din nou însărcinată.”

   Astfel se derulează căsnicia cu Rogue. Va avea loc pe rând, moartea tânărului rege, înscăunarea scorţoasei prinţese catolice, problemele apărute în urma acestul ultim eveniment sunt destul de grave. Rogue face parte din cei care confiscau pământurile şi averile bisericilor, abaţiilor catolice. Prinţesa Mary, acum regină, îi va face să plătească pe toţi cei care au supărat-o. Lui Rogue i se va imputa de-a lungul anilor lipsa de cinci mii de lire, o sumă astronomică, având în vedere că salariul său anual era de câteva lire. Banii au fost folosiţi pentru ridicarea palatului Catsworth de către Bess. Deşi era o femeie foarte pricepută în administrarea pământurilor Cavendish, mărirea familiei lor an de an, cheltuielile construcţiei, îi va face să se întrebe-cum va rezolva problema sumei impuse de regina Mary.

    Cavendish va avea două atacuri de inima, iar Bess va rămâne văduva la treizeci de ani, cu şase copii, şi cu o datorie imensă. Ce se va întâmplă? Prietenia sa cu prinţesa Elizabeth o va ajuta? Aceasta va deveni regină, în urma morţi reginei Mary.

   Bess va fi distrusă după moartea iubitului ei Rogue, nu mai are gând de căsătorie, deşi cererile vor curge din toate părţile! Va fi vânată, dar cel mai intens o va urmări Talbot, cel de al şaselea Conte de Shrewsbury, Guvernatorul General pentru Derbyshire. Pe lângă faptul că avea o imensă putere, era şi cel mai bogat om din regat. Acesta era căsătorit încă de la vârsta de treisprezece ani. Faptul că are soţie nu l-a oprit să o dorească pe “Vulpoaica” nume dat când cei doi s-au întâlnit prima dată la şaptesprezece ani. Bess era cu Elizabeth, iar Talbot era gol puşcă la scăldat. Încă de atunci Talbot era magnific, dar era rău de gură. De fiecare dată când avea ocazia, îi propunea lui Bess să devină a lui, sfârşind în a-şi arunca înjurii unul altuia. De data aceasta, Talbot va interveni pe lângă regină pentru a scade datoria lui Bess la o mie de lire.

   Îmi place mult de acest personaj, însă cu trecerea anilor o va dori şi mai mult pe Bess, iar ajutorul dat din umbră mă va face să îl respect. Bess va crede că William St. Loe a intervenit pe lângă regină pentru ea, nu se gândeşte că ar putea fi altcineva. Acesta era căpitanul gărzilor regale, un gentleman desăvârşit, un puritan. Împins de regină se va căsători cu Bess. Relaţia dintre cei doi este mai curând amiabilă, scânteia de pasiune fiind doar din partea lui Will. Va avea grijă de copiii Cavendish, o va respecta pe Bess, dar pe primul loc va fi regina Elizabeth. Cei doi soţi vor fi otrăviţi, Bess scapă fără consecinţe, dar Will va deveni impotent şi se va usca pe picioare. Soţia sa s-a retras din postura de damă de companie a reginei pentru a se ocupa de pământuri şi de copii. Deţinând unele informaţii confidenţiale Bess va fi întemniţată în Turn. Va sta şapte luni lungi, soţului fiindu-i frică să o viziteze. Salvarea vine de la nesuferitul de Talbot, care îi va face o vizită în temniţa din Turn.

“-Frumoasa mea Vulpoaică. Sîntem atât de asemănători. Noi dăruim tot şi luăm tot, în acelaşi timp.
Ochii ei aveau pleoapele grele de dorinţă.
-Este o potrivire aranjată şi în cer şi în iad, dar în clipa asta, niciunuia dintre noi nu-i pasă.
El era ca un vin prea puternic, pe care-l băuse cu lăcomie şi acum, intoxicată de tăria lui, i se făcea sete de mai mult. Se simţea ca hipnotizată la vederea trupului său suplu, vrăjită de mirosul lui bărbătesc şi nesătulă de gustul lui. Shrewsbury era totul numai bărbăţie-solicitant, dominant şi periculos-şi-i făcea să vibreze toate simţurile ei feminine.”

   După descătuşarea celor doi, vine vina, ea căsătorită, el însurat. Bess va fi eliberată, dar nu se va mai întâlni cu Talbot, deşi tânjeşte după pasiune, după împlinire trupească. William St. Loe va muri, lăsând toată averea lui Bess şi copiilor săi. Bess este din nou văduvă, dar nu orice văduvă, ci una bogată! Talbot va încerca să şi-o apropie pe Bess, dar aceasta refuză să îi devină amantă!
Va muri şi soţia lui Talbot. Va reuşi Bess cu originile ei umile să cucerească un conte? Va deveni contesa lui?Talbot va reuşi să şi-o facă amantă pe Bess? Sau regina Elizabeth o va căsători iarăşi cu alt bărbat?

   Mi-a plăcut mult de autoarea acestei cărţi. A creat personaje puternice, multe picanterii de la curtea Tudorilor, luptele neîntrerupte pentru putere, mezalianţele făcute între familiile nobile pentru copii încă mici, dar şi pasiunea şi iubirea dintre eroina noastră şi bărbaţii din viaţa ei, au dus la o lectură spumoasă a cărţii.

   Bess, un personaj feminin complex, cu o tărie de caracter puternică, ştiind de mică ce va vrea să facă. De la jurământul făcut pentru salvarea conacului Hardwick, la poziţia sa socială şi financiară, la siguranţa de a nu duce grijă zilei de mâine. A ştiut să îşi folosească atuurile sale feminine, mintea sclipitoare, şi a ştiut să îşi cultive prieteniile! O mamă minunată pentru copii săi, o soţie devotată crezului său, ea s-a impus ca o femeie puternică în vremurile tulburi ale istoriei.

   Nota mea pentru carte este 10. Recomand această poveste minunată, inspirată din viaţa reală a lui Bess Hardwick, prietenă cu Elizabeth Tudor, o prietenie ce durează până în momentul când prinţesa devine regina Elizabeth numită şi regina virgină. Interesele şi tronul sunt mai presus decât jurământul unor copile.

   Citiţi cartea şi veţi descoperi parcursul încoronării unei regine şi pasiunea, dar şi ambiţia unei femei ce vrea cu ardoare să îşi depăşească condiţia.

Cartea Pasiunea unei femei de Vrginia Henley a fost oferită pentru recenzie de către Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, librărie.net 

Sursă foto: Pinterest.com

Cabaret Biarritz, de José C. Vales-recenzie

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

Titlul original: Cabaret Biarritz

Editura: Trei

Fiction Connection – colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din spaniolă de: Marin Mălaicu-Hondrari

Număr pagini: 405

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,76

Câștigătorul Premiului Nadal 2015

   Când am văzut „Cabaret Biarritz” într-o librărie, am rămas fascinată de descrierea de pe ultima copertă:

„În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate.

Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani.

În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă.

Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.”

     Cum îmi plac cărțile și filmele ce redau atmosfera din acea epocă, mi-am spus că sigur este pentru mine. Însă m-am înșelat în oarecare măsură. De ce? M-a luat prin surprindere stilul Eu mă așteptam la o narațiune, îmi închipuiam că Georges Miet este un narator-personaj, care, așa cum se spune în descriere, merge la Biarritz pentru a se documenta în privința crimei și vrând-nevrând, este implicat în viața de acolo. Ei bine, cartea este construită din interviuri pe care Miet se presupune că le-a luat 15 ani mai târziu de la cele întâmplate celor prezenți în Biarritz la acel moment și care au o oarecare legătură cu evenimentele.

     Subiectul este bun, interesant, ceea ce, de fapt, m-a atras din prima. Traducerea este, de asemenea, foarte bună, unele expresii fiind adaptate exact limbii noastre, ceea ce nu pot spune despre traducerile altor cărți.

   Dar să nu fac precum unele personaje din interviuri, ce s-au cam pierdut în detalii, și să trecem la subiect: așa cum ați citit în descriere, Georges Miet este trimis la Biarritz, pentru a scrie o carte despre morțile suspecte petrecute în acea stațiune estivală. Ceea ce nu aflăm din descriere este faptul că Miet și-a început cercetarea după 15 ani de la cele întâmplate, intervievînd diverse persoane. Nu a luat el însuși contact cu atmosfera din acea epocă, ci doar a pus pe hârtie versiunile celor ce au avut mai mult sau mai puțin legătură cu acel caz.

   În 1925, în plină epocă a anilor nebuni (Les Anées Folles), moartea lui Aitzane Palefroi, o tânără de 16 ani, zguduie luxoasa localitate estivală Biarritz: fata, angajată a unei librării, este găsită înecată în apele oceanului. Crimă sau sinucidere? Cine ar fi ucis-o pe acea fată sau ce motive ar fi avut să se sinucidă? Când toată lumea cade de acord că este vorba de o sinucidere, apare o piesă ce nu se potrivește: inelul cu o piatră foarte valoroasă, „Le prince charmant”, ce figura printre lucrurile fetei. Oricine își poate da seama că tânăra nu și-ar fi permis o bijuterie atât de scumpă.

   Cu câteva zile în urmă, trei oameni se înecaseră în apele capricioase ale oceanului: o înotătoare englezoaică și doi bărbați care au încercat s-o salveze, dintre care unul, maître baigneur. Dificil de crezut că doi înotători profesioniști s-au înecat, însă era cunoscut faptul că în acel golf curenții sunt foarte puternici. Să fi fost mai mult decât un accident? Să aibă vreo legătură cu moartea tinerei de 16 ani?

   Multe lucruri cu semnul întrebării, pe care Georges Miet încearcă să le clarifice. În același timp, din interviuri ne putem da seama că nu numai Miet este pe urmele adevărului, ci și alte persoane prezente în acel an la Biarritz: jurnalistul Villequeau, zis Vilko, fotograful Marcel Galet și Beatrix Ross, probabil cel mai interesant personaj din roman: o femeie fermecătoare, cu o personalitate incandescentă, ca și șuvița de păr roșie, moștenită de la străbunica ei.

   Interesantă este și povestea de dragoste dintre Villequeau și Beatrix, rezumată în câteva cuvinte: „À tout jamais…”. Cei doi s-au cunoscut în adolescență, atunci când părinții au adus-o pe Beatrix la Biarritz cu intenția de a-i găsi un soț demn de ea, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tânăra de atunci și Vilko s-au îndrăgostit. Relația lor nu a fost posibilă, clasele sociale despărțindu-i ca o prăpastie; familia aristocrată din care făcea parte Beatrix nu ar fi acceptat niciodată căsătoria acesteia cu un simplu jurnalist. Între timp, fiecare și-a refăcut viața cu altcineva, dar nu s-au uitat unul pe celălalt. „À tout jamais…”.

Vă asigur, domnule Miet, că Vilko e singurul om pe care l-am cunoscut care chiar era bolnav de iubire. Marcel o numea „iubirea infernală a lui Vilko”, dar din punct de vedere științific, unii experți au catalogat această emoție în zona iubirii-haos, capabilă să provoace nebuloase mentale care-i conduc pe indivizi la autodistrugerea absolută;

   În vara anului 1925, când Vilko și Beatrix s-au reîntâlnit după 10 ani, el era căsătorit cu o femeie habotnică, vizitată de un preot catolic și care se mortifica, crezând că așa își va ispăși păcatele. Documentarea este foarte bună, în Spania catolică din acea vreme existând această practică oribilă, ce mă făcea să cred că voi visa urât numai citind:

Dacă vreți să vă spun părerea mea sinceră, nu cred că Dumnezeu vrea ca o coapsă frumoasă, albă, fină, așa cum avea stăpâna mea, să fie schingiuită într-un asemenea hal. Nu văd ce interes ar avea Dumnezeu sau Isus Cristos ori mai știu eu care alt sfânt ca o femeie să-și mortifice trupul în asemenea măsură.”

   Datorită profesiei lor, Vilko și fotograful Galet iau contact cu ancheta privind moartea lui Aitzane, iar Beatrix este „creierul”: ea leagă ițele, fiind o femeie inteligentă, cu o viziune detectivistă. Dar se pare că există cineva direct interesat să-i oprească; cineva căruia nu-i convine deloc ca adevărul să iasă la iveală, sperând că verdictul va rămâne cel de sinucidere, respectiv accident. Cine este această persoană și ce motive ar avea? Puteți descoperi singuri, citind cartea.

   Autorul realizează o descriere a Biarritz-ului anilor 1920. Titlul romanului este dat de cabaretul Biarritz, aflat la subsolul Vilei Belza (Vila Neagră, în dialectul basc), un loc cu o faimă mistică, despre care circulă multe legende, cum ar fi ritualurile vrăjitorești desfășurate în trecut. De asemenea, ni se conturează un tablou al societății din acele timpuri: luxul, opulența, risipa împinse până la decadență:

„Vila Belza, vechiul conac gotic ce se înalță pe promontoriul din Biarritz, se bucura în anii aceia de o faimă incredibilă. Pe toată durata verii, în grădinile vilei aveau loc uriașe petreceri și orgii fabuloase și nu exista viciu, plăcere sau perversiune care să nu fie permisă la etaj, într-un cabinet numit Aux secret plaisirs. Apoi erau restaurantele unde păcatele gastronomice nu erau cu nimic mai prejos decât cele trupești.”

„În salle à manger, după ce am reușit ca dezgustătorul și livrescul Entendu să nu găsească loc la masa noastră, ne-am dăruit șampaniei și unui formidabil meniu compus din labirintice porții de calcan, raci, pateuri, carne condimentată în stil provensal, coaste de miel, galantine de gâscă, compot, șerbet, salată, brânzeturi glacé…”

„Bărbații purtau costume de gală impecabile și aveai impresia că doamnele se hotărâseră să expună privirii toate bijuteriile Franței; în general, mai puțin fetele cele mai tinere și mai îndrăznețe – care preferau moda de ultimă oră -, toate purtau rochii lungi, de seară, cu tocă de pene și nenumărate perle și diamante prinse în coliere și diademe.”

Grădina era splendidă, cu focurile ei de tabără, cu mesele îmbietoare pline de mâncăruri aduse din cele mai exotice, îndepărtate și sălbatice locuri din lume, cu fântânile ei de lichior și șampanie, coșurile cu flori și fructe…”

Chelnerițele, extraordinare reprezentante ale voluptății și lascivității feminine, își purtau șoldurile rotunde printre mese, oferind cocteiluri speciale, vinuri fierte și aromate, licori tari, țigări, cocaină, efedrină și alte delicii senzuale, onirice și narcotice.

   Ce mi-a plăcut:

– faptul că m-a determinat să aflu mai multe despre acea regiune aflată la granița dintre Spania și Franța, dorindu-mi s-o vizitez: Țara Bascilor, Biarritz (Miarritze în bască), San Sebastián, Côte des Basques, Vila Belza, sunt convinsă că formează un circuit superb:

„Daaa, San Sebastián, cu apele lui senzuale și nisipurile de aur! San Sebastián cu briză tandră la înserat și nopți visătoare petrecute în saloane de chihlimbar! (…)San Sebastián a fost întotdeauna locul predilect de întâlnire al aristocraților și nobilimii și pe acolo trecuseră prinți ruși, regi ai unor țări care acum nici măcar nu mai există sau sultani din țări exotice și pline de deșerturi.”

– descrierea societății din acele timpuri;

– subiectul, destul de interesant și impresia de autentic imprimată faptelor;

– traducerea, foarte bună în comparație cu alte cărți;

– povestea de dragoste dintre Vilko și Beatrix Ross: „À tout jamais…” – n-o să mai pot auzi aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei;

– se poate spune că există un oarecare umor; deși unele interviuri m-au exasperat prin devierea de la subiect, unele mi s-au părut amuzante, prin ignoranța și spontaneitatea personajelor:

Unul dintre cei doi, nu știu dacă fotograful sau celălalt, tocmai zicea: „E ca și cum am trăi într-o povestire de Edgar Allan Poe”. Habar nu aveam cine era acel Edgar și nici nu-i citisem povestirile, dar m-am gândit că dacă vorbea despre cimitire, atunci eram obligat, ca maxim reprezentant al cimitirului public Sabaou, să mă informez și să aflu tot cer se putea afla despre obiceiurile de îngropare din alte părți ale lumii, mai ales dacă acel Edgar era și el gropar ca mine.”

„Doamne, Dumnezeule!

Așa a zis, de față cu mine! Sunt gata să jur pe șnițelul vienez!”

„„Ar trebui să-l citiți pe Rimbaud, domnișoară, pe Rimbaud”, îi spunea nimfei Krystyne.

„A, da? Are nume de toboșar, Rimbaud ăsta.””

    Ce nu mi-a plăcut:

–  notele de final, aflate la sfârșitul cărții – totuși, recunosc că aceasta este o preferință personală, nu-mi place să dau paginile până la sfârșit de fiecare dată când apare o notă;

Citate:

„Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase.”

„Ehei, văzusem eu multe tragedii în război și credeam că nimic nu mă va mai înfricoșa de atunci înainte. Dar asta era valabil doar pe jumătate: nicio grozăvie făcută de bărbați nu mă mai îngrozea, e drept, însă frumusețea femeilor, fără cel mai mic efort, mă învingea și dădea cu mine de pământ.”

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

„Oamenii care au sufletul împăcat nu bat drumurile, nici nu se duc în păduri, nici nu urcă îngustele cărări de munte, nici nu se aventurează pe culmi. (…) Chiar dacă ei neagă, mulți alpiniști își caută moartea, de fapt, vor să plătească cu viața lor pentru crimele și păcatele pe care le au pe conștiință.”

    Despre autor:

   José C. Vales este un editor, traducător, scriitor născut în 1965, în orașul spaniol Zamora. Licențiat în Filologie Hispanică la Universitatea Salamanca, scrie critică literară și se implică în jurnalismul cultural. Romanul „Cabaret Biarritz”, pentru care a câștigat Premiul Nadal în 2015 (unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania), este cel de-al doilea publicat. A mai scris „El pensionado de Neuwelke” și  „A passeggio per Biarritz: Guida turistica 1929

Diverta

Cartea Cabaret Biarritz de José C. Vales este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

Replica, de Lauren Oliver-recenzie

Editura: Nemira

Traducere: Dorina Tătăran

Număr de pagini: 190/233

An apariţie: 2017

    Roata se învârte, oamenii se transformă şi nu numai: CĂRŢILE se schimbă spre polul opus. Dragi cititori aş vrea să vă imaginaţi pentru câteva secunde că sunteţi un personaj, că trăiţi cu intensitate acele momente din volum în care inima vă bate nebuneşte, adrenalina vă curge prin vene şi a venit momentul să alegeţi între viaţă şi moarte. Acestea sunt emoţiile care m-au trezit, dar nu la realitate, ci la imaginar cu un pahar de epitete, de imagini dinamice aruncate în faţă seara ori ziua în amiaza mare. Ce anume m-a frapat la această carte este dubla personalitate: întorci cartea pe o faţă şi citeşti „Replica-Gemma…Întoarce cartea pentru povestea Lyrei…”. Curiozitatea nu poate fi înfrântă, faci ceea ce scrie şi descoperi o altă eroină a poveştii. Ambele se leagă într-un singur cadru, dar văzut de pe poziţii diferite: replică şi om? Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

   Lauren Oliver  s-a născut pe data de 8 noiembrie 1982 şi este autoarea unui bestseller New York Times intitulat „Before I Fall”, care a câştigat şi Premiul Publishers Weekly Best Book of the Year. „Delirium”, al doilea volum pe care l-a semnat, este prima carte dintr-o trilogie şi se află, şi ea, pe lista de bestselleruri New York Times. De acelaşi succes s-au bucurat şi celelalte volume din serie. Lauren Oliver a studiat literatura şi filosofia la University of Chicago. În prezent este scriitoare profesionistă şi locuieşte la New York.

   Voi începe cu partea mov a volumului, cu povestea Lyrei. Aceasta este o fată care numai o viaţă normală nu a dus: a fost mereu acel şoricel de laborator cu care se juca şi pe care experimenta un mare doctor, numit Dumnezeu. Acesta este cel care a adus pe lume sutele de replici, băieţi şi fete, pentru a descoperi un element mai vital: un leac pentru moarte. Lyra este o astfel de replică ori clonă. De când se ştie aceasta a fost înconjurată de asistente, de doctori care îi făceau perfuzii şi îi administrau medicamente, de alte fete care arătau la fel. Nu a fost tratată ca un om, ci ca un monstru care mai bine nu ar exista. Singurele care s-au comportat altfel cu tânăra noastră au fost o asistentă şi o doctoriţă care, de altfel, a şi învăţat-o să citească şi să viseze. Ai crede că într-o lume în care esţi înconjurat de medici şi de medicamente eşti ferit de boli. Realitatea este alta: Heaven, sanatoriul în care se află Lyra, este bântuit de o epidemie care răpune vieţile fetelor şi băieţilor creaţi. Se doreşte a se găsi doza exactă şi ingredientul necesar pentru a nu mai exista aceste riscuri sau…cel  puţin acestea le crede protagonista. Boala se extinde şi spre Lyra. Alte replici ajung mult prea repede la sfârşit, iar una reuşeşte să fugă: un băiat. Heaven va fi cuprins de flăcări, iar Lyra se salvează şi îl întâlneşte pe  numărul 72 care nu demult evadase. Se ascund de soldaţii care dăduseră foc la institut şi sunt găsiţi de doi tineri: Gemma şi Jake. Cei de pe urmă se oferă să îi ajute pe 72 şi Lyra să îşi caute un loc unde să locuiască, să înceapă de la ceva, chiar infim fiindcă nu cunoşteau lumea din afara Heaven. Se dovedeşte că fiecare îşi urma propriul interes: Gemma doreşte să afle care este legătura tatălui său cu Heaven, iar Jake vrea să ştie dacă tatăl său s-a sinucis cu adevărat sau fusese ucis fiindcă aflase mult prea multe despre institut.

   Partea verde a volumului…Gemma este o adolescentă care trăieşte cu un complex de inferioritate: nu arată la fel de bine ca… nu învaţă la fel de bine ca. Părinţii o tratează ca pe o păpuşă de porţelan, nelăsând-o să meargă în excursii, la întâlniri, trebuind să îi ştie fiecare mişcare. Oare de ce? Această întrebare a prins contur şi în mintea tinerei noastre care va dori răspunsuri. Dar unde să le găsească? La Haven, locul pe care tatăl său îl pomenise în discuţiile cu mama sa şi care era unul dintre motivele pentru care Gemma nu avea voie să plece în vacanţă cu prietena sa în Florida. Care este planul lui Gemma? Fuge de acasă cu Pete, un băiat care vorbeşte vrute şi nevrute şi…ajunge la Haven exact la momentul în care incediul părea a se domoli. Pe cine va întâlni? Pe Jake şi, mai apoi, pe Lyra şi pe 72.

   Protagoniştii noştri îşi doresc răspunsuri, trec prin momente care ne vor ţine inima pe loc, se îndrăgostesc, se urăsc, dar rămân împreună. Un grup mozaic care va cunoaşte iubirea, curajul şi moartea…

   Volumul este redactat la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent şi obiectiv. Ritmul cu care înaintează acţiunea de la expoziţiune la intrigă, punct culminant este unul trepidant. Autoarea reia firul întâmplărilor în povestea de cealaltă parte a cărţii. În abstract ar părea că întâmplările se repetă, dar în concret aflăm elemente noi şi vedem o altă viziune asupra poveştii: Gemma vede, simte, trăieşte într-un fel acele evenimente, iar Lyra într-un alt fel. Lyra are o anumită gândire, o anumită personalitate:

„ea încă nu înţelegea ce anume le făcea pe replici atât de diferite de oameni, niciodată nu reuşise să înţeleagă. Şi ea îşi dorea diverse. Îşi dorise să înveţe să citească. Îi fusese foame, frig, fusese obosită, îşi dorise mâncare şi un pat al ei”; află ce este libertatea şi ce înseamnă să ţii pentru o altă persoană „le vor înfrunta împreună, aşa cum erau atunci: transformaţi în oameni prin bucurie, printr-un sentiment al apartenenţei, la fel ca libertatea”. Gemma va învăţa să se aprecieze mai mult, se va redescoperi:

„Tu eşti uimitoare, mă auzi? Tu eşti perfectă!…Sunt un fel de monstru…”, „nu se mai simţea chiar extraterestru. Se simţea un pic mai deşteaptă. Şi un pic mai uimită de toate misterele pe care le văzuse, de complexitatea universului şi de oamenii din el. Chiar un pic mai umană”.

     Descrierile spaţiale nu sunt numeroase, dar această autoanaliză pe care personajele o fac, felul în care percep lumea din jur: replica-omul, omul-replica; acestea sunt elementele care dau o coloratură aparte lucrării lui Lauren Oliver. Nu uit de suspans, de întorsăturile de situaţie pentru că ştim şi nu ştim cine este REPLICA şi cine este FIINŢA UMANĂ? Poate că este una şi aceeaşi persoană? Trebuie să citim să aflăm.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Replica, de Lauren Oliver a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Fangirl, de Rainbow Rowell-recenzie

Titlul original: Fangirl

Traducere din limba engleză și note: Ela-Evelina Jianu

Editura: Young Art

Anul apariției: 2017

Gen: Young Adult, romance

Număr pagini: 528

Nota mea: 10/10

   Literatura Young Adult. Literatura pentru adolescenți și nu numai. Genul acela de cărți ce te fascinează de la prima și până la ultima pagină. Cărți pe care le simți în profunzime. Povești simpatice, scrise, în general, într-un stil simplist, lejer, accesibil oricărui cititor. O modalitate inedită de a te destinde, de a vedea din altă perspectivă anii frumoși ai adolescenței, marcați de primele povești de dragoste și de primii pași spre maturitate, spre atât de ,,râvnita” vârstă de adult.

   Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care citesc literatură YA și o clasez în fruntea preferințelor mele. Și, din fericire, există în România o editură specializată în acest domeniu, un imprint al Grupului Editorial Art: Young Art. O poartă larg deschisă către adolescență și către magia inegalabilă a acestei vârste. Din oferta bogată și extrem de variată a editurii face parte și autoarea Rainbow Rowell, una din cele mai bune de altfel. Eu am descoperit-o cu ceva timp în urmă prin intermediul celebrei povești ,,Eleanor&Park”. După o experiență atât de minunată nu m-aș fi așteptat că autoarea m-ar mai putea impresiona la fel de tare. Însă m-am înșelat…

     Rainbow Rowell (n.1973) este o prozatoare din Statele Unite, născută în Omaha, Nebraska, unde trăiește și în prezent, alături de soțul ei și de cei doi copii. Din 1995, când și-a luat licența în jurnalism, până în 2012, când s-a apucat serios de scris, a fost editorialistă pentru Omaha World-Herald. Primul ei roman, Attachments, a apărut în 2011. Adevăratul succes a venit însă odată cu cele două romane pentru tineri apărute în 2013, Fangirl și Eleanor&Park, pe care New York Times le enumeră printre debuturile remarcabile ale anului. Ambele au fost deja traduse în zeci de limbi. În 2015, Rowell a publicat romanul fantastic Carry On.

Sursă foto

     ,,Fangirl” a reprezentat pentru mine, înainte de toate, o lectură fermecătoare, pe care am parcurs-o cu o deosebită plăcere și pe care m-am străduit s-o lungesc cât mai mult posibil. Nu mi-aș fi dorit să se mai termine această poveste născută din condeiul (sau tastele) autoarei de origine americană. S-a întâmplat să mă regăsesc în atitudinea anumitor personaje, să mă identific într-o oarecare măsură, reușind, astfel, să empatizez cu ele, să le înțeleg trăirile, sentimentele și să pătrund tot mai mult în miezul poveștii.

   Protagonista cărții este Cather sau, cum i-ar plăcea ei, Cath. O adolescentă obișnuită din Omaha, statul Nebraska. Are o soră geamănă, Wren, și un tată, Arthur, nu tocmai întreg la minte, cei mai importanți oameni din viața sa, de care o leagă sentimente profunde. Mamă nu a avut niciodată. Laura și-a părăsit fiicele gemene într-o cumplită zi de 11 septembrie 2001, a uitat de existența lor, fiind prea preocupată de propria liniște și fericire.

   Cath a fost dintotdeauna cea plângăcioasă, cea sensibilă, cea mai puțin populară, spre deosebire de Wren. Copilăria și adolescența i-au fost marcate de numeroase complexe de inferioritate, de o anxietate ieșită din comun, de o teamă față de oameni, față de situațiile noi, neprevăzute. Wren e cea care a sprijinit-o și a ajutat-o să treacă peste momentele critice. Cele două surori împărtășesc pasiunea pentru celebra serie de cărți Simon Snow, a autoarei Gemma T. Leslie. Au citit toate volumele, au vizionat ecranizările și mai mult decât atât au scris împreună nenumărate povești fan fiction, contribuind oarecum la existența aceste lumi fantastice.

  Sursă foto

       În toamna anului 2011, Cath și Wren pleacă la Lincoln pentru a-și realiza studiile universitare. Cath ,,Cea Plângăcioasă” nu este extrem de încântată, pe când Wren ,,Cea Matură” abia așteaptă anii de studenție, viața într-un campus alături de tineri de pretutindeni. Cath se vede nevoită să înfrunte necunoscutul, întrucât Wren preferă să se cazeze într-un alt campus, să-și împartă camera cu o colegă pe care, la urma urmei, nu o cunoaște.

   Anul universitar nu începe nicidecum bine. Cath nu îndrăznește să se ducă la cantina căminului său și timp de o lună mănâncă batoane de slăbit, unt de arahide și, din când în când, preparatele servite în căminul lui Wren. Totul până când vorbește pentru prima oară, în adevăratul sens al cuvântului, cu colega sa de cameră, Reagan, o tipă excentrică, exhibiționistă, dar cu care va ajunge să se împrietenească. Merg împreună la cantină, iar Cath își dă seama că temerile ei au fost nejustificate.

   Fata studiază filologia și printre multe altele participă la cursul de creație literară pentru avansați al doamnei Piper, o scriitoare bine văzută în comunitatea locală. O parte din temele pentru acest curs le face cu Nick, efortul depus de amândoi fiind întotdeauna apreciat și notat cât mai bine. Timpul liber și-l petrece scriind povești pentru fanii săi din State și din Japonia. Folosindu-se de meșteșugul cuvintelor, inventează și reinventează povești cu Simon Snow și vampirul Baz, toate fiind adunate într-un așa-zis volum ,,Nu renunța, Simon”.

,,Cath își imagină că stătea în fața laptopului ei. Încercă să pună în cuvinte ce simțea, ce se întâmpla când era bine, când totul funcționa, când îi veneau cuvintele înainte să-și dea seama ce vor să însemne, țâșnind din pieptul ei ca rimele, ca versurile de rap. Ușor ca săritul coardei. Ca atunci când sari fix înainte ca frânghia să-ți atingă gleznele.

-Ca să împărtășim lumii ceva adevărat, răspunse o altă fată.

Cath clătină din cap.

-De ce scriem ficțiune? întrebă profesoara Piper.

Cath se uită în jos, în caiet.

<<Ca să dispar.>>”

   Prin intermediul lui Reagan, îl cunoaște pe Levi, fostul iubit al acesteia și băiatul pe care l-a văzut prima dată când a ajuns în camera sa de cămin. Încet-încet se împrietenesc, descoperă că au anumite lucruri în comun și, fără să vrea, Cath se îndrăgostește de acest tip galant, zâmbitor, politicos cu toată lumea, gata să se sacrifice pentru binele celorlalți. Pe parcursul acestui prim semestru la Lincoln, relația dintre ea și Wren se răcește, cele două comunică tot mai rar, fapt ce o afectează pe Cath. Sora sa e de nerecunoscut, prea ahtiată după ieșirile în club, beții, după această viață studențească trăită la maximum.

,,Ochii lui Cath se închiseră, iar pleoapele așa rămaseră, strânse. Ar fi vrut să le deschidă la loc. Ar fi vrut să se uite mai bine la sprâncenele acelea mult prea întunecate ale lui Levi, ar fi vrut să-i admire tunsoarea ciudată, ca de vampir. Simțea că treaba asta avea să nu se mai repete și că, oricum, putea distruge tot ce mai rămăsese din viața ei, așa că voia să deschidă ochii, ca să aibă dovada că se întâmplase.

Dar era atât de obosită. Și gura lui era atât de moale. Și nimeni nu o mai sărutase vreodată pe Cath în felul ăsta. Numai Abel o mai sărutase înainte, iar atunci era ca și cum simțeai o presiune fermă asupra buzelor, la care răspundeai la fel.

Săruturile lui Levi erau devoratoare. Ca și cum el absorbea ceva din lăuntrul ei, bărbia lui zvâcnind ușor. Cath își trecu degetele prin părul lui, dar nu putu să deschidă ochii. În cele din urmă, nu putu rămâne trează.”

                        Sursă foto

   Câteva evenimente îi marchează existența protagonistei noastre. Tatăl ei are o cădere nervoasă, Wren ajunge la spital în stare gravă din cauza excesului alcool. Și ca totul să fie perfect, Laura, încearcă să le cunoască pe fiicele sale, de care nu i-a păsat atâta timp, dar fără succes în ceea ce o privește pe Cath, prea supărată pentru a o ierta.

   Cath se vede împărțită între problemele de familie, Levi, tema pentru cursul profesoarei Piper în care nu-și mai găsește locul și ,,Nu renunța, Simon”. Trebuie să termine ciclul de povești înainte de lansarea celui de-al optulea volum din luna mai. Ultimul volum. Cel care va pune capăt poveștii. Va reuși Cath să treacă cu bine peste toate? Va fi posibil ca ea și Wren să fie surorile de odinioară? Relația ei cu Levi are vreo șansă? Va învăța ea ce înseamnă să fii, cu adevărat, un scriitor, un maestru al cuvintelor?

,,- Ah. Păi, ăăă, mai încolo, când termini, crezi că ai putea să mă duci cu mașina până la Omaha? Știu că e cam mare deranjul, dar o să plătesc benzina. Doar că am un fel de urgență în familie.

-Vin să te iau acum. Într-un sfert de oră.

– Nu. Levi, pot să mai aștept dacă ești la serviciu.

– Ai o urgență în familie?

– Da… spuse ea încet.

– Ne vedem într-un sfert de oră.”

   Vă garantez că această poveste vă va fi pe plac, că o veți citi cu încântare ca și mine, de altfel. Din acest motiv, vă recomand ,,Fangirl”, un love story inocent, amuzant și plin de farmec! Acesta vă va înfățișa frumusețea studenției, a primei povești dragoste, a meseriei de scriitor și, cel important, a familiei unite, capabile să depășească orice obstacol…

Părerile criticilor:

  • ,,Magia nu este iscată de baghete, ci de incredibila abilitate a lui Rowell de a construi relații complexe, tulburătoare, intense, triumfătoare.” Booklist
  • ,,O istorie amuzantă și duioasă despre maturizare, povestea unei scriitoare în căutarea propriei voci […]. Impresionantă, plină de autenticitate.” Publishers Weekly

 

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Fangirl, de Rainbow Rowell a fost oferită de Editura Young Art. Poate fi comandată de pe site-ul Arthur.ro

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

"- Niciodată nu le cere scuze femeilor. Asta confirmă faptul că ai greşit şi le inflamează şi mai tare."

Frumos şi cu inima de gheaţă, de Lisa Kleypas-recenzie

Titlul original: Cold-Hearted Rake
Nr. pagini: 367
Editura Miron
Traducere: Cornelia Cerneţchi Pascu
Anul: 2017
Gen: Historical romance, Romance

Seria The Ravenels: 1. Frumos şi cu inima de gheaţă (Cold-Hearted Rake), 2. Vreau să fiu soţia ta (Marrying Winterborne), 3. Devil in Spring, 4. Hello Stranger (data estimată pentru apariţie februarie 2018)

   De când am terminat cartea Frumos şi cu inima de gheaţă simt că am rămas cu un zâmbet subtil pe buze, de parcă aş deţine un secret şi ceilalţi nu au habar de el. Sentimentele sunt contradictorii şi nu ştiu dacă să fiu fericită că am fost surprinsă plăcut de autoare sau enervată pentru că mi-a dat o lovitură sub centură cu finalul. Genul historical romance întotdeauna va fi pentru mine o oază de relaxare şi sunt şanse slabe să mă sătur prea curând.

   Cele două poveşti care prind viaţă printre rânduri au un farmec aparte, o doză de dulce şi amar încât te întrebi ce le rezervă viitorul. Pentru a înţelege cel mai bine evenimentele, voi încerca să vă transpun în Anglia anului 1875, dar fără a strica atmosfera acelor timpuri. Cei care aţi citit seriile Wallflowers şi Hathaways sunteţi cumva familiarizaţi cu frumuseţea locurilor din Hampshire. Faptul că Lisa Kleypas se reîntoarce cu drag la acele peisaje înseamnă că o inspiră.

Un titlu nobiliar, o avere ruinată și o femeie interzisă

      Devon Ravenel se trezeşte moştenitor peste noapte. Urăşte să îşi asume responsabilităţi, iar viaţa plină de desfrâuri pare să-l caracterizeze. La fel ca restul predecesorilor săi, consideră că este de datoria lui să nu-l intereseze decât propria viaţă. Moartea vărului său-Theo îi va aduce Eversby Priory-proprietate ruinată, o văduvă tânără şi 3 fete aflate la vârsta măritişului, dar fără zestre. Fără să se gândească prea mult alege să vândă totul şi să revină la viaţa însufleţită de la Londra, dar ceva îl reţine şi amână momentul.  

   Conflictele nu întârzie să apară şi gândurile lui Devon vor fi cunoscute de toată lumea, inclusiv de frumoasa văduvă. Certurile înflăcărate în loc să-l ajute, mai mult îl pun pe jar şi parcă simte o plăcere să se tot interpună în calea ei.

“Ea ieşi, ignorîndu-l complet. Nu mai făcu nici o reverenţă. Uluit, dar şi revoltat, Devon privi uşa, zicîndu-şi că nici o femeie nu-l tratase vreodată cu atîta dispreţ. Simţea că explodează. De ce naiba îl condamna ea pentru situaţia în care se găsea, deşi nu fusese alegerea lui?
– Ce am făcut, ca să merit asta ? întrebă el. West se strîmbă.
– În afara faptului că ţi-a auzit intenţia de a o alunga şi de a-i distruge casa?
– Dar mi-am cerut scuze!
Niciodată nu le cere scuze femeilor. Asta confirmă faptul că ai greşit şi le inflamează şi mai tare.

   Ceea ce nu ştiau cei din jur este că Lady Kathleen Trenear este măcinată de remuşcări. Se consideră vinovată de moartea soţului ei. Scurta ei căsătorie de câteva zile, dar şi şocul că dintr-o dată s-a întors de unde a plecat, de data aceasta fără nimic, într-un fel o fac de neatins. Cum poate să plângă pe cineva care o trata ca pe un obiect în casă şi care nu ştiuse să se comporte cu blândeţe? Theo murise din cauza nesăbuinţei, urcase băut şi nervos pe un cal, iar folosirea violenţei asupra bietului animal i-a adus o căzătură fatală.

    Familia ei a tratat-o ca pe un animal ce trebuie dresat şi nu le-a păsat că fiica lor este mai mult de atât. Credea că ar putea fi fericită în căsnicie, dar sfârşitul a fost aproape. Acum este văduvă, singură şi la un pas de a fi pe drumuri. Singurele ei plăceri sunt dresajul cailor, o abilitare care stârneşte admiraţia celor care o văd. Alături de animale se simte cel mai bine, mai greu este să strunească bărbaţii care o scot din sărite cu pretenţiile lor puerile. Ei par să nu înţeleagă cum stau cu adevărat lucrurile, au impresia că totul li se cuvine.

   Devon Ravenel are acum un titlu imobiliar şi numai privirea pe care o aruncă asupra proprietăţii îl îngrozeşte. Ştie că banii le lipsesc cu desăvârşire, iar perspective nu se întrevăd la orizont. Fratele său West ştie doar să bea, veşnic cu capul în nori, nu are habar de ştirile care circulă, de preţul scăzut al cerealelor şi de sursele care ar putea să le aducă venituri. Chiar dacă Devon pare un fluturatic nu este atât de ignorant şi deţine suficiente informaţii.

   Dialogurile dintre cei doi fraţi sunt savuroase, se tachinează şi nu se sfiesc să se eticheteze. Generaţii întregi au dus la acest declin al familiei Ravenel, ce mai contează dacă ei vor alege să nu se căsătorească şi să trăiască după bunul plac.

 

Deşi Devon şi West erau de familie bună, ei nu făceau parte din elită, ştiind foarte bine cît de greu era să te menţii într-o lume unde regulile complicate şi ritualurile îi deosebesc pe aristocraţi de oamenii de rînd. Devon ştia că moşia Eversby era o capcană pentru el, fiindcă nu genera destul venit cu care să se autosusţină, aşa că avea să-i consume venitul anual modest, îl va zdrobi, după care îl va distruge şi pe fratele său.
Ar fi bine ca neamul Ravenel să se încheie cu noi, zise Devon. Nu sîntem buni de nimic şi cui o să-i pese dacă ne stingem ?”

   Timpul petrecut la ţară i-a arătat şi alte aspecte care ar putea să le vadă. De ce să nu încerce să dea o şansă domeniului? De ce să nu spere? Ar putea fi distractiv şi de ce nu, ar putea să încerce să intre în graţiile frumoasei văduve. Liniştea peisajului rustic îl loveşte din plin, oamenii de pe proprietate au nevoie de sprijinul lui, să fie ajutaţi, îndrumaţi. Cum să facă faţă la asemenea responsabilităţi? Şi totuşi, un moment de slăbiciune manifestat de Lady Trenear îl stimulează să mai aştepte o vreme … ceva.

   Ca să se detaşeze merge la Londra să caute investitori, să discute cu oamenii, să vadă ce speranţe sunt. Mesajele trimise de la distanţă către Lady Kathleen Trenear sunt destul de clare. Vrea să elimine doliul, să facă schimbări radicale în casă şi să demonstreze tuturor că există un nou stăpân. Ar vrea să fie în mai multe locuri în acelaşi timp, dar nu reuşeşte şi îl trimite pe West să îl reprezinte, să soluţioneze problemele cu arendaşii. Pofta asiduă pentru băutură şi lipsa unui program mai mult îi încurcă, dar ambiţia sau poate remarca frumoasei văduve va fi ca un duş cu apă rece. Din omul indiferent şi lipsit de ţel, West se va implica total în viaţa de la ţară. Va simţi plăcerea de a comunica şi de a înţelege nevoile celor din jur, va munci cot la cot cu ceilalţi şi nu se va plânge pentru nimicurile care înainte i-ar fi făcut viaţa un iad.

   Atracţia ce o simte pentru Kathleen îl atrage pe Devon ca un magnet şi revine pentru o perioadă de timp la Hamphire. Tot ce pare să îşi dorească este să afle ce aromă au buzele ei. Atingerea scopului îi va aduce un lung şir de provocări pe care le caută cu lumânarea.

   Pentru prima dată, fratele său-West nu-l mai poate susţine pe fratele său în demersurile sale de a prinde în mreje pe Lady Trenear.

 

Citind revolta din privirea fratelui său, zise: relaţiile tale de obicei nu rezistă mai mult decît carnea într-o maşină de tocat. Ai o fire al naibii de vulcanică şi, dacă modul în care ai procedat cu ea mai devreme este un exemplu al modului în care vei rezolva neînţelegerile…
– Destul, îl opri Devon cu calm periculos.
West continuă:
– Devon, noi doi ne-am trecut cu vederea mereu greşelile, dar asta nu înseamnă că nu le observăm. Ce simţi tu este dorinţă carnală, oarbă. Ai decenţa şi las-o în pace. Kathleen este o femeie sensibilă, blîndă, care merită să fie iubită…iar dacă tu ai o asemenea capacitate, eu nu am văzut-o în viaţa mea. Văd ce s-a întîmplat cu femeile care au ţinut la tine. Nimic nu-ţi răcoreşte pasiunea mai repede decît afecţiunea.
Devon îl privea cu răceală.”

   În cartea Frumos şi cu inima de gheaţă iese la iveală o altă poveste care se va naşte dintr-un incident nefericit. O vizită la ţară, un invitat surpriză şi un accident care ar fi putut fi fatal pentru Devon le va deschide multora ochii. Simpla prezenţă a lui Rhys Winterborne la Eversby Priory, accidentat şi la un pas de a rămâne marcat pe viaţă, îl va aduce în calea uneia din fete, cea mai mare dintre surori, dar lipsa unei zestre şi fără perspective în societate îl vor atrage iremediabil, în fond asta şi căuta.

   La început doar o voce, dar Lady Helen Ravenel va fi un balsam pentru suflet şi va tânji după mai mult. Ea ar putea fi o rampă de lansare în societate pentru un bărbat lipsit de titlu nobiliar. Rhys are o situaţie materială de invidiat, munceşte foarte mult, dar duce o viaţă solitară. Societatea nu-l acceptă şi secretele care le ascunde construiesc în jurul său ziduri de nepătruns.

“- Vorbeşte-mi.
– Dacă vrei, zise ea ezitînd. Despre ce să vorbim ?
El ar fi dorit să o întrebe dacă a orbit permanent, nu înţelesese nimic cînd i s-a spus ce a păţit, fiindcă era ameţit. îi venea greu să formuleze întrebarea, dar nu se putea abţine de la acest gînd, cît timp era singur în cameră. Se temea de răspuns. Acum avea nevoie de confort şi ceva care să-i distragă atenţia.
Avea nevoie de ea.
– Să-ţi vorbesc despre orhidee? zise ea ca să rupă tăcerea. Cuvîntul vine din mitologia greacă. Orchis era fiul unui satir şi a unei nimfe.
La o petrecere în cinstea lui Bacchus, Orchis a băut prea mult vin şi a încercat să o seducă pe o preoteasă. Bacchus a fost nemulţumit şi a dat ordin ca Orchis să fie sfîşiat în bucăţi. Bucăţile au fost împrăştiate peste tot, iar unde cădea o bucăţică, acolo creştea o orhidee.
Făcu o pauză, se aplecă să ia ceva. Era ceva delicat şi parfumat care îi atingea buzele crăpate…cu vîrful degetului ea îi ungea buzele cu o cremă.
– Mulţi oameni nu ştiu că vanilia este fructul unei orhidee agăţătoare. Avem şi noi una în sera din grădină. A crescut şi s-a urcat pe doi pereţi laterali. Când una dintre flori este matură, se deschide dimineaţa, iar dacă nu este polenizată, se închide seara şi nu se mai deschide niciodată. Florile albe şi beţele din interior au cel mai dulce miros din lume…
Pe măsură ce ea continuă, Rhys avea senzaţia că pluteşte, iar febra scăzuse.”

   Finalul cărţii ne arată o nouă perspectivă asupra viitorului şi ne provoacă să aşteptăm cu nerăbdare volumul 2 al acestei serii incitante.

    Chiar dacă este un historical romance scris de o autoare pe care o îndrăgesc din ce în ce mai mult, trebuie să remarc şi punctele slabe ale acestei cărţi. Temperamentele celor doi protagonişti: Devon şi Kathleen au umbrit pagini întregi din carte. Schimbările care s-au petrecut au făcut din Devon un alt bărbat. Viaţa i-a trecut prin faţa ochilor şi l-a forţat să vadă ceea ce ascunde cu sârguinţă. În schimb pe Kathleen a făcut-o rece, distantă, capricioasă. Acum vrea totul, acum ar renunţa la acele mici plăceri. Incertitudinile au umbrit farmecul şi m-au lăsat să aştept, să visez, să îmi doresc mai mult. Probabil de aceea mi-am canalizat energia şi bucuria către Helen, tânăra frumoasă, timidă care ascunde atât de mult rafinament. Chiar dacă este cea mai mare dintre surori, ea alege să nu încurce pe cei din jur şi să se resemneze refugiindu-se printre mirosul florilor de orhidee. Chiar îmi doresc pentru ea un viitor de poveste şi un nou volum plin de viaţă alături de Rhys Winterborne.

   Frumos şi cu inima de gheaţă este diferită de restul cărţilor citite pentru că abordează situaţia din Anglia, necesitatea modernizării proprietăţilor şi soluţiile care apar pentru a opri falimentul celor care nu au suficiente fonduri pentru a întreţine domenii întregi. Departe de viaţa lipsită de griji de la Londra se află nevoile arendaşilor care depind de o bucată de pământ, iar nobilii sunt datori să îi susţină nu doar cu vorbe, ci cu soluţii fiabile pentru a salva culturile sau poate pentru a schimba direcţia mersului. Apariţia căilor ferate, a fabricilor, dezvoltarea industriei pentru unii a fost mană cerească, iar autoarea Lisa Kleypas nu s-a sfiit să prezinte aceste avantaje. Ieşirea din rutină, sentimentele contradictorii m-au captivat, enervat, stârnit pentru ca la final să îmi spune: De ce s-a terminat? Răspunsul îl voi afla în cartea Vreau să fiu soţia ta. Acolo voi avea parte de Rhys şi de imperiul Winterborne.

Cartea Frumos şi cu inima de gheaţă de Lisa Kleypas a fost oferită pentru recenzie de către Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant 

 Surse imagini: pinterest.com

Ducele plăcerilor, de Elizabeth Hoyt-Seria Maiden Lane

   Elizabeth Hoyt este unul dintre cei mai bine vânduţi autori de historical romance. Ea scrie de asemenea şi contemporane sub numele de Julia Harper. Are nenumărate cărţi, iar cartea din seria Maiden Lane este superbă. E. Hoyt locuieşte acum în Illinois, împreună cu soţul şi cei doi copii.

   Seria Maiden Lane: 1. Dorinţe ascunse 2010-Lazarus Huntington şi Temperance Dews, 2. Plăceri vinovateHero Batten şi Griffin Remmington, 3. O pasiune imposibilă-2011-Silence Hollingbrook şi Mickey O’Connor, 4. Fantoma din St Giles -2012-Winter Makepeace şi Isabel Beckinhall, 5. Lordul întunericului-2013-Godric St. John şi Margaret Reading, 6. Ducele nopţii-Maximus Batten şi Artemis Greves, 7. Dragul meu necunoscut-2014-Apollo Greaves şi Lily Stump, 8. Bravul meu căpitan-2015-Phoebe Batten şi James Trevillion, 9. Cel mai tandru libertin-Eve Dinwppdy şi Axa Makepeace, 10. Ducele păcatului– Valentin Napier-Bridget Crumbs 2016, 11. Ducele plăcerilor-Hugh Fitzroy şi Alf 2016, 12.-Duke of Desire-2017.

   Curajos, îndrăzneţ, chipeş şi neîndurător, Hugh Fitzroy, duce de Kyle, este arma secretă a regelui, de fapt este şi bastard regal. Mama sa, o actriţa, l-a iubit pe rege, iar Hugh a fost recunoscut de către rege, el fiind crescut ca un viitor duce. Titlul, averile, au fost anume pentru el înfiinţate.

   Trimis în misiunea de a-i distruge pe notorii Lorzi ai Haosului, Hugh este prins într-o ambuscadă pe o alee dosnică din Londra. Salvarea vine din partea unui aliat la care nu se aştepta: un necunoscut mascat, dar care are trupul inconfundabil al unei femei.

,,Hugh Fitzroy, duce de Kyle, nu voia să moară în noaptea aceea, din trei motive foarte întemeiate.
Mai întâi, Kit, fiul lui cel mare-şi oficial, contele de Staffin-avea doar şapte ani. Era mult prea mic că să devină orfan şi să moştenească ducatul.
În al doilea rând, Peter, fiul lui cel mic, încă mai avea coşmaruri de pe urmă morţii mamei lui, cu doar cinci luni în urmă. Cum l-ar fi afectat moartea tatălui la atât de puţin timp după moartea mamei?
Şi în al treilea rând, Maiestatea Sa îl însărcinase de curând pe Hugh cu o treaba importantă: să nimicească Lorzii Haosului. În general, lui Hugh îi plăcea să-şi ducă treburile la bun sfârşit. Măcar pentru că la finalul zilei, rămânea cu un sentiment de împlinire.
Drăcia dracului.
În al patrulea rând, nu se mai culcase cu o femeie de mai bine de nouă luni şi, fir-ar să fie, era teribil de nedrept din partea sorţii să moară pe o asemenea secetă.”

   Se pare că avem un duce cu simţul responsabilităţi faţă de copii, cu simţul umorului în situaţii critice, dar şi cu o inimă de cuceritor. Alf, noua Fantomă din St.Giles îl sărută după ce au scăpat din ghearele morţii.

   Da, aţi auzit bine, Alf este îmbrăcat ca un băiat pe timpul zilei şi îşi câştigă traiul ca informator în mahalaua St.Giles. Încă de mică a fost abandonată în această mahala, iar protecţia lui Ned, un copil mai mare a ajutat-o să supravietuiască. Condiţia a fost să îşi ascundă adevărată înfăţişare de femeie.

    Noaptea este faimoasa Fantomă din St.Giles, un luptător mascat care sare în apărarea celor nedreptăţiţi. Dar, după ce îl salvează pe Hugh de la o moarte sigură, descoperă că a căzut fără scăpare în braţele tentaţiei.
De această dată firea de femeie din ea o împinge să îl sărute pe seducătorul duce.

“Oh, Kyle era un bărbat solid. Umeri laţi, picioare lungi. O gură care îi aminti că ea era femeie sub hainele bărbăteşti. El îşi pierduse pălăria şi peruca albă la un moment dat, în goana lui nebună, încercând să scape de tâlhari.’

   Încercând să descopere cine l-a vrut mort, Hugh îl angajează pe Alf. Acesta va fi rănit de către oamenii din banda “Gâtlejuri Sângerii”. Va fi cazat acasă la Hugh şi îngrijit, iar între timp ancheta împotriva Lorziilor Haosului continuă. Apar membrii morţi, aparent sub formă de sinucideri, dar se pare că cineva îi elimină. De ce? Cu ce scop?

   După cercetări se ajunge la concluzia că şi Katherine, fosta soţie infidelă, ar fi căzut pradă acestor lorzi. Acum, cei doi copii mici ai ducelui se chinuie cu, coşmaruri, crize de furie şi reţinere faţă de tatăl lor. Pentru a-şi vedea fii revenind la normal, ducele vrea să se căsătorească cu Lady Jordan, prietena Katherinei. Vrea ceva liniştit şi stabil, dar când va fi sărutat de către Alf, toate simţurile o iau razna. Va descoperi cine este Alf?
Se pare că vom asista la transformarea lui Alf în femeie, grea treaba! Cum va reacţiona ducele văzând-o? Vor reuşi cei doi să treacă peste conveninenţe? Cine este Fantoma din St.Giles? Va scapă cu viaţă Peter, fiul cel mic din mâna Lorzilor Haosului? Rămâne să descoperiţi singuri! Ţin să vă anunţ că este o carte incendiară;  scene fierbinţi, bună dispoziţie, acţiune din plin, intrigi şi jocuri de culise, secte şi criminali, ceea ce face din aceasta o carte pe care nu o poţi lasă din mâna!

 Nota este 10.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant 

by -
16

Supravieţuitoarea, de Alexandra Oliva-Editura Litera-recenzie

Titlu original: The Last One

Editura: Litera

Colecţia: Buzz Books

Data apariţie: Martie 2017

Pagini: 336

Gen: ficţiune, thriller

Și-a dorit o aventură.

                                         Dar nu și-a imaginat că va ajunge atât de departe.

   Totul începe cu un reality-show. Doisprezece concurenți sunt trimiși în pădure pentru a fi supuși unor provocări extrem de dure. În răstimp, lumea e devastată de o catastrofă, despre care, izolați de societate, concurenții nu știu nimic. Când dă întâmplător peste anumite indicii, tânăra Zoo, una dintre participante, își imaginează că totul face parte din joc.

Singură și dezorientată, ea refuză totuși să se dea bătută. Pătrunzând tot mai adânc într-un teritoriu necunoscut, Zoo își testează toate abilitățile de supraviețuire. Dar, pe măsură ce puterile îi scad, ea începe să înțeleagă că lumea reală s-a schimbat în mod neașteptat și că viața ei depinde acum de capacitatea de a dezlega această enigmă.

Sofisticat și provocator, Supraviețuitoarea pune în discuție rolul jucat de mass-media în mecanismul prin care despărțim realitatea de închipuire: cât de pripit emitem judecăți de valoare și cât de ușor ne lăsăm manipulați.
În Supraviețuitoarea, două dintre obsesiile noastre contemporane – amenințarea unei catastrofe globale și drama reality-show-urilor – se contopesc într-o poveste plină de imaginație despre psihicul uman afectat de stres. Un debut lipsit de compromisuri și provocator.“ Justin Cronin
Romanul Alexandrei Oliva este, la fel ca Jocurile foamei, plin de suspans și profund tulburător.“ – Rosamund Lupton

   Am mai citit cărți din colecția Buzz Books și știam că ele sunt în genul fiction sau thriller, dar atunci când a apărut “Supravieţuitoarea”, m-am gândit că voi avea de-a face cu o altfel de poveste și un alt gen. Adevărul e că titlul, descrierea și coperta, m-au cucerit din primul moment, dar am fost și puțin sceptică în privința ei, pentru că aflasem că este prima și singura carte scrisă de autoare.

  Știu că descrierea și acel comentariu al lui Rosamund Lupton, v-au făcut să vă gândiți la Jocurile foamei, însă mie, sinopsisul mi-a amintit într-o oarecare măsură de  filmul The Condemned, doar că acolo, participanții la reality-show erau ucigași condamnați, iar cel care câștiga concursul, i se garanta libertatea.

    În ceea ce privește asemănarea cu Jocurile foamei, nu există așa ceva, poate doar în privința  competiției și a suspansului. Nu avem de-a face cu copii speriați, obligați să participe la un joc. În “Supraviețuitoarea”, toți participanții s-au înscris la concurs cu gândul să câștige premiul de un milion de dolari. Sunt oameni maturi care s-au decis să-și părăsească copiii și partenerii de viață, știind că există anumite riscuri. De asemenea, nu asistăm doar la ce se întâmplă în cadrul concursului, cum se desfășoară probele sau la disputele dintre concurenți. Vom vedea care sunt reacțiile publicului, ce comentarii vor lăsa aceștia pe site, dar și ce discută editorul și producătorul reality show-ului.

   Trebuie să menționez faptul că nu am perceput “Supraviețuitoarea” ca fiind un roman SF, așa cum  l-au clasat unii oameni pe internet, și nici nu e distopic, pentru că nu există o societate oprimată, ci unul post-apocaliptic, acțiunea având loc în perioada contemporană. Știu că acesta este un subgen al SF-ului, dar dacă se menționează direct genul, cititorii se vor panica puțin și vor evita să citească povestea, gândindu-se  la cu totul altceva. De fapt, nici nu se aduce vorba de pandemie decât în prolog, când editorul se gândește că boala a avansat, iar echipa de producție nu reușește să-i scoată pe toți concurenții din joc pentru că este partea Provocărilor Individuale, așa că oamenii sunt răspândiți (probabil că autoarea a vrut să facă o introducere abruptă și să incite cititorul) și spre finalul cărții. De fapt, cartea aduce mult cu celebru reality show “Survivor” și este o combinație de aventură, suspans și adrenalină.

   Ce anume am apreciat la romanul de față? Modul inedit în care a fost scris. Există capitole în care povestea este narată la persoana întâi singular, din perspectiva personajului principal – Zoo, dar găsim și capitole în care povestea este spusă la persoana a treia (în care ne sunt relatate  provocările, disputele dintre concurenți). Iar aici, mi s-a părut foarte interesantă maniera în care ne sunt relatate anumite evenimente. Uneori am avut impresia că un comentator ne descrie tot ceea ce vede pe un ecran – ce va vedea și auzi telespectatorul, ce va fi scos la montaj etc.

 “Telespectatorilor li se va oferi o imagine de sus a Exorcistului, camera filmând în jos și ajungând la el, apoi focalizându-se pe chipul lui palid și transpirat.”

     De asemenea, acțiunea alternează între prezent (capitolele relatate din perspectiva protagonistei, în care aflăm ce se întâmplă cu ea după ce s-a separat de  ceilalți concurenți, în cadrul unei provocări individuale) și ce s-a întâmplat în urmă cu trei săptămâni, când a început concursul “Pădurea ”.

   Totul începe cu un reality show. Doisprezece concurenți sunt trimiși în pădure pentru a fi supuși unor provocări extrem de dure. De-a lungul următoarelor săptămâni, abilitățile lor vor fi testate, iar rezistența psihică împinsă dincolo de limită. Totuși, ei au o șansă de scăpare. Dacă o provocare li se pare prea dură sau dacă nu mai suportă încă o noapte, pur și simplu rostesc “Ad tenebras dedi” și totul se sfârșește.  Doar asta e scăparea. Însă concurenții nu cunosc totul despre joc.

 “La urmă urmelor asta-i și ideea emisiunii – să-i facă pe concurenți să cedeze. Totuși, celor doisprezece care au intrat în ring li s-a spus că este vorba despre supraviețuire. Că este o competiție. Perfect adevărat, dar … Până și titlul care  le-a fost zis a fost o înșelătorie. “Poate fi modificat”, scria cu litere mici pe contract. Titlul din caseta de text nu este Pădurea, ci În beznă.

    Ei știu că nimeni nu primește voturi care să determine eliminarea sa și că aceasta este o întrecere, o cursă, sau mai degrabă o serie de curse mici, în care acumulează avantaje și dezavantaje. Ceea ce nu știu e că această cursă nu are o linie de finiș. Jocul va continuă până când nu mai rămâne decât o persoană, iar singura cale de ieșire din joc este renunțarea. Nimeni nu știe cât de mult va dura  emisiunea, nici producătorii, nici concurenții.

    Ei trebuie să țină cont de niște reguli. Fiecare are o bandană de altă culoarea și o busolă marcată cu culoarea sau culorile sale. Pe toată durata acestei aventuri, tot ce este destinat anume pentru ei va fi marcat în culorile respective. Pentru supraviețuirea în sălbăticie au nevoie de trei lucruri principale: adăpost, apă și hrană. Fiecăruia i se oferă un pachet marcat cu simbolul corespunzător unuia dintre  dintre aceste lucruri. Își pot păstra pachetul sau îl pot schimba cu al altcuiva fără să știe ce-i înăuntru.  Fiecare va trebui să-și construiască un adăpost și să supraviețuiască pe cont propriu. Conform regulilor, nu erau îngăduite nici un fel de electronice. Nu puteau lua cu ei telefoane mobile, GPS-uri, ceasuri de mână ori de buzunar sau alte dispozitive.

   Vor fi atât Provocări de echipă, cât și Provocări Individuale. Ulteriori, echipele au fost alese de cei care au terminat pe primele trei locuri în prima probă.

     Echipa 1: Copoiul/ Cooper (bandană roșie; expert în supraviețuire; strategia lui este ”fii mai bun decât ceilalți”; a fost ales pentru rolul personajului dur); Fermierul/ Julio (bandană negru cu galben; 57 de ani; îi plac provocările); Domnișoara Biologie/Sofia (bandană portocalie; profesoară); Bacherul/Elliot (bandană în dungi negre și albe; provine dintr-o familie de evrei de clasă mijlocie).

    Echipa 2: Zoo/ Sam (bandană bleu, iubește animalele); Inginerul/Albert (bandană maro, asiatic); Chelnărița/Heather (bandană violetă, nu s-a înscris la concurs, ci a fost recrutată cu un motiv anume; se află aici pentru a face impresie, asupra producătorilor, telespectatorilor); Asiatica/Amy ( bandană galben neon)

    Echipa 3: Pilotul/ Ethan  (bandană bleumarin, pilot militar); Doctorul Negru/Tyler ( bandană galben muștar); Băiatul-majoretă/ Josh( bandană roz; student); Exorcistul/Randy (bandană verde; personaj turbulent, cel care îi instigă pe ceilalți concurenți)

    Zoo, personajul principal, e singura care nu a venit aici doar pentru bani. Are aproape treizeci de ani, este căsătorită de trei și de curând a luat decizia să facă un copil. Însă, înainte să devină mamă, vrea să aibă parte de o ultimă aventură. E pregătită pentru asta și nu o deranjează să renunțe la o parte din individualitatea ei sau la sănătatea psihică și nu are de când să renunțe indiferent ce s-ar întâmpla. Soțul ei a fost cel care a găsit concursul și i-a sugerat să trimită o cerere de înscriere pentru că știa că ei îi place sălbăticia.

 “Ridică hârtiuța pe care este scrisă propoziția de siguranță și o rupe în două. Gestul este simbolic – a memorat cuvintele -, dar dramatismul e sincer. Deci, rostește ea privind cu intensitate timidă spre cameră, un zâmbet ascunzându-se în spatele chipului onest, să începem!”

    În timp ce jocul este în plină desfășurare, afară lumea este devastată de  pandemie, despre care concurenții nu știu nimic. Echipa de producție nu reușește să-i scoată din joc pentru că este partea Provocărilor Individuale.  Zoo s-a depărtat de ceilalți participanți și încearcă să ducă la capăt proba, fără să știe că a ieșit din aria de desfășurare a jocului. Când dă întâmplător peste anumite indicii, ea își imaginează că totul face parte din joc. Vede un cadavru într-o mașină, dar crede că este un manechin din latex. Intră într-un magazin și vede o hârtie pe care stătea scris “persoanele care au următoarele simptome – letargie, dureri de gât, greață, stare de vomă, amețeală, tuse – să se prezinte imediat la centrul comunitar Old Mill pentru a intra în carantină obligatorie”, dar trăiește cu impresia că scenariu jocului a fost schimbat. Nici când dă nas în nas cu un tânăr care îi spune că oamenii s-au îmbolnăvit și mor pe capete, Zoo are impresia că este un tip care-și joacă rolul. Ba mai mult, din cauză că-i vede ceasul de la mână (lucru interzis pe timpul concursului), este ferm convinsă că este un cameraman care încearcă s-o filmeze de aproape. Refuză să se dea bătută, însă, pe măsură ce puterile îi scad,  începe să înțeleagă că lumea reală s-a schimbat în mod neașteptat și că viața ei depinde acum de capacitatea de a dezlega această enigmă.

     Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Zoo, prin ce peripeții a mai trecut, cum își va da seama că ceva este în neregulă și cine a supraviețuit. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva fragmente.

“Regula celor trei. O atitudine greșită te poate ucide în trei secunde; asfixierea în poate omorî în trei minute; expunerea la frig în trei ore; deshidratarea în trei zile; lipsa  hranei în trei săptămâni – sau trei luni? Nu contează, foamea este ultima dintre grijile mele. Indiferent cât de slăbită mă simt, n-a trecut atât de mult timp de când n-am mai mâncat. Cel mult șase sau șapte zile, iar asta, cu generozitate.”

 

“Teamă mea începe să se metamorfozeze, să se ascută și, cu toate că aștept, știu că nimeni nu va veni.

 Pentru că ei au plănuit asta. 

 Nu știu cum, dar au plănuit asta, iar acum, ochelarii mei sunt sparți, și eu nu văd.

 Am senzația că furia îmi va rupe pielea, că mă va sfârteca de vie, din interior.

 Nu văd!” 

“Un urlet care îți îngheață sângele în vene se aude din spatele lui. Se ridică brusc, se răsucește, dar nu vede nimic. Copacul din jurul lui se vaită mai tare.

 Băiatul-majoretă se întoarce spre cameraman.

– Haide! rostește el. E destul. M-am săturat. Renunț.

 Tăcerea este la fel de completă  ca întunericul. Sunetele naturale ale nopții au contenit pentru a analiza și respinge rugămintea lui. Brusca absență a sunetelor este percepută de băiatul-majoretă ca o lovitură.

 – Te rog, spune el și îi cade prima lacrimă. Înaintează pe bâjbâite spre cameraman. Scoate-mă de-aici, te rog! “

 

Cartea Supraviețuitoarea, de Alexandra Oliva a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

La peau de chagrin (Pielea de șagrin), de Honoré de Balzac-recenzie

Anul apariției: 1831

Ediție printată în S.U.A., 2009

235 de pagini

Limba franceză

Si tu me possedes, tu possederas tout.

Mais ta vie m’appartiendra. Dieu l’a

voulu ainsi. Desire, et tes desirs

seront accomplis. Mais regle

tes souhaits sur ta vie.

Elle est la. A chaque

vouloir je decroitrai

comme tes jours.

Me veux-tu?

Prends. Dieu

t’exaucera.

Soit!

   Ce preț are o viață de om? Dar fericirea sau bunăstarea? Acestea din urmă se confundă? Cât de nenorocit poți fi, ca să ajungi în pragul sinuciderii? Sunt întrebări la care autorul dorește să ofere răspunsuri, prin Raphaël de Valentin, personajul principal al romanului.

   Acțiunea începe la începutul anilor 1830, când un tânăr încearcă să-și sfideze soarta de aristocrat parizian sărac, pierzându-și ultimul bănuț la ruletă, ca cel din urmă zbucium de salvare, înainte de a se arunca în Sena. Sinuciderile fiind frecvente în acea perioadă, așteaptă lăsarea nopții, pentru a fi sigur că nimeni nu îl va putea salva. Ca să-i treacă timpul mai ușor, intră într-un anticariat foarte aglomerat cu obiecte din cele mai diverse, așezate fără nicio logică. Il cunoaște pe proprietar, un bătrân de 100 de ani, cu înfățișare de ascet și cu o privire în care par să se ascundă cele mai profunde adevăruri ale lumii.

   L’homme s’épuise par deux actes instinctivement accomplis qui tarissent les sources de son existence. Deux verbes expriment toutes les formes que prennent ces deux causes de la mort: VOULOIR et POUVOIR. Entre ces deux termes de l’action humaine il est une autre formule dont s’emparent les sages, et je lui dois le bonheur et ma longévité. VOULOIR nous brûle et POUVOIR nous détruit; mais SAVOIR laisse notre faible organisation dans un perpétuel état de calme., spune el.

 [Omul se istovește prin două acte săvârșite în mod instinctiv, care seacă izvorul existenței sale. Două verbe exprimă toate formele pe care le iau aceste două cauze ale morții: A VOI și A PUTEA. Între acești doi termeni ai acțiunii omenești este o altă formulă pe care și-o însușesc înțelepții, căreia eu îi datorez bunăstarea și longevitatea. A VOI ne arde, iar A PUTEA ne distruge; însă A ȘTI menține slaba noastră alcătuire într-o continuă stare de calm.]

   Intuind dorința tânărului de a-și pune capăt zilelor, îi oferă o piele de șagrin magică, care îi poate oferi tot ce își dorește. Dar, cu cât își va dori mai mult, cu atât pielea se va micșora, ca și zilele lui pe pământ. Tânărul acceptă, fiind sigur că nu este decât o farsă. Însă, acceptarea are valoarea unui legământ, un soi de pact cu Diavolul, căruia își vinde sufletul. Însuși bătrânul negustor recunoaște că nu a avut îndrăzneala să o folosească. În ediția de față, lipsește textul în sanscrită, ceea ce face oarecum inexplicabilă afirmația bătrânului:

–Ah! vous lisez couramment le sanscrit.

   Imediat ce părăsește anticariatul, Raphaël își schimbă opțiunile și constată că lucrurile încep să se așeze. Se îmbogățește și o poate cuceri în sfârșit pe Feodora, căreia îi purta o afecțiune aproape bolnăvicioasă. Însă, această iubire se stinge, lăsând loc unei alte iubiri, pentru Pauline, fata pe care o medita, din recunoștină pentru gazda lui. Între cei doi se înfiripă o iubire profundă, dar este deja prea târziu; pielea de șagrin s-a micșorat și zbârcit în mod considerabil, cu tot efortul lui Raphaël de a o restaura sau de a o arunca.

   Romanul face parte din La Comédie humaine (Comedia umană) a lui Balzac, operă ce cuprinde 95 de lucrări terminate (romane, nuvele și eseuri) și 48 de opere nefinalizate. Titlul, devenit expresie în zilele noastre (se reduire comme une peau de chagrin), oferă cititorului cheia interpretativă a textului. Pielea de șagrin (piele imprimată care imită modelul natural al altei piei, conf. Dex., derivat de la denumirea unui măgar sălbatic) magică reprezintă forța vitală a personajului și-i oferă absolut tot ce-și dorește, însă cu un preț: anii și zilele. Tema o constituie conflictul dintre două verbe esențiale și neregulate: A FI și A AVEA. Inițial, personajul principal consideră că pentru „a fi”,  trebuie neapărat „să aibă”, indiferent care sunt consecințele. Ulterior, când începe „să fie” cu adevărat, realizează că degeaba „are”, căci fiecare minut este de neprețuit și nu poți cumpăra fericirea veșnică.

   Interesant la acest roman este și faptul că estetica realistă balzaciană, apreciată la noi de scriitorii interbelici, lipsește, autorul preferând fantasticul ca mod de exprimare a viziunii despre lume. Specifică lui Balzac rămâne tehnica descrierilor detaliate, ca într-o poză.

   Contempler en ce moment les salons, c’était avoir une vue anticipée du Pandémonium de Milton. Les flammes bleues du punch coloraient d’une teinte infernale les visages de ceux qui pouvaient boire encore. Des danses folles, animées par une sauvage énergie, excitaient des rires et des cris qui éclataient comme les détonations d’un feu d’artifice. Jonchés de morts et de mourants, le boudoir et un petit salon offraient l’image d’un champ de bataille. L’atmosphère était chaude de vin, de plaisirs et de paroles. L’ivresse, l’amour, le délire, l’oubli du monde étaient dans les coeurs, sur les visages, écrits sur les tapis, exprimés par le désordre… .

[A contempla în acel moment saloanele era ca și cum ai fi avut o imagine anticipată a Pandemoniului lui Milton. Văpăile albăstrii ale punch-ului colorau infernal fețele celor care încă mai puteau să bea. Dansuri nebunești, însuflețite de o sălbatică energie, stârneau râsete și țipete ce izbucneau ca detunăturile unui foc de artificii. Presărate cu morți și muribunzi, iatacul și un mic salon ofereau imaginea unui câmp de luptă. Atmosfera era înfierbântată de vin, de plăceri și de vorbe. Beția, iubirea, delirul, uitarea de lume stăpâneau inimile, fețele, erau întipărite în covoare, înfățișate în dezordine… .

   La peau de chagrin poate fi citită și ca o poveste fantastică, cu final moralizator, însă inspirată din societatea contemporană, cu un personaj care suferă din cauza determinismului social. Oriunde se află câte un Raphaël de Valentin dispus să riște totul pentru fericirea iluzorie.

Dacă mă posezi pe mine, vei poseda totul.

Dar viața ta îmi va aparține. Dumnezeu

a voit astfel. Dorește, și dorințele

îți vor fi împlinite. Dar măsoară-ți

poftele după viața ta. Ea

e aici. La fiecare voință,

voi descrește ca și

zilele tale. Mă

voiești? Ia-mă.

Dumnezeu te

va asculta.

Fie!

Cartea La peau de chagrin, de Honoré de Balzac a fost oferită de Books Express. 

Disponibilă pe site-ul librăriei on-line Books Express

 

 

 

 

Puterea destinului/Primul sacrificiu, de Thomas Gifford-recenzie

   Thomas Gifford (16.05.1937-31.10.2000) a terminat universitatea Harvard unde a şi câştigat multe premii de scriere creativă. A lucrat la “The Sun Newspaper” şi la “The Gutrie”.
A câştigat premiul ”Putnam” pentru cel mai bun roman cu “Puterea Destinului” (“The Wind Chill Factor”). Recunoaşterea internaţională vine cu romanul “The Glendover Legacy” după care s-a făcut în 1981 un film numit ”Dirty Tricks”, apoi cu thrillerul despre Vatican “The Assassini”.
A publicat 9 romane cu numele real Thomas Gifford, 4 romane cu pseudonimul Thomas Maxwell şi 3 romane cu pseudonimul Dana Clarins.
A murit de cancer de colon în locuinţa sa din Dubuque, owa în 2000 în noaptea de Halloween.

   La editura Rao au apărut în limba română 4 dintre romanele sale: ”Operaţiunea Pretorian” (“Pretorian”)—poveste din Al Doilea Război Mondial, romanul “Assassini”-un thriller despre cetatea Vaticanului la fel de şocant ca şi “Codul Lui DaVinci”-Dan Brown, şi cele două care fac parte din saga familiei Cooper: ”Puterea Destinului” (“The Wind Chill Factor”-1975) şi “Primul Sacrificiu”(“The First Sacrifice”-1994).

Motto-ul lui favorit era: ”We’re not here for a long time,we’re here for a good time”

   Am să vă povestesc despre aceste două cărţi ale lui Thomas Gifford, scrise la distanţă de aproape douăzeci de ani, dar ambele prezentând saga familiei Cooper în perioada războiului, imediat după, şi la 20 de ani după război când aveau loc schimbări uriaşe în întreaga Europă.
Toată povestea este văzută şi redată prin prisma amintirilor, sentimentelor, aventurilor lui John, cel mai mic dintre băieţii Cooper.

“Eu nu sunt ceea ce par a fi
El nu este ceea ce pare a fi
Ei nu sunt ceea ce par a fi.”

   Localitatea Cooper’s Falls a fost întemeiată în partea de nord a Minnesotei de John, primul dintre Cooperi şi tizul celui din roman, care şi-a făcut averea din transport feroviar şi comerţ cu grâne..

   Austin Cooper bunicul copiilor, a prosperat odată cu naţiunea pe la începutul secolului XX, un om inteligent, care-i numără printre prietenii săi pe cei mai cunoscuţi giganţi ai finanţelor: Carnegie, Rockefeller, Ford, Mellon. În anii “20 în timpul unei vizite făcute în Germania, a fost mişcat de condiţia proastă a nemţilor, care sufereau sub ceea ce el numea ”jugul penitenţei impus de cuceritorii lor după terminarea Marelui Război”. Nu era singurul care credea astfel, mulţi istorici şi observatori susţinând frecvent ideea că acea pace nedreaptă a favorizat de fapt izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, un război de 30 de ani din 1914 până în 1945.

   Fire activă, Austin, a căutat persoanele despre care credea că ar avea un cuvânt de spus în renaşterea Germaniei din cenuşă precum pasărea Phoenix. Aşa că s-a aliat social şi financiar cu familia Krupp. Apoi şi-a început colaborarea cu doi nazişti înverşunaţi, extrem de capabili şi hotărâţi să fondeze o lume nouă: Adolf Hitler şi Herman Goring.

   John nu a înţeles niciodată de ce bunicul său devenise un simpatizant al mişcării naziste din Europa şi mai mult s-a implicat activ în politică fascistă dusă de Germania, Italia, Spania. Dar interesul major al lui Austin era ca de obicei la afacerile sale şi la a face cât mai mulţi bani. Pentru John şi fratele lui Cyril, bunicul era adultul care se ocupă de ei, făcea sport cu ei, juca diferite jocuri, un personaj sobru şi binevoitor totodată, deşi ziarele “Liberty”şi “Collier’s” îl etichetau drept “nazistul numărul 1 al Americii”, nazistul American care era frecvent fotografiat cu Hitler, călătorind cu Goring, Speer, doamna Goring, consfătuindu-se în spatele uşilor închise cu Alfred Krupp.

   Tatăl băieţilor, care absolvise Universitatea Harvard în 1932, era un tânăr chipeş cu înclinaţii artistice (mărturie stând portretul făcut soţiei lui) reacţionase violent la ideile naziste, luptase ca pilot în RAF şi murise în 1941, fără a i se găsi corpul. Soţia lui şi Lee, sora mai mică a băieţilor, muriseră la Londra în timpul unui bombardament.

   John îşi rememorează toate aceste lucruri mergând cu maşina de la Boston la Cooper”s Falls, pe o furtună de zăpadă, la cererea fratelui său, pe care nu-l văzuse de foarte mult timp.

   Cyril îi trimisese o telegramă din Buenos Aires, în care-i cerea să se vadă acasă în 20 ianuarie, pentru că ”arborele genealogic trebuie îngrijit”. John se conformează, deşi nu înţelege nimic, convins fiind că moartea bunicului curăţase oarecum blazonul familiei. Cel puţin asta susţinuse Arthur Brenner, avocatul lui Austin, care după moartea acestuia rămăsese prietenul devotat al băieţilor. Tot el fusese acela care-l ajutase pe tatăl lor să ajungă în RAF, şi cel care aflase ce se întâmplase cu mama şi surioara lor- Lee.

   Pe drum cineva încearcă să-l omoare pe John, apoi ajuns acasă îl găseşte pe Cyril mort. Paula, iubita lui Cyril dintotdeauna, îi spune că ea-l anunţase pe fratele lui, că lucrând la arhivă bibliotecii găsise nişte documente de-ale lui Austin cam ciudate şi o cutie închisă. Se pare că spusele Paulei şi un articol cu poză dintr-un ziar din Glasgow îl determinaseră pe Cyril să vină urgent din Buenos Aires şi să-l cheme şi pe John. Doctorul Bradlee care-i ştia de când se născuseră, vine chemat de John să constate decesul şi-l aduce cu el pe Olaf Peterson, şeful poliţiei din orăşel. Olaf se căsătorise cu o moştenitoare din zona, renunţase la poliţia din marele oraş deşi fusese un detectiv de excepţie, dar acceptase funcţia de şef al poliţiei în orăşel.
Împreună cu Paula, Arthur Brenner şi Olaf, John încearcă să pună lucrurile cap la cap.

   După ştiinţă lui John, Cyril învârtise multe afaceri în diferite părţi ale lumii: Cairo, Munchen, Glasgow, Londra, Buenos Aires, dintr-un capăt al lumii în altul fără răgaz. De aceea, când primise telegramă, pornise îndată la drum, îi era efectiv dor de fratele lui. Încearcă împreună cu Olaf să afle ultimele mişcări ale lui Cyril, dar intervine un nou val de atacuri şi crime: Paula este ucisă, biblioteca şi postul de poliţie aruncate în aer, Arthur rănit şi un perete al casei lui distrus şi John atacat din nou de data asta acasă la el, unde el chiar îl ucide pe unul dintre atacatori. Determinat, John pleacă la Buenos Aires să descurce ultimele zile ale lui Cyril.Acolo îl ajută comisarul Roca, îl întâlneşte pe A.Kothmann şi Martin St John, două figuri proeminente ale locului, care îi ajutau pe vechii nazişti să-şi piardă urmă în Argentina.

   Află de moartea profesorului Dolldorf un cunoscut al lui Cyril, ucis înainte de acesta. Fiica acestuia, Maria îi dă primul indiciu în momentul în care îi dă o poză apărută în ziarul din Glasgow, fotografia domnului şi a doamnei Gunter Brendel, făcută la încheierea unor contracte cu o firmă din oraş. Casa Mariei este incendiată şi el îi explică lui Roca de ce fotografia avea aşa un impact major: Lise, soţia lui Brendel, semăna perfect cu mama lor, aşa cum o pictase tatăl lui.

   Aşa că John, la fel ca şi Cyril, este convins că ea e sora lui Lee. În jurnalul ţinut de profesor Maria mai întâlnise nişte nume ciudate: Brbarosa şi Siegfried.

   John continuă cercetările în Glasgow, apoi la Munchen, o cunoaşte pe Lise şi pe soţul ei, este din nou ameninţat, atacat, aproape ucis, dar Olaf îi vine în ajutor. Lise nu-l crede de la început, dar cel mai mult îl şochează că se îndrăgosteşte instantaneu de ea deşi îşi tot repetă că e sora lui.

   În cursul evenimentelor Brendel este omorât, la fel şi Siegfried, acolitul lui şi amantul Lisei, se zădărniceşte un complot al naziştilor care voiau să instaureze Noul Reich.

   Întoarcerea lui John acasă la Cooper’s Falls, Lise rămânând în Germania, şi întâlnirea lui cu Arthur, explicaţiile şi poveştile acestuia, îl ajută să afle adevărul surprinzător şi spectaculos despre bunicul, tatăl său şi omul în care avusese încredere toată viaţă.

   Povestea halucinantă, dar reală îl va determina să plece din Cooper’s Falls, să doneze casa oraşului în schimbul celor distruse în explozie şi se stabileşte la Boston. Îşi împarte viaţă între o librărie, un cinematograf, scrie şi refuză să se mai gândească la Lise-Lee sau la fratele lui Cyril.

   Aici se încheie “Puterea Destinului” şi nici măcar autorul nu credea că va continua. Şi totuşi scrie continuare ”Primul Sacrificiu” considerând că saga familiei avea nevoie de-o finalitate.

Şi iată că după douăzeci de ani trecutul îl ajunge pe John din urmă.

“Conştiinţa este primul sacrificiu care se face pe drumul supravieţuirii. (E.L.Hunn)

  O reporteră Beate îi aduce lui John o scrisoare de la Lise, care nu-i dăduse până atunci nici un semn de viaţă. Poate n-ar fi avut curaj să-l caute nici acum dar dispariţia Erikai, fiica ei, o determina.
Lise era căsătorită cu Wolf Koller, de 20 de ani, omul de care până şi cancelarul Glock asculta. Wolf avea multe afaceri, bani, propria mică armata şi mai ales propriile interese.

   Tatăl lui Wolf, profesorul de drept, autor de texte de lege, Erhard Koller, fusese una dintre personalităţile sistemului judiciar al lui Hitler, unul dintre judecătorii aleşi personal de el şi reprezentantul celui de-al Treilea Reich la Conferinţa de la Wannsee.

   El este cel care îl condamnă pe Alois Schmidt, un ofiţer de rang mediu, folosit ca mesager de cei de rang înalt şi făcut “ţap ispăşitor”, după un atentat eşuat asupra lui Hitler.

   Peste ani Bernd Schmidt, hotărât să-şi răzbune tatăl, ajunge şeful securităţii lui Koller şi se foloseşte de orice şansă inclusiv de fiul său Karl Heinz.

   Este perioada frământărilor din Europa, cade Zidul Berlinului, Estul se uneşte cu Vestul Germaniei, ruşii încearcă să-şi facă prieteni în vest, Elţîn este săpat de oamenii lui. Karl se îndrăgosteşte de Erika Koller, şi ziarist fiind pune în ecuaţie informaţiile şi află despre operaţiunea Spartakus.

   Anii petrecuţi pe front de Bernd şi apoi activitatea în STASI îi fuseseră de folos pentru funcţia pe care o ocupă acum, dar nu-i diminuaseră dorinţa de răzbunare. Bernd este acela care îl trimite pe fiul său să-i dea informaţii lui Delaney, pe care-l cunoştea de pe vremea când acesta era în CIA în anii ’50.

   Wolf pe de altă parte, deşi părea amabil şi prietenos, avea foarte multe de ascuns. După moartea lui Brendel, conducerea partidului nazist (din care făcea parte) îi ceruse s-o ia de soţie pe Lise, şi-a dat seama că aceasta ştia prea multe aşa că o ţinea sub control cu ajutorul doctorului Gisevius.

    Wolf îl vizită des la clinică din munţi, unde era ţinută în viaţă de 20 de ani Rafaela, o teroristă de renume, dar singura lui iubire. Wolf se foloseşte de bandă de naţionalişti condusă de Stiffel, pentru a creea haos, ceea ce-i va da posibilitatea să apară apoi ca un erou salvator, dar complotează şi să strângă relaţiile cu Rusia prin Rossovici, care urmă să-l înlocuiască pe Elţîn. Cei doi voiau să facă un pact Germania-Rusia care le-ar fi permis să controleze Europa şi să ţină piept Americii.

    Cancelarul Glock îl sprijinea pentru că se temea de el şi-i era dator, dar toată lumea ştia că un vot pentru Glock însemna de fapt unul pentru Koller.

   Înainte de-a veni în Germania, John este din nou atacat şi aproape ucis în drum spre orăşelul copilăriei lui, unde mergea să vorbească cu Olaf. Din păcate acesta nu-l poate însoţi, având piciorul rupt, dar îi dă câteva nume la care poate apela.

   În Germania John scapă din mai multe curse şi cu ajutorul lui Paulus, fost şef de poliţie, şi a lui Beate află toată povestea sordidă.

   Wolf află de “trădarea lui Bernd” şi-i omoară pe toţi trei. E gata s-o omoare şi pe Lise şi chiar pe Erika. Dar,s pre disperarea lui, Erika, care aflase detalii despre naşterea ei, află despre uciderea lui Karl şi hotărâtă să se răzbune înregistrează o casetă cu toate informaţiile şi-l şantajează pe tatăl ei.

   În joc intră o grămadă de agenţi, unii încă activi, alţii mercenari, despre care se credea că muriseră (făcuseră parte din echipa de terorişti a Rafaelei), angajaţi de Wolf cu alte nume şi identităţi. Agenţii ca Delaney, Profesorul (a cărui legătură neştiută cu John o veţi află dacă citiţi cartea), Kilroy toţi sunt coordonaţi de Chedar din America. Acesta conduce din umbră o organizaţie secretă de informaţii, stand în biroul lui, în care dormea şi mânca, ţesându-şi pânză ca un păianjen şi mutând pionii pe tablă. E chiar înfricoşător să ştii că undeva…cineva îţi hotărăşte soarta.

   Cu efortul tuturor, cu aportul lui John ajutat de Paulus, povestea se descâlceşte, enigmele se află, operaţiunea e zădărnicită, Lee este salvată, la fel şi Erika.
”….era Amurgul Zeilor…oare acesta era sfârşitul Reich-ului pe care sperase să-l creeze? Se sfârşise totul înainte de-a începe…blestemul…avea să doarmă o mie de ani şi încă o mie şi să nu se trezească niciodată…” sunt ultimele gânduri ale lui Koller.

   Volumul are atât de multe personaje, fiecare cu rolul său mai mic sau mai mare, dar cu locul său pe tabla de şah a istoriei. Multă acţiune derulată la viteză maximă, crime, atacuri, toate hotărâte şi executate de cei care credeau că pot stăpâni lumea.

   Cartea curpinde şi o cronică destul de amănunţită, dar nu plictisitoare a perioadei istorice, a frământărilor din întreagă lume şi mai ales din Europa acelor ani.

  Dar ceea ce surprinde este iscusinţa maestrului păpuşar, care ţese pânza, de-a face lucrurile să se rezolve cu mici excepţii după placul său.

   Îmi plac cărţile lui Thomas Gifford, care pe lângă acţiune, crime, violenţe, dragoste, ingredientele unui thriller de excepţie prezintă şi o epocă istorică cu toate părţile ei bune sau rele, căci:

“Hitler a pierdut al Doilea Război Mondial. Este un fapt bine cunoscut de toată lumea. Dar ceea ce nu toată lumea ştie este că un grup de nazişti au supravieţuit războiului şi îşi privesc înfrângerea doar ca pe o retragere temporară. Ei s-au infiltrat în posturi-cheie la diferite companii şi corporaţii reprezentând cele mai importante state şi încearcă să pună mâna pe putere.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
11

    Toria, de Nicoleta Tudor -finalul unei trilogii mistice-recenzie

Editura: Librex Publishing

Data aparitie: Aprilie 2017

Pagini: 300

Gen: Fantasy, romance

Trilogia Cercurile mistice : 1. Cercurile mistice 2. Orașul de deasupra 3. Toria

   Vi s-a întâmplat vreodată să vă emoționeze o poveste atât de mult, încât să nu puteți vorbi despre ea nici după o perioadă lungă de timp? Să nu vă puteți stăpâni lacrimile și glasul, nu din cauza tristeții, ci din cauza puterii cuvântului, a frumuseții care vă tăie răsuflarea? Exact asta mi s-a întâmplat mie după ce am citit Toria. Autoarea scrie într-un fel atât de sublim, încât pur și simplu am simțit că emoția mă doboară și abia mi-am putut stăpâni lacrimile. În plus, ea are un talent extraordinar de a împleti realul cu supranaturalul, dragostea cu fantezia, încât am simțit că mă pierd în visare.

   După ce am terminat de citit volumul doi, muream de curiozitate să aflu care e adevărul în privință relație dintre Naum și Enola, dacă au într-adevăr un copil împreună, așa că am așteptat cu nerăbdare apariția celui de-al treilea volum. Însă ceva s-a întâmplat cu mine. M-am trezit că îmi este teamă de ce voi afla, că poate m-am înșelat în privință lui Naum, așa că am amânat citirea acestei cărți.

Până într-o zi când am simțit că sunt pregătită să aflu adevărul.

   Dacă în primul volum al trilogiei Cercurile mistice, m-a fascinat latura mistică – vrăjitorie, tradiţii, obiceiuri, șatră de țigani, blesteme, în al doilea volum m-a cucerit modul in care a fost imaginată planeta Toria, îmbinarea dintre real și supranatural și, în același timp, m-a tulburat povestea Mădălinei, pendularea ei între două mari iubiri: Sorin, iubitul ei pământean și Naum, un tânăr de pe Toria. Și ca să fiu cinstită, Sorin mă cucerise prin felul lui de a fi, mult mai responsabil și atent, în timp ce pe Naum îl văzusem mai mult în ipostaza de Făt-Frumos cel aducător de deziluzii. Până la urmă, ce a făcuse el? Oferise doar promisiuni. Știu că marea majoritate a iubitoarelor de povești romantice au vrut să-l vadă într-o aură de băiat rău care de fapt este bun. Dar care e adevărul? Ne va dovedi contrariul? Aceste două întrebări nu mi-au dat pace mult timp, iar faptul că în sinopsis se menționează că Sorin o înșeală pe Mădălina de vreo trei ani, m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva  nu am știut să judec bine. Și a fost suficient să citesc primele trei capitole din Toria, ca să mă simt tot mai bulversată.

   Însă “ Toria” nu mi-a oferit doar emoții și multe întorsături de situație, ci și foarte multe surprize. În primul rând, acțiunea are loc atât în prezent cât și în trecut, Mădălina și Naum călătorind nu doar din lumea reală în cea supranaturală, ci și într-o perioadă îndepărtată, când încă mai era în viață Căzuta / Daida (femeia care  a  fost pedepsită de  străbunii, iar frica a îndemnat-o să fugă pe Pământ ).

   În al doilea rând, am descoperit că de această dată ni se prezentate mai multe povești de dragoste : Mădălina – Naum – Sorin;  Daida – Tobar; Eveea, sora lui Naum – Elam.

   În al treilea rând, povestea este spusă din perspectiva mai multor personaje – Mădălina, Maria, Naum, Iani, Eveea, Daida etc. Naum ne va dezvălui gândurile și sentimentele lui, dar și evenimentele care au avut loc înainte și după prima lui întâlnire cu Mădălina, ce s-a întâmplat pe Toria, ce promisiune a avut de onorat în legătură cu Enola și ce a făcut el după ce Mădălina l-a părăsit. Cazuta/ Daida ne va dezvălui povestea ei – motivul pentru care a părăsit Toria; cum a ajuns la peștera Polovraci; întâlnirea cu șatră de țigani; relația ei cu Tobar.

 

    Au trecut doisprezece ani de la evenimentele petrecute în “ Orașul de deasupra”, Mădălina a terminat facultatea de medicină și lucrează ca medic pediatru la spitalul unde au lucrat părinții și mătușa ei. Sorin, soțul ei, lucrează și el acolo ca medic ortoped. Împreună, duc o viață liniștită, exact așa cum își dorise Mădălina atunci când a acceptat inelul de logodnă dăruit de Sorin.

   Însă viața Mădălinei este dată peste cap atunci când surprinde un sărut pasional între soțul ei și una din asistentele de la camera de gardă, iar colega ei, Ioana, îi mărturisește că toată lumea din spital știa  ca Sorin o înșeală de trei ani cu respectiva asistentă. După șocul acestei descoperiri, Mădălina începe să se gândească la motivele pentru care Sorin  și-a îndreptată atenția spre cealaltă femeie…

“ Oare multele ore petrecute în spital, și nu acasă cu el să-l fi făcut să se îndrepte spre o altă femeie? Oare ea, în încercarea disperată de a fereca imaginea și amintirea lui Naum reușise să se închidă chiar și pe ea? Îi veni acest gând că o revelație. Și dintr-o dată, simți pentru Sorin atâta compasiune și iubire încât începu să plângă. Oare el a simțit în toți acești ani rana din sufletul ei? Asta să fie? Îl putea ea învinui în vreun fel pe Sorin pentru că o înșela? Oare nu asta a făcut și ea în tot acest timp, când, fără să vrea, l-a iubit pe Naum chiar și când ea nu voia să știe asta?”  

 

   Dar lucrurile se complică atunci când în calea Mădălinei îi iese Naum, care a părăsit Toria pentru a nu fi ucis de străbuni. Naum apare la spital cu Amalia, o fetiță drăgălașă cu ochi violet, care are nevoie de consultație pentru că și-a luxat mânuța. Revederea cu Naum a făcut-o să realizeze că alchimia dintre ei nu dispăruse nici după doisprezece ani.

Îl privea și nu îi venea să creadă că el chiar se află acum în fața ei, privind-o așa cum numai el o poate privi și făcând-o să se simtă așa cum numai el o putea face. Realiza în acel moment că timp de doisprezece ani se mințise că l-a uitat, că l-a așezat undeva într-un cotlon al minții ei, al inimii ei și de acolo de unde îl izolase el nu o mai putea atinge. El era parte din ea. Nu va fi niciodată altfel. Se priveau intens și nu era loc de cuvinte între ei. Privirile lor arzătoare spuneau totul. Își spuneau unul altuia dorul neostoit care i-a măcinat timp de doisprezece ani. Își jeleau iubirea neîmplinită, iubirea imposibilă care îi lega cu firul ei de argint. Și tot privindu-l, Mădălina se întreba dacă lumea se va sfârși în acel moment de nesfârșire între ea și el și dacă nu avea să înnebunească dacă nu îl vedea de acum încolo în fiecare zi. “

  Dar revederea  nu a fost una plăcută, pentru că fiecare  și-a  adus aminte ce anume i-a despărțit.

“ – De ce Mădălina? De ce nu ai avut răbdare? De ce nu ai avut încredere în mine ? o întrebă Naum cu glas scăzut, în ciuda faptului că ea aproape țipa la el.

   – Încredere? îl întrebă Mădălina printre dinți. Încredere? Încredere în tine? Tu îmi poți pune întrebarea asta? Tu care ai conceput un copil cu Enola? Și cu Enola ce faci Naum? Cu copilul ce faci Naum? Răspunde-mi tu acum, cum este cu încrederea?

  – Mădălina, tu nu ai citit scrisoarea pe care ți-am lăsat-o?

  – Scrisoare? Mădălina îl privea stupefiată. Ce scrisoare? “

   Toate neînțelegerile dintre ei s-ar fi rezolvat doar dacă Mădălina ar fi citit acea scrisoare pe care Naum i-o lăsase pe pat în noaptea nunții. Dar Maria, mama Mădălinei, găsise scrisoarea și luase decizia să o ascundă, convinsă fiind că nu îi făcea nici un bine dacă i-o dădea. Ar fi fost o suferință în plus pentru Mădălina. Însă, acum că Naum a apărut iarăși în viața Mădălinei, Maria și-a dat seama că trebuie să-și repare greșeala. Îi pare rău pentru că, din dorința de a se răzbuna pe Naum, poate o făcuse pe fiica ei să sufere. E conștientă de faptul că fata nu-l uitase nici o clipă pe acest băiat care aproape că o distrusese.

“De ce apăruse acum Naum în viața Mădălinei? Era liniștită, era realizată, de ce trebuia să apară? Maria era răscolită gândindu-se la suferința Mădălinei. Știa că nu o să și-l scoată din minte niciodată, indiferent cât de frumoasă ar fi viața ei. Știa că nu-l va uita niciodată…

   Cu teamă în suflet, Maria îi dă fiicei sale scrisoarea, iar ceea ce descoperă Mădălina, citind acele rânduri, îi întărește convingerea că Naum încă o mai iubește și acum.

   Din punctul meu de vedere, scrisoarea (conținutul ei) lui Naum mi s-a părut cel mai răvășitor moment din carte. Am parcurs respectivele pagini cu lacrimi în ochi și, din când în când, am simțit nevoia să mă opresc din citit. Iar acum, pentru că nu-mi pot găsi cuvintele potrivite că să redau cu acuratețe toate trăirile sufletește ale lui Naum, prefer să vă ofer fragmente din scrisoare (omițând pasajele care conțin spoilere).

 

“   Mădălina,

  Dragostea mea.

     Am crezut că zbor ieri când am aflat că vrei să fii furată. Am crezut că ți-ai dat seama că ești a mea și nu poți trăi fără mine. Am venit până aici cu fericirea de a te revedea și de a te strânge la pieptul meu. Universul meu s-a spulberat în această noapte. De fapt încrederea aproape se spulberase în timpul acelui dans în care tu ai plutit. Am simțit din acel moment că nu aveam ce căuta acolo. Simțeam din privirea ta că îl iubești pe acel băiat. Dar mai aveam o speranță. Una mică. Că în această noapte vei fugi cu mine. Ne vedeam plecând fericiți împreună pentru că nu ne va mai despărți nimeni. Speram din suflet că acel dans nu a însemnat nimic și că acel băiat va rămâne în urma ta. Că vei fugi cu mine și vei fi fericită. Până când te-am văzut. Am simțit furia din privirea ta și am realizat că tu nici nu știai că mă vei întâlni. Am simțit că mă prăbușesc și că nimeni nu mă va mai putea dezlipi vreodată de pe asfalt. (… Regret că nu am plecat cu tine în acea noapte nefericită, trebuia să las totul pentru tine. Tu meritai asta. Tu meritai orice sacrificiu. Te-am pierdut, și asta mă face să nu mai raționez. Am pierdut ce aveam mai drag în viața mea. Am pierdut motivul pentru care să trăiesc. Cum pot trăi cu amintirea ta? Când închid ochii și te văd doar pe tine ? Când respir cu tine în gând și simt mirosul părului tău? Când tot ce îmi doresc este să fim iarăși împreună ? “

 “ Când nu mai pot rezista, merg pe malul mării și ascult vântul care îmi șoptește numele tău. Ascult valurile mării care îmi răscolesc amintiri despre tine. Amintirea zâmbetului tău. Amintirea mirosului tău purtat de vântul mării. Amintirea ochilor tăi arzători care mă priveau cu dragoste. Dacă aș putea să mai întorc timpul și să mai am parte de acea privire, să mai am parte de acele îmbrățișări …”

 “ Dacă ai ști de câte ori am căzut ore în șir în melancolie, neputându-mi lua gândul de la tine. Dacă ai ști că uit uneori să respir gândindu-mă la tine. Dacă ai ști… Cât de dureroasă este despărțirea de tine… nu îți poți imagina. Tu îl ai pe acel băiat alături de tine. Se pare că îl iubești și se pare că viața alături de el te face fericită. Dacă tu ești fericită alături de acel băiat eu voi sta deoparte. (… Ador lumina ochilor tăi pe care o văd când închid pleoapele. Ador gândul că o dată și o dată vom fi împreună. Sper. Cred. Mă agăț de acest gând. Mă agăț cu toată speranța pe care o poate avea o ființă. O ființă care iubește dincolo de rațiunea de a respira. O ființă care nu trăiește decât cu gândul la tine și cu gândul la cum ar fi fost dacă noi doi am fi fost împreună. 

 Dacă mângâierea ta ar fi vânt,

 Aș zbura până la cer.

 Dacă sărutarea ta ar fi soare,

 Aș avea căldura pentru șapte vieți.

 Dacă tu ai fi a mea,

 Aș fi înger …”

 

   Dar Mădălina mai trebuie să facă față și alor vești neplăcute. Pe Toria au fost tensiuni mari în ultimul timp,locuitorii începuseră să-și manifeste nemulțumirea, iar acum Naum are nevoie de ajutorul ei ca să-i învingă pe străbuni. Si astfel, viața Mădălinei intră într-o vâltoare de întâmplări, aventuri și incursiuni în trecut, unde o întâlnește pe Căzuta alături de șatra de țigani, de încercări disperate pentru a salva Toria de străbuni. Și toate acestea, în timp ce Sorin pleacă pentru nouă luni în Germania la o specializare. Va reuși Mădălina să salveze Toria alături de Naum?  Va reuși să-și salveze căsnicia cu Sorin? Ce decizie va lua până la urmă Mădălina?

Toria “este un roman complex, intens, care te răscolește datorită profunzimii trăirilor emoționale ale personajelor. Dragostea și magia își dau mână într-o poveste care atinge sufletul oricărui cititor romantic.

Mulțumesc din suflet autoarei Nicoleta Tudor pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Carte disponibilă pe Librex.ro

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

 

 

 

 

 

    Poarta vrăjitoarelor, de Rodica Bretin-recenzie

 

Titlul original: Poarta vrăjitoarelor

Editura: Nemira

Colecția Mistica Esoterism

Serie coordonată de Risvan Vlad Rus

Anul apariţiei: 2015

Număr pagini: 155

Gen: Documentar, Istoric

Cotație Goodreads: 4,33

 

   Nu știu exact în ce gen literar să încadrez „Poarta vrăjitoarelor”. În ciuda titlului, nu este despre vrăjitoare. Nu este nici fantasy, nici esoteric (dacă vă așteptați să găsiți tot felul de descântece, ritualuri supranaturale sau rețete pentru poțiuni magice, vă înșelați), nici chiar despre spiritualitate, nimic din toate acestea.

   Este ceva la graniță, mai degrabă o lucrare de documentare, ce reunește mai multe cazuri inexplicabile din istorie și teorii ale unor oameni de știință, având ca idei centrale călătoria în timp și realitățile paralele.

   Citind această carte, constatăm că unele cărți fantasy sau S.F. nu au apărut din neant. Călătoria în timp, mașina timpului, realitățile paralele sunt subiecte la care omenirea s-a tot gândit. „Miss Peregrine”, „Harry Potter”, „Materia întunecată”, „Undeva, cândva”, „The Frequency”, toate aceste cărți și filme au avut drept surse de inspirație teorii de mult discutate.

   Fizicienii Albert Einstein și Stephen Hawking au cercetat, printre altele, și acest subiect al realităților paralele. Potrivit lui Hawking, se pare că responsabilă este o substanță din Univers, numită materie cenușie. Nu înțeleg eu prea multă fizică, însă se pare că există posibilitatea ca Universul să fie mai complex decât îl știm noi; noi îi vedem doar o fațetă, aceea din care facem parte, însă unii consideră că ar exista mai multe laturi: așa numitele realități paralele.

De altfel, înțelegerea naturii cuantice a gravitației dusese, încă de la sfârșitul secolului XX, la două constatări șocante: există dimensiuni suplimentare în afara celor patru cunoscute (trei spațiale și una temporală), iar Universul nostru este doar unul dintr-o infinitate, între ele existând căi de comunicație – după cum au teoretizat cercetători de reputație mondială, ca fizicianul Stephen Hawking și astronomul Martin Rees.”

    Cartea este alcătuită din mai multe povestiri, cazuri de-a lungul istoriei omenirii în care au avut loc experiențe stranii, inexplicabile. Zgomote produse aparent din senin, materializări, atingeri, semne apărute pe corp fără a fi cineva prin preajmă…

   „Poarta vrăjitoarelor” este titlul dat de unul dintre cazuri, ultimul din carte și după părerea mea, cel mai interesant. Probabil mi s-a părut așa pentru că una dintre epocile întrepătrunse este cel mai aproape de zilele noastre, și anume, anii 1970, când se presupune că o studentă germană a nimerit direct în secolul XIII. Se plimba prin pădure, alături de iubitul ei, când a dat de un anumit copac. Fata n-a mai fost găsită, dispariția ei devenind un mister.

    În secolul XIII, o tânără roșcată, având semnalmentele studentei, a fost arestată sub acuzația de vrăjitorie de Sfânta Vehmă, un fel de organizație precursoare a Inchiziției, lucru reieșit din anumite documente ale epocii. Să fie studenta aceeași persoană cu roșcata persecutată?

   Potrivit anumitor ipoteze, porțile vrăjitoarelor sunt, de fapt, „punți Einstein-Rosen”, ce „teoretizează posibile căi de deplasare în spațiu și timp.”

Porți între civilizația noastră și altele ce evoluează independent, pe planete de care ne despart ani-lumină ori se află într-un alt plan dimensional… Mai cutremurătoare decât existența „porților” rămâne însă certitudinea că unii oameni au cunoscut cu exactitate locul unde se aflau: alchimiști, templieri, învățați arabi sau europeni din Renaștere, ei au știut ce erau și, mai ales, unde duceau.”

   Castele bântuite, catedrala din Chartres, fortăreața maură Javalona, anumiți copaci dintr-o pădure, să fie toate acestea punți sau porți spre alte lumi, spre alte dimensiuni?

   Să poți modifica trecutul, venind din viitor? Există păreri controversate și în raport cu această temă: „S-a ridicat, desigur, problema „Legii Informației Neregresive” (des vehiculată în anii `70 ai secolului XX), potrivit căreia cineva venind din viitor nu ar putea interveni în trecut, deoarece schimbarea acestuia ar duce, inerent, la modificarea perioadelor ulterioare, punându-se sub semnul întrebării însăși existența persoanei în cauză. Dar Legea Informației Neregresive a fost combătută de fizicieni și istorici două decenii mai târziu, când Stephen Hawking și John Keegan (cel mai mare specialist britanic în conflictele secolelor XIX-XX) au observat, independent unul de altul, faptul că noi nu putem ști dacă istoria, așa cum o cunoaștem, este rezultatul unei evoluții „normale” sau al unor intervenții exterioare mai mult sau mai puțin accidentale, despre care, oricum, nu am avea de unde să aflăm…”

    Ce mi-a plăcut:

– subiectul. Sunt fascinată de poveștile despre călătoria în timp și realități paralele. Sunt conștientă că cel mai probabil, așa ceva nu există, ținând mai degrabă de ficțiune, însă acest subiect abordat în filme, cărți, cercetări, mă fascinează. În adâncul sufletului, încă mai sper că acest lucru este real și că pe undeva, chiar există o poartă a timpului.

– Îndemnul autoarei de a ne menține mintea deschisă, nu neapărat de a crede în aceste fenomene inexplicabile, ci a le analiza la rece, cu flexibilitate, din mai multe perspective.

– documentarea serioasă a autoarei, cartea fiind înțesată de istorie. Mi-a plăcut să aflu mai multe despre Reconquista spaniolă, războaiele din Evul Mediu, Sfânta Vehmă și altele.

   Ce nu mi-a plăcut: exact același lucru de mai sus, unul din avantaje fiind cu două tăișuri: lucrarea este foarte bogată în istorie, ceea ce este bine, dar îngreunează lectura și te face să te întrebi unde apare odată acea poartă a timpului. Mi-ar fi plăcut să se insiste mai concret pe călătoria în timp și mai puțin pe istorie.

   Citate:

„Căci nu există enigme, ci doar fenomene care așteaptă să fie explicate. (…) dacă o lege științifică este infirmată de un fenomen, nu trebuie ignorat fenomenul, ci rescrisă legea.”

„Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer și pe pământ decât suntem pregătiți să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm mintea deschisă, analizând cu obiectivitate și detașare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi…”

„E tot atât de greu să te ridici la înălțimea unui ideal, cum este să primești ceea ce mintea nu poate să accepte.”

   Despre autoare:

    Rodica Bretin este, la bază, cercetător științific. A publicat mai multe lucrări de factură istorică și fantastică, unice în Europa de Est. A lucrat ca redactor-șef în cadrul unor edituri și ca realizator TV.

   În 1996, a primit premiul pentru Cea mai bună proză străină la Festivalul Internațional al Artei Fantastice de la Annecy, Franța, pentru nuvela „Negura”; în 2001, Premiul Volaverunt la Festivalul de la Valencia Spania, pentru nuvela „Conquistadorul” și premiul pentru Cel mai bun roman străin acordat de Fantasia Art Association, în 2005, pentru „Fecioara de Fier”, publicat în serial de revista The Historian din Truro, Cornwall, Marea Britanie.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe site-ul targulcartii.ro

by -
8

Dosarele Scarlet. Spărgătoare la înălţime, de Tamsin Cooke-recenzie

Titlu original: The Scarlet Files: Cat Burglar

Editura: Corint Junior

Colecţia Aventura & Mister

Traducere: Sorin Petrescu

Data apariţie: 1 Martie 2017

Pagini: 288

Gen: aventură, mister

Cotaţie Goodreads: 4,58

ZIUA LA ȘCOALĂ, SPĂRGĂTOARE NOAPTEA!

    Scarlet McCall nu este o școlăriță oarecare și nu este o spărgătoare obișnuită. Ea şi cu tatăl ei restituie comori furate proprietarilor de drept. Dar în clipa în care Scarlet îşi pune la mână o străveche brăţară aztecă, lumea în care trăieşte se schimbă radical.

   Dar dacă Scar McCall nu-și va păstra sângele-rece, lucrurile ar putea scăpa rapid de sub control, devenind periculoase!

     „Veţi adora acest roman trepidant şi încărcat de adrenalină (…. Nu uitaţi să vă recăpătați suflul!″ – The Bookbag

    “Spărgătoare la înălțime“, primul volum din seria Dosarele Scarlet, este un roman surprinzător de bun pentru un debut literar și, cu toate că se adresează în mod special adolescenților, poate fi citit și de către adulți. Trebuie să recunosc că deși am o anumite vârstă, am fost prinsă imediat în mrejele aventurii celor două personaje – Scarlet și Ethan.

   Ce anume am apreciat la cartea de față? Designul ei, stilul autoarei, îmbinarea mai multor genuri literare,acțiunea alertă, documentarea cu privire la azteci, personajele simpatice, replicile savuroase, trecerea de la momentele încărcate de tensiune la anumite situații care aduc zâmbetul pe buze.

“- Ai furat o mașină! exclamă el.

 – Și tu erai cât pe ce să mă dai de gol. Nu-mi vine să cred că flecăreai cu fetele alea. Ai auzit vreodată de misiune secretă? Știi, genul de misiune în care te străduiești să nu atragi atenția? În care nu ne pasă cum arată părul nostru?

– Păi, ție e clar nu-ți pasă spune el.

– Ai dreptate, nu-mi pasă. Tot ce vreau e să-l găsesc pe tata, spun, angajându-mă pe autostradă.

– Prin urmare ai furat o mașină?

– Mi-ai spus că nu pot să fur benzină!“

    Ceea ce consider eu a fi un bonus: cartea nu are un final în coadă de pește. Nu ne lasă în suspans, să așteptăm cu nerăbdare continuarea. Dacă nu aș fi aflat de pe internet că mai există încă un volum, aș fi considerat “Spărgătoare la înălțime” un roman de sine stătător.

    Scarlet McCall, personajul principal al cărții, nu-i place să fie ca celelalte fete de treisprezece ani de astăzi, să se intereseze de muzică, machiaj și băieți. Are alte preferințe: să pornească mașina cu firele de contact, să anuleze alarme și să spargă seifuri. Mama ei a murit într-un accident de mașină în urmă cu trei ani, iar tatăl, neavând nici cea ai mică idee ce să facă cu fiica lui, s-a gândit că e cazul să o învețe meseria de spărgător (meserie cu tradiție în familia lor). Dar cei doi nu sunt niște spărgători obișnuiți. Nu fură, ci înapoiază artefactele proprietarilor de drept.

   Lucrurile iau o întorsătură neplăcută din momentul în care Scarlet ia hotărârea de a-l însoți pe tatăl ei într-o misiune dificilă. De această dată este vorba de niște artefacte aztece din anii 1500 (mască și brățara) care în urmă cu câțiva ani au fost furate dintr-un templu mexican, iar acum s-au gândit ca venise timpul ca ele să se întoarcă la locul lor.

   Spargerea a decurs relativ ușor. Au reușit să recupereze artefactele, însă lui Scarlet îi vine ideea să îşi pune la mână brăţara aztecă, iar când încearcă să o dea jos, constată că aceasta se lipise. Pur și simplu aurul i-a pătruns în piele.

Vreau să scap de ea, dar unghiile mele nu întâlnesc marginile brățării … nu există așa ceva! Aurul a pătruns în pielea mea. Pulsul mi se mărește, îmi râcâi încheietura cu frenezie. Aurul pălește, turcoazele devin transparente.”

    Chiar dacă inițial s-a speriat din cauza acestui fenomen inexplicabil, Scarlet a trecut repede peste șoc, crezând că a avut un fel de halucinație. Pe ea o interesa mai mult cum să o înapoieze clientului. Nici o clipă nu s-a gândit că viața tocmai i s-a schimbat radical. Habar nu are ce puteri nebănuite deține brățara. Și abia peste câteva zile, în timp ce sparg casa unui bancher, ea constată cu stupoare că se transformă într-un animal. Dar și de această dată, preferă să nu-i spună nimic tatălui ei.

Îmi desfac pumnul, gata să tastez cifrul alarmei ca s-o reactivez, când mă cuprinde frica. Îmi privesc consternată degetele. Unghiile au pătruns prin degetele mănușii! Sunt lungi și ascuțite ca niște gheare. Apoi, sub ochii mei, se retrag și dispar în mănuși!

    Însă atunci când revin acasă, cei doi își dau seama că locuința le-a fost spartă, iar când dau să fugă spre mașină, se aud împușcături. Cine oare le amenință viața? Să fie una din țintele lor, cineva pe care l-au prădat?

   Singura lor șansă de supraviețuire e să se mute într-un loc sigur, neștiut de nimeni. Dar și aici vor fi urmăriți de doi necunoscuți, iar tatăl lor va fi răpit de aceștia. Și ea ar fi fost prinsă dacă nu ar fi rupt-o la fugă prin pădure și dacă nu s-ar fi transformat în …vultur. Șocant, nu?  :)

Încerc să nu mai iau în seamă încheietura care-mi pulsează, mă afund și mai mult în pădure. Apoi, la fel de neașteptat cum a apărut, durerea dispare. Îi ia locul altceva, ceva ce n-am mai simțit până atunci. Întregul meu trup pare să se topească – piele, membre, mușchi, oase -, toate se dizolvă. Capul mi se afundă între umeri, umerii mi se afundă în piept. Nu mă mai simt materială.

 “Mă simt liberă, puternică. Pot să văd la kilometri distanță. Cu o izbucnire de energie, zbor hăt, departe! Plonjând prin aer, las briza să-mi mângâie penele …

 După care creierul meu prinde să lucreze. Pene? Ce fel? Cum? Ochii mi se rotesc spre dreapta. Acolo unde ar trebui să mi se găsească degetele e doar vârful unei aripi cafenii. Ce naib…?! “ 

Ca să-și salveze tatăl, Scarlet cere ajutorul lui Ethan, un tânăr care venise să locuiască la bunica lui pe timpul verii și cu care se împrietenise de curând. Și astfel, cei doi vor intra într-o vâltoare de întâmplări şi aventuri palpitante.

 Ceea ce mi-a atras în primul rând atenția la“Spărgătoare la înălțime”, a fost povestea brățării lui Achcauhtli, puterile pe care i le conferă lui Scarlet(transformarea ei în cinci tipuri de animale), încercarea autoarei de a ne introduce în mitologia aztecă, legătura omului cu natura și animalele.

– O nahualli. Un cuvânt aztec care înseamnă “umbra sufletului”. Este animalul tău geamăn, dublura spiritului tău. Născut odată cu tine, vă împărtășiți sufletele (…) Aztecii credeau că animalele trăiau în lumea asta alături de zei, cu mult înainte să apară oamenii. Prin urmare, animalele sunt sacre. Ar trebui respectate și ascultate. Niciodată dominate sau rău tratate!

De obicei, nahualli are trăsături care reflectă persoana căreia îi aparține. (…) Trebuie să-ți hrănești nahualli-ul , iar în schimb, el te va călăuzi, te va învăța o grămadă de șiretlicuri și-ți va dezvălui secrete. Pentru un om normal, nahualli era un spirit care-ți apărea în vis. Sau uneori, dacă ești norocos, ți-ar putea apărea și în lumea reală.”

    Dar  ce legătură există între ceea ce i s-a întâmplat lui Scarlet și povestea  acestor nahualli?

    Prin anii 1500, Cortez invadase Mexicul în numele regelui Spaniei. El și oamenii lui au ucis mulți azteci, furându-le bunurile, pământul. Aceștia din urmă, s-au înfuriat atât de tare, încât cinci înalți preoți ai Mexicului care aveau legături formidabile cu nahualurile lor, s-au reunit și s-au străduit să reia control asupra gemenilor spirituali, până când, în cele din urmă, au deprins metoda de a se transforma în aceștia. Apoi preoții au mers la templul zeului lor, Tezcatlipoca, și și-au crestat pielea, și-au lăsat sângele să curgă și l-au amestecat cu aurul topit. Din acest amestec au împletit o brățară, căreia i-au adăugat turcoaze. La poruncile lui Tezcatlipoca, preotul Achcauhtli și-a pus brățara, care a fost absorbită în sânge. Și, astfel, el se putea preface într-unul dintre cele cinci animale, în funcție de forța de care avea nevoie:  jaguarul, maimuța, vulturul, lupul și crocodilul. În momentul în care  brățara a fost absorbită de sângele lui Scarlet, aceasta a ajuns la rândul ei să se  transforme. Problema e că ea nu are control asupra acestor puteri și nu știe cum să se folosească de ele.

   V-am povestit doar în linii mari câteva dintre evenimentele din carte. Nu vă rămâne decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe cu Scarlet și Ethan și dacă au reușit să-l salveze la timp pe tatăl  lui Scar.

   “Spărgătoare la înălțime” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă și plină de mistere încât să fie o lectură atractivă.

   Despre autoare:

   Tamsin Cooke s-a născut în Marea Britanie, dar în primii ani de viață a călătorit în toată lumea, din Africa de Sud până în Hawaii, tatăl ei fiind entomolog. După ce a studiat literatura engleză la Bristol și a lucrat ca profesoară, Tamsin Cooke a început să scrie cu normă întreagă. Spărgătoare la înălțime, primul volum din seria Dosarele Scarlet, este romanul ei de debut.

    Locuind în mai multe locuri exotice, lui Tamsin îi place să călătorească,să aibă aventuri și să vadă animale sălbatice. Trăiește în Somerset cu familia ei dependentă de adrenalină. Atunci când nu se ocupă cu scrisul, poate fi găsită cutreierând pădurile, însoțită de câinele ei sentimental, citind cărți sau ronțăind acadele.

Nota 10

Cartea Dosarele Scarlet.Spărgătoare la înălțime de Tamsin Cooke  a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

În spatele blocului, de Mara Wagner-recenzie

  ,,Mara Wagner debutează la editura Nemira în colecția Cuaternar cu romanul În spatele blocului – o carte despre copilăria și adolescența petrecute în comunism, cu toate jocurile și micile ritualuri care colorau viața într-o epocă gri.” /Blog Nemira

   Cartea Marei Wagner este o carte uşor de citit, plăcută, amuzantă şi tristă pe ici pe colo şi mai ales foarte reală.  Mi s-a părut mai mult un “jurnal personal” al Mariei, o adolescentă care se caută şi se autodefineşte în perioada grea a anilor”80.

   Maria ne vorbeşte despre ea, despre familia ei, vecinii din bloc şi din cartier, despre jocurile copilăriei, dar şi despre cozi, marfă puţină, raţie de alimente şi mai ales despre comportamentul contradictoriu al adulţilor, modul cum văd viaţa şi se raportează la copiii lor şi la probleme.

   Să vorbim puţin despre realităţile vieţii de atunci.

   Când Maria era mică la televizor era un film serial pentru copii foarte vizionat ,,Mihaela”, acum în fiecare zi la TV erau 2-3 ore de program şi mai ales “Telejurnalul” cu realizările “tovarăşilor”, doar sâmbăta şi duminica erau desene animate şi “erau de neratat”. Duminica după “Lumea copiilor” era “Albumul duminical”, o emisiune pentru întreaga familie şi în rest emisiuni laudative unele chiar cu melodii drăguţe:

“Sigur că astfel de emisiuni nu se puteau rata, desenele animate se dădeau rar la televizor, doar sâmbăta şi duminica. În restul zilelor era program TV doar seara două trei –ore, se numea Telejurnal. N-aveai ce vedea, numai oameni şi vorbărie, imagini cu Tovarăşul, fabrici şi câmpuri. Nimic interesant, foarte rar câte un film american vechi.”

   Apoi cozile interminabile la care stătea întreagă familie, sau doar copiii dacă părinţii erau la lucru. Uneori lucrurile mergeau normal, alteori nervii, oboseala, aglomeraţia duceau la certuri şi busculade. Altfel, acolo, oamenii se puneau la punct cu noutăţile, femeile schimbau reţete, se plângeau de soţ, de copii, îşi bârfeau vecinii. Ajungeau să-ţi placă cartelele folosite pentru anumite alimente, evitai astfel haosul şi scandalul.

“Oamenii se împrieteneau la cozi, aşa se întâmplă întotdeauna.”
“Mariei îi plăceau cartelele, stabileau o oarecare ordine în haosul asta alimentar.”

   Mătuşa Mariei le mai trimitea pachete din Germania, care erau vămuite şi chiar lipseau anumite produse, dar oricum prindeau bine.

   Apa caldă se dădea doar câteva ore pe zi, aşa că mama Mariei încălzea apă şi-l îmbăia pe Dragoş, fratele ei mai mic, în cuva maşinii de spălat, observase că aşa nu se consumă multă apă şi mai ales că nu se răceşte aşa repede.

    Seara cartierul era în beznă din cauza lipsei de curent, lecţiile se făceau la lumânare sau la lampa cu gaz, dar cel mai rău era când Maria trebuia să vină pe întuneric de la şcoală.

   Dar vara…vara era raiul. Mergeau în concediu la mare, stăteau la aceeaşi familie, la curte, mergeau la plajă, mâncau ce gătea gazda, seară făceau un grătar cu ţuică, bere, vin.

   Familia Mariei era o familie din clasa de mijloc, mama profesoară, tatăl inginer, şi un frate mai mic. Stăteau într-un apartament cu două camere, aranjat utilitar, doar cărţile multe făceau o notă aparte. Doina, mama ei se ocupa pe lângă serviciu de casă, de copii, şi tricota pulovere, căciuli, mănuşi, veste de lână pentru toată familia şi mai apoi pe bani pentru colege. O implicase şi pe Maria s-o ajute cu curăţenia, cu fratele ei, cu drumurile la bunici. Părinţii mamei locuiau aproape de ei, Maria era legată emoţional de bunicul ei. Pensionat de boală când Maria era mică, dorise să-şi ajute fata aşa că se ocupase permanent de copilă. Tatăl Mariei primise un calculator de la sora lui şi toată ziua meşterea şi lucra la el, aşa că era cam absent din viaţa casei.

   Deşi Doina era cam autoritară i-ar fi plăcut uneori ca soţul ei să se implice mai mult şi s-o ajute. Când au o criză în căsnicie, ea duce copiii la bunici, şi-i lasă acolo ceva timp încercând să –şi refacă familia. Maria şi Dragoş se tem de un divorţ, dar adulţii îşi rezolva problemele:

“La urmă urmei, ai ei nu erau chiar aşa răi. Sigur, mai ridicau tonul unul la altul, de fapt mai mult mama se certa când se supăra pe tata, de cele mai multe ori pentru că n-o ajută cu treaba în casă. Sau pentru că petrecea prea mult timp la calculator. Maria nici nu şi-l putea imagina pe tatăl lor “făcând urât” sau dându-i pe uşa afară. Poate doar pe mama aruncând nişte farfurii de pământ, ca atunci. În plus, tatăl lor nu se baga niciodată când îi certa mama şi nici nu-i lovise vreodată”.

   Crescând, Maria conştientizează viaţa şi problemele celor din jurul ei, comparând familiile prietenelor cu a ei. Prietena ei cea mai bună, Ramona, avea un frate de vârsta lui Dragoş, dar tatăl ei avea zile când bune când bea prea mult, se certa cu soţia, îi bătea şi-i scotea din casă, aşa că ei dormeau la Maria.

   Maria nu s-a temut niciodată de tatăl ei, doar de mama ei. Pe Maria o bătuse de când era mică cu o nuieluşă, pentru diferite pozne pe care le făcea, copila peste ani amintindu-şi doar durerea bătăii nu şi cauza.  Apoi când crescuse mai mare au urmat palmele venite de nicăieri şi pedepsele.

    Dar Maria chiar se considera norocoasă în comparaţie cu alţi copii din vecini:

”Maria se consideră totuşi printre copiii norocoşi. Cunoştea copii pe care îi băteau şi mama şi tata. Cu nuia sau lingura de lemn, curea sau furtun, făcăleţ ori bătător de covoare, orice le pica în mână când se cerea aplicată corecţia. Mama ei prefera să-i bată doar cu palma, spunând că “unde dă mama creşte”. Hotărât lucru se putea declara norocoasă. La ei în familie tatăl nu-i dădea afară din casă, iar mama nu-i bătea decât cu mâna.”

   Maria este un copil bun, se joacă cu ceilalţi copii jocurile copilăriei acelor vremuri, are grijă de fratele ei să nu fie bătut de alţii, leagă prietenii cu fete şi băieţi, este în esenţă un copil normal. Doar că fiind un copil introvertit gândeşte mult, analizează, despică firul în patru.

   De aceea când Ramona îi spune că unui băiat, Manu, îi place de ea, Maria este încântată şi emoţionată, dar totuşi circumspectă. Îi plăcea băiatul cu ochii verzi, un gen de “băiat rău” (şi care-i fete nu-i place genul?), era incitată şi de poveştile pe care le auzea de la alte fete care aveau prieteni:

“Maria se întrebase de mai multe ori dacă a avea un prieten chiar implică o cerere de prietenie din partea lui, ”Vrei să fii prietena mea?”, sau dacă lucrurile pur şi simplu se întâmplau şi te prindeai după anumite semne că ai sau încă nu un prieten. Dar care anume erau semnele. Maria n-ar fi ştiut să spună. Şi nici pe altcineva nu voia să întrebe, căci s-ar fi dat de gol.”

   Nici băieţii nu erau foarte curajoşi, le urmăreau pe fete din priviri, comentau între ei şi-şi dădeau coate, erau drăguţi uneori.

   La un moment dat Manu îi dă întâlnire în spatele blocului şi chiar o sărută, dar pentru ea totul era atât de nou, misterios şi emoţionant ţinutul de mâna, atingerea umerilor şi mai ales sărutul, încât este foarte timidă.

“Energia degajată din mâinile lor, atingerea lui aspră şi totodată blândă, fermitatea cu care o ţinea, pielea lui pe pielea ei, toate astea o acaparaseră în asemenea măsură, încât parcă altceva nu mai exista pe lume.”
“Maria nu era în stare să spună nimic, mergea mută, condusă de Manu şi ascultând fascinată. Din când în când mai dădea din cap şi zâmbea. Nu scosese aproape nici un cuvînt de când se întâlniseră.”

   Doar că nota proastă de la matematică şi mai ales faptul că ascunde testul de mama ei vine cu repercusiuni. Mama ei o pedepseşte:

“Dragoş privea cu ochi mari spectacolul, era ceva ce nu vedea în fiecare zi dar era totuşi un ritual pe care-l cunoştea. Întâi tăcerea posacă a mamei, apoi izbucnirea, furia crescândă cu urlete şi strigături, care culminau de regulă cu o palmă ori cu nişte tras de păr în funcţie de gravitatea faptelor. Maria simţea deja loviturile care urmau să vină.”
“Scăpase ieftin de data asta n-o bătuse.”
“Nu doar că scăpase ieftin, ieşise chiar bine.”

  Ca o salvare vine plecarea în vacanţă la mare unde-l cunoaşte pe Vlad, fiul unei familii prietene. Se plimbă împreună, discută, copilăroşi şi reticenţi, deşi le place unul de altul, chiar vor coresponda.
Întoarsă acasă, Maria află că prietena ei Ramona umblă cu Manu, şi normal o doare trădarea lor:

“Prietena ei din bloc, poate prietena ei cea mai bună, fosta ei prietenă. Împreună cu prietenul ei, cu care se ţinuse de mâna şi care o sărutase în ploaie şi care o lăsase pe spate pe teren şi o sărutase a doua oară în văzul tuturor. Fostul ei prieten, Doi trădători.”

  Toate frământările vârstei ei îşi pun amprenta, nu se mai poate concentra şi cum nu-i place, dar nici nu înţelege matematica, ia din nou o notă mică. Peste toate se adaugă şi durerea morţii bunicului.

   În momentele acestea de derută, părinţii ei află de notă şi pedepsele nu întârzie să apară:

“-Nu mai ieşi afară tot anul, spuse mama pe un ton calm în timp ce-şi stingea ţigara.
-Şi vom lucra zilnic la matematică, adaugă tatăl, arătând spre cartea de pe masă, cu coperţi cafenii.”
“-Şi, domnişoară, cu povestea asta te-ai lins pe bot şi de ziua ta, încheie mama pe un ton plin de satisfacţie, se ridică şi părăsi bucătăria.”

   Necăjită, neînţeleasă, debusolată şi foarte singură pleacă de acasă în ploaie, dar ajunge în final, seara la bunica ei, vorba aia “nici măcar să fugă de acasă nu era în stare”.

   Totuşi gestul ei le dă de gândit părinţilor, care îşi revizuiesc atitudinea, gândindu-se că au fost prea aspri, aşa că-i vor lua un meditator la matematică, îi ţin ziua de naştere şi chiar îi fac cadou un căţel, pe care şi-l dorea de mult.

   Împăcarea contează enorm pentru Maria:

“Scoase mâna stângă din buzunarul cald şi prinse mâna înmănuşată a mamei. Mai făcură doi paşi, apoi se opriră amândouă şi mama o îmbrăţişă. Maria îşi cufundă nasul în haina rece şi aspră a mamei, şi acolo, în mijlocul trotuarului, în braţele mamei, simţi că timpul s-a oprit în loc.”

     Apoi de revelion Vlad şi ai lui vin la munte, băiatul avea un fel de a fi sincer şi deloc complicat, nu se ferea de cuvinte, era spontan şi Maria avea încredere în el:

“Şi acum suntem împreună, spusese. Ce bine sunau cuvintele astea! Simplu, firesc. Şi nu conta dacă se referise la ei doi sau la toţi, doar la vacanţă, la iarnă sau pentru totdeauna. Era bine cum era şi Maria savura fiecare clipă.”

   Un copil naiv, bun şi frumos care speră în continuare văzând frumosul peste tot:

“Aşa imprevizibilă cum era, viaţa era totuşi frumoasă. Un singur lucru nu-i era foarte limpede, dacă i se ceruse sau nu prietenia. Dar, de fapt, nici nu mai conta prea tare.”

   Mi-a plăcut Maria, poate unora vi se va părea copilăroasă, demodată, chiar plictisitoare. Dar aşa erau relaţiile, mai calme, mai lente în evoluţie, mai romantice şi parcă era mai frumos.

   Bineînţeles am şi nemulţumiri, nu legate de carte sau de autoare, ci de situaţii.

   Citind cartea mi-am adus aminte de copii, de familii pe care le cunoşteam şi care ar putea fi chiar cele din roman. M-a revoltat situaţia din familia Ramonei, ştiu că pe vremuri femeile erau altfel educate, dar să stai lângă un bărbat abuziv cu tine şi copiii tăi a fost un lucru pe care nu l-am înţeles şi nu l-am acceptat niciodată.

   Ce exemplu de familie pot avea acei copii? Ce trauma vor avea? Cum vor percepe viaţa de familie, iubirea, prietenia ca adulţi având drept exemplu ce se întâmplă în familia lor? Şi-apoi pentru ce? Cu toate tarele epocii se punea preţ pe copii şi familii, iar o mama îşi putea creşte liniştită copiii din munca ei şi pensia alimentară. Dar pentru asta trebuia hotărâre şi curaj!

   Pe urmă, sincer, m-a dezamăgit mama Mariei (ca de altfel în multe cazuri văzute de-a lungul timpului). Da lucra, se ocupa de casă, dar nu-şi lasă sufletul să se apropie de copii. Făcea ce fac multe mame şi-n ziua de azi, serviciu, spălat, mâncare şi-n rest…avea pretenţii la note bune şi comportare impecabilă, aşa cum o concepea ea. Unde erau discuţiile dintre o mamă şi fiica ei, de ce Maria trebuie să se sperie şi să-şi facă gânduri negre la primul ciclu? De ce nu are cu cine să discute tot ce o frământă? Eu cred că o mamă trebuie să fie în primul rând prietena numărul unu a copiilor ei, o prietenă cu care să poată discuta cele mai intime şi năstruşnice gânduri fără teamă de-a fi judecaţi.

   Ştiu că nu este uşor nici pentru mame, depinde mult de educaţia primită de ele, dar este singurul mod de-a rămâne conectat la viaţa copilului tău. Altfel devii doar un spectator.

   Maria era recunoscătoare pentru fiecare apropiere, tânjea după mama ei, iar mie, sincer, îmi venea s-o strâng de gât pe Doina. Şi credeţi-mă, ştiu ce vă spun, din experienţă.

    Poate a fost şi norocul meu de-a fi crescută într-o familie frumoasă, cu părinţi deschişi la minte şi moderni pentru acele vremuri. Aşa că şi eu la rândul meu am încercat să fiu în primul rând prietena copiilor mei.

   Dacă o carte poate stârni atâtea gânduri, atâtea emoţii, şi reamintiri, înseamnă că şi-a atins scopul.
   Vă recomand din suflet cartea Marei Wagner.
   Veţi vedea o altă faţă a copilăriei şi adolescenţei, frământată, frumoasă şi interesantă, fără atâtea gadgeturi, doar “în spatele blocului”.

Cartea În spatele blocului, de Mara Wagner a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

Noaptea trecută la Chateau Marmont, de Lauren Weisberger-recenzie

Titlul original: Last night at Chateau Marmont

Autor: Lauren Weisberger

Editura: Polirom

Colecție: CHIC

Traducere: Mădălina Andrei

Număr pagini: 468

An apariție: 2011

     „În esenţă, faima nu e altceva decât o uitare puţin amânată” spune Santiago Ramon y Cajal, iar romanul „Noaptea trecută la Chateau Marmont” nu face decât să concluzioneze faptul că succesul și celebritatea trebuie gestionate cu măsură, astfel încât să nu deraieze viața de la cursul său normal.

   Născută în 1977, în Scranton, Pennsylvania, Lauren Weisberger a absolvit cursurile celebrei Cornell University iar după ce a călătorit în Asia și Europa, a devenit asistent editorial la revista Vogue. Momentan locuiește în Manhattan, dar a renunțat la jobul de la celebra publicație. Experiența aceasta a ajutat-o să aibă o altă perspectivă asupra ideii de celebritate. Lauren Weisberger a urmat cursuri de creative writing, iar în anul 2003 se impune pe piața literară cu romanul „Diavolul se îmbracă de la Prada”, un chick lit devenit celebru într-un timp foarte scurt. Romanul său de debut a rămas timp de șase luni pe lista bestsellerurilor din The New York Times și a fost tradus în peste patruzeci de țări și ecranizat de studiourile Fox.

    În 2010, publică „Noaptea trecuta la Chateau Marmont”, un roman în care dezvoltă ideea de celebritate și efectele sale asupra existenței. Chateau Marmont este un hotel celebru pentru VIP-urile care i-au trecut pragul încă de prin anii 60.

    Brooke și Julian sunt căsătoriți de cinci ani și viața lor pare să fie una intrată pe niște tipare care conferă siguranță, iubire, căldură… tot ceea ce o femeie și-ar putea dori. Doar că în acest decor feeric își face apariția în mod aproape brutal, celebritatea. Fără preaviz, fără perioadă de adaptare, totul pare să fie aruncat în aer, viețile celor doi sunt puternic zguduite de către noua perspectivă. Julian este remarcat de către o casă de muzică celebră, Sony. Este ceea ce amândoi și-au dorit, însă atunci când celebritatea devine concretă, efectele sale secundare devin extrem de nocive pentru amândoi. Julian, transformat instant dintr-un simplu muzician de club, într-un adevărat star, începe să lipsească de acasă din ce în ce mai des… iar Brooke își petrece tot mai multe nopți singură, devenind tot mai irascibilă, singură, temătoare și nesigură. Dacă va supraviețui căsnicia lor sau dacă totul se va destrăma conform noilor șabloane ale celebrității, veți afla numai citind „Noaptea trecută la Chateau Marmont”.

    Ritmul cărții este unul alert; citind ai senzația că ești într-un oraș mare și aglomerat și totul în jurul tău se petrece cu repeziciune. Totuși, scriitoarea alternează ritmul alert al acțiunii cu unul mai lent, în care cititorul poate să respire, să analizeze ceea ce a citit, pentru ca apoi, panta acțiunii și a trăirilor personajelor să redevină una abruptă.

    Dincolo de poveste și de construcția ascendentă a acțiunii „Noaptea trecută la Chateau Marmont” este despre esența umană și de capacitatea de adaptare la evenimentele frapante, chiar dacă ele sunt legate de succes în carieră. Paradoxal, există posibilitatea ca succesul, mai ales atunci când lovește neașteptat, să aibă efecte distructive asupra vieții. Se spune că viața își caută mereu echilibrul, iar dacă succesul e prea mare și copleșitor, atunci, o altă coordonată a vieții va merge pe minus. Așa se întâmplă în cazul acestui cuplu, intrat peste noapte sub flash-urile aparatelor de fotografiat. De la o pereche simplă, care trăia într-un apartament modest, au ajuns un cuplu celebru, dar fără privilegiul clipei de intimitate. Obținerea faimei, în cazul lui Julian, echivalează cu pierderea identității sale ca parte din cuplu, ca soț, ca om de familie. Totuși, el pare că face eforturi pentru a nu se lăsa dus de val, însă ceea ce i se întâmplă este mult prea greu de gestionat.

    Personajele sunt bine definite și își au locul lor în acest puzzle al poveștii, fiecare cu rolul său esențial. Nola este cea mai bună prietenă a lui Brooke; ea ne oferă ocazia să mai aflăm și alte povești decât cea a celebrității, scriitoarea oferind un soi de dublă perspectivă asupra vieții: una a omului pentru care existența este simplă, liniară, previzibilă, dar plină de certitudini, iar cealaltă ia o bruscă turnură ascendentă spre nimic din ce e simplu.

    Stilul scriitoarei este unul original, direct, dialogurile sunt uneori condimentate cu doze potrivite de ironie, de umor sau de sarcasm. Pentru a contura suficient de bine ideea de celebritate, există pasaje destul de lungi în care autoarea descrie (conferind în mod conștient o stare monotonie) evenimente mondene abundente în clișee, în șabloane, în kitch și superficialitate, o lume pe care Brooke nu reușește să o digere, oricât de mult ar încerca. Imaginile create de către autoare sunt autentice, demne de un scenariu de film din care nu lipsește nici drama, nici umorul, în care viața este expusă așa cum e ea într-o realitate mereu în schimbare.

    Celebritatea e un ideal până în momentul în care ea se concretizează… asta i s-a întâmplat cuplului Brooke și Julian, iar după acest moment, viața și-a dat un restart, însă personajele nu mai pot impune reguli, ci regulile sunt acelea care le impun schimbări decisive personajelor, de aici rezultând și drama prin care acestea trec.

    Formatul cărții (106/180) este unul confortabil la citit (se poate lua în poșetă, se poate citi în parc sau la plajă), iar coperta este o fină aluzie la efemeritatea celebrității și discrepanța dintre agitația faimei și liniștea simplității.

    Chiar dacă are aparențele unui chick lit lejer, „Noaptea trecută la Chateau Marmont„ are un mesaj profund, acela că viața trebuie prețuită pentru valorile care contează cu adevărat, pentru ceea ce omul este în sufletul său, nu pentru cum se reflectă el în vizorul aparatului foto. Iată un citat care reflectă perspectiva lui Brooke asupra noii sale vieți:

<

p style=”text-align: justify;” align=”justify”>

-Nu ți-ar plăcea să stai într-o casă ca asta? zise el arătându-i fotografia unei mansarde ultramoderne cu țevi montate pe plafoane și un aer industrial șic.

-E tare!

   Fiecare fibră din corpul ei voia să strige „nu”. Nu, nu voia să locuiască într-o casă ca un depozit. Nu voia să locuiască în Tribeca super la modă, cu galeriile și restaurantele ei de fițe, în care nu aveai d eunde să îți cumperi o cafea normală sau un burger obișnuit”.

    „Un minunat antidot pentru dependența de televizor. Noaptea trecută la Chateau Marmont propune un scenariu: ce s-ar întâmpla dacă, fără să vrei, ai deveni vedetă peste noapte?” (Entertainment Weekly)

Cartea este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Prins în furtunile vieţii, de Christina Courtenay-recenzie

Titlul original: Highland Storms
Editura: Lider
Anul: 2016
Număr pagini: 272
Traducător: Anca Irina Ionescu

   Autoarea Christina Courtenay încadrează acţiunea din volumul doi într-o perioadă în care scoţienii încă mai resimţeau conflictele de la Răscoala Iacobiţilor (1745) trecând prin perioade destul de grele. În primul volum-Când suflă alizeul din Kinross Saga descoperim povestea lui Killian şi Jess, iar acum ne bucurăm de aventurile fiului lor, Brice.

   Cartea Prins în furtunile vieţii se citeşte uşor şi oferă o paralelă trecut-prezent, o doză consistentă de istorie şi pasiune. Descrierea peisajului abrupt din Scoţia şi farmecul lor în diferite ipostaze ale zilei îndeamnă cumva cititorul la lectură, îl determină să îşi dorească mai mult.

   Despre carte:

   În august 1754, Brice Kinross (Gothenburg, Suedia) trece printr-o perioadă destul de neplăcută: femeia pe care crede că o iubeşte la nebunie s-a căsătorit cu fratele său mai mic. Este distrus sufleteşte şi îşi pierde vremea numai prin cârciumi, dar tatăl lui preia iniţiativa şi îi oferă o misiune destul de importantă: trebuie să meargă de urgenţă în Scoţia la Rosyth:

Vreau să mergi la Rosyth. Ceva nu este în ordine acolo şi vreau să ştiu ce se întâmplă.(pag. 13)

   În aceeaşi perioadă, Marsaili Buchanan (Casa House, Scoţia, august 1754) este menajeră în casa de la Rosyth şi munceşte din greu pentru a menţine proprietatea pe linia de plutire. Ar fi putut avea o altă viaţă, mai ales că este o femeie frumoasă, dorită de mulţi bărbaţi, dar le evită avansurile spre stupoarea tuturor. Din păcate, tatăl ei a murit înainte să o recunoască şi este nevoită să îşi croiască singură propriul drum. Colin Seton-vechilul de la Rosyth în loc să se folosească de profitul proietăţii aşa cum trebuie, preferă să îl ascundă pentru propriile interese. Visează la lucruri imposibile, ştiute doar de el, iar cei din jur nu pot protesta datorită violenţei sale şi a atitudinii ostile. Casa Rosyth arată deplorabil şi doar o minune o mai poate salva.

   Brice Kinross a copilărit la Rosyth alături de verişoarele lui, iar noul statul de lord îl cam pune pe gânduri, i se pare o responsabilitate mult prea mare şi chiar şi aşa, el trebuie să facă faţă cu brio. Alege să meargă în vizită în calitate de necunoscut, să fie sub acoperire, aşa va afla care sunt neajunsurile, ce spun oamenii, dar mai ales cum poate salva moştenirea.

   Este primit într-o casă plină de mizerie, de parcă nu ar fi fost curăţată de mult timp, şi servit  cu o mâncare sărăcăcioasă. Află cu stupoare că la Rosyth existau recolte îmbelşugate care ar fi putut să le aducă un venit constant, dar ele nu se regăseau, de parcă s-ar fi evaporat cumva pe drum. Din fericire există şi părţi bune, Brice este isteţ, răbdător şi un bun strateg. Cunoaşte galeza şi poate afla ce discută cei din jur, iar spre surprinderea lui se simte atras de frumoasa Marsaili. Iniţial crede că este amanta lui Colin Seton, dar în timp va conştientiza adevărul. Fără voia lui o compară cu frumoasa Elisabet (fosta logodnică) şi încetul cu încetul va realiza cât ar fi greşit dacă s-ar fi căsătorit cu ea. Curajul, puterea de muncă şi îndemânarea menajerei îl vor îndemna să facă mult mai mult.

   După o cercetare elaborată, Brice decide că este timpul să le arate tuturor cine este cu adevărat. Merge să cumpere provizii, vite pentru reproducere şi să demonstreze că el este Lordul Kinross-moştenitorul de la Rosyth. Sunt surprinşi şi au impresia că la un moment dat se va plictisi şi îi va părăsi, însă planurile lui sunt serioase. Munceşte împreună cu oamenii, le dă sfaturi utile şi se ocupă personal de dezvoltarea proprietăţii. Marsaili îl va încuraja şi îl va pune pe jar cu pasiunea ce o emană. Un alt prieten de nădejde va fi Liath, câinele de vânătoare al menajerei. Vor ajunge să fie nedespărţiţi, să îl urmeze peste tot şi chiar să îl protejeze de cei care îi vor răul.

   A fost o deosebită plăcere să citesc cartea Prins în furtunile vieţii. Chiar dacă nu este o lectură solicitantă, are acel ceva care o face specială şi echilibrată datorită încărcăturii istorice. Atracţia, pasiunea dintre Brice şi Marsaili de multe ori mi-au adus zâmbetul pe buze. În cazul în care simţiţi nevoia pentru diversitate, îndrăzniţi şi citiţi Kinross Saga.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe site-ul targulcartii.ro

 

The Name of the Wind (The Kingkiller Chronicle: Day One) / Numele Vântului (Cronica Regicidului: Ziua Întâi) de Patrick Rothfuss-recenzie

Editura: Orion Publishing Group

Limba engleză

Anul apariției: 2007

Număr de pagini: 662

   Îţi dai seama că cineva iubeşte din tot sufletul cărţile şi nu le tratează doar ca pe o afacere, când îţi ajung împachetate superb în ambalaj finuţ cu fundiţă şi însoţite de mici obiecte splendide de artizanat – încât toate împreună formează un festin al frumosului, esenţe întrepătrunse de artă, învăluind cuvântul scris ca o ofrandă culturală în apogeul aurei sale estetice. Asemenea gânduri apar, inevitabil,  când deschizi aproape cu regret, pentru cât de drăguţ arată, un pacheţel Books Express, care conţine romanul preferat, ca o perlă găzduită într-o minunăţie de cochilie.

   Şi ce roman! Unul dintre cele mai bune fantasy ever! O operă finisată mulţi ani de Patrick Rothfuss, cu răbdare de bijutier: The Name of the Wind / Numele vântului, prima parte a unei trilogii, The Kingkiller Chronicle / Cronica Regicidului, din care au apărut până acum două volume, iar al treilea este încă în lucru, ceea ce la un autor atât de perfecţionist poate însemna că o să mai dureze și un cincinal până să o completeze.

 

   Book-ul se deschide cu o narare aproape poetică la persoana a treia, prin care ne sunt prezentaţi tânărul hangiu Kote şi straniul lui ajutor/asistent Blast. Facem cunoştinţă cu ei  într-o noapte foarte agitată, când demoni-păianjeni numiţi Scraeli le-au atacat oaspeţii hanului. Kote îl salvează de maleficele creaturi greu de combătut pe unul dintre aceşti clienţi ai lui, chiar pe cel mai puţin întâmplător dintre toţi, pentru că  Chronicler/Cronciarul este scrib şi istoric, sosit în această regiune izolată, anume pentru a afla mai multe amănunte din biografia celui pe care-l crede a fi Kvothe Regicidul. Prin însăşi modul de a lupta cu demonii, acoperirea hangiului de la Piatra de Hotar e compromisă, tânărul  de doar 25 de ani cu părul roşu şi ochii verzi, care s-a retras din viaţa socială ca un bătrân veteran războinic, nu poate fi altcineva decât legendarul Kvothe.

   El îşi dă acordul pentru a povesti cronicarului în trei zile faptele sale de până acum şi ce din toate cele trăite l-au adus în stadiul de a se ascunde într-o minusculă comunitate rurală de graniţă, unde nimeni nu ştie cine era odată. Primul roman al trilogiei acoperă copilăria şi adolescența zbuciumată a misteriosului personaj şi reprezintă echivalentul primei zile din povestea transcrisă de cronicar.

    Istoria personală a lui Kvothe, narată de acum la persoana întâi – revenirile în hanul unde se povesteşte reapărând doar ca întreruperi destul de scurte între capitole –  începe în sânul familiei sale Edema Ruh, o populaţie nomadă de artişti itineranţi, adesea dispreţuiţi şi bănuiţi de mici escrocherii, furtişaguri sau prostituţie, de cei mai plini de prejudecăţi dintre sătenii şi orăşenii stabili. De mic, băiatul se dovedeşte multi-talentat în numeroase domenii, prinzând foarte uşor orice i se predă. De la muzică şi actorie, la mişcări acrobatice sau de dans, până la îndeletniciri practice, folositoare în existența artiştilor peregrini. Educaţia lui se va accentua şi va trece spre alt nivel odată cu alăturarea la caravana lor a lui Abenthy, un celebru Arcanist ce a studiat la Universitate. Acesta îi va deveni prieten şi mentor şi îl va învăţa istorie, chimie, logică şi simpatie (ramură a magiei care augmentează capacităţile fizice prin folosirea lor în duet). Elevul său avid de instruire va reuşi chiar să observe ceva din ştiinţa lui secretă de a stăpâni vântul. Bătrânul învăţat îl va îndemna pe Kvothe să se înscrie la Universitate, antrenamentul lor mental, fizic şi spiritual fiind asezonat şi în acest scop. Dar băiatul rămâne ezitant în a îşi părăsi viața boemă din caravană, chiar pentru toată înţelepciunea lumii.

   Traiul bun al rătăcitorilor se întrerupe însă brusc când fiinţe mitologice care dădeau fiori în nopţile cu istorisiri de groază din jurul focului – temuții Chandrian – se întrupează, parcă invocaţi de un cântec pe care tatăl lui Kvothe îl compunea despe ei şi îi extermină băiatului întreaga familie. Rămas singur pe lume şi incapabil să găsească voinţa de îşi restarta soarta într-un mod mai raţional, Kvothe îşi petrece trei ani ca în transă, ba ascuns prin păduri, ba bântuid pe străduţele rău famate şi pe acoperişurile oraşului port Tarbean, încercând doar să nu moară de foame, să supravieţuiască în orice condiţii.

   Trezirea din starea semi-catatonică are loc numai odată cu întâlnirea unui bard cântăreţ şi povestitor, ce îi istoriseşte legenda Chandrienilor şi a inamicilor lor neînduplecaţi, Amyrii. De abia acum băiatul  întrezărește o noimă în tragedia uciderii familiei sale şi o posibilitate de răzbunare, odată cu identificarea unui făptaş care poate fi atins. Cu noul scop de a afla totul despre ucigaşii Chandrian, se îndreaptă spre Universitate, locul unde toată informaţia lumii este păstrată şi matca modelatoare potrivită pentru mintea sa, indicată de Abenthy încă înainte de tragicele evenimente.

   Acum începe, poate cea mai interesantă parte a romanului, cea comparabilă cu seriile Harry Potter şi Magicienii, despre un băiat orfan şi sărac, dar plin de determinare şi de talente, unele deprinse de la mentorul său încă de la o vârstă fragedă, care ajunge o adevărată legendă printre colegii şi profesorii săi, în pofida faptului că este cel mai tânăr student acceptat vreodată la cursuri. Toate experienţele nefericite ale lui Kvothe îi vor folosi pentru a face faţă încercărilor ce îl aşteaptă în această Academie a magilor. După testul teribil de admitere pe care atât de puţini reuşesc să îl depășească cu brio, chiar după pregătiri specializate şi la o etate mai mare, apar încă şi mai multe dificultăţi peste care băiatul trebuie să treacă  pentru a-şi atinge obiectivele devenite tot mai clare în mintea lui. Să-i găsească pe cei care i-au masacrat familia, aflând tot ce poate descoperi despre Chandrieni, să devină un mag puternic, absolvind Universitatea şi să deprindă tainele controlării vântului, ştiinţă pe care o stăpânea atît de impresionant Abenthy. Iar odată toate informaţiile şi aptitudinile acumulate, să poată răzbuna, în sfârşit, moartea părinţilor.

    Dar cât de greu este să fii mereu cavaler al unei singure cauze când orice societate în care eşti inclus are distragerile şi atracţiile sale: O carieră de artist, cântăreț la lăută – răpitor de inimi, ce poate evolua exploziv, o muză feminină superbă şi nestatornică – Denna, prieteni buni ce au şi ei problemele lor, care devin şi ale sale, o duşmănie ce se autoalimentează, cu bogatul şi răsfăţatul Ambrose, ce îl poate duce de la exmatriculare la pierderea vieţii… şi toate acele lucruri fascinante care se revelează în lecţiile de la universitate şi ce au, ele însele, proprii atracţii, prin pasiunea pe care o stârnesc pentru domeniile lor de cercetare.

   Observatorii de analogii cu alte opere pe aceeași temă ar putea să remarce că avem cel puţin trei genuri de roman printre filele astea, dacă nu chiar patru, în cazul în care separăm linia introductivă şi secvenţială despre Kote hangiul – alter ego ascet al eroului Kvothe. O primă parte aproape bucolică despre copilăria nomadă şi artistică a unui băieţel din tribul Endema Ruth; apoi cea gen Oliver Twist cu orfanul hălăduind pe străzi şi încercând să supravieţuiască; cea mai consistentă de la Universitate, a cărei comparaţie imediată este cu Harry Potter; şi această a patra – legătura dintre ele – ca un nimb sumbru de mister care face să dospească întrebările privitoare la cum a devenit atât de dur destinul acelui tinerel simpatic aflat încă în formare. Cât de sus a ajuns el şi ce lucruri de neimaginat a înfăptuit, încât să-i fie atribuit un asemenea nume de renume? Toate împreună se adună într-un bildungsroman, un tom-fluviu istorisind devenirea protagonistului – pe care nu poţi să nu îl îndrăgeşti. Iar la finalul cărții aştepţi cu înfrigurare volumul doi, pentru a afla continuarea poveştii lui Kvothe şi cum se va descurca cu toate provocările care cresc şi ele, acum că a ajuns la o vârstă aproape adultă.

    Este doar ziua a doua pentru Cronicar şi tânărul hangiu sub acoperire Kote, când va reîncepe povestea de unde e lăsată acum….

    Am citit acest volum în limba engleză, mulţumită librăriei on-line Books Express, şi poate ar fi de folos pentru acei ce vor să parcurgă seria tot în varianta originală, să menţionez că stilul lui Rothfuss nu e tocmai idealul de accesibilitate. Pentru cei care cunosc engleza la nivel mediu nu va fi la fel de uşor de abordat ca o lectură fantasy mai puţin metaforică, dar cei ce au considerat limpede frazarea lui George Martin din A Game of Thrones nu vor pierde nuanțe nici din The Name of the Wind. Umblă vorba printre fanii bărbosului scriitor că sunt strecurate în carte mici indicii pentru soluţionarea misterelor principale ale acţiunii, care se cam pierd prin traducere. Sincer, eu nu le-am descoperit, poate e o legendă livrescă. Ce pot mărturisi din proprie experienţă este că veţi rămâne încântaţi de unele întorsături din condei ale autorului, care în tălmăcire nu ar mai suna la fel de percutant. Câteva mici exemple:

“Anyone can love a thing because. That’s as easy as putting a penny in your pocket.

But to love something despite. To know the flaws and love them too. That is rare and pure and perfect.”

“Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”

“We understand how dangerous a mask can be. We all become what we pretend to be.

  “Denna is a wild thing. Like a hind or a summer storm. If a storm blows down your house, or breaks a tree, you don’t say the storm was mean. It was cruel. It acted according to its nature and something unfortunately was hurt. The same is true of Denna.”

“There are two sure ways to lose a friend, one is to borrow, the other is to lend.”

“You have to be a bit of a liar to tell a story the right way.”

“It was more exciting when I didn’t know I had permission.”

“Practice makes the master.”

Cartea The Name of the Wind, Patrick Rothfuss a fost oferită de libraria on-line Books Express. Poate fi comandată de pe site-ul librariei on-line Books Express

Surse imagini: deviantart.com şi pinterest.com

Smoke Screen-Paravanul de fum, de Sandra Brown-recenzie

 

Titlul original: Smoke Screen

Traducerea:  Ileana Dinu

Editura: Lider

Colecția:  Beletristică

Categoria: Romance/Suspans

Nr. de pagini: 407

 

    A trecut ceva timp de când m-am întâlnit, literar vorbind, cu autoarea Sandra Brown, îmi era dor, căci au trecut peste 10 ani de la ultima carte citită de mine într-o vacanța de vară. Am cam ratat multe cărți noi, dar și vechi, dar poate voi avea timp să recuperez cumva.

   Mi-am dorit o carte care să-mi amintească de stilul Sandra Brown, să mă surprindă, să mă țină captivă într-o poveste memorabilă. Paravanul de fum avea să facă toate astea, și poate chiar mai mult. Am avut așteptări, iar acestea mi-au fost răsplătite oarecum.

   Paravanul de fum este cartea care m-a surprins plăcut, dar în care nu am recunoscut stilul Sandrei Brown. Diferă foarte mult această poveste și stilul în care a fost scrisă de tot ce-am citit eu  până acum. Romanul Paravanul de fum mă distanțează mult de poveștile foarte siropoase ale autoarei.

   Romanul de față este învăluit în mister, este plin de acțiune, spune o poveste ce se încadrează mai degrabă la mistery decât la romance, este foarte bine scris, într-un stil diferit, care nu face altceva decât să trezească interesul, curiozitatea și pofta de lectură – pentru a afla cât mai repede deznodământul.

   Intri în poveste cu așteptări, dar ești surprins încă de la prima pagină, misterul te învăluie imediat, suspansul îți crește pulsul, dar vrei să afli, vrei piste care să te facă să înțelegi ce s-a întâmplat de s-a ajuns la…crimă.

   Jay este polițist – unul foarte cunoscut, dar și misterios, căci toate pistele duc la ideea că, a trăit o viață dublă, total necunoscută, plină de acțiuni, rău intenționate, interzise – din punctul de vedere al meseriei pe care o practica, cu atât mai mult cu cât, era considerat un erou.

   Britt este reporter la cel mai cunoscut post de televiziune, este un om dedicat muncii, dar care în trecut a făcut mult rău unui om nevinovat, neștiind că va simți pe pielea ei cum roata se va întoarce împotriva ei.

   Ce legătură există între Jay și Britt? Ce fel de relație au? Ce-i aduce împreună într-un bar, dar mai ales ce se întâmplă mai departe? Nimeni nu știe, Britt nici atât, dar realitatea e cruntă: Jay este mort, Britt acuzată de crimă, iar amintirile ei în legătură cu acea noapte sunt în ceață.

   Frânturi de imagini vii și dialog trunchiat îi invadează gândul, dar nimic nu este clar și nici o piesă din acest puzzle misterios nu o duce pe Britt pe calea adevărului. Tot ce știe ea este ca nu l-a ucis pe Jay, că nu avea cum să facă asta, dar totul o incriminează și nimeni de la poliție nu o crede că nu-și amintește nimic din ceea ce s-a întâmplat.

   Ea bănuiește motivele care au dus la pierderea memoriei, bănuiește de ce amintește nimic, dar nici unul nu o salvează, nu o scot la lumină, ci o înfundă mai tare, căci autopsia nu îi susține tinerei Britt declarația convingătoare, așadar este acuzată și vinovată de crimă. Deși ea spune că nu a comis o asemenea faptă.

   Ce se va întâmpla mai departe? Se va preda și va ispăși o pedeapsă, fiind nevinovată? Va fugi sau va fi salvată în ultimul moment de.. adevăr?

   Fix în momentul în care se cam pregătea arestarea ei, trecutul revine ca o umbră, o ia din prezent și o face să regrete situația ce nu mai poate fi schimbată. Trecutul ei glorios, devine dureros. Trecutul ei poartă un nume:  Raley, iar ceea ce urmează îi unește pe cei doi, îi determină să se unească într-o luptă cu morile de vânt pentru descoperirea adevărului. Poveștile celor doi, Britt și Raley este trasă la xerox, cu același numitor comun Jay.. Să fie aceasta oare o poartă spre adevărul învăluit în mister total?

   Multe întrebări și prea puține răspunsuri, dorințe de nestăpânit îi unesc pe cei doi – una pentru descoperirea secretelor bine ascunse, iar alta este dorința și pasiunea ce-i apropie din ce în ce mai tare.

   Vor afla împreună adevărul? Vor reuși oare împreună să dea la o parte paravanul de fum ce acoperă foarte bine adevărul? Va fi posibil ca toată ceața să dispară, iar ei să fie declarați nevinovați? Cum vor face față pasiunii – vor ceda sau nu? Vor rămâne împreună sau pericolul care-i pândește îi va despărți?

   Atât de multe întrebări și piste false. Atât de multe piese în acest joc periculos. Cartea a fost pe placul meu, doar că la un moment dat… m-am simțit prea încurcată în detalii, prea îndepărtată de aflarea adevărului și de final.

   O carte bună care nu merita să fie atât de lungită. Totuși.. aceste întorsături și ițe încurcate, m-au făcut să-mi pierd răbdarea, recunosc asta cu toată sinceritatea, dar au și crescut emoția la cote maxime.  Suspans, acțiune, iubire și lupta pentru adevăr s-au unit într-un tot.

Paravanul de fum nu dispare dacă nu ai curajul să riști și să treci prin el.

Lectură plăcută!

Cartea este disponibilă pentru comandă pe site-ul targulcartii.ro

      Cumpătarea, de María Dueñas-recenzie

Titlul original: La Templanza
Editura: Polirom
Colecția Biblioteca Polirom Actual
Scriitori contemporani, voci și tendințe noi în literatura universală de azi
Anul apariției: 2016
Traducere din limba spaniolă și note de: Ileana Scipione
Număr pagini: 566
Gen: Saga, Roman Social, Istoric
Cotație Goodreads: 3,58

    „Nu te mai gândi să redevii ce-ai fost, încearcă să privești către alte zări.” – dacă romanul  „Cumpătarea ar avea un motto, acesta ar fi. Este citatul din carte care, în opinia mea, îi reprezintă cel mai bine esența.

ȘTIAȚI CĂ…:
– orașul Ciudad de México se numea pe vremea imperiului aztecilor „Tenochtitlán” și a fost fondat în 1325, pe o insulă de pe lacul Texcoco?
– numele orașului Jerez vine de la butucii de viță-de-vie botezați Xera, aduși din bazinul Meditarenei de către vechii fenicieni și din care s-a făcut vinul de Jerez?

   Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le aflăm despre cultura și civilizația unor locuri precum Ciudad de México, Havana, Jerez, din cartea Maríei Dueñas.

    De mult doresc să citesc această carte, fiind foarte plăcut impresionată de celelalte două scrise de autoare, „Iubirile croitoresei”, respectiv, „Ce avem și ce uităm”, ambele cu recenzii pe Literatura pe Tocuri, aici  și aici.
Acțiunea din această a treia carte are loc în secolul al-XIX-lea, purtându-ne în mai multe locuri: Ciudad de México, Havana, Jerez. Facem cunoștință cu un Mexic ce își recăpătase recent independența față de Spania, patria-mamă, cu o Cubă ce încă avea statutul de colonie spaniolă și cu Andaluzía viticolă și pitorească:

Două cofetării și trei croitorii, cinci bărbieri, numeroase fațade nobile, două farmacii, un curelar și câteva dughene liniștite de pantofi, umbrele și alimente. Iar printre ele, doamne de bonton și domni îmbrăcați după moda englezească, puști și slujnicuțe, școlari, tot soiul de trecători și oameni simpli, care se întorceau acasă la ora mesei. Prin comparație cu ritmul nebunesc al orașelor de dincolo de ocean, de unde venea el, Jerez era ca o plapumă de puf, dar Larrea nici măcar n-a observat.”

   De fapt, cartea este construită ca un triptic: prima parte corespunde Mexicului, a doua, Havanei și a treia, Jerezului din patria-mamă. Este mai mult o saga, prezentând viețile personajelor din prezent, dar și din trecut. Nu știu de ce descrierea cărții de pe prima copertă o recomandă drept „Un thriller pasionant, plin de aventură, conspirații și romantism” – nu mi se pare că ar avea nici o caracteristică, oricât de mică, dintr-un thriller. Este, mai degrabă, o dramă, o poveste a mai multor generații, întinsă pe teritorii diferite.

    Mauro Larrea este personajul central, un proprietar de mine de argint care a pornit de jos, fără a avea nimic, ajungând un prosper om de afaceri. Văduv, și-a pierdut soția de tânăr, la nașterea celui de-al doilea copil. Mariana, fiica sa, este căsătorită și însărcinată, o femeie cu capul pe umeri, cu simț practic dezvoltat, iar fiul său, Nicolás, este mai degrabă un visător, ce urmează să încheie o căsătorie avantajoasă pentru toată familia.

    O investiție riscantă a pus capăt bunăstării și bogăției adunate cu atât sârg: Mauro Larrea este ruinat.

    Pentru a se salva, concepe un plan nebunesc: se împrumută la un cămătar cu dobândă 100%, își pune casa drept garanție și pleacă în lume, sperând că va găsi o afacere bună în care să investească.

    În Cuba îi cunoaște pe soții Gustavo și Carola Gorostiza, el spaniol, ea mexicancă, sora viitorului său cuscru. Printr-un concurs de împrejurări, el și Gustavo Gorostiza ajung să joace o partidă de biliard ce le va schimba viața, cu o miză cel puțin curioasă. Pot doar să vă spun că într-o primă fază, fiecare dintre cei doi jucători se chinuia să piardă. De ce? Aflați citind cartea. Partida de biliard este una dintre cele mai intense scene din roman:

„În zori, pe la trei și douăzeci, când, scoși din țâțâni, ajunseseră la egalitate cu carambolurile o sută patruzeci și nouă și erau la doar unul distanță de sfârșit, i-a venit rândul lui Mauro Larrea.
A strâns mânerul tacului și și-a îndoit trunchiul. Tacul a intrat ferm în cercul schițat de degetele lui, iar la vedere au mai rămas o dată urmele lăsate pe mâna lui stângă de explozia de la mina Las Tres Lunas. A calculat, a pregătit lovitura, a țintit. Și, gata să lovească, s-a oprit. Puteai tăia tăcerea cu cuțitul, iar el și-a îndreptat torsul cu o neliniștitoare lentoare.”

   Peste noapte, Mauro Larrea se trezește proprietarul unei moșii din Jerez. Astfel, pleacă în Spania, țara mamă, cu intenția de a vinde proprietățile: conacul, plantația de viță-de vie, crama. Mulți își pun întrebarea de ce nu ia în calcul posibilitatea de a pune moșia pe picioare, însă el nu știa prea multe despre cultivarea viței de vie și comerțul cu vin. Ce poate ști un miner despre vin? În momentul în care face cunoștință cu via, aflăm și de unde vine titlul cărții, „Cumpătarea” („La Templanza”). Inițial, am crezut că este vorba despre cumpătarea de care Mauro Larrea va da dovadă în refacerea patrimoniului, dar se pare că este exact invers.

     Numai de cumpătare nu poate fi vorba în acest roman. Și totuși, de unde vine titlul cărții?

Cred că nu cunoști încă La Templanza, sau mă înșel?
Echilibru, asta îi trebuia sufletului său: multă măsură, cumpătare cu toptanul. Dar se îndoia că Sol se referise la virtutea cardinală de care ducea el lipsă de atâta vreme. De aceea a și ridicat dintr-o sprânceană.
– La Templanza, via noastră, l-a lămurit. Sau, mai bine zis, cea pe care o deții acum.

   În Jerez cunoaște o femeie deosebită, de care se îndrăgostește, Soledad Montalvo. Din păcate, în cale le stau multe piedici: Soledad este căsătorită, are patru fiice și ascunde multe. Este un personaj complex, o femeie puternică, luptătoare, în stare de orice pentru a proteja interesele fiicelor ei.

    Toate personajele Maríei Dueñas sunt complexe, alcătuite din nuanțe, nu din alb și negru. Sunt mai mult persoane decât personaje, aproape din carne și oase, de ai impresia că ies din carte: cu bune, cu rele, capabile de fapte contradictorii și ceea ce îmi place cel mai mult, pline de pasiune. Pasiunea aceea tipică zonelor calde, Spaniei și țărilor latine. Toate personajele sunt foarte bine conturate: protagonistul, Mauro Larrea, sfătuitorul său, Andrade, Carola Gorostiza, Gustavo Gorostiza, Soledad Montalvo, Manuel, avocatul și prietenul de familie al acesteia.

    Și pentru că am ajuns aici, să spun ce mi-a plăcut la roman:
– documentarea foarte extinsă, lucrurile pe care le aflăm despre Spania, Mexicul și Cuba secolului al-XIX-lea, aspectele istorice. De fapt, autoarea a spus într-un interviu că dintre toate cele trei cărți scrise până la acel moment, pentru „Cumpătarea” s-a documentat cel mai mult. Potrivit declarațiilor sale, când a scris „Iubirile croitoresei”, au ajutat-o foarte mult legăturile familiei sale cu Marocul, mama ei născându-se în timpul Protectoratului spaniol; „Ce avem și ce uităm” a fost inspirată din propria experiență în America de Nord. Însă în ceea ce privește „Cumpătarea”, n-a avut parte de experiență personală, fiind nevoită să se documenteze în profunzime, lucru pe care l-am observat și citind secțiunea de mulțumiri, de la sfârșitul cărții;
– descrierea lumii hispanice până în cele mai mici detalii, inclusiv aspectele lingvistice: sublinierea pronunției cu accent andaluz: „Ay, don Manué, don Manué…” în loc de „Manuel” – andaluzii de abia ating consoanele finale în pronunție.

    „Trăind între două lumi, Mauro Larrea folosea uneori expresii aspre din Spania și alteori fraze mai mexicane decât Castelul de pe Chapultepec.” – într-adevăr, deși în esență este aceeași limbă, multe expresii din Spania diferă de cele din America Latină, iar accentul pur spaniol este mai dur, mai aspru.

Ce nu mi-a plăcut: dacă v-aș spune că este o lectură ușoară, v-aș minți. Este chiar o lectură anevoioasă, iar dacă nu ești atent, pierzi ușor firul. De ce? În parte, din cauza volumului: este o carte mare, de peste 500 de pagini, scrise mic; de vină este și acțiunea, ce se desfășoară cu oarecare lentoare, așa că dacă vă așteptați la o carte care se citește singură, cu acțiune debordantă și răsturnări de situație la fiecare pagină, clar nu este pentru voi. Cred că și traducerea neinspirată pe alocuri îngreunează lectura. Nu mi-a plăcut să găsesc expresii traduse aproape mot-à-mot:

   „Cuiul care îi spuzea în acea dimineață pudoarea bărbătească i s-a înfipt o idee mai adânc.” – ca să ne lămurim, cuiul înfipt al spaniolilor este, în română, echivalentul nodului din gât sau al golului din stomac. Eu n-am avut probleme de înțelegere, fiind vorbitoare de spaniolă, dar cineva care nu cunoaște limba se poate întreba de unde a mai apărut cuiul acela și până să-și dea seama că este o expresie, o figură de stil, deja a pierdut șirul acțiunii. La fel se întâmplă și cu a băga pe cineva în buzunar (echivalent în română: a-ți mânca din palmă, a-l avea la degetul cel mic); chiar dacă își dă seama că este o figură de stil, nevorbitorul de spaniolă nu-i cunoaște sensul, tot gândindu-se ce o însemna să-ți bagi în buzunar o persoană.

   Așadar, nu este chiar o carte ușor de parcurs. De obicei, citesc o carte în 3-4 zile. „Cumpătarea” mi-a luat mai mult de o săptămână, iar dintre toate cele trei cărți ale autoarei, aceasta mi-a plăcut cel mai puțin.

    Îi acord 3 steluțe din 5.

    Iar în final, vă distrez cu o viziune cinematografică: atunci când citesc o carte, îmi imaginez că personajele sunt jucate de actori celebri. Acest lucru este și mai ușor de realizat cu personajele Maríei Dueñas, care sunt atât de vii și reale. Cei familiarizați cu telenovelele vor râde cel mai mult. Așadar, în rolul lui Mauro Larrea, l-am văzut tot timpul pe Fernando Colunga; Carolei Gorostiza i-a dat viață Marlene Favela, iar lui Soledad Montalvo, Raquel Infante, probabil datorită accentului andaluz. Distribuția e provizorie, desigur. În curând se va realiza o serie televizată (pe bune, nu în imaginația mea) pe baza cărții, așa cum s-a procedat și cu „Iubirile croitoresei”.

Citate:
„Uneori câștigi, alteori pierzi. Și, cu cât mizezi mai mult, cu atât cazi mai de sus.”
„Atunci veți fi de acord cu mine că o căsnicie e o alianță complicată. Aduce bucurii și amărăciuni… Iar uneori devine și un joc al puterii.”
„Există lucruri care merg până dincolo de ceea ce credem că suntem în stare să controlăm, a glăsuit atunci Sol, înălțându-și, în sfârșit, privirea senină. Situații care ne pun pe jar.”
„N-ai zile, Mauro, în care ți-ar plăcea ca lumea să se oprească? Să stea în loc și să ne ofere o pauză. Să ne lase neclintiți ca statuile, ca simple borne de drum, fără să trebuiască nici să gândim, nici să vorbim, dar mai ales să rezolvăm. Iar lupii să nu ne mai arate colții.”
„Vânturi neașteptate ne împing s-o apucăm uneori pe drumul de dus și alteori pe drumul de întors, și adesea nu merită să înoți împotriva curentului.”

    Despre autoare:

    María Dueñas este profesoară de limba și literatura engleză la Universitatea din Murcia, Spania. S-a născut în 1964, în Puertollano. Primul său roman este El tiempo entre costuras (Iubirile croitoresei), vândut în peste un milion de exemplare și ecranizat în miniseria omonimă. Mare parte din acțiunea romanului este plasată în Tetuán, aflat sub Protectoratul Spaniol al Marocului la acea vreme, unde a locuit familia mamei autoarei.

    Misión Olvido (Ce avem și ce uităm) este scrisă la trei ani de la primul roman și este inspirată dintr-o călătorie la misiunile spaniole din California, precum și de experiența doctoratului la universitățile din America de Nord.

    Cel de-al treilea roman, La templanza (Cumpătarea),  urmează să fie ecranizat într-o serie televizată, în timp ce autoarea deja lucrează la cel de-al patrulea roman.

Cartea Cumpătarea de María Dueñas a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

Surse foto: arhivă personală

Florile vieții, de Rina Ziamni-recenzie

Editura Smart Publishing, 2017

187 de pagini

Nu putea urî toți trandafirii, doar pentru simplul fapt că se înțepase în spinii unuia. Trebuia să lupte pentru fericirea ei. Se născuse la o margine de viață și primise firul destinului ei de la un înger trimis de Dumnezeu.

   Rina Ziamni este o autoare pe care am descoperit-o recent și, încă de la primele pagini ale romanului în discuție, am comparat-o cu Ileana Vulpescu, datorită construcției personajului principal feminin. Tehnica narativă, însă, diferă, cea a Ilenei Vulpescu insistând pe analiza psihologică și pe procesele de conștiință ale personajului.

   Florile vieții este romanul unui destin, al unei femei, Marina. Încercată de viață în multe feluri, ea cunoaște fericirea târziu, când se consolase deja cu singurătatea și dezamăgirea.

   Proaspăt ieșită de pe băncile facultății și cu o slujbă ca profesor, Marina se lasă căsătorită de părinți, fără a fi îndrăgostită. Din această căsătorie scurtă, ea va avea un copil, pe care îl va crește singură: prima floare a vieții ei. Îl iubește și i se dedică total, îi oferă tot ce poate din salariul ei de profesor, fără a aștepta recunoștință. Își dorește, în schimb, afecțiunea lui, dar nu o va primi niciodată. Se dedică profesiei, unde cunoaște și iubește alte flori: elevii. Răpusă de singurătate după moartea mamei și plecarea tatălui în altă localitate (care, de altfel, părăsise căminul conjugal cu mulți ani în urmă), se recăsătorește cu Dorel, un fel de Hagi-Tudose contemporan, violent, care strânge gunoaie pe care le adună în apartamentul Marinei.

Ca s-o chinuie și mai mult, i-a aruncat bunurile bune de la mama ei, aducând gunoaie în casă, spunând că ale ei erau prea vechi, demodate. A demontat caloriferele și le-a depozitat în pivniță, ca să le vândă, pentru că erau din fontă. A spus că va lua altele din aluminiu sau oțel și că va monta o centrală pe gaz,ca să facă economie la întreținere.

    Bătăile tot mai frecvente o determină pe Marina și ia atitudine și obține un ordin judecătoresc de restricție și divorțează. Apartamentul de jumătate demolat de fostul soț este scos la vânzare de fiul ei, care îi propune să locuiască într-o garsonieră din alt cartier bucureștean. Tristă, bolnavă și singură, își petrece verile în casa unei bătrâne de la mare. Aici cunoaște un musulman, care îi va deschide ochii asupra valorii vieții. Își dă seama că trebuie să se bucure de viață. Ceva mai târziu, va cunoaște adevărata iubire… .

Iubindu-l pe el, Marina descoperise adevărata dragoste, în care se putea dărui cu pasiune, fără rușine și pudoare, pentru că primea la rândul ei aceeași patimă și dorință. Dragostea lor creștea din zi în zi, devenea prin fiecare episod ceva puternic, care avea să să-i unească pe viață.

   Acțiunea are loc de-a lungul multor ani, încă de înaintea Revoluției din 1989 și până în zilele noastre (Marina citește cărți din seria „iubiri romantice” și o citează pe Irina Binder) și este presărată cu secvențe detaliate despre Revoluție, istoria Algeriei și a Islamului, dar și efectele benefice ale medicinei naturiste. Evenimentele sunt prezentate cronologic, pe alocuri cu mici bucle în timp, care m-au cam derutat. Finalul surprinde ultima floare din buchetul vieții ei, cu miros discret de iasomie.

   Romanul este o doadă a faptului că lucrurile bune nu li se întâmplă întotdeauna oamenilor buni, dar și că nu trebuie să îți pierzi niciodată speranța. Marina e o supraviețuitoare, care și-a primit, în final, recompensa.

Cartea Florile vieții, de Rina Ziamni a fost oferită de Editura Smart Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
20

Suflet rebel, de Nieves F. Joy–recenzie

Volumul I din seria “Paradoxul iubirii”

Editura: Librex Publishing

Data apariţiei: Aprilie 2017

Număr pagini: 452

   Un suflet captiv într-un trup înrobit. O fire rebelă ţinută sub control de eticheta strictă a unei societăţi superficiale. Un spirit înlănţuit de concesii şi renunţări. O viaţă trăită în minciună, sub atenta lupă a unui gardian nepăsător. Năzuinţe anulate de concepţii greşite. Compromisuri duse la extrem, datorită prejudecăţilor unui păpuşar manipulator.

    Toate aceastea si nu numai, se pot pronunţa într-un singur cuvânt: Raisa. Tiparul prelucrat minuţios de eronat, a unei soţii moderne, redactor şef la o editură din Boston, care nu o solicită, dar nici n-o umple de satisfacţii. La suprafaţă e modelul perfect de femeie. Tăcută, rafinată, strălucitoare, dar în adâncuri, zace un suflet saturat de regulile societăţii şi de soţul mereu taciturn, care îi oferă rămăşiţele unui trai îmbelşugat, dar sterp de beneficii spirituale. Raisa este in adâncuri un suflet visător, poet din naştere, dar neînţeles şi alege să tacă şi să înghită o căsnicie de faţadă, doar ca să nu dea greş, eşecurile pentru ea, fiind echivalentul ruşinii imposibil de suportat.

   Ce va alege când viaţa îi va oferi posibilitatea să se dezbare de tot ce nu o defineşte? Pe ce drum va purcede, când descoperă, printr-o conjunctură neaşteptată, că inima ei e însetată de afecţiune veritabilă şi nu de singurătate în doi, asa cum are parte in viaţa conjugală. O nesfârşită minciună, înăbuşindu-şi aspiraţiile native sau eliberarea lor şi un zbor lin spre libertatea de exprimare, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna?

   Acum câteva minute am terminat de citit cartea “Suflet rebel” şi mă simt de parcă am fost trecută printr-un tăvălug de emoţii şi sentimente. În mintea mea este un amestec de evenimente şi trăiri emoţionale pe care vreau să vi le împărtăşesc. Iar dacă reuşesc să vă conving să o citiţi la rândul vostru, voi fi foarte mulţumită sufleteşte.

     Am avut mari emoții atunci când am început lectura și asta pentru că descrierea de pe copertă m-a făcut să cred că voi descoperi o poveste atât de dureroasă, încât am să rămân cu un cumplit sentiment de tristețe și frustrare. Însă a fost suficient să citesc primele pagini ca să îmi dau seama că am de-a face cu o poveste mult mai specială față de ce credeam.

    “Suflet rebel este o poveste plină de sensibilitate, intensă, cu numeroase răsturnări de situație, în care ni se dezvăluie întregul zbucium sufletesc al Raisei, personajul central al cărții. Însă, ceea ce m-a surprins în mod plăcut, a fost faptul că întreaga poveste este presărată cu numeroase înțepături ironice, cu dialoguri pline de vervă, iar stilul autoarei Nieves F. Joy este unul savuros, destins și dezinhibat.

    Mi-a plăcut tare mult să o descopăr pe Raisa, i-am admirat caracterul puternic și trebuie să recunosc că m-au binedispus gesturile sale de rebeliune, reacția ei când a descoperit că soțul o spiona prin intermediul unui angajat, impactul pe care Race l-a avut asupra ei atunci când l-a văzut prima oară. Povestea (care se desfășoară pe o perioadă scurtă de timp, de doar câteva zile) este spusă atât din perspectiva Raisei, cât și a lui Race, acțiunea fiind plasată în Boston.

   Raisa Callahan este redactor-șef la o editură cunoscută și de cinci ani este căsătorită cu un bărbat care reprezintă opusul ei, atât la caracter cât și ca stil de viață și care imediat după nuntă a început să o modeleze în totalitate. Din fata veselă, deschisă, visătoare și prietenoasă de altădată, a ajuns o femeie care ”trebuie să facă sluj de complezență în fața lui și al anturajului”, o soție supusă care îi decorează brațul la toate petrecerile simandicoase. Însă, cu toată averea și toată puterea de convingere ce o avea asupra Raisei, Steven nu a reușit să o despartă de prietenele ei, să o facă să renunțe la locul ei de muncă și a rămas surdă la sugestiile lui de a-și face noi cunoștințe din cercul lui de prieteni.

Eram atunci – și doar în adâncuri mai sunt – o fire deschisă, o visătoare incurabilă, prietenoasă cu toți, cu o glumă pentru orice împrejurare, cu un suflet de îl poți pune pe rană, fără falsă modestie și-mi doream ca orișice naivă, tot ce nu se poate atinge cu mâna.

Bărbatul pentru care mi-am renegat personalitatea, doar, doar m-ar vedea și pe mine la fel de încântat, cum își vede bilanțurile lunare. Sunt doar un suflet captiv într-o femeie pe care o plac toți, mai puțin prietenele mele apropiate care-mi surprind uneori lacrimile mici ca niște cristale ce-mi curg fără voie, dar în același timp sunt doar Raisa și sunt mai puternică decât el.”

“În căsnicia asta sunt doar eu, el oferind numai iluzii și dând doar ordine, tunând și fulgerând, fiind taciturn când nu iese cum îi e voia, iar eu tăcând și înghițind, fiind prea obosită să mă mai cert cu el.”

   În toată această perioadă de timp, Raisa a încercat să facă voia soțului și să animeze o căsnicie pe care nu și-o dorea a fi un eșec răsunător. Urăște să dea rateuri și să fie compătimită și asta este cauza pentru care a preferat să înghită “porcării la nesfârșit”, iar un divorț ieșea din discuție. Nici bunele sale prietene, Susan și Jessica, nu o pot convinge să redevină ceea ce a fost cândva.

Pentru că tu nu ești așa! m-a privit cu tristețe, știind că n-are cu cine vorbi. Pentru că visele tale au rămas undeva, departe și tu ești pe cale să devii ce detești cel mai mult.”

   Totul ia o altă întorsătură din ziua în care află că un tânăr, fratele vitreg al șefei ei, a venit în schimb de experiență și ea trebuie să-l instruiască. Însă tipul care arată ca “cel mai păcătos vis erotic” o face să reacționeze întru-un mod care pe mine m-a amuzant mult și trebuie neaprat să vă redau acest pasaj. Sper doar să aveți radare să-l citit până la capăt.

Uşa se deschide din senin şi silueta măgarului îngâmfat apare, lăsându-mă să-l văd doar în trecere, admirându-i mersul şi nu numai. OMFG! Mă ia la secundă cu cald şi contrar a tot ce aveam de gând, sunt rămasă mască la cel care traversează cu paşi mari încăperea trecând pe lângă capul meu plecat, colonia lui lăsându-mi la propriu, apă în gură. De la spate nu văd mare lucru, dar ce văd, Sfinte tare, e bombă curată! Un păr şaten ciufulit de zici că şi-a trecut degetele prin el până a uitat de câte ori o face, un spate lat îmbrăcat într-o haină de piele neagră şi nişte blugi care sunt imoral de căzuţi pe şoldurile înguste, completate de nişte picioare interminabile, tăiate brusc în nişte mocasini din piele întoarsă, dar nu pot jura cu mâna pe inimă că sunt realistă în descriere la cât sunt de fascinată în faţa fabuloasei imagini.

— Race, întoarce-te! e strigat şi încetineşte.

Să nu te întorci sau o să păţesc ce-a păţit Su şi exact asta mai lipseşte pe ziua de azi!

Şi se întoarce… Dumnezeule, de ce păcatele mele ai făcut-o?

Ochii lui de un albastru metalic mă ţintuiesc cu capul dat pe spate, sunt leoarcă de transpiraţie, nu ştiu exact până unde şi rămân fără aer, uitând că doar cu foarte puţin timp înainte, tipul n-avea cea mai bună părere despre femeile care sunt în limbă după farmecele lui. Dacă ar fi să spun ce găsesc cel mai fascinant la el, ce mă atrage mai mult, aş spune cu certitudine că sunt ochii! Şi ai mei sunt tot în ton de albastru, dar ai lui parcă sunt lentile de contact, aşa par de ireali, de parcă o bucată de cer s-a rupt şi s-a adăpostit în ei şi dacă ar mai şi zâmbi… Pe toţi sfinţii! Aş vrea să mă rup de privirea hipnotizantă. Aş vrea să-mi cobor privirea mai jos. O, Doamne, cum aş vrea! Dar mi-e teamă că pierzând contactul vizual o să dispară ca o iluzie magnifică. Revino-ţi, Raisa! Parcă n-ai mai văzut bărbaţi! Bărbaţi da, dar nu asemenea specimene făcute în ciuda femeilor care n-au parte de foarte multă activitate sexuală în căsnicie şi care parcă sunt creaţi, ca să visezi cu ochii deschişi. Fir-ar… Parcă spune ceva?! Buzele lui se mişcă de câteva secunde, sau minute, sau mama mă-sii mai ştie, că eu parcă sunt pe punctul de a decola de pe planetă, iar mâna ce mă scutură nu poate fi a lui, deoarece el e în faţa mea. Pământul către Raisa! Vă rog recepţie!

— Raisa? Eşti bine?

Nu mai sunt, de când mi-au zburat minţile şi sunt gata să salivez, după cum a prezis, pe tricoul lui negru, complet mototolit, scos numai într-un colţ din blugii care din faţă sunt şi mai indecent de lăsaţi în jos, lăsând la vedere o pereche de boxeri roşii cu bandă lată. Steven nu poartă niciodată… Steven! Numele lui e ca o găleată de apă rece peste mine şi dregându-mi glasul, sperând că nu m-am dat prea mult în spectacol, îmi mut privirea de pe, puţin spus, bunăciunea de bărbat, pe şefa mea, care mă priveşte de zici că am venit fără sutien la întâlnire, ba mai rău, de parcă aş fi dezbrăcată complet.

Bine lucrat, Raisa! Profesional, n-am ce zice!”

   Race Cooper (26 de ani) a fost toată viața lui un hoinar care a încercat să împace stilul său sălbatic de a fi cu societatea în care trăiește, oscilând între a se “comporta normal și a fi sălbaticul care are în sânge pericolul”. A stat doi ani la închisoare (a nimerit într-o bătaie de stradă, unul dintre bărbați a murit înjunghiat și, cum toți care erau cu el au fugit înainte să vină poliția, el a fost cel înhățat) și în urmă cu o săptămână a fost eliberat pentru bună purtare și trebuie reintegrat în societate. În ciuda faptului că lasă să se înțeleagă că doar cursele de mașini și femeile îl interesează, are și el o poveste de viață destul de tristă. Mai multe amănunte nu am să vă furnizez pentru că nu doresc să știrbesc atractivitatea acestei cărtii. Vă las pe voi să-l descoperiți pe adevăratul Race și secretele pe care el le-a tăinuit atât de bine în adâncul sufletului. Însă am să vă destăinui faptul că el a fost eliberat din închisoare mult mai devreme, dintr-un anumit motiv. Totul are legătură cu o anumită persoană care i-a oferit bani și libertatea, în schimbul unui anumit lucru – Race trebuie să-i seducă soția. Inițial el refuză să facă o asemenea faptă inumană, dar Mara, sora lui, a fost amenințată că i se va lua copilul dacă fratele ei nu face ce i se spune.

   În legătură cu atracția pe care Raisa o simte față de Race, trebuie să mărturisesc că am apreciat mult faptul că ea a încercat pe cât posibil să păstreze o distanță față de el. Race emană suficientă charismă sexuală cât să o facă să aibă tot felul de imagini erotice, însă ea își pune problema că s-ar putea ca totul să se năruie din cauza unei simple iluzii. Chiar dacă își dă seama că are niște sentimente pentru Race, ea își dorește să facă tot posibilul să-și salveze căsnicia. Asta dacă se mai putea, având în vedere că are un soț josnic, cu un calculator pe post de inimă. Iar dacă va ajunge să se gândească la o schimbare, Raisa nu-l vede pe Race ca fiind colacul ei de salvare. Numai ea își poate rezolva problemele personale.

Era prea frumos să fie adevărat și el să mă vrea într-adevăr. Dacă ar insista și ar ști ce vrea, poate am avea o minimă șansă, dar așa doar știu că sunt o altă femeie care a căzut în plasa lui de cuceritor și așa în ruptul capului nu vreau să fiu.

Una e să am fantezii, care-mi toarnă balsam peste sufletul meu singuratic și alta e să-mi destram căsnicia pentru un bărbat care pare că are în sânge acel ceva ce te tentează să cazi în păcat, fără a-ți oferi dreptul la mai mult. Mi-aș vinde sufletul? Mi-aș nărui o lume sigură pentru o iluzie? Raisa cea inteleaptă ar spune cu siguranţă că nu, rămânând fidelă concepțiilor vechi de când lumea, că soțul e o persoană sacră, la fel cum este și cununia într-o biserică!

Însă Raisa este victima unui act de cruzime și îmi vine greu să vorbesc în continuare despre ceea ce a fost în stare soțului ei să facă. M-a șocat și m-a îndurerat. Important e că ea a fost trezită brutal la realitate și trebuie să se gândească bine ce are de făcut!

“- Poţi face orice şi fericirea o poţi aduce unde doreşti tu, numai să vrei cu adevărat! îmi aduce vântul adierea şoaptei lui înfocate. Ţi-o spune un cunoscător!

Sunt prinsă într-o lume în care oricât încerc să cred că rămân din proprie voință, o fac constrânsă, mai mult decât de împrejurări.

Cât voi rezista, cât voi mai strânge din dinți și cât voi suspina în tăcere?

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Raisa. Între timp, eu îmi rod unghiile așteptând să-și facă apariția cel de-al doilea volum. Sper să se întâmple cât mai curând!

   “Suflet rebel” este un roman complex, intens, captivant, care te răscolește datorită profunzimii trăirilor emoționale ale Raisei și care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde.

    Nota 9,6

Mulțumesc din suflet autoarei Nieves F. Joy pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

Cartea poate fi comandată de pe Librex.ro

Este cartea care nu doar spune o poveste, ci va ajuta pe (tinerele) cititoare să facă diferența dintre bine și rău, prietenie și amiciție, iubire și prietenie, adevăr și minciună, plăcere și obligație, bunătate și răutate, gura lumii și propriile sentimente.

Tocilara, de Holly Smale-recenzie

Titlul original: Geek girl

Traducerea:  Roxana Oroșanu

Editura: Gama

Colecția:  Tocilara

Categoria: Gama Indigo

Nr. de pagini: 320

Nota mea: 9/10

 

   O carte usoară nu va avea niciodată nimic de transmis –această replică o întâlnesc destul de des în lumea cărților. Nu dețin adevărul absolut, dar nimic nu poate fi generalizat, cu atât mai puțin în această lume fascinantă, surprinzătoare și deloc banală.

   Cartea Tocilara, Holly Smale, de la Editura Gama este una din cărțile, care, deși este ușoară, mesajul există – este chiar unul destul de complex, întrucât se extinde pe mai mute paliere ale vieții adolescentine: viață de liceu, a fi cool sau nu, prietenie, traiul alături de o mamă vitregă, alegeri, consecințe, reușite.

   Harriet, cea mai bună fată din clasă, nu se bucura de acest statut, căci oricât de bine ar fi să înveți, să fii prima la învățătură, să ai parte de admirația profesorilor, exista  totuși și un dezavantaj: simpatica Harriet și-a atras antipatia majorității, este poreclită și tratată ca atare.

   Și Tocilara învăța cam tot ce îi pica sub ochi și în mână. Asta nu e tocmai un lucru rău, căci datorită informațiilor din carte, am mai învățat și eu câte ceva. Pentru mine nu a fost rău, pentru personajul cărții, însă, plăcerea ei îi aduce doar necazuri din partea colegilor. Și doar o singură prietenă – cea mai bună prietenă, care ajunge să o cunoască foarte bine, să o descopere, să-i știe temerile, dar care o acceptă așa cum este.

   Tocilara este foarte potrivită pentru copii, dar dacă ar trebui să spun și mai exact cui aș recomanda această cărțulie, aș spune clar: o văd genul de carte citită în special de către adolescente. De ce? Pentru că are ca personaj o adolescentă, la vârsta de 15 ani, căreia îi cam plăcea să învețe.  Nu că ar fi ceva rău în asta, dar… Situația ei mi-a cam amintit de mine. Nu, nu eram poreclită tocilara în liceu, nu mi se zicea pe față, tocilara, dar eram tratată astfel, eram vorbită pe la colțuri și izonizată până și pentru că refuzam să plec de la ore.

   La început mi-a fost la fel de greu în liceu, la fel cum îi este și tocilarei și încercam să depășesc cumva situația, să mă adaptez și să trec peste toate șoșotelile și răutățile gratuite. Eu am reușit, dar oare tocilara ce-a făcut?

   Este cartea care nu doar spune o poveste, ci va ajuta pe (tinerele) cititoare să facă diferența dintre bine și rău, prietenie și amiciție, iubire și prietenie, adevăr și minciună, plăcere și obligație, bunătate și răutate, gura lumii și propriile sentimente. Din povestea lui Harriet înveți lucruri elementare, dar esențiale despre viață – ce pot fi de folos oricui, oricând, indiferent de vârstă.

   Am avut un moment în care povestea lui Harriet mi-a amintit de telenovela ”Betty cea urâtă” – poate e de râs (sau plâns), dar nu am putut să nu fac analogii mentale, nişte paralele- carte – film, Tocilara fiind o Betty cea urâtă modernă, o Betty cea urâtă, care la fel ca în film, are șansa de a se transforma. Imediat după ce mi-am amintit de film, Harriet spune în carte că e și va rămâne mereu Rățușca cea urâtă.

   Mi-a plăcut foarte tare și chiar am apreciat faptul că Annabel – mama vitregă a lui Harriet, deși pare o mamă rea, chiar nu este, dimpotrivă. Va avea un rol definitoriu atunci când situația ei și a tatălui va scăpa de sub control.

   În una din escapadele sale, Harriet ajunge la un salon de modă, atrage atenția cu neîndemânarea sa, o încurcă rău de tot, iar la final.. se trezește pozată. Deși nu ea visa de mică să devină model.

   Unde dai și unde crapă, Harriet este aleasă pentru a fi modelul celei mai cunoscute personalități din lumea modei. Dar cum va face oare să treacă peste refuzul categoric al mamei? Va ajunge oare în Rusia la o prezentare de modă.

   Îşi minte mama și prietena, lipsește de la scoală și trăiește două zile visul de model. Cât de ușor sau complicat va fi pentru Harriet? Va fi oare suficient de prezentabilă în cadrul prezentării sau va gafa din nou?

   Totul e pe cale să se ducă de râpă: adevărul să fie aflat înainte de vreme, mama să o certe, iar prietena cea mai bună să o urască. Totul se năruie, dar nu este pierdut, vine la pachet și cu o rezolvare: Harriet află și ea niște adevăruri despre mama sa, iar ițele pe care le-a încurcat ea, se descurcă cumva.

   În toată escapada sa, Harriet află ce înseamnă iubirea, simte fiori, atinge și stă chiar lângă cel pe care-l place. Oare este reciproc sentimentul? Va suferi Harriet din dragoste? Un roman spumos și plin de umor ce ce-ți va starea de spirit în cel mai pozitiv mod posibil.

   Cartea este una absolut relaxantă, plină de umor și de momente care-ți dau de gândit, dar trebuie să recunosc faptul că am avut și  situații în care m-am întrebat ”Oare când anume își va da seama și Harriet că minciuna îi va dăuna?” sau ”Cât mai trebuie să citesc până în momentul în care va deveni fata asta șic, nu de alta dar acușica se termină cartea și nu mai are timp să devină șic.. și-ar fi păcat?”

   Am înțeles de ce a fost nevoie de atâtea pagini dedicate tocilarei, felului ei de a fi, de a reacționa, de a rezolva lucrurile – mereu alegând soluția facilă: minciuna, dar parcă aș fi vrut să se acorde mai mult spațiu în carte și celuilalt episod din viața adolescentei – momentului de glorie, etapa în care era mai mult șic decât tocilară. Chiar cred că s-a terminat prea repede povestea și că lucrurile au rămas nespuse, nefinalizat oarecum.

   Sunt sigură că volumul 2 al seriei va elucida multe mistere și va oferi multe răspunsuri, pe care adolescenta din mine, le aşteaptă cu nerăbdare. Abia aștept continuarea, iar acum mă bucur că seria are 4 volume.

   Mi-a plăcut mult cartea, cu minusurile sale și cu foarte multe plusuri, chiar cred că merită atenție. Nu  e o pierdere de timp, ba chiar, din contră: nu pierzi nimic, doar câștigi relaxare totală și zâmbet permanent.

Lectură plăcută! Vei avea dacă citești cartea!

Cartea a fost oferita de Editura Gama. Poate fi comandata de pe site-ul Editura Gama.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
10

“Istoria şi suspansul se întâlnesc în mod surprinzător, iar intensitatea intrigii este la cote înalte. Beecher este cel care susţine povestea. Este un personaj minunat care va impresiona cititorii, este relaxat şi amuzant, ca un vecin prietenos sau ca un prieten din facultate"…Washington Post:

Cercul cavalerilor, de Brad Meltzer–recenzie

   Brad Meltzer s-a născut la 1 aprilie 1970 în Brooklyn, oraşul New York-SUA, a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Columbia. Este romancier, scenarist şi autor de benzi desenate. Primul său roman a fost respins de editori în repetate rânduri, dar cel de-al doilea i-a adus în 1997 succesul. Cărţile sale s-au aflat mai bine de un an pe lista de bestselleruri în Statele Unite, fiind traduse în peste 25 de limbi, în întreagă lume. Brad Meltzer a scris şi non-ficţiune, cărţi pentru copii şi benzi desenate pentru care a şi primit prestigiosul premiu Eisner. A realizat programe pentru canalul de televiziune History: ”Brad Meltzer Decoded” şi “Brad Meltzer’s Lost History”, şi este unul dintre realizatorii serialului TV American “Jack&Bobby”.
La noi au apărut la editura Rao romanele: ”Jocul Zero”, ”Milionarii”, ”Cartea Sorţii”, ”Cercul Asasinilor”, ”Cercul Cavalerilor”.

“De-a lungul timpului, au existat peste şase tentative de asasinare a preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Patru au reuşit. Criminalii au acţionat singuri sau au fost legaţi, peste timp, de o cauză comună? Este întrebarea la care încearcă să răspundă arhivistul Beecher White, care revine într-un nou thriller marca Brad Meltzer. În acest al doilea volum al trilogiei, intriga romanului vă poartă în culisele politicii de înalt nivel, într-o cursă contra cronometru pentru a opri asasinarea preşedintelui american. Vă aşteaptă o poveste spectaculoasă, cu răsturnări de situaţie şi dezvăluiri surprinzătoare în căutarea celui de-al cincilea asasin. Va reuşi oare Beecher să îl oprească la timp pe misteriosul Cavaler?”

   Romanul lui Brad Meltzer “Cercul Cavalerilor” (The Fifth Assassin) are la temelie povestea agenţilor preşedintelui. a agenţilor care apară “Preşedenţia” (Culper Ring) şi a Cavalerilor de Aur, care apărau secretele vechi de secole ale bisericii.
Cavalerii au fost implicaţi cu secole în urmă în asasinarea preşedinţilor americani: Abraham Lincoln, A.Garfield, William McKenley, John F.Kennedy, căutând să apere marele secret al bisericii (denumit numele lui Dumnezeu) şi nefiind de acord cu anumite acţiuni ale preşedinţilor faţă de biserică, inclusiv a lui Wallace, actualul şef de la Casa Albă.

   Acum, la secole distanţă, cineva, care poartă masca lui Lincoln pe faţă, ucide preoţi recreînd crimele prin care au fost ucişi primii patru dintre preşedinţi.
Toate grupările implicate în diferite comploturi şi asasinate şi mai ales Cavalerii bisericii aveau nevoie de-o metodă de comunicare. George Washington este cel care-şi dă seama că mesajele erau ascunse în cărţi de joc, părere întărită şi de încercarea bisericii de a interzice jocurile de noroc, în special jocurile de cărţi. Căutând să descifreze mesajele, comandă foarte multe pachete de cărţi de joc, care de-a lungul vremii vor servi şi ca marcă pentru asasini. Tot atunci îşi înfiinţează propriul cerc de spioni ”Culper Ring”

   Arhivistul Beecher White, racolat pentru Culper Ring de către Tot, şeful său, este antrenat să vadă şi să interpreteze toate amănuntele şi frânturile din istorie şi viaţa reală. El încearcă să descâlcească crimele şi chiar să le anticipeze, convins că preoţii sunt doar un antrenament, ţinta finală fiind preşedintele Wallace. Aşa ajunge Beecher să descopere anumite fapte pe care preşedintele voia să le ascundă. Deranjat de iscusinţa arhivarului şi temându-se că i se vor afla secretele, doar ucisese în tinereţe un om, Wallace pune la cale “uciderea” prietenului şi confidentului său Doctorul Palmiotti. Amândoi cred că aşa le va fi mai simplu să descopere ucigaşul, dar şi să-l implice pe Beecher, vrând să scape de el pentru că ştia prea multe şi putea descoperi şi mai multe amănunte şi fapte sordide din trecutul lor. De fapt voia să scape şi de Beecher cum scăpase şi de alţi membrii ai grupării Culper Ring.

   Deşi Tot credea că gruparea Cavalerilor nu mai există, Beecher nu este convins de asta mai ales că simbolul grupării, care aparent era un vultur cu aripile desfăcute (simbol aflat şi pe dosul cărţilor vechi de joc), era de fapt un Phoenix:

“Orcine ar fi cei pe care îi urmăreşti, nu contează dacă au existat pe vremea lui Lincoln, a lui JFK sau a oricui altcineva. Ceea ce contează este că ei cred că au existat. Aşa că, dacă aceşti Cavaleri încearcă să îl omoare pe preşedintele nostru actual şi să înceapă un nou război civil, acum ştii cu cine ai de-a face. Aceasta nu este o luptă pentru ei. Este destinul lor. În ochii lor, precum pasărea Phoenix şi predecesorii lor din Biserică, sunt războinici sfinţi care nu pot fi niciodată ucişi.”

   În cursul cercetărilor Beecher se loveşte de Marshall şi Clementine, foştii lui colegi de şcoală şi prieteni. Deşi se bănuiesc unul pe altul, fiecare în felul lui încearcă să afle nişte vechi adevăruri referitoare la taţii lor. Cei trei erau din acelaşi oraş, învăţaseră la aceeaşi şcoală, dar abia acum, târziu, au aflat că taţii lor fuseseră în acelaşi timp în armată, în aceeaşi trupă care participase nu numai la antrenamente foarte dure ci şi la anumite experimente. Tatăl lui Beecher se presupunea că murise într-un accident când el avea 12 ani, al lui Marshall era infirm de când se născuse el, al lui Clementine devenise un ucigaş în serie, închis actualmente la un azil. Dar vieţile lor, ale copiilor se intersectează tot timpul. Cei trei se urmăresc între ei, se cercetează reciproc, legaţi de amintirea unei prietenii şi a unei culpe comune, dar fiecare continuă să cerceteze moartea preoţilor. Îşi dau seama că ucigaşul nu recreează doar crimele din trecut ci-l copiază şi pe Nico, tatăl lui Clementine.

   După salvarea preşedintelui, Beecher devine conştient că e singurul mai tânăr din Culper Ring, şi unul din puţinii supravieţuitori şi că Tot aşteaptă de la el să refacă grupul, care apară preşedenţia nu pe preşedinte:

“Nu ceda niciodată. Nu ceda niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată-în nici o privinţă, mare sau mică, urâtă sau frumoasă-nu ceda decât în faţa convingerilor onorabile şi de bun simt! (Winston Churchill)”
“Culper Ring nu a rezistat atâta vreme pentru că noi suntem cei mai tari Beecher. A rezistat pentru că suntem cei mai deştepţi”.
“Vom supravieţui. Şi ne vom regrupa. Şi vom încerca să ne dăm seama ce ne-a lovit. Aşa reconstruim. Am mai făcut-o şi o vom face din nou.”

   Aşa că Beecher are o idée- îi propune lui Marshall să li se alăture. La început acesta respinge ideea, dar apoi dându-şi seama de jocul, necinstea şi duplicitatea preşedintelui, chiar şi faţă de el, precum şi de intenţiile lui de-a scapa de arhivar, se hotărăşte să accepte.
Wallace este omul care ştie pe ce butoane să apese pentru a determina oamenii să facă ce vrea el şi e hotărât să ascundă sub preş toate mizeriile indiferent de cine moare pentru asta:

“O jumătate de zâmbet se instală pe faţa lui Wallace.
De peste o săptămâna, în timp ce tot felul de detalii ajungeau în presă, acesta făcuse o obsesie pentru setul vechi de cărţi găsit în buzunarul Cavalerului. În vreme ce mărea ritmul şi urma cărarea înapoi spre Câmp David, preşedintele ştia că atunci, când venea vorba despre regi, dame, valeţi şi restul, şi mai ales, atunci când venea vorba de Beecher şi Culper Ring, nicio carte nu era mai bună ca un joker.”

   Ştiu că e prea puţin cât v-am spus, dar cartea este atât de plină de acţiune, de dialoguri, de răsturnări de situaţie, încât nu se poate povesti.
Autorul îmbină extraordinar trecutul cu prezentul, istoria cu religia, biserica şi preşedenţia, evoluţia personajelor, prezentându-le din copilărie până la maturitate.
Cartea este un adevărat slalom printre adevăruri şi mituri, poveşti şi legende, vieţi şi fapte trecute şi prezente, încât nu poţi s-o laşi din mână.

   Cred că ar ieşi nişte filme extraordinare dacă s-ar realiza după cărţile autorului.
Nu ştiu dacă am reuşit să vă redau cât de puţin din interesul şi plăcerea cu care am citit cartea, făcându-vă cunoştiinţă cu un autor nou şi pentru mine, dar pe care sunt hotărâtă să-l descopăr şi-n alte cărţi.

Semnificativă este şi părerea Washington Post:
“Istoria şi suspansul se întâlnesc în mod surprinzător, iar intensitatea intrigii este la cote înalte. Beecher este cel care susţine povestea. Este un personaj minunat care va impresiona cititorii, este relaxat şi amuzant, ca un vecin prietenos sau ca un prieten din facultate…
Este unul dintre cele mai bune romane ale lui Meltzer de până acum…Finalul cărţii pare să anunţe revenirea lui Beecher, într-o continuare pe care o aşteptăm cu nerăbdare.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

Cum să-ți dresezi dragonul, de Cressida Cowell-recenzie

 

Editura: Nemira,2017 @ NEMI

Traducere din limba engleză: Cristina Jinga

Redactor: Laura Câlțea

Pagini: 228

 

Despre autoare

   „ Cressida Cowell a crescut în Londra și pe o mică insulă, aproape nelocuită, de pe coasta de vest a Scoției, unde și-a petrecut timpul scriind povești, pescuind și căutând dragoni. Era convinsă că pe insulă trăiau cu adevărat dragoni și, de atunci, a rămas fascinată de ei. Acum locuiește în Londra cu soțul ei, Simon, cu fiicele Maisie și Clementine, și cu două pisici, Lili și Baloo.”

    Cum să-ți dresezi dragonul este primul volum a unei serii ce îl are ca protagonist pe Sughiț. Din aceeași serie mai fac parte: Cum să fii pirat; Cum să vorbești dragoneza; Cum să fentezi blestemul unui dragon; Cum să scapi de urgia unui dragon; Ghidul eroului printre dragonii ucigași; Cum să zbori prin furtuna unui dragon; Cum să frângi inima unui dragon; Cum să furi sabia unui dragon. Cărți care nu sunt neapărat de citit într-o anumită ordine.

„ Despre Sughiț – Sughiț Strașnicul Stavrid al III-lea, formidabil luptător cu sabia și îmblânzitor de dragoni, a fost cel mai mare Erou Viking care a existat vreodată. Însă în memoriile sale Sughiț își amintește de vremurile când era doar un băiețel obișnuit care descoperea cât de greu e să fii Erou.”

Sughiț este fiul șefului de trib, nu prea este corespunzător pentru a fi conducător, dar este singurul viking care vorbește limba dragonilor ( dragoneza) și este dornic să afle tot ceea ce ține de gândurile dragonilor, chiar dacă pentru tatăl său este o dezamăgire. El trebuie să parcurgă câteva probe periculoase pentru a trece de „Programul de Inițiere într-ale dragonilor.”

   Peștera dragonilor este un adevărat pericol din care Sughiț trebuie să fure un ou de dragon. Furatul unui ou nu ar fi o treabă prea grea dacă oul e de găină, dar când e de dragon se transformă într-o adevărată aventură.

   În timp puiul de dragon se dovedește a fi Știrb la propriu și figurat, deși s-ar fi putut numi foarte bine, Flămânzilă 🙂

    Ambiția lui Sughiț de a prelua conducerea tribului de pe Insula Tontului îl face să creeze o alianță cu dragonul copilăros și neascultător deși sunt total diferiți. Se împrietenesc în ciuda faptului că nu te poți  baza cu adevărat pe un dragon, iar prietenia lor ajută la schimbarea destinului vikingilor fiind amenințată de Dragomus  Maritimus  Giganticus.

O lectură amuzantă, captivantă, care te poartă într-o lume fascinantă aducându-ți un zâmbet în colțul gurii.

   Menționez că filmul animat este fantastic mai ales vizionat în 3D, dar lectura este una savuroasă , plină de umor. Ilustrațiile stârnesc imaginația și totul te îndeamnă să nu lași cartea din mână.

  Autoarea scrie fabulos, cursiv și pe gustul tuturor, nu doar a copiilor. Sau poate eu sunt un copil mare 🙂 . Numele alese pentru fiecare personaj sunt comice (Picioedepește, Râtmucos, ș.a.), așa cum sunt și caracterele fiecăruia.

 Recomand cu mare drag și bineînțeles cu zâmbetul întipărit pe chip la care nu vreau să renunț după finalizarea lecturii.

– Ca să vezi și tu, rânji Râtmucos, iată și NEISPRĂVITUL, mânjit tot          cu rahat de dragon.De fapt, chiar te prinde bine.

        -HĂ-HÎ, HĂ-HÎ, HĂ-HÎ! Nechează Sufludecâine.

       – Acela nu-i dragon, zise în zeflemea Viermele-de mare, dragonul lui Sufludecâine, care era un Orăcăitor mare și urât, cu un bot de mops și fire josnică. Acela e un gușter cu aripi.

     – Acela nu e un dragon , de strâmbă disprețuitoare Râma-de-foc, Dragonul lui Râtmucos, care era la fel de mojică și de încrezută ca și stăpânul său. Acela e un nou-născut țurțuraș de iepure de câmp, jalnic deranjat la burtă.

  Știrbul icni de furie. „

 

Cartea Cum să-ți dresezi dragonul, de Cressida Cowell a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

Iliada, de Rosemary Sutcliff-recenzie

 

  Editura Univers Enciclopedic Junior oferă cititorilor tineri, în colecția “Povești clasice”,  una din capodoperele literaturii universale din toate timpurile, dar într-o forma repovestită pentru acest nivel de vârstă. Este vorba de Iliada lui Homer repovestită de scriitoarea engleză Rosemary Sutcliff și cu superbele ilustrații ale lui Alan Lee.

    Rosemary Sutcliff (14 decembrie 1920 – 23 iulie 1992) a fost una dintre binecunoscutele scriitoare engleze specializate în literatura pentru copiii. A suferit încă din copilărie de boala Still (artrită juvenilă reumatoidă) care a forțat-o să folosească mare parte din viață un scaun cu rotile. În tinerețe a lucrat ca pictoriță de miniaturi și a publicat prima sa carte în 1950 inspirată de poveștile istorice pentru copiii ale lui Geoffrey Trease. Aceasta s-a intitulat “The Chronicle of Robin Hood”. Dar succesul adevărat l-a cunoscut în 1954 când a publicat “The Eagle of the Ninthe” care a inaugurat o serie numită câteodată Marcus sau foarte simplu “The Eagle..” Următoarea carte îi apare în 1959 cu titlul “The Silver Branch” și ambele cărți îi vor aduce în 1959 premiul Carnegie Medal din partea “Library Association”. Astfel i se recunoaște faptul că avea cea mai bună carte a anului pe un subiect britanic. În limba română a fost tradusă cartea The Eagle of the Ninthe cu titlul “Acvila Legiunii a IX-a“ la editura Litera Internațional în anul 2010. Seria romanelor și premiilor continuă și în anii următori. În 1974 a primit Hans Christian Anderson Medal, iar în 1975 a fost numită ofițer al Ordinului Imperiului Britanic pentru servicii aduse literaturii pentru copiii. În 1992 a fost ridicată la rang de comandor.

    În 1985 romanul “The Mark of the Horse Lord” câștigă premiul Phoenix din partea Children’ s  Literature Association pentru cea mai frumoasă limbă engleză folosită în cărțile pentru copiii.

     În 1983 publică o carte autobiografică “Blue remembered Hill: A recollection”. A murit în anul 1992.

     Autoarea spunea despre cărțile sale care se adresau unei vârste atât de speciale: “I would claim that my books are for children of all ages, from nine to ninety” (interviul din august 1986)

    În 1993 apărea postum cartea lui Rosemary Sutcliff “Black Ships Before Troy” tradusă la noi cu titlul “Iliada”. Cartea are un format mare, impresionant, cu coperți cartonate și cu ilustrațiile lui Allan Lee.

   Alan Lee s-a născut la 20 august 1947 în Marea Britanie. Este un desenator foarte cunoscut pentru participarea la filmul “Lord of the Rings” unde a primit premiul Oscar pentru cel mai bun design de producție. Ilustrațiile cărții lui Rosemary Sutcliff sunt sugestive, atractive și memorabile dând astfel viață și chip eroilor războiului contra Troiei.

     Povestea în sine este cea bine cunoscută. Doar că autoarea respectă doar în mare ordinea de povestire a lui Homer. Restrânge practic epopeea la o poveste în proză clară și accesibilă pentru nivelul de vârstă propus. Astfel reuşește să facă fina separație între lumea zeilor și cea a oamenilor, să arate clar cum erau grecii și cum erau troienii și să zugrăvească extrem de viu și impresionant etapele unui război lung, dur, sângeros și absurd. Pentru că acesta este și scopul pentru care repovestește o operă literară arhicunoscută de-a lungul timpului. Mesajul este clar, războiul nu are nimic de laudă, ci este cea mai cumplită formă de manifestare a absurdului în viața societății omenești.

    Pentru că în cartea sa autoarea nu respectă exact ordinea de desfășurare a poveștii lui Homer i-a pus titlul “Black Ships Before Troy” adică “Corăbiile negre în fața Troiei”.  Nu este chiar Iliada ci o poveste inspirată din Iliada. Cine a citit în copilărie cartea lui Rosemary Sutcliff va trebui să citească la maturitate “Iliada“ lui Homer.

   Povestea începe cu nunta eroului Peleu cu zeița mării Thetis. Cine e familiarizat cu legendele antice grecești își amintește că Prometeu i-a spus în cele din urmă lui Zeus la îndemnul lui Heracles, să nu aibă un copil cu Thetis pentru că acesta îl va distruge ci să o dea de soție lui Peleu, regele mirmidonilor. Acum avea loc nunta și la ospățul grandios la care participau și zeii nu a fost invitată zeița discordiei Eris. Supărată, aceasta a venit când petrecerea era în toi și a aruncat pe masă un măr de aur pe care scria “Celei mai frumoase”. Trei zeițe, Hera, soția lui Zeus, Afrodita, zeița frumuseții și iubirii și Athena, zeița înțelepciunii, au început să se certe pentru mărul de aur, fiecare pretinzând că ea este cea mai frumoasă. În cele din urmă l-au luat drept arbitru pe un cioban de pe muntele Ida, Paris care era de fapt fiul mai mic al regelui Troiei, Priam și al soției sale Hecuba. Încă de la naștere Paris fusese părăsit și sortit morții pentru că mama sa visase înainte de naștere că din cauza lui Troia va fi distrusă prin foc. A fost salvat și crescut de un cioban și acum trebuia să decidă cui să dea mărul de aur. Fiecare zeiță i-a promis câte ceva, dar lui i-a plăcut cel mai mult promisiunea zeiței Afrodita care i-a spus că-i va da pe cea mai frumoasă femeie din lume, Elena. Afrodita primește mărul de aur și titlul de cea mai frumoasă, iar Paris cu ajutorul ei redevine un prinț al Troiei și ajunge la curtea regelui Spartei, Menelau cu care era căsătorită Elena. Paris este bine primit și se bucură de toate privilegiile unui oaspete. În schimb el o seduce pe Elena și o determină să plece cu el pe când regele Menelau era la vânătoare.

    La întoarcere Menelau este convins că Paris i-a răpit soția și cere ajutor ca să se răzbune de la toți regii din Grecia, începând cu regele de la Micene, fratele său Agamemnon, rege peste toți regii. Și așa se adună o oaste mare sub conducerea celor mai mari eroi greci, cu sute de corăbii vopsite în negru care pleacă să asedieze și să cucerească bogata cetate Troia pentru a o aduce înapoi pe frumoasa Elena.

    Cei zece ani de asediu și mai ales ultimul an formează de fapt povestea în sine a cărții lui Rosmary Sutcliff. Merită să fie citită!

      Lectura acestei cărți a fost pentru mine o adevărată bucurie. De-a lungul vieții am citit Iliada lui Homer dar și alte cărți care se referă la acest război ce pare a fi unul de mare anvergură pentru epoca în care se presupune că a avut loc. Eroii lui Homer au înflăcărat multe imaginații de-a lungul secolelor și au inspirat cărți, piese de teatru, cercetări arheologice, teorii istorice și filme. Epopeea lui Homer fiind o operă atât de complexă a avut parte de cele mai diverse interpretări. Sigur că eroii ca Ahile, Hector, Odiseu, Ajax, Diomede și mulți alții au fost folosite ca simboluri educative în epoci în care valoarea unui bărbat era dată de capacitatea lui de a lupta. Cartea lui Rosemary Sutcliff ne oferă o altă viziune care nu este legată de faptele de vitejie ale participanților la lupte ci de grozăvia luptelor, de măcelul suferit de ambele părți și de violența absurdă a distrugerii. Cartea ei care povestește asediul sângeros al Troiei este un manifest împotriva războiului care dintotdeauna  se folosește de motivații ridicole pentru a izbucni.

     Citind acum această carte am încheiat un ciclu de 60 de ani de lectură. La vârsta de 10 ani am citit o carte foarte cunoscută și tradusă “Legendele și miturile Greciei antice” scrisă în 1914 de istoricul rus Nikolai Albertovici Kun care apoi a fost reeditată de mai multe ori de-a lungul timpului. A fost tradusă prima dată în limba română în 1957 și atunci am citit-o și eu cu o deosebită încântare. Astăzi copiii au la dispoziție și cartea lui Rosemary Sutcliff care are marele merit de a face dintr-o operă amplă și stufoasă ceva accesibil lor.

Cartea Iliada de Rosemary Sutcliff a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

by -
15

”Nepătrunse sunt întunecimile sufletului omenesc…”

Vulturul însângerat, de Craig Russell-recenzie

Titlul original: Blood Eagle

Editura: Rao
An apariţie: 2007 
Traducere: Ruxandra Atanasie
Număr pagini: 380

   Craig Russell s-a născut în 1956, în Fife, Scoţia. A fost poliţist, dar a lucrat şi în industria publicităţii ca director artistic şi copywriter. De 12 ani este scriitor liber –profesionist. Russell a manifestat un interes timpuriu pentru limba germană,  precum şi pentru istoria şi societatea germană postbelică. Aşa a apărut seria Jan Fabel, thrillere cu acţiunea în Hamburg, care au fost şi ecranizate de televiziunea germană ARD.
Din atracţia lui pentru frumuseţea şi unicitatea oraşului Glasgow, şi istoria lui din perioada anilor 1950 s-a născut seria Lennox, ecranizată de BBC.
Russell a scris şi nuvele sub numele de Cristopher Galt, povestirea “Biblical” fiind publicată în UK cu denumirea ”The Third Testament”. Romanele lui au fost traduse în 23 de limbi în toată lumea.
În 2007 a primit prestigioasă distincţie ”Poliizeistern (Police Star)” din partea poliţiei din Hamburg, fiind de altfel singura persoană care nu era de naţionalitate germană ce a primit această distincţie.
Tot în 2007 a fost nominalizat pentru “CWA Duncan Lawrie Golden Dagger”, cea mai înaltă distincţie a lumii literare internaţionale pentru scriitorii de crime şi la “SNCF Prix Polar” în Franţa. În 2008 a câştigat “CWA Dagger în the Library”, iar în 2013 a fost nominalizat la “CWA Ellis Peters Historical Dagger”.
Din cele 7 romane apărute din seria Fabel, la editura Rao s-au tradus: ”Vulturul Însângerat (Blood Eagle)”; ”Fraţii Grimm (Brother Grimm)”; şi “Roşu Pentru Totdeauna (Eternal)”.

“Nicăieri nu au fost vremurile întunecate mai întunecate decât pe pământurile vikingilor. Acolo au înflorit culturi puternice, culturi ale căror superstiţii şi ritualuri însângerate erau legate de credinţele cele mai secrete. Una dintre cele mai înfiorătoare manifestări de acest fel era ritualul Vulturului Însângerat.
Un ceremonial al sacrificării de vieţi omeneşti.”

   Cartea lui Craig Russell este o îmbinare de crime, urmăriri, stări psihologice, personaje din războiul mondial (SS), dar şi din cele mai recente: Irak, Afganistan, Cecenia, precum şi mituri şi legende încă din vremea vikingilor.
Personajele sunt din lumea crimei organizate, din elită societăţii şi a poliţiei din Hamburg, cât şi a altor sisteme de urmărire, cercetare şi opresiune germane. Iar faptele sunt ca în orice amalgam de lumi şi personaje, cinstea şi corectitudinea puse la grea încercare de lăcomie şi trădare, minciuni şi crime orchestrate de psihopaţi carismatici cu multă putere de convingere.

   Ce mi s-a părut puţin dificil este folosirea gradelor şi funcţiilor din poliţie şi alte structuri cu denumirea în limba germană, deşi autorul la începutul cărţii ne face un tabel explicativ, şi ne prezintă şi o hartă a Hamburgului cu locaţiile unde se petrece acţiunea. Dar acţiunea şi conexiunile ei te prind şi urmăreşti totul cu mult interes.

   Comisarul Jan Fabel, o combinaţie de scoţian cu neamţ, divorţat (în parte din cauza meseriei), tatăl unei fete, este un tip inteligent, erudit, hotărât să prindă vinovaţii, atât de corect în principiile şi demersurile sale încât nu se teme să accepte uneori mici compromisuri în acţiuni.
Acţiunea este plasată în Hamburg ”o metropolă a contrastelor şi umbrelor”, unde luptele dintre bandele de turci şi ucrainiei sunt la ordinea zilei, unde concepţiile şi mentalităţile din vechea şi noua Germanie se confruntă sau se combină.
Aici o forţă malefică găseşte solul potrivit pentru a exista.

Acţiunea începe prin uciderea în mod ritualic a două tinere, care aparent nu au nici o legătură, iar ucigaşul trimite e-mailuri de avertizare şi de bătaie de joc poliţiei. E-mailurile sunt trimise lui Fabel, iar fragmentele din ele te duc la ideea că autorul lor nu este un simplu psihopat, este unul erudit, care crede în legende şi se crede oarecum înrudit cu comisarul din cauza descendenţei lor (scoţian+german). Mai mult probabil participase la cursurile ţinute de acesta în Rusia şi Germania despre criminalii în serie. E-mailurile sunt semnate :”Fiul lui Sven”.

“Mi-am petrecut toată viaţă la marginea fotografiilor altor oameni, neobservat. Dar acolo, înăuntru, neştiută de mine şi ascunsă de lume, încolţeşte sămânţa a ceva măreţ şi nobil…”
“Acum măreţia străluceşte prin mine. Nu, nu cer măreţia pentru mine; Eu nu sunt decât instrumentul, mijlocul de transmitere.”
“Vă va lua mult timp să mă găsiţi Her Fabel, dar înainte de asta, eu îmi voi fi întins departe aripile de vultur. Îmi voi lasa amprenta însângerată pe pământul nostru sacru.”
“Mă puteţi opri, dar nu mă veţi prinde niciodată.”
“De acum încolo nu voi mai fi la marginea fotografiilor altor oameni. E rândul meu să fiu în centru.”

   Jan Fabel începe cercetările luând legătura şi cu alte structuri ale serviciilor germane, cu profesori de istorie, cu psihologi, oripilat de modul în care sunt ucise victimele, tăiatul, aşezarea plămânilor într-o anumită poziţie indicând aripi de vultur. Apelează la toţi informatorii săi. Are loc o nouă crimă, o ziaristă Angelica Bloom, care dorise să vorbească cu el, şi de aici parcă ghemul începe să se desfăşoare. Abia moartea unui fost poliţist Klugmann, despre care se credea că e un poliţist corupt, plecat din poliţie şi care lucra acum pentru o bandă, dar care în realitate se va dovedi ofiţer sub acoperire pentru serviciile secrete, face ca în final să existe o cooperare reală între servicii. Aşa Fabel află că şi a doua victimă era tot ofiţer sub acoperire infiltrată într-o bandă de ucrainieni. Martor nevăzut al uciderii lui Klugmann, un drogat Hansi dă câteva detalii despre crimă, în momentul când se găseşte asupra lui pistolul. El afirmă că ucigaşii sunt germani, se sperie când recunoaşte la cantină doi poliţişti (cu funcţii destul de mari-de aici şi explicaţia scurgerilor de informaţii) ca fiind cei care au tras în Klugmann, dar nu dă detalii. Hansi este omorât la rândul său, totuşi apucă să-i scrie o scrisoare mamei sale, pe care în cazul dispariţiei lui îi cere să i-o arate lui Fabel.

   Apare apoi bătrânul Vitrenko, însoţit de o tânără, sora primei victime, care îi spune comisarului povestea familiei lui, fiind sigur că ucigaşul nemilos este chiar fiul lui. Acesta avea alături de el câţiva mercenari, încă din război (ca un fel de sectă a vulturului însângerat) cu care comisese şi atunci şi după o mulţime de atrocităţi. Vrea să-l ajute pe Fabel, dar din păcate şi el şi tânăra sunt ucişi cu bestialitate de fiul său Vitrenko.
Fabel află că Vitrenko a fost asociat cu Eitel-tatăl şi fiul-în escrocherii imobiliare, şi tot de acolo îl racolase pe Mac Swain (al cărui nume în traducere însemna ”fiul lui Sven”) ca discipol al său.

   Eitel, bătrânul, fusese ofiţer SS, iar fiul său se implică cu Vitrenko în ritualuri de violare şi ucidere al unor tinere (una dintre ele i-a recunoscut tatuajul), ritualurile fiind şi un mod de racolare al acoliţilor. Vitrenko, un psihopat abil şi inteligent, care a studiat la un mare institut de criminalistică din Ucraina, racola oameni labili, pe care-i subjuga psihic prin legendele povestite, prin ritualurile pe care le făceau, dându-le iluzia de putere şi mai ales iluzia de ”zei”.

   Uciderea tinerelor femei a fost efectuată de Mac Swain, ucenicul, la ordinul lui Vitrenko, dar uciderea bătrânului său tată şi al fetii care-l ajută au fost opera “maestrului”.
Credinţa lui că era un urmaş al vikingilor îl determina să-l venereze pe Odin, să creadă în ziua răzbunării şi în sacrificiile umane, care luau forma “Vulturului Însângerat” Iar Sven era numele unui războinic viking, care devenise rege al Suediei şi şi-a însuşit toate ritualurile păgâne. Numele lui era Blot Sven în traducere Sven cel înnaripat sau Sven Sacrificatorul.

   Vitrenko a crezut în aceste legende şi le-a folosit pentru a-şi manipula oamenii şi a orchestra crimele.
Încet şi cu răbdare Fabel dezleagă toate iţele crimelor şi trădărilor.

   Este ameţitoare şi intrigantă derularea faptelor, amestecul dintre vechi şi nou, legende vechi de secole găsindu-şi corespondenţa în lumea de azi, psihopaţi motivaţi de setea de putere şi iluzia de “zei”.
Este în acelaşi timp frustrantă lipsa de cooperare şi încredere între servicii, cum de altfel se întâmplă şi în ziua de azi, fiecare dintre ei fiind convins că deţine adevărul suprem.
Craig Russell este un autor care merită cunoscut şi citit. Cărţile lui sunt interesante, foarte bine documentate cu acţiune alertă şi personaje complexe, mai ales că:

”Nepătrunse sunt întunecimile sufletului omenesc…”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

by -
9

Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter-recenzie

Editura Pandora Publishing, 2017

Colecția literary fiction

Titlu original: Grief is the Thing with Feathers, 2015

Traducere de Mihaela Buruiană

122 de pagini

Iubirea  KRA-i totu-n lume

E tot ce știm despre Iubire KRA

Ajunge! Pe măsura lui brazdei KRA

Povara KRA trebuie să fie.

Emily Dickinson

 

   Încă de la început, vreau să vă mărturisesc că am trăit o experiență de lectură extraordinară, căci Durerea e o făptură înaripată nu se citește, ci se devorează și se absoarbe cu fiecare por al existenței noastre carnale. Romanul acesta e dincolo de noi, e mai mult decât o carte, e ACEA carte care ne zdruncină și ne  înalță simultan. Nu m-aș mira dacă, în câțiva ani, va deveni un reper fundamental în configurația literaturii contemporane, datorită caracterului inovator și polivalenței acestuia, dar și prin capacitatea de a fi elaborat și apoi receptat pe multiple straturi de semnificație.

   Romanul de debut al tânărului scriitor Max Porter s-a bucurat de un succes răsunător, iar recunoașterea nu a întârziat să apară: a fost distins cu premii literare importante, precum Dylan Thomas, 2016 și Sunday Times pentru tânărul scriitor al anului 2016 și a fost tradus în peste douăzeci de limbi/

   Subiectul romanului este simplu: o familie dintr-un cartier al Londrei se confruntă cu durerea sfâșietoare provocată de moartea fulgerătoare a soției/mamei. Tatăl celor doi băieți gemeni trece printr-o depresie care-l face să-și uite rolul de tată. În acest moment, în viața lor își face apariția brusc Kra, un personaj de fabulă, o cioară „sentimentală”, care devine confident, dădacă și judecător. Promite să nu plece, până când cei trei se vor vindeca.

   Povestea este, de fapt, substratul pe care se realizează jocul literar sublim al autorului, construit din intertextualitate, aluzii literare, mitologie, elemente de autenticitate și inovații lingvistice.

   Titlul este o reinterpretare a titlului poemului Hope is the thing with feathers de Emily Dickinson, în manieră tragică, lirică, bizară. Speranța ia locul durerii, plângerii. Personajul Kra este o metaforă a acestei dureri rostite. Tatăl, expert în opera lui Ted Hughes, are nevoie de el pentru a depăși criza. De fapt, povestea pare inspirată din viața acestui scriitor: prima lui soție, poeta Sylvia Plath, s-a sinucis la treizeci de ani, iar sentimentul de vinovăție l-a urmărit pe sciitor toată viața.

   Roman alegoric, cu trăsături de eseu despre durere, fabulă polifonică și poem în proză, Durerea este o făptură înaripată este narată din trei perspective: a tatălui, a celor doi băieți și a lui Kra (Crow, împrumutat din lirica lui Ted Tughes  – Crow: from the Life and Songs of Crow), fiecare cu o voce unică și distinctivă.

KRA

Deci, da. E adevărat că mănânc pui de iepuri, că jefuiesc

cuiburile, înghit mizerii, înșel moartea, îmi bat joc de

flămânzii fără adăpost, dau informații greșite și dezinformez.

Cra-cra, ciocăni-te-aș! La dracu’, cât timp irosit.

 

Dar îmi pasă, profund. Oamenii mi se par plictisitori,

mai puțin când suferă. Foarte puțini sunt aceia care,

când au parte de sănătate, dezastre, foamete, atrocități,

lucruri minunate sau normalitate, mă interesează

(interesați-MĂ!), dar de copiii fără mamă îmi pasă. Copiii

fără mamă mă fac pur și simplu să cârâi de bucurie.

Pentru o pasăre sentimentală, este o împlinire, o mană

cerească și un deliciu să atace un astfel de cuib.

 

TATI

În permanență are loc un schimb fascinant între sinele

natural al lui Kra și sinele lui civilizat, între gunoier și

filosof, între zeița ființei desăvârșite și pata neagră, între

Kra și condiția lui de pasăre. Mi se pare că este același

schimb de sine dintre doliu și viață, dintre atunci și acum.

Aș avea multe de învățat de la el.

 

BĂIEȚII

A fost omorâtă în bătaie, le-am spus odată unor

băieți la o petrecere.

Ce nașpa, frate, au spus ei.

Spun minciuni despre cum ai murit, i-am șotit

 lui Mami.

Și eu aș face la fel, mi-a șoptit și ea.    

   Privit din alt unghi, volumul poate fi considerat unul de poezie, mai ales datorită inovațiilor stilistice: fraze ritmate, onomatopee, rime, ritmuri, metafore și simboluri, cu toate că, prin traducere, unele și-au pierdut din semnificație.

 KRA

Cranț, cranț, nu-ți dau niciun sfanț, pentru cei singuri

înalță imnuri.

   În loc de încheiere, vă invit să îl ascultați de autor citind primele pagini din roman. Și vreau să vă mai spun că Durerea e o făptură înaripată nu e o carte pentru oricine; ai nevoie de o anumită stare sufletească și puțină zestre literară, pentru a îi pătrunde tainele. Dacă nu, rămâne doar un roman dureros, pe care îl recomand.

 Cartea Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter a fost oferita de Editura Pandora Publishing. Poate fi comandata de pe site-ul Editura Pandora Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

Pendragon- Farr, oraşul pierdut, de D.J.MacHale-recenzie

Titlul original: The Lost City Of Farr
Traducerea: Silviu Genescu
Editura: Nemira- 2011
Număr pagini: 577

   D.J.MacHale s-a născut la 11 martie 1956 în Connecticut. Este scriitor, regizor, producător executiv şi creatorul mai multor serii de televiziune populare şi filme. A publicat seria fantasy pentru copii Pendragon, care se bucură de un succes uriaş, numărând deja nouă volume, traduse în peste cincisprezece limbi.

   Bobby Pendragon un băiat de paisprezece ani duce o viaţă obişnuită în Stony Brook, Connecticut. Are o familie iubitoare, un cămin călduros, chiar şi un câine drag, Marley. Bobby va înţelege în curând că este cu totul deosebit, în mâinile sale aflându-se soarta lumii. Încet-încet, îşi dă seama că realitatea nu este aşa cum credea el. Ajunge cu unchiul său, Press Tilton, într-o gară abandonată, unde vor călători împreună într-o altă dimensiune.

“Dintr-odată, pereţii zgrunţuroşi păreau făcuţi din cristal sau diamant. Lumina peste tot, de parcă ar fi provenit din interiorul pereţilor.
Este o privelişte cu adevărat uluitoare. Atât de uluitoare, încât, încât nu m-am putut opri să mă minunez şi să mă întreb ce erau toate astea. Apoi s-a auzit muzică. Nu era vreo melodie pe care s-o poţi recunoaşte; erau doar nişte sunete blânde şi dulcege, amestecate. Erau aproape hipnotice. Sunetele combinate se auzeau tot mai tare şi mai tare, de parcă totul era din ce în ce mai aproape.
O mâna uriaşă, invizibilă mă apucase şi mă trăgea înăuntru.”

   Proiectat prin timp şi spaţiu, misiunea sa este de a apara ţinutul Halla (practic Universul) de demonul Saint Dane, un răufăcător diabolic care încearcă să distrugă omenirea. Prima sa aventură îl poartă prin Denduron, un teritoriu locuit de fiinţe ciudate, condus de un vrăjitor tiranic şi ameninţat de războaie interne.

   Saint Dane a fugit din Denduron pe Cloral, acolo unde totul este acoperit de ape. Din jurnalele pe care le trimite la Mark, prietenul de pe Pământ, şi fetei care i-a dat primul sărut lui Bobby, aflăm mai departe peripeţiile prin care trec unchiul Press şi Bobby.

“Se numeşte Cloral şi totul este acoperit de apă. Nu glumesc. Totul este sub apă. Iar guigii de pe Cloral sunt nişte rechini uriaşi şi răi, cărora tare le mai place carnea de om.
Am fost, din nou, pe punctul să fiu mâncat. A fost cât pe ce să mă înec. Braţele aproape că mi-au fost smulse din umeri şi cred că mi-am fisurat câteva coaste. Şi toate acestea în prima oră de la venirea mea aici, pe Cloral. Pare un loc distractiv, nu-i aşa?”

   Loor, călătoarea de pe tărâmul Zadda, situat într-un alt timp şi spaţiu, nu va reuşi să meargă pe Cloral. Vor exista tensiuni între oamenii tărâmului ei, astfel că, va încerca să rezolve problemele şi să supravegheze dacă îşi face apariţia maleficul Dane.

   Cloral este un tărâm al apelor. Oameni trăiesc în oraşe plutitoare, numite “habitate”. Comunităţi întregi sunt construite pe nişte barje uriaşe, iar unele sunt atât de întinse, încât poţi jura că te afli pe o insulă.
Deplasarea prin apă se face cu sănii acvatice rapide, anume construite. Respiraţia se face printr-o sferă de plastic, anume construită să se muleze pe faţa celui care o poartă. Salvaţi de Spader, un acvaner de pe Grallion, cei doi vor călători cu glisoarele pe apă. Vehiculele lor de deplasare, adaptate apei erau înlocuitoarele maşinilor de pe pământ.

“Glisoarele semănau cu nişte skijeturi, dar mult mai sofisticate. Fiecare avea forma şi mărimea unei căzi nu prea adânci. Erau de un alb strălucitor şi păreau făcute din plastic. Prova era ascuţită, iar pupa plată. Pentru a controla ambarcaţiunea, cârmaciul avea o manşă cu mânere ca de motocicletă. În spatele cârmaciului mai era un scaun turnat, pentru pasager. Marginile bordajului se ridicau doar câtva centimetri deasupra apei. Glisoarele aveau tangoane pe ambele părţi. Tangoanele erau ridicate din apă şi asta conferea ambarcaţiunilor aspectul unor păsări în zbor. Flotoarele erau motoarele glisorului. Ambarcaţiunea nu avea cârmă sau ceva similar. Când unchiul Press răsucea manetele de control, acestea săreau şi măreau forţa jeturilor din flotoare. Aşa era dirijat glisorul”

   Bobby va afla că Spader este şi el un Călător, doar că, încă nu ştie. Grallion este un habitat, cât o insulă, pe care sunt recolte bogate, necesare hrănirii oamenilor de pe Cloral.

   Bobby şi unchiul său vor lucra o perioadă şi ei la aceste ferme, încercând să îşi dea seama unde este Dane. Nu au de aşteptat mult, iar pericolul vine de la un habitat plutitor imens, care se va ciocni de Grallion. Acest habitat imens, Magorran, va avea la bord doar oameni morţi, otrăviţi, printre care şi tatăl lui Spader. Ce s-a întâmplat? 200-300 de oameni nu mor din senin. Se pare că e mâna lui Dane. Acesta poate lua orice formă vrea, astfel că, sub înfăţişarea unui pirat, va ataca cu nava şi echipajul său Grallionul. Vor cere toată hrana sănătoasă de pe habitat. Vinovat de moartea oamenilor este infectarea hranei cu substanţe otrăvitoare. Pe lângă înfăţişarea de pirat, Dane este transformat şi într-o femeie agronom, şi care a reuşit să îi păcălească pe toţi! Ce se va întâmpla mai departe? Îngrăşămintele au fost împrăştiate şi la celelalte ferme din habitat, atât cele de la suprafaţă cât şi fermele acvatice.

   Farr, oraşul pierdut, singura bucată de uscat de pe Cloral, s-a scufundat cu multă vreme în urmă, iar acesta se spune că ar fi un mit! Într-adevăr aşa este? Există oraşul pierdut? Ar reuşi el să salveze lumea?Există într-adevăr nişte coordonate din adâncuri, dar Dane află şi el această poziţie. Spader, Bobby şi Unchiul Press, se va scufunda, iar ce vor găsi depăşeşte orice închipuire. Farr, nu numai că există, ci este şi locuit. Sub un munte, sub o cupolă uriaşă camuflată, locuitorii din Farr îşi văd de viaţa lor, dar şi protejează recoltele celor de pe Coral, la fermele acvatice.

,,Oraşul avea un aer antic. Nu existau nici clădiri moderne, nici maşini şi nici vreo tehnologie. Însă erau multe păsări. Vă vine să credeţi? În această cavernă submarină zburau păsări.
Clădirile aveau un aspect antic, grecesc, cu trepte de marmură, care duceau spre intrările mărginite de coloane ale unor structuri cu cupola. Erau împrăştiate peste tot pe versanţii abrupţi şi variau în mărime, de la clădiri monumentale imense, impresionante, aşa cum vedeţi prin Washington D.C., până la mici case din piatră, simple, acoperite cu stuc alb. Am văzut mulţi faarieni plimbându-se pe cărările line care şerpuiau în sus şi-n jos, prin tot locul. Mai existau şi lujeri minunaţi, agăţători, care drapau mare parte a clădirilor, iar câteva cascade curgeau din izvoare ascunse în adâncimea muntelui.”

   Ce se va întâmpla? Vor reuşi să găsească cei trei leacul pe Farr pentru recoltele otrăvite ? Ce se va întâmpla cu oraşul acesta când va apărea Dane? Vor reuşi cei trei călători să salveze această lume? Vor reuşi ei să se salveze?

   Mi-a plăcut mult acest al doilea volum din seria Pendragon. Eu sper să se traducă toată această serie remarcabilă. Din punctul meu de vedere este o serie mai bună ca Harry Potter.

 

Cartea Pendragon-Farr, oraşul pierdut, de D.J.MacHale a fost oferită de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărtii

Assassin’s Creed: Renaşterea, de Oliver Bowden-recenzie

 

Editura/Paladin Fantasy

Traducere din limba engleză: Matei Sâmihăian

Titlul original: „Assassin’s Creed: Renaissance

An apariţie: 2016

Număr de pagini:401

 

   Să citesc sau să nu citesc un volum…O dilemă cu care se confruntă la un moment dat fiecare dintre noi. Totul devine şi mai obscur când primeşti opinii variabile: unele cu plus şi altele cu minus. Trebuie să alegi o tabără dintre acestea, iar eu am achiesat la grupul cu plus în ceea ce priveşte cartea „Assassin’s Creed: Renaşterea”. Ritmul cu care autorul ne descrie personajele,  în care ne arată acţiunile lor, felul de a gândi, cu cine se întâlnesc, ce anume au descoperit, este foarte rapid. Nici nu ştii când să laşi cartea jos din mână, când să faci pauză. Am încercat să-mi explic acest mod de a nara; am urmărit un videoclip al jocului care are tematica volumului şi am găsit răspunsul.

    „Assassin’s Creed: Renaşterea” este precum un carusel, o tornadă care te învârte, te învârte…la final doreşti să fii în continuare învârtit. Cine este autorul care a adus la lumină această carte? Oliver Bowen (pseudonimul scriitorului Anton Gill) care, în ultimii 27 de ani, a publicat 35 de volume. S-a născut în Ilford, Essex, fiul unui german şi al unei englezoaice, a crescut în Londra. Gill este un scriitor specializat în perioada Renaşterii. Pe parcursul unui interviu pentru UbiWorkshop a declarat că este un jucător avid de jocuri video, inspiraţia sa urmând filtrul celor pe care le vede şi trăieşte în cadrul acelor  peisaje şi personaje digitale.

    „În vreme ce credeam că învăţ să trăiesc, învăţam să mor” (Leonardo da Vinci). Acestea sunt cuvintele care deschid opera de faţă. La început mi s-au părut artistice, fără legătură cu ceea ce urma să aflu, dar m-am înşelat. Personajul principal este Ezio Auditore, fiul unuia dintre cei mai influenţi oameni şi care conducea moneda în oraşele Italiei, banca. Tânăr, fără de grijă, intră mereu în bucluc: se luptă pe străzile oraşului cu bandele rivale, sare de pe acoperişurile clădirilor, bisericilor, doarme mai mult decât trebuie şi este prins de tatăl logodnicei în patul acesteia şi fugărit. Ştie că aceşti ani sunt ultimii pe care îi mai are în libertate, dincolo de afacerile familiei, de biroul tatălui său şi de toate actele cu dobânzi, calcule, sume mult prea mari ori deficitare. De ce tocmai el să preia acestea, când ar avea şi un frate mai mare, pe Federico? Pentru că are ceva special cunoscut doar de către tatăl său.

   Ezio îşi ascultă de fiecare dată părintele, ducând mesaje secrete în oraş, dejucând comploturi, prinzând porumbei mesageri şi luând informaţiile necesare. Are grijă, de asemenea, de sora, de mama sa şi de fratele mai mic. Aşa se face că, mergând alături de mama sa, îl va cunoaşte pe…Leonardo da Vinci. Acesta se arată temător cu privire la propriile opere:

„sincer să fiu, mi-e greu să mă hotărăsc, iar acum sunt pe cont propriu. Ador să pictez şi ştiu că pot s-o fac, dar… cumva pot să prevăd rezultatul final înainte de a ajunge la el şi asta face lucrurile greu de terminat câteodată. Trebuie să fiu împins de la spate!”

  Pentru Ezio, Leonardo este o persoană diferită, total nelalocul ei şi va părea reticent când cel de pe urmă îi va propune să se reîntâlnească. Tănărul nu ştie cât de repede se va întoarce.

   Ajuns acasă eroul nostru este convocat din nou de către tatăl său pentru a duce mesaje mai multor persoane. Zis şi făcut, dar de la fiecare dintre acestea primea câte un avertisment de a se întoarce şi a-şi preveni tatăl să îşi fortifice cât mai bine locuinţa. Ezio are un presentiment, ştie că are să se întâmple ceva rău, dar nu vrea cu niciun chip să creadă acestea. Fuge, sare de pe clădiri şi ajunge acasă unde îşi găseşte mama plângând şi pe sora sa însângerată. Se uită împrejur  crezând că are să îşi vadă fraţii şi tatăl, dar nici urmă de aceştia. Află de la mama sa că gărzile oraşului i-au arestat şi dus în închisoarea din turn. Încetul cu încetul Ezio începe să conştientizeze cele ce se petrec şi îşi va trimite sora şi mama la casa doicii sale, el trebuind să afle răspunsurile din vorbele tatălui său. Se va căţăra până în turn şi va afla de la tatăl său că trebuie să se întoarcă acasă, să deschidă uşa secretă din bibliotecă, să coboare treptele şi să deschidă cufărul din centru pentru a lua documentele şi tot ceea ce găsea şi să le ducă unuia dintre prietenii săi. Nu a avut timp, însă să îi spună nimic altceva tânărului nostru. Ce găseşte acesta în interior? Acte şi…o pelerină aproape albă, o sabie. Va îmbrăca pelerina, va prinde arma la cingătoare şi…ceva se întâmplă…pare că a căpătat mai multă forţă. Ieşind din casă va fi prins de gărzi, dar le va ucide cu priceperea pe care nici măcar nu ştia că ar fi posedat-o vreodată. Constată că dorinţa de a omorî se intensifică, dar reuşeşte să o răpună pentru a merge mai departe la gonfalonierul Uberto Alberti. Ajuns la  acesta îi va înmâna documentele, dovezile că tatăl şi fraţii săi fuseseră arestaţi pe nedrept. Pare că totul se rezolvă mult prea uşor, câteva zâmbete ici şi colo, „tatăl tău îmi este prieten”. Ezio pleacă cu inima mai uşoară, dar…nu avusese cum să ştie că zarurile fuseseră deja aruncate, procesul a fost măsluit, iar fraţii împreună cu tatăl său, spânzuraţi la ordinul lui Alberti.

   Ce anume doreşte acum eroul nostru? Un cuvânt: RĂZBUNARE. Are, însă nevoie de ajutor şi îl va primi din cele mai diverse surse: Paola, şefa unui bordel, care îl învaţă să se facă nevăzut şi să fure, un pictor deja cunoscut şi…câte şi mai câte. Peste conflictul intern se suprapune unul extern dintre Ordinul Asasinilor şi…Ordinul Templierilor. Mai mult de atât nu pot scrie, rămâne de citit.

   „Assassin’s Creed: Renaşterea” este o carte care mi-a plăcut enorm, mai ales din cauza dinamismului său. Este scrisă la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniscient. Acolo unde găseam minusuri în descriere, urmau plusuri în adrenalină, suspans „hotărâse că va folosi lama cu otravă cu discreţie, fiindcă exista tot timpul riscul să-şi administreze din greşeală o doză fatală”. Personajul principal urmează un drum al cunoşterii de sine, al evoluţiei (de unde şi caracterul volumului de bildungsroman): începe ca un tânăr lipsit de griji şi devine un bărbat curajos, gata să facă orice pentru a-şi proteja familia, devenind un asasin „aproape imediat, Ezio împinse oţelul mortal între omoplaţii lui Emilio – moartea veni repede şi în linişte. Eficienţa lui Ezio de a ucide era egalată doar de hotărârea rece şi oţelită cu care îşi îndeplinea datoria chemării”. Umorul şi replicile personajelor nu lasă de dorit:

„Să ne rugăm, frate, spuse călugărul.

-Să ne rugăm?…Pentru ce?

-Pentru paza Domnului!

-Dacă tu crezi că pe Domnul îl interesează treburile noastre, frate Girolamo, mai gândeşte-te! Dar te rog, continuă să te amăgeşti, dacă te ajută să faci timpul să treacă mai uşor…

-Cum poţi să spui aşa ceva? Şi tu eşti preot!”

   Descrierile spaţiale nu lipsesc în această lucrare „torţele licăreau şi pâlpâiau pe turnurile din Palazzo Vecchio şi din Bargello şi câteva felinare sclipeau în piaţa catedralei…unele luminau cheiurile de-a lungul malului râului Arno, unde se zăreau câţiva marinari şi hamali…luminile licăreau prin localuri şi bordeluri, dar foarte puţini oameni se plimbau pe străzi. Trecuseră şapte ani de când Lorenzo de Medici…fusese ales în fruntea oraşului. ”

   Ce poţi face într-o lume în care moartea aşteaptă pasul greşit pentru a te prinde? Să supravieţuieşti „Cum de toată speranţa se duce în vânt, / Cum de se strică planurile noasrte, /Cum de domneşte ignoranţa pe pământ, / Doar moartea, amanta tuturor, le cunoaşte.”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Assassin’s Creed: Renaşterea de Oliver Bowden a fost oferită de Editura Paladin. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Paladin

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursa foto Pinterest

 

 

 

Simon și Planul Homo Sapiens, de Becky Albertalli-recenzie

    Editura Epica a publicat în colecția sa Epicwave în anul 2017 un roman dedicat adolescenților extrem de interesant. Este vorba de romanul de debut al scriitoarei americane Becky Albertalli, “Simon și planul Homo Sapiens”. Titlul în limba engleză este  “Simon vs. The Homo Sapiens Agenda” și a apărut pentru prima dată în anul 2015. Este un roman de doar 268 de pagini care s-a bucurat de un deosebit succes atât din partea publicului cititor cât și din partea criticii. A primit premiul “William Morris Debut Award” în 2016 pentru cel mai bun roman de debut dedicat tinerilor. “Publisher ‘s Weekly” este de părere că “cititorii se vor îndrăgosti nebunește de Simon” și eu le împărtășesc părerea.

   Povestea în sine este simplă și destul de obișnuită în linii mari atunci când este vorba de adolescenți de 16-17 ani aflați în ultimele clase de liceu. Așa este personajul principal, Simon Spier. Elev bun, fără probleme de adaptare sau integrare în școală și în clasă, cu o bună atmosferă familială, urmând cursurile școlare alături de Nick și Leah cu care a fost de fapt coleg încă de la patru ani, la grădiniță. După școală participă la o clasă de muzică și teatru alături de colegii lui.

  Ne aflăm la sfârșitul lunii octombrie când pe lângă testele obișnuite înaintea vacanței de Crăciun, Simon și colegii lui trebuie să facă față și sărbătorilor premergătoare tradiționale universului cultural american, Halloween, ziua Recunoștinței plus alte sărbători mai puțin cunoscute. Viața obișnuită a lui Simon care de obicei se învârte între școală, repetiții, întâlniri cu Nick și Leah acasă la Nick pentru jocuri pe calculator, serile la TV cu părinții și sora mai mică, este perturbată brusc din cauza propriei lui neglijențe. Uită să se delogheze la calculatorul de la biblioteca școlii după ce și-a citit corespondența secretă de pe pagina de mail. Acest lucru îi dă prilejul colegului său Martin Addison, un elev bun care își ascunde timiditatea sub un comportament voit comic, să-i citească emailurile personale și să-l șantajeze. Simon este șocat:

Doamne, Dumnezeule, Și eu care îl credeam pe Martin inofensiv! Un tocilărel cam penibil, ca să fiu eu sincer, dar nu e ca și cum ar fi un lucru rău. Și mereu l-am considerat cu tip haios.” p. 10

Ideea că Martin ar face publică corespondența lui secretă îl deprimă pe Simon:

Dumnezeule! Pagina Secretele DeLaCreek de pe Tumblr, epicentrul bârfelor de la Liceul  Creekwood. Toată școala va afla în decurs de o zi.”

  Pentru că este vorba de corespondența secretă sentimentală dintre Simon și alt băiat care semnează Blue în timp ce el însuși se ascunde sub numele de Jacques. O corespondență foarte importantă pentru el la fel ca și pentru Blue. Pentru colegul său Martin era vorba doar de corespondența de dragoste dintre doi băieți, ceea ce nu lasă loc de îndoială asupra identității sexuale a celor doi. Ca să nu facă publică toată povestea, Martin îi cere lui Simon să-l ajute să se apropie de cea mai populară fată din clasa lor, Abby Suso, pe care însă părea să o placă și prietenul său, Nick. Simon are acum două dileme majore. Cum să dea curs șantajului lui Martin fără să se interfereze în relația lui Nick cu Abby și cum să scape de posibilitatea de a i se dezvălui identitatea sexuală într-un mod cu totul nedorit. Nu printr-un mic scandal dorea el să afle familia lui și prietenii lui ceea ce deja știa despre el însuși de ceva timp. Și mai ales nu dorea sub nici o formă să piardă prețioasa prietenie cu Blue despre care nici măcar nu știe cine este cu adevărat.

   Din acest moment viața lui Simon atât de predictibilă până atunci intră în alt ritm și în altă profunzime a trăirilor interioare. Are noi experiențe ca aceea de a bea pentru prima dată în viață o bere la petrecerea de Halloween sau de a merge pentru prima dată la un meci de fotbal. Și în paralel continuă corespondența cu Blue care îl ajută să își mențină echilibrul interior.

   Ce se întâmplă cu Simon, cine este de fapt Blue, cum anume vor afla familia lui și prietenii despre orientarea lui sexuală, cum vor evolua relațiile cu colegii lui, toate acestea merită să vă determine să citiți romanul.

   Mi-a plăcut foarte mult modul în care este construită povestea și mai ales credibilitatea totală a personajelor dar și a situațiilor în care sunt puse într-un moment sau altul al acțiunii. Evident totul se bazează pe o perfectă cunoaștere a specificului trăirilor adolescentine așa cum este și firesc de la o autoare care este de profesie psiholog. Succesul cărții se datorează în principal modului în care este construit personajul Simon Spier. Faptul că este foarte inteligent fără să fie arogant, faptul că este un elev bun fără să fac caz de acest lucru, faptul că știe să fie prieten și faptul că știe să respecte regulile pe care societatea le-a creat pentru ca oamenii să poată avea o viață civilizată și mai ales faptul că știe să iubească îl fac cu adevărat cuceritor. Betty Albertalli nu folosește sistemul clasic prin care personajul pozitiv este scos în evidență și anume crearea unui pandant negativ pe măsură. În romanul “Simon Spier și planul Homo Sapiens” toate personajele sunt pozitive în diverse grade, dar pozitive. De fapt cred că unul din mesajele cărții este tocmai acest mod neconflictual de a privi realitatea. Se fac glume pe seama unuia sau altuia, se folosește limbajul specific adolescentin cu nuanțe agresive aparent, are loc șantajul lui Martin, dar în esență nimeni nu este cu adevărat rău și nimeni nu folosește o lupă malefică pentru a-i observa pe cei din jur. Cred că aici intervine latura puțin utopică a cărții, dar care o face foarte plăcuta la citit. E o imagine a lumii așa cum ar trebui să fie.

   După lectura romanului am ajuns la concluzia că scriitoarea americană Becky Albertalli oferă cititorilor o provocare. Este primul său roman inspirat din munca de psiholog profesionist pe care a desfășurat-o la New York timp de șapte ani, ocupându-se de problemele de comportament, adaptare și maturizare ale adolescenților. Și știe foarte bine cât de importantă este mai ales la această vârstă specială puterea exemplului. Prin personajul său, Simon Spier oferă un exemplu pozitiv celor care la un moment dat își vor pune întrebări legate de identitatea lor sexuală. Printr-o întreagă pleiadă de personaje secundare extrem de bine conturate și captivante, oferă exemplul pentru cei care s-ar putea afla în preajma cuiva ca Simon. Atmosfera din școală la fel ca și cea din familia lui Simon sunt exemplare și de dorit pentru oricare tip de adolescent. De aceea în totalitate romanul este luminos, optimist, plăcut și convingător. Sunt perfect de acord cu părerea scriitorului Alex Sanchez, autorul romanelor “Rainbow Boys” și “Boyfriends with Girlfriends”:

   “Becky Albertalli a scris cel mai bun gen de poveste de dragoste: genul acela în care te îndrăgostești de personaje în timp ce ele se îndrăgostesc unele de altele; genul de poveste care, chiar după ce ajunge la final, te face să porți personajele peste tot cu tine, prea îndrăgostit ca să le dai drumul”

   “Simon și planul Homo Sapiens” este un roman dedicat adolescenților, dar eu cred ca poate fi o lectură deosebită la orice vârstă pentru că nu e niciodată prea târziu să învățăm lecția acceptării diferențelor, a înțelegerii și iubirii.

   Vreau neapărat să subliniez aspectul deosebit al cărții, coperta foarte frumoasă și atractivă și mai ales hârtia de calitate pe care este tipărită cartea, toate contribuind din plin la o foarte plăcută lectură.

Cartea Simon și Planul Homo Sapiens de Becky Albertalli a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

O fisură în cortina de fier: Prin deșert spre libertate: fuga mea din Coreea de Nord, de Eunsun Kim și Sébastien Falletti

Editura Corint, 2017

Titlu original: Corée du Nord. 9 ans pour fuir l’enfer (2015)

Nr. de pagini: 208

Traducere de Mihnea Gafița

 

   Văzută din Occident, Coreea de Nord este cea mai pură formă de totalitarism pe care mintea umană a inventat-o vreodată. Statul este caracterizat de un cult al personalității cvasireligios, o politică oficială de o xenofobie feroce, și prezența unui sistem de lagăre de concentrare. Există rapoarte credibile despre experimente chimice făcute pe prizonieri politici. (The Times)

   Ca persoană care a trăit o parte din viață în comunism, credeam că mai rău de atât nu se poate, dar am aflat că m-am înșelat. Mi-a demonstrat asta Eunsun Kim, o copilă din Coreea de Nord, care dă glas disperării a milioane de oameni înfometați și disperați. Semnată sub pseudonim, spre a-și proteja rudele rămase în Coreea de Nord, cartea mai sus numită este dedicată tinerilor din Coreea de Nord – ca să-și găsească libertatea și dreptul de a visa, dar constituie și o mărturie scrisă a ceea ce se întâmplă în acea țară de aproape șaptezeci de ani. (În 1948, s-a instalat la putere Partirul Muncii, în frunte cu Kim Il-Sung, urmat de fiul său, din 1994, Kim Jong-Il și Kim Jong-Un, din 2011).

   Începând din 1991, Coreea de Nord s-a confruntat cu foamete extremă, cauzată de diverși factori: secetă, inundații, sistarea importurilor etc. Sute de mii de oameni au murit de foame, cei mai mulți fiind copii și bătrâni. Familia lui Eunsun este și ea afectată, ceea ce o determină pe mamă să fugă din țară.

   În decembrie 1997, Eunsun, în vârstă atunci de unsprezece ani, fetița își scrie testamentul, crezând că va muri de foame, precum tatăl și bunicii săi. Cutremurătoare este scena în care mama și cele două fiice stau întinse pe jos, așteptându-și sfârșitul.

„Singurul lucru care ne-a rămas de făcut aici este să murim”, a zis ea (mama, n.n.) cu o voce slabă, de om învins.

Urma, deci, să murim toate trei.

S-a întins în tăcere jos, pe sacul de dormit însăilat, de-a lungul peretelui bucătăriei; acolo era locul cel mai puțin friguros din tot apartamentul. Eu și sora mea ne-am ghemuit lângă ea. Ne-a învăluit bezna, și eu am alunecat spre somn. Eram înfometate și neajutorate, dar măcar n-aș mai fi murit singură. [… Mama era țeapănă ca o statuie. Povara care-i apăsa pe umeri era prea mult pentru ea și n-o putea duce. Știa că era ultima noastră speranță împotriva maladiei care lovise toată patria și care se înrăutățea cu fiecare zi care trecea – foametea. Din 1995, membrii familiei noastre muriseră încet, unul după altul, iar acum noi câteșitrele urmam pe listă. […

Până dimineața, mama tot nu s-a mișcat, dar eu, curios lucru, am avut impresia că-n mintea ei cocea un plan. [… Voința ei de a supraviețui se pusese în mișcare.

  Cu ultimele puteri, mama lui Eunsun vinde șipcile de la portretele celor doi conducători supremi (obligatorii în fiecare locuință și instituție) și vechiul șifonier și face rost de bani pentru mâncare. Hotărâtă să plece, pune la cale o evadare din infern, în China. Nereușind să treacă râul Tumen, granița dintre cele două țări, cele trei își petrec un an ca oameni ai străzii la Rajin, vânzând supă de alge, furând legume și dormind pe tarabele comercianților. Ajunse în China, traversând Tumenul înghețat, intră pe mâna unor traficanți și sunt vândute unui țăran. De aici, sunt trimise într-un lagăr de reeducare din Coreea de Nord, de unde reușesc să evadeze, datorită haosului administrativ. Întoarse în China, se hotărăsc să plece în Coreea de Sud, traversând pe jos deșertul mongolez Gobi.

   Cinsprezece ani mai târziu, Eunsun Kim, studentă acum la Seul, își povestește experiența traumatizantă, pe care a trăit-o în cei nouă ani de pe drumuri. Cartea sa, apărută inițial în franceză, se bucură de succes, apoi este tradusă în mai multe limbi străine.

   Cu toate că se bucură de viața în libertate, Eunsun este nostalgică și speră să se poată întoarce la un moment dat acasă, în Nord.

   Întâmplarea a făcut ca lectura aceasta să vină după Povestea Faridei, o supraviețuitoare a terorii ISIS. Sunt atât de apropiate poveștile lor și, totuși, atât de diferite!

   Aflat la granița dintre operă memorialistică și roman, volumul se remarcă prin tehnici narative specifice beletristicii: nerespectarea cronologiei evenimentelor, descrieri artistice, crearea de imagini artistice „tari”, șocante, fără a folosi, însă, un limbaj dur, spre deosebire de Povestea Faridei, dur și la nivel lingvistic. În același timp, prin intermediul memoriei afective, Keunsun relatează evenimente care i-au marcat copilăria în mod iremediabil.

După această oribilă scenă, m-am obișnuit cu execuțiile publice, care erau tot mai frecvente. Chiar și așa, de fiecare dată mă cuprindeau îndoielile. Țin minte un bărbat care a fost legat de un stâlp și executat fiindcă-l „insultase pe iubitul nostru Conducător”, Kim Il-Sung. Care fusese crima lui? Șterpelise câteva litere de bronz dintr-o inscripție oficială cu numele Marelui Conducător. Fără îndoială că omul sperase doar să-și amelioreze condițiile de trai în timpul foametei, vânzând literele acelea de metal chinezilor, pentru câțiva bănuți. Era, însă, o crimă, care se pedepsea cu moartea.

   Acum, Keunsun Kim are treizeci și unu de ani și este o militantă activă împotriva dictaturii din Coreea de Nord.  Ea este cea care a fisurat cortina impenetrabilă a Coreei de Nord, pentru că a dat glas milioanelor de oameni care încă nu știu ce înseamnă libertatea.

Pentru ca visul acesta să devină realitate, lumea întreagă trebuie să deschidă larg ochii la ororile care se petrec și în acest moment în Coreea de Nord. Dinastia Kim a reușit să izoleze atât de bine țara mea, încât restului lumii îi vine foarte ușor să și uite că existăm.

 

 

Cartea Prin deșert spre libertate a fost oferită pentru recenzie de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
15

“Când cauţi iubirea, găseşti moartea. Când cauţi moartea, găseşti iubirea. Iar când nu mai găseşti nici una, nici alta, redescoperi viaţa. Sau muzica.

Tot timpul din lume, de Teodora Matei-recenzie

   Teodora Elena Mateiu s-a născut în 09.06.1971 la Ploieşti. Publică sub pseudonimul Teodora Matei. A publicat proză scurtă în revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastică, ficţiuni.ro, Argos, Revista de suspans, începând cu anul 2012. De asemenea a contribuit la diferite antologii şi volume colective.
Romanele ei apărute sunt: ”Omul fluture” (2015) şi “Maya” (2016) în colaborare cu Lucian Dragoş Bogdan; ”Stăpânul castelului” (iunie 2016, ed.Tritonic) şi “Cel-ce-simte” (august 2016, ed.Tritonic). Şi acum tot la editura Tritonic romanul “Tot timpul din lume”.

“Când cauţi iubirea, găseşti moartea. Când cauţi moartea, găseşti iubirea. Iar când nu mai găseşti nici una, nici alta, redescoperi viaţa. Sau muzica.
Pentru Ava, Aidan, Clara şi Marek viaţa este un concert pentru pian. De unii dorit, de unii respins. Cei care vor alege muzica, vor trăi veşnic, pentru că şi muzică e veşnică.
Dar iubirea? Şi ea e veşnică?”

   Mărturisesc că m-a intrigat prezentarea de pe copertă şi eram şi curioasă să citesc o carte a autoarei, celelalte mi se păruseră prea fantasy şi ştiţi deja că nu prea agreez genul.
Teodora Matei spunea că este o carte poliţistă, dar mie mi s-a părut mai mult o îmbinare a policier-ului cu fantasy, dar atât de bine scrisă şi atât de captivantă încât sincer n-am putut s-o las din mâna. Găsim aici, sigur la altă dimensiune, povestea lui Shakespeare-“Romeo şi Julieta”, reeditarea modernă a mitului tinereţii veşnice (vezi basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”) complectate de suma viciilor umane, dar şi dragoste.

Veţi întreba: ”Dragostea faţă de cine?”. Ei hai să vedem…

   Povestea începe cu Aidan (nepotul) care primeşte de la avocat un plic lăsat de celălalt Aidan, bunicul lui bătrân şi aventuros. L-a lăsat preventiv, în cazul în care nu mai revenea din călătorie să fie predat poliţiei. Nepotul citeşte prima pagină a poveştii, dar renunţă şi preda plicul poliţiei amuzându-se de “isprava” bătrânului, găsind chiar şi un titlu pentru caz ”Pianista”.

   Dar să vedem povestea sau mai bine zis poveştile care la un moment dat se îmbină.
Marek, renumit compozitor şi pianist, se mută cu Clara, soţia şi iubirea lui, într-o casă din capitală,a proape de centru. Căutase aşa o casă deoarece petrecea mult timp în studio şi dorea ca soţia lui să poată merge uşor în oraş. Se închidea în studio cu Vladimir, prietenul şi agentul lui, căruia de multe ori îi dicta notele compoziţiilor. Clara, pe de altă parte, nu mai picta nimic, îşi pierduse inspiraţia, se ocupa numai de casă şi grădină. Dragostea lor ardea ca o flacără, dar orele petrecute fără Marek o deprimau, la fel ca şi conştientizarea că muzica i-l fură de fiecare dată, fără să-şi dea seama că ea era toată inspiraţia şi creaţia lui.

   Pe fondul acestor trăiri intense, apare în vizită un bun prieten al lui Marek, un tânăr actor Mirco, şi normal este cazat la ei în căsuţa de vară. Acesta petrece din ce în ce mai mult timp cu Clara, uneori trimis chiar de Marek, care avea deplină încredere în ei. Dar cei doi au o relaţie, Clara rămâne gravidă şi pierde copilul ( soţul ei crezând până la final că e copilul lui). Când Marek revine de la un concert, la care soţia lui lipsise, îi găseşte morţi pe amândoi. Clara lăsase o scrisoare în care îşi explica gestul. Pe Clara o găseşte în casa lor, iar pe Mirco în căsuţa în care era găzduit. Da…pare o scenă gen Romeo şi Julieta, dar mie mi-a făcut impresia că era atât un gest de sfidare cât şi de atragere a atenţiei făcut de Clara.

   Cert e că Marek este atât de marcat şi disperat încât se scufundă într-un ocean de deznădejde, băutură, droguri, nu mai compune, nu-i mai pasă de cum arată, chiar e gata să-şi distrugă compoziţiile. Noroc cu Vladimir, care le salvează şi prin vânzarea lor câte unui pianist mai face rost de bani .
La un moment dat Marek începe din nou să cânte, dar nu propriile compoziţii, la recomandarea lui Vladimir cânta în fiecare seară la un bar.
Totul pare să meargă bine, barul are o clientelă din ce în ce mai selectă care vine să-l asculte pe pianist şi chiar îi solicită acestuia concerte private. Şi din nou intervine ceva…

   Vladimir vinde din compoziţiile lui Marek unor instrumentişti tineri, şi de fiecare dată după concert, în care cântau respectivele compoziţii, pianistul avea un accident fatal. E suficient să se creeze o isterie colectivă şi lumea să-l privească ca pe un monstru blestemat. Dar bogătaşii la care mergea să cânte îl iniţiază în tainele cultului satanist practicat de ei, care presupunea că poţi întâlni o persoană din altă lume şi prin produsele consumate să rămâi veşnic tânăr. Grupul este arestat şi Marek scapă ca prin urechile acului ajutat de Vladimir. Dar recade în starea anterioară de delăsare, drogare şi chiar practici de magie neagră, totul doar pentru că aşa e sigur că o poate avea pe Clara cu el. Dar totul se schimbă când merge să asculte o tânăra pianista Ava, care prin agentul ei cumpărase de la Vladimir o compoziţie a lui Marek.

   Ava, o pianista tânăra, avusese de mică o viaţă grea. Tatăl ei murise lăsându-le cu multe datorii pe care ea şi mama ei încercau să le achite. Pierd casa şi stau în chirie când Ava îl cunoaşte pe Aidan, un tânăr de bani gata, ambiţios, cu o fire schimbătoare şi extrem de orgolios. Se îndrăgostesc şi Aidan o prezintă mamei lui, care nu e prea încântată de situaţie. Aidan le duce să stea într-o casă de-a lor, fără chirie .Mama Avei se îmbolnăveşte grav şi ea acceptă câteva concerte într-un orăşel de munte. Aidan nu prea e de acord, dar până la urmă nu are încotro când Ava îi spune că nu vrea să profite de banii lui. Doar că aşa cum se mai întâmplă, agentul îi trage în piept, concertele sunt pe un an şi dacă nu cânta nu sunt plătiţi.

   Ava nu are ce să mai facă, dar într-un weekend când vine acasă mama ei o anunţă că au fost date afară din casă de oamenii lui Aidan, şi el nu este de găsit. Şi până atunci avea un weekend cu ceartă şi indiferenţă, altul cu iertare şi flori. Ava vrea să termine cu viaţa, dar mai era şi mama ei. Aşa că se mută amândouă, concertele se termină, mama ei moare şi Ava rămâne singură, doar cu amintirile.
Are noroc cu gazda care o recomandă şi începe să dea lecţii particulare de pian. Adună o sumă destul de mare de bani, dar gândul ei este tot la sinucidere. Ştiind povestea compoziţiilor lui Marek îşi trimite agentul să cumpere una sau mai multe, sperând că şi în cazul ei blestemul să fie valabil.

   Vladimir se bucură pentru că şi el şi Marek erau faliţi. Ava cânta şi are din ce în ce mai mult succes. Până la urmă îl cunoaşte pe Marek, devin prieteni şi parteneri, pentru că fiecare era omul unei singure iubiri. Marek o introduce, cu acordul ei, în tainele magiei negre, în tainele nemuririi.
Văd lumea, dau concerte, se mută des, îşi schimbă identitatea, totul pentru a evita speculaţiile asupra vârstei lor. Se retrag de fiecare dată la căsuţa din oraşul de munte, oaza lor de linişte. Aici îi găseşte Aidan, dar restul poveştii şi multe alte amănunte veţi afla dacă citiţi romanul.

   Vă mai spun doar că Teodora Matei a scris un roman care îmbină genuri literare diferite, poveşti de dragoste, mituri şi legende, caracteristici umane căci nu lipsesc lăcomia, orgoliul, ura, iubirea, obsesia. Şi o face foarte bine.
Mă bucur că am citit romanul pe care vi-l recomand şi vouă şi aştept cu nerăbdare următoarea ei carte.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

"E ciudat cum prezenţa lui îmi poate produce atât de multe reacţii contradictorii! Lângă el, sunt mai agitată decât am fost vreodată şi, totodată, prezenţa lui mă linişteşte, făcându-mă să mă simt protejată.”

Rebela, de Corina Cîndea-recenzie

Nr. pagini:336
Editura Librex Publishing
Anul: 2017
Gen: Romance

   Pentru a scăpa de un trecut plin de suferință, Violet Collins își petrece viața mereu pe drumuri, refuzând să se atașeze de oameni sau locuri, tocmai pentru a nu putea fi rănită din nou. Oprirea în Chicago îi dă însă toate planurile peste cap, iar întâlnirea cu Dominic Grey o determină să își dorească să se oprească din drumul său și să spere la mai mult.
Apariția unei ispite brunete cu ochi violeți nu intră în planurile lui Dominic Grey, mai ales dacă bruneta respectivă este o rebelă obișnuită să facă numai ce vrea. Nu are nevoie de complicații când viața îi atârnă de un fir de păr, dar nici nu poate sta departe de cea care l-a întors pe dos cu o simplă privire.

   Atrași iremediabil unul de celălalt, atunci când trecutul ei se amestecă cu prezentul lui complicat și amândoi se trezesc prinși într-un vârtej de întâmplări periculoase, Violet și Dominic sunt nevoiți să lupte pentru a putea rămâne în viață dar, mai ales, pentru a putea rămâne împreună…

   Rebela de Corina Cîndea este o carte romantică ideală pentru vacanţă, uşoară, relaxantă şi cu personaje care „îţi lasă gura apă”. Se simte evoluţia autoarei, iar diferenţa se va vedea dacă aţi citit şi restul cărţilor publicate până acum. Elementul surpriză este adrenalina, doza de acţiune a fost binevenită şi prezentă în doze mici pe alocuri. Am apreciat că totul se desfăşoară la persoana I şi am putut afla în detaliu sentimentele lui Violet şi Dominic.

    Violet Collins este o tânără de douăzeci şi doi de ani, atractivă, pasionată de motociclism şi practicantă a boxului. Ochii de culoare violet sunt precum un magnet pentru bărbaţi şi fără voia ei are mulţi admiratori. Crescută la orfelinat, abandonată, abuzată şi nevoită să se descurce singură, de fiecare dată soluţia pentru ea pare să fie fuga. Aleargă cu disperare fără ţintă pentru a-şi găsi locul, însă pentru prima dată ar vrea să se oprească. Oraşul Chicago este soluţia, dar nu ştie până când. Se angajează la un bar şi totul pare să prindă farmec atunci când îl întâlneşte pe el: Dominic.

    Coşmarurile nu-i dau pace şi îi chinuie momentele de linişte, dar primul gând este să îşi ia motorul şi să meargă cu viteză, să lase lacrimile să curgă şi să nu-i pese de consecinţe. Cel care o găseşte leşinată la marginea unei păduri este o enigmă:

Privirea îmi fuge spre ochii lui. Cenuşii? Albaştrii? Ceva…între. Probabil îşi schimbă nuanţa în funcţie de lumina din jur sau de starea sufletească a posesorului. Oricum, sunt aparte şi îl privesc câteva secunde mai mult decât ar trebui.
Faţa îi e acoperită de o umbră de barbă, atrăgând atenţia asupra maxilarului bine conturat şi a buzelor pline. Brunet. Este brunet. Întunecat.


Tot corpul este un pachet de muşchi bine definiţi şi tricoul negru, mulat, scoate asta şi mai mult în evidenţă


„Privirea mi se ridică din nou la ochii lui, doar că îl găsesc examinându-mă cu aceeaşi atenţie şi cu un început de zâmbet în colţurile gurii.
Ochii ni se întâlnesc şi timpul parcă se opreşte pe loc. Zâmbetul îi dispare când îmi întâlneşte privirea, arătând…intrigat. Şi curios. Ceva din privirea mea îl face să se încrunte uşor, de parcă mi-ar putea citi zbuciumul interior, apoi îmi priveşte din nou gura şi mă abţin cu greu să nu-mi muşc buzele când îl văd şi pe el înghiţind greu.
-Dominic. Mă numesc Dominic Grey, îmi spune cu aceeaşi voce răguşită iar eu, după o secundă, pufnesc în râs, făcându-l să se încrunte din nou.
Se numeşte Grey şi are ochii cenuşii!
Care era şansa? Abia acum îi înţeleg şi eu pe cei care reacţionează aşa când îmi aud numele şi îmi văd ochii!
Violet Collins, îi spun zâmbind şi văd foarte clar pe faţa lui când înţelege ironia dintre numele noastre şi culoarea ochilor şi îşi dezveleşte dinţii în cel mai minunat zâmbet pe care l-am văzut vreodată.”

   Amândoi ascund secrete care ar putea să rănească, însă atracţia este mult mai puternică, nu se pot abţine să se urmărească, să se soarbă din priviri. Coşmarurile o epuizează pe Violet, dar s-a obişnuit cu suferinţa şi se chinuie să le depăşească. Curiozitatea lui Dominic îi va pune în pericol misiunea de agent sub acoperire, dar altă soluţie nu găseşte de moment, simplul fapt de a nu şti ce ascunde această femeie îi nimiceşte simţurile. Devine conştient că trebuie să o forţeze să plece mai ales când intervine în schemă interesul subit al lui Tony, şeful lui. Barul unde lucra era ansamblul perfect pentru a ascunde ilegalităţile cu droguri şi timp de trei ani luptase să descopere cine sunt băieţii cei „răi”. Misiunea lui este extrem de importantă, are o importanţă aparte, dar Violet cu inocenţa şi sensibilitatea ei îl determină indirect să îşi schimbe planurile.

    Atracţia este de ambele părţi şi Violet se străduieşte să lupte cu sentimentele, dar ele par să aibă o forţă proprie. Pentru prima dată simte că ar putea să rămână, să-şi dea o şansă cât de mică.

Electricitatea pe care o simt pe piele de câte ori mă priveşte a fost prezentă aproape tot timpul şi încă nu ştiu ce să cred despre asta. Nu ştiu exact ce simt.
Dominic….E ciudat cum prezenţa lui îmi poate produce atât de multe reacţii contradictorii! Lângă el, sunt mai agitată decât am fost vreodată şi, totodată, prezenţa lui mă linişteşte, făcându-mă să mă simt protejată.”

   Interesul lui Dominic creşte în fiecare zi, dar are o armă secretă şi deşi ar trebui folosită în cazuri excepţionale consideră că acum este cazul. Sună un prieten şi îi cere să afle cât mai multe informaţii despre această fiinţă mistică.

„Deşi mă simt ca ultimul ticălos că mă bag în viaţa ei, nu pot să nu o fac! Exact cum a spus şi Tony, Violet este o enigmă. O enigmă minunată, cu ochi violeţi.
Iar eu am nevoie să ştiu totul despre ea! O nevoie stringentă ce mă chinuie pe dinăuntru. Vreau să ştiu totul despre ea ca să pot să înţeleg de ce se poartă aşa cum se poartă, ce a păţit de are asemenea coşmaruri încât leşină la marginea drumului, de ce îi este teamă de o îmbrăţişare sau un sărut. Ce a determinat-o să înveţe să lupte.”

   Numai că dosarul pe care îl citeşte este de-a dreptul ciudat. New York, orfelinat, abuz, crimă şi o singură victimă colaterală: Ea, Violet Collins.

    În loc să îl îndepărteze, vrea să o simtă cât mai aproape, împreună să lupte cu demonii interiori şi poate vor reuşi să depăşească aceşti factori.

    Forţa sentimentelor se va concretiza în nopţi pline de pasiune, dar cu suişuri şi coborâşuri. Nu este uşor să accepţi trecutul şi să visezi la un viitor. Cât de departe va ajunge relaţia lor fără să fie deconspiraţi? Cum se va descurca Violet cu şeful ei-Tony atunci când îi va face o propunere tentantă? Cum să refuzi propriul şef fără să îl jigneşti? Violet ar trebui să fugă mâncând pământul, dar viaţa ei pentru prima dată are un nou sens. Dominic Grey este răspunsul la orice, el reprezintă bărbatul pentru care vrea să lupte inclusiv cu morile de vânt. Complicaţiile apar când se apropie un termen limită şi misiunea lui ar putea să se concretizeze, trebuie să afle informaţii preţioase şi să aresteze pe capii mafiei drogurilor. Singura care va avea acces este Violet, ea va avea şansa infimă de a-şi ajuta iubitul, dar oare este suficient de abilă fără a se pune în pericol inutil?

   Rebela de Corina Cîndea are un mesaj bine conturat: dacă vrei ceva cu adevărat poţi merge şi-n iad pentru răspunsuri, dar important este să ai puterea de a te întoarce ca să te bucuri de reuşită. Lupta interioară a personajelor principale cu proprii demoni, scriitura simplă şi emoţionantă a autoarei lasă cititorului un zâmbet pe buze.

    Am profitat de fiecare clipă liberă şi am citit cartea în avion, m-am lăsat purtată de emoţii, am simţit că trăiesc. Uneori este frumos să poţi afirma cu tărie că este bine să ne dăm şansa şi să trăim pentru prima dată „la vie în rose”.

   Genul acesta de lectură mă relaxează şi dacă aş îndrăzni pentru o clipă să o compar cu restul cărţilor autoarei, atunci Rebela ar fi într-un uşor dezavantaj. Mi-aş fi dorit mai multă implicare, acţiunea să fie dezvoltată, să se aprofundeze anumite momente critice. Recunosc, mi se pare amuzantă această combinaţie a prenumelor în sincron, dar cred că este cumva semnătura Corinei Cîndea.

Cartea Rebela de Corina Cîndea poate fi comandată de pe librex.ro

    Surse imagini: pinterest.com

%d bloggers like this: