Recenzii

Inimă sălbatică, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria: „Legenda celor patru soldaţi”

Titlul original: „To Desire a Devil”

Traducere din limba engleză: Elena Arhire/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţia „Iubiri de poveste”

An apariţie:2016

Număr de pagini: 270

5/5 STELUŢE

 

   Omul este o fiinţă cu totul şi cu totul deosebită şi ar trebui să ne simţim mândri că suntem ceea ce suntem şi nu o altă făptură. De ce acestea? Fiindcă avem capacitatea de a simţi bunele şi relele, fericirea şi tristeţea, ura şi iubirea. Uneori ne lăsăm copleşiţi de acest amalgam de sentimente şi ne ridicăm, fiind cuprinşi de bucurie, ori, din contra, cădem la pământ, în disperare, uitându-ne o lume întreagă. De uitare îi este frică omului, de faptul că fie va uita persoana care îi este aproape în ultimele momente, fie va uita cine este, fie îl vor uita pe el cu toţii. Parese că scriu cuvinte sumbre, parcă legate şi parcă dezlegate. Acestea nu reflectă decât ceea ce am descoperit într-o carte adusă de…

   Elisabeth Hoyt , autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Romanul se deschide şi de astă dată cu un fragment dintr-o mini poveste care va urmări cititorul pe parcursul întregii lucrări. Vom afla continuarea Legendei celor patru soldaţi, mai cu seamă, a celui care s-a oprit să îşi scoată o pietricică din cizmă. El nu dorea să îşi reia călătoria deoarece nu credea că va exista vreo persoană care să îl aştepte acasă. Soldatul a fost schimbat de război „frica şi dorinţa, curajul şi pierderile, omorurile şi oboseala, toate îşi lasă subtil amprenta asupra lui, minut de minut, zi de zi, an de an până când, în cele din urmă, se schimbă întru totul, o transformare în bine sau în rău a omului care fusese cândva”. Acesta a rămas să cugete, dar nu pentru mult timp… fiindcă lângă el va apărea o sabie de nicăieri şi soldatul nostru va fi de aici încolo numit Longsword…

   Ulterior, lectorul este adus în Londra lui octombrie 1765 şi îi este prezentată domnişoara Beatrice Corning, nepoata celui care a moştenit toată averea Blanchard, mai bine spus, cel care a revendicat-o după ce au apărut veştile de pe front despre moartea adevăratului conte, Reynaud St. Aubyn. După cum aflasem în volumele anterioare, Reynaud, este fratele lui Emeline Gordon, recent căsătorită cu Samuel Hartley, şi care decedase în urmă cu şapte ani în bătălia de la Spinner’s Falls. Aşa s-a crezut până la momentul acestei petreceri, destul de plictisitoare din perspectiva lui Beatrice, când „uşa salonului albastru se deschise brutal şi se trânti de perete. Fiecare cap din încăpere se întoarse ca să îl privească pe bărbatul care rămase pironit în pragul ei. Era înalt, cu umeri extraordinar de laţi…părul negru îi cădea în dezordine pe spate, şi o barbă prea mare aproape îi acoperea obrajii supţi. O cruce de fier se legăna în urechea lui şi un pumnal imens, scos din teacă era atârnat de o sfoară la brâu”. Lucrurile iau o turnură neaşteptată; bărbatul începe a striga cât îl ţin plămânii că doreşte să îşi vadă tatăl. În tot acest timp privirea-i nu conteneşte în a o măsura din cap şi până în picioare pe Beatrice. După câteva minute acesta îşi pierde cunoştinţa. Tânăra noastră îl recunoaşte de îndată din portretul  la care se uita zi de zi: bărbatul era nimeni altul decât Reynaud St. Aubyn.

   Reynaud fusese ţinut ca sclav de către indieni, dar a reuşit să fugă şi s-a întors pentru a-şi reclama drepturile. Află cele ce s-au petrecut cât timp a fost plecat: casa, averea, titlul erau deţinute de unchiul lui Beatrice, iar sora sa s-a căsătorit cu unul dintre companionii săi din regiment. Ce urmăreşte în cele din urmă? Să  i se redea toate care i se cuvin. Totuşi pentru a reuşi va trebui să se supună regulilor societăţii engleze, să redevină vicontele manierat şi oratorul de altă dată, să se căsătorească. Este ajutat de mătuşa sa, Tante Cristelle şi de vechii săi camarazi: Hartley, Munroe şi Vale. Află că masacrul de la Spinner’s Falls nu a fost doar un accident, ci a fost plănuit şi va face orice pentru a descoperi adevărul. Nu se gândeşte, însă că trădătorul care a întins cursa cu şapte ani în urmă va încerca să îl ucidă, angajând mercenari după bunu-i plac. Pe acest fundal, plin de acţiune şi mister, se va naşte şi o poveste de dragoste dintre cele mai pasionale dintre Reynaud şi Beatrice care se ceartă fără sorţi de izbândă. El ştie şi nu ştie ce vrea, iar dânsa s-a săturat să îl aştepte. Ca de obicei, puţin alcool şi auzim cu toţii acele cuvinte „Te iubesc, trebuie să îi spun” . Ce se va întâmpla, rămâne de citit…

   „Inimă sălbatică” este scris la persoana a III-a, naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile spaţiale aduc un ton specific volumului „cu coloane albe înşirate de-a lungul pereţilor, care se înălţau spre tavan cu bucle ornamentale discrete. Mesele şi scaunele erau împrăştiate ici-colo, iar în centrul încăperii se afla o masă ovală pe care se găsea o vază cu stelişoare târzii”, crema societăţii era împărţită în cupluri care dansau, domnişoare care aşteptau a fi curtate, bărbaţi care vorbesc despre politică şi femei, soţii, care infirmă toate ideile soţului care face parte din Camera Lorzilor şi nu ştie să facă propuneri de legi mai înţelepte J. Personajele nu lasă de dorit. Cel care m-a impresionat a fost Reynaud datorită curajului său, tăriei de caracter, reuşind să salveze o parte din companionii săi în luptă şi rezistând ca sclav pentru şapte ani. În plus se adaptează la fiece mediu, rustic sau la societatea londoneză a secolului al XVIII-lea.

„-Sunt prostuţă, nu? Să mă aştept ca un bărbat pe care îl cunosc doar dintr-un portret să fie un prinţ romantic.

-Poate, recunoscu el. Dar dacă nu am avea visuri romantice, viaţa ar fi teribil de plicticoasă, nu crezi?”

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!Cartea Inimă sălbatică de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

O lume se destramă, de Chinua Achebe-Editura Poliromrecenzie

Editura: Polirom;

Titlu original: Things Fall Apart;

Număr de pagini: 208;

Traducător: Angela Duplenschi.

   Printre cei cu care împarte gloria tribului, Okonkwo este privit cu admiraţie şi încredere. El e un luptător puternic, are trei neveste, fii şi fiice care să-i ducă stirpea mai departe şi îndrăzneala care-l ajută să ţină piept oricărei nenorociri. Soarta îl loveşte însa la o sărbătoare, când, fără să-şi dea seama, omoară un baiat din acelaşi neam. Urmând legile strămoşilor, Okonkwo pleacă alături de familia sa în exil timp de şapte ani, şapte ani în care-şi rumega mânia şi speranţele, în care-şi vede copiii crescând, în care-şi pregăteşte răbdător revenirea. La întoarcerea pe pamânturile neamului, lucrurile nu mai sînt la fel. Glorioasa memorie a zeilor e ştearsă de apariţia dumnezeului unor străini: oamenii albi. În faţa acestei ameninţări necunoscute, micile duşmănii ale tribului pălesc, zeii Igbo îşi adună poporul la arme, iar Okonkwo simte mândria luptătorului de altădată făcându-i inima să-i tresalte în piept.

   Devenit cunoscut pentru romanele şi demersurile sale umanitare, Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe) s-a născut în 1930, într-un oras din estul Nigeriei, Ogidi. După studii universitare în limba engleză la Universitatea din Ibadan şi o scurtă perioadă de profesorat, devine director de difuzare la Nigerian Broadcasting Corporation, unde ramâne pâna la 36 de ani. În 1958 publică primul său roman, Things Fall Apart (O lume se destramă). Prin subiectul ei, constând în prezentarea realităţilor culturale ale unei Africi dezbinate între tradiţie şi modernitate, cartea îşi câştigă repede celebritatea şi intră în programele şcolare din mai multe ţări. Aceeaşi tematică a conflictului dintre viaţa tradiţională africană şi modernitate, deseori cu tentă accentuat colonială, o au şi romanele următoare: No Longer at Ease (În impas, 1966), Arrow of God (Săgeata lui Dumnezeu, 1964) şi A Man of the People (1966).

   “O lume se destramă” este un roman încântător, deosebit, cu un subiect inedit, care pune cititorul pe gânduri. O alegere excelentă pentru cei care preferă cărţile serioase, “O lume se destramă” m-a convins că este un roman care merită recomandat mai departe, pentru ca numele lui să ajungă din ce în ce mai cunoscut, cucerind inimile cititorilor.

   Pentru că am citit foarte multe review-uri bune pe goodreads despre acest roman, m-am hotărât să-l citesc şi eu, cu un sentiment de frică, deoarece nu ştiam dacă mă va prinde în mrejele lui sau nu. Spre bucuria mea, m-a prins bine în acţiune, dar asta după ce am citit prima jumătate a romanului, aproximativ primele 100 de pagini. Începutul a fost oarecum greoi şi uşor plictisitor, făcându-mă să citesc porţii scurte (maxim 50 de pagini) odată. Dimensiunea scrisului în ediţia “Top 10+”, a editurii Polirom, a cărţii “O lume se destramă” este destul de mică, ochii mei obosind rapid. Ridicam capul din carte şi simţeam cum o durere îmi “stresează” ochii, aşa că mă opream des, luând pauze de câteva minute, pentru a mi-i relaxa.

   Vândută în mai bine de 12 milioane de exemplare şi tradusă în peste 50 de limbi, cartea  “O lume se destramă”  este cel mai celebru roman al autorului de origine africană Chinua Achebe, una dintre cele mai citite cărţi din literatura africană şi una dintre cele mai valoroase din ultimii 50 de ani. De asemenea, romanul “O lume se destramă” este un roman realist, scris la persoana a III-a, de un narator ominişcent, omniprezent şi omnipotent, structurat pe 3 mari părţi, semnificative în viaţa personajului principal al cărţii, tânărul Okonkwo, fiind o alegere excelentă în materie de lectură.

  La începutul cărţii sunt prezente 4 versuri minunate din “A doua venire” de W.B. Yeats, care au fost pe gustul meu şi pe care vi le ataşez mai jos, aceste versuri fiind în legătură strânsă cu conţinutul romanului:

“Rotindu-şi zborul, şoimul spirale vaste-atinge:

În strigă-n van şoimarul, s-asculte nu mai poate.

O lume se destramă, din miezul ei se stinge.

Pulsează anarhia, mustind în tot şi-n toate.”

   Personajul principal al romanului este Okonkwo, un bărbat de temut în rândul semenilor săi, neînfricat, curajos şi un luptător priceput, născându-se într-o familie de leneşi, care nu i-a lăsat nimic moştenire, nici măcar o pungă cu igname (ignamele sunt plante cultivate pentru tuberculul lor gros, în regiuni precum Asia sau Africa, tuberculii urmând mai apoi să fie gătiţi şi serviţi pe post de mâncare).

   Tatăl lui Okonkwo, pe nume Unoka, era opusul fiului său: un om leneş, indolent, domol, dator vecinilor şi nemuncitor. Unoka murise plin de datorii şi fără niciun titlu, toată viaţa cerşind vecinilor igname sau alte bunuri, promiţându-le că le va da înapoi, însă de fiecare dată când cineva venea să-i spună că trecuse multă vreme de când Unoka promisese că le va da înapoi bunurile, acesta îi aşeza la masă, ducându-i cu vorba, păcălindu-i pe oameni şi ieşind el în câştig. În schimb, Unoka iubea muzica, distracţia şi să piardă timpul stând degeaba.

   Okonkwo a început să-şi clădească totul de la zero, fără ajutor de la nimeni, fără datorii neplătite, încă de la o vârstă fragedă. Conducându-şi gospodăria cu o mână de fier şi având 3 soţii şi o mulţime de fii şi fiice, Okonkwo avea o fire dură şi orice decizia de-a lui nu putea fi contestată de nimeni. Cea mai mare parte din viaţă şi-o petrece pe câmp muncind pământul, cultivând igname şi muncind din greu pentru a-şi face numele cunoscut şi pentru ca oamenii să uite imaginea tatălui său, aceea de om leneş şi trândav.

   Printre copiii lui Okonkwo, unul dintre ei este primit drept dorinţa (sau preţul) de a face pace din partea altui clan adversar, acesta lăsându-l pe Ikemefuna, căci aşa îl cheamă pe băiat, în grija unei soţii de-a lui. Ikemefuna a fost pur şi simplu răpit din sânul familiei sale, părăsindu-o pe mama lui fără discuţii, neştiind unde merge şi de ce a fost luat din familia lui, însă acesta nu plânge şi nu scoate niciun sunet pe tot drumul până la casa viitorului său tată.

   Bineînţeles, în lunga sa călătorie spre succes şi spre o viaţă mai bună, Okonkwo a întâmpinat şi momente dificile, de cumpănă şi obstacole, dar cu ambiţia sa de nestăpânit şi determinare, le depăşeşte pe toate cu bine, fără probleme.

   Pentru că nu era fiul lui adevărat, Ikemefuna nu e demn să locuiască în tribul din care face tatăl său parte, aşa că Okonkwo este avertizat de un localnic influent şi sfârşeşte prin al omorî chiar el pe “fiul său înfiiat”. Lui Ikemefuna i se spune că va fi dus înapoi la familia lui adevărată, dar tânărul este ucis cu sânge rece de Okonkwo.

   După ce-l pierde pe Ikemefuna, Okonkwo se apropie din ce în ce mai mult de Ezinma, fiica lui, repetându-şi de multe ori în minte cuvintele: “ce bine dacă ar fi fost băiat”, căci Ezinma inspira o atitudine demnă şi aspră, exact ca cea a tatălui ei. În momentele când Ezinmei i se face rău, prin grele clipe trece Okonkwo, suferind alături de fiica sa. Pentru că-şi dăduse seama că pe Ezinma o chinuie o febră cumplită, Okonkwo merge în pădure chiar el pentru a îi culege plante medicinale şi miraculosul medicament este preparat după sfaturile lui. Plantele erau fierte în apă şi apoi bolnava era ţinută cu fruntea deasupra aburului fierbinte ce ieşea din apa fiartă.

Lucruri ciudate se petrec în sat…

   După ce-şi revine puţin, Enzinma este chemată în noapte de preoteasa lui Agbala, Chielor. Mama Enzinmei spune că fiica ei doarme şi că preoteasa nu poate să o ia, pentru că în ultima vreme se simţise rău, dar Chielor insistă, iar Enzinma este trezită şi urcată în spatele lui Chielor şi, mai apoi, dusă într-o peşteră. Abia spre dimineaţă, fata este scoasă din peşteră şi adusă acasă.

   Naratorul oferă o mulţime de informaţii în următoarele pagini despre obiceiurile şi tradiţiile oamenilor de culoare din Africa, referitoare la nuntă sau la înmormântare. Informaţiile prezentate sunt foarte preţioase, în special pentru acea nişă de cititori care vor să afle mai multe despre tradiţiile din Africa.

   Cel mai bătrân om al satului este găsit mort şi, nu după mult timp, fiul său este omorât, din greşeală, de Okonkwo. Arma acestuia se descărcase şi o bucată de fier intră în inima fiului, murind pe loc. Fiind considerată o crimă femeiască, făptuitorul ei nu este pedepsit prea dur, dar pentru Okonkwo pedeapsa este mult prea severă: 7 ani departe de satul său.

   Okonkwo se refugiază pe terenurile tatălui său şi se integrează bine în noul sat, dar vremurile se schimbă şi în sat apar misonarii albi care militează pentru credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Cum vor reacţiona sătenii? Ce părere are despre aceşti misonari Okonkwo? Oare îi va omorî? Vor câştiga oare adepţi aceşti misonari? Cum se va termina romanul?

În încheiere mai spun doar atât şi vă las un fragment care mi-a plăcut mult, mult: Fără cuvinte!

” – Nu vă vom face nici un rău, le spuse mai târziu guvernatorul din district, dacă sunteţi de acord să cooperaţi cu noi. Am adus cu noi o administraţie paşnică, pentru ca voi şi poporul vostru să fiţi mulţumiţi. Dacă cineva se poartă nedrept cu voi, vă vom sări în ajutor. Dar nu vă vom permite să vă purtaţi nedrept cu alţii. … V-am adus aici pentru că v-aţi strâns şi i-aţi atacat pe alţii, le-aţi ars casele şi locurile de rugăciune. Nu puteam accepta să se întâmple aşa ceva pe teritoriile aflate sub stăpânirea reginei noastre, cel mai puternic conducător din lume.”

 

Recomand cu încredere!

Cartea O lume se destramă, de Chinua Achebe poate fi comandată de pe site-ul Libris

Însemnări zilnice. Volumul I, de Maria, Regina României-recenzie

Editura: Albastros

Anul apariției: 1996

Gen: Memorii, Jurnal

Număr pagini: 428

   Regina Maria. Cel mai de seamă monarh al României. Cea mai măreață regină a patriei noastre. O femeie incredibilă. Mama românilor, protectoarea acestora. O infirmieră de război, un diplomat genial, un artist al cuvintelor. Un om generos, neînfricat, capabil de orice sacrificiu pentru binele celor pe care-i iubește. Un exemplu de urmat.

   Regina Maria este, fără îndoială, una din personalitățile remarcabile din prima jumătate a secolului al XX-lea, o figură istorică importantă, ce a jucat un rol decisiv în amplul proces de reîntregire teritorială al României. Fără ea, poate că astăzi Transilvania și Bucovina ar fi în continuare separate de patria-mamă, iar existența României Mari nu ar fi decât un vis…

Regina Maria

   Maria Alexandra Victoria s-a născut în 1875  la Kent, în Marea Britanie, fiind fiica ducelui Alfred Ernest Albert de Saxa Coburg-Gotha, duce de Edinburgh, și a Marii Ducese a Rusiei Maria Alexandrovna Romanova. Pe scurt, era nepoată după tată, a Victoriei I – Regină a Angliei și Împărăteasă a Indiei, iar după mamă a țarului Rusiei Alexandru al II-lea. Luându-i în considerare descendența augustă, nu putem decât s-o apreciem și mai mult pe Regina Maria și să-i înțelegem mai bine contribuția adusă țării noastre.

  În anul 1892 s-a măritat cu principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, alături de care avea să aibă 6 copii: Carol (viitorul Carol al II-lea al României), Elisabeta – Regină a Greciei, Maria – Regină a Iugoslaviei, Nicolae, Ileana – Arhiducesă a Austriei și Mircea – decedat la doar trei anișori. Pentru relațiile matrimoniale pe care le-a susținut, Regina Maria a ajuns să poarte numele de ,,soacră a Balcanilor”.

   În anul 1914, Ferdinand și Maria au devenit regii României, următorii ani până la decesul lui Ferdinand, survenit în 1927, reprezentând o perioadă de înflorire a Regatului. România a intrat în război de partea Antantei în 1916, Regina fiind sigură că țara ei adoptivă  avea să fie sprijinită de Anglia – țara sa natală, de Rusia și de Franța. După sfârșitul Marelui Război, câștigat de Aliați, Maria a reprezentat cauza României la Paris și la Londra, asumându-și cu demnitate dificila sarcină de diplomat.

   Datorită contribuției ei, Marea Unire a fost posibilă. Eforturile ei au permis reconstruirea țării răvășite de război, de ocupația germană. Cert este că și-a dedicat o mare parte vieții României, implicându-se activ în acțiuni caritabile, cautând și obținând ajutor străin pentru poporul ei greu încercat…

   Eu o admir extrem de mult pe Majestatea Sa, un om precum ea mă determină să fiu mândru că sunt român și recunoscător, pentru că vorbesc dulcele grai românesc. Consider că am multe de învățat de la ea, de fapt, cu toții avem, motiv pentru care îmi face o deosebită plăcere să mă documentez referitor la viața și activitatea sa. Una din cărțile pe care am citit-o recent și despre care vreau să vă vorbesc astăzi este primul volum din ,,Însemnări zilnice”, o serie de jurnale transcrise și puse laolaltă.

   Acest prim volum ne oferă informații neprețuite despre perioada decembrie 1918-decembrie 1919. Citindu-l avem ocazia să facem o incursiune în România acelor vremuri, ni se permite să pășim alături de Regina Maria prin București, prin Iași. O însoțim la Paris, la Londra, la turneele Familiei Regale prin țara, în sfârșit, unită. Privim fiecare eveniment, fiecare întâmplare dintr-o altă perspectivă, din perspectiva Reginei, a celei ce a fost o mamă a națiunii.

   Îi aflăm gândurile, facem cunoștință, prin ochii ei, cu mai mari sau mai mici personalități ale acelor timpuri. Pătrundem în intimitatea acestei femei uimitoare, îi aflăm întâlnirile, acțiunile la care ia parte, îi înțelegem faptele și deciziile atent chibzuite. O altă lume ni se deschide dinainte, o lume afectată de război, cu un nivel de trăi inferior celui de care ne bucurăm noi astăzi.

   Am putea crede că citim un basm, o parte din povestea unei Regine, însă am fi uimiți să descoperim că viața unui om cu așa-zisul sânge albastru nu este deloc simplă. Ba dimpotrivă. Pe umerii unui rege sau a unei regine nu se află doar grijile sale personale, pe ei nu îi preocupă doar binele familiei lor, nu li se permite să se piardă în detalii lipsite de importanță, de multe ori, nu li se dă voie să profite de micile bucurii ale vieții. Ei poartă responsabilitatea unei întregi națiuni, al unui popor pentru care trebuie să lupte, să vorbească, să obțină tot ceea ce este necesar…

Regina Maria într-un spital de campanie

   Prima zi cuprinsă în însemnări este cea de 1 decembrie 1918, ziua proclamării Marii Uniri. Totodată, în acea zi exilul Familiei Regale la Iași a luat sfârșit, permițându-i-se să revină la București, acasă, la căldura propriului cămin. Participăm la viața socială a Reginei, suntem martori ai problemelor sale de familie. Călătorim și luăm parte la Conferința de Pace de la Paris, revenim acasă și muncim pentru România, pentru viitorul românilor pe un teritoriu reîntregit. Acest volum ia sfârșit odată cu notele ultimei zile a anului 1919,  dar povestea și misiunea Reginei Maria nu s-au terminat. Ea avea să fie, în continuare, protectoarea celor sărmani, susținătoarea artiștilor și o figură emblematică a țării…

   Vă recomand să citiți însemnările zilnice ale Majestății Sale! Vă invit s-o descoperiți pe această englezoaică care a iubit România ca pe ea însăși. Nu trebuie să ne uităm eroii, nu trebuie să-i uităm pe cei care au făcut ceva pentru patrie. În 2018 vom celebra Centenarul Marii Uniri, încât o astfel de lectură e mai mult decât binevenită…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Însemnări zilnice. Volumul I de Maria, Regina României poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

Sursa foto> Pinterest

          

,,Sunt un suflet întunecat și rece, dar asta nu înseamnă că nu îmi doresc o lumină care să mă încălzească. Întotdeauna te-am așteptat, am așteptat ziua în care inima mea să bată iar cu un scop.“

        Iubire periculoasă. Volum 1-Obsesie, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colectia: Tritonic Junior

Număr de pagini: 522

Data apariţiei: iulie 2016

Gen: young adult, romance

Cotatie Goodreads : 4,57

Nota mea: 10 +

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie; 2. Cercul Vieţii; 3. Duşmani De Sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

   Lumea lui Kath se sfarămă atunci când parinţii ei divorţează, durerea îi rupe aripile, lasând-o să cadă în cele mai întunecate capcane ale existenţei. Începe să se drogheze, punându-și viaţa în pericol… Atunci când tatal ei o mută forţat în Seattle, aduce şi mai multă durere în sufletul distrus al fiicei sale. O nouă familie apare din umbră… îngerul sălbatic are nevoie de un înger păzitor, dar primeşte un demon. Harris reprezintă tot ceea ce o femeie poate iubi nebuneşte şi tot ceea ce o poate ucide. Cu un trecut tenebros şi prea multe secrete în prezent, devine un protector ce nu îi păzeşte trupul şi sufletul frumoasei Katherine, ci le devorează în cel mai pasional mod cu putinţă, iar iubirea lui o aduce mai aproape de moarte decât a fost vreodată.

   „Iubire periculoasă” a cunoscut succesul pentru prima oară pe platforma online wattpad, fiind de asemenea, prima carte din România ce a atins pragul de un milion de lecturi, devenind imediat un fenomen. Încă ocupă primul loc.

   Înainte să mă apuc să citesc cartea “Iubire periculoasă. Obsesie”, mi-am propus să nu țin cont de faptul că acest volum de debut a primit titlul de bestseller al anului 2016, că Georgiana Sandu este una dintre cele mai iubite autoare de pe platforma wattpad sau că mă cucerise cu romanul “Prefă-te că mă iubești” (o poveste scrisă impecabil). Nu voiam să mă las influențată de toate aceste lucruri, ci să pornesc de la zero, fără să am mari așteptări. În schimb, mi-a fost teamă că nu va reuși să-mi atingă sufletul, că nu va avea același impact ca “Prefă-te că mă iubești”. Dar în scurt timp, mi-am dat seama că nu aveam de ce să mă tem atât de mult. Adevărul este că nici nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multe răsturnări de situație, scene fierbinți, replici amuzante, momente emoționante.

   Ce se întâmplă în “Iubire periculoasă. Obsesie”, depășește nebunia din seria Beautiful de Jamie McGuire, erotismul e mai ceva ca în cărțile din cadrul colecției Eroscop, iar atmosfera e parcă desprinsă din “ The Fast and The Furios”. Este o combinație sofisticată de senzualitate și adrenalină. Pasiune și suspans. Iubire și ură. Și foarte, foarte, foarte multe emoții

    Nu știu în ce gen să o încadrez – romance, young adult, romantic suspense, important e că  “Obsesie” a reprezentat o surpriză plăcută pentru mine. Cred că este cea mai surprinzătoare carte pe care am citit-o în ultima perioadă. Povestea este superb construită, intriga este bine închegată, scenele se succed cu repeziciune, cu personaje credibile, inteligente, puternice, dornice să-și depășească limitele.

  Și dacă tot am adus vorba de personaje, trebuie să vă mărturisesc că la început îmi făcusem o impresie greșită despre Harris Stone. Mă gândeam la tot ce este mai rău despre Demonul de care toți se tem. Este periculos, violent, dur, întunecat, nemilos, probabil fiind capabil să omoare fără resentimente și deloc romantic. Are un comportament agresiv, fiind ușor de enervat și greu de calmat. La proasta lui reputație, se mai adăuga și câteva plăceri vinovate: participa la cursele ilegale de mașini, se droga și își marca iubitele ca pe niște animale (le tatua pe gât cu litera S). Însă, în ciuda acestor defecte și năravuri, am rămas plăcut surprinsă de modul în care se comportă cu Kath. Nicicând nu aș fi crezut că un tânăr cunoscut pentru comportamentul său agresiv, sălbatic și posesiv, se poate purta atât de blând și tandru.

“Cu greu își afișează adevăratul paradis pe care îl deține înăuntrul său, dar atunci când o face, nu poți să nu rămâi fascinată de el. “

  De fapt, multe lucruri nu am reușit să le înțeleg, dar în momentul în care am citit capitolul “Lacrimile Demonului”, în care el povestește câte ceva despre trecutul său, abia atunci am reușit să îl văd  pe adevăratul Harris Stone. Am fost șocată când am aflat ceea ce i s-a întâmplat mamei lui, că el s-a născut în urma unui viol, că a fost un copil al străzii. Însă, cel mai mult m-a impresionat modul în care vorbește despre mama lui, despre lecțiile de viață oferite de ea, despre nevoia de dragoste…

“Mama mea spune mereu că atunci când ești înconjurat de șerpi, transformă-te într-un uliu … Șerpii există în viața oricărui om, sunt dușmanii. Dar tu poți să alegi dacă o să fii șoarecele sau vulturul.… Un dușman e o continuă amenințare. Dacă nu poți scăpa de el, asigură-te că nu uiți de existența lui, e o parte din tine.”

,,Obișnuia să îmi spună că totul are un început și un sfârșit. Întotdeauna trebuie să fii conștient de asta. Când treci printr-o perioadă grea, trebuie să aștepți și să speri că va lua sfârșit și vei fi fericit  într-o zi. La fel și invers, când ești fericit și împlinit, nu uita că asta se va termina într-un sfârșit. Trebuie să știi să aștepți, să îți trăiești viața și să știi să te oprești atunci când ajungi prea departe.“

   Când avea 12 ani, mama lui s-a îmbolnăvit de leucemie și doi ani mai târziu a pierdut-o de tot și de atunci viața i s-a schimbat complet. La 14 ani a fost trimis la orfelinat, dar a fugit de acolo pentru că locul acela era un iad. A preferat să stea pe străzi și să caute de mâncare prin tomberoane. A trăit ca un aurolac o perioadă și cum nu-i plăcea să cerșească, a început să fure. Întotdeauna a fost atras de mașini și atunci când a descoperit pista misteriosului Carter, viața lui a luat o altă turnură.

   În ceea ce o privește pe Katherine Wrise, pot spune că nu am prea plăcut-o de la început și nu am fost de acord cu ceea ce a făcut, dar i-am înțeles perfect motivele. Puțin câte puțin, am ajuns să-i apreciez caracterul puternic, rebel, impulsiv și i-am admirat îndrăzneala și curajul.

   Kath nu a a fost niciodată copilul cuminte și foarte studios, însă era o adolescentă normală, cu apucături specifice vârstei sale. După divorțul părinților, viața ei a trecut la cu totul alt nivel de rebeliune. Drogurile și băutura și-au făcut loc în ea. A devenit dură, agresivă, incontrolabilă și sălbatică. Dar în spatele tuturor acestor schimbări explozive, se ascunde un suflet distrus. S-a depărtat de prietenii ei și a intrat într-un alt anturaj.  Și poate că ar fi continuat cu acest stil de viată desfrânat și periculos, dacă tatăl ei  nu s-ar fi hotărât să o depărteze până când lucrurile nu scăpau complet de sub control. A scos-o din arest după o tentativă de jefuire a unui fast-food, mai mult moartă decât vie din cauza supradozei,  apoi a luat decizia de a se muta împreună într-un nou oraş.

 “Ce se poate întâmpla cu un copil atunci când își pierde modelul în viață? Când e dezamăgit de cea lângă care a crescut, călcându-i pe urme? Când e abandonat de propria mamă în favoarea banilor și a unei vieți liniștite? Nimic bun. 

 Și acest “nimic bun” era tot ce aveam nevoie. Un întuneric în care am căzut după plecarea ei, dar mă ajută să supraviețuiesc. Să nu mai știi ce se întâmpla cu tine, era cel mai bun mod să treci peste. Asta până când tata m-a smuls din întunericul meu, încercând să mă scoată la lumină. Lumina care e acum strălucitorul Seattle, ce nu îmi va fi nimic altceva decât mormânt.”

   Din prima zi de liceu, Kath reușește să se împrietenească cu simpaticii ei colegi, Candice, Kristen, Chris, Zac, însă are și “nefericirea” să asiste la momentul în care își fac apariția în curtea școlii vedetele liceului, gașca pe care nimeni nu îndrăznește să o deranjeze, cei care se cred grozavi pentru că participă la curse ilegale de maşini și își fac veacul prin garaje părăginite unde se îndoapă cu droguri. Iar acum și-au făcut o intrare în glorie, cu mașinile lor tunate, reușind s-o impresioneze pe eroina noastră. Și nu doar mașinile au lăsat-o gură cască, ci și liderul găștii, Harris Stone (Demonul).

 “Era posibil să îmi rămână aerul în gât? Pentru că asta mi se întâmplă acum și l-am verificat tușind ușor să mă asigur că nu înghițisem vreo muscă. Băiatul veni în fața celorlalți, proptindu-și piciorul pe marginea capotei joase … Ochii mei au analizat imediat sculptura perfectă a corpului său; mușchii erau atât de bine definiți și masivi prin tricoul negru, mulat pe corpul înalt, încât erau mai evidenți decât dacă ar fi fost dezbrăcat. Brațele îi erau acoperite de tatuaje, oferindu-i o alură periculoasă și matură.” 

   În mod cu totul surprinzător, Kath reușește să-i capteze atenția lui Harris și se știe ce se întâmplă dacă  cel mai sexy băiat din liceu i se pune pata pe o fată. Acest demon sălbatic, împătimit al pericolului, îi va da viața peste cap, îi va devora sufletul și o va face să simtă ce înseamnă pasiunea, senzualitatea, iubirea periculoasă.

“A stat câteva secunde privind în gol, apoi și-a întors fulgerător atenția spre mine. Contactul cu privirea lui m-a electrocutat. M-a electrocutat cu adevărat și eram sigură că cel puțin firele de păr de pe mâini mi s-au ridicat.

 Nu mă așteptam la asta, nu trebuia să mă observe, eu eram cea invizibilă.

Dar ochii lui mi-au dovedit că mă văd foarte bine și mi s-a oprit aerul în gât, din nou, nefiind capabilă să mai mișc vreun mușchi. Voiam disperată să întorc capul, dar eram înțepenită de privirea lui hipnotizantă. Ochii lui îmi puteau provoca o implozie.”

 “Privirea sa îmi aduce aminte de ochii prădătorului privindu-și prada, sau mai bine zis, privirea  demonului analizând sufletul neajutorat chiar înainte de a-l devora.”

 

   Atracția dintre  ei este uluitoare, la fel ca și modul în care par să fie conectați unul cu celălalt. Însă această atracție nu trece neobservată de cei din jur, iar de aici vor pleca o serie întreagă de probleme. Din prima clipă, atrage antipatia lui Amber, iubita lui Harris, apoi ajunge să fie acostată de Joshua, fiind la un pas să fie răpită. Iar atunci când i se propune să facă parte din echipa de majorete, unde Amber este șefa lor, un mare necaz o paște. Încă de la primul antrenament, o pune să stea în vârful piramidei și vă dați seama și singuri ce se întâmplă mai departe.

“Picioarele mi-au cedat și am închis ochii când am simțit aerul rece trecând pe lângă mine. Cădeam. Țipetele altor persoane au explodat în jurul meu. Așteptam terifiată lovitura puternică cu pământul, care avea să mă lase cu sechele, dar nu a mai venit. În schimb am simțit două menghine puternice care mă prind în ultima secundă, strângându-se apoi mai tare în jurul meu .”

   Și de această dată, Harris a fost cel care i-a sărit în ajutor, dar când își va da seama că ea se află în sevraj, în loc să o ducă  la un cabinet medical, preferă să o ducă la locuința pe care o împarte cu restul găștii și îi va administra un drog, lucru care o va enerva profund pe Kath.

   Abia de acum înainte încep adevăratele necazuri pentru ea. Amber și-a propus să o distrugă cu orice preț, Joshua continuă să-i facă probleme, tatăl ei a început o relație cu o altă femeie, care se dovedește a fi prima lui soție. O serie întregă de secrete ies la iveală, iar Kath va fi devastată când va afla adevărul despre mama ei, despre trecutul părinților săi, despre legătura care există între ea și Amber.

“- Măcar tu nu ai trăit o minciună. Ai avut un singur părinte, dar care te-a iubit și nu ți-a ascuns adevărul despre cine ești. Ce rost a avut pentru mine să îi am pe amândoi? Ca să aflu acum că tot ce a reprezentat familia mea a fost o greșeală? Că eu am fost o greșeală. Că mama mea este mai perfidă decât am crezut, iar tata un mincinos.”

   Harris continuă să stea prin preajma ei, însă Kath nu are de gând să fie noua lui jucărie sexuală, refuză să-i pice în plasă, așa cum au făcut celelalte fete, așa că încearcă să i se împotrivească, iar asta trezește furia tânărului. În plus, Kristen și V. au avut grijă să îi atragă atenția că trebuie să păstreze distanța oricât de mult ar fi atrasă fizic de el sau cel puțin să fie atentă ce face,  pentru că numai lucruri rele se întâmplă cu fetele pe care Demonul punea ochii. El nu-și alegea decât virgine, pe care le tatua pe gât cu litera S, ca toți să știe că fata e a lui și să nu se apropie de ea. Niciodată nu se cupla cu o fată care a fost a altuia. Și mai ales dacă nu mai e virgină. El vrea să fie primul și se pare că și ultimul, deoarece niciun băiat nu se mai apropie de o tipă care are S-ul pe gât, chiar dacă Harris a părăsit-o deja.

“- Știe ce face, o să îți sucească mințile într-un fel pe care nici nu ți-l imaginezi. O să îți pună lumea la picioare și apoi o să ți le tăie când nici nu îți dai seama. Nu ești prima. Acum tu ești prioritatea lui, dar mai încolo va apărea alta și vei rămâne exact ca Amber. Nu e tipul de băiat care să se culce cu toate fetele și să schimbe câte una în fiecare noapte. Dar ce le face celor pe care le alege, e chiar mai rău decât asta. Pentru că ele speră la iubirea lui și sunt sfârșiate când își dau sema că nu o vor avea niciodată. Stone e demonul perfect.”

“- Harris e un tip periculos, Kath, și nu pentru că este capabil să omoare pe oricine cu mâinile goale, și fără sentimente. O să vină momente când o să te roage anumite lucruri, lucruri care o să ți se pară ciudate, dar să-l asculți, pentru binele tău. Este deja obsedat de tine și tu de el ca să mai puneți punct chestiei ăsteia. Deci, să fii atentă ce să o faci de acum încolo.”

 “Harris chiar era un demon, un demon fără control capabil oricând să ucidă fără rețineri.”

   Însă Harris se dovedește a fi altfel decât crezuse inițial Kath, iar de aici surprizele se țin lanț. Având în vedere că autoarea a preferat să scrie povestea doar din perspectiva lui Kath, nu putem ști ce este în mintea lui. Sentimentele pe care le nutrește pentru ea, îl determină să îi spună doar o mică parte din secrete.

Știu ce ți s-a spus despre mine și ce impresie ți-au format toate astea. Nu o să neg nimic din ce ai aflat, cam tot e se vorbește despre mine e adevărat. Și nu o să îți promit că sunt altfel acum pentru că  tu ești diferită, asta te-ar putea convinge mai tare ca sunt un prefăcut. Dar o să îți demonstrez în timp ca acel ceva enervant, straniu, dar plăcut, pe care îl simt pentru tine, e cu adevărat diferit.”

   În ciuda sentimentelor pe care le împărtășesc, Harris refuză să depășească pragul preludiului pentru că vrea să îi ofere șansa de a avea mai multă încredere în el. Ar vrea să-i ofere mai mult, dar nu poate. Deocamdată. Pentru că s-ar putea ca atunci când îi va afla toate secretele, să nu mai rămână cu el. După ce “secțiunea secretelor” va dispărea. Oare așa o fi? Demonul și Îngerul sălbatic vor reuși să depășească toate obstacolele? Rămâne de văzut.

   Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva pasaje. Însă, îi rog pe cei care nu vor să afle prea multe amănunte, să NU  le citească.

“Oricare ar fi dușmanii lui Harris, par să fie o amenințare serioasă dacă și-a tatuat semnificația lor pe piele. L-am subestimat la început, crezând că le-a făcut doar pentru a arăta bine, le-a făcut din același motiv ca mine: sentimente. 

Fiecare tatuaj are o semnificație pentru cel care și-l face. Un sentiment, o durere, o bucurie, o plăcere… ceva ce îl reprezintă într-un fel sau altul.“

“Mi-a prins mâna ducând-o ușor spre pieptul său și lipindu-mi palma în dreptul inimii.

– O simți? Nu ai idee de cât timp nu a mai bătut așa. A fost moartă până la tine, Katherine … Niciodată să nu plângi din cauza mea. Nici măcar de fericire. Nu vreau să văd lacrimi în ochii tăi, rosti aproape speriat, ștergându-mi lacrima din colțul ochiului cu vârful degetului.”

“Nu mai pot nega că mă îndrăgostesc nebunește de el și știu că dacă el m-ar dezamăgi acum, așa cum au făcut toți cei pe care îi iubeam, aș fi distrusă complet. Cu el totul se schimbă, devine ușor oxigenul meu și lucrurile nu mai par atât de complicate atunci când el e lângă mine.… Apariția lui în viața mea poate era o minune sau un blestem. Rămânea de văzut.”

“- Ești umbrită de dușmănie și crezi că ai pierdut totul, că nu ai avut niciodată nimic. Că ai fost o greșeală. Nu, Katherine. Eu sunt o greșeală. Un blestem.… Nu aștepta să pierzi cu adevărat totul ca să realizezi cât de dură și rece poate fi viața cu adevărat. Poate că nu ai totul, dar încă mai ai multe.”

“- Inima asta nu a mai bătut de mult cu un scop. De când a murit mama, am fost o umbră pe pământ. Fără un scop anume, doar să se distrugă pe sine și pe alții. Fără să simtă sau să mai iubească. Până la tine.”

“Sunt un suflet întunecat și rece, dar asta nu înseamnă că nu îmi doresc o lumină care să mă încălzească. Întotdeauna te-am așteptat, am așteptat ziua în care inima mea să bată iar cu un scop.“

“- Te iubesc, Katherne, și tu nu ai nicio idee ce înseamnă dragostea pentru mine. Gândește-te la o floare în mijlocul unei păduri. Înconjurată de frumusețe și de tot ce are nevoie ca să trăiască cât mai bine. Dar singură, singură între copaci mari care o admiră, dar nu o înțeleg. Una de-a lor, dar atât de diferită de ei. Toți cred că are nevoie de altă floare lângă ea, care să îi țină companie, să fie la fel ca ea. Dar nu are nevoie de cineva asemănător cu ea, are nevoie de cineva care să o înțeleagă, să o facă să radieze când e în jurul ei, oricât de diferiți ar fi. Un suflet viu care să îl învie și pe al ei. Știi cine face o floare să radieze, Katherine?… Un fluture, spuse aproape în șoaptă. Își mângâie nașul de al meu și am zâmbit amândoi. Tu ești fluturașul meu, m-ai  adus înapoi la viață și la fericire. Suntem diferiți, dar împreună strălucim.”

“Când iubeşti pe cineva foarte mult, acea persoană îţi umple viaţa de fericire. Dar când o pierzi, fericirea se transformă în durere. Durerea se transformă în acceptare, acceptarea în amintire, amintirea în uitare şi, în cele din urmă, uitarea în fericire.”

NOTA 10 +

Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Să iubeşti un Conte, de Julia Quinn-Editura Miron-recenzie

Titlu original: A Night Like This

Traducerea: Cornelia Cerneţchi Pascu

Editura: Miron

Numar pagini: 366

Seria Smythe-Smith Quartet-1. Just Like Heaven (2011)-2. A Night Like This (2012)-3. The Sum of All Kisses (2013)-4. The Secrets of Şir Richard Kenworthy (2015)

 

   Julia Quinn (Julie Cotler Pottinger) s-a născut în anul 1970 în New York City. Genurile romance şi historical romance i-au adus notorietate şi cărţile sale au captat atenţia cititorilor traducându-se în douăzeci şi nouă de limbi.

   O carte cu adevărat ,,delicioasă”. O serie pe care vreau să o citesc în întregime, ceea ce înseamnă că aştept să fie tradusă şi la noi. Cred că aţi auzit de celebrele concerte Smythe-Smith, nu? Ce mai contează că celebrele interprete se schimbă în funcţie de căsătoria fiecăruia, toate sunt la fel, iar verişoarele sunt multe -cu o ureche muzicală dezastruoasă! De această dată în premieră va fi acceptată să cânte guvernanta familiei Smythe-Smith. Ce mai contează când e vorba de bunul renume al concertului? Se mai întâmplă să se îmbolnăvească şi interpretele, nu? Sau doar îşi dau seama că talentul muzical este pe nicăieri…

   Anne Wynter nu este cea care pretinde că ar fi…deşi este guvernanta fetelor mai mici din familia Pleinsworth, nu are prea multe de spus despre ea. Este frumoasă, manierată, recomandări excelente, singuratică şi cam atât…sau nu? Când va fi nevoită să cânte ne vom da seama că guvernanta noastră evita mulţimile pe cât posibil. De ce oare? De cine sau de ce se teme?

,

,Văzu pe cineva.
Îngheţă. Cineva le urmarea din culise. Uşa prin care intraseră pe scenă şi pe care Anne îşi aminti că o închisese cu un clic, era întredeschisă. Cum ea se afla cel mai aproape de uşă, vedea un bărbat care le privea.
Panică.
Puse stăpânire pe ea, comprimându-i plămânii şi aprinzându-i pielea. Cunoştea această senzaţie. Nu o copleşea prea des, slavă Domnului, dar de cele mai multe ori i se întâmpla. Ori de câte ori vedea pe cineva într-un loc unde nu trebuia să se afle.
Încetează.
Se strădui să respire. Se afla în casa contesei de Winstead, o văduva bogată. Era într-o deplină siguranţă. Nu trebuia decât să…”

   Daniel Winstead un tânăr conte care la o partidă de cărţi, la băutură cu prietenii, ajunge să se dueleze cu Hugh, acesta din urmă va fi împuşcat accidental în genunchi…ceea ce pentru aceea vreme era un dezastru. Degeaba încearcă Daniel să se justifice că a fost o greşeală, că au fost beţii amândoi protagoniştii duelului, lordul Ramsgate (tatăl lui Hugh ) îl ameninţă cu moartea. Va începe exilul său prin Europa, fuga de criminalii ce se găseau pe urmele lui, până când, după câţiva ani Hugh îl va găsi şi îl va convinge să revină în Anglia. El nu îi poartă pică şi l-a convins şi pe tatăl său să îl lase în pace pe Daniel.
Acesta nu vrea o revenire glorioasă în casa părintească, aşa că va intra prin uşa din dos, va asista la concert şi va întâlni o făptură minunată.

,,O privi cum răsuflă, cum îşi flexează degetele, apoi…
Ea ridică privirea.
Timpul s-a oprit pur şi simplu. Era modul cel mai ciudat de a descrie sentimentul, dar acele câteva clipe, când ochii ei îi întâlniră pe ai lui…sau prelungit, s-au extins, apoi s-au topit în eternitate.
Era frumoasă. Dar asta nu explica nimic. Mai văzuse femei frumoase şi altădată. Chiar se culcase cu multe dintre ele. Dar această…Ea…Ea… Nici chiar gândurile lui nu puteau fi exprimate prin cuvinte.
Avea părul negru, lucios şi bogat şi nu conta că fusese strâns într-un coc modest. Nu avea nevoie de agrafe decorative sau de altceva. Şi-ar fi putut purta părul strâns la spate, ca o balerină, ori şi l-ar fi putut tunde scurt şi tot ar fi fost fiinţa cea mai reuşită pe care o văzuse în viaţa lui.
Faţa ei, de forma unei inimi, şi pielea albă, apoi genele lungi, frumos arcuite. În lumina apusului nu putea distinge culoarea ochilor ei şi asta i se păru trist.
Dar buzele ei…
Spera din tot sufletul ca această tânăra să nu fie măritată, fiindcă avea de gând să o sărute. Întrebarea era când.”

   Ce avea de ascuns frumoasa noastră Anne? Se pare că ea nu este chiar o simplă guvernantă. Avea o familie decentă, o soră, dar din cauza încrederi acordată unui tânăr, acesta a profitat de ea. Când acesta îi aruncă în faţă că este o uşuratică şi că el este logodit cu o fată de viţă nobilă, Anne în încercarea de a scapa de mârşăviile tânărului i-ar fi crestat foarte rău faţa.  Părinţii au alungat-o de acasă, iar tânărul o va ameninţa cu răzbunarea. Se pare că şi Anne are demonii săi de care fuge, iar precauţia sa în tot ceea ce face are acum un înţeles.

   Daniel nu înţelege de ce frumoasa guvernantă nu vrea să îi cadă în braţe. Da, vor exista tachinări între cei doi tineri, săruturi furate pline de fiori, aranjamente din partea tânărului conte pentru a fi inclus şi el în planurile Annei, dar nu îşi poate da seama de ce fata încearcă să îi reziste.

   Anne, deşi foarte atrasă de conte va încerca să pună distanţă între ei, atunci când, câteva întâmplări nefericite îi puteau costa viaţa. Contele va fi atacat, atelajul unde se găseau cei doi tineri s-a răsturnat peste ei, iar fiecare din tineri va crede că duşmanii lor declaraţi sunt de vină. Hugh îi va asigura că nu tatăl său este în spatele mârşăviilor. Oare se fie George, tânărul infam care a profitat de Anne? Acesta a cautat-o în continuare decis să se răzbune. Când o va prinde neajutorată pe o alee va reuşi să îşi ducă la bun sfârşit planul?
Ce va face Daniel, când aleasa inimii lui a dispărut din casa verişoarelor sale? Va reuşi să scape de răpitorul său însetat de răzbunare?
Oare relaţia lor va mai avea vreo şansă?

   O carte la care am ras cu lacrimi atunci când asistam la dialogurile dintre cei doi tineri, dar mai ales la strădaniile deloc mascate ale contelui de a îşi petrece cât mai mult timp cu Anne. Va suferi alături de planurile deloc cuminţi ale mult mai tinerelor verişoare pentru a-şi urma inima? Am asistat la suferinţa Annei, atunci când încearcă să reziste eroic la dreptul ei de a fi fericită. Nu mai are puterea de a visa la o viaţă de familie, iar privaţiunile suferite de când a fost alungată o vor face să se resemneze în faţa destinului.

   Autoare are un dar special de a te face să asişti împreună cu personajele sale la tot ce se întâmplă în cărţile ei, şi nu le  poţi lasă din mâna. Povestea ,,Să iubeşti un conte”, este una dintre cele mai bune cărţi ale sale traduse la noi. Aştept după cum am mai spus să citesc toată seria Smythe-Smith.

O carte de nota 10.

Cartea Să iubeşti un Conte, de Julia Quinn poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

Sursa foto> Pinterest

“…scriitorii văd oamenii aşa cum ar putea fi…”

Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea-recenzie

 

Editura Librex Publishing
Anul apariţiei: 2017
Număr de pagini: 324

   Pentru mine, întâia deschidere a unui nou roman al Nataşei Alina Culea este echivalentă cu senzaţia cadoului de Crăciun, desfăcut lângă brad în copilărie. O încântare totală a simţurilor, însoţită de surpriza ce anticipează deliciile pe care le voi găsi dincolo de ambalajul strălucitor – pentru că fiecare carte a autoarei e mereu diferită de orice altceva a scris până atunci – dar şi de siguranţa absolută că orice ar fi, va fi minunat, neexistând nici cea mai mică posibilitate să nu îmi placă enorm.

   Am încercat de multe ori să definesc prin paralelisme exterioare (cu alţi scriitori) sau interioare (între un roman al ei şi un altul) stilul Nataşei. Să îl integrez într-un curent, într-un gen, într-un format ștanțat de literatură. Dar nu mi-au ieşit decât mici comparaţii punctuale, aproape forţate, din cauza originalităţii ei descătuşate, neîncadrabile în șabloane, nici măcar într-o matcă proprie de creaţie, fiindcă nu numai de la o carte la alta, dar chiar de la o secţiune a unui roman la următoarea, tot ce te aşteptai să continue într-un fel, se transformă spectaculos şi devine altceva, la fel de original, dar din cu totul altă zonă a imaginarului extaziant.

   La fel se întâmplă şi cu Visele nu dorm niciodată, compozit genial din două aliaje atât de deosebite: o primă parte, Legămintele macilor, fascinant de introspectivă, analitică, a cărei atracţie se creează prin magnetism intim emoțional, o a doua parte, Arca celor 11 nopţi, intens epică, parcă desprinsă dintr-un basm-thriller-horror cu personaje extraordinare, mister criminogen şi numerologic, fenomene inexplicabile şi revelaţii spirituale.

   Ajunsă la a cincea lansare livrescă, juna autoare-complet-maturizată-profesionistic face în această nouă bijuterie literar-psihologică a sa un exerciţiu de empatie, sărind peste aproape un deceniu de viaţă şi transpunându-se/transpunându-ne în mintea unei scriitoare celebre de peste 40 de ani, care simte că trece printr-un moment de cumpăna al existenţei ei. Prinsă într-un mariaj incomplet, îndrăgostită de un amant nepotrivit, percepând dureros trecerea timpului şi disiparea farmecelor feminine asociate cu tinereţea, este tentată să abandoneze totul, să se abandoneze curgerii intrinseci a destinului, renunţând să mai lupte pentru a-l influenţa în vreun fel. Prima afectată de delăsare fiindu-i însăşi cariera:

„Am început să scriu din dragoste pentru oameni şi voi renunţa să mai scriu din dragoste pentru unul singur dintre ei.”

…mărturiseşte ea dureros. Sacrificiu suprem, lehamite de orice altceva exclude dragostea sau răzbunare întortocheată – dat fiind că iubitul din cauza căruia vrea să facă acest gest pare să-i adore cel mai mult tocmai talentul de scriitoare?

   Deşi Nataşa are sinceritatea să spună mereu o poveste personalizată, ce place prin ea însăşi, nefiind interesată de categorisirile pe care le încearcă mereu criticii literari pentru a stoarce cât mai multe concluzii general valabile dintr-o operă, nu poţi să nu extrapolezi semnificații prototipice, remarcând că alegerile personajului ei, Lea Leroy, în privinţa iubirii, sunt două extreme opuse ale masculinităţii intelectuale.

   O variantă cu soţul perfect din punct de vedere al confortului, echilibrat liniştit, grijuliu, cedând mereu capriciului feminin, neproblematic, completând genul de cuplu despre care, din afară, oricine va lansa complimente referitoare la ce bine vă potriviţi şi ce pereche perfectă sunteţi, dar lipsit de pasiune şi înclinaţie romantică, mai mult un prieten tacticos şi plin de tabieturi decât un partener care-şi demonstrează afecțiunea.

   O altă variantă, de amant ce se întrevedea ca posibilă titularizare oficială, exploziv, efervescent, debordând de energie şi iniţiative surprinzătoare, romantic şi pasional măcar în momentele când a înfiripat inter-dependenţa sentimentală, imprevizibil în reacţii şi încăpăţânat în aplicarea ideilor proprii, deşi îndrăgostit sincer de tot ce creează iubita admirată. Bărbat mai tânăr, parcă încă neformat complet, dar care pe Lea o face să se simtă feminină şi atrăgătoare, la fel cum poate să-i reteze brusc însuşi cheful de viaţă, dintr-o singură vorbă aiurită aruncată prosteşte, aşa cum lansează adesea fiinţele imature emoţional. Un cuplu cu el adună la orizont norii negri ai bârfei, clevetelii şi controversei, dar singurul care pare să îl facă cu adevărat imposibil e chiar comportamentul lui instabil.

   Dacă pentru perceperea primei variante masculine, dintre cele între care Lea navighează ca între Scylla și Charybda, Thiery, soţul, ne ajunge un fragment scurt să-i înţelegem descrierea, pentru cea de-a doua, amantul, Mark, iubitul ce ar fi putut fi, avem nevoie de secvenţe întinse pe parcursul întregului roman, neliniare temporal, desprinse din gânduri şi amintiri ale Leei, pentru a putea schiţa cât de cât profilul celui care a tulburat astfel o femeie atât de sofisticată, serioasă şi bună judecătoare de caractere, ce e capabilă să-i descifreze pe toţi din jurul ei ca pe propriile personaje de carte şi să le ofere instant soluţii în a-şi aborda problemele, dar nu îşi poate aplica sieşi aceleaşi tratamente psihic lecuitoare, drept cataplasme pentru tribulațiile iubirii sale.

   Ce face o tipă impulsivă când gândurile răvăşite, prietenele şi analizele psihologice nu-i oferă rezolvarea dilemelor ei sentimentale? Schimbă peisajul şi porneşte într-o călătorie spre un loc cât mai pierdut în spaţiu.

   Astfel începe partea a doua a romanului, cea magic-epică şi de două ori mai lunguiaţă, unde protagonişti turistici cu personalităţi ca ale posibililor criminali ai Agathei Christie se strâng în număr fatidic într-o splendidă vilă înzăpezită pe vârf  de munte şi tot mai extrasă din civilizaţie de vitregia progresivă a vremii.

   Chiar dacă noile personaje au o tentă clasică ce te face să le aştepţi evoluţia înspre conflicte la fel de clasicizate odată rămase izolate, fără curent şi regresând energetic la lumina pâlpâindă a lumânărilor, conversaţiile şi felul lor de a fi rămân de un modernism militantist vijelios, ce te atrage în argumentații de idei şi contradicţii principiale, abordând tematici din cele mai diverse. Predominantă devine cea a iubirii şi genurilor de cupluri în toate variaţiile lor, dar apar şi discuţii despre prezent ca umbră a trecutului, simţământul de dispariție a frumuseţii, tinereţii şi gloriei, veganismul ca alegere spirituală, seninătatea yoghinului amator, creşterea copiilor – cu unic exemplu nefericit de fată răsfăţată prezentă, autoanaliză freudiană, psihologia de grup sau de perechi romantizate şi încă atâtea altele, ca în orice minusculă comunitate inteligentă comunicativă.

   O înşiruire de evenimente stranii îngroaşă aura de mister şi supranatural în acest peisaj deja dătător de tot soiul de fiori. Universul restrâns la mâna de personaje înconjurate de zăpezi şi rupte de lumea exterioară devine unul al coincidenţelor, simbolurilor, semnelor superstiţioase şi oglindirilor, fiecare regăsindu-se în ceva parcă pregătit pentru sine, uneori chiar în reflectarea secvenţială a celorlalţi, văzuţi ca cioburile reunite ale unei oglinzi sparte:

„Suntem prinşi în camera oglinzilor şi, în acelaşi timp, în labirintul propriilor conștientizări. Maja îmi oglindeşte teama de îmbătrânire, cei doi unguri au curiozitatea mea pentru mister şi pentru lumea nevăzută, Arthur este lipsa mea de implicare în viaţă, Kate este fetiţa revoltată şi răutăcioasă din mine, Theo şi Benoit sunt extensii ale polarităţii bărbat-femeie, Selene este idealista care încă mai trăieşte în mine şi care crede că are forţa de a schimbă lumea, iar Monique reprezintă refuzul meu de a accepta schimbările. Oare ce reprezint eu în ceilalţi?”

 

   Încercam să descriu dualitatea fascinaţiei din primul şi al doilea capitol al cărţii, atmosfera din Legămintele macilor pregatind-o, potențând-o şi definind-o pe cea din Arca celor 11 nopţi, dar realizez acum, într-o nostalgică răsfoire, încercat de regretul despărțirii de captivantele personaje ale cărţii, că, nemenționându-l individual, am nedreptăţit un al treilea capitol. Fiindcă Epilog-ul este o poveste în sine. De un gen indefinibil şi interpretabil în atâtea feluri câţi cititori există, lărgindu-şi cu fiecare nouă lectură ramificaţiile interpretative. Fără să dezvălui nimic care ar putea strica plăcerea descoperirii sale de către fiecare explorator al romanului, aş remarca melancolic doar că mi-a lăsat aceeaşi senzație ca învârtirea titirezului ce testa realitatea din filmul Inception, când nu puteai spune dacă ultima sa rotire a fost parte a unei mișcări continue de perpetuum mobile sau o primă încetinire şi ezitare ce anunţa ieşirea din vis.

   Tentaţia umană de a face mereu comparaţii şi a găsi similarităţi, măcar senzitive, chiar şi când excepţionalul originalității nu-ţi permite să aplici procedura standard asupra conţinutului, ci doar să îţi formulezi propriile interpretări despre ceea ce tocmai ai experimentat…

   În viziunea mea decriptatoare, intuiesc sub titlul primului capitol, Legămintele macilor, un dublu simbol: cel al visului indus halucinogen, dar şi al lipsei de durată şi superficialităţii unei promisiuni făcută de o floare care la prima suflare îşi pierde petalele. În cel de-al doilea, Arca celor 11 nopţi, dincolo de forma arhitecturală arcuită a intrării în vilă, ce i-a atras denumirea din partea vizitatorilor, resimt metaforic o nouă Arcă a lui Noe cu genuri şi tipologii de iubiri şi iubiți – poate nu exhaustivă la nivel planetar, dar reflectând ca un puzzle personajul principal. Epilog-ul fiind completare şi reînceput, însă nu unul sisific sau circular până la epuizare, ci cu acumulări şi noi şanse acordate de propriul sine.

Iar, per ansamblu, acest splendid roman în topitura sa de aliaje-nghețate?

   O rafală de vânt degerător şi fierbinte, împletită în încolăciri învârtejite de roşu şi alb-albăstrui, dându-ţi de perete ferestrele şi uşile sufletului, invadându-ţi orice ungher tainic al minții, molipsindu-ţi fiecare celulă de febră delirică şi răceală dârdâitoare, lăsând în urmă un tablou oniric acoperit de nea şi petale căzătoare de maci, din care nu mai vrei să refaci originalul, realizând că în noua cheie simbolistică, totul are mult, mult mai mult sens.

Cartea Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea poate fi comandată de pe site-ul Librex

Surse foto: Pinterest şi Arhiva personală Nataşa Alina Culea

by -
3

Vinovăţia a devenit inocenţa, nelegiuirea a adus merite de serviciu, impostorii slugarnici şi zeloşi au ajuns eroi, a fi prezent însemna să fii absent, iar a avea şobolani în subsol era un semn de reale aptitudini gospodăreşti.” (Robert Ludlum)

Compromisul, de Robert Ludlum-recenzie

Titlu original: Trevayene
Traducere:  Irina Negrea
Editura: Lider Bucureşti 
Romanul a apărut initial în limba engleză cu pseudonimul JONATHAN  RYDER
Număr pagini:  569

“Din punctul meu de vedere, una dintre realizările cu adevărat remarcabile ale omului este democraţia reprezentativă şi neîngrădită, iar cea mai mare încercare din toată istoria de a crea un asemenea sistem a fost minunatul experiment american, aşa cum şi-a găsit el expresia în Constituţia noastră. ”(Robert Ludlum)
“Iată de ce am scris “Trevayne”, acum aproape două decenii. Era pe vremea afacerii Watergate şi, de indignare, am umplut nenumărate pagini. Ceva mai tânăr-dar nu necopt-, datorită firii impulsive şi necumpătate simţeam că-mi plesneşte capul de cuvinte ca: Înşelătorie! Abuz de putere! Corupţie! Stat poliţienesc!” (Robert Ludlum)

  Personajul principal al romanului, Andrew Trevayne, este în vacanţă cu soţia şi copiii, dar bancherul Franklyn Baldwin îi solicită o întâlnire. Acesta conducea comisia care se ocupa de cheltuielile legate de apărare şi voia să înfiinţeze un subcomitet, care ar urma să efectueze ”un studiu aprofundat” al relaţiilor de la Pentagon.
Patru, cinci corporaţii, de fapt nişte conglomerate răspundeau cam de 70% din bugetul de apărare şi nu mai exista nici un control eficient. Acest subcomitet ar fi devenit un instrument de investigaţie al Comisiei de apărare.

   Pentru că îl respectă pe Baldwin şi-l consideră prieten Trevayn acceptă întâlnirea. Dar nu ar vrea să devină preşedintele subcomitetului, odată pentru că avea destulă activitate cu propriile afaceri şi apoi pentru că:
“Persoana care va ocupa acel post va deveni un paria…dacă apucă să lucreze o vreme acolo.”
Pentru că la Pentagon e o harababură generală şi în orice încercare de-a face ordine ei ar pierde monopolul, oricine ar fi aşa curajos să încerce asta ar deveni un adevărat duşman.
Doar William Hill-ambasador şi Frank Baldwin-bancherul, prieteni de-o viaţă, ale căror vieţi şi activităţi s-au dovedit productive pentru ţară vor să lase o moştenire. Subcomitetul este ideea lor pentru că, cred ei, ţara trebuie să afle adevărul:

“Adevărul. Întreagă dimensiune a adevărului, aşa cum credem noi că e el. Ţara are dreptul să-l afle, cu preţul oricărei suferinţe. Pentru a vindeca orice boală trebuie pus un diagnostic correct. Nu lozinci evazive promovate de fanatici ipocriţi, nici acuze răzbunătoare zbierate de răzvrătiţi…Adevărul Andrew. Doar adevărul. Darul acesta va fi al nostru, al lui Billy şi al meu. Poate ultimul nostru dar.”

   Şi avându-l pe Trevayne preşedinte cei doi sunt convinşi că subcomitetul va fi deopotrivă apolitic şi cinstit. Ambele partide încercaseră să-l recruteze, dar nu reuşiseră şi ţinând cont şi de calităţile şi abilităţile lui cei doi “bătrâni” l-au convins şi pe preşedintele ţării:

“Nu eşti republican sau democrat, nici liberal sau conservator. Ambele partide au încercat să te recruteze şi le-ai refuzat pe amândouă. Eşti o contradicţie în această era a nomenclaturii. N-ai nimic de pierdut sau de câştigat. Vei fi crezut. Asta e important…Am devenit un popor polarizat, împărţit în tabere ce implică poziţii conflictuale şi intransigente. Avem nevoie cu disperare să credem iarăşi în adevărul obiectiv.”

   Trevayne urmează să se întâlnească cu preşedintele, care-l cheamă acasă la ambasadorul Hill, pentru a discuta liniştiţi. Îi spune că dacă acceptă postul, va fi numit, dar că lucrurile vor fi urâte pentru că sunt mulţi cei care nu vor acest subcomitet şi mai ales nu condus de el, pe care-l ştiu incoruptibil.
Dar evenimentele se precipită, soţia lui este drogată şi agresată şi abia acum Trevayne face legătura cu incidentele şi înscenările făcute fiicei şi fiului său.
Asta îl întărâtă şi-l motivează, aşa că apare în faţa senatului pentru interviu şi validare.
Răspunde deschis la întrebări, dar are curajul să ceară şi reciprocitate şi vrea să determine senatorii să nu se amestece în treburile comisiei, ci să coopereze cu ea:

“Să-i fac să se justifice în faţă mea… în raportul acestei audieri. În darea de seamă va trebui să se menţioneze că această comisie este un auxiliar necesar al subcomitetului. Un parteneriat de lucru.”
“…dacă arăt explicit că subcomitetul nu poate funcţiona fără cooperarea Senatului, fără participarea activă a acestei comisii în particular. Dacă nu-i pot face să se angajeze în acest sens, n-are nici un rost să continuu.”
“Tipii devin o parte activă a …cercetării. Fiecare membru va deveni un inchizitor, nici unul nu va şti exact implicarea ”distinsului său coleg”…Se împarte bogăţia, se împarte responsabilitatea.”

   Este validat, îşi organizează propriul sediu, îşi aduce în echipă oamenii lui, oameni în care are încredere.
De cealaltă parte, Genessee Industries, o organizaţie puternică care cuprindea mulţi senatori şi oameni politici, nu avea nici un interes ca cei din comisie să-i cerceteze afacerile şi ramificaţiile, ceea ce Trevayne chiar avea de gând, aşa că-şi organizează apărarea fără a se feri să se asocieze cu cei de teapă mafiotului Mario Spadante. Doar că acesta nu va ţine cont de ce vor ei şi va acţiona chiar în stilul lui mafiot, oricum avea lucruri neterminate cu Trevayne de pe vremuri. Până la urmă sătui de iniţiativele lui eşuate, care ar putea atrage atenţia asupra lor, cei care l-au folosit îl elimină făcând să pară o luptă între mafioţi.
La fel de mult se vor folosi de un ziarist din Washington-Roderick Bruce, care se va implica pentru că voia să-l termine pe maiorul Bonner, pe care-l consideră vinovat pentru moartea prietenului lui. Maiorul Bonner fusese numit de către armata pe lângă Trevayne, cu scopul să-l ajute, să-l păzească, dar şi să –l urmărească şi să raporteze totul superiorului său, generalul Cooper.

   Doar că Trevayne şi Bonner se vor ajuta şi salva reciproc câştigându-şi respectul unul faţă de celălalt.
E dificil pentru că din corporaţie fac parte: Robert Webster (consilierul preşedintelui), senatorii Allen, Knapp, Norton, Armbruster, generalul de brigadă Cooper, James Goddard-geniul financiar şi multe alte persoane importante şi surprinzător până şi avocatul lui Trevayne –Madison.

   Cam atât despre încrederea faţă de oamenii de lângă tine.
Şi totuşi, Trevayne şi oamenii lui află numele câtorva persoane puternice, care au participat fiecare la câte o operaţiune importantă a companiei Genessee, dar, doar doi dintre ei se vor dovedi cei mai importanţi ei fiind fondatorii companiei. Trevayne încearcă să stea cu ei pe rând de vorba, ca să afle exact realitatea.
Intervin o mulţime de morţi făcute să pară accidente.
Atacul la adresa casei lui, a familiei şi chiar a lui însuşi sunt însă dejucate de cei care îl apară.
Asta îl motivează parcă şi mai mult.
Până la urmă Trevayne descurcă iţele, găseşte motivaţiile, va ajunge chiar într-o funcţie mare. Dar cu ce preţ?
O mulţime de crime, atacuri, comploturi, minciuni, trădări toate generate de lăcomie şi setea de putere:

   “Ca o dovadă de supremă tâmpenie, unii demnitari au alimentat vălvătaia terorismului, vânzând arme unui stat terorist în timp ce aliaţilor noştri le cereau să n-o facă. Vinovăţia a devenit inocenţa, nelegiuirea a adus merite de serviciu, impostorii slugarnici şi zeloşi au ajuns eroi, a fi prezent însemna să fii absent, iar a avea şobolani în subsol era un semn de reale aptitudini gospodăreşti.” (Robert Ludlum)

   Cu toate că romanul are multă acţiune, dialoguri, personaje, situaţii, este alert şi intens, mie mi s-a părut puţin mai slab decât celelalte cărţi ale autorului, probabil fiindcă este printre primele scrise de acesta.
Dorind să pună pe hârtie revolta faţă de situaţia politică a ţării, să spună foarte multe într-o formă condensată, mi s-a părut puţin prea încărcat.
De altfel chiar autorul recunoaşte:

   “Exact când aştern pe hârtie aceste rânduri, Statelor Unite ale Americii le-a fost dat să asiste la două dintre campanile prezidenţiale socotite a fi cele mai ruşinoase ,înjositoare, inepte, necinstite şi jignitoare din câte îşi pot aminti admiratorii în viaţă ai sistemului nostru. Candidaţii au fost “asmuţiţi”de nişte manipulatori cinici ai celor mai elementare temeri ale publicului, fanfaronadele “guriştilor” gălăgioşi erau mai căutate decât declaraţiile de poziţie inteligente, imaginea a prevalat asupra rezultatelor.”
“Plus că change, plus c’est la meme chose, zice un proverb francez. Aceeasi Marie, cu altă pălărie. Sau poate istoria îşi repetă nesăbuinţele “ad nauseum”, fiindcă omul este o fiinţă cu un talmeş-balmeş de pofte ce îl împing mereu să revină la troacă plină de otravă.” (Robert Ludlum)

Cartea Compromisul, de Robert Ludlum poate fi comandată de pe targulcărţii.ro

50 de zile înainte de sinucidere, de Stace Kramer-recenzie

Editura Corint (Leda Edge), 2017

Titlu original: 50 days Before My Suicide (2017)

Traducere din limba franceză de Diana Morărașu

688 de pagini

Fiecare zi care trece îmi aduce un alt motiv pentru a mă sinucide. Fără îndoială, moartea nu e cea mai bună dintre soluții, dar în cazul meu e soluția care se impune de la sine.

   Scris sub pseudonim de o tânără din Rusia, 50 de zile până la sinucidere tratează cu deosebită seriozitate problematica vârstei critice, când adolescenții sunt greu de înțeles, uneori neînțelegându-se ei înșiși. Până la acest roman, am citit ficțiune pe tema adolescenței scrisă doar din perspectiva unui adult, care nu oferă credit sentimentelor tinerilor în formare. Prin urmare, este destul de interesant de urmărit evoluția personajului, mai ales că este și narator (un plus de subiectivitate).

   Gloria McPhin este o adolescentă obișnuită din Florida cu probleme care pentru ea sunt mereu catastrofale: este îndrăgostită de iubitul prietenei cele mai bune, părinții se află în pragul divorțului, tatăl începe o relație cu profesoara ei de matematică, mama își îneacă amarul în alcool, intră într-o sectă și ajunge la sanatoriu, bunica urmează să se căsătorească cu cineva mai tânăr decât ea cu aproape 30 de ani. Ar putea trece mai ușor peste tot ce se întâmplă, dacă familia i-ar acorda timp să o asculte. Din contră, tatăl uită aproape că ea există (nici nu știe cum se numește școala pe care o frecventează), mama o consideră o povară și-i mărturisește că nu a fost un copil dorit și nu se implică deloc în viața ei, ambii abuzând uneori de rolul de părinte (îi interzic să iasă din casă, îi confiscă telefonul, o lovesc etc.), încălcându-i dreptul la libertate și intimitate. Însă aceste tehnici de a o pedepsi nu funcționează, iar Gloria (Lori) hotărăște să se sinucidă după 50 de zile în care încearcă să mai dea vieții o șansă.

   În aceste 50 de zile dramatice, Gloria ține un jurnal în care scrie în amănunt ce simte, începe să își exprime independența și experimentează tot ce poate părea interzis: își vopsește părul albastru, se îmbată îngrozitor, își începe viața sexuală la beție, fuge de acasă, ia și vinde droguri, este implicată într-un schimb de focuri ce se termină cu moartea prietenei sale, Becks. Întoarsă forțat în lumea ei de acasă, trăiește și mai mult sentimentul că nu este iubită, dar, cu toate acestea, alege să trăiască.

Dragul meu jurnal!

De un lucru sunt sigură: nu mai sunt aceeași și îmi place la nebunie noua Gloria în care m-am transformat. Nu credeam că e posibil să te schimbi radical într-un timp așa de scurt. Acum, nu mai trebuie decât să-i uit pe toți cei pe care i-am iubit, care m-au făcut să sufăr – cel puțin unii dintre ei – și de care mi-e un dor cumplit acum. Așadar, va trebui să uit de mama, tata și de Nancy, să-i uit pe Max și pe bunica, pe Matt și pe Tezer, pe Adam și pe Chad. Nu cred că-i voi mai vedea vreodată și probabil că e mai bine așa. Vreau ca Becks, Alex, Jey și cretinul de Steve să fie mereu alături de mine.

Cu toate astea, o întrebare rămâne în suspans: noua Gloria trebuie să trăiască sau, din contră, să moară conform planului în exact 17 zile?

  Atitudinea Gloriei este tipic adolescentină (ușor exagerată uneori), în încercarea de a atrage atenția celor din jur. Are nevoie de compasiune, de o mamă pe al cărei umăr să plângă, de un tată care să o protejeze. În prefața și notele de subsol, dr. Cristian Andrei explică într-o manieră erudită cauzele și consecințele acțiunilor Gloriei. Nu e de mirare că Gloria a găsit soluția cea mai simplă pentru a-și rezolva problemele, cât și pentru a se afirma: suicidul, afirmă el. Gloria caută afecțiune, se îndrăgostește (sau așa i se pare) de Matt, Chad, Alex, Steve.  Ea întoarce lumii ceea ce primește: lipsei respectului îi răspunde cu revoltă, trădării cu răzbunare, durerii cu plecarea. Nu pot să nu mă întreb câte adolescente și-au vopsit părul albastru după lecturarea acestui roman care a făcut furori pe rețelele de socializare… .

E aproape miezul nopții când ne adunăm în casă. Fiecare are în mână câte o sticlă de Martini. Am luat-o cu băutul de dimineață, așa că acum suntem turtă. Jucăm un joc crud, numit „eu niciodată nu am…”.

   În 50 de zile, Gloria trece prin toate încercările posibile, unele greu de imaginat, unele absurde, cum ar fi episodul în care ea își crestează încheietura mâinii pentru a scăpa de un viol și sângele țâșnește violent sau cum îi sunt furate actele în Paris, dar asta nu reprezintă o piedică în a se întoarce acasă cu avionul. Sau cum Dumnezeu poate ea să cheltuiască 13 000 de dolari din contul lui Tezer fără ca aceasta să-și dea seama? Cu toate că a început numărătoare inversă ( Au mai rămas 49, 48, 47, 46… de zile), își face planuri de viitor (de exemplu, dorește să trăiască alături de Steve, de care se îndrăgostește).

   În presă s-a vehiculat ideea că cei care sunt călăuze pentru probele jocului Balena Albastră s-au inspirat din acest roman. Nu cred că acesta a fost scopul autoarei. Mai degrabă a încercat să dea glas frustrărilor adolescenților aflați în conflict cu lumea și cu ei înșiși, iar notele domnului doctor Cristian Andrei au încercat să le ofere o conotație educativă. După cum spune dumnealui, adolescenților le este mai ușor să renunțe la viață decât la libertate.

   Cine altcineva decât o adolescentă să scrie un roman despre adolescenți cu un titlu atât de sugestiv? Mesajul cărții este oarecum ambiguu, zic eu. Pe de o parte, un semnal adresat adulților despre cât rău pot să le facă tinerilor și cât de mult suferă aceștia, pe de altă parte, un soi de ghid de metode de a te revolta. Limita dintre cele două este foarte sensibilă, iar un adolescent în depresie ar putea să aleagă varianta a doua.

Cartea 50 de zile înainte de sinucidere, de Stace Kramer poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

     „Mă iubeşti?”, „Da, te iubesc.”, „Ce se va întâmpla de acum încolo?”.

Fanfan, de Alexandre Jardin-recenzie

Editura: URANUS

An apariţie:1991

Traducere din limba franceză: Angela Cismaş

Număr de pagini: 235

 

   Roata destinului este una de foc şi de gheaţă. Se învârteşte la nesfârşit şi dă peste cap vieţile tuturor. Nimeni nu scapă de forţa-i atotputernică. Este precum glontele unui pistol care s-a înfipt adânc în pieptul nostru şi ne lasă fără de suflare. Efectele pot fi negative – moarte, tristeţe, depresie – sau pozitive – dragoste, fericire, speranţă. Mai grav este când în jocul acestei roţi se află însăşi inima şi atunci pot apărea ura ori iubirea. Roata se opreşte şi ne lasă  o alegere: acceptăm ce ne-a oferit şi ne aruncăm în necunoscut sau luptăm cu destinul şi aşteptăm…Cine are să fie învingătorul?

   Alexandre Jardin s-a născut pe data de 14 aprilie 1965 la Neuilly-sur-Seine. Celebru la 24 ani, adulat, premiat, cu tiraje ameţitoare atingând 700,000 exemplare, un adevărat „fenomen de librărie”, tradus în peste 15 limbi, chiar şi în japoneză, cu producători care se bat pentru drepturile de adaptare cinematografică, Alexandre Jardin, fiul unui scenarist, este considerat astăzi un copil minune al literelor franceze. Până la „FANFAN” (5 martie 1990, Paris), acesta a mai publicat încă două cărţi: „Bille en tête” (Prix du Premier Roman, 1986, ecranizată de Carlo Cotti) şi „Le Zèbre” (Prix Femina, 1988, ecranizată de Patrice Leconte).

   Volumul se deschide cu un citat al lui Molière, „Dom Juan”, „Începuturile au un farmec de nespus”. Acesta reprezintă un indiciu, o piesă din puzzle-ul care este „Fanfan”. Personajul principal este Alexandre Crusoe, strămoşul lui Robinson, după cum afirmă acesta sus şi tare. El doreşte să facă curte unei femei fără a ceda „chemării simţurilor”. Alexandre nu vrea să calce pe urmele părinţilor săi pentru care iubirea s-a stins, aceştia trăind acum de pe urma unor aventuri de o noapte în braţele unor idealuri „Aş fi dorit atât de mult să întâlnesc o fată virtuoasă, care să mă fi adorat şi în acelaşi timp să mă fi silit să-mi înfrânez pasiunea. Dar vai! Femeile acestor timpuri au uitat arta de-a face ca dorinţa să freamăte nerăbdător. Am fost nevoit, aşadar, adolescent fiind, să mă-nfrânez eu însumi  ”. Tânărului îi plac cuceririle, adoră sentimentul de la începutul unei relaţii, dar îi e teamă de ce anume se află dincolo de acesta, îi este frică de necunoscut şi de final. Tocmai de aceea, preferă ca el să aducă primul sfârşitul.

     Alexandre ajunge la vârsta de 20 de ani, începe să studieze la facultatea de Ştiinţe Politice. În relaţiile sale este mereu reţinut şi atunci când alege să le spună fetelor cu care iese care îi este dorinţa – „le vesteam invariabil pe iubitele mele…că aveam intenţia să le dau numele meu, să le fac copilaşi în scurtă vreme şi să le zăvorăsc curând într-o locuinţă înconjurată de garduri.”„Se cărăbăneau toate cu o iuţeală de necrezut.”. Nu după mult timp o va cunoaşte pe Laure căreia îi va cere şi mâna. Data nunţii era deja stabilită, în septembrie, dar relaţia celor doi începe,încetul cu încetul, să se erodeze. Tot răul spre bine: Alexandre o găseşte pe femeia visurilor sale, Fanfan Sauvage, într-un  hotel de pe coasta normandă, condus de Domnul Ti, „un bătrân neobişnuit” şi Maude. Fanfan este de-a dreptul ieşită din comun pentru tânărul nostru: plină de vitalitate, optimistă cu privire la viaţă şi…un pericol pentru acesta, din moment ce îi răvăşea sentimentele şi îl aducea în pragul de a-şi încălca preceptele. De aceea va face un pact cu sine: să rămână fidel lui Laure, dar să o seducă pe Fanfan, să o facă prietena lui, noua jucărie alături de care nu va fi decât un frate

„am visat că un bărbat îmi făcea ochi dulci fără ca vreodată să-mi mărturisească dragostea lui, iar aşteptarea asta dădea naştere la o înfrigurare nemaipomenită”.

  Poate oare personajul nostru să reziste în faţa lui Fanfan? Aparent…da. Mereu când era mai aproape de aceasta, se gândea la o locomotivă şi la liniştea, pacea adusă. O va duce pe Fanfan în Veneţia, îi va aduce o floare-de-colţ din Alpi, se va îndatora pentru a-i cumpăra haine şi pentru a o supraveghea din hotelul aflat vis-à-vis de apartamentul acesteia. Mai mult decât atât, cu câteva luni înainte de nuntă, aruncă toate invitaţiile şi încheie povestea dintre el şi Laure. Alexandre, însă continuă să-i repete lui Fanfan că nu pot fi decât frate şi soră, iar aceasta îi întinde o capcană: îi cere să vină să îi cunoască părinţii deoarece sunt, în fond, o familie acum. Zis şi făcut, dar tânărul nu ştie de ce soţii se poartă atât de afectuos cu el. Primeşte de îndată şi răspunsul: „Gilbert a pus punctul pe i: -Dar când v-aţi logodit?”. Rămâne de citit ce anume se va întâmpla mai departe cu cei doi „trişori” în ale dragostei…

kinopoisk.ru

   Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniprezent şi omniscient, în acelaşi timp şi personaj. Cititorul vede pe tot şi pe toate prin ochii lui Alexandre care se autocaracterizează, se analizează neîncetat, acesta fiind şi elementul care m-a atras de la început la volum „conformismul meu se scurgea pe apa sâmbetei, scoţând la iveală posedatul lipsit de măsură şi pătimaş care dormita în mine, cel care tocmai mă îngrijorase”, „speram că instituţia matrimonială mă va apăra de instinctele mele…ştiam cu precizie că menajul nostru avea să se vestejească…iată de ce era important pentru mine să-i petrec verigheta pe deget celei care nu era femeia vieţii mele…să nu vedeţi nici urmă de cinism în raţionamentul acesta”.

            „Cine mă ia drept smintit n-a iubit cu-adevărat. Nebuni sunt cei care uită să-şi piardă minţile din dragoste”, dar nici nebunia nu trebuie lăsată liberă prea mult, nu-i aşa?     

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Fanfan, de Alexandre Jardin poate fi comandată  de pe târgulcărţii. ro

Sursa foto> Pinterest, kinopoisk.ru

 

by -
11

„E ciudat să fii nostalgic după ceva care în același timp a existat și nu a existat.”

    Omul care a cucerit timpul, de Elan Mastai-recenzie

 

Titlul original: All Our Wrong Todays

Editura: Litera

Colecția Buzz Books

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Vlad Pojoga

Număr pagini: 447

Gen: S.F.

   Un roman atipic, ciudățel scris și cu un subiect controversat: călătoria în timp. Recunosc că această temă m-a fascinat dintotdeauna. Cărțile și filmele cu acest subiect pur și simplu îmi dau fiori. Nu m-aș sătura niciodată să revăd „Undeva, cândva” sau „The Feeling”.

  Din păcate, tocmai autorul acestei cărți ne demontează cea mai folosită premisă atunci când vine vorba de călătoria în timp:

„Uite de ce fiecare film despre călătorii în timp pe care l-ai văzut vreodată e un megarahat – pentru că Pământul se mișcă.”

„Dacă vrei să călătorești înapoi în timp, până a doua zi Pământul ar fi într-un cu totul alt loc în spațiu. Chiar dacă ai călători în timp o secundă, Pământul de sub picioarele tale s-ar mișca aproape jumătate de kilometru. Într-o secundă.

Motivul pentru care orice film despre călătoria în timp e o prostie e că Pământul se mișcă încontinuu și pentru totdeauna. Călătorești în timp o zi, nu mai ajungi în același loc, ci ajungi în vidul spațiului cosmic.”

   Se pare că rotațiile Pământului în jurul axei sale și în jurul Soarelui fac imposibilă teleportarea în altă epocă și în același loc.

   Cartea este atipică, subiectul fiind tratat din punct de vedere științific, dar în același timp, avem de a face cu o poveste distopică.

   Tom Barren trăiește într-o lume ideală. Acțiunea se petrece în prezentul anului 2016, dar într-o realitate alternativă; o realitate diferită de ceea ce știm cu toții, mult mai avansată tehnologic.

„Dar OK, știi viitorul ăla pe care își imaginau oamenii din anii ’50 că o să-l avem? Mașini zburătoare, menajere-robot, pastile  de mâncare, teleportare, ghiozdane cu propulsie, plăci plutitoare, trotuare rulante, pistoale laser, vacanțe în spațiu și baze pe Lună. Toată tehnologia aia uluitoare, transformațională, despre care bunicii noștri credeau că e după colț. (… Totul s-a-ntâmplat, mai mult sau mai puțin, exact cum și-au imaginat ei. Nu vorbesc de viitor. Vorbesc de prezent. Azi, în anul 2016, umanitatea trăiește într-un paradis tehno-utopic al abundenței, realizărilor și miracolului.”

   Ce a făcut posibilă această schimbare? Motorul Goettreider. „11 iulie 1965 a fost punctul central al istoriei, chiar dacă nimeni n-o știa încă.”

   În realitatea alternativă din care vine Tom, a fost inventat motorul Goettreider de către savantul cu același nume, făcând posibilă călătoria în timp. Acel moment a schimbat cursul istoriei. Întreaga civilizație se raportează la momentul în care savantul Lionel Goettreider a pornit mașina.

   Acel aparat a permis susținerea aparaturilor avansate, de unde nivelul ridicat al tehnologiei. Numai că savantul a făcut o singură greșeală: n-a reușit să prevadă apariția unei radiații ce a ucis întreaga echipă câteva zile mai târziu.

   Lionel Goettreider a rămas în istorie drept omul care s-a sacrificat pentru progresul umanității. El și cei 16 martori prezenți la experiment. La școală, fiecare copil învață despre Goettreider și cei 16 martori. Despre mașinăria care a schimbat existența.

   Să revenim la personajul nostru, Tom. Este în umbra tatălui său, un om de știință ce a continuat cercetările lui Goettreider. Mama sa și-a dedicat toată viața soțului (tatăl lui Tom), sprijinindu-l și neglijându-se pe sine. Tatăl este absent, mereu preocupat de cercetările sale și își ignoră familia. Tom a trăit toată viața cu impresia că și-a dezamăgit tatăl, că nu s-a ridicat la așteptările lui.

„Viața e definită în cea mai mare parte de felul în care reacționezi la eșec. Niciodată nu am avut succes la nimic, așa că pentru mine eșecul e practic sinonim cu viața.”

„De ce m-ai făcut?

– Pentru că aveam de lucru, a zis tata, și maică-ta era singură.

Ziua aia trebuia să fie unică în istoria omenirii. Și a fost. A fost ziua în care tata a fost pentru prima dată sincer cu mine.”

   Deși scopul principal al motorului era călătoria în timp, el nu a fost folosit niciodată pentru acest lucru, ci pentru a alimenta cu energie inovațiile tehnologice. Însă momentul a sosit. Tatăl lui Tom a pregătit o echipă, din care face parte și fiul său, pentru a se întoarce la gloriosul moment al pornirii motorului. Numai că nu totul decurge cum s-a plănuit.

   Tom se îndrăgostește de colega sa de echipă, Penelope. Chiar în ziua călătoriei, Penelope află că este însărcinată, ceea ce ar da peste cap întregul protocol. La aflarea acestei vești, tatăl lui Tom anulează operațiunea mult așteptată. Nesuportând eșecul, Penelope se sinucide, dezintegrându-se la propriu particulă cu particulă. Se pare că până și metodele de sinucidere avansează tehnologic în acest univers paralel!

   Distrus, Tom își spune că nu mai are nimic de pierdut și decide să călătorească singur. Nici nu își închipuie, totuși, câte are de pierdut. Se întoarce cu 51 de ani în urmă, cu câteva minute înaintea momentului istoric de pornire a motorului.

Tocmai am devenit primul călător în timp din istorie, dar nu simt cu adevărat grandoarea momentului, pentru că încerc din răsputeri să nu vomit micul dejun din 2016 pe podeaua lui 1965.”

   Dacă ați fost atenți până acum, îmi veți ridica o întrebare. „Păi, cum pe podeaua lui 1965? Nu era vorba că atunci când călătorești în timp, nu poți ajunge în același loc?”. Corect, dar radiația tau, greșeala lui Goettrieder, nu numai că i-a ucis pe membrii echipajului, dar a permis acest lucru: să călătorești în timp, aterizând în același loc.

   Însă cum am spus mai sus, nimic nu merge așa cum a fost plănuit: se pare că Tom plecase fără o parte importantă a echipamentului, care ar fi trebuit să-i asigure imaterialitatea, pentru a nu interveni într-un fel asupra trecutului. În timpul experimentului, ceva i-a perturbat câmpul de invizibilitate, iar Goettrieder l-a văzut. Panicat, acesta a oprit din greșeală motorul și dacă nu intervenea Tom, s-ar fi produs o explozie ce ar fi ras jumătate de continent de pe fața Pământului. Cu ultima fărâmă de luciditate, Tom acționează motorul și se întoarce în prezentul anului 2016. Numai că… nimic nu mai e ce a fost!

Chiar și cu acea mică schimbare, experimentul a eșuat. Rezultatul? Lumea de astăzi, pe care o știm cu toții.

„Înțelegi? Sunt în aceeași lume în care ești și tu. Lumea în care crezi că ai fost dintotdeauna. Neinteresantă, ștearsă, neatractivă, de-abia evoluată față de 1965-ul din care tocmai am plecat.”

   Personajul nostru nu se mai numește Tom Barren, ci John Barren, este un arhitect de succes, mama sa trăiește (în cealaltă realitate alternativă murise într-un accident stupid), are propria ei carieră, iar tatăl său este profesor de fizică la universitate. În această versiune, Tom/John seamănă mai degrabă cu tatăl său din cealaltă realitate: este rece, distant, arogant, preocupat numai de carieră și de propriile succese.

   Se trezește că are și o soră, Greta, cu o personalitate războinică. O caută pe Penelope și da, o găsește, numai că… nu e aceeași Penelope, ci o variantă a ei născută cu 5 luni mai târziu. Corespondența acestui personaj mi se pare cea mai interesantă: în mare parte, ea este aceeași, dar cu unele diferențe considerabile; diferențe cauzate de genetică, ceea ce mă face să mă întreb: dacă și eu mă nășteam mai târziu cu câteva luni, cât de diferită aș fi față de acum? Aș fi avut aceleași trăsături, aceeași culoare a părului și a ochilor? Aș fi fost mai înaltă, mai slabă, mai… cum?

„Această Penelope îi semăna în anumite feluri, dar era diferită în altele. Ca și cum ar fi surori. Doar că nu sunt. Ea e o variantă genetică concepută cu cinci luni mai târziu de aceiași părinți, o combinație identică de cromozomi, cu un rezultat alternativ. Pistruii ei sunt altfel, ca o hartă a cerului de pe altă planetă. Culoarea părului, culoarea ochilor, forma bărbiei, prescripția optometrică, canalele epidermice ale amprentelor ei.”

   Interesant este faptul că unele lucruri s-au păstrat la fel ca în cealaltă realitate alternativă, ca niște ancore: tarta de lămâie preparată de mama lui Tom/John la fiecare aniversare a lui, preferința acesteia pentru literatură, interesul tatălui pentru călătoria în timp și multe altele pe care le puteți descoperi citind cartea.

   Principalul scop al lui Tom este acela de a trezi la viață vechea lume. Lumea lui avansată tehnologic. Însă pe măsură ce petrece din ce în ce mai mult timp cu familia sa și Penelope, constată că îi place mai mult această viață.

„Pe zi ce trece, mă simt din ce în ce mai puțin ca Tom. Simt că se-ntâmplă. Mă transform în el. Mă transform în John.”

   Pentru a-i convinge pe cei apropiați că spune adevărul, că nu este nebun, hotărăște să dea de urma celor prezenți în acea zi la experiment. De cei care ar fi trebuit să fie cei 16 martori și chiar de Lionel Goettrieder.

Va reuși Tom să refacă vechea lume?  Nu puteți afla decât citind…

   Deși la început s-ar putea să vi se pară acțiunea prea lentă iar stilul cam încâlcit, nu renunțați! Abia după partea a doua devine mai interesant, iar finalul este pur și simplu epic! Totul se accelerează, suspansul e la el acasă, răsturnări de situație la tot pasul, nu mai lași cartea din mână și ajungi la concluzia că a călători în timp e foarte periculos. De ce? N-ai idee câte poți schimba, și nu în bine, astfel încât deși mă pasionează acest subiect, m-am trezit bucurându-mă că nu se poate călători în timp. Vă vine să credeți?

„N-ai nevoie de călătorii în timp ca să zdrobești o lume. Dar te ajută.”

„Și călătoria în timp n-o să facă nimic mai bun. O să facă totul și mai rău.”

Iar odată ajunși la final, veți descoperi o idee originală, pe care nici eu n-am bănuit-o. E, doar nu vreți să v-o spun acum!

   Totodată,  mi-a plăcut evoluția personajului principal. La început, Tom este imatur, rezultat al lipsei de atenție și afecțiune din partea părinților; nu a făcut nimic de seamă în viață, a stat mereu în umbra tatălui său. La sfârșitul romanului cunoaștem un altfel de Tom: matur, responsabil. Așadar, cred că putem vorbi de un bildungsroman.

   „Omul care a cucerit timpul” vorbește, chiar dacă la prima vedere nu pare, despre alegeri, posibilități și consecințe. „Ce ar fi fost dacă aș fi procedat așa?”. „Dacă în loc de asta aș fi făcut altceva, care ar fi fost consecințele?”. Sunt sigură că fiecare dintre noi și-a pus măcar o dată aceste întrebări.

Citate:

 „E ciudat să fii nostalgic după ceva care în același timp a existat și nu a existat.”

„O mașină care nu e folosită niciodată e ca un copil care nu se naște niciodată.”

„OK, zice ea, dar dacă fiecare idee creativă pe care o are cineva e împrumutată inconștient din experiențele persoanei dintr-o altă realitate? Poate că toate ideile sunt plagiate fără ca noi să știm asta, pentru că ne vin printr-un fel de patinaj criptic și imposibil de demonstrat al realității?”

„Dacă tu crezi într-o serie de lucruri, dar niciodată nu acționezi conform acelor crezuri, ele nu contează.”

„Lumea nu ne-a fost dată ca s-o controlăm. Ne-am amăgit pe noi înșine că putem s-o controlăm. Dar nu putem! De fapt, toate încercările noastre de a o controla au adus viața de pe planetă mai aproape de dispariție.”

„Inima omului este la fel de complexă și de dificilă ca problemele spinoase de fizică pe care a încercat să le rezolve toată viața ei. Mai grele, de fapt, pentru că fizica are soluții, iar inima are numai întrebări. A zis că în comparație cu iubirea, fizica era o ușurare.”

„Așa descoperi cu adevărat un om. Nu prin succes. Nu prin rezultat. Prin luptă.”

„Faptul de a călători în timp nu e o modalitate de a repara greșelile. Ci una de a face greșeli și mai mari.”

„Mă încălzește gândul că poate nicio idee nu se pierde. Pur și simplu așteaptă undeva într-un vârtej pentru ca altcineva să se gândească la ea.”

„Poate că e prea târziu pentru noi și tot ce putem să facem e să creștem o generație mai puțin captivă în vise depășite, liberă să-și imagineze… altceva. (…) Avem nevoie de un nou viitor.”

 Despre autor:

   Elan Mastai este un scriitor și scenarist canadian. Printre filmele ale căror scenarii îi poartă semnătura se numără: „Ce dacă?” („What if”) – cu Daniel Radcliffe și pentru care a câștigat Premiul Canadian Screen pentru cel mai bun scenariu adaptat; „Samariteanul” („The Samaritan”), „Misterele Întunericului” („Alone in the Dark”), „MVP: Most Verticale Primate”, Sk8 Life”.

   „Omul care a cucerit timpul” este primul său roman, inspirat, după cum a declarat, din revistele SF din anii 1950 ale bunicilor. „Colecția lor de antologii e acum pe un raft, lângă masa la care am scris cartea asta. Chiar și acum, uneori mă mai uit la coperte.” – autorul

 

Cartea Omul care a cucerit timpul, de Elan Mastai poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
8

Pisicile războinice (#6). Vremuri întunecate, de Erin Hunter-recenzie

Titlul original: Warrior cats. The darkest hour

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All

Colecția: Galaxia Copiilor

Gen: Ficțiune, Literatură pentru copii

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 352

   De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă, creatorii celor mai îndrăgite serii de romane pentru copii și tineri: Pisicile războinice (24 de volume), Supraviețuitorii (12 volume) și Exploratorii (12 volume). Aceste serii sunt favoritele puștilor din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, China, Japonia, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Rusia și Coreea de Sud.

   La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

   Uită-ne ajunși la cel de-al șaselea și cel din urmă volum al subseriei ce poartă semnătura lui Erin Hunter. După cinci volume fascinante, înțesate de aventură, suspans și populate de personaje memorabile, a venit rândul să-l aducem în discuție pe cel care oferă un deznodământ aventurilor lui Inimă de Foc. Însă, țineți minte: povestea nu ia sfârșit aici! Un sfârșit este urmat de un nou început…

   Pentru cei care nu au citit încă niciun volum din seria ,,Pisicile războinice”, e necesar să realizez o scurtă introducere. Această poveste oferă o perspectivă asupra lumii din punctul de vedere al unor pisici sălbatice, crescute în pădure, și permite cititorului să facă o incursiune în viața acestora, să le înțeleagă faptele, modul de a trăi și să remarce, într-o manieră diferită, virtuțile și defectele societății umane. De altfel, prin intermediul personajelor necuvântătoare sunt satirizați oamenii, caracterele lor și acțiunile pe care le întreprind, acțiuni care se răsfrâng asupra altor oameni, asupra mediului înconjurător, asupra celorlalte viețuitoare, obligate, până la urmă, să accepte…

   Pisicile din pădure sunt împărțite în 4 clanuri distincte, dar organizate identic, conform unei ierarhii sociale bine stabilite. La nivelul clanului, fiecare pisică ocupă o poziție, știe ce are de făcut pentru bunăstarea întregului grup. De asemenea, viața lor este ghidată după anumite principii, după un cod al războinicilor, în funcție de credința lor în Clanul Stelelor, o divinitate colectivă alcătuită din toți războinicii onorabili care au părăsit, la un moment dat, această lume…

   La sfârșitul volumul anterior, Stea de Tigru – conducătorul Clanului Umbrelor – a încercat să răpună Clanul Tunetului, atrăgând o haită de câini până în tabăra lor. Din fericire, planul i-a fost dejucat de inteligența și de inspirația de moment a lui Inimă de foc – secundul Clanului Tunetului, dușmanul de moarte al lui Stea de Tigru. Pisicile au fost salvate de la o moarte cumplită, câinii și-au găsit sfârșitul, însă totul s-a realizat cu sacrificiul întreprins de Stea Albastră, înțeleapta conducătoare a lui Inimă de Foc.

   În acest volum, Inimă de Foc se vede nevoit să meargă mai departe, deși mentora, conducătoarea, mult prețuita sa Stea Albastră a murit. Trebuie să se conformeze și să-și urmeze destinul ce i-a fost hărăzit. Merge în călătoria la Piatra Lunii pentru a împărtăși ritualul spălării cu Clanul Stelelor.

   În vis, reîntâlnește toate pisicile răposate din clanul său, intră în contact cu nouă dintre ele, de la care primește câte un dar și o viață, de care să se folosească pentru a-și sluji clanul cu demnitate și onoare. Din nefericire, Stea de Foc – căci acesta este noul său nume – primește o previziune legată de o cumpănă pe care pisicile din pădure o vor avea de depășit…

 ,,Stea de Foc a privit înnebunit în jur, căutând ajutor sau răspunsuri la celelalte pisici. Dar în poiană se lăsase întunericul. Pisicile din Clanul Stelelor dispăruseră, lăsându-l singur cu dealul acela sumbru din oase. În vreme ce panica începea să-l cuprindă, a simțit prezența familiară a lui Stea Albastră, blana ei caldă lipindu-se de trupul lui. Nu o vedea, fiind întuneric, dar vocea ei i-a șoptit la ureche:

-Se apropie ceva îngrozitor, Stea de Foc. Cele patru vor deveni două. Leul și tigrul se vor înfrunta în luptă, iar sângele va domni în pădure.

Când a terminat de vorbit, mirosul și căldura blănii ei au dispărut.”

   Această previziune nu-i dă pace lui Stea de Foc, îl însoțește pe tot parcursul cărții. Însă, treptat, piesele puzzle-ului vor începe să se lege și să dea un sens celor spuse de sufletul răposatei conducătoare. Clanul Umbrelor și Clanul Râului se aliază, devenind unul singur – Clanul Tigrilor, sub conducerea lui Stea de Tigru. Acesta încearcă să-i convingă pe Stea de Foc și pe Stea Înaltă (Clanul Vântului) să li se alăture, astfel încât pădurea să fie dominată de un singur clan, însă oferta îi este refuzată. Și pe bună dreptate!

   Pisicile ce i se împotrivesc lui Stea de Tigru sunt pregătite să lupte, să-și dea viața pentru a păstra rânduiala celor patru clanuri. În schimb, conducătorul tigrilor îi surprinde în mod neplăcut, întrucât a cerut sprijinul Clanului Sângelui, clan alcătuit din pisici vagaboande ce locuiesc în satul celor Două-Picioare și ce se hrănesc cu gunoaiele aruncate de aceștia. Ceea ce va urma va șoca toate pisicile.

   Clanul Sângelui dorește să domine pădurea și să dea clanurile la o parte. Stea de Foc nu are de gând să renunțe, continuă să spere, să creadă în ajutorul și în sprijinul Clanului Stelelor, însă totul e incert…

Va reuși Stea de Foc să înlăture Clanul Sângelui, să-l gonească din pădurea lor? Ce rol va juca Clanul Stelelor în această bătălie pe viață și pe moarte? Liniștea, pacea, ordinea vor putea prinde rădăcini în pădurea pisicilor războinice?

,,-Și acum veghem asupra ta. Tu ești pisica pe care am ales-o, Stea de Foc. Tu ești focul care va salva clanul. Nu te-a adus niciun războinic din Clanul Stelelor. Ai venit de bunăvoie, pentru că ai spiritul unui războinic și inima unei pisici loiale. Credința ta în Clanul Stelelor îți va da puterea de care ai nevoie.”

   Vă invit să citiți acest volum minunat și, totodată, întreaga serie! Eu o recomand copiilor și adulților, deopotrivă. Cei mici vor descoperi o poveste fermecătoare, ce le va deschide apetitul pentru lectură, iar cei mari vor avea parte de o istorie deosebită, dedicată copiilor, dar ale cărei semnificații le vor înțelege altfel…

Și nu uitați: o aventură s-a sfârșit, iar alta e pe cale să înceapă!

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Pisicile războinice (#6). Vremuri întunecate de Erin Hunter şi întreaga serie,  poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

,,Adevărata libertate înseamnă să ai dreptul de-a fi sclav. Libertatea să-mi pupe curu ’ negru postbelic."

Io contra Statelor Unite ale Americii, de Paul Beatty. Cum să strigi Rasism! într-o lume postrasială

Editura Litera,  2017

Colecția Clasici contemporani LITERA

Titlu, original: The Sellout (2015)

381 de pagini

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Adevărata libertate înseamnă să ai dreptul de-a fi sclav. Libertatea să-mi pupe curu ’ negru postbelic.

   Să încep să citesc Io contra Statelor Unite ale Americii a reprezentat o provocare, să termin cartea, un triumf! A mers greu lectura, chiar dacă traducerea este una de excepție și reușește să surprindă substanța și umorul lingvistic din această satiră contemporană, apreciată și premiată de critica literară. Romanul dorește a fi o palmă pe obrazul americanilor, în timpul președinției lui Barack Obama, când, contrar așteptărilor, frustrările rasiștilor iau amploare și conduc uneori la proteste în masă.

   Personajul principal, din perspectiva căruia aflăm ce înseamnă să fii afro-american în țara ta cu un președinte care-ți împărtășește rasa, se află în fața Curții Supreme pentru o presupusă segregare rasială prin deținerea unui sclav, singura infracțiune de care se face vinovat. În apărarea sa poate veni Hominy, care s-a autointitulat sclav și a refuzat în mod repetat eliberarea.

În dimineața următoare, o zi de joi, m-am trezit cu Hominy în curtea mea, fără cămașă și-n picioarele goale, legat de cutia poștală, cerându-mi să-l biciuiesc. Nu știu cine i-o fi legat lui mâinile, dar știu că Hominy mi-o forța pe a mea. […]

–Bate-mă, atunci! Tăbăcește-mi pielea asta nemernică de negrotei! Bate-mă, dar să nu mă omori, stăpâne! Bate-mă doar cât să simt iar ce-mi lipsește!

   Prologul îl surprinde pe naratorul al cărui nume aproape că nu este dezvăluit; își spune simplu Io (Me/Yo) în fața Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii susținându-și cauza. Om cu studii superioare și cu un intelect peste medie, susține un monolog energic, aproape convingător. Aproape…

Segregare rasială? Sclavie? Jeg împuțit, știu al naibii de bine că părinții tăi te-au crescut mai bine de-atât! S-o punem, deci, de-o spânzurătoare!

   Privim apoi retrospectiv la viața acestui Io, la copilăria trăită cu un tată-sociolog controvesat, care-și realizează studiile psihologice pe fiu, apoi își notează realizările într-un jurnal imaginar. Scenele acestea sunt povestite în detaliu și sunt singurile care par realiste, chiar dacă șochează prin violență. Găsesc o explicație în faptul că, pe măsură ce trec anii, naratorul își pierde echilibrul psihologic, iar amintirile din copilărie sunt singurele care se păstrează intacte în memorie. Știam că nu-i cazul să implor milă, fiindcă mila, în cazul ăsta, ar fi fost o prelegere despre cum căpătasem ce meritam fiindcă citisem singura carte cu benzi desenate pe care-o avusesem vreodată.

   După moartea tatălui ucis în mod stupid de poliție, își duce traiul în același ghetou agrar ca înainte, Dickens, aflat la periferia orașului Los Angeles, cultivând pepeni pătrați și încercând să facă ceea ce făcea și tatăl său: să calmeze oamenii de culoare furioși. Apariția lui Hominy  Jenkins îl determină să pornească un război cu scopul de a reașeza pe hartă Dickens-ul. Visul său este de a reinstaura sclavia, fapt care îl aduce în fața Curții Supreme.

Cele trei legi de bază ale fizicii ghetoului sunt: cu negroteii cu care ai de-a face o să tot ai de-a face; indiferent unde-i soarele pe cer, ora e întotdeauna „limba mare-n curu’ maimuței și limba mică-n vârful puței”; iar a treia că, ori de câte ori cineva la care ții a fost împușcat, invariabil te vei întoarce acasă în vacanța de iarnă, la jumătatea anului întâi de facultate, și vei lua calul la o mică plimbare de după-amiază ca să te vezi cu tatăl tău la o întrunire a Intelectualilor Gogoșii Înfoiate, intelighenția locală.

   Cartea e scrisă pe un ton vesel, provocator, de parcă am asista la un spectacol de stand-up despre cultura hip-hop dintr-o lume absurdă, în care locuitorii au trăsături și comportamente exagerate, caricaturale. Uneori, firul epic este întrerupt de explicații interesante în felul lor, dar care nu reușesc să susțină interesul cititorului (cum ar fi fragmentul citat mai sus, pe care l-am citit de vreo trei ori și încă nu știu sigur dacă l-am înțeles). Limbajul personajelor parcă e desprins din piese rap, violent, sarcastic, acuzator, argotic.

–Ai ordonat Codul Roșu?

–Posibil. Sunt așa de blană acuma…

–Cum se cheamă? Zice despre jointul pe care-l ține între degete.

–Încă n-are nume, dar Cod Roșu sună destul de mișto.

   Cu toate că prima impresie e cea de „Căcat cu lopata” (ca să citez titlul primei părți) și că volumul nu e decât o antologie de umor negru închegat de niște personaje în jurul unor evenimente, romanul este de o profunzime dureroasă. Sub masca unei parodii despre rasă, putere, politică, țară se ascund probleme generale, încă nerezolvate și care se dovedesc tabu.

Nimeni nu se naște încărcat de ură pentru o altă persoană din cauza culorii pielii, a istoricului sau a religiei. (Barack Obama)

Cartea Io contra Statelor Unite ale Americii, de Paul Beatty poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

             Vassa și noaptea, de Sarah Porter-recenzie

Titlul original: Vassa in the night

Traducere din limba engleză: Mihaela Sofonea

Gen: Fantasy, Young Adult

Editura: Nemira Publishing House

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 336

    Sarah Porter este scriitoare, pictoriță și profesoară. Este autoarea trilogiei Lost Voices: Lost Voices, Waking Storms și The Twice Lost. Sarah și soțul său trăiesc în Brooklyn, New York.

                Din momentul în care ,,Vassa și noaptea” a fost tradusă și publicată în română (ba chiar, dinainte) mi-am dorit s-o citesc. Coperta fermecătoare și descrierea incitantă au fost suficiente pentru a mă convinge, astfel încât am inclus-o cât mai curând în planul de lectură. Nici nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul în compania acestei cărți, paginile au zburat, de parcă ar fi fost vrăjite, ghidate de bagheta unui magician. Iar în fața mea s-a ivit o sferă magică, în interiorul căreia ochii mei au urmărit o poveste minunată…

   Poate că nu începe cu ,,A fost odată ca niciodată…”, însă are, cu siguranță, un punct de pornire, pe care, spre deosebire de un basm, îl vom afla pe parcurs. Din această poveste nu lipsește magia, nu lipsesc ființele înzestrate cu puteri ce ne depășesc capacitatea de înțelegere. Există, de asemenea, aventură, suspans, momente critice în care cititorul crede că totul s-a sfârșit. Dar finalul… este demn de un basm, în care… știți voi cine pe cine învinge.

   Protagonista este personajul eponim al textului, și anume Vassa Lisa Lowenstein, în vârstă de șaisprezece ani. Viața sa de până acum nu a fost nicidecum ușoară. A rămas orfană de mamă, tatăl a părăsit-o – mânat de dorințe stranii, de neînțeles, iar acum locuiește în Brooklyn, New York, alături de mama sa vitregă și de surorile sale vitrege, Chelsea și Stephanie. Familia o consideră o copilă cu tulburări comportamentele, o persoană dificilă cu un caracter oarecum josnic. Chelsea este singura puțin mai înțelegătoare, cea care încearcă s-o ajute să treacă peste traumele care i-au marcat copilăria, fiindu-i alături, deși între ele nu există nicio legătură de sânge.

,,Cât despre mine, mă îngrijesc de lebedele mele, căci sunt calde și rănite și, spre deosebire de Pangolin, nu sunt deloc liberă. Nu am calificările necesare pentru  a distruge noaptea sau pentru a manevra documente juridice. S-ar putea chiar să fiu la ananghie, întemnițată într-un cerc de capete retezate și un stol de păsări agitate; teritoriul meu este o insulă de sânge și zăpadă, care scânteiează sub lumina de culoarea apusului, emanată de BY’s. Țara mea este ciotul unde desfac batonul pentru Erg și o așez pe coapsă. Îl mănâncă într-o catedrală vie, mișcătoare de gâturi albe, arcuite.

O fi teritoriul meu mic, dar în el pot încă iubi ce e în fața mea din toată inima, din cât mi-a mai rămas din ea.”

   Înainte să moară, Zinaida, mama Vassei, o pictoriță talentată și o femeie lipsită de inhibiții, i-a lăsat acesteia în grijă o păpușă din lemn, cerându-i să aibă grijă de ea și s-o țină ascunsă de toți ceilalți. Această păpușă avea să fie botezată Erg și avea s-o însoțească mereu pe Vassa, împărțind mâncarea cu aceasta, provocându-i și necazuri, din când în când.

   În lumea în care trăiește Vassa, nopțile sunt tot mai lungi, soarele întârzie, adesea, să-și facă apariția pe bolta cerească. Se pare că totul este provocat de magie, de faptele unora care au ales să răpească fragmente din noapte și să le încătușeze în diverse locuri, precum într-un corp de motociclist. Doar că Vassa nu știe aceste lucruri. La fel ca toți ceilalți bănuiește că totul este doar un fenomen, inexplicabil, de altfel.

,,Deasupra noastră, norii atârnă ca o mie de ouă întunecate. Simt că încearcă să nu plângă. Simt că nici măcar nu știe exact ce este plânsul. O vreme urcăm și coborâm împreună pantele miezului nopții și singurul sunet este bâlbâiala vântului.

-Noaptea te vede, Vassa, îmi spune el în cele din urmă.

Încearcă să schimbe subiectul?

-Presupun că noaptea vede tot. Dacă vede.”

   Erg se ține de șotii, astfel încât Vassa este acuzată de Stephanie că ar fi o hoață, fapt complet neadevărat, însă fetei îi este imposibil să-și dovedească nevinovăția. Într-o noapte, Stephanie o trimite la BY’s, un magazin straniu în care hoților li se taie capetele, singurul loc deschis non-stop, singura lumină puternică din marea de întuneric a nopții.  Ajunge acolo și este acuzată că ar fi încercat să fure ceva din magazin. Proprietara, bătrâna Babs Yagg, o obligă să lucreze trei nopți în magazin, în schimbul vieții sale.

   Ceea ce nu știe Vassa e că cele trei nopți petrecute aici o vor schimba pentru totdeauna. Căci fiecare noapte va fi însoțită de o provocare, de o sarcină venită din partea vârstnicei patroane. O are pe Erg alături, o păpușă mică, dar capabilă de fapte mari, cea care, într-un fel sau altul, a adus-o aici, pentru ca destinul Vassei să se împlinească. Sau nu.

   Parcarea magazinului este străbătută noapte de noapte de un motociclist, la prima vedere, înfiorător. Vassa va putea vorbi cu el doar în vis, atunci când vor zbura pe motocicleta bărbatului, prilej cu care îi va afla adevărata identitate. Va încerca să-l ajute și pe el să scape din robia lui Babs, a acestei femei malefice, crude, care se dovedește a fi o vrăjitoare. Nu doar o singură dată, Vassa va fi pusă în situații, aparent, lipsite de orice cale de scăpare.

,

,Așadar, ce este deasupra noastră când soarele e dedesupt? Patul îngust scârțâie când îmi las capul pe spate. Aproape că mă aștept să se deschidă tavanul și să-mi dezvăluie răspunsul, dar, de fapt, îl cunosc oricum. El fusese cândva noaptea sau o parte din ea, în orice caz. Iar acum, că e din nou zi, îmi lipsește mult prea mult ca să mă simt bine. Când îl voi revedea, voi ști că nu mă mai desparte decât o noapte de supraviețuire, dar începe să pară că am mult mai multe de făcut aici, în afară de a scăpa cu viață.”

   Și, fără îndoială, partea cea mai fascinantă a poveștii o reprezintă prietenia și sentimentele care se nasc în sufletul mare al  adolescentei. Ea se împrietenește cu motociclistul năpăstuit, cu un cârd de lebede ce au fost altădată oameni, cu o pereche de mâini – numită Dexter – care datorită ei înțelege cât de rea este Babs. Și, mai mult decât atât, Vassa se împrietenește cu noaptea sau poate că noaptea se împrietenește cu ea, ajutând-o și cerându-i ajutorul în același timp. Poate că se și îndrăgostește, însă asta rămâne să aflați de unii singuri…

,,Noaptea e peste tot, acoperind fiecare frunză și fereastră de pe întreaga emisferă. Atunci, de ce simt clar că se apropie ca răspuns la cuvintele mele? O simt agățându-mi-se de gene ca o molie făcută din vânt. Simt că mă caută, că răscolește după toate secretele din adâncurile ființei mele, strecurându-se în ochii mei.

Simt cum mă sărută tandru, ca sângele care-mi pulsează în buze.

<<Noaptea te vede, Vassa.>> ”

Va reuși Vassa să scape din mâinile lui Babs? Ce este, de fapt, Erg, ce misiune are, cu ce scop a fost creată de Bea? Ce se ascunde în spatele motociclistului? Va scăpă Brooklyn-ul de domnia fermecată a nopții?

       Am fost curios să descopăr povestea aflată la baza acestui roman, mai exact ,,Vasilisa cea frumoasă”, și, prin urmare, am citit-o. Nu pot să spun decât că apreciez nespus reinterpretarea basmului rusesc într-o manieră modernă, de actualitate, schimbând cadrul rusesc, pastoral cu unul american, citadin. De asemenea, am fost încântat să descopăr o serie de elemente ce s-au păstrat și în romanul fantasy. Spre exemplu, situația familială a Vasilisei, păpușa moștenită de la mama răposată, întâlnirea cu Muma Pădurii sau baba Iaga și probele la care a fost supusă de aceasta.

   Ce-i drept, Sarah Porter a dezvoltat foarte mult istoria, punând accentul pe trăirile și sentimentele personajului principal, făcând din el un erou, oferindu-i ajutoare, prezentându-l în lumini și umbre. Nici scriitura ei nu este de neglijat, întrucât mânuiește cu dibăcie cuvintele și țese povestea cu iscusință și cu nelipsitul strop de magie.

   Mai e nevoie să mai spun ceva? Doar atât: citiți ,,Vassa și noaptea” de Sarah Porter! Bucurați-vă de Brooklyn-ul aflat sub conducerea întunericului, alăturați-vă Vassei în misiunea sa de a restabili ordinea în univers și, mai ales, în colțișorul ei de lume, în viața sa ce abia acum începe cu adevărat…

,,- Da, spun eu, apoi îmi dau seama că este prima dată de când a murit mama când cuvântul acasă înseamnă ceva pentru mine, nefiind doar o vorbă goală.

Chiar dacă Chelsea mi-e rudă sau nu, ea înseamnă familia mea mai mult decât a însemnat vreodată oricine altcineva. E familia mea pentru că îi pasă destul încât să-și bată capul. Indiferent pe cine am pierdut în viață, Chelsea este aici, acum, și sunt recunoscătoare că o am.

-Da, Chelsea, sunt gata să vin acasă.”

            LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Vassa și noaptea, de Sarah Porter poate fi comandata de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Charlotte, de David Foenkinos-recenzie

Editura: Nemira

Titlu original: “Charlotte”

Număr de pagini: 240

Traducător: Cristina Nan.

 

   Copilăria tragică și-o petrece la Berlin. Naziștii o exclud treptat din societatea germană. Dragostea arzătoare o trăiește înainte de a lăsa tot și de a se refugia în Franța. Acolo își transpune spaimele, visele și dorințele în desene fascinante, pe care i le încredințeaza medicului personal.

Portret al unei femei excepționale și evocare a unui destin tragic, Charlotte, adevărat succes de librărie, este și povestea unei căutari. Un scriitor a pornit în căutarea lui Charlotte Salomon, artista care și-a găsit sfârșitul la Auschwitz. Din cioburile sparte ale istoriei și din obsesia lui David Foenkinos s-a născut un roman al emoțiilor tari.

   David Foenkinos s-a născut pe 28 octombrie 1974 la Paris. A studiat literatura la Sorbona. Pasionat de jazz, a fost o vreme profesor de chitară. Romanul său de debut, intitulat Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux Polonais, a fost publicat în 2001 la Editura Gallimard și a câștigat Premiul François Mauriac. Au urmat apoi alte romane, tipărite la edituri prestigioase, recompensate cu numeroase premii și traduse în treizeci și cinci de limbi. Printre ele, Le potentiel érotique de ma femme (2004), En cas de bonheur (2005), Nos séparations (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Je vais mieux (2013). Potrivit statisticilor, cărțile sale se bucură de un real succes de vânzări în Franța.

  Împreună cu fratele său Stéphane, David Foekinos a realizat adaptarea cinematografică a romanului său La délicatesse, în care rolurile principale le revin actorilor Audrey Tautou și François Damiens.

   Prima mea întâlnire cu David Foenkinos a fost când am citit “Delicateţe”, un scurt roman, despre iubire. Mi-a plăcut mult, evaluându-l pe goodreads cu 4 steluţe. De asemenea, am rămas cu o impresie bună despre modul de scriere al autorului francez David Foenkinos. În “Charlotte” stilul este complet diferit faţă de cel folosit în “Delicateţe”. Dacă în romanul “Delicateţe” stilul este încărcat cu figuri de stil şi imagini artistice, în “Charlotte” este unul simplu, general, aducând cu o compunere a vrunui copil, întrucât propoziţiile sunt foarte scurte. Mie mi s-a părut inedit să prezinţi o poveste interesantă, folosind propoziţii obişnuite, uneori monosilabice, pentru că ajută cititorul să lectureze cartea într-un timp mai scurt. Eu am terminat romanul în 4 ore, dar am mai făcut şi pauze, pentru a analiza mai bine întâmplările şi evenimentele prezentat în roman.

   “Charlotte” este o cărticică de metrou, perfectă pentru cititorii care aşteaptă staţia lor parcurgând câteva pagini. “Charlotte” este o carte pentru oamenii ocupaţi, care cu greu îşi găsesc timp de lectură, dar şi pentru persoanele care au citit ceva mai “greu de digerat” şi vor să continue cu un roman mai uşor, un roman care să ofere momente de relaxare.

   Structurat pe opt părţi plus un epilog, însumând nu mai mult de 240 de pagini, “Charlotte” spune povestea de viaţă a unei tinere pictoriţe, tratată cu răutate, ură şi dispreţ de ceilalţi oameni, deoarece era evreică. Pe numele său real, fata se numea Charlotte Salomon, fiind o artistă, pictând cu măiestrie şi originalitate tablourile sale, remarcându-se în special pentru modul diferit de a transpune pe hârtie chipuri şi frânturi de viaţă în perioada nazistă, lăsându-se ghidată de imaginaţia sa bogată şi de sentimentele ei.

Pentru că mi s-a părut interesat modul de scriere, am să prezint şi eu rezumatul romanului în acelaşi stil:

Franziska şi Charlotte sunt mult mai mult decât surori.

Sunt cele mai bune prietene.

Dar într-o zi Charlotte se sinucide, aruncându-se de pe un pod, hotărâtă să încheie orice socoteală cu viaţa, şi nicio zi de-a Franziskăi n-a mai fost la fel, tristeţea îndepărtând bucuria şi lumina ce se i se citeau pe chip.

Cu fiecare oră fără prietena ei, Franziska se simţea din ce în ce mai rău.

Şi mai rău.

Mult mai rău.

Berlinul este în plin război, Germania declanşând războiul, invadând Polonia.

Iar Franziska pleacă pe front pentru a ajuta soldaţii răniţi şi a acorda îngrijiri medicale.

Familia ei nu este de acord, însă decizia Franziskăi este definită.

Irevocabilă.

Categorică.

Frontul îi aduce şi prima dragoste Franziskăi, întâlnindu-l pe Albert, un bărbat bun şi cu un suflet mare, fiind doctor pe front.

Atât de ocupat era doctorul Albert, încât nici nu-şi ridica capul să vadă chipul asistentelor, mânuind cu indemânare obiectele medicale şi tratând zeci de bolnavi în câteva minute.

Observând că a transpirat, Franziska se apropie de el şi-l şterge pe frunte cu o batistă.

La gestul ei, Albert îşi ridică capul, îşi descreţeşte fruntea şi, cu o privire blândă, schiţează un zâmbet.

Tânăra Franziska simte pentru prima dată fluturaşi în stomac şi iubire pentru medic.

Iubire adevărată.

Sinceră.

Din inimă.

Războiul continuă, iar Albert revine pe front.

Primind o scrisoare de la soţia sa, Albert află că aceasta este însărcinată cu copilul lui.

Copilul se dovedeşte a fi o fetiţă şi Franziska vrea să-i pună numele surorii sale moarte, Charlotte.

Propunerea nu este acceptată de Albert, refuzând categoric să-i pună numele unei sinucigaşe fiicei lui.

Charlotte se naşte, creşte şi devine din ce în ce mai frumoasă.

Născută şi crescând în compania muzicii cântate de mama ei, fata începe şi ea să repete versurile, în timp ce desenează.

Franziska se sinucide, la fel ca sora sa Charlotte, promiţându-i fiicei sale că-i va scrie o scrisoare din cer.

Când primeşte vestea, Charlotte  nu spune nimic.

O gripă fulgerătoare i-a răpit mama.”

Dorindu-şi să depăşească sinuciderea soţiei sale, Albert o cunoaşte pe Paula, o cântăreaţă strălucitoare, şi, mai apoi, Albert o cere în căsătorie.

Naziştii încep să-şi arate colţii evreilor, Paula fiindu-i interzis să mai cânte.

Evreilor li se confiscă bunurile şi multe dintre drepturile lor sunt şterse.

Charlotte este acceptată la Academia de arte frumoase, din Berlin, şi, cu toate că este evreică, profesorii sunt încântaţi de ea.

Retrăgându-se în ea şi mai tot timpul tăcută, tânăra pictoriţă Charlotte devine un om retras şi trist.

Paula îşi pierde profesorul de muzică, dar primeşte un altul, pe Alfred, prima dragoste a lui Charlotte, care o face să se simtă din nou bine, zâmbind mai des şi fiind mai fericită.

După o scurtă plimbare împreună, Alfred şi Charlotte fac dragoste pentru prima dată.

“Chipul îi este umbrit.

Trectul îşi ia zborul.

Înspăimântat de dominaţia totală a prezentului.

Ea se abandonează cu şi mai multă dăruire.

Astfel se exprimă fericirea.”

   Tatăl lui Charlotte este arestat, fără vrun motiv anume, fără vreo explicaţie, ci zicându-i doar “vă rugăm să ne urmaţi”, par-car-fi personajul lui Kafka, Joseph K.

   Din ce în ce mai mulţi evrei sunt deportaţi în lagăre, luaţi cu forţa, iar dacă se opun mor pe loc împuşcaţi.

   Înspăimântată, Charlotte pleacă în Franţa la bunicii ei, minţind autorităţile că se duce să aibă grijă de bunica suferindă, în realitate fugind din calea germanilor.

“Îşi părăseşte amintirea, viaţa, copilăria.

Şi mai ales, îl părăseşte pe el.

Marea, unica ei iubire.

El, care e totul pentru ea.

Amantul şi sufletul ei.”

   Nu după mult timp de când ajunge aici, bunica lui Charlotte vrea să se sinucidă, spunând că lumea nu mai are cum să-şi revină, dar nepoata ei o salvează în ultima clipă.

   Furios pe Charlotte, bunicul îi dezvăluie secretele bine tăinuite până atunci, printre care şi unul ce face referire la moartea Franziskăi.

Charlotte află că mama sa s-a sincucis şi tot universul ei se dărâmă.

Oare se va sinucide şi ea? Cum se va termina romanul?

   “Charlotte” este o carte biografică, ce urmăreşte destinul tinerei pictoriţe Charlotte Salomon, o desenatoare care şi-a urmat pasiunea, întâlnind zeci de piedici puse de sistem sau de oameni. Recomand cu drag cartea celor care vor să afle mai multe informaţii de Charlotte Salomon, dar şi celor care-şi doresc să citească o carte care-ţi captează atenţia încă de la primele pagini.

Lecturi frumoase tuturor

 

Cartea Charlotte, de David Foenkinos poate fi comandată de pe Libris.roPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

i

 

 

 

by -
9

Printre şacali, de Philip Shelby-recenzie

Traducere: Mariana Popescu-Mălăieşti
Editura: Lider -1997
Număr pagini: 409

“Griffin North, general american de culoare, un adevărat idol al armatei americane, moare în condiţii misterioase. Concluziile anchetei nu sunt acceptate de maiorul Mollie Smith care, convinsă că generalul a fost asasinat se lansează într-o temerară acţiune de descoperire a adevărului.”
“Firele duc până sus, obstacole aproape insurmontabile i se aşează în cale pentru că puţini sunt cei care vor ca adevărul să iasă la lumină.”

   “Nu lipsesc urmăririle, întâlnirile secrete, ameninţările, capcanele de tot felul…Pe parcursul acestor evenimente, Rachel descoperă taine atât de uluitoare încât viaţa ei nu ar mai putea fi niciodată aceeaşi cu cea de până acum. Această, dacă va reuşi să mai rămână în viaţă…”

    În Baltimore, Rachel Collins asista la încercarea de capturare a sergentului Charlie Dunn, care se presupunea că ar face trafic de arme. Poliţia încearcă să evite amestecul armatei, dar trebuie totuşi să transmită informaţiile. Informatorul le spusese că Dunn vrea să vândă armele furate armatei unui şef regional al Gărzii Albe. Cei de la secţia de Criminalistică din Cadrul Armatei, de la Fort Belvoir, nu reuşesc să găsească nimic incriminator referitor la Dunn şi decid s-o trimită pe Rachel că observator.
Când Rachel vede că Dunn avea cu el soţia şi copilul, că-i agresează pe amândoi,i ntră peste el. Copilul şi soţia sunt salvaţi, Dunn este împuşcat, dar reuşeşte să-i spună lui Rachel că este mândru că a contribuit la moartea negrului, a generalului North.

   De departe, de pe un acoperiş, cel numit “Inginerul” urmăreşte cu atenţie totul .El pusese la cale toată treaba, vrând ca Dunn să fie ucis fără bănuieli, în fond era singurul care ştia cine era de vină pentru accidentul generalului. Însă îşi dă seama că Dunn îi spusese ceva lui Rachel, dar n-o ucide încă, vrând să afle ce ştia.

   Pe altă scenă, în sala de audieri a biroului senatului, judecătorul Simon Esterhaus urma să spună concluziile raportului în urma cercetării morţii lui North. Maiorul Mollie Smith, agent special din cadrul CID, aştepta să vadă, deşi era aproape sigură de concluzii, aproape sigură că se dorea muşamalizarea. În ultimele săptămâni îşi condusese propria anchetă pentru că era sigură că generalul fusese ucis. Aşa că aflase tot ce se putea despre Esterhaus. Judecătorul era de origine umilă, dintr-o comunitate agricolă din Ohio, fusese un student strălucit, lucrase ca grefier pentru un judecător de la Curtea Supremă de Justiţie, devenise cel mai tânăr partener la biroul de avocatură Bell and Robertson, firmă de renume din Washington. Apoi judecător în Maryland, baroul federal, comitete guvernamentale şi prezidenţiale, acum era nominalizat de către preşedinte pentru ocuparea unui loc rămas liber la Curtea Supremă de Justiţie.

   Mollie ştia că North însemna o ameninţare pentru mulţi, unii îl vedeau chiar ca pe un viitor preşedinte, dacă America în noul mileniu ar fi putut accepta un preşedinte negru:

“Ar fi putut să devină, gândi Mollie. În ciuda tuturor îndoielilor lui cu privire la politică, şi a temerii că dacă ar părăsi uniforma militară s-ar pomeni pe tărâm străin şi ostil..”

   La tribunal Mollie o întâlneşte şi pe Pamela Esterhaus, soţia judecătorului, pe care o cunoscuse în timpul razboiului din Golf. Acum Pamela lucra pentru Ministerul Justiţiei la aşa zise “resurse umane”. Pamela, o femeie frumoasă şi frapantă merge să-şi caute soţul, pe care de altfel îl domină, pentru că el o iubea :

Pamela îşi ascundea sexualitatea precum un magician, în viaţa ei personală nelăsând să se vadă nimic din această. Şi-o dezvăluia într-o splendoare nudă numai atunci când avea nevoie să cucerească sau să-şi satisfacă vreo dorinţa.”
“Esterhaus cunoştea în totalitate şi pe fiecare în parte treptele puterii ei. Purta cicatricile respective. Şi totuşi în ciuda tuturor suferinţelor pe care i le impusese, în ciuda tuturor încălcărilor de lege pe care îl făcuse să le accepte, nu era în stare să o respingă sau s-o refuze, după cum nu putea nici să schimbe influenţa lumii asupra fluxului şi refluxului.”

   Dar, deşi nu ştia nimeni, Mollie fusese iubita lui North, aşa că nici nu se gândeşte să accepte concluziile raportului. Mai mult, avea doi martori care puteau dovedi că moartea generalului nu fusese un accident, şi mai ales că judecătorul avusese un dosar vast şi complex despre North.
Când Rachel, adjuncta ei, cu care era şi foarte bună prietenă, îi spune ce-i şoptise Dunn înainte de-a muri, ea hotărăşte să-i pună pe cei doi martori la adăpost, până termină cercetările. Nu-i ascunde prin sistemul oficial de protecţie a martorilor, ci pe cont propriu, pentru că nu ştie în cine poate avea încredere şi cât de sus erau complotiştii.
Împreună cu Rachel îi pun pe Copeland şi pe Beth la adăpost. Dar Mollie este ucisă , de acelaşi tip numit “Inginerul”, deşi acesta nu reuşeşte să afle de la ea adresa martorilor.

   Rachel preia cercetările împreună cu Logan Smith, fratele lui Mollie. Logan este chemat de preşedinte să afle cine a omorât-o pe Mollie. Instructajul şi sprijinul urma să i-l dea Esterhaus, în care preşedintele avea deplină încredere, şi orice află îi raporta numai acestuia. Iniţial Esterhaus încearcă să afle de la Logan dacă ştia cumva la ce lucra sora lui, şi-i dă acestuia paginile găsite în cutia ei de valori, corectate şi şterse de către Inginer, care le găsise şi pe cele de acasă. Cu toate că ştersese numele martorilor, Inginerul voia ca Logan şi Rachel să-i găsească pentru ca el să-i poată elimina. Logan îi cere judecătorului un permis pentru nivelul Top Secret-numit Cosmic, permis care-i permitea accesul la toate nivelele, un permis pe care doar preşedintele îl putea elibera.

Esterhaus îl sprijină, pentru că recunoaşte iscusinţa planului Inginerului: Logan îi va găsi pe Rachel şi pe martori, dar bineînţeles că nici unul dintre ei nu va fi lăsat în viaţă.

“Abia atunci vom fi în siguranţă, gândi Esterhaus.”
“Alcoolul îi producea întotdeauna efectul acesta-scormonea suferinţa pe care o ascundea de ochii lumii cu atâta scrupulozitate.”

Cine să fie în siguranţă? Pe cine proteja Esterhaus? Cine se află la baza tuturor problemelor?
Care era motivul tuturor capcanelor şi crimelor?

   Logan Smith îşi începuse cariera la FBI cu 20 de ani în urmă, imediat după colegiu. După instrucţie a activat în secţia de cercetări penale a Biroului, apoi ajutor de director adjunct, a înaintat rapid specializându-se în situaţii dificile în care era necesară atât iscusinţa intelectuală cât şi cea fizică. A urmărit diferite bande, apoi după ce-a fost împuşcat l-au trecut la contraspionaj extern. S-a apucat de vânat spioni, dar nu cu arma, ci luând urmă banilor. Apoi a înfiinţat secţia de terorism intern unde avea câţiva oameni cu care lucra permanent, ca şi Lucille, echipe de intervenţie în toate oraşele mari şi mai ales multe materiale despre care cei de sus nu aveau cunoştiinţă.
Deocamdată hotărăşte să ancheteze de unul singur, mergând pe urmele lui Mollie, la biroul ei, la Langley, discuta cu Sam Peterson crezând că sora ei a apelat la programul de protecţie al martorilor. Află că Mollie nu apelase la el, dar este intrigat de trenurile văzute la el în birou, unul dintre colegi îi spune că Sam Peterson este un colecţionar şi că ei îl porecleau “Inginerul”.
Doar că Smith nu auzise încă de “Inginer”.

   Smith o găseşte pe Rachel la hotelul unde era ascuns Copeland, doar că Inginerul ajunge înaintea lor la el şi înainte de-al omorî află unde e Beth.
Cei doi îşi unesc forţele, ajung în oraşul lui Beth chiar când casa, în care se presupunea că stă această, este aruncată în aer. Doar că Beth dormise în seara respectivă acasă la părinţii ei. Ea le spune despre dosarul pe care Esterhaus îl avea despre North. Cei doi încearcă să găsească dosarul, doar că Inginerul ajunge din nou înaintea lor şi-l răneşte grav pe Smith.
Rachel reuşeşte să scape, şi-l urmăreşte pe Esterhaus, convinsă că de la el se aflau toate datele.
Acesta e distrus, prea multe morţi, prea multe eşecuri, aşa că o sună pe Rachel şi-i dă dosarul pe care nu reuşiseră să-l găsească. Din păcate Esterhaus este ucis, după ce citeşte dosarul Rachel o contactează pe Pamela, deja intuind adevărul şi înţelegând ce s-a întâmplat.
Inginerul o urmăreşte, aflând de la Pamela locul întâlnirii, este gata s-o ucidă, dar apoi lucrurile se derulează cu viteză fulgerului.
Oare scapă ,,Inginerul”?

   Dacă vreţi să aflaţi de ce a murit generalul North, de ce atâtea crime, cine este în realitate Inginerul şi cine l-a angajat să ucidă, citiţi cartea.
Credeţi-mă că m-au şocat explicaţiile şi rezolvarea cazului şi nu-mi venea să cred ce motive de-a dreptul halucinante au stat la baza unui astfel de plan.
Cine a dat ordinul? Cine a pus la cale planul? Cine i-a folosit pe ceilalţi ca pe nişte pioni? Şi mai ales: de ce?
Sunt convinsă că veţi fi la fel de surprinşi şi chiar şocaţi ca şi mine.

Până atunci:
“Cu deosebitul talent ce i-a adus consacrarea Philip Shelby ne oferă o nouă poveste palpitantă.
Un roman plin de suspans,captivant până la ultima pagină.”

Cartea Printre şacali, de Philip Shelby poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

,„Nu uita!” gemeau cicatricele. „Nu uita locurile în care securea ţi-a sfârtecat carnea şi glonţul de plumb te-a străpuns până la os. Ţine minte că ai fost însemnat pentru vecie."

Gustul ispitei, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria: „Legenda celor patru soldaţi”

Colecţia:”Iubiri de poveste”

Titlu original: „To Taste Temptation”

Traducere din limba engleză: Bianca Mateescu/Graal Soft

Editura:Litera

Număr de pagini: 288

An apariţie:2016

   

   O întrebare pe care multă lume evită fie să o pună, fie să-i dea un răspuns concret: „Cum este pe timp de război?”. De ce toate acestea? Fiindcă războiul înseamnă suferinţă, râuri de sânge care  par a nu mai seca. Imaginaţi-vă, dragi cititori, cum se purtau în secolele trecute luptele între triburile băştinaşe şi englezi, cum soţiile, copiii şi surorile rămâneau acasă şi aşteptau. Veştile proaste erau aduse de presă ori scrisoare sau locotenent. Acele vremuri arătau diferenţele între bine şi rău, între fericire şi durere. Cine ştia să joace şah, ştia şi arta războiului, cum anume să învingă pe cel mai slab. Un pion bine aşezat făcea de cele mai multe ori diferenţa. Totuşi, ce s-ar întâmpla dacă o piesă oarecare ar transmite strategia atent măsluită către inamic? Un masacru. Cine să fie persoana care ne  trimite atât de departe în timp?

   Elisabeth Hoyt este autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide cu un epilog în care sunt prezentaţi patru soldaţi care se întorceau acasă de la luptă. Ajunşi la o răscruce, aceştia au trebuit să se despartă: unul a mers către răsărit şi prin pădurea întunecată, altul către munţii din depărtări, al treilea alege calea cea mai uşoară, iar ultimul a rămas în urmă pentru a-şi scoate o piatră din cizmă. Povestea care urmează a fi spusă aparţine primului şi anume Inimă de Fier. În carte vom observa cum sunt spuse în paralel două istorii strâns legate una de alta. Cea care prinde ulterior contur este a lui Lady Emeline Gordon, sora mai mică a căpitanului St. Aubyn, decedat în bătălia de la Spinner’s Falls şi a lui Samuel Hartley,  fost soldat, om de afaceri venit în Londra din Boston. De ce spun că este a lor? Fiindcă cei doi vor ajunge din ce în ce mai apropiaţi, simţind de la ură şi respect până la  dragoste unul faţă de celălalt.

   Samuel Hartley a venit în Londra sub pretextul de a reuşi să îşi mărească afacerea şi de a face intrarea sorei sale în societate. Există un mic impediment. El este un bărbat recunoscut pentru o aparentă laşitate arătată pe câmpul de luptă, care nu cunoaşte bine bunele maniere şi pentru faptul că se îmbracă mai deosebit decât ceilalţi gentelmeni. Are nevoie de ajutor în ceea ce o priveşte pe sora sa, Rebecca. Cui îl cere? Lui Lady Emeline Gordon, sora căpitanului său. Mai devreme am afirmat că acesta are un pretext, dar pentru a ascunde ce scop? Ei bine…Samuel nu consideră că în războiul din Colonii, în care multe vieţi s-au pierdut, totul a fost pură întâmplare. Mai exact, nu crede că triburile băştinaşe au avut doar norocul de a şti poziţia trupelor engleze. Nu!  El ştie că există un trădător şi…rămâne de văzut cine este acesta J. De cealaltă parte, Lady Emeline îşi doreşte să afle cum au fost ultimele clipe din viaţa fratelui său, iar în momentul în care Hartley îi dezvăluie adevăratele sale planuri, ea imediat va dori să i se alăture. Dar oare ce anume vor trebui să realizeze, la ce anume vor trebui să renunţe pentru a putea afla adevărul din spatele morţii fratelui şi căpitanului St. Aubyn? Samuel doreşte să vorbească cu toţi cei care au supravieţuit acelei lupte, dar începe să se împiedice de maşinaţiuni, de atacuri prin surprindere şi de…puţină dragoste…

„- Dar ce te-a făcut să râzi?

Lui Emeline i se tăie răsuflarea când auzi tandreţea din vocea lui.

-Faptul că este absolut ridicol! Cine s-ar putea gândi că eşti laş?

-Nu e ridicol, şopti Sam apropiindu-şi faţa de a ei. Nu mă cunoşti.

-Ba da. Eu… Voise să-i spună că îl cunoştea mai bine decât pe orice alt bărbat de pe faţa pământului. Mai bine chiar decât pe Jasper. Dar nu apucă să mai rostească nici un cuvânt, pentru că buzele lui le acoperiră pe ale ei. De ce tocmai acest bărbat? De ce nu oricare altul, de rangul ei şi din ţara ei?”

   Cei doi sunt precum albul şi negrul, sarea şi piperul: Samuel foloseşte bunele maniere doar atunci când crede de cuviinţă, dar Emeline nu vede societate fără de acestea; stilurile vestimentare sunt diferite „Şi atunci de ce dumneata alegi să porţi o încălţăminte atât de ciudată?…Vânătorii îi poartă în pădurile din America. Sunt foarte comozi şi mult mai utili decât pantofii englezeşti. Iar jambierele protejează de spini şi de crengi. M-am obişnuit cu ei…Îşi dădea seama că ea şi-ar fi dorit să fie mai convenţional şi să semene mai mult cu gentlemenii englezi obişnuiţi… ”.  Unul este în permanenţă lovit de amintiri „Nu uita!” gemeau cicatricele. „Nu uita locurile în care securea ţi-a sfârtecat carnea şi glonţul de plumb te-a străpuns până la os. Ţine minte că ai fost însemnat pentru vecie. Tu eşti supravieţuitorul. Singurul martor rămas ”, iar celălalt tânjeşte după memorii. Ce are să se întâmple?  Rămâne de citit…

   Opera este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Uneori povestea este relatată prin prisma gândurilor lui Samuel, iar alteori prin ceea ce face şi spune Lady Emeline. Ceea ce m-a impresionat este felul în care sunt descrise spaţiile şi cum a fost construit firul narativ „traversă o baltă şi simţi cum stropii îi biciuiau coapsele. Oricum nu mai conta, era deja ud până la piele. Ştia că se apropia de chei, căci putea simţi deja mirosul rânced al fluviului. Pe marginea aleii se ridicau, de-o parte şi de alta, depozite uriaşe. Respira greu şi simţea o durere usturătoare sub coaste. Pierduse complet noţiunea timpului”. Personajele sunt bine conturate, având personalităţi puternice, amibiţie şi curaj. Faptul că trec prin atâtea peripeţii m-a atras de la primele file ale volumului. Sper să vă placă şi dumneavoastră, dragi cititori!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Gustul ispitei, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

  O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk-recenzie

Titlul original: Kafamda Bir Tuhaflik

Traducere din limba turcă și note: Luminița Munteanu

Editura: Polirom

Gen: Ficțiune

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 606

    Orhan Pamuk s‑a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într‑o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într‑un cartier înstărit din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i‑au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a cîştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepţie, cel mai tînăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa.

   Am început această vacanță de vară cu ,,Femeia cu Părul Roșu” și am ales s-o închei tot cu un titlu ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk, și anume ,,O ciudățenie a minții mele”. Două cărți pe care le-am adorat, pe care le-am citit cu o deosebită plăcere, savurându-le pagină cu pagină, și între care am găsit anumite asemănări. Și, mai important decât atât, ambele evidențiază evoluția lui Pamuk ca autor, iar, personal, sunt tot mai surprins pe măsură ce-i citesc scrierile.

   Nu e prima oară când spun că-l apreciez pe Pamuk, că-i iubesc stilul și că-l consider unul din marii scriitori ai prezentului și unul din puținii care promovează, cu adevărat, literatura de calitate. Pamuk scrie bine, ba chiar, foarte bine, iar cărțile sale sunt pline de semnificații, de filosofie, de istorie, de iubire, de adevăr și, mai mult decât atât, sunt pline de VIAȚĂ.

  Fără îndoială, se pricepe cel mai bine la a așterne pe hârtie sentimentele sale față de Turcia și, cu precădere, față de Istanbul, orașul său natal, orașul ce l-a găzduit de-a lungul întregii sale existențe de până acum. E un cetățean remarcabil, un patriot, un istanbulez admirabil, caracterizat de o candoare uimitoare. Scrie cu sinceritate, înfățișează adevărul și lumea în care trăiește cu bune și cu rele, fără a exagera vreo clipă, fără a găsi scuze, ci doar acceptând realitatea.

   Pentru prima oară într-o carte de-ale sale pe care o citesc, am întâlnit nenumărate planuri narative. De asemenea, acțiunea a fost prezentată de un narator obiectiv, omniscient și omniprezent, dar și de o serie impresionantă de personaje. La început, acest pluriperspectivism poate părea obositor, însă e minunat faptul că poți urmări povestea din mai multe puncte de vedere, că o poți înțelege din prisma unei femei, a unui bărbat, a unui tânăr sau a unui bătrân. Autorul își duce la capăt misiunea de a oferi o viziune cât mai completă asupra universului descris, asupra societății evidențiate, o misiune deloc simplă, dar care ilustrează talentul și dedicarea cu care Orhan Pamuk își scrie cărțile.

   După cum se menționează și la începutul cărții, ,,aceasta este povestea vieții și a visărilor lui Mevlut Karataș, bragagiu și iaurgiu”, o poveste adevărată, conform spuselor naratorului.  Mevlut s-a născut la Cennetpınar, într-un sătuc din sudul Anatoliei, unde și-a și petrecut anii lipsiți de griji ai copilăriei. La 12 ani, și-a însoțit tatăl la Istanbul, în speranța că va absolvi liceul, că va deveni un om mare, dar și pentru a-l sprijini pe acesta, pentru a-i ține de urât în metropola atât de îndepărtată de casă. Încă de timpuriu, Mevlut a descoperit ce înseamnă munca de iaurgiu, ce înseamnă să străbați Istanbulul pentru a vinde iaurt și pentru a câștiga bani. Puțini, dar necesari. Cu efort, dar și cu satisfacții, mai degrabă, de ordin sufletesc.

   Acțiunea propriu-zisă a romanului debutează în anul 1969,  odată cu venirea lui Mevlut la Istanbul. În această perioadă, fosta capitală a Imperiului Otoman se afla la începutul dezvoltării sale ca oraș modern. În anii care au urmat granițele sale s-au extins tot mai mult, înglobând suprafețe întinse de pământ, populate pe nepusă masă și considerate a fi prelungiri ale metropolei. Pe un deal situat într-o astfel de zonă de periferie, a ajuns să locuiască Mevlut împreună cu tatăl său în baraca cu o singură încăpere, lipsită de orice confort. Chiar și așa, Mevlut avea să-și amintească cu drag și cu emoție în suflet anii petrecuți în ceea ce devenise pentru el ,,acasă”.

,,Noaptea, orașul e mai frumos, știi? Noaptea, oamenii spun adevărul.”

   Perioada adolescenței sale a fost marcată de cursurile la Liceul Atatürk din Duttepe, cursuri pe care nu le frecventa întotdeauna și pe care avea să le abandoneze la un moment dat, de hoinărelile prin oraș alături de tatăl său, dar și de lipsa afecțiunii materne. Mama și surorile sale erau la țară, iar el era aproape singur în acest loc străin, necunoscut. Din fericire, la o mică distanță de ei locuia familia Aktaș. Unchiul Hasan era fratele tatălui său, iar mătușa Safiye sora mamei sale. Cei doi aveau doi fii, Korkut și Suleyman, verii lui Mevlut, cu care acesta avea să se intersecteze întreaga viață.

   La 25 de ani, după terminarea stagiului militar obligatoriu,  a răpit-o pe Rayiha dintr-un sat vecin cu al său. Dar, înainte de asta, a zărit o tânără cu ochi superbi la o nuntă și  i-a trimis nenumărate scrisori de dragoste timp de câțiva ani. Astfel, Mevlut a ajuns s-o răpească pe cea de-a doua soră a lui Vediha, soția lui Korkut. Ceea ce nu știa el e că toate misivele scrise erau adresate mezinei Samiha, cea mai frumoasă dintre surori, dar pe care se pare că Suleyman o dorea de soție.

   Nu am nicio îndoială că până aici v-am zăpăcit puțin cu numeroasele personaje, cu relațiile complicate dintre acestea, însă, dacă veți citi romanul, veți remarca cât de lin curge povestea și cât de frumos se leagă ițele destinului. Fire care se înnoadă, noduri care se dezleagă…

,,

-Abdurrahman Efendi, dumneata ești mai mare decât mine, așa că trebuie să știi, i-am zis eu în timp ce beam amândoi câte un pahar de rachiu pe stomacul gol, înainte de a ne fi aduse midiile la tavă. Pentru ce trăiește omul?

-Pentru dragoste, fiule! a zis el.

– Altceva?

– Pentru prietenie! a spus el cugetând puțin.

-Altceva?

-Pentru fericire, fiule! Pentru Dumnezeu… Pentru țară, pentru nație…

L-am întrerupt:

-Omul trăiește pentru onoare, tată dragă! i-am zis eu.”

   Mevlut și Rayiha au fost fericiți împreună. Foarte fericiți. Au descoperit dragostea cu toate fețele sale, au înfruntat viața, s-au sprijinit la bine și la greu. Și-au închiriat propria locuință, au avut două fiice minunate – Fatma și Fevziye. Între timp, Mevlut a ales să se axeze pe vânzarea de bragă – mult mai profitabilă, de altfel, și și-a căutat diferite slujbe.

   Ne este relatată povestea lui Mevlut până în anul 2012. Personajul nostru este supus nenumărator schimbări în ceea ce privește viața sa personală și, în paralel, ne este prezentată modernizarea Istanbulului, occidentalizarea tot mai proeminentă a acestuia ce pune în pericol meseria de bragagiu, de vânzător ambulant, o meserie pe cale de dispariție în zilele noastre.

   În ciuda dificultăților pe care le-a întâmpinat de-a lungul timpului, Mevlut și-a găsit liniștea interioară, pacea sufletească cutreierând cartierele mai mult sau mai puțin noi ale metropolei de pe Bosfor și vânzând bragă. Nopțile petrecute astfel i-au umplut sufletul de bucurie, i-au oferit o satisfacție care, alături de iubirea Rayihei, l-a făcut fericit, mulțumit de propria viață.  Deși verii săi au câștigat mulți bani, urcând pe scara socială, el s-a mulțumit cu puțin în ceea ce privește latura materială a existenței sale. Din păcate, orice lucru, oricât de minunat ar fi, are un sfârșit…

,,Mevlut s-a așezat pe o bancă, împovărat de situația în care se afla. Privirile sale erau preocupate de umbra palatului Topkapî, care se întrevedea în atmosfera pâcloasă din zare, de spectrele uriașe, plumburii ale moscheilor, de vapoarele mari, în culoarea fierului, care alunecau tăcute pe luciul apei, de pescărușii care țipau, având mereu ceva de împărțit. Simțea cum se apropia de el domol, cu o îndârjire de nestăvilit, aidoma valurilor acelora oceanice uriașe pe care le văzuse la televizor, tristețea. Doar Rayiha l-ar mai fi putut alina. Mevlut nu putea trăi fără ea.”

                         Turnul Galata (Galata Kulesi) – noaptea

   Cartea lui Orhan Pamuk aduce în discuție problematica căsătoriilor, a mariajelor într-o Turcie aflată în continuă schimbare, în care sistemele de valori ale străbunilor, atât de bine înrădăcinate în mentalitatea populară, se ciocnesc de cele moderne, influențate de tendințele Occidentului. Să-ți găsești sufletul-pereche într-o astfel de lume, în care echilibrul este firav, reprezintă o misiune dificilă. Contează respectarea obiceiurilor, dar și situația materială ce înclină balanța. În acest context, trei bărbați diferiți, Mevlut, Suleyman și Ferhat – amicul kurd al lui Mevlut, s-au îndrăgostit de aceeași femeie: Samiha. Doar că Samiha pe cât era de frumoasă, pe atât de capricioasă, de libertină, de independentă. Totuși, la final, doar unul din bărbați avea să-i fie ales…

,,

Cu toate astea, am chibzuit în câteva rânduri că Mevlut mi-ar fi putut scrie mie scrisorile acelea. Ba chiar mi-am zis ,,astâmpără-te, Samiha, nu te mai gândi la asta, e rușine!”. M-am gândit însă de mai multe ori. Cugetul unei femei este de nestăpânit, la fel ca și visele ei; gândurile mele țopăie de colo până colo, aidoma unui hoț care pătrunde într-o casă pe întuneric și este cuprins de neastâmpăr.”

Vă las pe voi să aflați deznodământul acestei istorii incitante…

   ,,O ciudățenie a minții mele” reprezintă un elogiu adus iubirii adevărate, ce depășește granițele timpului și ale spațiului, o definiție a fericirii și a împlinirii pe plan spiritual, dar și o monografie a societății turce contemporane și, cu precădere, a societății istanbuleze din a doua jumătate a secolului trecut.

,,La oraș, poți să fii singur în mulțime, iar ceea ce face ca orașul să fie oraș e, de fapt, posibilitatea de a-ți tăinui ciudățenia cuibărită în minte, cunfundându-te în acel vălmășag.”

   Vă invit să citiți acest roman extraordinar din creația scriitorului turc Orhan Pamuk! Vă invit să descoperiți o poveste în care soarta este cea care decide, cea care unește și cea care desparte, cea care lovește și mângâie, deopotrivă. Veți avea șansa să pătrundeți în viețile unor oameni simpli, reflecția societății din care fac parte, vă veți plimba prin Istanbulul nemuritor, vă veți alătura lui Mevlut pe parcursul istoriei sale personale. Sunt sigur că vă va plăcea! Căci ce poate fi mai frumos decât o carte în care sunt împletite dragostea pentru scris, pentru arta cuvântului, și dragostea de țară, iubirea față de orașul purtat în suflet, în acest caz, Istanbulul?

Părerile criticilor:

  • ,,Unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Pamuk și începutul ideal pentru cei care vor să-l cunoască pe autorul turc. Prin cartea sa, Pamuk face pentru Istanbul ce a făcut Joyce pentru Dublin. El surprinde nu doar ceea ce vezi și simți într-un oraș, ci și cultura, credința și tradițiile, oamenii și valorile lui… O scrisoare de dragoste pentru Turcia modernă.” The Washington Post
  • ,,Femeile din aceste pagini sunt fabuloase… În mijlocul uriașei întinderi a Istanbulului, între Orient și Occident, Pamuk folosește o mulțime fremătătoare de personaje ca să spună povestea unei culturi mereu în schimbare și a multelor sale discordii.” The Boston Globe
  • ,,O ciudățenie a minții mele e o vastă colecție de personaje, evenimente, case, mâncăruri, obiecte care, după cum își va da seama cititorul după ce va fi citit șase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul.” The Guardian

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk poate fi comandată de pe librăria online cartepedia.ro

 „Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

Harry Potter și Pocalul de Foc, de J.K. Rowling-recenzie

 „Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

Titlul original: Harry Potter and the Goblet of Fire

Seria Harry Potter: 1. Harry Potter și Piatra Filosofală, 2. Harry Potter și Camera secretelor, 3. Harry Potter și Prizonierul la Azkaban, 4. Harry Potter și Pocalul de Foc, 5. Harry Potter și Ordinul Phoenix, 6. Harry Potter și Prințul Semipur, 7. Harry Potter și Talismanele Morții

A doua ediție Editura Arthur

Grupul Editorial Art

Anul apariției: 2017

Traducere din engleză de: Florin Bican

Număr pagini: 718

Gen: Fantasy, Aventuri, Thriller

Cotație Goodreads: 4,53

    Deci… nici nu știu cum să încep! Sunt fană Harry Potter, iar recitirea acestei cărți în noua ediție mi-a trezit atâtea emoții… Atâtea emoții, încât mi-a luat 10 zile s-o termin. În mod obișnuit, aș fi citit-o mult mai repede, însă atunci când vine vorba de Harry Potter, sunt un pic masochistă: fac ce fac și trag de carte, o citesc într-un ritm foarte lent, pentru a o savura și a nu mă despărți de ea. Să nu pierd niciun cuvânt, niciun sens, să savurez totul… În cele din urmă, am conștientizat că de fapt, nu doream să termin cartea pentru că făcând asta, m-aș fi despărțit de personaje, de acțiune… Mai ales că acest volum este primul mai gros, mai complex din serie.

  Citeam, pur și simplu, cu un zâmbet pe față, amintindu-mi toate scenele, subliniam frenetic atât de multe citate, încât mi-e greu să vorbesc despre tot într-o simplă recenzie.

   Într-o recenzie trecută, atrăgeam atenția asupra spuselor lui J.K. Rowling, cum că Harry Potter este, de fapt, o operă polițistă. Recitind „Harry Potter și Prizonierul din Azkaban”, mi s-a părut cea mai polițistă carte din serie. Ei bine, acum „Harry Potter și Pocalul de Foc” mi se pare. Și da, nu l-am catalogat degeaba drept „thriller”, pentru că acest roman este mai mult decât un fantasy pentru adolescenți.

  De departe mult mai complex decât primele trei, volumul 4 face trecerea către o altă etapă din lumea vrăjitorească (nu vreau să folosesc termenul „magosferă”, din recenta traducere, eu sunt mai de școală veche); o etapă în care nu mai este totul roz și cu final 100% fericit. Este prima carte din serie care se termină cu o moarte tragică, de impact (nu vă zic a cui, deși sunt sigură că mulți știți; de acord, în primul volum a murit Quirrell, dar să fim serioși, cui i-a păsat prea mult?). De asemenea, acțiunea este mult mai complexă și apar personaje noi: Ochi Nebun Moody, Fleur Delacour, Viktor Krum, Madame Maxime, Igor Karkaroff, Barty Crouch, Ludo Bagman, Rita Skeeter.

    Este și volumul în care are loc Cupa Mondială de Quidditch (Vâjthaț).

   Față de volumele de până acum, cartea începe inedit: cu un bătrân Mageamiu/Încuiat, ce aparent n-are nicio legătură cu povestea, suspectat că i-ar fi ucis pe proprietarii unui conac din zonă.

   Harry Potter, aflat încă în vacanță, are un vis tulburător: Voldemort vorbește cu detașare despre unele crime comise de curând, iar următoarea plănuită îl are ca victimă chiar pe Harry. Băiatul se trezește cu o durere enormă a celebrei cicatrice în formă de fulger, rămasă în urma blestemului de când era bebeluș, care i-a ucis părinții.

   Nu durează mult până când Harry se reunește cu familia Weasley și Hermione, mergând împreună la Cupa Mondială de Quidditch/Vâjthaț, unul dintre cele mai așteptate evenimente ale anului.

   Cu această ocazie, lucrurile scapă de sub control, având loc atacuri ale Mortivorilor (Devoratori ai Morții). Mai mult decât atât, cineva conjură Semnul Întunecat, producând panică.

„ – Ron, Știm-Noi-Cine și acoliții săi au trimis Semnul Întunericului pe cer ori de câte ori au ucis pe cineva, spuse domnul Weasley. Ești prea tânăr, nu-ți dai seama ce teroare inspira. Gândește-te numai cum ar fi să vii acasă și să găsești Semnul Întunericului plutind deasupra acoperișului tău și să știi ce-o să găsești înăuntru…”

   Dar Cupa Mondială de Quidditch nu este singurul eveniment din acel an. Ajunși la Hogwarts, elevii află că școala va găzdui Trimagiciada/Turnirul celor Trei Vrăjitori, o competiție între trei școli de magie: Hogwarts, Beauxbatons și Durmstrang. Fiecare școală va avea un concurent desemnat de Pocalul de Foc, un artefact magic ce va face selecția. Pentru că în trecut au avut loc  accidente în cadrul acestei competiții, la această ediție s-a trasat limita de vârstă: niciun elev sub vârsta de 17 ani nu se poate înscrie. Concurenții vor trece prin trei probe, care nu vor fi dezvăluite decât la momentul potrivit.

   Iată că sosește și seara în care se desemnează concurenții: de la Beauxbatons, frumoasa Fleur Delacour, de la Durmstrang, Viktor Krum, nimeni altul decât gonaciul/Căutătorul din echipa națională de Quidditch a Bulgariei, pe care Harry și prietenii lui tocmai l-au urmărit la Cupa Mondială și de la Hogwarts, Cedric Diggory, reprezentantul casei Hufflepuff/Astropufi. Însă când cu toții cred că selecția s-a încheiat, Pocalul scuipă un alt nume: Harry Potter.

  Întreaga sală este cuprinsă de stupoare: unii sunt convinși că Harry a trișat, păcălind limita de vârstă, în timp ce alții își dau seama de adevăr și de însemnătatea acestuia: cineva i-a pus numele în pocal și întrebarea este „De ce?”. Cine ar avea interesul ca Harry să concureze?

  Harry este cel mai mirat dintre toți, întrucât știe foarte bine că nu a fost el. Nici n-ar fi fost capabil să încalce o vrajă atât de puternică precum cea pusă de Dumbledore, pentru a trece peste limita de vârstă.

  Se conturează ipoteza că i s-a pus numele în pocal cu scopul de a fi ucis. Ce mod mai lipsit de suspiciuni de a-l înlătura decât un accident în timpul Trimagiciadei?

   Este un an greu pentru Harry: se pare că cineva de la Hogwarts îi dorește moartea, foarte puțini îl cred că nu s-a înscris deliberat (nici măcar prietenul său cel mai bun, Ron, nu-l crede, fiind convins că dorește să iasă încă o dată în evidență), cei de la Slytherin/Viperini îl hărțuiesc pe holurile școlii și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Rita Skeeter, o jurnalistă băgăcioasă, îi pune tot felul de cuvinte în gură, răstălmăcindu-i declarațiile și publicând reportaje false despre viața sa. Și ca să se umple paharul, fata de care-i place, Cho Chang, merge la bal cu Cedric Diggory, unul dintre concurenții săi la Trimagiciadă.

  Citindu-l acum, când sunt mai matură, realizez că romanul nu este numai despre aventurile lui Harry în timpul Trimagiciadei; nu avem parte doar de acțiune și mister, ci și de mesaje subtile, aluzii la mai multe subiecte precum prejudecățile (lupta pentru drepturile elfilor de casă, dusă de Hermione, ea identificându-se cu situația lor, provenind din familie de Mageamii/Încuiați; problematica sângelui pur, situația Uriașilor); bullying-ul – acum constat că Harry era o victimă constantă a bullying-ului, fiind hărțuit de colegii lui de la Slytherin; aviditatea unor jurnaliști după subiecte de scandal, capabili de a face orice pentru rating (răstălmăcirea vorbelor, inventarea unor povești fanteziste – vezi Rita Skeeter)… Toate acestea constituie probleme cât se poate de reale și de actuale în societatea noastră.

  În plus, sunt foarte bine redate problemele adolescenților: dificultatea lui Harry și Ron de a invita fetele la bal, supărarea lui Hermione că Ron nu a invitat-o la bal decât ca ultimă soluție, invidia și gelozia lui Ron…

„Cu o săptămână în urmă, lui Harry i s-ar fi părut că găsirea unei partenere de dans este un fleac în comparație cu înfruntarea Dragonului cu Coarne-n Coadă. Dar acum, că trecuse această probă și se confrunta cu încercarea de a invita o fată la bal, era de părere că ar prefera o nouă rundă cu dragonul.

– Harry, trebuie să ne luăm inima-n dinți și să invităm pe cineva, spuse Ron vineri dimineața, pe un ton care sugera că plănuiesc asediul unei fortărețe impenetrabile. În seara asta, când ne întoarcem în salon, amândoi vom avea câte o parteneră, ne-am înțeles?

Ron nu-i răspunse. Se uita furios la Hermione și Krum, care dansau în apropiere.”

   Unul dintre aspectele pe care nu mă satur să-l comentez este traducerea noii ediții. Ca de obicei, am întâlnit termeni traduși mai bine și alții mai puțin bine. Deși desigur că întotdeauna voi prefera vechea traducere, este a copilăriei mele. Pentru mine, întotdeauna vor fi Culprid sau Cruplud, nu Doodler, Șobo, nu Șobi, Apariție/Dispariție, nu Aparetare/Dezaparetare, Snuffles și nu Nas, Polen Zvârr, nu Pudră Flu-Flu, Profeții despre Viitor, nu Preziceri și Profeții, Iele și nu Veela, Vindecători și nu Medimagi, împietrire și nu stupificare, artificii Filibuster și nu „Archebuza”, homari cu capete explozive și nu Salamandragoni cu Propulsie Explozivă, Devoratori ai Morții și nu Mortivori, VIGILENȚĂ CONTINUĂ și nu VIGILENȚĂ PERMANENTĂ, Pana de Citate Rapide și nu Condeiul Crono-Criptic, Alge-branhii și nu galgală, Weasley Bing-Bong și nu Farmacofarsele Weasley, Portal și nu Teleportcheie, Obliviate și nu Dezmemorează, lumea vrăjitorească și nu Magosferă. Nici măcar „Hogwarts, scurtă istorie” nu mai e același lucru. Acum se numește „Hogwarts, un scurt istoric”.

  M-a intrigat și schimbarea în traducerea ingredientelor pentru o anumită poțiune: „Carne, sânge, mădular”. Pentru mine va rămâne veșnic „Fibră, sânge și os”.

  Unele traduceri le-am găsit mai bune: S.P.A.S. devine M.I.E.L., ceea ce mi se pare OK, pentru că și în original acronimul forma un cuvânt (S.P.E.W.), mai ales că aduce un plus de umor; „HAI CEDRIC DIGGORY – ADEVĂRATUL CAMPION DE LA HOGWARTS” (în prima ediție formularea era prea lungă); „caramele Lingua-Longa” – de preferat față de Bomboane Limbă de-o Tonă; mi se pare simpatică traducerea numelui bufniței lui Ron, Pigwidgeon (Pig) – în noua ediție i se spune Porcu’, de la Porcumbel.

„Harry se uită cu ochi mari la cuvântul „Porcu”, apoi își ridică privirea spre bufnița minusculă care acum făcea ture rapide în jurul becului din tavan. Niciodată nu văzuse un animal care să semene mai puțin cu un porc.”

   Un bonus față de vechea ediție este adaptarea șarpelui Nagini ca femelă; în vechea traducere, Nagini era mascul, deși în original este femelă, numele ei provenind de la un spirit din mitologia indiană ce ia formă de șarpe sau de la o femeie ce de la mijloc în jos este șarpe.

  Nu mi-a plăcut la actuala traducere numele formației „Weird Sisters”. Deși „Baba Cloanța” e amuzant, „Surorile Stranii” se potrivea mai bine, întrucât originalul face aluzie la opera shakesperiană „Lady Macbeth”. De asemenea, poate fi o referință la adresa trupei de rock Twisted Sisters, din anii ’80.

   M-a amuzat și intrigat deopotrivă accentul lui Krum, care în prima ediție nu era transpus așa:

„- Aș vria sî stăm puțin di vorbî.

– Da, bine, spuse Harry ușor surprins.

– Vrei sî facim câțâva pași?

– Sigur, spuse Harry, intrigat. (… 

– De ce-o luăm încolo? se miră Harry când trecură de coliba lui Hagrid și de caleașca luminată a celor de la Beauxbatons.

– Sî nu ni-audî ciniva, îl lămuri Krum laconic. (… 

– Vriau sî știu, spuse el cu ochii scăpărându-i mânios, ce-i întri tini și Her-miau-ni-ni. (… 

– Zbuori fuarti bini. Ti-am urmârit la prima prubî.

– Ci s-întâmplî?”

   De asemenea, graseierea din accentul franțuzesc al oaspeților de la Beaxbatons a dispărut.

   În schimb, mi-a plăcut faptul că actuala traducere are o flexibilitate mai bună în ceea ce privește modul de a vorbi al unor personaje precum Hagrid, elfii de casă sau oamenii din satul lui Voldemort:

Alde Frank n-a trebuit decât să se furișeze în conac când dormea’ servitorii.”

   Bineînțeles că fiind fană, am urmărit ecranizarea de mai multe ori. Este un film foarte bun, însă nu mă pot opri să observ diferențele dintre el și carte. Nu-mi place că l-au scos complet pe Ludo Bagman și că nu ne-au arătat nimic din meciul de Quiddtich din finala Irlanda-Bulgaria. Atât de palpitant este descris jocul în carte și de la prima lectură aș fi vrut să văd Fenta Vronski. Însă mi-a plăcut cum au pus în valoare relația Hermione-Viktor Krum. Scena în care Krum îi aruncă fetei o privire în timp ce se înscrie în competiție este de departe favorita mea, meritul fiind al filmului, pentru că în carte nu există.

   În concluzie, citiți cartea! Nu încetez în a mă minuna de complexitatea și dibăcia construirii acestei opere.

   Citate:

„Este un fenomen cât se poate de ciudat, dar, atunci când ți-e groază de ceva și ai da orice pentru ca timpul să treacă mai încet, timpul are urâciosul obicei de a se grăbi.”

„Înțelegerea este primul pas spre acceptare și numai prin acceptare este posibilă vindecarea.”

„Dacă amortizăm durerea pentru o vreme, nu facem decât să o amplificăm și mai tare în momentul în care, în cele din urmă, o vei simți.”

„Îți spun încă o dată: fă pașii pe care ți i-am sugerat și toată lumea te va ține minte – fie că ești sau nu Ministru – ca pe unul dintre cei mai curajoși miniștri ai Afacerilor Magice pe care i-am avut. Refuză să acționezi și istoria te va ține minte ca pe cel care s-a dat la o parte și i-a acordat lui Voldemort o a doua șansă de a distruge lumea pe care am încercat noi să o reconstruim! (… Dacă hotărârea ta de a închide ochii te va duce până într-acolo, Cornelius, spuse Dumbledore, am ajuns în punctul în care drumurile noastre se despart.”

„Simțea că ei trei ajunseseră la un nivel de înțelegere care le permitea să comunice fără cuvinte – că fiecare dintre ei așteaptă un semn, un cuvânt în legătură cu ceea ce se petrecea în afara școlii Hogwarts  – și că era inutil să discute despre ceea ce ar putea să se întâmple până când nu știau sigur ceva.”

„Ce-i scris o să se-ntâmple oricum, și, cân’ s-o întâmpla, om vedea noi ce-i de făcut. (… Ai făcut exact ce-ar fi făcut și taică-tău și să știi că la mine asta-i cea mai mare laudă.”

„Suntem puternici doar atâta vreme cât rămânem uniți, iar atâta vreme cât suntem dezbinați, suntem slabi.”

„Deosebirile de limbă și obiceiuri nu contează câtuși de puțin, atâta vreme cât avem aceleași țeluri, iar inimile noastre rămân deschise.”

„Amintiți-vă, dacă va sosi un moment în care veți avea de ales între ceea ce e bine și ceea ce e ușor, ce i s-a întâmplat unui băiat curajos, bun și prietenos, doar pentru că s-a nimerit să stea în calea Lordului Voldemort.”

    Despre autoare:

   Ar fi foarte multe de spus despre J.K. Rowling, dar din lipsă de spațiu și timp, mă voi rezuma la câteva aspecte: pe numele ei Joanne Rowling, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale tuturor timpurilor. Seria Harry Potter a făcut-o celebră, după ce manuscrisul fusese respins inițial de 12 edituri. A contribuit la realizarea scenariului piesei de teatru „Harry Potter și Copilul Blestemat”, a înființat o fundație de binefacere, legată de alte trei cărți ce fac parte din universul Harry Potter. O puteți citi în continuare pe www.pottermore.com, un site dedicat fanilor celebrei serii.

Tot sub numele de J.K. Rowling, a publicat romanul „Moarte subită” și sub pseudonimul Robert Galbraith, alte câteva cărți polițiste.

 

Cartea Harry Potter și Pocalul de Foc de J.K. Rowling a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

 

Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, de Iulian Tănase-recenzie

 

Editura: Nemi

Numar pagini: 72

Anul: 2017

Ilustraţii: Alexia Udrişte

 

   Într-o lume cu accentuate nuanțe individualiste, cu tendințe de automatizare, riscăm să creștem generații de copii-roboți, interesați de tehnicile computerizate, în detrimentul jocului… și mai ales al copilăriei. Într-o astfel de lume, când universul copiilor se restrânge adesea la un joc virtual, Iulian Tănase apare ca un cavaler salvator. Dincolo de calitatea de autor al cărții, el se transpune într-un salvator al copilăriei… căci nu e nimic mai sublim decât o copilărie trăită cu fericirea și zâmbetul menit vârstei.

   E adevărat, de la începuturile sale, până în prezent, lumea a fost într-o continuă schimbare, progresul fiind, de altfel, una din constantele acestei lumi. E perfect normal să acceptăm faptul că nu mai trăim ca acum 100 de ani. Dincolo de acceptări și neacceptări, rămâne întotdeauna perioada aceea a vieții în care suntem sublimi, frumoși, curați… calități pe care, nu se știe prin ce „minune”, le pierdem atunci când ne dorim să fim mari. Există, din fericire, posibilitatea să te întorci… și asta face Iulian Tănase. Se întoarce în timp și creează, reconstruiește o lume uitată… a copilăriei.

   Sacha este un băiețel de patru ani, cu ochii mari, albaştri şi păr blond, cârlionţat. Deocamdată, Sacha este rârâit şi casa în care locuiește împreună cu familia sa e una obișnuită… dar totul capătă sens atunci când băiețelul primește în dar un castel… un castel fermecat.

   Din acel moment, viața capătă alte dimensiuni. Coordonatele imaginației se întind în mii de universuri. Inevitabil, locuința se transformă într-un spațiu fantastic, creionat de fantezia fără limite a unui copil de patru ani, iar membrii familiei devin și ele un fel de personaje în poveste.

   E ceva feeric în a fi copil… nu te judecă nimeni dacă uitându-te la uși, vezi evantaie-mitralieră, nici dacă portocalele se transformă sub ochii tăi în dovleci de Halloween. Scaunele sunt niște animale sălbatice, foarte blânde, totul pare să fie perfect. Pare…

   „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat” nu e doar o carte pentru copii… la un moment dat, citind, rămâi cu un gust amar și chiar îți dau lacrimile, atunci când Sacha îți povestește că „de multe oli l-am observat pe tata că se uită fix la mine și la Adola și ne ia în blațe și lăcrimează, și când noi îl întlebăm de ce lăclimezi, tata, el zice că ne iubește foalte mult și că astea sunt laclimi de iubile”. Mai târziu, înțelegi că părinții lui Sacha sunt despărțiți… lucru atât de des întâlnit astăzi, dar totuși, de neînțeles pentru copii: „Când iubești pe cineva, stai tot timpul cu el împleună, cum stau eu cu Adola și cu mama, dal eu aș vlea să stau împleună tot timpul și cu tata, dar mama a zis că nu se poate, că e mai bine așa, dal eu nu cled că e mai bine așa, și am făcut-o ploastă și ulâtă, apoi mi-am celut scuze”.

   Nu-i așa că aceasta nu e o simplă carte?! E mult mai profundă decât mi-am imaginat la început… când  am crezut că e o carte doar pentru copii.

   Pe tema divorțului s-au scris și se mai scriu milioane de pagini, mii de perspective, de soluții pentru a ajuta copilul să treacă mai ușor sau să înțeleagă. Dincolo de teoretizări, lumea copilului, cu elementele concrete, dar și cu întreaga pleiadă de fantezii, este zguduită din temelii atunci când formula clasică a familiei suferă modificări.

   La început, am crezut că marele atu al cărții sunt ilustrațiile realizate cu o deosebită măiestrie de către Alexia Udriște… însă apoi am realizat că mesajul dedus din text este elementul surpriză, adevăratul plus al cărții.

   Atmosfera de poveste descrisă de Sacha ilustrează lumea, în simplitatea și puritatea ei absolută… așa cum numai la patru ani poți să o vezi. În lumea aceasta, alcătuită din culori vii, totul e perfect, exceptând umbrele lansate de acțiunile adulților. Din acest punct de vedere, cartea e o lecție de viață… predată de un copil de patru ani. Mesajul e acela că viața e frumoasă, atunci când există toleranță, atunci când  te lași în voia simplității și nu complici lucrurile. În copilărie, totul e simplu și frumos… dar totul se schimbă atunci când ne pierdem capacitatea sau voința de a fi simpli.

   În cartea, dialogul tatălui alternează cu monologurile fiului. Și unul, și celălalt, gândesc profund. Tatăl își alege cuvintele cu grijă, semn că este conștient de sensibilitatea unui copil ai cărui părinți s-au despărțit. Fiul, în schimb, vorbește cu o sinceritate debordantă, specifică vârstei, dar adevărurile pe care le spune sunt dureroase pentru adulți.

„-Ți-e dol vleodată de viața ta de când nu aveai copii?

-Nu mi-e dor.

-De ce?

-Nu știu, nu vreau să îmi fie dor de ceva ce nu mai există.

-Nu mai ezixstă viața ta de când nu aveai copii?

-Nu.

-Dal unde e ea acum?

-A rămas în memorie, pot doar să îmi amintesc de ea.

-Ți-a plăcut viața aia a ta?

-Da, mi-a plăcut, iubitul meu. A fost o viață frumoasă.

-Mai flumoasă decât viața de acum?

-Nu, asta e cea mai frumoasă viață.

-Pentlu că ezixt eu și Adola?

-Da.

-Elai felicit?

-Da, așa credeam atunci, că eram fericit.

-Și când nu elam născuți, nu-ți era dol de noi?”

 

   Întrebările copilului îl pun pe tată în dificultate, însă întotdeauna acesta reușește să-și aleagă cuvintele potrivite și să dea un răspuns.

   Răspunsurile rârâite ale lui Sacha debordează prin sinceritate, semn că locul sincerității și a altor valori morale e acolo, în inima copilăriei.

  Deși face parte din colecția Nemi și este recomandată copiilor cu vârsta de peste patru ani, eu voi îndemna în primul rând părinții să citească această carte. Vor fi uimiți de calitatea imaginilor, dar și de mesajul textului… și în final, cine știe… poate că unii dintre noi vor lua trenul către lumea fascinantă a copiăriei… măcar din când în când.

Cartea Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, de Iulian Tănase poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
12

”Americanul vrea o sută de milioane de dolari.”

Şcoala de noapte, de Lee Child-Editura Trei-recenzie

Titlu original; Night School
Traducere: Constantin Dumitru -Palcuş
Editura: TREI
Număr pagini: 446

    Lee Child este unul dintre cei mai mari autori de thrillere din lume. S-a născut în Coventry, a crescut în Birmingham şi acum locuieşte la New York. Se spune că la fiecare douăzeci de secunde undeva în lume se vinde un roman de al său din seria Jack Reacher. Cărţile sale se află constant pe liste de bestselleruri de ambele părţi ale Atlanticului şi sunt publicate în peste o sută de teritorii. A primit nenumărate distincţii, cea mai recentă fiind CWA’s Diamond Dagger pentru contribuţia remarcabilă în domeniul crime fiction.
După două dintre romanele sale au fost realizate ecranizări de excepţie: Jack Reacher, bazată pe romanul One Shot, şi Jack Reacher: Să nu te întorci niciodată, care a fost lansată în toamna anului 2016.

   “Acest roman, a cărui acţiune se petrece cu ani în urmă, cu o investigaţie de şcoală veche, tactici urbane inteligente şi atitudinea devenită clasică a lui Reacher, este o carte antrenantă, care se citeşte cu sufletul la gură.”(Library Journal)

Este numărul 21 din seria Jack Reacher.

“E doar o voce ivită de nicăieri: Americanul vrea o sută de milioane de dolari”
“Pentru ce anume ? Şi de la cine? Este anul 1996 şi sovieticii au plecat de mult. Dar acum a apărut un nou inamic într-un apartament din Hamburg, o celulă jihadistă plănuieşte o lovitură de proporţii.”

   Jack Reacher revine cu succes dintr-o misiune secretă, primeşte a doua medalie, o nouă “Legiune de Merit”, pentru merite excepţionale în îndeplinirea unor servicii remarcabile pentru SUA. Seamănă cu o tranzacţie:

   “Era o tranzacţie. Un simbol contractual. ”Ia-ţi tinicheaua şi să nu scoţi o vorbuliţă despre chestia pe care ţi-am cerut s-o faci în schimb. ”Ceea ce Reacher ar fi făcut oricum.”

În nici un caz Reacher nu s-ar fi lăudat cu ceea ce făcuse, totul era strict secret:

  “Nu era nimic de laudă. Balcanii, puţină muncă de poliţist, căutarea a doi localnici care cunoşteau ceva secrete de război, amândoi identificaţi şi localizaţi rapid, apoi împuşcaţi în cap. Totul fiind parte din procesul de instaurare a păcii.Interesele fuseseră servite şi lucrurile se calmaseră puţin.”

   După ceremonie Reacher este trimis la “şcoală” o detaşare temporară într-un loc, o clădire închisă într-un complex corporatist din Mc Lean Virginia.
Toată plecarea s-a făcut astfel încât să pară că a devenit un personaj fără importantă, că sergentii, avizi de zvonuri, să afle că era doar un curs obişnuit, nimic palpitant, aşa că părea scos din circulaţie:

   “Instantaneu am devenit o ştire perimată. Am ieşit de pe ecranul radarului. Sunt sigur că deja a aflat toată lumea. Sunt un nimeni. Am dispărut în ceaţă birocratică.”

  Reacher şi-a luat câteva lucruri, maşina primită din parcul auto, cam ponosită, şi a plecat la drum spre Virginia.
În faţa clădirii şcolii mai erau parcate două maşini guvernamentale, alte două organizaţii separate, în fond cursul se numea pompos: ”Impactul recentelor inovaţii din criminalistică asupra cooperării dintre agenţii. ”În afara lui mai erau doar doi participanţi, cu totul trei: Jack Reacher-Poliţia Militară, Casey Waterman –FBI şi John White-CIA.
Încearcă toţi trei să-şi dea seama de ce au fost aduşi acolo. Fiecare fusese anunţat de şeful lui după o misiune de succes, având de faţă un martor, aşa că în câteva secunde toţi au aflat că cel vizat merge la un curs oarecare, deci au devenit practic invizibili în moara de bârfe:

 “Dacă aşa stau lucrurile, în acest moment, noi trei suntem cei mai invizibili oameni de pe planetă. Nimeni nu e curios să ştie de soarta noastră. Nimeni nici măcar nu-şi aminteşte de noi. Nu-i nimic mai banal decât locul în care ne aflăm.”

   Apoi au apărut Alfred Ratcliffe, consilier pe probleme de securitate naţională, omul de încredere al preşedintelui şi Marian Sinclair, principalul adjunct al consilierului. Ei doi şi preşedintele însuşi erau cei care din acel moment le ordonau celor trei agenţi. Ratcliffe le explică că după 11 septembrie fiecare zvon, fiecare şoaptă, fiecare pistă este urmărită pentru preîntâmpinarea dezastrelor. Tocmai de aceea ştiau foarte puţini oameni despre operaţiune.
Sinclair este cea care le dă amănuntele.
În Hamburg este un apartament într-un cartier rezidenţial, închiriat de 4 tineri, trei saudiţi şi un iranian, luaţi drept play-boy pe plan local, posibil înrudiţi cu familii bogate şi influenţe, cu alte cuvinte un soi de pierde vară prin Europa. În realitate au fost recrutaţi în ţările lor de origine şi trimişi din Yemen şi Afganistan în Germania, de o organizaţie nouă. Despre organizaţie se ştia că e jihadistă, cu metode de antrenament paramilitare şi indiferenţă la naţionalitate. Aşa că, deşi e ciudat că saudiţi şi iranieni să lupte împreună, cei 4 tineri, bine văzuţi în tabăra de antrenament, au fost trimişi la Hamburg în urmă cu un an. Misiunea lor era să se integreze în Occident, să stea liniştiţi şi să aştepte noi ordine-o celulă latentă şi o casă conspirativă.

     Unul dintre băieţi, iranianul, era agent dublu, recrutat de CIA din Hamburg.
Până acum fusese linişte, dar deodată a apărut un musafir, un saudit tânăr, a cărui sosire a fost şi ea o surpriză. Dar organizaţia lor semăna oarecum cu Mafia, aşa că tipul le-a spus că are nevoie să stea la ei până îşi termină misiunea. În ultimul timp, temându-se de interceptări şi ascultări, organizaţiile jihadiste preferau să comunice prin curieri, care erau ajutaţi sau doar stăteau în casele conspirative.
Nou venitul avea misiunea lui, avea o întâlnire cu cineva pentru o negociere, întâlnirea a avut loc. Mesagerul impresionat de amploarea poveştii le-a spus şi celorlalţi, de fapt doar mesajul spus de cel cu care s-a întâlnit: ”Americanul vrea o sută de milioane de dolari.”

   Cei trei agenţi împreună cu Sinclair încearcă să-şi dea seama la ce s-ar putea referi negocierea, dar nimic ştiut nu pare a avea o asemenea valoare, nici un fel de arme furate.
Misiunea primită de ei este de a-l găsi pe “american”, fără a desconspira agentul iranian, şi fără a face vâlvă.
Sinclair le spune că preşedintele a autorizat o asemenea acţiune strict secretă deoarece “americanul” ar putea fi cineva de la Guvern, Departamentul de Stat, Justiţie sau Pentagon.
Cei trei agenţi primesc toată logistica cerută, îşi primesc oamenii, fiecare sergentul cu care lucrează cel mai bine, aşa că Reacher o primeşte pe Frances Neagley, colaboratoarea şi prietena lui cea mai bună.
Fiecare echipă face ce ştie mai bine, unii analizează datele, alţii scormonesc în arhive şi situaţii ale diferitelor instituţii, iar Reacher şi partenera lui pleacă la Hamburg să vadă pe teren care e situaţia şi să-i verifice pe americanii care au călătorit în acea perioada în Germania.

    În timpul asta la Hamburg americanul, luat de val, vorbeşte prea mult cu o prostituată de lux, aşa că o ucide şi dispare
În Jalalabad –Afganistan mesagerul se prezintă în faţa şefilor, le spune mesajul, dar faptul că-l luase gura pe dinainte în Hamburg îi este fatal şi este ucis. Vor trimite un nou mesager, de dată asta o faţă.
În Hamburg Reacher şi Neagley verifică zona din jurul apartamentului, parcurile, barurile şi au o altercaţie la un bar care nu-i serveşte pe americani. În cercetările lor sunt legitimaţi de un poliţist când trec prin apropierea locului unde fusese ucisă prostituată.
Americanul pleacă câteva zile la Amsterdam să se liniştească lucrurile, convins că şi-a şters toate urmele, urmând să revină la Hamburg la întâlnirea cu mesagerul.

      Reacher şi Neagley se întorc în Virginia.
Cercetând lista cu americanii care călătoriseră la Hamburg în acea perioadă dau de oameni care trec hotarul să-şi depună banii în Elveţia, găsesc dispăruţi din armata, dar nu reuşesc să-şi dea seama ce ar putea valora o sută de milioane de dolari.
Apoi găsirea unui martor care-l văzuse pe mesagerul saudit în bar cu americanul determina trimiterea celor doi înapoi în Hamburg, unde vor lua legătura cu Griezman, detectiv şef care cerceta şi uciderea prostituatei. Singurul lucru găsit este o amprentă pe portiera maşinii, într-un loc destul de ascuns şi portretul robot făcut de martor. Deci “americanul “a greşit!!!

   În timp ce erau la Hamburg se întoarce şi americanul din Amsterdam pentru întâlnirea cu mesagerul, care are loc şi este confirmată suma.
În căutările lor Reacher şi Neagley ajung din nou la barul unde mai fuseseră, sunt urmăriţi de “albi”-nazişti, şi după ce “îi conving” află că acolo se fac afaceri cu documente false şi arme, şi că-l văzuseră acolo şi pe american.
Griezman îi roagă să verifice amprenta în bazele de date americane. Aşa îl găsesc pe Horace Wiley, un tânăr american din Texas, dezertor din armată. Îi cercetează viaţa, iau legătura cu Arnold, pentru un timp tatăl lui vitreg, cu generalul Helsmworth, cu fruntaşul Coleman şi află despre legendă lui David Crocket. Dar ce se numeşte în realitate David Crocket? Veţi află citind cartea.

   Pe fir intră şi o organizaţie nazistă din Hamburg condusă de Dremmler, un tip foarte influent. Organizaţia avea oameni în toate punctele cheie, aşa că Muller, şef la circulaţie îl urmăreşte pe Griezman, pune beţe în roate anchetatorilor, încearcă chiar să-i ucidă pe Reacher şi Neagley. În final Dremmler încearcă să pună mâna şi pe marfă (despre care nici nu ştie măcar ce este) şi pe bani, totul în numele reînfiinţării Reich-ului.
Apoi lucrurile se precipită, Reacher prinde mesagerul, o femeie tânăra care le spune tot.
Până la urmă marfă este recuperată, vinovaţii pedepsiţi, misiunea devine un succes şi normal Reacher va mai primi o medalie-ehivalentul unei Stele de Bronz pe timp de pace, odată cu cuvintele subantelese: ”Ia-ţi tinicheaua şi să nu scoţi o vorbuliţă!”

  Dar trebuie să citiţi romanul pentru a înţelege toată încrengătura de situaţii, pentru a vedea cum trecutul se întrepătrunde cu prezentul, pentru a savura acţiunea, personajele, motivele acţiunii şi modul de rezolvare.

   Lee Child reuşeşte din nou să ne ţină cu sufletul la gură, să incite prin stilul alert, cinematografic pentru că:
“Premisa unui complot anterior atentatului de la 11 septembrie 2001 este în acelaşi timp convingătoare şi deconcertantă, iar Lee Child, cu atenţia lui caracteristică pentru detalii, reuşeşte să redea întreaga acţiune într-un mod surprinzător şi credibil.”(Publishers Weekly).

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

    Locuri întunecate, de Gillian Flynn-recenzie

Titlul original: Dark Places

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariției: 2014

Traducere din engleză de: Bogdan Perdivară

Număr pagini: 482

Gen: Thriller psihologic, Polițist

„Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.

– Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat… cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

  „Locuri întunecate” este un thriller psihologic, un roman despre manipulare, psihoză colectivă, influență socială și nu în ultimul rând, despre crimă. Probabil unii dintre voi au văzut ecranizarea, cu Charlize Theron în rolul principal. Tot ce pot spune este că romanul chiar avea nevoie de o transpunere pe ecran; are o viziune cinematografică, este plin de acțiune și de multe ori, citind, mă gândeam: „Oare cum or fi făcut asta în film?”. Spre deosebire de alte ecranizări, aceasta mi s-a părut extraordinar de fidelă cărții, chiar mi-a plăcut și v-o recomand.

  Vă avertizez de pe acum că nu este o carte pentru oricine. Trebuie să aveți un oarecare grad de suportabilitate a violenței, să fiți cât de cât obișnuiți cu thrillerele. Conține scene violente și subiectele prezentate nu sunt plăcute, comode. Așadar, dacă vă știți mai sensibili sau preferați cărțile ușurele, în care totul e bun și frumos, clar nu e pentru voi!

  Libby Day este o femeie de aproape 32 de ani, singura supraviețuitoare a masacrului din urmă cu 25 de ani, în urma căruia mama și cele două surori au fost ucise. Fratele mai mare, Ben, a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață pe baza propriei ei mărturii.

   La vremea aceea, Libby avea 7 ani, era mezina familiei și singura care a scăpat, ascunzându-se. Ben era considerat un adolescent dificil și bănuit de legături cu o sectă satanistă, ce organiza ritualuri și tot felul de sacrificii sinistre. Ca și când nu ar fi fost destul, câteva fetițe de la școală au susținut că Ben le-ar fi molestat, deși la scurtă vreme toate și-au retras plângerile.

  Aparent totul se potrivea: un adolescent mai mult decât problematic, influențat de secta satanică din care făcea parte, și-a omorât aproape întreaga familie.

   În prezent, Libby trăiește din ajutoarele trimise de oamenii impresionați de tragedie; nu are un loc de muncă sau studii, niciun venit fix în afară de donații și un oarecare procent obținut de pe urma publicării unei cărți despre cele întâmplate în acea noapte. Însă timpul trece, iar atenția publicului este atrasă de alte și alte tragedii; alte fetițe dispărute, ucise sau răpite. Așa că și ajutoarele sunt din ce în ce mai puține.

   La o întâlnire de afaceri cu reprezentantul său administrativ, acesta o pune la curent cu un adevăr nu prea plăcut: banii din cont sunt din ce în ce mai puțini și dacă nu va acționa în vreun fel, nu va mai avea din ce se întreține. În acest sens, îi propune o alternativă: să ia legătura cu un club al oamenilor pasionați de crime celebre; oameni care abia așteaptă s-o cunoască, oameni care știu despre caz chiar mai multe decât ea.

   Îi urmează sfatul și îl contactează pe Lyle, reprezentatul acelui club. Așa află că fratele ei, Ben, este celebru și are în spate o armată de susținători al căror scop principal este să-i dovedească nevinovăția; un adevărat fan club, majoritatea format din femei ce îl vizitau la închisoare și îi citeau poeziile. Cu toții din acel club erau convinși că Ben a fost arestat pe nedrept, cazul fiind prelucrat de procurori, pentru a găsi cât mai repede un țap ispășitor.

   Confruntându-se cu spusele acestora, Libby își dă seama de mai multe lucruri: deși a declarat că l-a văzut pe Ben căsăpindu-i familia, acest lucru nu putea fi adevărat, având în vedere locul în care se ascunsese; doar auzise cele întâmplate. Psihologii cărora le-a fost încredințată pentru ședințele de terapie încercau să-i smulgă acuzele cu cleștele, mai mult sugerându-i răspunsurile, iar fetița de atunci, din nevoia de a fi acceptată, le spunea ceea ce credea că voiau să audă.

„- De ce ai declarat că Ben ți-a omorât familia?

– Fiindcă asta a făcut, am zis. Eram acolo.

– Te ascundeai, scumpo. N-aveai cum să vezi ce spui c-ai văzut, altfel ai fi fost și tu moartă.

– Am văzut ce-am văzut, am început să zic, cum fac întotdeauna.

– Rahat. Ai văzut ce ți s-a spus să vezi, fiindcă erai o fetiță cuminte și speriată care voia să ajute. Procuratura te-a făcut în sânge. Te-au făcut ca să doboare cea mai ușoară țintă. Cea mai de mântuială anchetă de poliție pe care-am văzut-o.”

„Am simțit cum îmi urcă sângele în urechi și mi-am spus că n-auzeam, oricum, nimic nou. Nimic care să mă panicheze. Nu prea eram atentă, niciodată, la detaliile crimei. Lăsam vorbele să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, ca un pacient cu cancer, înfricoșat, care aude jargonul acela codat și nu pricepe o iotă, cu excepția faptului că veștile sunt foarte proaste.

„În noaptea aceea am văzut ce-am văzut, mi-am zis, mantra mea dintotdeauna. Chiar dacă nu era adevărat. Adevărul e că n-am văzut nimic. OK? Bun. Practic vorbind, n-am văzut nimic, doar am auzit. Doar am auzit, fiindcă am stat ascunsă într-o debara cât mi-a murit familia, fiindcă eram o fricoasă mică și neisprăvită.”

„În casa mea, sub lumina strălucitoare, iarăși în siguranță,mi-am zis din nou că Ben era vinovat (trebuia să fie), în principal fiindcă n-aș fi făcut față vreunei alte posibilități.”

„Puteam crede, dincolo de faptul că-mi doream asta, că Ben nu era făptașul? Și, dacă era nevinovat, asta nu mă făcea pe mine cea mai mare ticăloasă din istorie?”

„Am început să simt în urechi, ca un zumzet, sunetele acelei nopți: un icnet masculin, tare, un zgomot de gâtlej uscat. Țipetele ascuțite ale mamei. Locul întunecat.”

  Din nevoia financiară presantă, dar și din alte motive, Libby hotărăște să investigheze cele întâmplate acum 25 de ani. Convingerea că Ben este autorul crimelor, fermă până atunci, începe să i se clatine simțitor.

   Pentru prima oară, își vizitează fratele la închisoare, își caută tatăl (un alcoolic ce i-a părăsit și care întotdeauna îi cerea mamei bani), încearcă să refacă legătura cu mătușa Diane, care a jucat un rol important în copilăria ei…

Acum știam de ce nu mă dusesem să-l vizitez niciodată. Era prea tentant, prea ușor să ignor pereții închisorii și să-mi văd doar fratele, să aud cadența aparte a vocii lui, felul în care cobora tonul la sfârșitul fiecărei propoziții, ca și cum se prea putea să fie ultimul lucru pe care-l va spune vreodată. Vâzându-l, îmi aminteam lucruri frumoase, sau mai puțin frumoase. Lucruri normale. Puteam simți ceva din atmosfera de-acasă. De-atunci, de demult, de când toată lumea era în viață. Oho, și ce mai voiam asta!”

  Principala bănuială a celor de la club îl vizează pe tatăl copiilor, care în ziua crimelor i-a cerut mamei lor bani și necăpătând nimic, a devenit violent.

   Să se fi înșelat în toți acești ani? Este Ben criminalul sau a fost închis pe nedrept și adevăratul autor umblă liber? Dacă nu este el, cine și de ce ar fi comis o asemenea atrocitate?

   În paralel cu ancheta neoficială dusă de Libby și Lyle în prezent, există și un plan al trecutului, de când a avut loc tragedia. Acțiunea este povestită din perspectivele mai multor personaje: Libby, Ben, Patty Day (mama lui Libby).

   La început, am crezut că nu-mi place stilul autoarei. Apoi am hotărât că unele capitole îmi plac, altele mai puțin. Abia mai târziu m-am lămurit: autoarea își adaptează stilul în funcție de perspectiva și unicitatea fiecărui personaj.

   Acțiunea din trecut este plasată strategic în anii 1980, o perioadă în care sectele erau la modă în America. Mai mult decât atât, se face referire la un caz adevărat, al unor educatori acuzați că ar fi abuzat copii în numele ritualurilor sataniste. Ulterior s-a descoperit că acuzațiile nu erau adevărate.

  Nu degeaba avem de a face cu un thriller psihologic, fiind tratate teme precum psihoza colectivă (sectele și isteria produsă de existența acestora, explicația pentru orice nelegiuire fiind relaționată cu sataniștii; reacția în lanț creată de presupusa molestare a fetițelor – aici nu pot spune mai multe, dau spoiler).

Lumea chiar credea că există o rețea vastă de sataniști, era lucru obișnuit pe atunci. Un adolescent se poartă ciudat: e satanist. O fetiță de grădiniță vine acasă cu o vânătaie mai bizară sau zice ceva mai aiurit despre părțile ei intime: educatoarele ei sunt sataniste. Gen, mai ții minte procesul de la școala pregătitoare McMartin? Amărâții ăia de învățători au avut de suferit cu anii până să se renunțe la acuzații. Panică satanică.

   De asemenea, personajul lui Libby este foarte bine conturat din punct de vedere psihologic: deși este o femeie în toată firea, emoțional a rămas blocată la vârsta de 7 ani, când a avut loc tragedia.

   Nu-și asumă responsabilități de adult, este cleptomană, fură lucruri cu detașarea cuiva care procedează normal, este depresivă, nu are încredere în ea, refuză să se atașeze de alți oameni și cu toate acestea, având în vedere traumele la care a fost supusă și fondul familial tulburat, evoluția personalității ei este pe linia de plutire. Vom vedea în carte persoane care au ajuns mult mai rău.

„Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo douăzeci și patru de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea – ascunsă pe după ficat sau lipită de splina trupului meu pricăjit, ca de copil -, o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez să merg mai departe.”

„Aveam de gând să accept oricât mi-ar fi oferit Lyle Wirth, fiindcă altfel mă păștea o slujbă adevărată, cât de curând, și nu eram gata pentru așa ceva. Nu-s eu persoana pe care să te poți baza cinci zile pe săptămână. Luni marți miercuri joi vineri? Uneori nu mă dau jos din pat cinci zile la rând – câteodată uit să și mănânc cinci zile la rând. Să ajung la locul de muncă, unde să stau opt ore – opt ditai orele departe de bârlogul meu -, asta era ceva nerealizabil.”[/quote_box_center]

[quote_box_center]„Când m-am mutat în căsuță, mi-am petrecut primele trei luni înfofolită în pături, fiindcă nu știam cum să pornesc gazul la centrală. Și mi-l tăiaseră de trei ori în ultimii câțiva ani, fiindcă uneori nu mă pot mobiliza nici măcar ca să scriu un cec. Am probleme cu concentrarea.”

„Aveam un robot telefonic furat, un set aproape complet de tacâmuri de restaurant și vreo jumătate de duzină de solnițe, la care adăugam și perechea cea nouă, de la Tim Clark, pe care nu izbuteam s-o transfer de pe masa din hol în bucătărie. Într-un ungher al camerei de zi, lângă vechiul meu televizor, e o cutie cu mai bine de o sută de sticluțe de loțiune pe care le-am șterpelit. Le țin fiindcă îmi place să le văd pe toate împreună, roz și mov și verzi.”

  Familia lui Libby a fost inițial bogată. Părinții ei primiseră o fermă de la bunicii materni, însă o investiție nereușită și o perioadă nefastă pentru branșa fermierilor au condus la faliment. Tatăl i-a părăsit, iar toată greutatea a căzut pe umerii mamei: îngrijirea copiilor, administrarea fermei, grijile financiare. Patty Day a început să vândă utilajele de agricultură pentru a face rost de bani.

  Libby era cea mai mică din cei patru frați, un băiat și trei fete. Paradoxal, ea era cea mai apropiată de Ben dintre surori.

„Ben mă tolerase pe mine, o ignorase pe Debby, dar pe Michelle o ura din tot sufletul. Țin minte cum o scotea din camera lui, trăgând-o de braț, corpul ei sucit lateral, Michelle pe vârfuri, mișcându-se odată cu el ca să nu fie târâtă. O aruncase afară și ea se lovise de-un perete și-i zisese că dacă mai intră în camera lui vreodată, o omoară. Îi luceau dinții când vorbea cu ea.”

„Însă, drept să spun, nu eram mândră de familia mea. Nimeni nu-i plăcuse pe alde Day vreodată. Tata, Runner Day, era nebun, bețiv și violent într-un fel deloc impresionant – un omuleț cu pumni pieziși. Mami făcuse patru copii de care nu izbutea să aibă grijă ca lumea. Copii amărâți, de la fermă, puturoși și manipulativi, venind mereu la școală ca niște nevoiași: fără să fi luat masa de dimineață, cu cămăși rupte, mucoși și roșii în gât. Eu și surorile mele am fost cauza a cel puțin patru epidemii de păduchi pe parcursul scurtei noastre experiențe cu școala primară. Jegoșii de Day.”[/quote_box_center]

   O temă destul de actuală abordată este conflictul dintre generații, dificultatea părinților de a-și înțelege copiii adolescenți.

[quote_box_center]„Nici Patty nu se descurcase mult mai bine. Își luase de curând o carte despre cum să fie mamă de adolescent, pe care o ținea ascunsă sub pat, de parcă ar fi fost pornografie. Autorul spunea că trebuia să fie curajoasă, să pună întrebări, să ceară răspunsuri de la copil, numai că Patty nu putea. Orice tentativă de întrebat, în perioada asta, îl scotea din sărite pe Ben și-i declanșa tăcerea aceea insuportabilă, asurzitoare. Cu cât încerca mai mult să-și dea seama ce-i cu el, cu atât mai mult se ascundea băiatul. La el în cameră. Vorbind cu persoane pe care ea nu le cunoștea.”

„Însă Patty nu-și putea găsi liniștea. Ben devenise, în ultimul an, tare distant, se transformase în puștiul ăsta ciudat, încordat, care se zăvora în cameră și tropăia pe muzică ce făcea pereții să se zguduie, cu cuvinte mugite și țipate auzindu-se de pe sub ușă. Cuvinte îngrijorătoare.

De asemenea, violența domestică are parea ei rezervată în roman: „Cât fuseseră căsătoriți o mai îmbrâncise, o mai plesnise peste ceafă, pălmuțe făcute mai mult să te înfurie, să-ți amintească de cât de neajutorată erai, decât să te doară. De ce nu-i mâncare-n frigider? Pleosc. De ce-i așa o cocină locu’ ăsta? Pleosc. Unde se duc toți banii, Patty? Pleosc, pleosc, pleosc. Tu m-auzi, fată? Ce mama dracului faci cu banii? (…) Mă faci trișor? Pleosc. Zici că taică-tu trișează, Ben? Pleosc, pleosc, pleosc. Te crezi mai dăștept ca mine? Pleosc.”

   Să fie acest bărbat capabil de crimă împotriva propriei familii? Nu aveți decât să aflați citind cartea.

Citate:

„Multe rahaturi s-au întâmplat în ziua aia cu omorurile, Libby. M-am gândit mult la asta, mi-a tot stat pe cap. A fost o zi al dracului de proastă. Blestemată. O Zi blestemată, a zis și s-a împuns cu degetul în piept.”

„Oho, lumea habar n-are ce s-a-ntâmplat în noaptea aia. Te umflă râsu’.”

„Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.

– Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat… cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

„Ajunsese să se gândească la Ben, la Ben cel de cincisprezece ani, aproape ca la un fiu, ca la o ființă cu totul diferită, și uneori îi venea să-l zgâlțâie bine pe puștiul ăla lipsit de curaj – își imagina că-l zguduie pe Ben până ce nu i se mai deslușea fața.”

   Despre autoare:

  Gillian Flynn este autoarea bestsellerului „Fata dispărută”, apărut la aceeași editură și ecranizat. Este licențiată în literatură engleză și jurnalism la University of Kansas și a absolvit un masterat în jurnalism la Northwestern University din Chicago. A scris timp de zece ani pentru revista Entertainment Weekly.

   Romanul său de debut, „Obiecte ascuțite”, a câștigat de două ori Dagger Award, iar „Locuri întunecate” a fost nominalizat la Ian Steel Dagger Award, acordat de Crime Writers’ Asociation și a câștigat Dark Scribe Magazine Black Quill Award pentru Dark Genre Novel of the Year. S-a numărat printre bestseller-ele publicației New York Times.

   Autoarea a declarat că una dintre sursele de inspirație în scrierea acestui roman au fost câmpurile nesfârșite de porumb din regiunea natală – Kansas City, Missouri.

 

Cartea Locuri întunecate de Gillian Flynn a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

Salut, rămas-bun și tot ce se întâmplă între ele, de Jennifer E. Smith-recenzie

Titlul original: Hello, Goodbye, and everything in between

Traducere din limba engleză: Ofelia Al-Gareeb

Editură: Epica Publishing House

Gen: Young Adult, Romance

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 272

    Jennifer E. Smith, născută în Chicago, SUA, este autoarea a opt cărți pentru adolescenți și tineri, printre care se numără ,,Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere”, ,,Uite așa arată fericirea”, traduse și publicate deja la Epica Publishing House. Și-a obținut masterul în scriere creativă la Universitatea St. Andrews din Scoția, iar cărțile sale au fost traduse în 33 de limbi.

   Din lista de lecturi pentru vacanța de vară nu trebuie să lipsească titlurile Young Adult, iar eu m-am conformat. Și nu mi-a părut rău. Am citit cu o deosebită încântare cartea lui Jennifer  E. Smith, o istorie încântătoare, un love story adorabil, din care, bineînțeles, nu lipsesc porția de dragoste, stropul de pasiune, fulgii de emoție. Totul se combină atât de frumos în povestea de față, punând cititorul tânăr – căruia îi este dedicată, în mod special, cartea- pe gânduri și aducând zâmbetul pe buzele cititorului mai experimentat – pe care nu îl excludem din ecuație, trecut de perioada adolescenței și a primei iubiri.

  Am mai citit romane pentru adolescenți, însă acesta mi s-a părut diferit. Stilul autoarei este de-a dreptul fermecător, purtând o vizibilă amprentă personală. Intensitatea trăirilor se face resimțită pe parcursul rândurilor așternute, astfel încât nu doar o singură dată ai impresia că te afli alături de personaje, că ești parte a poveștii sau… chiar că povestea îți aparține, revenindu-ți ție rolul protagonistului, al unuia dintre îndrăgostiți.

   Clare și Aidan, doi tineri din Chicago, au absolvit recent liceul și au fost admiși la universitățile pe care și le-au dorit. Timpul a trecut mai repede decât s-ar fi așteptat și așa se face că în ziua următoare vor pleca la facultate. Ea la Dartmouth College în New Hampshire, pe coasta atlantică a Statelor Unite, iar el la University of California din Los Angeles, tocmai în capătul opus al țării, pe malul Pacificului.

  Clare este sigură că relația lor nu va rezista, ținând cont de distanță, de faptul că se vor revedea abia în vacanța de Ziua Recunoștinței. Din acest motiv, consideră că ea și Aidan ar trebui să se despartă acum, fără certuri, și să rămână prieteni. Viața de student îi va schimba pe amândoi, le va aduce în cale alți tineri/tinere cu care vor ieși în oraș, cu care vor petrece timpul liber și de care poate că se vor îndrăgosti. Despărțindu-se acum, ar evita sfârșitul dezastruos al relației lor de doi ani și și-ar oferi libertatea de a se bucura de facultate, fără a fi limitați de existența unui partener la mii de kilometri distanță.

,,Dar, înainte s-o facă, Aidan se oprește pentru a scoate un penny din buzunarul lui. Stă acolo un moment, scuturându-l în palmă, apoi îl aruncă în fântână, unde scoate un pleosc satisfăcător înainte de a se scufunda, pentru a se alătura constelației formate din celelalte moenede.

Clare e pe punctul de a-l întreba ce dorință și-a pus, dar se răzgândește.

 E sigură că știe răspunsul.

În timp ce se îndepărtează, aruncă o privire înapoi la apa care unduiește, încercând să nu se gândească la faptul că, în loc să găsească un suvenir aici – ceva ce să ia mai departe cu ei-,  au reușit să lase ceva în urma lor.

 Asta îi frânge puțin inima.”

   Aidan nu are aceeași părere și speră în adâncul sufletului că o va convinge și pe ea. Mai au 12 ore de petrecut împreună, iar mult prea organizata Clare a pregătit o listă cu locuri pe care ar trebui să le revadă, locuri din oraș cu o însemnătate aparte pentru ei și pentru relația lor. Totodată, vrea să ia câte un suvenir din fiecare loc, o mică amintire pentru când povestea ei și a lui Aidan nu va rămâne decât o amintire frumoasă…

  Se urcă în mașina lui Aidan și străbat orașul, fără a respecta în totalitate planificarea inițială. Se întâlnesc pentru ultima oară cu Stella și Scotty, prietenii lor cei mai buni, savurează delicioasa pizza din oraș, merg  la bowling, se alătură unui grup de petrecăreți, se plimbă pe malul lacului Michigan. Nu doar o dată, Clare și Aidan rămân singuri, râzând sau discutând în contradictoriu, trăindu-și cea mai lungă și, în același timp, cea mai scurtă noapte din existența lor de adolescenți.

  Fără doar și poate, această ultimă noapte este una a dezvăluirilor, a conturilor reglate. Pe de o parte, Clare află că Aidan nu a aplicat, de fapt, pentru admiterea la Harvard, o dorință a părinților acestuia, dar și o variantă în favoarea relației lor. Pe de altă parte, ei i se reproșează că nu are suficientă încredere în iubirea dintre ei, cum dovedește și  faptul că nu i-a mărturisit lui Aidan niciodată că îl iubește, că a evitat să folosească magicul ,,te iubesc!”…

,,- Este locul în care mi-ai spus prima dată că mă iubești, îi spune, ușor rămasă fără suflare, sperând să îl scoată din starea lui, să îl facă să își amintească, să-l facă să-și revină. De asta suntem aici.

Dar când se uită la el, ochii lui sunt atât de triști, încât asta o face să se oprească brusc. […]

-Da, păi, spune Aidan în cele din urmă, chiar înainte de a ieși pe ușă în bura de ploaie, nu e ca și cum mi-ai fi spus-o și tu.”

   Orele se scurg una după alta, multe incidente marchează această noapte devenită extrem de palpitantă. Cu fiecare kilometru parcurs de mașină, cu fiecare pas pe care-l fac pe caldarâm, cu fiecare îmbrățișare, se apropie tot mai mult de răsăritul soarelui, de momentul în care ea se va urca în mașină alături de părinții săi și va pleca. La scurt timp timp, el se va îmbarca în avion. Nu mai au vreme, nu mai au suficiente cuvinte, suficiente sărutări…

  Clare și Aidan se vor despărți? Povestea lor de iubire va fi sortită sfârșitului, având în vedere că vor studia la mii de kilometri distanță, pe cât de aproape de îndeplinirea propriului vis, pe atât departe de celălalt? La urma urmei, prima iubire, cea din liceu, poate rezista întreaga viață, poate face față probei timpului sau reprezintă o simplă încercare?

,,Dragostea nu e ceva ce poți lua înapoi. E ca un descântec magic: odată ce rostești cuvintele, acestea rămân pur și simplu acolo, schimbând și transformând tot ceea ce a fost cândva adevărat.

   Vă recomand să citiți ,,Salut, rămas-bun și tot ce se întâmplă între ele”, minunata carte a lui Jennifer E. Smith! Căci, la urma urmei, cum să fie nu fie fascinantă o carte despre adolescenți, despre prima dragoste și piedicile pe care le întâmpină aceasta? Adolescența, anii efemeri cărora n-o să încetăm să le ducem dorul, corespunde unei lumi aparte, unui univers în care orice lucru și orice persoană sunt altfel percepute, înțelese, iubite. Sentimentele inocente, ce continuă să păstreze ceva pueril, învăluie adolescența și o înfășoară ca pe un cocon. Dar, la un moment dat, din acel cocon va ieși un fluture ce-și va duce existența mai departe, ținând strâns între aripioare puțin din praful magic al adolescenței apuse…

   ,,În decursul unei singure seri, Jennifer E. Smith reușește să surprindă fiecare nuanță perfectă și dureroasă a primei iubiri. N-aș fi vrut ca noaptea – sau cartea aceasta – să se termine vreodată.”Sarah Dessen, autoare de bestselleruri New York Times

      Personal, nici eu nu aș fi vrut ca această carte să se sfârșească…

  „Această capodoperă a lui Jennifer E. Smith vă va bântui inima cuprinsă de durere. Este o suferință care își trage suflul din personajele care par atât de reale încât le auzi cum respiră, și dintr-o poveste în care te vei regăsi și care te va răvăși cu fiecare pagină parcursă.”Jennifer Niven, autoarea bestsellerului ,,Toate acele locuri minunate”

      Nu-mi rămâne decât să vă urez:

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Salut, rămas-bun și tot ce se întâmplă între ele de Jennifer E. Smith a fost oferită de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

              

Scandaluri ascunse, de Caroline Linden-recenzie

Titlu original: Six degrees of scandal

Traducere: Diana Ţuţuianu

Editura: Litera

Colecţía: Iubiri de poveste

Număr pagini: 304

Seria: Poveşti Scandaloase’-1.Dragoste şi alte poveşti scandaloase, 2.Între raţiune şi scandal, 3.Iubiri şi scandaluri, 4.Scandaluri ascunse

   Este cazul să descopăr a patra carte din serie, m-ai ales că, din celelalte trei cărţi am urmărit zbuciumul Oliviei şi încercarea ei de a scapa de Lordul Clary.

    Olivia Townsend se află într-o situaţie aproape fără ieşire. Urmărită de un bărbat periculos aflat în căutarea unei comori pierdute, dar extrem de valoroase, despre care ea nu ştie nimic, dar şi vânată de el pentru a şi-o face amantă, nu se poate baza decât pe nişte însemnări ale răposatului ei soţ şi pe bărbatul care a fost prima-şi singura-ei dragoste.
Deşi a suferit enorm când a fost obligată să accepte un soţ impus de tatăl ei şi să renunţe astfel la bărbatul iubit, Olivia s-a străduit din răsputeri să-şi ascundă durerea în cei zece ani care s-au scurs de atunci. Dar acum, când el îi vine în aujor şi jură să rămână alături de ea orice se va întâmplă, nu se poate împedica să spere că, de data această, soarta va fi în favoarea lor.

   Prima dată când cei doi tineri s-au întâlnit, James a lăsat o impresie puternică fetiţei care participa cu părinţii  şi surioara la slujba de duminică.

,,Olivia Herbert ştiu că James Weston este genul care creează probleme încă de prima oară când el îi făcu cu ochiul, într-o dimineaţă plăcută de august în care fluturii zburau pe deasupra curenţilor de aer cald ce circulau prin uşa deschisă a bisericii St.Godfrey, iar domnul Bunce, preotul, tot vorbea şi vorbea, la nesfârşit, ca şi cum ar fi să adoarmă pe toţi cei din biserica.
În timp ce Olivia urmarea cu privirea unul dintre fluturi-unul alb şi delicat, cu pete albăstrui pe aripi, care intra în picaj şi apoi parcă plutea fără pic de efort prin aerul încărcat de fum şi de particule de praf, ochii ei îi întâlniră pe cei a lui James. Familia lui stătea pe banca alăturată, iar, când privirile li se întâlniră, băiatul acela neruşinat îi făcu repede cu ochiul.”

   Familia Oliviei, deşi de vită nobilă, erau foarte strâmtoraţi financiar. Când familia lui James a cumpărat o reşedinţa maiestoasă în zonă, Olivia a avut voie să viziteze fetiţele din vecini. Ce dacă familia Weston era parvenită? Aveau banii, iar asta conta. Copii din cele două famili au început să se viziteze, iar Olivia a devenit prietenă bună cu copii Weston, mai ales cu chipeşul James. În vara când Olivia împlinise şaptesprezece ani, totul s-a schimbat. James a făcut dragoste cu ea, s-au promis unul altuia, dar el a plecat cu treburi, spunându-i să aştepte, iar ea a fost descoperită de mama sa şi forţată să se căsătorească cu un străin, cu Henry, în schimbul unui ajutor financiar pentru părinţii Oliviei.

   Căsnicia Oliviei plină de regrete pentru iubirea din tinereţe, a funcţionat până la decesul soţului, rămânând în urmă o văduvă fără nici un venit, unele probleme de rezolvat pentru a elucida din misterul ce îi învăluia venitul fostului ei soţ. Singurele ei prietene ce îi rămân alături, sunt tinerele din familia Weston. Acestea o vor ajuta să scape din mâinile crude ale vicontelui Clary, care îşi dorea ceva cu disperare. Olivia ştia că vrea să o facă amanta sa, dar ce mai dorea Clary? Cu siguranţă ceva foarte valoros de la defunctul soţ, îndeajuns pentru a încerca să o înece pe Lady Atherton, Penelope. Olivia va apela la Penelope pentru ai cere o sumă măricică de bani cu care se va face nevăzută, încercând totodată să se ascundă, dar şi să descopere ce ar avea de valoare pentru ai pune viaţa în pericol prietenei ei, dar şi a sa.
În ajutorul tinerei văduve va veni James, hotărât să dea de frumoasa Olivia şi de a o ajută, dar şi pentru a îşi lipezi sentimentele în privinţa acestei făpturi minunate.
Regăsirea Oliviei nu se întâmplă sub auspicii tocmai plăcute:

,,Olivia trase adânc aer în piept şi îşi balansa corpul cu toată puterea.
El era înalt şi se află acolo pe alee, în timp ce ea nu era la fel de înaltă şi stătea ca într-o găoace în grădina casei dărăpănate.Lopata îl lovi zdravăn cu toată suprafaţa metalică în braţ, cu o forţă care aproape o făcu să îşi piardă echilibru. Pistolul zbură din mâna bărbatului şi dispăru în întuneric. Bărbatul înjnură şi se încovoie. Înnebunită, Olivia trase lopata înapoi, ridicând-o ca să mai lovească o dată. Trebuia să îl împiedice să găsească arma.
-Opreşte-te, strigă el, ridicându-şi mâinile în timp ce cădea în genunchi. Aşteaptă!
Cu braţele ridicate, cu inima bătându-i să îi sară din piept, Olivia recunoscu vocea la timp cât să se abţină să-l mai lovească o dată. Nu era Simion Clary. De fapt, nu era cineva care i-ar fi făcut vreun rău.
-J-Jamie? se bâlbâi ea neîncrezătoare.
El îşi lasă capul pe spate în momentul în care norul trecu şi descoperi din nou luna oferindu-i suficientă lumină încât să-i vadă faţa sub borul pălăriei.
Bună seară, Livie, spuse James Weston cu un zâmbet strâmb. Ce bine-mi pare să te

revăd!”

   Cu cât va descoperi mai multe indicii, cu atât îşi vor da seama cu ce se confruntă cei doi. Primirea din greşeală a unor acte din partea avocatului fostului soţ vor pune într-o lumina nouă faptele. Reiese că Henry se ocupa cu contrabanda operelor valoroase de artă. Acestea erau introduse ilegal în Anglia, iar defunctul era intermediar. Ultima tranzacţie nu s-ar mai fi încheiat, iar acea opera de artă este inestimabilă.
Olivia şi James vor încerca să dea de tabloul respectiv, dar şi să găsească mai multe dovezi pentru al putea inculpa pe Clary. Fuga lor cu infractori periculoşi pe urme, îi va apropia pe cei doi, dar îi vor face să conştientizeze ce au pierdut în urmă cu zece ani.

   Vor reuşi să descopere despre ce tablou este vorba şi unde se găseşte?
Vor scăpa cu viaţă din ghearele temutului Clary?
Cum se va desfăşura relaţia dintre cei doi tineri? Vor mai avea curajul să îşi acorde încă o şansă la fericire, sau greşelile trecutului au lăsat urme prea adânci pentru ei?

   Cu acest al patrulea volum am încheiat seria ,,Poveşti scandaloase”, şi pot să recomand cu încredere această autoare atunci când vreţi cu adevărat să va relaxaţi. Este o gură de aer proaspăt pentru o minte obosită de treburile cotidiene.
Nota mea pentru carte, dar şi pentru întreaga serie este 9,8.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest-Trevillon Images

,,Când se sfârșise timpul şi lumea îşi pierduse memoria, iar omul care fusese odată dispăruse din vedere ca o navă ce se îndepărtează în zare..."

Transformarea, de Justin Cronin-“Când vocile suave amuţesc…”

Editura Nemira
Colecţia Nautilus
Data apariţiei: 2017
Titlul original: The Passage
Traducători: Ştefan Ghidoveanu, Cristina Ghidoveanu, Andreea Florescu
Număr volume: 2
Număr de pagini: 488 + 560

   Nici nu ştiu din ce sursă de informare sau zvon amical mi s-a impus ideea că romanul Transformarea – primul dintr-o trilogie (la Nemira apărut în două volume zdrăvenele ce arată superb) este un fel de Războiul Z cu vampiri în loc de zombi. Poţi păstra aceeași comparaţie şi după ce l-ai citit, mai ales pentru numărul mare de personaje şi atmosfera din a doua sa parte, dar seria lui Cronin începe cu mult înaintea şi merge mult mai în profunzimea crizei planetare din lumea sa. Evenimentele se cumulează ca în cele mai bune povești ale lui Stephen King, încet, pas cu pas, adunând la un loc multele personaje prezentate aparent fără legătură şi împletindu-le acţiunile înspre un punct magnetic ce reprezintă o primejdie tot mai clar definibilă.

   Chiar dacă  suntem într-un viitor foarte apropiat, doar cu ceva mai multe războaie şi atentate, unde oamenii au la marginea societăţii aceleaşi probleme familiale dickensiene dintotdeauna, începi să percepi indicii despre diferenţele  imperceptibile care dau tonalitatea mai altfel a acestui univers. Unele ultimative, încă dinainte de contactul cu ameninţarea principală – amintiri reprimate, vise, premoniţii şi manifestări telepatice stranii par să prevestească o schimbare dramatică în textura existenţei.

 

   În abundența junglei boliviene, profesorul Jonas Lear face o descoperire menită să schimbe pentru totdeauna destinul umanităţii: un virus transmis de lilieci, care îmbunătăţeşte temporar condiţia umană, permiţând vindecarea de boli incurabile, întărirea organismului şi oprirea îmbătrânirii. Din păcate, expunerea la el este deocamdată letală, provocând febră hemoragică, odată trecută etapa ameliorării temporare, aşa că este nevoie în continuare de experimente pentru a extrage numai partea bună a molipsirii. Armata preia frâiele experimentelor genetice în ideea transformării oamenilor, mai înainte de orice, în soldaţi perfecţi, care se vindecă uşor, se recuperează rapid şi se întorc la luptă. Pentru a se realiza asta se pregăteşte o baza secretă în Colorado şi se hotărăşte începerea experimentelor pe condamnaţi la moarte sustraşi de FBI din sistemul penitenciar înainte de execuţie.

   Agentul FBI,  Brad Wolgast, este printre cei însărcinaţi să colecteze deținuţii pentru Proiectul NOE – aşa cum a fost botezat experimentul, cu referire la vârsta matusalemică a personajului biblic. Cel mai uşor este să culegi vinovaţii, dar ce resorturi ale conştiinţei se activează într-o minte de tată care şi-a pierdut fiica, atunci când trebuie să trimită înspre experimentele despre natura cărora are deja o vagă idee, nevinovăţie pură? Şi nu doar pe vreunul dintre osândiţi, acuzat pe nedrept, cum este Anthony Carter, dar şi o fetiţă. O fetiţă părăsită de mamă în cadrul unei comunităţi monahale.

   De fapt, cu micuţa Amy Harper Bellafonte începe şi se dezvoltă această saga. Prin tribulaţii ale decăderii umane, aproape clasice, trece mama ei, dând greş în viaţă, fiind bătută de tatăl-iubit-întreţinut de care reuşeşte cu greu până la urmă să scape, dată afară de la serviciu, ajungând să se prostitueze în camere sordide de motel, cu Amy închisă în baie şi dormind în cadă, chiar ucigând la un moment dat un client în legitimă apărare şi fiind de aceea nevoită să-şi părăsească copila.

   Afectată de toate acestea, Amy ajunge o fiinţă tăcută şi ciudată, totuşi până la urmă o fetiţă dulce pe care toţi simt nevoia să o protejeze, de la surorile mănăstirii, unde a fost părăsită, şi persoanele întâlnite întâmplător, până la agentul FBI trimis să o răpească.

   Doisprezece sunt condamnaţii pe care încep experimentele înfiorătoare ce presupun multă durere şi dezumanizare completă, a treisprezecea ar trebui să fie nevinovata Amy, dacă mustrările de conştiinţă ale agentului Brad Wolgast nu vor duce la întreruperea planurilor scelerate ale cercetătorilor.

   Prima parte a cărţii este un thriller captivant, cu puţine elemente fantastice. Fiecare personaj este urmărit individualizat, cu trecut şi prezent, lumea încă nu s-a îndepărtat prea mult de cea de acum şi situaţiile prin care trec protagoniştii sunt mai mult cele ale unui roman de suspans, un pic polițist, actual, sau, aşa cum am mai remarcat, unul în stil Stephen King – din cele ale lui în care elementul horror se manifestă mai târzior şi doar tremură mult timp neclar într-un colţ al scenei în timp ce problemele realităţii cotidiene se precipită, distrăgând atenţia.

   O amalgamare de evenimente şi trăiri interioare care produce în fiecare dintre protagonişti mici transformări ce o preced sau o prefigurează pe cea mare:

Când se sfârșise timpul şi lumea îşi pierduse memoria, iar omul care fusese odată dispăruse din vedere ca o navă ce se îndepărtează în zare, dând ocol pământului cu viaţa lui cea veche ascunsă în cală; când stelele rotitoare priviseră în jos la nimic, iar luna pe arcul ei nu-şi mai amintea numele lui şi nu mai rămăsese decât uriaşa mare de foame pe care plutea la nesfârşit – înăuntrul lui, în cel mai adânc cotlon, încă se mai află ceva: un an. Muntele, anotimpurile ce se schimbau şi Amy. Amy şi Anul lui Zero.”

   A doua parte, care este un vast fragment de operă post-apocaliptică, începe odată cu finalul previzibil apocaliptic, dar nu mai puţin tulburător, al primei, după ce acei doisprezece virali au evadat împrăștiind molima, la foarte mulţi ani distanţă, când deja lumea arată cu totul altfel.

   Singura şansă a umanităţii este acum Amy a cărei inoculare simbiotică a transformat-o în unica forţă ce poate face faţă “vampirilor”, având capacităţile acestora, dar fără a contracta şi toate efectele secundare negative pe care le-au suferit ei.

   Cei cu care are de dat lupta pentru viitorul omenirii sunt de-acum creaturi monstruoase şi însetate de sânge, propagatori ai terorii şi ai distrugerii, care nu mai lasă celor ce încă au scăpat de molipsirea vampirească decât perspectiva unei lupte interminabile, o viaţă trăită sub ameninţarea contaminării prin contactul cu inamicul şi al morţii care a ajuns preferabilă vieţii asediate sau monstruoase.

 

   Destinul ultimilor supravieţuitori din Colonia protejată de Ziduri depinde de felul cum e apărată de Paznici, dar şi de fiecare dintre membrii familiilor rămase în viaţă, rezistenţa lor disperată constituindu-se într-o veritabilă cronică a eroismului uman.

  Avem alte personaje, de alt gen, adaptate noii epoci întunecate, saga relansându-se pe noi traiectorii, de-acolo unde alte poveşti pre-apocaliptice se termină sau cele post-apocaliptice încep ezitant, fără o istorie explicativă în spate. Acum teroarea este palpabilă şi atmosfera de totul e pierdut, grea, dar speranţa că se mai poate salva măcar ce a rămas este luminiţa din capătul abisului care însufleţeşte şi încarcă cu determinare luptătorii împotriva tenebrelor.

   Justin Cronin are talentul de a crea într-o lume SF&F personaje perfect realiste, parcă desprinse din cotidianul mainstream, pe care le prezintă exhaustiv, dar fără să te obosească nicio clipă prin divagaţiile despre devenirea şi traiectorile lor până în punctul  în care le-ai întâlnit. Talent dublat de priceperea aproape tachinatoare de a te ţine suspendat de un fir subţire, cu răsuflarea tăiată în aşteptarea deznodământului sau rezolvării unui moment palpitant.

 

  O carte mare, şi la propriu şi la figurat, pe care ţi-o doreşti şi mai groasă, cu şi mai multe volume, la cât de bine reuşeşte să te prindă în fiecare etapă a deversării ei imaginative fantastice şi înfiorătoare.

Trilogia completă arată astfel:

The Passage (2010) – Transformarea (Nemira, 2017)

The Twelve (2012)

The City of Mirrors (2016)

 

 

Cartea Transformarea, de Justin Cronin poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

Orașul din afara timpului, de Enrique Moriel-recenzie

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

 Titlul original: La ciudat sin tempo

Editura: Nemira

Colecția Suspans

Anul apariţiei: 2011

Traducere din limba spaniolă de: Mioara Adelina Angheluță

Număr pagini: 464

Gen: Thriller, Fantasy

  „Orașul din afara timpului” ne conduce într-o incursiune în Barcelona de-a lungul secolelor. De fapt, aș spune că aceasta este tema centrală, iar adevăratul personaj principal este chiar Barcelona, intriga fiind doar un pretext pentru descrierea orașului catalan de-a lungul timpului. Pentru lămuriri, sunt incluse în carte două hărți ale orașului, una din trecut și cealaltă din prezent.

   Romanul se desfășoară pe două planuri, deschizându-se cu un asasinat destul de ciudat: cadavrul unui bărbat înstărit este găsit fără picătură de sânge în el și cu o înțepătură la gât. Nimeni nu înțelege modul de operare, supozițiile ducând către un asasinat ritual. Printre cei interesați de caz sunt Marcos Solana, un avocat cu prestigiu, a cărui clientelă este formată din barcelonezi bogați, Marta Vives, asistenta acestuia, la bază arheolog, și preotul Olavide.

   La spitalul clinic unde era ținut corpul, Marcos Solana observă o fotografie cu personalul medical din 1916, în care îl recunoaște pe medicul legist văzut mai devreme. Curios din fire, face tot posibilul pentru a dezlega misterul. Să fie cineva care să semene atât de mult? Sau (ipoteză fantasmagorică) este vorba de aceeași persoană?

  În celălalt plan, narațiunea are loc la persoana I, personajul central fiind un vampir născut într-un lupanar (bordel) al Barcelonei secolului XV, mai exact, în cartierul Raval din orașul vechi. Având toate caracteristicile de vampir, personajul nostru trăiește veșnic; a trecut prin multe secole, a asistat „live” la scrierea istoriei, având expertiza necesară pentru a ne purta de-a lungul evenimentelor principale din istoria Spaniei, implicit a Barcelonei, de a ne descrie acest oraș legendar. Un oraș frumos, astăzi vizitat de turiști, dar în aceeași măsură, sângeros, ca de altfel toată istoria Spaniei. Din acest motiv nu este o carte pentru oricine, unele pasaje descriind metode sadice și sângeroase de tortură folosite în Inchiziție și nu numai.

„Istoria Barcelonei a fost făurită de câteva zeci de morți despre care se vorbește și de mii de morți despre care nu vorbește nimeni.”

„Orașul în care mă născusem era foarte complicat: era naționalistă și centralistă, internațională și locală, clericală și anarhistă, plină de biserici și înțesată de lupanare, bogată și totodată înglodată în sărăcie.”

„Istoria Barcelonei este plină de femei care au luptat pentru o parte a ființei lor. Instinctul femeilor nu le înșală niciodată.”

   Fiind vampir, personajul nostru nu numai că trăiește veșnic, dar nici nu îmbătrânește, trecând veșnic drept un bărbat de 30 de ani. Este nevoit ca de-a lungul timpului, pentru a evita întrebările firești ale celor din jur, să-și schimbe identitatea și profesia. Este, pe rând, ajutor de preot, bancher, medic, jurnalist, ajutor de călău, asistent al unui om important în stat, profesor. Își schimbă slujbele și identitatea în funcție de regimul politic, profitând de confuzia din administrație provocată de războaie pentru a-și acoperi urmele. De când s-a născut, este urmărit de Celălalt, o ființă supranaturală la fel ca el, care încearcă să-l ucidă. Paradoxal, Celălalt este într-una din epocile sale o persoană importantă în cadrul temutei Inchiziții.

 

   Probabil am eu o imaginație bogată, însă n-am putut să nu mă gândesc că personajele sunt aluzii la adresa unor figuri istorice ale Spaniei: faptul că personajul principal este vampir și s-a născut în Raval mă duce cu gândul la „Vampira din Raval” – o presupusă răpitoare, asasină și proxenetă de copii (ulterior a fost lansată ipoteza că femeia s-ar fi făcut vinovată de răpirea unei singure fetițe, restul fiind legendă), iar Celălalt îmi amintește de temutul inchizitor Tomás de Torquemada.

  Prin ochii personajului ne este descrisă configurația Barcelonei din secolul XV până astăzi: cu secole în urmă, exista doar orașul vechi, iar celebra Las Ramblas era doar un șuvoi de apă. Cu trecerea timpului, s-a construit orașul nou. Tot prin prisma personajului cu viață veșnică asistăm la momente istorice importante, suntem purtați prin mai multe epoci, ne sunt spuse poveștile mai multor locuri din Barcelona.

„Barcelona e un oraș care trăiește din mituri, chiar dacă se spune că e realist.”

„Barcelona era un uriaș necunoscut,un uriaș care inventase și știuse să păstreze un lucru de preț: buna înțelegere între oameni. Înțelegerea și ospitalitatea.”

„Honorata cântărește șapte sute cincizeci de kilograme și a fost turnat în anul 1865, în perioada în care Barcelona era prosperă, avea prima cale ferată din Spania, cele mai bune fabrici textile, cei mai bogați și mai pântecoși comercianți și cele mai grațioase tinere din înalta societate, care, pentru a-și păstra silueta zveltă, învățaseră să călărească într-un club nou aristocrat – Cercul Ecvestru.”

„Republica a declarat biserica Sfânta Maria del Mar monument de interes național pe 3 iunie 1931, fără ca să provoace prin aceasta revolta Dreptei. A fost o dovadă că republica era la fel de interesată de aspecte culturale pe cât era de cele agrare, dar nu au mers mai departe de atât, după spusele cunoscătorilor, căci îngrădiseră destul interesul cultural față de biserici.”

„Războiul Civil m-a învățat multe lucruri, în cazul în care nu le știam. Mi-a arătat că în felul acela se încheia un proces vechi de secole, că de fapt secolul XX era o continuare a secolului al-XV-lea, întrucât vechile conflicte nu fuseseră încă rezolvate.”

   De asemenea, personajul îl cunoaște pe Gaudi, fiind unul dintre cei doi oameni care și-au dat seama de natura sa de ființă supranaturală. Altcineva care a observat acest lucru este un preot în serviciul cui a fost, acuzat de erezie.

„Dar acum am ajuns la o concluzie: dacă lumea este condusă de principiul Răului, Răul trebuie să aibă fii. Sunt puțini, foarte puțini, dar trebuie să aducă mărturie. Tu ești unul dintre ei, dar poate încă nu ți-ai dat seama: tu ești unul dintre ei.”

   Pot spune că acel preot este personajul meu preferat, datorită neînfricării de a gândi liber și de a vorbi deschis despre anumite aspecte considerate de neclintit, lucru care i-a adus, în cele din urmă, condamnarea.

  Romanul merge puțin spre filosofie, fiind abordate mai multe aspecte, precum și cel al veșniciei, lupta dintre Bine și Rău, existența diavolului, probată cel mai bine de prezența unor ființe precum personajul nostru, considerat un fiu al diavolului.

„De aceea mi-am spus de multe ori că, dacă omul se gândește la veșnicie, aceasta se întâmplă pentru că într-un fel sau altul veșnicia există.”

„Există ceva și mai înspăimântător decât zâmbetul morții, și anume zâmbetul vieții veșnice.”

„Crede-mă, prietene, moartea este îndurătoare, pentru că nu ne lasă să vedem ororile vieții, nici urmările cumplite ale faptelor noastre.Veșnicia este cea mai grea pedeapsă la care am fi osândiți, și milă mi-e de Dumnezeu pentru că și el o îndură.”

„Primim imbolduri de la ceea ce numim Bine și Rău, însă noi creăm etica și morala.”

„Totul este atât de absurd, încât nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să credem că diavolul există.”

„Câteodată simt că timpul nu există, chiar dacă asistăm la propria noastră degradare. Dacă există idei nemuritoare, adeseori mă întreb dacă nu există și ființe care sunt și ele nemuritoare.”

„Nu înțeleg de ce vă grăbiți să faceți anumite lucruri, șopti părintele Olavide fără să o privească. Întotdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple. Timpul este nesfârșit.”

„- De ce vin din negura veacurilor?

– Deoarece Creația încă nu s-a încheiat.”

   Introducerea lui Gaudi ca personaj, fie chiar și episodic, este o altă referire la veșnicie, prin metafora construirii catedralei Sagrada Familia: „În timp ce ne adânceam amândoi în întuneric, mi-a mai spus: Cred în veșnicie, altfel nu aș înălța templul acesta. Iar noi cei care credem în veșnicie, credem în diavol.”

   Autorul induce subtil o reflexie la adresa regimurilor din Spania, care deși s-au schimbat în timp, păstrează aceleași tendințe. Pot ghici din stilul acestuia spiritul revoluționar ca reacție la un regim opresiv, care a suprimat mult timp libertatea de gândire și exprimare, cu atât mai mult cu cât unul dintre romanele autorului a fost cenzurat de regimul franchist, considerat „roșu” (termen peiorativ folosit la adresa republicanilor) și „pornografic”.

„Inchiziția nu-i interoga niciodată pe cei simpli, pe cei care se mărgineau să repete cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cei care îl treceau prin filtrul gândirii. Acest lucru a fost mereu o constantă în țara mea, fără ca nimic să-l poată schimba: toți cei care gândesc sunt suspecți. Prin urmare, cel mai bine este să te arăți de acord cu tot ce se spune și să te supui celui care poruncește.”

„Unele sunt chiar din epoca lui Franco, dar nici măcar nu se regăsesc în arhivele ziarelor. Motivul este cât se poate de simplu: pe atunci nu se publica nimic despre fapte supranaturale care ar fi zdruncinat credința cetățeanului. Tot ce era legat de religie era sfânt.”

„Orice societate bine organizată se bazează pe acceptarea crimei ca parte integrantă. Aceasta se întâmplă mai des în timpul dictaturilor decât în societățile liberale, deși niciuna nu este scutită.Uneori, crima constă în corupție. Alteori, în lipsa de libertate.Alteori, în minciună. Alteori, în vărsarea de sânge.”

   Este un roman despre cultură, istorie, ideologii. Sfatul meu este să citiți printre rânduri, întrucât acțiunea este doar un pretext, autorul punând mult mai mult accent pe ceea ce răzbate din fundal. Tocmai de aceea, la final am rămas cu impresia multor întrebări fără răspuns și a situațiilor neclarificate.

Lectură plăcută!

Citate:

„În același fel în care ne trudim să clădim o cetate, tot la fel ne străduim să construim o conștiință.”

„Bijuteriile sunt timpul însuși.”

„Bijuteriile frumoase sunt veșnice, sunt mereu iubite și, mai mult decât atât, înmagazinează istorie. Unul din farmecele lor este că nu au avut niciodată o singură stăpână: ele unesc generații de-a rândul.”

„Mintea este propria noastră taină și niciodată nu rămâne descoperită.”

„Cei care rătăcim printre umbre nu uităm de nimic, dar locuitorii orașelor își uită propria istorie.”

„- Dacă e să ne gândim la secolele trecute, nu cred că Barcelona a avut vreo logică.

– Mi-e teamă că gândim la fel, dar nici nu mi-ar plăcea și aibă logica unui oraș elvețian.”

„Multe clădiri vechi din Barcelona sunt ca niște morminte despre care încă nu se știe ce ascund.”

„Istoria se repetă, iar timpul nu există. Îl împărțim ca să ne ordonăm puțin viețile, cu toate că în realitate timpul este plan și nu are nici început, nici sfârșit.”

„Cel care nu gândește nu este om pe deplin.”

 Despre autor:

   Enrique Moriel este pseudonimul folosit de Francisco Gonzalez Ledesma (1927-2015), scriitor, jurnalist, scenarist. A studiat Dreptul, a profesat ca avocat, apoi ca jurnalist la ziarul La Vanguardia, unde a ajuns redactor-șef.

   Este considerat unul dintre promotorii romanului noir în Spania, în 2007 obținând Premio RBA de Novela Negra pentru „Una novela de barrio”. În 1948 a câștigat Premio Internacional de Novela pentru „Sombras Viejas”, din juriu făcând parte Somerset Maugham și Walter Starkie. Însă dictatura franchistă din țara sa i-a cenzurat romanul, catalogat drept „roșu” (termen peiorativ pentru republicani) și „pornografic”. (sursa Wikipedia)

   Autorul a publicat de-a lungul timpului sub mai multe pseudonime: Silver Kane, Taylor Nummy, Rosa Alcázar, Silvia Valdemar, Enrique Moriel.

Cartea Orașul din afara timpului de Enrique Moriel poate fi comandată de pe targulcartii.ro

O singură minune, de Alina Cosma -recenzie

Editura: Primus

Anul apariţiei: 2014

Nr. de pagini: 186

Gen: roman de dragoste

 

Dan Alexandru Maria, un bărbat greu de abordat, ajunge să se îndrăgostească de tânăra Alexandra Maria Dan, o fiinţă mult prea sensibilă pentru lumea în care trăieşte. Amintiri adânc întipărite, gingăşie, sensibilitate, o dragoste profundă, care depăşeşte bariere, piedici şi chiar moartea, este tot ce îi uneşte. 
Dar ce va face Dan pentru a-şi salva soţia pe care o adoră, ca fiica lor să-şi cunoască mama?
Vieţile celor care îi înconjoară se vor schimba pentru totdeauna, iar singura minune pe care o recunoaşte Dan în viaţa sa îi va oferi un dar pentru veşnicie.
„O singură minune” este o poveste de viaţă, de dragoste, speranţă şi credinţă. Tot ceea ce pare o simplă coincidenţă face parte dintr-un plan divin. Nimic nu rămâne la voia întâmplării!

   „O singură minune” este o poveste de dragoste, dragostea ce unește un cuplu, dragostea între frați, dragoste de părinte, de fiică, de mamă, dragostea în diferitele ei forme. Dar în același timp este o poveste de viață, speranță și credință. Este o poveste care te prinde, te ține alături, apoi rămâne acolo, în suflet.

  Acum câteva minute am terminat de citit această minunată și răvășitoare poveste și încerc să-mi pun ordine în gânduri, dar încă mă simt sub influența evenimentelor petrecute în carte. Mă tot gândesc ce anume să vă povestesc, care îmi sunt impresiile, dar îmi dau seama că nici măcar nu știu cu ce să încep. Mă simt mult prea bulversată din cauza întorsăturilor de situație de la final, dar și foarte emoționată din cauza unor rânduri scrise de fetița celor doi protagoniști.

   Ce anume am apreciat la romanul de față? Stilul simplu și delicat, cu fraze scurte, dar pline de înțelepciune, acțiunea alertă de nici nu-ți vine să crezi că se pot întâmpla atâtea evenimente în nici 200 de pagini. În plus, îmi place că autoarea nu se axează pe descrieri ample, ci pe dialog, așa că nu ai cum să te plictisești. De altfel, în nicio carte scrisă de Alina Cosma, nu există amănunte de umplutură care să frâneze acțiunea.

   „O singură minune” este o carte despre prietenie, dragoste și credință, lucruri care contează cel mai mult în viață. Un roman presărat cu îndoieli, disperare, invidie, suferință, iertare, speranță, curaj, care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde.

 

   Personajul principal al cărții, Dan Alexandra Maria, inginer arhitect de meserie, este genul acela de ființă gingașă și mult prea sensibilă pentru lumea în care trăiește, care întotdeauna pune pe cei dragi mai presus de ea. Este frumoasă, inteligentă, sensibilă, și totuși are tendința de a se subaprecia, considerând că are mult prea multe defecte. E drept că este o femeie care nu iese în evidență, dacă nu stai să o observi, însă, într-un mod cu totul surprinzător, reușește să atragă atenția directorului inginer Maria Dan Alexandru. Acest bărbat greu de abordat este de-a dreptul fascinat de  fata inteligentă, de o frumuseţe naturală, care a apărut parcă de nicăieri și i-a salvat contractul cu o firmă de construcții. Însă preferă să nu facă nicio mișcare. Deocamdată!

   La un an de la prima lor întâlnire, Alexandra este chemată în biroul directorului ei, care îi spune că inginerul Maria Dan, unul dintre directorii unei sucursale din străinătate, i-a propus să o transfere  în Arabia Saudită, țara în care lucrează și el. Tânăra nu stă prea mult pe gânduri și acceptă noua slujbă.

“Peste o săptămână se afla în avionul care o ducea spre Riad, capitala Arabiei Saudite. Începuse să o cuprindă teama gândindu- se la faptul că era o femeie singură într-o ţară arabă, dar dacă ar fi refuzat oferta era convinsă că ar fi regretat. Privi la cruciuliţa din aur pe care o purta la gât şi o strânse în pumn.”

   Din păcate, Alexandra are destul de multe neplăceri la noul loc de muncă tocmai pentru că este femeie. Degeaba își face cu conștiinciozitate toate proiectele, de fiecare dată vede privirea batjocoritoare ale celor de față. Doar Dan e de partea ei și o încurajează să nu se de-a bătută.

“- Ai tot dreptul să fii supărată. Dar voi fi sincer cu tine.

Ea continuă să-l ignore.

– Faptul că eşti femeie te dezavantajază, aici trăim într-o lume a bărbaţilor care desconsideră femeile. Pe lângă aceasta eşti tânără şi frumoasă, motiv pentru care ești privită atfel decât se pare că îţi doreşti…

– Adică târfă, zise ea apăsat.”

   Lucrând împreună la un nou proiect, Alexandra şi Dan se întâlnesc de mai multe ori pe zi, dar el este tot timpul distant. Asta până într-o zi când o surprinde cu o invitație la o recepție cu ocazia unui eveniment oarecare. Iar de aici lucrurile iau o cu totul altă turnură pentru că atracția dintre cei doi devine din ce în ce mai mare.

“El rămase tăcut. Îşi simţea inima că îi sare din piept, iar parfumul ei fin îl amețea. Ştia că dacă ar vorbi şi-ar trăda emoţia. Ea îi simţi căldura corpului şi parfumul discret, dar plăcut. Se controla cu greu să nu îi tremure mâinile. Îl strânse puţin mai tare de mână, inconștient, pentru a-şi controla emoţia.”

“ – Ce s-ar întâmpla dacă te-aş săruta?

Ea se ridică de la masă şi începu să îşi adune planşele în grabă. El se apropie de ea.

   – Alexandra, te rog să te opreşti!

   Porni spre uşă scăpând din planşe. El alergă după ea şi se puse în faţa uşii. O prinse de faţă şi o sărută apăsat pe buze. Ea nu făcu nici un gest. După o clipă buzele lui nu o mai apăsau, ci o atingeau ușor. Ei îi alunecară planşele, simţind fiori prin tot corpul. O lacrimă îi căzu pe obraz. Îl prinse de mâini, iar el se opri din sărut şi o lăsă să-şi îndepărteze faţa din palmele lui. Nu îl privea.

   – Dă-mi te rog şansa să îţi demonstrez că un bărbat este în stare să iubească o femeie! “

 

   La o săptămână după ce s-au sărutat, el a cerut-o în căsătorie, apoi în preajma sărbătorilor de iarnă, cei doi au revenit în țară, cu gândul ca Dan să facă cunoștință cu familia ei. Din prima clipă bărbatul și-a dat seama că mama Alexandrei este o femeie foarte dominantă, care vrea să controleze pe toată lumea, iar Florentina, sora mai mică a logodnicei lui, este genul de  fată nărăvașă, pusă pe flirt.

   Adevărul e că Florentina a fost dintotdeauna invidioasă pe Alexandra, așa că mai mereu i-a făcut zile fripte Murea de ciudă că sora ei mai mare și-a găsit un loc de muncă în străinătate bine plătit și că s-a logodit cu un bărbat atât de superb. Iar când l-a zărit pentru prima dată pe Dan, pur și simplu i s-a pus pata pe el. Îl voia cu orice preț, fără să țină cont de sentimentele Alexandrei.

  La scurt timp după logodnă, Alexandra se decide să se transfere din nou în România, așa că cei doi își vor continua relația de la distanță.

“După câteva clipe el se opri din sărut şi cu o îmbrăţişare caldă, îşi lăsă capul pe umărul ei.

– Îmi va fi aşa dor de tine, şopti el.

– Şi mie de tine.

– Rămân singur între scorpii şi nu voi mai avea îngerul meu păzitor, să mă călăuzească…

Ea se întoarse spre el. Amândoi aveau lacrimi în ochi.

– Iubitule, ţi-am promis că voi fi mereu alături de tine.

– Ştiu că te vei gândi mereu la mine, dar nu te voi mai putea ţine în braţe, nu mă vei mai ţine în braţe.”

   Dan a reușit să se transfere și el în țară după nuntă, dar între cei doi tineri a apărut o prăpastie adâncă din cauza că el își petrece tot mai mult timpul la muncă. Alexandra a devenit tot mai tăcută, abătută și retrasă și refuză să mai comunice cu el sau să doarmă împreună.

   În urma unei discuții aprinse între ei, Dan pleacă de acasă și se duce la fermă, unde dă peste Florentina. Aflând că cei doi s-au certat, fata profită de ocazie și îl îmbată cu gândul că așa îi va fi mai ușor să-l seducă.

 “Se simţea ameţit. Florentina îi mai puse un pahar. Sufletul lui era trist şi nu îl mai interesă cât să bea. La un moment dat pierdu numărul paharelor, iar ochii îi deveniră grei. Dori să se ridice, dar îşi pierdu echilibrul.

Florentina îl ajută să urce scările până în dormitor. El se prăbuşi în pat adormind într-o clipă. Ea se apropie de el şi îi ridică tricoul. El nu făcu nicio mişcare, dormind în continuare. Îi trase tricoul de pe mâini şi de pe cap, apoi începu să-i desfacă cureaua pantalonilor şi îl dezbrăcă. Se aplecă să îl sărute…”

   Ce anume s-a petrecut cu adevărat în acea noaptea vă las pe voi să aflați, însă trebuie să spun că Alexandra a venit și ea la fermă a doua zi dimineață și i-a surprins pe cei doi împreună în pat. Din păcate, Dan  nu-și prea amintește nimic de cele întâmplate din cauza că băuse prea mult. Mai rău e că la scurt timp după această întâmplare, Alexandra primește telefon de la Florentina, care îi comunică că e însărcinată. Din acest moment, nu mai există cale de împăcare, iar Alexandra este decisă să divorțeze.

   Mă opresc aici din povestit pentru că vreau să citiți cartea și să aflați singuri ce s-a întâmplat mai departe cu Alexandra si Dan. Aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Mulțumesc din suflet autoarei Alina Cosma pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

by -
9

Suspectul, de Michael Robotham-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The Suspect
Traducere:  LINGUA  CONNEXION
Editura RAO-2012
Număr pagini: 505

   Michael Robotham (9.11.1960) s-a născut în Casino, New South Wales, Australia. După terminarea şcolii a început practica în jurnalism la “The Sun”. Din 1986 a lucrat în Londra ca reporter, editor adjunct la diferite ziare din UK, apoi din 1989 la “The Mail on Sunday”. În 1993 a demisionat şi a devenit aşa numit “ghostwriter”, colaborând la 15 autobiografii pentru oameni de artă, politicieni, sportivi, 12 dintre acestea devenind bestsellers pe lista “Sunday Times”.

   Din 1996 se reîntoarce în Australia cu familia şi devine scriitor cu normă întreagă de thrillere psihologice. În 2002 o parte a manuscrisului pentru romanul “The Suspect” face vâlvă la London Book Fair, astfel că romanul s-a dovedit un adevărat succes, a fost tradus în 22 de limbi şi s-a vândut în peste un milion de exemplare în întreagă lume.
Romanele lui au fost nominalizate şi au primit multe premii, cel mai important fiind cel din 2015-CWA Gold Dagger pentru romanul”Life or Death”.
După romanele sale televiziunea germană ZDF a produs două serii:”Adrenalin” (The Suspect) în 2014 şi “Amnesie”(Drowned) în 2015.
Dintre cele 12 romane de succes publicate, la noi s-a tradus doar “The Suspect” (“Suspectul”), la editura RAO în 2012.

“Joseph O’Loughlin pare să aibă o viaţă perfectă-o soţie frumoasă, o fiica iubitoare şi o carieră de succes ca psiholog într-o clinică. Însă chiar şi traiul perfect se poate nărui. Iar o fată ucisă, un pacient tânăr cu probleme psihice şi cea mai mare minciună din viaţă lui sunt suficiente motive pentru ca acest lucru să se întâmple.”

“Un thriller psihologic de excepţie.”

   Aşa sună recomandarea de pe copertă şi m-am convins de adevărul afirmaţiei citind cartea.
Romanul este scris la persoana I-a, Joseph O’ Loughlin îşi spune povestea vieţii, trecutul fiind intercalat printre momentele prezentului.
Cartea începe cu momentul în care psihologul Joseph O’ Loughlin îl salvează de la sinucidere pe tânărul Malcolm, care suferă de leucemie. O meserie ingrată, trebuie să-i cunoşti povestea, să intri în mintea lui, să-l ajuţi chiar dacă acolo undeva, adânc în tine îi înţelegi intenţia:

“În ultima or i-am pus întrebări şi i-am spus poveşti. Ştiu că mă aude dar vocea mea este pentru el doar un zgomot de fundal. Se concentrează asupra dialogului său interior ,întrebându-se dacă ar trebui să trăiască sau să moară. Vreau să particip la dezbatere, dar mai întâi am nevoie de o invitaţie.”

   Salvarea lui Malcolm este intens mediatizată, aşa că soţia lui Joseph, Julianne deşi îl înţelege este supărată pe el pentru că a riscat.
Şi încă nu ştie tot!!!
Joseph îi ascunde că boală lui, un început de Parkinson, evoluează, ea crede că se vede cu prietenul lui Jock, un neurolog, pentru nişte simple teste. Doar că Joseph este conştient de evoluţia reală a bolii, de paralizia care-i cuprinde braţul şi piciorul, de uşoarele tremurături, dar îşi ascunde neliniştea de soţia şi fiica lui. I se pare că asta l-ar face să pară slab, aşa că deşi cum se spune “cu sabia deasupra capului” încearcă să-şi continue viaţa normal.
Duminica dimineaţă merge cu Julianne şi Charlie la cimitir la mormântul lui Gracie, ducând nişte cutii mari cu frunze.

   Strămătuşă lui Gracie era motivul pentru care nu urmase altă ramură a medicinii ca tatăl lui, ci psihologia. Ea nu ieşise din casă timp de 60 de ani, trăia într-o casă veche victoriană doar cu căţelul ei. Lui Jpseph îi plăcea s-o viziteze, ea vorbea mult cu el, era curioasă de toate detaliile vieţii lui de şcolar, de toţi prietenii lui, de toate jocurile lui. Gracie croia rochii şi cosea, clientele veneau la ea, alegea din cataloage, iar materialele le comanda prin poştă:

“În mod nesurprinzător, viziunea lui Gracie despre lume era limitată. Ştirile de la televizor şi evenimentele cotidiene păreau să-i amplifice teama şi suferinţa. Vedea oameni luptându-se, păduri tăiate, bombe căzând şi ţări înfometate. Nu acestea erau motivele pentru care fugea de lume, dar cu siguranţă nu reprezentau nici un stimulent pentru a se întoarce.”

Gracie era o “agarofobica clasică”, îngrozită de spaţiile deschise. La întrebarea lui Joseph dacă nu vrea să iasă să vadă stelele, sau dacă nu-i lipseşte ceva, ea îi mărturiseşte:

Iubeam toamna, chiar atunci când frunzele începeau să cadă. Obişnuiam să mergem la Grădinile Kew şi alergam pe alei, ridicând frunzele şi încercând să le prind. Frunzele ondulate, alunecau dintr-o parte în altă, ca nişte bărci în miniatură, plutind prin aer până se aşezau în palmele mele.”

   Aşa că la aniversarea ei, Joseph, duce multe frunze într-o camera nefolosită, pune luminiţe să pară că sunt afară într-o seară de toamnă. Gracie s-a bucurat enorm şi s-au jucat amândoi cu frunzele ca şi cum ar fi fost în parc. De aceea, după moartea ei, Joseph ducea în fiecare an cutii cu frunze pe care le arunca pe mormântul ei. Asta face şi acum şi-i explică fiicei lui, Charlie:

“Mătuşa Gracie nu mai poate arunca frunzele în aer. Dar oriunde ar fi, dacă ne-ar privi acum, cred că ar râde. Şi cu siguranţă va aprecia ceea ce facem. Asta e ceea ce contează.”

   De data asta cineva lăsase o lopata rezemată de piatră, pe care el o ia şi-o aruncă mai departe, fără a bănui măcar ce rol va avea aceasta în următoarele întâmplări.
Aruncă frunzele, îi prinde paznicul cimitirului, dar auzind povestea lui Gracie îi iartă şi stau liniştiţi de vorbă. În timpul discuţiei observă că de cealaltă parte a drumului, în jur, pe panta care duce la canal e plin de poliţie. Aceştia au găsit un cadavru, despre care vor presupune că este al unei prostituate.
Pacienţii lui Joseph sunt diferiţi, fiecare cu problemele lui, dar cel mai intrigant şi incitant este cazul lui Bobby Moran, un tip de 22 de ani, logodit, care i-a fost trimis de prietenul lui neurologul Jock. Bobby era cooperant uneori, nervos câteodată, din discuţiile lor părea că a mai avut de-a face cu psihologi, dar Joseph nu găseşte nimic evidenţiat în fişa lui medicală. Când era nervos exploda: ”Încetează să te joci cu mintea mea”, apoi se liniştea şi schimba vorba.

Joseph merge şi la întâlniri ale prostituatelor, cărora le vorbeşte despre violenţa de pe străzi şi crimele comise împotriva celor care au o astfel de meserie. O cunoscuse pe Elisa Velasco, o tratase, îi vorbise şi oarecum o salvase, ea încercând acum să salveze alte prostituate şi să le facă dacă nu să-şi schimbe viaţa măcar să conştientizeze pericolele:

“Există riscuri în toate relaţiile lor, indiferent dacă e vorba de cele cu proxeneţii, clienţii sau cu un psiholog. Au învăţat să nu aibă încredere în bărbaţi.
Aş vrea să le fac să conştientizeze şi mai mult pericolul.”
“Pe de altă parte acestor femei nu este necesar să li se spună. Pericolul este mereu prezent.”

La întrunire apare inspectorul Vincent Ruiz cu oamenii lui, care încearcă să identifice cadavrul găsit cu o zi înainte în canalul de lângă cimitir. Credea că e prostituată şi spera că cineva o va recunoaşte. Îl recunoaşte pe Joseph ca fiind profesorul care l-a salvat pe sinucigaşul de pe acoperiş. La început e ironic cu el, dar când profesorul îi face o scurtă caracterizare, îl roagă să-l ajute spunând că dacă poate face acest lucru numai privind pe cineva va putea găsi detalii interesante şi la un cadavru.

   Spre surprinderea lui, Joseph recunoaşte cadavrul. Este Catherine McBride,  fostă asistentă la spital şi fostă pacientă a lui. Din cauza vieţii din familia ei Catherine clacase şi obişnuia să-şi provoace durere prin tăieturi. Nu fusese internată la psihiatrie şi nici nu era în vreun grup de terapie. Îşi ţinea trecutul ascuns, şi tăieturile la fel, se temea să nu-şi piardă serviciul. Joseph o tratase de câteva ori, o ajutase, ştia că are o relaţie cu un medic căsătorit din spital, aşa că încercase să facă tot ce era omeneşte posibil. Doar că ea înţelesese totul greşit şi încercase o abordare sexuală. Refuzul lui o determinase să plece din spital, nu înainte de-a-l reclama pentru hărţuire sexuală şi deşi îşi retrăsese reclamaţia el fusese cercetat, aşa că plecase şi-şi deschisese un cabinet privat.

   Joseph habar nu avea că ea aplicase pentru postul de secretară la el la cabinet, de asta se ocupa actuala lui secretara care voia să se pensioneze. Dar Catherine provine dintr-o familie cunoscută, bunicul deputat, aşa că ancheta continuă în forţă.
Bobby este internat de urgenţă, îl cheamă pe Joseph şi în cursul discuţiei îi povesteşte despre obsesia lui- morile de vânt:

Este un zgomot metallic, zornăitor, dar când vântul e cu adevărat puternic, lamele se estompează şi aerul începe să urle de durere…”

   Cuvinte pe care profesorul le va recunoaşte mai târziu într-o discuţie cu mama lui, ca fiind spuse de un tânăr care o ajutase în grădina. Vorbind cu Bobby simte un miros de cloroform şi de data asta hotărăşte să-i spună lui Ruiz că el crede că Bobby ar putea fi implicat în moartea lui Catherine.
În toată această nebunie, şi mai ales la aflarea veştilor despre boala lui, are un moment de deznădejde şi se culcă cu Elisa. Se simte foarte vinovat faţă de soţia lui, de aceea nu mai repetă experienţa, dar i se pare în continuare mai uşor să vorbească cu Elisa despre tot.

   Julianne se confruntă cu problemele casei, se stricase boilerul şi chemase un instalator care refăcea toată instalaţia, şi pe care i se pare că-l văzuse căutând ceva în birou. Pe lângă toate astea îl simte pe Joseph că e mai îndepărtat de ea şi-l bănuieşte c-o înşală.
Şi deodată Ruiz îl cheamă pe Joseph la interogatoriu, învinuindu-l de moartea lui Catherine, avea scrisorile de pe calculatorul ei adresate unui anume J.O., telefoanele date către biroul lui-de fapt vorbise cu secretara pentru post, şi amprentele lui pe lopata găsită lângă cimitir (va amintiţi de lopata găsită lângă mormântul lui Gracie pe care el o aruncase?!) Ruiz nu acceptă nici o justificare şi faptul că nu avea un alibi pentru seara respectivă îl incriminează şi mai mult. De fapt Joseph avea, dar nu voia să vorbească despre Elisa, ca să nu afle Julianne, deşi ea se oferise să dea o declaraţie la poliţie.

   Şi intervine dezastrul, Elisa este ucisă, normal în casa ei se găsesc amprentele lui, Julianne află şi-l dă afară din casă, biroul este cercetat, el arestat.
Totuşi din lipsa de probe clare este eliberat, stă la Jock, dar îşi dă seama că trebuie să afle pe cont propriu cine îi înscenează totul.
Bănuindu-l pe Bobby merge în localitatea în care s-a născut, localitate în al cărei spital începuse să lucreze ca psiholog. Nu găseşte nimic pe numele Bobby Moran, aşa că merge la şcoală, pe care acesta spusese că a urmat-o şi descoperă că de fapt îl cheamă Bobby Morgan.

   Urmărind toate pistele îi află povestea familiei, ordinul de restricţie pentru tatăl lui, care se presupunea că-l abuzase, o mama petrecăreaţă, care nu-i putea suporta tatăl, bea, se destrăbăla mai rău ca o prostituată, un frate vitreg, o istorie sordidă ca multe altele. Cercetând dosarul de la protecţia copilului află că fusese şi el în echipa de psihologi (era primul lui caz) care-i verficase cazul.
Spre mirarea lui îşi dă seama că cei care fuseseră în respectiva echipe erau ori ei morţi ori pierduseră de-a lungul anilor pe cineva drag:

“I-o iau înainte, recitînd o lista de nume: judecătorul McBride, Melinda Cossimo, Rupert Erskine, Lucas Dutton, Alison Gorski-toţi implicaţi în acelaşi caz de protecţie a copilului. Erskine e mort. Ceilalţi au pierdut cu toţii pe cineva drag lor.”

    Iar el semnase cererea legală de luare în custodie, asta explică totul.
Mai mult… acasă la părinţii lui, mama lui îi povesteşte despre mediu, despre morile de vânt folosind exact cuvintele lui Bobby.
Joseph încearcă să-l prindă pe Bobby, dar acesta îl atrage pe un vas, încearcă să-l omoare acolo, dar fiindcă scapă şi ajunge pe mal vrea să-l chinuie şi să-l ucidă .
Joseph îi spune că a vizitat-o pe mama lui care e pe moarte, că şi-a dat seama cine a fost adevăratul vinovat în vechea poveste din copilăria lui:

“Adică e destul de clar cine merită toată această ură. Se vede ce a făcut. Ţi-a depreciat şi torturat tatăl. S-a culcat cu alţi bărbaţi şi l-a umilit pe tatăl tău, chiar şi în faţă prietenilor lui. Şi,după asta, colac peste pupăză, l-a acuzat că ar fi abuzat de propriul fiu…”

Vorbăria cu Bobby îi mai dă puţin răgaz până apare poliţia şi scapă.
Dar îşi dă seama că Bobby nu putea gândi un plan de-o asemenea anvergură de unul singur:

”Cum e să fii omnipotent Bobby? Să fii judecător, jurat şi călău, să-i pedepseşti pe toţi cei care trebuie pedepsiţi? Cred că ai planificat toate astea timp de câţiva ani. Uimitor! Dar mai exact pentru cine ai făcut toate astea?”

  Ajunge acasă la timp că să-şi salveze familia.
Dacă vreţi să aflaţi dedesubturile poveştii, toată urâţenia, toate tenebrele, toate motivele trebuie să citiţi cartea.

   Autorul nu ne spune numai o poveste din trecut cu repercursiuni în prezent, nu ne oferă numai adrenalina cercetărilor şi urmăririlor, ci face şi o analiză psihologică, dură uneori a personajelor şi a crimelor.
Devine înspăimântător să vezi toate meandrele gândirii, toată întunecimea minţii unui personaj aparent normal.

  Şi totuşi cartea se încheie într-o notă optimistă căci Joseph spune:
Experimentez sentimente de tristeţe, depresie, frustrare şi anxietate. Sunt uşor alarmat. Îmi imaginez oameni care mă privesc de la uşile de la intrare, din maşinile parcate.”
“Sunt reacţii obişnuite ale şocului şi traumei.”
“Ştiu că situaţia se va deprecia. Dar la naiba, sunt norocos! Mulţi oameni au Parkinson. Niciunul nu are o soţie frumoasă, o fiica iubitoare şi un copil pe cale de-a se naşte.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Și îngerii iubesc, de Teresa Medeiros-recenzie

Titlu original: Once an Angel

Editura: Litera

Colecția: Alma ~Iubiri de poveste

Traducere din limba engleză: Lavinia Șerban

Număr pagini: 341

    Despre autoare

   Teresa Medeiros este cunoscută ca romancier premiat în Statele Unite, cu peste zece milioane de cărți tipărite. Trăiește în Kentucky cu soțul și pisica ei, născută în 1962/1963( nu se știe sigur). Peste 23 de cărți publicate, toate pe lista New York Times Best Seller. Scriitor de filme Fantasy, Futuristic și Paranormal Romance, câștigătorul Premiului PRISM, și de două ori câștigătorul Premiului Waldenbooks pentru cea mai bună ficțiune. În plus, ea este un membru charter al scriitorilor români ai American Honor Roll.  Ea este, de asemenea, membru al Kentucky Romance Writers and Novelists.

 

  „ –  Ce credeți, domnule, este o sirenă?

      – Vezi solzi?

  Penfeld aruncă o privire rapidă peste umăr. Nu văzu decât o tânără cu forme voluptoase, pe care stăpânul lui o acoperea cu grijă cu haina lui.

Justin se ridică ținând-o ca pe o copilă în brațele lui. Capul ei se sprijinea cald și umed pe umărul lui. Îi studie trăsăturile – nasul delicat cu vârful ușor ridicat, buzele pline care nu-și cereau scuze pentru aspectul lor senzual.

  Penfeld îndrăzni să se întoarcă.

    – Oare de unde a venit, domnule? O fi victima unui naufragiu? Sau o fugară?

   – Nu e o fugară, Penfeld. E un dar. Un dar al mării.”

  Când trăiești pe o insulă pustie, înconjurat doar de un trib Maori și valetul tău, o femeie găsită pe malul mării dezbrăcată ți se pare un dar, un înger.

   Romanul acesta este menit să-ți aducă un zâmbet pe buze, să te facă să vibrezi de plăcere pierzându-te în jocul seducției. Un joc pe care doar în cărți mai reușim să-l savurăm. Acest roman aparținând genului romance, este cea mai amuzantă carte pe care am citit-o anul acesta. E drept că am cam fugit de romantism căutând aventură. Ei bine, aici am găsit de toate pentru toți: romantism, aventură, mister, trădare, iubire și multă senzualitate.

    Justin Connor este moștenitorul unui titlu nobil, duce. Supărat pe familia lui își caută propria sa aventură alături de doi prieteni. În căutare de aur, pe o insulă din Noua Zeelandă unul dintre prieteni trădează, iar celălalt își pierde viața lăsându-și în grija lui Justin fiica.

„ – Cine ești tu, Emily? De ce fugi?

  – De tine. Începu să se zbată, de teamă că panica ar fi împins-o să mărturisească mai mult decât intenționase.„

   Emily Claire Scarborough trăiește într-un internat așteptând ca tutorele său Justin să apară să o salveze de directoarea școlii care o tratează ca pe o slugă de când tatăl ei a murit. Deși Justin trimite bani directoarei, aceasta este veșnic nemulțumită și profitând de faptul că fata nu este căutată de nimeni o pune la muncă și o ține într-un pod mizerabil. După șapte ani, directoarea se hotărăște să o trimită pe fată tutorelui său cu doi elevi răutăcioși. Cum aceștia nu-l găsesc o aruncă pe fată peste bord. Așa ajunge Claire să fie descoperită pe plajă chiar de Justin. Ea realizează cine e el, dar el o cunoaște sub numele de Emily fără a ști că e pupila lui. Se naște jocul seducției, întâmplări amuzante și o poveste de iubire absolut jucăușă. Pe cât de inocentă e tânăra de optsprezece ani, pe atât de directă și pusă pe șotii.

   Justin e mai tânăr decât credea Claire (în jur de treizeci de ani), iar el crede că ea are vreo 11, fără să bănuiască că tânăra de optsprezece ani de care se îndrăgostește este fata prietenului său.

   Ceea ce Emily vrea este să-l facă pe tutorele său să plătească pentru că a abandonat-o, fiind singură atâta vreme. Lucrurile se complică când realizează că Justin este tot ceea ce-și dorește de la un bărbat.

   Totul se schimbă când Justin află că tatăl său a decedat și este oficial Duce. Trebuie să plece la Londra să preia responsabilitățile titlului și e hotărât să o găsească pe Claire, îndurerat că Emily vrea să rămână pe insulă.

   Oh, dar ce surpriză are când după multe căutări și o recompensă uriașă, Emily care revenise pe furiș la Londra este adusă ca pupila sa, Claire. Justin umpluse casa cu jucării, hăinuțe pentru o fată de unsprezece ani.

   Pentru o perioadă fata e nărăvașă, apoi exagerat de cuminte. Câteodată se ceartă cu Justin, ca mai apoi să-l seducă. După o ceartă serioasă, Claire fuge de acasă căutând refugiu la un bordel unde fosta servitoare din internat, cea care i-a fost prietenă este acum femeia care-şi oferă compania anumitor bărbați.

   Ea este salvată la timp de Justin, chiar din mâinile celui mai frumos bărbat. Omul care-l trădase pe tatăl ei și pe Justin și la care era moștenirea ei. Diavolul cu chip de înger.

   Din seara aceea nimic nu a mai fost la fel. Povestea lor de dragoste se consumă și pentru un timp spiritul lor de aventură se manifestă doar noaptea. Zilele trecând aparent liniștite una după alta.

„Își trecu buzele prin triunghiul mătăsos al feminității ei, apoi o sărută. Îi vorbi într-o șoaptă răgușită, pe jumătate ordin, pe jumătate rugăminte.

– Ai încredere în mine!

Nu-i mai ceruse niciodată asta. Cum să-l refuze tocmai acum? Capul îi căzu pe pernă și picioarele i se înmuiară, oferindu-i acces la mai mult decât trupul ei. Gemând, își înfipse pumnii în cămașa lui. El era demon, cât și înger, oferindu-i un extaz de nedescris până începu să se zvârcolească de plăcere. Înainte să distrugă liniștea casei cufundate în somn cu strigătul ei, buzele lui îi acoperiră gura într-un sărut șocant și îmbătător.”

    Acțiunea se petrece în anul 1865, momentul când moare tatăl fetei și peste șapte ani când se întâlnesc cei doi porumbei. Poziția femeii în societate era mult inferioară bărbatului, de cele mai multe ori femeile conștiente de vizitele soților lor la bordeluri. Oricât de captivante erau balurile și petrecerile din înalta societate, bârfa și scandalurile erau condimentele principale care animau zilele doamnelor în perioada respectivă. Momentele amuzante ale acestui roman însuflețește vizitele și petrecerile la care Claire participă și șotiile ei pornesc deseori reacții controversate.

   Totul trebuie lămurit între Justin și Claire, iar apariția lui Nicky a venit la fix pentru a lămuri unde la cine este moștenirea fetei. La Justin sau Nicky. Tânăra află că David, tatăl ei a murit împușcat chiar de Justin. Împreună îi întind o capcană lui Nicky pentru a afla toată povestea, iar fata se hotărăște să fugă cu Nicky. Justin pornește în căutarea ei.

De ce a plecat Claire? Cine spune adevărul și cum ajung toți înapoi în Noua Zeelandă?

Cu cine rămâne? Pentru că Nicky o cere în căsătorie.

Acest roman plin de mister, aventură, pasiune și senzualitate te poartă într-o atmosferă diferită și te scoate din rutina de zi cu zi.

„ – Aiureli, domnule, dacă îmi permiteți să spun. Am descoperit că civilizația nu este pe gustul meu. Am ajuns să cred că un pic de aventură, la fel ca o ceașcă de ceai fierbinte, încălzește sângele și ne păstrează pasiunea în inimă.”

Cartea Și îngerii iubesc, de Teresa Medeiros poate fi comandata de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

by -
15

Până la capat, de Michael Connelly-recenzie

Titlu original: The Reversal

Traducere:  Maria Aciobăniţei
Editura:  Rao 2015
Număr pagini: 393

“Cel mai bun roman al lui Connelly: intens, inteligent şi emoţionant.”(Los Angeles Times)

   “Un nou thriller care îl are în prim -plan pe cinicul Mickey Haller. După ani în şir în care a jucat rolul de avocat, Haller este rugat să treacă în “barca” procurorilor şi să dea de capăt unei crime oribile. Ucigaşul, Jason Jessup, a ispăşit deja 24 de ani de închisoare şi este eliberat şi reabilitat în baza unei noi dovezi ADN. Haller însă nu înghite povestea, fiind convins că Jessup este cu adevărat vinovat. Intrigat de acest caz îl acceptă. Cu o condiţie însă: posibilitatea de-a lucra cu un anumit investigator LAPD, nimeni altul decât fratele lui vitreg, Harry Bosch. Cei doi trebuie să se mişte repede, înainte că Jessup să lovească din nou.”

   De data asta Michael Connelly vine cu o surpriză: Haller, avocatul al cărui birou era în spatele limuzinei, apărătorul cunoscut, este solicitat să preia un caz de omucidere din partea procuraturii, ca procuror independent.
Procurorul districtual Williams îl solicită pentru că fiind an de alegeri i-ar prinde bine o victorie şi mai ales crede că-l va manipula uşor pe Haller. Doar că acesta nu este o marionetă, lucru pe care-l face cunoscut, şi acceptă cazul numai dacă este lăsat să lucreze independent, cu echipa aleasă de el. Williams acceptă, deoarece realizează că Haller nu poate fi obligat să facă ceva ce oricum i se pare că nu e un rol potrivit pentru el. Aşa că acceptă să-i dea, ca al doilea avocat, pe Maggie McPherson, fosta soţie a lui Haller şi pe Harry Bosch, detectiv pensionat şi frate vitreg cu el, ca anchetator. Williams nu avea altă soluţie pentru că nu putea folosi pe nimeni de la procuratură, mai ales că acuzatul Jason Jessup dăduse în judecată statul şi implicit procuratura, susţinând că fusese închis pe nedrept 24 de ani.

   Jason Jessup fusese condamnat pe baza probelor şi mărturiilor, pentru uciderea unei fetiţe de 12 ani Melissa Landy, doar că la acea vreme nu se folosea în proces ca proba ADN-ul.
Timp de 24 de ani Jessup scrisese tuturor forurilor, făcuse plângeri, înaintase petiţii, mai ceva ca un avocat, susţinându-şi nevinovăţia şi cerând să fie eliberat. Sigur că nu fusese luat în serios pentru că exista şi un martor ocular, sora Melissei-Sarah.

   Cele două fetiţe se jucau de-a-scunselea şi Sarah văzuse când Jessup o luase pe Melissa şi o dusese la camionul lui, un camion mare de tractat maşini. Câteva ore mai târziu fata fusese găsită strangulată într-un tomberon de gunoi. Petele de pe rochiţă duseseră la concluzia că autorul crimei îşi satisfăcuse astfel pornirile sexuale.
Jessup atrage în final atenţia unei organizaţii de avocaţi numită ”Proiectul de Justiţie Genetică” (PJG). Aceştia îi preiau cazul şi obţin un ordin de testare genetică a spermei găsită pe rochiţa albastră pe care o purta victima.

Şi surpriză…

   Sperma nu este a lui Jessup, informaţia înclinând balanţa în favoarea lui, şi deşi tribunalele menţinuseră de fiecare dată condamnarea, Curtea Supremă desfiinţase cazul şi ceruse procuraturii ca în termen de 60 de zile să repună cazul pe rol cu probe noi sau să renunţe la acuzaţii.
Jessup apare mereu la TV prin interviuri date la telefon sau în persoană din închisoarea San Quentin, sustinandu-şi nevinovăţia, cerând milioane de dolari despăgubiri pentru anii petrecuţi acolo, primind chiar susţinere de la câteva vedete de calibru de la Hollywood. Iar dacă după vârtejul acesta mediatic ar fi fost eliberat ar fi devenit el însuşi o celebritate.

   Un avocat căruia îi plăceau luminile rampei, Clive Royce, preia pro bono cazul recomandat de PJG.
Haller, McPherson şi Bosch sunt convinşi că Jessup este vinovatul şi având şi ei fete sunt şi mai motivaţi să găsească noi probe şi dovezi.
Nu este uşor: detectivii de atunci, mulţi martori, inclusiv mama şi tatăl vitreg al victimei au murit în aceşti ani. Dar Bosch este neobosit.
Bosch verifică din nou probele existente, caută mărturii noi şi mai ales încearcă să dea de Sarah, sora victimei. Marcată de moartea Melissei, accentuată de neputinţă ei de-a alerta pe cineva la timp, plus abuzurile la care o supunea tatăl ei vitreg, Sarah se adânceşte într-o viaţă promiscuă, droguri, prostituţie, arestări, clinici de dezintoxicare. Dar atunci când o găseşte Bosch era “curată” de mulţi ani, preda cursuri de sticlărie, era un om calm şi echilibrat. Îl recunoaşte din prima pe Jessup în poze, îl identifica şi la tribunal.

   Spre mirarea unora Haller nu se opune eliberării condiţionate a lui Jessup, dar are grijă să fie pus sub observaţie şi urmărit non stop de către DSI, o brigada de poliţişti duri folosiţi clandestin pentru supravegherea suspecţilor, indivizi suspectaţi de crime violente care nu se opreau până ce nu erau prinşi în flagrant şi opriţi de poliţie. Haller aştepta ca Jessup încrezător să facă o greşeală.
Tot Bosch este cel care cere neoficial, părerea unui psiholog-criminalist, o prietenă de-a lui, Rachel Walling în care avea deplină încredere, rugând-o să facă un profil al criminalului.

   Jessup se plimbă noaptea prin parcurile naţionale, după închidere, se aşează mereu pe aceleaşi bănci, chiar aprinde o lumânare la baza unui pom. Intrigat Bosch îl urmăreşte câteva nopţi împreună cu cei de la DSI, mai ales că Rachel îi face un profil total diferit de cel făcut cu 24 de ani în urmă de psihologul de atunci al poliţiei. Ea este convinsă că în mod sigur Jessup mai avea la activ şi alte victime.Î ntr-o seară Jessup urmăreşte casa lui Bosch, aşa că el ia măsuri de protecţie pentru fiica lui.

   Dar urmărindu-l singur într-o zi, Bosch descoperă un adăpost sub dig unde se putea intra doar printr-un canal de pe şosea sau prin peretele de nisip. Crezând că e singur intră să verifice locul şi e gata să fie surpins de Jessup, scăpat de sub urmărire. Acolo sub dig Bosch găseşte mai multe încăperi, una din ele închisă cu un lacăt nou, deschide şi vede o pernă, pături şi conserve. Întăreşte pază şi urmărirea suspectului convins că acesta pregăteşte locul pentru un ostatic.

   Cu toate încercările lui Clive Royce, Haller este tot cu un pas înainte, demontând în proces toate probele apărării. Sarah este atât de hotărâtă să nu-l lase pe Jessup să scape încât e foarte sigură, calmă şi eficientă în mărturie. În timp ce aşteaptă cu toţii sentinţa şi Haller este convins că Jessup va fi închis din nou, intervin noi crime, noi surprize pentru că un criminal nu se dezminte.
Sigur că lucrurile se vor lămuri, situaţiile, probele precum şi acţiunile ulterioare duc la concluzia că Jessup este un ucigaş psihopat.

Dacă vreţi să ştiţi şi ultimele întâmplări şi crime citiţi cartea.

După cum bine afirmă Booklist:

  “Să citeşti cartea aceasta este că şi cum ai admira un maistru zidar la lucru, care încet şi cu grijă, aşază cărămidă peste cărămidă, creând ceva care funcţionează perfect, desăvârşit.”

“Connelly este fără îndoială unul dintre cei mai buni autori contemporani de thrillere, iar ,,Până la capăt” poate fi considerat un succes. Această carte este irezistibilă de la început şi până la sfârşit” (Colette Bancroft-St.Pete Times Book Editor)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi cărtureşti

 

by -
22

Căsătorie de plăcere, de Tahar Ben Jelloun-Editura Nemira-recenzie

Editura Nemira, 2017
Colecția Babel
Tiltu original: Le bonheur conjugal (2016)
240 de pagini

   Atâta rasism și atâta prostie își găseau justificarea într-o presupusă superioritate a arabilor față de africani, un vechi reflex moștenit al comportamentelor coloniale.

   Tocmai am terminat de citit un roman despre iubire, familie și rasism, al unui marocan plecat din țara natală, scris în limba franceză; o mărturie vie a discriminărilor care se fac în Maroc, cauzate de culoarea pielii și de religie. Marocanii nu se simt africani, deoarece au pielea albă, afirmă autorul, prin vocea unui personaj.
Romanul este construit pe structura povestirii în ramă, un procedeu vechi, pe care îl regăsim la cele 1001 de nopți (amintite în serile romantice de Amir și Nabu), cu o narațiune-cadru, în care naratorul obiectiv creează atmosfera și îl prezintă pe naratorul subiectiv, cel care va pune sub semnul întrebării autenticitatea celor povestite.
   A fost odată, în orașul Fès, un povestitor ca nimeni altul. Numele lui era Goha, avea pielea negricioasă, trupul uscat și ațos, privirea iscoditoare și directă. (naratorul obiectiv)
   A fost odată, în Fès, un băiețel pe nume Amir, născut într-o familie de negustori despre care umbla vorba că descindeau din neamul Profetului.(naratorul subiectiv)
   Acțiunea se desfășoară pe aproape jumătate de secol, începând cu anii ’50, când Amir, un negustor familist din Fès, pleacă în obișnuita călătorie anuală în Senegal, pentru a încheia afaceri. Aici, încheie o căsătorie de plăcere (Mut’a) cu fermecătoarea africancă Nabu, de care se îndrăgostește și pe care hotărăște să o ia acasă. Însă, viața alături de două soții nu va fi ușoară.
   Povestea pasională dintre Amir și Nabu este doar un pretext pentru a aduce în discuție o problemă care este tabu și în zilele noastre: ura rasială. Familia lui Amir (mai ales Lalla Fatma, soția sa) nu acceptă deloc această legătură permisă de legea Coranului. Nabu este neagră, prin urmare o consideră inferioară:

–Și ia spune, negresele, tuciuriile, sunt la fel de negre, la fel de murdare, tot așa miros a sudoare și le pute gura? (Lalla Fatma)

    Pentru a se pune la adăpost, fiind conștientă că Fatma va face tot posibilul să o alunge (prin farmece și magie neagră), Nabu rămâne însărcinată și dă naștere unor gemeni deosebiți: unul negru și celălalt alb, nu mulatri. Dacă pentru majoritatea este un semn bun, venit de la Dumnezeu, Fatma îi consideră un blestem ce-i va aduce sfârșitul. Interesantă este relația dintre cele două; Fatma se mândrește cu pielea-i albă, dar are sufletul negru de răutate și invidie, Nabu are pielea neagră, dar sufletul bun. În nicio clipă nu îi întoarce răul Fatmei.

   Rămasă singură în Tanger, după moartea lui Amir, Nabu este nevoită să se descurce singură pentru a supraviețui. Jignirile pe care le îndurase în casa familiei lui Amir se generalizează, fiind jignită pe stradă, la magazin, oriunde. Acceptă cuvintele grele și merge mai departe, nu se revoltă. Gemenii ei, Hassan și Houcine, resimt puternic ura celor din jur.

    Aș putea spune că acțiunea romanului are două părți, delimitate de decesul lui Amir: prima parte urmărește povestea a doi oameni care fac parte din lumi diferite, dar luptă pentru a fi împreună și trăiesc o iubire aproape ireală, iar a doua, mult mai dramatică, exploatează psihicul omului hăituit, ce ajunge la nebunie. Șocantă e aventura lui Salim, fiul lui Hassan: aflat în cartierul Saddam, cunoscut pentru faptul că este plin de imigranți săraci, este luat drept unul dintre aceștia, i se confiscă aparatul de fotografiat și trimis cu primul avion la Dakar, capitala senegaleză.

–Negrotei împuțit! Tu, marocan? Tu, musulman? Tu, dintr-o familie de vază? Nu ți-e rușine să minți și să te dai drept ceea ce nu ești, drept ceea ce nu vei fi în veci? Ai văzut tu vreodată un clandestin cu aparat foto?, îi răspunse un polițist la încercarea de a se elibera.

    Salim reface drumul plin de umilințe al celor care caută o viață mai bună până acasă, însă nu-și mai găsește liniștea; într-o noapte, pleacă spre graniță, unde este împușcat.
     Cu toate că suntem avertizați încă de la început de către naratori că avem de-a face cu o ficțiune, există numeroase elemente care parcă oferă o oarecare autenticitate poveștii: date și evenimente istorice, orașe descrise în funcție de perioada pe care o traversează. De exemplu, este amintit masacrul de la Skhirat, din 1971, o tentativă de lovitură de stat și un asasinat al regelui ratat, prilej pentru narator de a-și exprima opțiunile politice. Pe atunci, Hassan și Houcine învățau la liceul francez.

   Căsătorie de plăcere constituie și o monografie a vieții marocanilor, a musulmanilor credincioși, care țin la tradiție mai mult decât la viață. De exemplu, în cultura lor, femeia trebuie să îi fie supusă bărbatului, care poate avea până la patru soții. Acestea pot fi repudiate foarte ușor.

–Dacă nu, repudierea! Durează un minut, cât îți scriu scrisoarea de divorț și îți faci bagajele. Ajunge să îți rostesc de trei ori la rând „Ești repudiată!” și nu mai ești soția mea. Așa-i legea!

    Sunt descrise orașele, cartierele, casele, camerele, locul fiecăruia la masă, felul în care se respectă unul pe celălalt sau se urăsc. Familiile fassi dețin sclavi și au drept de viață și de moarte asupra lor. Aceștia nu au voie să părăsească locuința și nici nu sunt plătiți pentru munca lor.

    Căsătorie de plăcere e un roman dur, șocant chiar prin veridicitatea poveștii, despre cum poate culoarea pielii să îți traseze destinul și cât de nedrepți și ipocriți putem fi noi, oamenii, ființele superioare, atunci când ne lăsăm conduși de prejudecăți, convingeri și credințe eronate. Consider că titlul, pe lângă semnificația lui evidentă (povestea căsătoriei dintre Amir și Nabu), este ironic și se referă la felul în care se realizează legăturile dintre oameni de culturi și rase diferite.

 

Neagră, complet neagră, pielea mea era neagră până pe tălpi, de parcă le-aș fi vopsit cu tuș.[…] La fel și palmele. Pielea neagră era identitatea mea, dublă, triplă, metisă, tulbure, lividă, fierbinte și chiar infernală. Ea stătea mărturie pentru negrul din mine, amintea de strămoșii trimiși de pe insula Gorée spre Americi. Pielea mea neagră, lipsită de găuri ca să respire și sufletul meu vopsit în negru, imposibil de șters, făceau din mine un om liber și gata să apere această libertate prin orice mijloace, s-a apere și să urmeze calea pe care ea mi-o indica. (Salim)

 

Cartea Căsătorie de plăcere de Tahar Ben Jelloun a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 Prefă-te că mă iubești de Georgiana Sandu-recenzie

Editura: Tritonic

Colecţia: Caşmir

Data apariţiei: Aprilie 2017

Număr pagini: 628

Gen: Romance

Nota mea: 10+

O seară, o cină în familie și câteva zâmbete forțate. Pare un târg rezonabil prin care poate scăpa de cel mai mare dușman al ei. Asta crede Jenn când acceptă să joace rolul de iubită pentru cel mai râvnit burlac al Americii.

Henry e fiul moștenitor al unei averi impresionante, dar încăpățânarea de a-i demonstra tatălui său că nu e doar un muieratic cheltuitor, îl duce la extrema de a-și angaja ” logodnica perfectă “. Setea pentru bani îi orbește și ajung la un pas de catastrofa. Dintr-un joc de-o seară, se trezesc la un pas de căsătorie, iar pasiunea ce începe să încolțească pe sub furie nu le e deloc de ajutor.

   Știam că autoarea Georgiana Sandu își dorea o părere sinceră despre cartea ei, așa că am început lectura cu gândul să mă țin de cuvânt și să notez atât părțile pozitive, cât și negative, ce m-a atras, dar și ce mi-aș fi dorit de la romanul de față. Însă, după ce am călătorit timp de trei zile în lumea făurită de ea, am constat că nu îi pot oferi decât cuvinte de laudă. Am mai citit cărți bine scrise sau povești incitante, interesante, sublime, dar Georgiana mi-a oferit  povestea perfectă sufletului meu. Povestea de dragoste pe care mi-o doream de mult timp. Ea mi-a demonstrat nu doar că are talent la scris, ci că are scrierea în sânge, îi curge parcă prin vene. În plus, mi-a dovedit că este una dintre cele mai bune autoare de la noi și depășește, din punctul meu de vedere,  multe dintre autoarele traduse pe la editura Epica sau cele apărute în cadrul cărților romantice (colecția).

  “ Prefă-te că mă iubești ” este un roman uimitor și complex, cu un stil de scriere vioi, antrenant și incitant, care pur și simplu nu are cum să te plictisească, cu o narațiune extraordinar de amuzantă, cu numeroase răsturnări de situație, acțiune cât cuprinde, poante istețe, scene emoționante, răni sufletești și planuri machiavelice, scene erotice și, mai ales, multă iubire.

   Spre deosebire de alte cărți, de această dată s-a întâmplat un lucru inedit. De obicei, eu simt nevoia să mă transpun în pielea personajul feminin și adesea reușesc să le găsesc personajelor masculine tot felul de defecte. Însă nu s-a întâmplat așa și în cazul de față. Din prima clipă m-am atașat de flușturaticul Henry tocmai pentru că am reușit să îl “citesc” destul de repede. Sub ambalajul de băiat rău, pe care se încăpățânează să îl afișeze, e o persoană foarte inteligență, care știe să arate afecțiune celor care merită cu adevărat. El nu a fost întotdeauna derbedeul fără viitor și aspirații. Anumite  lucruri petrecute în trecut, l-au determinat să se schimbe. A ales să se autodistrugă, să se transforme într-o persoană total diferită, ca să uite cine a fost și ce îți dorea să devină. Răceala tatălui său îl durea încă din copilărie. Apoi, în adolescență, învățase să nu mai îi pese și chiar să se bucure de lipsa de atenție, pentru că nu se punea pe el presiunea de a fi perfect ca în cazul fratelui său mai mare, Ryan. E drept că primise orice își dorise, dar nu și iubire. Așa că a devenit un tânăr rebel și răsfățat.

Am ales să mă autodistrug, să mă transform într-o persoană total diferită, ca să uit cine-am fost și ce mi-am dorit odată de la viață. Nu-mi mai păsa de nimeni și de nimic, doar să trăiesc clipa și să cheltui cât mai mult din nenorociții de bani ai tatei.”

   Nicicând nu am mai întâlnit un personaj masculin atât de interesant, de imprevizibil. Niciodată nu știam până unde va merge și care îi sunt limitele, dacă va pica sau nu în fața tentațiilor, dacă își va încălca sau nu promisiunile. Însă, prin modul în care a gestionat toate lucrurile, m-a făcut să-l îndrăgesc enorm de mult. Așa că de azi înainte, dacă cineva mă va întreba care e personajul masculin preferat, răspunsul va fi doar unul singur: Henry Steward.

   În ceea ce o privește pe Jennifer Rey, pot spune că am reușit foarte ușor să mă transpun în pielea ei, nu doar pentru că am găsit câteva lucruri în comun cu ea, ci și pentru că, la un moment dat, am avut același vis ca și ea.

“- Îmi place natura, liniștea. Când eram mică visam să am o casă în pădure unde să fiu singură, doar eu, natura și animalele. Nu îmi plăceau oamenii și nici acum nu îi agreez mai mult, dar sunt mai sociabilă și am învățat să înfrunt viața așa cum e. “

   Jen este o femeie puternică, hotărâtă, independentă, superbă, care nu are nevoie de ajutorul nimănui, însă are toate motivele să se simtă incompletă. Nu-și cunoaște originile și nimănui nu i-a păsat de ea. A fost abandonată de mamă pe scările spitalului imediat după ce a născut-o, apoi și-a petrecut copilăria la orfelinat. Nu a avut niciodată o familie a ei, o casă a ei și chiar și acum, locuiește în casă celei mai bune prietene, Samantha. Însă lucrurile se vor schimba pentru ea din momentul în care i se va cere să joace un rol…

 

“Avea să regrete asta tot restul vieții ei, era sigură. Natura frumoasă și electrizantă din interiorul ei avea să fie distrusă apocaliptic atunci când va veni vremea să își spună adio. În fostă ei natură, castă și aproape fără viață, nu existase riscul unei distrugeri devastatoare.”

 

 

   Jenn Rey și Henry Steward nu s-au suportat din prima clipă în care s-au cunoscut, în primul an de facultate. Ea l-a etichetat imediat că fiind un nesimțit fără scrupule, un înfumurat idiot, un puști de bani gata, un mitocan fustangiu. În schimb, el a descoperit că nimic nu e mai amuzant decât să o enerveze. Dacă ar fi acordat atenție oricărei alte fete, aceasta s-ar fi simțit în extaz, însă când venea vorba de Jennifer Rey, devenea  la fel de agreabilă ”ca o cățea castrată pe lângă un mascul în călduri”.

   Însă acum a venit  momentul ca Henry  să-i ceară ajutorul lui Jenn… El trebuia să fie prezent la o cină foarte importantă de familie, la care va participa și Ryan, fratele lui mai mare, dar și cel mai mare dușman al sau. Ryan era copilul preferat, premiant întotdeauna, vedeta echipei de fotbal a liceului, sclipitor apoi la facultate, iar acum se pregătea să  ia locul tatălui său ca director de bancă.

   De data asta, Ryan se întorsese din nou în forță și îi dădea lui Henry o altă lovitură care să-l dărâme și mai mult în ochii tatălui său : o relație serioasă cu o fată frumoasă și inteligență pe care avea de gând să o aducă la cină.

  Într-un moment de frustrare, în care Ryan își lăuda iubita, Henry a lansat bomba, că și el are o relație serioasă cu o fată perfectă și avea să le-o aducă la cină, să o cunoască și să le demonstreze că e și el în stare să cucerească o fată frumoasă, sexy, serioasă și deșteaptă. Ideea e perfectă, dar e o singură problemă: fata nu există.

   A încercat el să caute “iubirea vieții-studentă-model și ocazional gospodină”, le urmărise cam pe toate fetele de la cursuri lui și se decisese în cele din urmă să plătească pentru o seară. Fata trebuia să știe de la început cum stă treaba și ce rol joacă, iar el putea să facă pe îndrăgostitul pentru o seară. Dar nu găsise prea multe pretendente care să-l mulțumească și să atingă toate standardele. Însă Andy, prietenul lui cel mai bun, îi oferă o soluție: să apeleze la Jenn.

   Jenn este frumoasă, inteligentă, tupeistă, sexy. Are toate calitățile, însă problema e că îl urăște de aproape patru ani și mai mult ca sigur că l-ar refuza. Însă mizează pe faptul că fata are o situație materială precară, așa că mai sunt șanse să accepte. Sau nu?

“Jennifer Rey nu e o femeie pe care să o ademenești cu câteva bancnote, oricât de multă nevoie ar avea de ele. Principiile ei nu sunt doborâte de situația materială, iar Henry era fascinat și mâhnit de asta în egală măsură. Dar de un lucru era sigur, ceva ce îl făcu aproape să sară în sus de bucurie până la mașină: Toată familia lui o s-o adore pe leoaica asta inteligentă și sexy, iar Ryan o să își roadă unghiile pe sub șervețel.”

   Deși l-a început s-a temut “să nu fie catalogată ca o altă cucerire de unică folosință a prințului moștenitor al imperiului Steward “, Jenn acceptă propunerea, dar refuză banii. În schimb, îl pune să promită că o va lăsa în pace și nu va mai face glume proaste pe seama ei.

 “ – Să te ia dracu’, Henry Steward. Te urăsc! Te urăsc din tot sufletul. Nu ai făcut decât să mă chinui de când m-ai cunoscut și continui chiar și acum, când ai nevoie de mine. Nu-ți pasă de nimeni și de nimic, doar de tine. De fericirea și imaginea ta.” 

    Interesant e că exact în ziua cinei, Jenn a găsit un inel pe plajă, l-a probat acasă și i-a rămas pe deget din greșeală. Henry l-a văzut la mâna fetei chiar înainte să intre în casă și, pentru că familia lui să nu interpreteze că relația lor ar fi mai serioasă decât intenționau ei să pară, îi cere să și-l dea jos și îl bagă în buzunar, cu gândul să îl dea înapoi după ce plecau de la cină.

“- Nu uita amănuntul cel mai important din seara asta, spuse el, zâmbind, iar ea se întoarse,   speriată de ce ar mai  putea să îi spună.

 – Prefă-te că mă iubești. “

   Henry și Jenn și-au jucat foarte bine rolul de cuplul îndrăgostit, fata a fost ușor acceptată de familie, cina a decurs bine, doar cu mici înțepături ironice, însă bunicul Russell a avut grijă să lanseze  o veste-bombă: s-a decis să-și lase o mare parte din avere, inclusiv hergheliile de cai, aceluia dintre nepoți care se va căsători primul. Iar căsătoria să se facă cât timp mai este el în viață.

 

   Henry nu-l putea lăsa pe Ryan să câștige de data asta. Toată viața a trăit în umbra fratelui, dar de această dată a venit vremea lui și avea să facă orice sacrificiul pentru asta. Așa că scoate repede inelul din buzunar, apoi lansează anunțul :”  Eu și Jennifer suntem logodiți ”.

“- Știu cât de apocaliptic pare asta. Eu logodit, huh? Și ai dreptate, frățioare. E o nebunie. Dar habar nu ai tu ce poate să facă femeia pe care am cerut-o în căsătorie. Îi făcu ștrengărește cu ochiul, și se întoarse la femeia pe care nu o prea ceruse în căsătorie și habar nu avea ce poate să facă, dar după sărutul de mai devreme, era al dracului de disperat să afle.”

   Jenn este pusă asupra faptului împlinit și nu mai poate da înapoi. Dacă s-ar afla adevărul ar fi mari șanse să-și piardă bursa acordată chiar de tatăl lui Henry. În plus, primește de la tânăr o ofertă de nerefuzat: îi dă 10 milioane de dolari dacă continuă șarada.

     Însă Henry trebuie să aibă grijă cu Jenn pentru că ea nu e una din femeile obișnuite cu care umblă el și în momentul asta are nevoie de ea ca logodnică mai mult decât orice partidă de sex i-ar oferi. Așa că va trebui să reziste ispitei, nu doar în privința ei, ci și a altor femei. Treaba e serioasă, deci gata cu escapadele. Nu pentru Jenn și ideea că ea s-ar supăra, ci din cauza lui Ryan. Mai mult ca sigur că fratele său o să pună un detectiv pe urmele lui ca să îl prindă înșelându-și logodnica.

“ Ar face-o să își piardă mințile și să îl implore să o facă a lui, e convins de asta după scena de mai devreme, dar femeile ca Jenn sunt cele mai periculoase. Sunt ca un cub de gheață ce arde în flăcări. Când sunt în extaz, uită de ele și devin niște feline sălbatice, dorind să fie devorate și să devoreze (… Dar, pentru că întotdeauna există un dar, după ce totul se termină și dispare ceața extazului, felina își folosește ghearele să zgârie în adevăratul sens al cuvântului (… Femeile cerebrale sunt cele mai sălbatice atunci când își pierd rațiunea, și o să pierd rar, dar se întâmplă dezastre. Însă dezastre și mai mari vin după. Iar el n-are de gând să piardă totul doar pentru o noapte cu femeia asta. Oricât de uimitoare ar putea fi. ”

   Însă Ryan ii suspectează pentru înşelătorie, asa ca încearcă să îi despartă şi să ia moştenirea promisă fratelui său mai mic. Iar când intră în scenă și Kim, prima logodnică a lui Henry, lucrurile iau o turnură neplăcută, mai ales că femeia este hotărâtă să-și seducă fostul iubit. Va reuși Jenn să încurce planurile dușmanilor? Vor reuși cei doi să ducă șarada până la capăt? Va cădea Henry în mrejele lui Kim? Care este secretul lui Henry? Ce anume l-a schimbat pe el atât de mult?

“ Prefă-te că mă iubești “ este una dintre cele mai bune cărți romantice pe care le-am citit vreodată. O recomand cu drag pentru că merită! Dacă nu ați cumpărat-o până acum, vă recomand să o faceți. Iar cei care o au deja, nu mai amânați. Citiți-o!  

 

  Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva fragmente:

 “ – De ce dracu‘ continui să mă minți? Te cunosc foarte bine și nu te-ai fi așezat tu în genunchi în fața unei femei decât dacă o iubeai până la cer și înapoi. De ce mi-ai ascuns asta? Și tu și ceilalți. Ca să arăt acum ca o dobitoacă în fața prințesei ce se pare că deține inima lui Henry.”

 “ Se simțea folosită într-un mod pe care nu și-l putea explica nici ea. Nesemnificativă, ca un copil prostuț, orfan și ușor de mințit când ajunge în inima paradisului din sânul unei familii.”

 “ Henry fusese oricum “pregătit” și încins toată săptămâna, se învârtise în jurul ei, dar acum nu mai avea nevoie de ea. Femeia pe care o iubise și probabil încă o mai iubea, era aici, așa că logodnica prefăcută nu mai conta nici cât negru sub unghie.”

“ Îl iubea! Îl iubea mai mult decât iubise vreodată pe cineva, spiritul lui se încolăcise dominant și puternic în jurul inimii ei, iar ea cedase neputincioasă.

 Și pe cât de vie se simțea din cauza ei, știa că iubirea asta avea să îi aducă sfârșitul. Atunci când totul se va termina, ea va rămâne sfâșiată și pustiită în urmă lui, iar el se va întoarce la femeia pe care o iubise cu adevărat. Cea în brațele căreia era și acum.”

“ – Știi că întotdeauna ai fost preferatul meu. Simt că ești o parte din mine mai mult decât au fost vreodată proprii mei copii. Și ești tot copilul meu, pană la urmă. Ți-ai pierdut maturitatea și traseul în viată după ce ți-a făcut James. Te-am privit distrugându-te singur și nu știam ce să fac că să te aduc înapoi.”  

“- Ea e a doua ta șansă, motivația să te întorci înapoi pe drumul tău. Sunt sigur de asta. Vreau să trăiesc să vă văd plecând pe amândoi pe același drum, pe tine maturizându-te din nou, devenind bărbatul la care visai când erai mic.” 

“ – Nu te urăsc, Jenn (… Ceea ce simt pentru tine, e ca apusul pe care îl privești acum. 

   – Cum adică? intrebă Jenn, cu respirația tăiată, apoi își dădu seama și aproape îi dădură lacrimile. 

  Apusul nu există. Așa cum nu există nici sentimentele tale pentru mine, spuse ea… 

  – Nu! Apusul există, e acolo, doar că nu reușești tu să-l vezi din cauza norilor.”  

  “Atunci când începi o minciună, riști să nu-ți dai seama când se transformă în adevăr. “

NOTA 10 +

 Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea Prefă-te că mă iubești, de Georgiana Sandu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

 

by -
13

Istanbul. Orașul imperial, de John Freely-recenzie

Titlul original: Istanbul.The Imperial City

Traducere din limba engleză: Ondine-Cristina Dăscălița

Editura Trei

Colecția Istorie

Gen: Non-ficțiune, istorie

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 352

 John Freely s-a născut la New York în 1926. A intrat în marina militară americană la vârsta de 17 ani, servind în cadrul unei unități de comando în Birmania și China în timpul ultimelor luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. A obținut un doctorat în fizică la New York University în 1960 și a urmat studii postdoctorale la Oxford University. A predat fizica și istoria științelor la Bogazici Universitesi și a locuit la New York, Boston, Londra, Atena, Istanbul și Veneția.

   Este autorul a peste 40 de lucrări, printre care mai multe cărți de istorie și călătorie ce au cunoscut un mare succes (Strolling Through Istanbul, Classical Turkey, Strolling Through Athens, Strolling Through Venice,  Inside the Seraglio, Children of Achilles etc.). S-a stins din viață pe 20 aprilie 2017, numele său rămânând sinonim cu memoria orașului Istanbul.

   Istanbul. Acest cuvânt, format doar din câteva litere, semnifică foarte multe. Povești nespuse, vorbe nerostite, oameni neînțeleși, evenimente cunoscute și necunoscute, clădiri, iubire, războaie, lacrimi, zâmbete, toate se contopesc, devin un întreg, pe care-l numim simplu: Istanbul. Dar, înainte de toate, Istanbulul este un oraș deosebit, unicul din lume situat pe două continente, având o istorie pe cât de lungă, pe atât de fascinantă.  

     Despre acest loc incredibil, extrem de drag sufletului meu, sunt multe de spus, atât de multe, încât cuvintele prisosesc. Istanbulul poate fi pus, fără îndoială, laolaltă cu alte mari orașe ale lumii, fără a se lăsa eclipsat de farmecul Parisului, de eleganța Londrei, de vestigiile Romei, de caracterul cosmopolit al New York-ului. Istanbulul este special, diferit prin excelență, învăluit de o aură fermecătoare ce se datorează, într-o bună parte, istoriei învolburate.

       John Freely, un împătimit al metropolei de pe Bosfor, a realizat o lucrare de referință, intitulată sugestiv ,,Istanbul. Orașul imperial”. Nu-și propune să cuprindă întreaga istorie a acestui oraș, fapt imposibil, de altfel. Nu își dorește decât să sintetizeze existența acestui loc unic, s-o pună în valoare, s-o prezinte și dintr-o altă perspectivă. Și, nu în ultimul rând, vrea să transmită puțin din admirația și dragostea sa pentru Istanbul, în încercarea de a ne convinge să-l vizităm și să-l iubim, la rândul nostru. Iar eu sunt sigur că a reușit.

     Să citești acest jurnal înseamnă, totodată, să călătorești, să te lași purtat de-a lungul istoriei cunoscute, să faci cunoștință cu oamenii de ieri, de azi. Pășești prin Istanbul, te pierzi printre străduțele ticsite de clădiri mai vechi sau mai noi, te lași vrăjit de strălucirea minaretelor, de parfumul vechi al seraiurilor, de briza proaspătă a Bosforului, de ciripitul zglobiu al porumbeilor.

      Istanbulul este prezentat  la cele trei mari vârste ale sale, în trei ipostaze diferite, dar care surprind, în esență, cam același oraș: Bizanțul grecesc, Constantinopolul roman/bizantin și Istanbulul otoman/turc. Sufletul orașului a rămas aproximativ același, atmosfera s-a tot schimbat, s-a îmbunătățit, s-a înrăutățit, dar a păstrat întotdeauna puțin din farmecul specific metropolei de pe Bosfor, metropolă care unește două continente (Europa și Asia), două lumi diferite (Occidentul și Orientul), modernul de tradițional.

     Povestea Istanbulului începe cu întemeierea Byzantionului (aproximativ 658 î.Hr.) pe malul european al Bosforului, al acestei strâmtori  ,,ce întrece orice altă strâmtoare, deoarece cu aceeași cheie deschide și închide două lumi, două mări” (Petrus Gyllius).  Timp de câteva secole, polisul a jucat un rol important, datorită poziției sale strategice, de care a profitat din plin. S-a implicat în războaiele dintre greci și persani, dintre atenieni și spartani, individualizându-se, remarcându-se ca un oraș independent, un punct esențial în viața economică, dar și politică a acelor vremuri (fapt valabil și mai târziu).

    În ciuda expansiunii romane, Bizanțul și-a păstrat statutul de oraș liber, fiind cucerit și supus Romei abia în 196 d.Hr., în timpul domniei lui Septimius Severus. În 330 d.Hr., împăratul Costantin cel Mare a mutat capitala imperiului la Bizanț, care din acel moment avea să poarte numele de Constantinopol (NOVA ROMA CONSTANTINOPOLITANA). Astfel, Bizanțul grecesc devenise un oraș imperial, o capitală de unde se decidea soarta unui imperiu întins pe trei continente.

    Constantinopolul a fost martor al decăderii Imperiului Roman, al dispariției celui din Apus (476 d.Hr) și al istoriei învolburate al celui din Răsărit (Bizantin). Orașul a cunoscut perioade de înflorire și, respectiv, de regres, de foamete și sărăcie. Împărați de seamă, precum Teodosiu cel Mare, Iustinian și-au lăsat amprenta asupra acestui colț de lume, marcat de intemperiile istoriei. Capitala ortodoxismului s-a aflat sub conducerea mai mult sau mai puțin abilă a unor oameni și dinastii ce s-au succedat neîncetat. A rezistat doar până într-un punct, căzând pradă turcilor conduși de Mehmet al II-lea Cuceritorul în anul 1453.

    Din acest moment, avea să înceapă o altă epocă pentru orașul ,,înconjurat de o ghirlandă de ape” (Procopiu), botezat Istanbul. A fost islamizat, transformat în capitala unui imperiu aflat în plină ascensiune, însetat de sânge și dornic să se extindă. Timpul a trecut, sultanii instalați la Topkapî s-au tot schimbat, nu fără a lăsa ceva în urmă, nu fără a oferi un tribut orașului, constituit din moschei, medrese, fundații de binefacere ș.a.m.d. Descoperim fiecare domnie în parte, victoriile, eșecurile, bunătatea, tirania celor care se autoproclamau ,,padișah al lumii”. Cunoașteam strălucirea Istanbulului din timpul lui Suleyman Magnificul, decăderea ce a urmat, stagnarea, declinul înfășurat într-o poleială aurită.

Vedere asupra Istanbulului (secolul al XIX-lea) – gravură realizată de Melling

     Începutul secolului al XX-lea avea să aducă numeroase schimbări, iar printre acestea s-au numărat destrămarea Imperiului Otoman, proclamarea Republicii Turcia și mutarea capitalei la Ankara de către Mustafa Kemal Ataturk. Chiar și așa, Istanbulul a rămas la fel de magnific, reprezentând nucleul economic, cultural, istoric al țării.

     Modul în care este înfățișată metropola de pe Bosfor te convinge să o vizitezi, să-ți dorești să pui piciorul în acest colț de lume impresionant, cu o lungă istorie în spate. John Freely acordă o atenție deosebită monumentelor din Istanbul, dedicând un capitol separat acestui patrimoniu al umanității. Căci pe aici s-au perindat grecii, romanii, turcii, fiecare contribuind  la clădirea imaginii orașului de care ne putem bucura noi astăzi.

     Istanbulul a fost dintotdeauna un important centru comercial, datorită poziției sale geografice, încât multe popoare au trecut pe aici, mulți dintre ei stabilindu-se în uimitoarea metropolă. Venețieni, genovezi, armeni, evrei, francezi, greci au conviețuit și conviețuiesc în acest oraș, celebru datorită caracterului său multicultural, multiconfesional. Poate că din acest motiv a rezistat de-a lungul timpului, a renăscut de fiecare dată din propria cenușă. Istanbulul a întruchipat și continuă, sper eu, să întruchipeze o civilizație proprie.

     Vă recomand să citiți ,,Istanbul. Orașul imperial” de John Freely! Vă invit să  descoperiți metropola de pe Bosfor cu al său tablou plin de culoare, înmiresmat, animat. Poate că veți ajunge să vizitați Istanbulul (dacă nu ați reușit deja) și sunt sigur că după această lectură veți admira totul altfel, dintr-o altă perspectivă, a omului care știe și înțelege măcar puțin din sufletul acestui oraș.  

     Istanbulul e un oraș al contrastelor, dar și un oraș al istoriei vii, nemuritoare, ce continuă să pulseze printre zidurile prăfuite ale construcțiilor, mascată de gălăgia furnicarelor de oameni, de clipocitul apei, de ritmurile muzicii orientale și, deopotrivă, occidentale…

Părerile criticilor:

  • ,,Această lucrare dezvăluie mici tezaure de informație, având totodată un farmec ce amintește de O mie și una de nopți.” – Literary Review
  • ,,Dacă vă gândiți să faceți o vizită la Istanbul, nu plecați fără a citi această carte din scoarță în scoarță cel puțin de două ori.” – Irish Time
  • ,,Cea mai potrivită carte de luat cu tine când pleci să explorezi cel mai fascinant oraș al lumii.” – Scotsman

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

 

Cartea Istanbul. Orașul imperial de John Freely poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sfărîmătorul de inimi, de Julie Garwood-recenzie

Titlul original: „HEATBREAKE”

Traducere: Lucia Ostafi-Iliescu

Editura: Miron

Număr de pagini: 511

USA Today: „Întotdeauna originale şi imposibil de lăsat din mâini, cărţile ei ne dezvăluie emoţii puternice şi personaje încântătoare, care ne ţin cu răsuflarea tăiată.”

   Cum anume v-aţi simţi, dragi cititori, dacă aţi afla că sunteţi urmăriţi permanent? O altă persoană, afară de cei apropiaţi vouă, vă cunoaşte toate secretele şi metehnele, vă priveşte când dormiţi, vă sună la telefon, râde pentru a închide imediat, vă trimite mesaje şi…vă ameninţă cu moartea? Nu ştiu care vă e răspunsul, dar voi încerca să îl ghicesc: posibil să fiţi terifiaţi de atare veşti, de-a dreptul răscoliţi de un tumult de sentimente care mai de care mai negative. Există oare lumina de la capătul tunelului sau este doar un mit precum al monstrului din Loch Ness? Sigur că se întrevede soluţia din acest carusel al fricii, care la fiece pas ne dă câte o mică lovitură, în picior ori direct în moalele capului…Vorbesc despre F.B.I. şi o autoare soră cu speranţa: Julie Garwood.

   Julie Garwood s-a născut în oraşul Kansas, Missouri. A fost crescută într-o familie irlandeză. La vârsta de unsprezece ani mama sa şi-a dat seama că Julie nu putea citi. Din acest motiv Sora Elizabeth, maică şi profesoară de matematică, a ajutat-o pe fetiţă să reuşească pe timpul unei singure veri. Cât timp studia pentru a fi R.N., Garwood s-a decis să aibă o dublă specializare, atât în istorie, cât şi în asistenţă medicală. După ce i-a citit lucrările, profesorul său de istorie a încurajat-o să îţi ia un an liber pentru a scrie. Astfel a adus la lumină o carte pentru copii şi primul său roman istoric. În prezent scrie romane istorice de dragoste, romane de dragoste contemporane şi young adult.

   „Sfărîmătorul de inimi” se deschide cu imaginea unui confesional în care „era mai cald decât în iad”. Părintele Thomas Madden aştepta cu nerăbdare să treacă cele nouăzeci de minute care îi mai rămăseseră pentru a scăpa de cutia în care era nevoit să aştepte pe credincioşi pentru a-şi mărturisi păcatele. Mai erau câteva minute, când, deodată, uşa confesionalului s-a deschis şi a venit primul dintre oamenii care aveau să-i povestească că…a ucis mai multe femei. Că îi era sete de atare acţiuni, dar voia să fie iertat, în ciuda faptului că nici părintele anterior nu îi eliberase sufletul de acea culoare neagră care l-a acaparat. Thomas rămăsese fără grai; nu dori să îi facă pe plac acestei persoane. Ce s-a petrecut în cele din urmă? Criminalul nostru i-a spus părintelui care îi este noua obsesie: sora sa

„Spune-mi numele, i-a cerut Tom, rugându-se lui Dumnezeu să aibă timp suficient pentru a asigura protecţia bietei femei./ Laurant, a şuierat şarpele. Numele ei e Laurant./Groaza l-a izbit pe Tom, ca un pumn în stomac./Laurant a mea?/Exact. Ei, acuma ştii, părinte. Am să-ţi ucid sora”.

   Pur şi simplu l-a lăsat fără grai această dezvăluire. A ieşit ca o tornadă gata să îl demaşte pe acel monstru, dar nici nu puse bine piciorul afară că se trezi cu o lovitură puternică în cap şi îşi pierdu cunoştinţa. După ce se trezi fugi cât de repede şi sună la şeful celui mai bun prieten al său, Nick, unul dintre cei mai buni agenţi F.B.I.  Cel de pe urmă se întorcea acasă, într-un concediu pentru a-şi putea şterge din memorie amintirea ultimei sale misiuni în care fusese nevoit să îl ucidă pe făptuitor. Vacanţa nici bine nu i-a început, că deja avea o nouă sarcină: să fie umbra lui Laurant, să o păzească chiar cu preţul propriei vieţi. El nu o cunoştea pe aceasta decât din fotografiile lui Tom. Vedeţi dumneavostră, dragi cititori, Laurant şi Tom nu au avut ocazia de a fi o adevărată familie până de curând, când aceasta şi-a finalizat studiile din Franţa şi s-a întors. Ea locuise într-un internat în marele Hexagon, iar fratele său, împreună cu familia lui Nick. Cel de pe urmă crezuse că va avea de a face cu o fetişcană şi nici de cum cu o femeie curajoasă care atunci când era nervoasă îşi prepara o ceaşcă de ceai fierbinte fără a o bea ulerior, pasională şi care îşi iubeşte fratele mai mult decât orice pe lume. Prin urmare, dacă părintele Tom fusese lovit şi doborât de un psihopat, Nick fusese răpus de la inimă către cap şi picioare de…dragoste şi teamă.

  Ceea ce m-a atras la acest volum este faptul că lectorul ajunge să o cunoască pe viitoarea victimă în detaliu prin descrierile de-a dreptul minuţioase ale autoarei „Timp de câteva clipe s-a simţit uşurată că ea era ţinta, nu fratele ei…Ai primit vestea foarte bine, a remarcat fratele ei cu un ton acuzator. Atât el cât şi Nick aşteptau să conştientizeze vestea, studiind-o atent ca pe un fluture captiv sub un pahar./ Nu prea ştiu ce să cred, a răspuns ea. Vreau să sper că nu e adevărat…ce a spus.”. Făptuitorul nu este un oarecare, ci un criminal în serie care, orbit de propriilei fantasme, caută o nouă pradă şi a găsit-o în persoana lui Laurant „este în faza de adoraţie. Ceea ce înseamnă că îşi închipuie că eşti îndrăcit de perfectă şi vrea să te protejeze. Acuma tipul e obsedat şi în mod clar se află în conflict cu el însuşi. Sau oricum, asta vrea să credem. Probabil că iniţial i-ai plăcut, Laurant, şi de aceea n-a vrut să-ţi facă rău, dar ştie că va ajunge şi aici, pentru că indiferent ce vei face, vei ajunge să-l dezamăgeşti. În mintea lui crede că nu e posibil să trăieşti conform aşteptărilor lui – e sigur de asta – şi de aceea nu ai cum să câştigi bătălia.”. Aceasta e opinia agentului, dar a vinovatului…”îi plăcea cum sună şi a ajuns la concluzia că probabil „Călăul Necunoscut” era cea mai reuşită poreclă pe care a primit-o vreodată. Avea impresia că simplitatea ei i se potriveşte. Folosind astfel de cuvinte, catârii – porecla dată de el agenţilor FBI – admiteau cât de ineficienţi şi incompetenţi sînt şi dovedea totodată că era ceva cinstit şi pur în prostia şi ignoranţa lor…Nu-i aşa că ne-am distrat? A strigat el rulând cu viteză pe autostradă. Apoi a râs. O, da, ne-am distrat”.

   Laurant îşi dă seama că singura cale de a-şi găsi din nou liniştea este să îl înfrunte pe acela care i-a dat lumea peste cap. Cum anume? Înfuriindu-l. Acesta este tipul criminalului organizat, îşi şterge urmele, îi place să fie cunoscut de ceilalţi, să fie popular, se crede mult mai bine pregătit decât forţele de ordine, dar va putea el oare să nu calce pe alături măcar o singură dată? Laurant propune şefului să o folosească drept momeală. Totodată va pretinde că este îndrăgostită de Nick şi că urmează să se căsătorească cu acesta pentru a-l face pe necunoscut să se arate…Ce se va petrece? Se va termina totul cu bine, cu un happy end şi…cam atât? Sau vom avea de a face cu o nouă turnură a poveştii, cu mult prea mult suspans şi cu…

   Opera este scrisă la persoana I de un narator obiectiv, omniscient. Naratorul este personaj-victimă, poliţist şi făptuitor. Cele care dau coloratură romanului sunt sentimentele pe care le dezlănţuie în fiinţa cititorului. Este una dintre acele cărţi care nu m-au lăsat să o las de o parte pentru mult timp: plecam în oraş şi mă întorceam la citit, plecam la ştrand şi o luam cu mine  la plajă, pe maşină. Un adevărat accesoriu. Descrierile nu lasă de dorit, intrăm în gândurile lui Laurant, Nick şi în cele ale Sfărîmătorului de inimi…suntem când speriaţi de moarte, când raţionali, dar ne temem de avioane, când terifiaţi de imaginile din mintea unui asasin. Ce ne rămâne de făcut dacă nu să citim un volum la care zicala că „aparenţele înşeală” nu poate fi nicicând mai veridică…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

5/5 STELUŢE

 

 Cartea Sfărîmătorul de inimi de Julie Garwood poate fi comandată de pe site-ul Editura MironPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

 

Sursă imagini: pinterest.com

 

Curs practic de spiritism-o fascinantă călătorie în lumea de dincolo-recenzie

Autor: C. K. Nicolau

Editura: Aldo Press

Categoria: Paranormal

An apariție: 2001

Număr de pagini: 160

  Într-adevăr… am fost cam ocupată în ultima vreme. Am pășit într-o lume care m-a fascinat încă din copilărie. Eram ferm convinsă că bunicul meu… care obișnuia să-mi spună cele mai fascinante povești, plecase acolo, în lumea spiritelor, fără să fi avut posibilitatea de a alege. Căci altfel… nu m-ar fi părăsit niciodată, iar eu aș fi stat și acum, în serile de vară, pe prispa casei, ascultând vocea sa domoală. Dar… din lumea aceea, de dincolo – cum obișnuiesc unii să-i spună – bunicul n-a mai reușit să-mi vorbească, iar eu l-am acuzat oficial că este primul bărbat din viața mea care m-a părăsit. A urmat tata. Cu el făcusem deja un pact… îl pusesem să-mi promită că va da un semn, în cazul în care va pleca și el în lumea norilor (așa-mi place mie să-i spun).

   Trăim într-o lume în care părerile sunt formate din multitudinea de informații pe care le primim sau pe care alegem noi să le asimilăm. Unii nu cred, nu dau nicio șansă ideii de comunicare cu lumea spiritelor, alții sunt ferm convinși că e nevoie numai de voință pentru a stabili o legătură cu lumea de dincolo.

   În adolescență, fascinată de Dostoievski, Tolstoi și de alți scriitori celebri care părăsiseră lumea aceasta cu mult timp înainte ca eu să mă fi născut, am devorat toate cărțile legate de spiritism, am participat la ședințe în care spiritelor trecute dincolo li se tulbura, pentru câteva minute, liniștea. Mai târziu, cu fiecare carte din domeniu, cu fiecare informație pe care o asimilam, realizam că nu e chiar atât de simplu. Despre spiritism și ce înseamnă această noțiune cu adevărat, vorbește cartea „Curs practic de spiritism”, de C. K. Nicolau.

   Cine se așteaptă să afle cât e de ușor să stai la masă cu Eminescu după ce citește această carte, se înșală amarnic. Cartea nu e o înșiruire de tips-uri pentru a stabili legătura cu spiritele, nu e o rețetă care să garanteze întâlnirea certă cu cei de dincolo… ci mai degrabă e un studiu despre noțiunea de spiritism, ca „o filosofie experimentală care se ocupă cu studierea sufletului și manifestările sale”. Deși datele despre autor sunt foarte puține, însăși identitatea acestuia pare să fie învăluită într-o aură de mister, se știe că au existat numeroși oameni pasionați de spiritism care îl consideră pe C. K. Nicolau un adevărat maestru. De altfel, nu doar spiritismul este pasiunea sa, ci și hipnoza sau alte domenii despre care necesită capacități extrasenzoriale.

  Dar… să vorbim despre carte, în șoaptă, însă… pentru a nu perturba liniștea profundă a lumii de dincolo. Încă de la început, suntem avertizați asupra faptului că „spiritismul este o știință-credință care ne arată că omul posedă un suflet și că acesta nu este decât o mică părticică din puterea Dumnezeirii. Această firimitură de Dumnezeire își începe acțiunea în cele mai inferioare animale, unde activitatea sa nu este mai mult decât un instinct și de unde numai după ce trece printr-o serie de mii de vieți, tinde a deveni inteligență, încarnându-se în specia umană”.

   În capitolul „Istoria spiritismului„ autorul face o trecere în revistă a acestui concept, încă de la începuturile sale. Este important de adăugat faptul că de la apariția acestei cărți (2001), până în momentul de față, domeniul acesta, al cercetării lumii de dincolo, s-a analizat în detalii din ce în ce mai fine, omenirea dezvăluind noi și noi piese din puzzle-ul marelui mister al omenirii – lumea de dincolo. Totuși, datele pe care Nicolau le expune în acest curs, sunt în concordanță cu ceea ce s-a mai aflat între timp. Așadar, informațiile oferite de către scriitor se asortează perfect cu marele tablou de ansamblu.

  „Spiritismul și religia” oferă detalii despre raportul dintre normele religiilor de astăzi și ideea de comunicare cu lumea de dincolo. Iată ce spune autorul: „sunt mulți acei care cred că spiritismul nu se poate împăca cu religia și că între biserică și spiritiști este o mare prăpastie. Aceasta este cea mai mare greșeală pe care poate s-o facă vreodată un om. Să căutăm a ne lămuri. Mai întâi ce înțelegem prin spiritism? Este fără îndoială că și cel mai novice în ale acestei științe va înțelege prin numele ei știința sufletului; și când zicem știința sufletului, trebuie înțeleasă știința religiei; acea știință cuprinsă în sufletul fiecărui om, oricât de neînvățat, știința despre Dumnezeu și despre legile comunicării lor”.

    „Spiritismul în fața științei” dezvoltă raportul dintre coordonatele precise și cele ipotetice și nepalpabile ale vieții, capitol urmat de „Există lumea cealaltă?” – întrebare la care, fără dubiu, foarte mulți dintre noi, după datele științei de astăzi, răspundem: DA!

   În următoarele capitole sunt tratate noțiunile de „medium”, de „scară ierarhică a spiritelor”, însă adevăratul deliciu al cărții constă în instrucțiunile practice ale unei ședințe de spiritism. În capitolul intitulat „Cum se face o ședință de spiritism”, suntem îndrumați, pas cu pas, în procedeul de comunicare cu cei din lumea de dincolo. N-o să vă dezvălui detalii despre aceste instrucțiuni, le veți găsi în carte! Pot doar să vă spun că nu e nevoie de foarte multe încercări pentru a primi semne… dacă asta e ceea ce vă doriți. Totuși, așa cum avertizează și autorul, chemarea unui spirit se face numai cu un motiv foarte întemeiat.

  În încheiere, iată un citat elocvent despre ceea ce înseamnă spirit și viețile sale: „Spiritul, pentru a ajunge la perfecțiune, trebuie să treacă printr-o serie de mai multe vieți corporale. De aici legea reîncarnării și a vieților succesive. Fiecare viață este o verigă a existenței care se leagă înapoi și înainte de o verigă deosebită, de o nouă viață deosebită, dar solidară cu cea prezentă. Prezentul este consecința trecutului și pregătirea viitorului. Viață cu viață, ființa umană se instruiește. Clăditor al propriului destin, sufletul omenesc liber și răspunzător își alege drumul. Căderile ce va suferi, pietrele și spinii ce-l vor sfâșia, vor avea ca efect dezvoltarea și luminarea rațiunii sale”.

   Încheind această fabuloasă călătorie în lumea de dincolo, mă întorc cu gândul la bunicul și la tata… și tentația de a-i chema din nou în această lume e imensă, dar cine sunt eu să le tulbur liniștea?! Sau poate că nu mi-a trecut încă supărarea… pentru că și unul și celălalt și-au încălcat promisiunile…

 

Cartea Curs practic de spiritism de C. K. Nicolau poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Dragoste regăsită, de Linda Lael Miller-Editura Miron-recenzie

 

Editura: Miron

Număr pagini: 386

An apariţie: 2013

 

„Dragoste regăsită este o poveste uimitoare despre dragostea adevărată.

O urzeală complicată, personaje pe care le îndrăgiţi, umor, emoţie intensă – toate acestea, precum şi finalul exuberant, vă vor face să fiţi fascinaţi de acest roman.”

Frumosul Ian Yarbro este obligat de împrejurări să intre într-o căsătorie aranjată cu încăpăţânata Jacy Tiernan. Cei doi soţi vor putea să depaşească duşmănia dintre ei, neîncrederea şi ura şi să se îndrăgostească unul de altul, pentru toata viaţa?

Fiica unui mareşal, Linda Lael Miller este autoarea a peste 100 de romane, devenite bestsellere, majoritatea dintre ele reflectând dragostea ei pentru West.

Linda şi-a început carierea de scriitor, în momentul în care un profesor i-a spus că poveştile pe care le scrisese sunt bune. Mai târziu, când Linda s-a hotărât să scrie romane, nu prea a avut succes cu editurile până în 1983, când Pocket Books acceptă să publice romanul ei “Fletcher’s Women”. De atunci, Linda a publicat romane istorice, contemporane, paranormale şi thrillere, mai apoi concentrându-se pe cărţile cu “aromă occidentală”. Pentru devotamentul ei, autorii din America de romane de dragoste i-au acordat în 2017 premiul: “Nora Roberts Lifetime Achievement Award”.

   Încep prin a vă spune că am avut mari emoţii în momentul în care m-am apucat să citesc această carte, întrucât, până acum, n-am mai citit o carte romantică 100%. Am mai citit cărţi în care sunt prezente relaţii de iubire sau căsătorii, acestea alternându-se cu crime, sinucideri etc, dar în aceasta este în mare parte vorba despre dragoste.

   După ce am citit primele pagini, recunosc, nu prea m-a dat pe spate cum a fost începută, însă când am dat şi ultima pagină mi-a dat seama că mi-a plăcut. Înainte priveam foarte reticent cărţile de dragoste, în mintea mea circulând idei de genul: sunt scrise pe bandă rulantă, n-are ce să fie interesant, sunt scrise la repezeală. Ei bine, după lectura cărţii “Dragoste regăsită” aceste gânduri au dispărut complet, pentru că romanul Lindei Lael Miller m-a impresionat plăcut.

   Ştiu că astfel de prejudecăţi aveam şi despre cărţile SF, dar, după ce am citit un roman SF bun, toate acestea s-au risipit. La fel s-a întâmplat şi acum.

   Romanul “Dragoste regăsită” a fost publicat iniţial în 1994, sub numele The legacy”, în traducere liberă (în româneşte) însemnând “Moştenirea”, ambele titluri, atât de la ediţia din română, cât şi de la cea în limba engleză având o strânsă legătură cu conţinutul romanului.

   După cum mărturiseşte într-un interviu, scriitoarea Linda Lael Miller petrece între 5 şi 6 ore pe zi scriind şi, de asemenea, spune că totul începe de la o idee, pe care o prezintă editorilor săi, mai apoi apucându-se de scris viitoarea carte. La scrierea unui nou roman, Linda foloseşte foarte puţine schiţe, totul curând de la sine în momentul când tastează.

   Romanul începe cu o petrecere unde Ian Yarbro, un tânăr moşier, se reîntâlneşte după ani întregi cu fosta lui iubită, Jacy Tiernan. Jacy se reîntorsese în Australia pentru a avea grijă de tatăl ei bătrân şi bolnav, pe nume Jack.

   La început, cititorul porneşte de la ideea că Ian şi Jacy nu se mai iubesc, dar cu fiecare zi ce trece, cei doi se simt din ce în ce mai atraşi şi dornici de a începe o relaţie împreună, însă fiind foarte orgolioşi, niciunul nu face primul pas.

   În timp ce tatăl lui Jacy se îngrijeşte de câţiva oaspeţi care veniseră să-i transmită acestuia sănătate şi gânduri bune, Ian şi Jacy se întâlnesc în bucătăria moşiei lui Jack, sărutându-se. Peste ei intră Jack, tinerii despărţindu-se îndată.

   Cu mult timp în urmă, pe vremea când Jacy era doar o adolescentă inocentă, iar Ian un tânăr blând şi bun, cei doi îndrăgostiţi au avut o relaţie de iubire, dar s-a terminat cu o despărţire dureroasă, întrucât Jacy aflase că în pântecul altei femei se afla un copil de-al lui Ian. Acest copil, fusese conceput înainte ca Jacy să aibă o relaţie cu Ian, însă Jacy Tiernan percepe copilul ca o infidelitate şi îl părăseşte pe Ian. Copilul este acum un băiat pe nume Chris, având 9 ani.

   Pentru că la o şcoală din apropierea zonei unde locuia Jacy nu mai exista învăţător/profesor, i se oferă ei postul şi începe să lucreze, educând copii. În primele zile nu prea veneau copii, dar încet-încet apăreau din ce în ce mai mulţi. Jacy îşi ia rolul de profesoară în serios şi face cunoştinţă cu elevii.

   Suferind şi obosit să mai gestioneze afaceri, Jack vrea să renunţe la moşia sa, “Corroboree Springs”, lăsându-i lui Jacy terenurile, iar lui Ian izvoarele de apă, pentru că pe moşia lui Ian toate izvoarele secaseră. Jacy nu vrea să admită că tatăl ei îi dă izvoarele lui Ian, fostul ei iubit, aşa că refuză decizia tatălui său, dar Jack nu dă înapoi şi semnează actele ca terenurile să rămână pe numele lui Jacy, iar izvoarele pe numele fostului ei iubit, Ian Yarbro, Ian fiind un colaborator al lui Jack.

   Singura alegere potrivită pe care ar trebui să o facă Jacy Tiernan este să îl ia pe Ian în căsătorie, această alegere fiindu-i propusă şi de tatăl său. Pentru că relaţie dintre Jacy şi Ian merge din ce în ce mai bine, tinerii proprietari se căsătoresc, lăsând la o parte orgoliile prosteşti şi îngâmfarea, menite să pună piedici între ei.

   Nunta nu este una fastuoasă, cu mulţi invitaţi, cu mâncare multă sau cu muzică multă, ci este, de fapt, o adunare de familie, în care Ian şi Jacy îşi spun “Da!” şi îşi unesc destinele pentru totdeauna. Când a venit rândul tatălui lui Jacy să le ureze mult succes celor doi tineri, atât Jacy, cât şi Ian au observat că vorbele lui Jack sună mai degrabă ca un “adio”, decât ca nişte felicitări.

   Noaptea nunţii a fost una de poveste pentru Ian şi Jacy, fiind descrisă în vreo 4-5 pagini de către narator. Jacy se mută la moşia lui Ian, acum locuind în camera lui, care a devenit “a lor”. Imediat după noaptea nopţii, la proprietatea familiei Yarbro soseşte un bărbat pe nume Collie care vine cu o veste proastă: tatăl lui Jacy, Jack, a murit, lângă râul de pe fosta proprietate a lui. Veste aduce pe cerul noii familii numai nori şi totul devine din ce în ce mai întunecat. Oare se va termina relaţia dintre Ian şi Jacy aici? Vor trece peste acest eveniment împreună sau singuri? Cum se va termina romanul?

“Dragoste regăsită” mi-a demonstrat că Linda Lael Miller este o autoare care merită citită, chiar şi de cei care nu citesc romane de dragoste, pentru că sigur nu vor fi dezamăgiţi.

   “Dragoste regăsită”  este un roman simplu, dar complex, bogat în acţiune, cu personaje plăcute şi răsturnări de situaţie ce fac cititorul să stea “ca pe ace” atunci când citeşte. Recomand cu drag, în special cititorilor împătimiţi de romance.

Cartea Dragoste regăsită, de Linda Lael Miller, poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

Sursa foto> Pinterest

 

%d bloggers like this: