Recenzii

by -
6

 Comisarul şi cei şapte pitici, de Sergiu Someşan

Editura: Smart Publishing, 2016
Pagini: 146

     Despre autor

    Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani.

    Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate.

    Autor de poezii și proză.

   Publicații – Cuvinte de vânzare;  Să n-o săruți pe Isabel; Radiestezia- realitate și mister; Carte de magie; Cadouri de Crăciun, Aproape îngeri; Șapte flori erotice, Justițiarul. sursa 

    De mult mă tenta să citesc o carte a autorului. Am avut plăcerea de a citi o primă carte polițistă, o carte pe gustul meu.
    Comisarul și cei șapte pitici este un pamflet diferit al basmului Alba ca zăpada, dar care nu este un basm. Este o poveste cu multe crime pornind de la ideea fraților Grimm. O idee care ne demonstrează imaginația bogată a autorului de a transforma o poveste frumoasă într-o poveste cutremurătoare, plină de crime odioase.

   Acțiunea romanului se petrece în Brașov unde moartea a șapte pitici provoacă teroare, speriind piticii dar și autoritățile de lipsa probelor pentru al prinde pe criminal. Fiecărui pitic i se taie degetul mic, iar asupra lui se găsește câte o foaie cu șapte pitici desenați. După fiecare crimă, e tăiat cu un X roșu câte un pitic, foaia fiind lipită pe fiecare cadavru.
    Primul pitic – Octavian Lazăr, 35 de ani. Asemănarea lui cu Tyron Lannister (piticul bețiv din Urzeala Tronurilor) îl ajută să fie angajat în barul Medieval, întreținând atmosfera cu un număr  în care trage cu arbaleta într-un măr deasupra unei chelnerițe. Este ucis de arbaleta sa în drum spre casă, într-un parc.
   Al doilea pitic –Vasile Muscalu (Vasilică Bobinatorul), meseriaș iscusit, ucis în atelierul său prin electrocutare.
    Al treilea pitic –Alexandru Mare, pictor. Numit pictorul de cărți poștale și de singurătăți, semnându-se AlMare. Ucis în pădurea de la Tâmpa, legat cu un furtun de o țeavă a izvorului, presiunea făcând să-i scoată ochii din orbite, prin ei țâșnind apa.

Mai fusese și altă dată prezentă la locul unor crime, dar piticul transformat în fântână arteziană o impresionase mai mult decât orice văzuse până atunci.”

   Cu fiecare pitic identitatea e creată mai detaliat, iar moartea mai spectaculoasă.
   Al patrulea pitic –Cătălin Ene, muzeograf. Ucis în cușca de fier din subsolul muzeului, numită Fecioara de fier – plină cu ace de oțel.
    Piticii cinci și șase – Gemeni, circari. Moartea lor părea accidentală, o căzătură de la înălțime de la trapez. Gâturile lor au fost rupte înainte de cădere. Plus că degetele lor mici au fost tăiate, iar afișul cu piticii tăiați cu X roșu era prezent.
    Al șaptelea pitic – Arpad Attila, viceprimar în comuna Festeloș. Ucis într-un butoi cu acid. O moarte crudă.
    Dacă sunt șapte pitici, cine e Albă ca zăpada și unde e?
    Ancheta e formată din șase agenți.
  Comisarul-șef Câmpeanu care se apropie de pensie; Comisarul Brumaru care va conduce ancheta; inspectorul Alina Dănciulescu care este foarte vigilentă și are un rol important în anchetă; inspectorii Crăciun și Mihăilă și agentul Rusu.
    Ei descoperă un film XXX care-i leagă pe acești pitici, în care Albă ca zăpada este o tânără Eva Nagy, care s-a sinucis la 19 ani. În film se vede clar că fata e drogată.
   Aici se vede motivul, e vorba de o răzbunare. Apar primii suspecți: tatăl victimei și iubitul ei Anton Stoicescu.
    Iubitul ei era înrolat în Legiunea Străină(poreclit Recuperatorul Jean Valjean).
Ucigașul caută principalul vinovat de filmarea acestui film XXX, întrebându-i pe fiecare pitic înainte să-i ucidă: Cine este Regizorul?.

    Părerea mea

   Nu am obiceiul de a oferi multe detalii a romanelor pe care le citesc. De data aceasta am făcut o excepție. Cartea e formată din acțiune și investigații, nu există subînțelesuri, de aceea detaliile acestei povești contează.
   Mi-a plăcut mult acțiunea, investigația, personajele și povestea.
   M-a surprins imaginația autorului, pentru că m-am surprins pe mine într-un film bun. Da, mi-ar face mare plăcere să văd o ecranizare românească a acestui roman.
   Nu sunt multe de spus, singurul lucru pe care pot face e să vă recomand să citiți. Descoperiți criminalul și acțiunea complexă din puținele pagini ale acestei povești care pe mine m-a captivat.

Mulţumim autorului Sergiu Someşan pentru exemplarul oferit!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

“Am îngropat-o într-o pădure falsă de deasupra minei Lykos, acolo unde am făcut dragoste cu ea ultima dată. Eram pirpirii și inocenți pe atunci. Cum a putut o fată așa de fragilă ca ea să aibă un asemenea spirit, un așa vis de libertate când atâtea alte suflete puternice trudeau și-și țineau capetele plecate de frică să nu privească în sus ? ”

   Furia Aurie, de Pierce Brown-Editura Paladin

Titlul original: Golden Son

Traducere: Iulia Pomagă

Editura: Paladin

Data apariţiei: Octombrie 2016

Nr. de pagini: 592

SF/Fantasy; Dystopia; Young Adult;

Cotaţie Goodreads: 4,46

Seria Red Rising: 1. Red Rising (2014) – Furia Roșie  2. Golden Son(2015) – Furia Aurie 3. Morning Star(2016)

   Darrow e nevoit să lupte în apărarea bărbatului care i-a spânzurat soţia, să fie cel mai bun dintre lăncierii lui. Pe fondul unui adevărat război civil declanşat în sânul Auriilor, într-un fundal desprins din Războiul stelelor, eroul nu trebuie să piardă niciun moment din vedere adevăratul lui scop: revoluţionarea Societăţii care înrobeşte Culorile considerate inferioare. În rândul duşmanilor săi, Darrow reuşeşte să găsească prietenie, respect, ba chiar şi dragoste. Însă cine ar mai rămâne alături de el dacă adevărata lui identitate ar ieşi la iveală?

   Pierce Brown s-a născut pe 28 ianuarie 1988 în Colorado, dar a trăit în peste opt state din America. Furia Aurie este cel de-al doilea volum din trilogia dedicată revoluţionării unei societăţi abuzive care stăpâneşte întreg Sistemul Solar. A fost desemnat cel mai bun roman SF al anului 2015 în cadrul Goodreads Choice Awards.

   Cine mă cunoaște, știe că nu rezist în fața unei tentații literare și, oricât aș încerca să rezist ispitei, curiozitatea mă îndeamnă să accept tot felul de provocări. În cele trei decenii care au trecut de când am prins drag de acest viciu, lectura, am încercat să abordez cam toate tipurile de romane – aventură, polițiste, romantice, thriller, paranormal, fantasy etc. Și pentru că nu voiam să-mi impun anumite limite, declarând din start că nu-mi place un anumit gen, am dorit să intru și pe un teritoriu mai greu accesibil mie – SF-ul.

   Adevărul e că până anul trecut am evitat poveștile science-fiction, crezând că nu sunt pentru mine. Însă Pierce Brown m-a făcut să-mi dau seama cât de mult m-am înșelat. “Furia Roșie ”, romanul lui de debut, mi-a mers la suflet. Din prima clipă am fost fermecată de stilul autorului, de felul în care a realizat narațiunea, numeroasele momente emoționante, modul în care a descris sentimentele lăuntrice ale lui Darrow, suferința lui atunci când și-a văzut soția biciuită, apoi spânzurată. Autorul nu a trecut ușor peste acel eveniment tragic, ci l-a descris atât de bine, încât pentru o clipă am crezut că parcurg un roman scris de Sparks. Și după ce am citit ultima pagină, singura mea dorință a fost să aflu ce se va întâmpla în următorul volum.

  Dacă acțiunea din “Furia Roșie ” m-a ținut într-o permanentă stare de surescitare, evenimentele din “Furia Aurie”, cel de-al doilea volum din trilogia Red Rising, m-au făcut să trec prin toată gama de trăiri emoționale. De această dată, mizele sunt mult mai mari și avem parte de numeroase întorsături de situație, conspirații, atentate, bătălii în spațiu, trădări, alianțe, omoruri, dueluri, dar și pasaje romantice, amintiri dulci-amărui, gelozii. Darrow și prietenii lui trec prin atât de multe peripeții, încât nu am cum să le cuprind în prezentarea de față. Tot ceea ce am să menționez în continuare, nu reprezintă decât partea introductivă – cam 15% din acțiune.

   Având în vedere că povestea este spusă din perspectiva lui Darrow, avem ocazia să-l urmărim în tot ceea ce face, să-i aflăm toate gândurile și sentimentele – dorul de Eo (fosta soție), suferința îndurată, dorința lui de a-i răzbuna moartea, dar și dragostea pe care o mai simte față de Mustang/ Virginia au Augustus, fosta lui iubită.

 “Îi plâng moartea în fiecare zi. Uitând din ce în ce mai mult cine eram, ce vise aveam și ce iubeam. Tristețea e-acum amorțită. Și merg înainte, în ciuda umbrei pe care o aruncă asupra mea.”

“Am îngropat-o într-o pădure falsă de deasupra minei Lykos, acolo unde am făcut dragoste cu ea ultima dată. Eram pirpirii și inocenți pe atunci. Cum a putut o fată așa de fragilă ca ea să aibă un asemenea  spirit, un așa vis de libertate când atâtea alte suflete puternice trudeau și-și țineau capetele plecate de frică să nu privească  în sus ? ”

   Acțiunea are loc la 700 de ani după ce omenirea a colonizat alte planete și s-a instalat ierarhia socială, fiecare clasă având o anumită culoare. Mai întâi s-au extins către satelitul Pământului, Luna, dar pentru că era foarte dificil să se lanseze navete spațiale de  pe Pământ din cauza gravitației și a atmosferei, Luna a devenit portul Pământului, cu ajutorul căruia au fost colonizate lunile și planetele Sistemului Solar. De pe Lună, Consulul Suveran, Octavia au Lune își guvernează Imperatorii și Pretorii, îi comandă pe cei doisprezece Cavaleri Olimpici, legiunile de Războinici Însemnați și pe Imperatori. Roșii fac munca de jos. Rozalii le satisfac plăcerile și îi servesc pe cei din clasele superioare. Obsidienii au fost crescuți pentru război. Maronii sunt servitori în case, birouri și instituții sociale. Cenuşii cutreieră orașele asigurând supunerea în fața ierarhiei. Portocalii asigură mentenanța sistemelor pe nave. Violeţii sunt artiști. Verzii se ocupă cu tehnologia. Galbenii studiază medicina. Albaștrii sunt piloți. Cei Arămii se ocupă cu problemele birocratice. Albii împart dreptatea conform propriilor legi( sunt preoți). Argintii se ocupă de contabilitate și logistică. Fiecare culoare are un scop. Toate culorile îi susțin pe Aurii care reprezintă elita.

   În primul volum am făcut cunoștință cu Darrow, un tânăr din clanul de mineri Roșii de pe Marte, a cărui soție a fost spânzurată din cauza unui cântec popular interzis, la ordinul ArhiGuvernatorului Augustus. A fost și el spânzurat, dar nu a murit, ci a ajuns pe mâna rebelilor – Fiii lui Ares, de la care află că Roșii au fost trași pe sfoară. Umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ținuți drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se mai putea face dreptate în acea societate abuzivă era ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei. Iar pentru asta el a suportat numeroase operații, transformându-se într-un Auriu de calitatea întâi. A aplicat pentru Institut, a trecut examinarea Controlului Calității, face Trecerea, un test prin care 100 de tineri au fost obligați să lupte între ei până la moarte. Darrow trece proba, apoi ia parte la o competiție care a durat timp de  un an. A reușit să câștige și de această dată, iar ArhiGuvernatorul Augustus îi lansează propunerea – să devină Lăncier al Casei Augustus.

   Acțiunea din al doilea volum – “Furia Aurie”, are loc la doi ani după ce Darrow au Andromedus, fost Sondor al Iadului de pe Lykos, cel supranumit Secerătorul de pe Marte, a câștigat la Institut și a ajuns să lucreze pentru ArhiGuvernatorul Nero au Augustus, cel care i-a spânzurat soția și la un an de când a părăsit-o pe iubita lui, Mustag, fiica dușmanului lui de moarte, Augustus. Însă scopul lui a rămas același: să-i nimicească pe Aurii din interior, să-l vadă distrus pe cel care a ordonat moartea lui Eo (soția lui).

“Timp de șapte sute de ani, poporul meu a trăit într-o sclavie mută, fără speranță. Acum eu sunt sabia lor. Și eu nu iert. Și nu uit. Așa că lasă-l să mă conducă spre navetă. Lasă-l să creadă că-i aparțin. Lasă-l să mă primească în casă lui ca să pot s-o ard din temelii.

Dar apoi fiica lui mă prinde de mână și simt cum toate minciunile îmi împovărează umerii. Se spune că un regat dezbinat nu poate să reziste. Dar nimeni nu spune ce se întâmplă cu o inimă.”

  Darrow are acum 20 de ani și este unul dintre Războinicii Însemnați. Cel mai crud și mai strălucit reprezentant al umanității. Cu toate că poartă în gând amintirea fostei lui soții, îi e dor de Mustang/ Virginia au Augustus, cea care acum un an i-a cerut să rămână când și-a luat rămas bun de la ea și de la Marte. Nu mai știe nimic despre ea și nici n-a mai primit vești de la Fiii lui Ares, cei care i-au mijlocit transformarea într-un Auriu.

“ Totul e atât de străin de viitorul pe care mi l-am imaginat când eram copil. Atât de departe de viitorul pe care am vrut să-l creez pentru poporul meu când i-am lăsat pe Fiii lui Ares să mă modifice artizanal. Credeam că o să schimb lumile. Ce naiv nu crede asta? În schimb, am fost înghițit de mașinăria acestui vast imperiu care merge nestăvilit înainte. ”

   Odată cu absolvirea Institului, celebritatea lui a crescut, iar acum se află la Academie ca să-și definitiveze studiile, să învețe arta războiului. Însă la Academie a venit și Karnus au Bellona, alături de alți câțiva nepoți bine aleși să “studieze”. Familia Bellona, rivalii Casei Augustus, îl urăsc de moarte pentru că el l-a ucis pe fiul mai mic al Imperatorului Bellona, în timpul Trecerii și îi vor inima pe-o tavă, dar nu-i pot face niciun rău pentru că Darrow îi aparține lui Augustus, care-l poate proteja.

   Chiar de la începutul romanului “Furie Aurie”, asistăm la examenul final al lui Darrow. El conduce o flotă de nave stelare de război, iar prada urmărită este Karnus, fratele mai mare al fostului lui prieten, Cassius au Bellona și al băiatului pe care l-a ucis în timpul Trecerii, Julian au Bellona. În cazul în care termină Academia pe primul loc, își poate câștiga propria flotă și are șanse să devină Pretor, așa că e în stare de orice pentru a învinge. Însă el pică proba pe ultima sută de metri, atunci când un Distrugător îi lovește nava de război și sute de oameni sunt omorâți din cauza acestui joc.

   Cu toate că Darrow a ieșit pe locul doi dintre toți lăncierii de la Academie, ArhiGuvernatorul Augustus este foarte nemulțumit. În plus, el s-a săturat de conflictele dintre Darrow și Cassius, de  numeroasele încăierări cu membrii Casei Bellona, iar ca să-l protejeze pe el costă bani, oportunități, contracte, afaceri, așa că s-a decis să-i vândă contractul altei Case, iar serviciile lui vor fi tranzacționate prin licitație. Contractul va fi reziliat în trei zile și până atunci, îi va însoți pe suprafața Lunii. Și pentru a înrăutăți și mai mult situația, există și o recompensă pe capul lui. Oare cât o să reziste Darrow fără protecția lui Augustus?

   Între timp, Victra au Julii, un alt lăncier al Casei Augustus, înlesnește o întâlnire între Darrow și Șacalul, fiul renegat al ArhiGuvernatorului, întâlnire ce va avea loc în afara Citadelei, într-o tavernă din Orașul Pierdut. Crudul Șacal are în minte un plan diabolic, însă are nevoie de ajutorul lui Darrow, așa că a luat decizia  să-i cumpere contractul printr-un intermediar imediat ce va fi scos la licitație.

“ – Așa cum orice Auriu cu o oarecare educație știe, există un sindicat al crimei care conduce lucrurile în Orașul Pierdut. O vastă organizație criminală care, dacă e s-o studiezi până la vârf, vezi că e sub influența biroului Suveranei micii noastre Societăți. Octavia au Lune pare să fie întruparea virtuții Aurii. Dar are un fetiș pentru lucrurile murdare – asasinate, organizarea de greve muncitorești pe domeniile propriilor ei ArhiGuvernatori, aranjarea de întâlniri. Tot așa se ocupă și de Orașul Pierdut. Ea și Furiile ei au ales cu mâna lor conducerea familiilor mafiote; cele trei sunt creaturile ei. Și-acum, partea interesantă. Am găsit câțiva membri ai aceleiași organizații care sunt… niște spirite agitate.

– De ce  Orașul Pierdut? întreb eu. De ce e important?

– E doar o bucățică din întreg. O să le-ajut pe acestea ambițioase Culori inferioare cu un preț. Când vor ajunge la putere, or să distrugă ceva ce amenință Societatea: pe Ares și Fiii lui. “

   Se pare că Fiii lui Ares sunt o amenințare îngrozitoare pentru Șacal, Augustus și Suverană, iar dacă Darrow se aliază cu Șacalul, va fi un război între ucigașii nemiloși din sindicate și agenții lui Ares. Dar îi va lăsa Darrow să-i distrugă pe aceștia din urmă?

   Însă în tavernă are loc un atentat pus la cale chiar de Fiii lui Ares, iar Darrow se vede nevoit să-l salveze pe Șacal, apoi pleacă să se reîntâlnească cu rebelii care la rândul lor au dat dovadă de cruzime atunci când s-au decis să omoare sute de oameni nevinovați, oameni aparținând Culorilor inferioare.

 “Și eu care credeam că Aurii au mințile zdruncinate. Suntem cu toții doar spirite rănite bâjbâind prin întuneric, încercând cu disperare să ne coasem la loc, să umplem găurile pe care le-au făcut în noi. Eo m-a ținut departe de drumul ăsta. Fără ea, aș fi la fel ca ei. Pierdut. “

   Din păcate, acesta nu a fost singurul atentat. Au mai fost și vor urma și altele. Războinicii lui Ares, aceste creaturi care trăiesc doar pentru răzbunare, vor să detoneze  patru sute de explozii –  vor fi șase sute de atacuri  asupra depozitelor de armament, sedii guvernamentale, companii electrice, rețele de comunicare. Și vor ca Darrow să participe la atentatul ce va avea loc la încheierea Summitului, la gala unde vor participa toți Guvernatorii, Senatorii, Pretorii, Imperatorii, Ofițerii judiciari din toată Societatea. El va trebui să declanșeze bomba cu radiu.

   Darrow refuză să participe, dar primește lovitura de grație, în clipa în care i se pune în față o hologramă cu înregistrarea morții soției lui, momentul în care Eo, aflată pe eșafod, îi mărturisește surorii ei că este însărcinată.

   Faptul că Aurii nu au omorât-o doar pe ea, au ucis și ce și-a dorit Darrow mai mult pe lume – să fie tată și soț, această crudă dezvăluire, îl face pe Darrow să cedeze. Iar furia lui crește!

“ Furia crește. Am avut o șansă și s-a dus. Tot ce-am fi putut să ne dorim a dispărut din cauza mea și a lor. Legile lor. Cruzimea lor. Au făcut o femeie s-aleagă moartea pentru ea și copilul ei nenăscut în locul unei vieți de sclavie. Totul pentru putere. Totul ca ei să-și poată păstra mica lume perfectă.”

   Care va fi decizia lui Darrow? Îi va ajuta pe Fiii lui Ares sau se va alia cu Șacalul? Va fi de acord să moară mii de oameni? Sau va fi  în stare să transforme ura mocnită dintre Bellona și Augustus într-un război civil? Ce alternative va găsi el? Ce reacție va avea la aflarea vestii că fostul lui prieten, Cassius au Bellona, a devenit cel mai periculos duelist de pe Lună și animalul de companie al Suveranei, iar fosta lui iubită, Mustang, este curtată de Cassius? Cum va decurge întâlnirea dintre cei doi foști iubiți? Vor avea ei o șansa de împăcare? Cine va mai supraviețui după confruntările dintre  Aurii și Fiii lui Ares?

 “Greutatea pe care o simt apăsându-mi  pieptul e din cauza ei. La fel și tensiunea ciudată pe care o simt în mâinile ce tânjesc să o atingă, tânjesc să o țină în brațe și să-i spună că totul nu e decât o mască falsă. Nu  sunt un pion al tatălui ei. Sunt mai mult decât atât. Tot ce fac e în numele binelui. Doar că nu al binelui lor.  “

   “Furia Aurie”, cel de-al doilea volum din trilogia Furia Rosie, este o carte care te ține în suspans de la prima până la ultima pagină. Dacă nu ați cumpărat romanul, vă recomand să o faceți, iar cei care îl au deja, să nu mai amâne. Citiți-l! Veți avea  parte de o aventură de neuitat!

NOTA 10+

Cartea Furia Aurie, de Pierce Brown a fost oferită pentru recenzie de către Editura Paladin. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Paladin. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

by -
3

Insomnii, de Irina Binder

Editura: For You

An apariţie: 2016

Număr pagini: 343

        Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de ploile acelea de vară care parcă trezesc la viaţă tot ceea ce întâlnesc în cale. Ne purifică într-un fel, ne fac să ne deschidem ochii în faţa lumii, să ne dăm seama de unele greşeli, de unele neajunsuri. Ele  ne dau, uneori, răspunsuri la întrebări care ni se păreau a nu avea răspuns şi ne aduc starea de calm atât de mult căutată… Acesta ar fi sentimentul pe care mi l-a trezit cartea Irinei Binder. Mai bine spus…este că mi-a trezit un sentiment compus din multe altele. Până la acest volum citisem toate cărţile scrise de Irina Binder şi am fost mai mult decât entuziasmată că o nouă carte apăruse în librării. Mă întrebam la nesfârşit despre ce anume avea să scrie autoarea şi m-a luat prin surprindere…

     Irina Binder este autoarea seriei de succes Fluturi. Aceasta a cucerit inimile cititorilor de pretutindeni prin felul în care scrie, prin faptul că arată exact ceea ce simte şi transmite acestea celor care îi lecturează rândurile.

   Volumul „Insomnii”, spre deosebire de precedentele opere ale Irinei, ne deschide o uşă către învăţătură. Nu suntem ghidaţi în orişicare taină, ci în aceea a vieţii. E precum propriul medicament: dacă s-a întâmplat un lucru care ne-a deranjat la un moment dat aş putea spune că „Insomnii” are remediul. Lucrarea este compusă din mai multe capitole cu titluri sugestive precum „Vrei să mă cunoşti?”.  Cititorii nu o vor cunoaşte atât pe Irina cât vor începe să se descopere pe ei înşişi:

„Nu-mi privi insistent chipul şi nu-mi pune etichete definitive după ce m-ai ascultat rostind doar câteva cuvinte”,

„Nu asculta poveştile altora despre mine şi nu mă privi prin ochii celorlalţi, pentru că fiecare om mă vede diferit şi prea puţini sunt aceia care mă văd aşa cum sunt cu adevărat”,

„Vino! Te provoc să mă cunoşti. Nu promit că sunt cea mai bună sau mai rea decât ţi-ai imaginat…Doar că sunt mai profundă de atât”.

 Majoritatea oamenilor se tem de noutate, de ceea ce implică aceasta: riscuri, plusuri, minusuri, dar volumul de faţă sare în ajutor acestora şi îi îndeamnă să sară în necunoscut şi să…ÎNCERCE, să nu se lase zdrobiţi de cuvintele nu ştiu sau nu pot, doar să facă un pas în faţă „Nu ştii niciodată unde duce un drum dacă nu faci primul pas. Teama de eşec ne ţine de multe ori în loc. Îndrăzneşte să faci primul pas către ţelurile tale şi către visurile cele mai frumoase. Fă primul pas către oamenii pe care simţi că vrei să îi cunoşti şi pe care crezi că ai putea să îi iubeşti ”.

   Există o diferenţă între ”a trăi şi a exista”, aşa cum prea bine aminteşte şi autoarea, un lucru înseamnă să priveşti ceea ce fac alte persoane, să zâmbeşti la cele ce ţi se povestesc şi altul este să relatezi tu, cititorule, ceea ce ţi s-a întâmplat, să trăieşti ceea ce vorbeşti.  Trebuie să punem mai mare preţ pe noi înşine, să încercăm să ne descoperim felul de a fi fiindcă „tu eşti tot ce ai mai de preţ, tu eşti cel mai bun prieten al tău. Tu depinzi toată viaţa numai de tine…Nu mai suferi, nu te mai consuma, nu te mai irosi. Nu merită. Nimeni.”.

   Volumul de faţă este precum o cutie cu pastile pentru inimă, trup, suflet, precum o cascadă, iar la fundul acesteia se găsesc mii de bănuţi de aur care mai de care mai strălucitor care ne spune o poveste, ne dă un sfat ori…ne ridică pur şi simplu de pe scaun şi ne determină să ne sprijinim în propriile forţe. Aceasta nu înseamnă că mereu vom fi singuri deoarece un alt element nelipsit din viaţă îl reprezintă prietenii care „îţi şterge lacrimile şi nu stă împreună cu tine doar atunci când râzi”, „un prieten nu îţi sune doar ceea ce îţi place să auzi, nu te flatează nemeritat şi nu te încurajează atunci când greşeşti”, „un prieten nu raportează totul la „eu”, ci la „noi. Un prieten adevărat te iubeşte necondiţionat”.

   Un om trebuie să înveţe nu doar ce reprezintă prietenia, dar şi ce înseamnă dragostea, cele două întrepătrunzându-se „dragostea nu înseamnă cuvinte, nici promisiuni, nici eforturi şi nici justificări…înseamnă să fii frumos, bun şi puternic cât pentru doi…lacrimi de fericire şi de dor”. Poate că nu reuşim mereu să ne înţelegem propriile trăiri, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să cedăm. În plus ni se arată că trebuie să le arătăm celor pe care îi iubim, respectăm că le suntem alături şi la bine şi la greu, că nu sunt singuri. Una dintre povestirile care sunt relatate în carte este mai mult decât clară în acest sens: ni se prezintă o femeie care venise la spital  să afle dacă este bolnavă sau nu. Părea abătută; vom afla că aceasta nu mai fusese de mult îmbrăţişată, că se simte ca şi cum nimănui nu îi mai pasă de ea „cum, nu vă îmbrăţişaţi în casă…nu ştiţi cum sunt copiii când cresc?…ştiţi cum sunt bărbaţii, mai neatenţi”. Ce reflectă toate acestea? Faptul că trebuie să acţionăm pentru cei dragi la timp, să nu lăsăm anii să treacă pe lângă noi, iar lumea să se schimbe fiindcă e posibil ca, printre iţele vieţii, să se strecoare şi…regretul.

    „Insomnii” este scris la persoana I, tehnica narativă este diversă: povestirea în ramă, aşezarea eului în centrul preocupărilor sale, structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite descoperirea psihicului uman. Se remarcă lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare (trăsături tipice operelor narative moderne). Personaj al lucrării poate fi oricine: eu, tu, persoana din stânga sau din dreapta mea ori a dumneavoastră. Volumul este bine structurat, naratorul este subiectiv, îndreptat către analiza psihologică a ceea ce înseamnă sentimentele, trăirea pentru omul secolului al XXI-lea.

   Lectură plăcută şi  trăieşte, dragă cititor, ca şi cum acest minut ar fi ultimul, nu lăsa să treacă o zi fără a face ceea ce ţi-ai propus şi dorit deoarece „nu-i aşa că…dacă ai şti că azi este ultima zi din viaţa ta…ai ieşi din casă pentru a mai privi pentru o ultimă dată cerul în toate stările lui, pentru a simţi pământul sub picioare, pentru a mai simţi ploaia, pentru a îmbrăţişa vântul, pentru a simţi mirosul naturii şi pentru a-i auzi freamătul?”.

Cartea Insomnii, de Irina Binder a fost oferita pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

 

„Driza surprinde cu o claritate uimitoare lupta dintre om și android (… Cartea ei este un must-read.“ Deseret News

Mila 2.0: Trădarea, de Debra Driza

Titlul original: Mila 2.0: Renegade

Traducere din limba engleză: Dorina Tătăran

Editura: Nemira

Colecția: Young Adult

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 368

    Debra Driza este membru al grupului de bloggeri Bookanistas, dedicat literaturii pentru adolescenți. În vreme ce lucra ca terapeut, a descoperit că e mult mai plăcut să-și tortureze personajele. În prezent locuiește în California împreună cu soțul, cei doi copii și un câine din rasa rhodesian ridgeback. Mila 2.0 este primul ei roman. O puteți vizita online la debradriza.com.

„Driza surprinde cu o claritate uimitoare lupta dintre om și android (… Cartea ei este un must-read.“ Deseret News

     Cu câteva luni în urmă mă delectam cu primul volum al seriei “Mila 2.0”, trăiam la intensitate maximă cele scrise și rămâneam cu întrebări despre cum vor evolua lucrurile în continuare. Am așteptat ceva timp, însă a meritat pe deplin. Mi-a făcut mare plăcere să revin în lumea creată de Debra Driza, o lume identică cu a noastră, dar care ascunde secrete incredibile. Mi-a fost dor de scriitura lejeră și reconfortantă a autoarei, de poveste, de Mila, de tot.

      Acum, după ce am mai parcurs un volum, nu pot să afirm decât că sunt profund impresionat și dornic de mai mult. Îți este imposibil să te plictisești de această poveste, nelipsită de aventură, de suspans și de un strop de romance. O picătură ce valorează cât un ocean întreg. Subiectul dezvoltat în această carte, deși aparent utopic, te pune pe gânduri. Nu știm ce ne așteaptă în viitor, androizi precum Mila e posibil să-i întâlnim peste tot: pe stradă, în magazine, la plajă. Asemenea aventuri ar putea fi prezente la ordinea zilei. Nu degeaba se spune că omul își poate imagina doar ceea ce poate realiza. În aceste condiții, literatura SF este mai mult decât pare, o proiecție a unui viitor diferit.

    Celor care nu au citit primul volum (și cărora le recomand să se revanșeze curând) vă spun doar atât: Mila, o fată aparent normală, descoperă că este un android și că tot ceea ce știa despre ea este o minciună. Amintirile, trăirile, sentimentele nu îi aparțin. Ea este doar un robot ultraperformant, un prototip, un experiment, pe care armata americană l-ar putea folosi în misiuni mai mult sau mai puțin periculoase. Nicole, bioinginerul care a creat-o în laborator și căreia îi spunea “mamă”, a murit, iar ea, Mila, a rămas singură, nevoită să fugă, să se ascundă de generalul Holland și de toți cei care-i  vor răul.

,,Mama. Sângerând, după ce fusese împușcată la ordinul lui Holland, de către unul dintre oamenii lui. Durerea provocată de pierdere mi s-a răsucit în piept și aproape că m-am chircit, amintindu-mi că mama nu mai era. Moartă. Ucisă de un nebun, sub pretextul că își apăra țara. Nu aveam să-i mai văd niciodată zâmbetul. Niciodată nu aveam să îi mai aud vocea. Niciodată nu aveam să îi mai spun că o iubesc.”

    În a doua parte a istoriei, Mila se află în Virginia Beach alături de Hunter, singurul pe care mai poate conta. Se simte tot mai atrasă de acest băiat chipeș care a venit aici din celălalt capăt al Americii numai și numai pentru ea. Petrec momente unice, totul pare desprins dintr-o poveste în care ea este doar o adolescentă îndrăgostită. Adevărul este mai crunt decât atât. Și îi este atât de greu  să-și accepte identitatea, darămite să i-o împărtășească și lui Hunter.

   

  ,,Am închis ochii, uitând de câte ori ne învârtisem, uitând totul, în afară de cât de aproape eram de el. Seara aceea era specială, o amintire reală și doar a mea. Nimeni nu avea să-mi ia acel moment. Niciodată. Un alt motiv pentru care nu eram sigură că puteam să îl las să plece. M-a făcut să îmi doresc o viață pe care să vreau să mi-o amintesc.”

   Mila descoperă că poza sa a apărut în ziare, pe internet. Este căutată de poliție, fiind considerată vinovată de moartea lui Nicole. Trebuie să-l găsească pe un anume Richard Grady, singurul care o poate ajuta în acest moment. Astfel, pornește împreună cu Hunter, care nu știe adevăratul scop al căutărilor, într-o aventură la sfârșitul căreia nimic nu va mai fi la fel. Călătoresc  cu mașina până în statul Tennessee și sunt găzduiți de acest vechi amic de-al lui Nicole într-o casă cu un complicat sistem de securitate.

   Richard îi strecoară în suflet o urmă de îndoială în privința lui Hunter. Iar ceea ce descoperă mai târziu o cutremură: în tot acest timp mașina lui a fost ținută sub supraveghere. Cel mai probabil, Hunter face parte din Vita Obscura. Gruparea care vrea s-o dezmembreze și să-i fure tehnologia. Anumite lucruri sunt mai clare decât oricând…

    Rănită de trădarea lui Hunter, Mila se vede nevoită să-și continue drumul, pentru a afla și alte răspunsuri. Nu ezită nici măcar o clipă să se folosească de dotările sale de android, devine o fugară în adevăratul sens al cuvântului. Nu va mai reuși niciodată să recapete inocența poveștii de dragoste dintre ei doi. Nu mai poate da înapoi. Va înainte, fără să știe ce o va aștepta la capătul drumului.

,,Căldură. Bucurie. Senzația unei binecuvântări pure, de parcă fiecare bucățică din corpul meu era vie și conștientă. De parcă, brusc, aș fi fost compusă din mult mai multe celule nervoase decât înainte. Sărutul lui m-a adus înapoi, dincolo de garaj și, pentru câteva momente scurte, am simțit că suntem conectați într-un fel pe care nu îl mai simțisem niciodată. Bătăile inimii lui, parfumul lui, căldură trupului lui, toate m-au învăluit și mi-au dat senzația că aparțin. Așadar, asta înseamnă să fii cu adevărat viu.”

   Va afla Mila cine este ea cu adevărat? Va scăpa de Holland, de Vita Obscura? Inima sa va mai bate vreodată pentru Hunter? Cine este, cu adevărat, trădătorul? Va dovedi întregii lumi că este la fel de umană ca un om, că-și merită dreptul de a trăi?

    Debra Driza scrie un SF, dar nu orice fel de SF, ci unul pentru toți cititorii, pasionați sau nu ai genului. Veți observa cum paginile zboară pe nesimțite, veți sta cu sufletul la gură și veți aștepta ca și mine, de altfel, continuarea peripețiilor androidului Mila. Vă recomand cu drag această carte excepțională! Prietenie, trădare, familie, tehnologie, iubire adolescentină sunt doar câteva din ingredientele acestei povești. Nu ne naștem oameni, ci devenim oameni. Pentru asta este nevoie să iubim, să ne deschidem inimile și să ne contopim cu persoana iubită, să devenim un întreg inseparabil…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Mila 2.0: Trădarea, de Debra Driza a fost oferita pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Secretele din Strada Portului, de Ann Cleeves

   În 2006 Ann Cleeves a primit premiul “Duncan Lawrie Dagger” acordat de către “Crome Writer’s Association” (CWA) pentru primul roman din seria “Shetland” numit “Raven Black” (tradus în limba română cu titlul ”Negru de corb” apărut în 2012 la Crime Scene Publishing).
    Anul 2014 a reprezentat pentru autoare una dintre cele mai bune perioade literare, succesul celor două seriale tv atrăgând după sine vânzări excepţionale ale tuturor romanelor sale.

   O crimă înainte de Crăciunîn metrou, un martor, un secret vechi din trecutul unei comunităţi în aparenţă inocentă. Toate indiciile duc la strada Portului şi totuşi, oare de ce toţi cei care locuiesc acolo se feresc vorbească?

      “Nimeni nu tulbură apele mai tare decât Ann Cleeves” (Val McDermid)

   Înainte de Crăciun detectivul Joe Ashworth se întoarce cu fiica lui Jessie de la un spectacol de colinde, de la Catedrala Newcastle. Jessie era solista corului şcolii şi tocmai fusese lăudată de dirijor pentru interpretare. Se întorc cu metroul bucuroşicomentândprivind lumea care se agită cu cumpărăturileÎn metrou Joe înregistrează cu privirea mereu alertă de poliţist diferite grupuri de tineri teribilişticorporatişti care se întorc acasăşi o doamnă în vârstă elegantă şi distinsăcare se aşează pe scaun. Din cauza unei defecţiuni, metroul nu mai pleacă din staţia Mardle şi oamenii coboară meargă la autobus. Joe e hotărât ia un taxi, dar Jessie fuge înapoi în vagon s-o trezească şi pe doamna în vârstăsingură care nu coborâse, aşa descoperă e moartă. Joe o anunţă pe şefa lui Vera şi echipa de criminalişti.
    Vera Stanhope, şefa biroului de omucideri şi Joe află numele moartei, Margaret Krukowski de 70 de ani, şi existenţa banilor din portofel îi face şi dea seama motivul crimei nu a fost jaful. Adresa moartei era pe strada Portului la nr. 1, unde avea Kate Dewar o pensiune, şi unde mai lucra şi Margaret, care avea un apartament la mansardă.

   În timpul derulării cercetărilor îi cunoaştem pe cei din trecutul şi prezentul victimei.
   Kate Dewar, de fapt Kate Guthrie, fosta cântăreaţă şi compozitoare de succes, proprietara pensiunii, are doi copii-Ryan şi Chloe, pe care simte câteodată nu-i mai înţelege. Doi adolescenţi total diferiţifata mereu implicată în câte un proiect şcolar, dornică fie în prim planbăiatul un şmecheraş şi profitor, veşnic băgat în necazuri, care părea se cuminţise de când lucra la Malcolm, un prieten de-al lui Margaret. Soţul lui Kate, Rob murise şi acum avea un prieten, profesor de muzică, Stuart, cu care voia se căsătoreascăSe înţelege foarte bine cu Margaret, cu care era prietenă din tinereţecare chiar o ajutase mult cu pensiunea şi cu creşterea copiilor. Dar abia acum realizează nu ştie prea multe despre prietena ei, pentru întotdeauna îi respectase intimitatea. Ştia doar soţul polonez, cu care se căsătorise împotriva dorinţei părinţilor, o părăsise şi ea era activă la Adăpostul pentru femei şi în diferite acţiuni de caritate.

    Locatarul aproape permanent al pensiunii George Enderby se ocupă cu comerţul de cărţi şi poposea 2-3 zile şi la pensiune. La un moment dat este părăsit de soţia lui Diana, dar pentru nu vrea şi trâmbiţeze eşecul apelează la un prieten profesor, biolog la Universitate, Michael Craggs, care venea pe insula Coquet facă cercetări.
    Malcolm Kerr avea un atelier de reparat bărci şi vara organiza excursii de observare a păsărilor de mare pe insula Coquet. Când trăia şi tatăl lui, Billy, şi firma mergea bine, Margaret lucrase contabila la ei. Apoi, într-un incendiu firma a ars, Billy rezolva actele cu firma de asigurări. Totul s-a întâmplat chiar în ziua când a avut loc petrecerea de ziua lui Billy, s-au auzit chiar zvonuri ar fi fost vorba de încasarea asigurării, dar legea tăcerii guverna cel mai mult micul orăşel şi mai ales strada Portului. Pe atunci la cârciuma din Coble, unde se adunau cu toţiiera proprietara o femeie aprigă Val, al cărei fiu Rick, un tip alunecos şi perfid, dispare tot în acea noapte.
    LaAdăpost” le cunoaştem pe Jane administratoarea, pe Laurie, o fostă hoaţă, pe Susan care o ştia din tinereţe pe Margaret şi pe Emily, o adolescentă cu probleme.
    În timp ce se derulau cercetări, interogatorii, este ucisă o prostituată Dee Robson, o crimă oribilăPoliţia are tot felul de bănuielimai ales după ce Stuart Booth, logodnicul lui Kate, le povesteşte în tinereţe a fost clientul lui Margaret, care lucra ca escortă sau prostituată de lux. Ciudat era îi dispăruse din portofel o poză a ei pe care o avea de când erau foarte tineri.

    Printre toate cercetările personajelor, implicate mai mult sau mai puţin în întâmplări din trecut şi prezent, aflăm câte ceva şi despre viaţa personală a poliţiştilor.
    Astfel Joe, căsătorit cu Sal, avea trei copii, cea mai mare fiind Jessie, un tip calm, liniştit, bine văzut de colegi şi de şefa lui.
     Vera Stanhope, şefaal cărei tată fura pe vremuri ouă de păsări exotice şi făcea afaceri cu Billy Kerr.     Charlie, divorţat, cu o fată care venise locuiască cu el.
      Holly, adjunctăcareşi dorea foarte mult reuşească într-o lume mai mult a bărbaţilorVieţile lor personale se derulează în paralel cu vieţile personajelor din anchete şi cercetări.
     Un punct de cotitură îl constituie momentul când Jessie este luată din grupul de colegi, şi atrasă într-o altă zonă, dar spre norocul ei este salvată de Malcolm.
     

  Şi după ce am aflat atât de multe, vine firesc întrebareacine este ucigaşul? de ce ucide?
     Dacă vreţi aflaţi cum s-a derulat în trecut şi prezent viaţa personajelor, cum au interacţionatcine este criminalul citiţi cartea.
    Este un roman poliţist foarte bine scris, care teobligă” oarecum gândeşti în rând cu criminaliştii, ţi faci propriile deducţii şi al cărui final este mai mult decât surprinzător.
      Aşa sunt perfect de acord cu aprecierile de pe coperta cărţii:
    “Dialogul alert, descrierile şi intriga bine dozată, demonstrează de ce romanul poliţist englezesc are un moment de glorie” (Woman)
     “Folosirea cu atât de multă uşurinţă a limbajului şi construcţia atât de inteligenţă a romanului o fac pe Ann Cleeves una dintre cele mai talentate scriitoare de romane poliţiste.” (Sunday

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
5

Lunea începe sâmbăta, de Arkadi și Boris Strugațki

Titlu original: Понедельник начинается в субботу (1964)

Editura Nemira, 2017

Colecția Nautilius sience fiction

264 de pagini

Traducere de Valerian Stoicescu

Când incredibilul se întâmplă în fiecare zi, iar imposibilul se întâmplă duminica!

            Suntem cu toții niște materialiști naivi, reflectam eu. Și toți suntem raționali. Vrem ca totul să aibă imediat o explicație rațională, adică să fie redus la un mănunchi de fapte cunoscute.

   În anii ’60, când Rusia cunoștea o dezvoltare masivă a științei, realiza primele lansări în spațiu (cățelușa Laika, apoi Gagarin – primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului) și avea trei laureați ai Nobelului pentru fizică, doi frați pe nume Arkadi și Boris Strugațki publicau un roman ce-și dorea să pună în evidență condiția oamenilor de știință, în societatea comunistă de atunci. Cei doi și-au îmbrăcat scriitura cu diverse tipuri de comic, astfel încât situațiile serioase au devenit cât se poate de amuzante… și invers… .

   Cartea cuprinde 3 Istorii, în care îl urmărim pe tânărul programator Privalov Alexamdr Ivanovici din Leningrad, în aventura vieții lui, ca angajat al Centrului de Analiză a Noțiunilor Cabalistice Inexplicabile CANCI.

   Prima istorie – Agitație în jurul divanului – pare de-a dreptul ruptă dintr-un basm slavon, în care personajul (narator) ajunge din întâmplare.

   Într-o zi, ia cu mașina pe doi tineri care doresc să ajungă la Soloveț. În localitate, cei doi îl cazează la o cunoștință, de pe strada Golfulețului nr. 13, N. K. Gorînîci (referire la Zmeul Gorînîci, un soi de Zmeul Zmeilor românesc), la Naina Kievna (în folclorul rus, Naina înseamnă vrăjitoare, ursitoare, n. tr.), într-o căsuță pe picioare de găină, locuită de un motan vorbitor și  ocupată de diverse obiecte magice, între care cel mai important pare a fi un divan, care se dovedește a fi un teleportator de generație mai veche.

Am pășit de-a lungul pereților. Nu m-a mirat nimic, deși totul era extraordinar de interesant. „Apă vie. Eficacitate – 52%. Reziduu fix – 0,3% (o butelcuță străveche, dreptunghiulară, cu apă, având dopul sigilat cu ceară colorată). […  „Sânge deochiat obișnuit”

   Interesantă este atitudinea personajului care, deși mirat peste măsură, acceptă tot ce i se întâmplă, dovedind o naivitate nespecifică unui programator rațional.

   A doua istorie – Deșertăciunea deșertăciunilor – cuprinde începuturile noii slujbe a lui Ivanovici la CANCI, chiar din ziua de Anul Nou, prilej de a sublinia faptul că pentru oamenii de știință, nu există zi de sărbătoare, idee la care face referire și titlul. Intrăm în fiecare compartiment al Centrului, cunoaștem o lume a oamenilor de știință, cu alură de magi și a personajelor fantastice, în care singurul om obișnuit pare un ciudat. Dorința tuturor pare să fie găsirea Tezei Albe. Aici e fabrica de literatură.

Și chiar atunci aduse cheile licențiatul în magie neagră Magnus Fiodorovici Redkin, gras, ca întotdeauna preocupat și ofensat. Bacalaureatul îl absolvise acum trei sute de ani pentru inventarea unor nădragi fermecați ce te făceau invizibil. De atunci a tot continuat să-i perfecționeze și iar să-i perfecționeze. Nădragii-fermecați au fost la început chiloții fermecați… .

   În a treia istorie – Tot felul de deșertăciuni – Sașa devine el însuși un om al acțiunii: Utilizează ca voluntar o mașină a timpului și călătorește în viitor, așa cum apare el în utopii și distopii. În opinia creatorului mașinii, există cu adevărat o lume în care trăiesc și acționează Anna Karenina, Don Quijote și căpitanul Nemo. Această lume își are legile și proprietățile ei, iar oamenii care o populează sunt cu atât mai vii, cu cât autorii lucrărilor i-au descris mai bine.

Am văzut tineri solizi, îmbrăcați în salopete, care umblau îmbrățișați, drăcuind și urlând cântece disonante pe versuri proaste. Întâlneam la tot pasul oameni îmbrăcați doar parțial: să zicem, purtând o pălărie verde și un sacou roșu, îmbrăcat pe corpul gol (altceva nimic), sau cu ghete galbene și cravată înflorată, în funcție de cât de detaliat fuseseră descriși de autor. Viitorul foarte îndepărtat se arată a fi apocaliptic.

   Cel mai interesant episod este cel în care o pasăre moare și învie câteva zile la rând, dar motivul vă las să îl descoperiți singuri.

   Fiecare istorie are finalul deschis și constituie o intrigă pentru următoarea. Prin urmare, m-aș fi așteptat la o continuare a romanului.

Sunt multe viitoruri și fiecare din faptele dumneavoastră creează unul din ele. O să înțelegeți asta,cu siguranță.

Mai târziu, într-adevăr, am înțeles asta.

Dar asta este deja o cu totul și cu totul altă istorie.

   Nu pot să închei prezentarea ca pe un elogiu adus cărții, fără să fi marcat și punctele pe care eu, nefiind consumatoare a acestui gen de lectură, le consider slabe: numărul mare de personaje, cu nume ciudate (de multe ori, sugestive, dacă deții noțiuni de mitologie și folclor), sunt greu de ținut minte iar detaliile nu sunt întotdeauna semnificative, ci plictisitoare. Totuși, aceste minusuri devin neglijabile, dacă avem în vedere faptul că, în ansamblu, Lunea începe sâmbăta stârnește reacții de cele mai diverse și după mai bine de jumătate de veac de la lansare.

Cartea Lunea începe sâmbătă, de Arkadi şi Boris Strugatki a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

 Justiţiarul, de Sergiu Someşan

Editura: Vremea

Număr pagini: 160

Data apariţiei: Aprilie 2016

   Descriere:

   ,,Severe riscuri îşi asumă Sergiu Somesan cu acest roman! Riscul ca dinspre Palatul Parlamentului să se audă: „Aha! Deci asta ne-ai face d-ta nouă!!” În calitatea mea de cititor pe nerăsuflate al cărţii, simt nevoia să-l şi să mă apăr: Doamnelor şi domnilor, departe de noi asemenea gânduri! Este pură ficţiune, având în centru un personaj malefic, un „rău”, cum spun copiii, un dement, un criminal, e foarte, foarte urât ce face el!

   Pe de altă parte, sigur, de îndata ce afli care e subiectul, nu poţi să te împiedici a te întreba: Şi totuşi, de ce s-a ignorat cu totul rezultatul unui referendum perfect legal şi valid? Ei, lasă, poate că la un moment dat la întrebarea asta o să răspundă ancheta unei comisii… parlamentare!

   „Justitiarul” este un roman poliţist 100% românesc, de bună calitate, alert, bine scris, credibil în toate detaliile. Sergiu Someşan, autor al unor cărţi de facturi diferite, se impune indiscutabil şi în această zonă. – Tudor Calin Zarojanu”

   Romanul “Justiţiarul” de Sergiu Someşan se numără printre cele mai bune romane citite de mine din literatura română contemporană, reuşind să mă menţină, fără să mă plictisească, în mrejele sale până la finalul lecturii.

   Cu toate că am mai citit şi “Să n-o săruţi pe Isabel” şi “Carte de magie”, ambele de acelaşi autor, aceasta mi s-a părut de departe cea mai bună carte a lui Sergiu Someşan. Pornind de la acţiunea bine structurată, până la personaje, cartea nu-ţi dă voie să o laşi din mână.

   Romanul debutează cu reîntoarcerea în România a unui bărbat înalt, între două vârste, pe nume George Pruteanu. Acest domn a devenit foarte bogat după ce un prieten vechi i-a lăsat toată averea, drept moştenire. Nu vă imaginaţi că i-a dat-o fără să facă nimic, nu, nici vorbă! L-a pus să îi promită că o va răzbuna pe nepoata lui, care fusese omorâtă într-un mic cartier din Bucureşti. Văzând că i-a promis, Ian, căci aşa îl chema pe milionar, s-a sinucis, iar George l-a îngropat exact unde îi spusese, cu câteva clipe înainte să moară.

   Pruteanu uitându-se pe fereastra camerei de hotel  în care era cazat, rămâne uimit cât de mult se schimbase Bucureştiul după 30 de ani de când nu l-a mai văzut. Rămâne uimit şi de faptul că, l-a intrarea în Palatul Parlamentului era o coadă imensă de copii şi adulţi, el imaginându-şi că este Ziua Porţilor Deschise.

   Înainte de a merge în cartierul în care fusese omorâtă nepoata lui Ian, George Pruteanu vizitează un anticariat de pe Lipscani, în Centrul Vechi, acest loc amintindu-i de copilărie, atunci când văzuse un stilet frumos, dar pe care nu şi-l permitea. Acum, fiind un om cu o situaţie materială foarte bună, a intrat în anticariat şi a cumpărat acel stilet pe care şi-l dorea din copilărie.

   După ce iese din anticariat, porneşte, luând un taxi, spre cartierul Ferentari, pentru a-şi duce misiunea la capăt şi pentru a-şi respecta promisiunea. Cu toate că este avertizat de taximetrist să fie atent în jurul lui, Pruteanu nu îi ia în seamă sfatul şi porneşte fără frică la pas prin Ferentari.

   Într-un final, după multe peripeţii, ajunge în locul în care locuia cel care a ordonat să fie omorâtă fata, şi cu ajutorul stiletului îl ucide şi el pe cel care i-a făcut rău nepoatei lui Ian.

   Mulţumit că şi-a încheiat misiunea cu bine, Pruteanu nu pleacă aşa repede din Bucureşti, ci doreşte să mai rămână pentru câteva săptămâni în acest oraş în care totul este posibil.

   Pe când se întoarce din Ferentari, George observă că un parlamentar omoară o fată pe trecerea de pietoni, acest caz, după câteva zile, fiind muşamalizat. Indignat, Pruteanu află cine e parlamentarul şi îl ucide de îndată ce îl prinde.

   Observând că parlamentarii nu îşi fac treaba cum trebuie şi dorm pe ei, în scenă apare Justiţiarul, un om care pare bătrân şi hotărât. Acest bărbat scrie un comunicat către Parlament, unde precizează că trebuie să fie în Parlament exact 300 de parlamentari, că Parlamentul trebuie să fie unicameral, iar parlamentarii trebuie să primească în fiecare lună salariul minim pe economie. Bineînţeles, domnii din Parlament nu iau în seamă acest comunicat, dar Justiţiarul nu stă degeaba. Îşi crează un blog, de unde transmite live-uri în care îşi anunţă deciziile. Ei, bine, Justiţiarul hotărăşte să folosească o roată cu numele tuturor parlamentarilor pe ea, atât deputaţi, cât şi senatori, şi unde se opreşte roata după ce este învârtită de Justiţiar, acela va fi următorul parlamentar omorât.  Astfel, omoară zeci de parlamentari, iar ceilalţi din conducerea ţării nu fac nimic, doar stau în birouri şi urmăresc cine va fi noul om de pe lista Justiţiarului.

   De-a lungul cărţii, Cristina, o tipă care lucra pentru poliţie, şi căpitanul Enescu ajung să aibă o relaţie de iubire împreună. Cercetările sunt în toi, poliţia trezindu-se din somnul profund. Din întâmplare Cristina descoperă în pivniţa lui Enescu un studio exact ca al Justiţiarului, şi o prietenă de-a ei anunţă poliţia, iar Enescu este încătuşat.

   Dar oare chiar el e Justiţiarul?

   O carte foarte bună, care a reuşit să mă binedispună şi să mă facă să uit de tot în timp ce o citeam.

   V-o recomand cu drag!

Mulţumim autorului Sergiu Somesan pentru cartea oferită!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

     Mica Vrăjitoare, de Otfried Preussler

 

Titlul original: Die kleine Hexe

Editura: Univers Enciclopedic Junior

Anul apariţiei: 2016

Traducere de: Christa Richter și Cristian Sencovici

Ilustrații de: Winnie Gebhardt

Număr pagini: 108

Gen: Basm, Carte pentru copii

Cotație Goodreads: 4,17

 

   „Mica vrăjitoare” este un basm scris de Otfried Preussler pentru fiicele sale. „Și de ce nu mai există nici o vrăjitoare rea?”

De la această întrebare a luat naștere povestea.

   Personajul central este, așa cum ne sugerează și titlul, Mica Vrăjitoare. Deși are nu mai puțin de 127 de ani, este considerată prea mică pentru a participa la Noaptea Valpurgiei, eveniment unde vrăjitoarele se adunau și dansau, sosite, bineînțeles, pe mături: „Să tot fi fost, cu totul, cam între cinci și șase sute de vrăjitoare: vrăjitoare de munte, vrăjitoare de pădure, vrăjitoare de mlaștini, vrăjitoare de ceață și vrăjitoare de vreme rea, vrăjitoare de vânt, vrăjitoare de turtă dulce și vrăjitoare de buruieni. Se învârteau în iureș nebun și-și fluturau măturile.”

   Mica Vrăjitoare ignoră interdicția, încalecă pe mătură și zboară la Noaptea Valpurgiei. Însă mătușa Rumpumpel o observă și o duce în fața Marii Vrăjitoare, insistând s-o pedepsească. Marea Vrăjitoare îi aruncă mătura în foc, obligând-o să se întoarcă pe jos. Totodată, îi lansează o provocare: dacă până la viitoarea noapte a Valpurgiei va deveni o bună vrăjitoare, va fi primită la sărbătoare.

   Tot anul, Mica Vrăjitoare s-a pregătit pentru a fi primită la Noaptea Valpurgiei: a exersat vrăjile, a făcut numai bine, folosindu-și puterile pentru a-i ajuta pe cei aflați la ananghie, câștigându-și renumele de Vrăjitoare Bună. În toate a ajutat-o corbul Abraxas, cea mai bună companie.

   Dacă Mica Vrăjitoare a îndeplinit criteriile, astfel încât să fie admisă la Noaptea Valpurgiei, veți afla citind povestea.

   Este o carte drăguță, perfectă pentru copii, dar și pentru adulți, iar ilustrațiile o fac și mai atractivă. Dacă aveți copii, le faceți o bucurie cu această poveste, iar dacă nu, vă puteți relaxa citind-o într-o după amiază. M-am relaxat citind-o după o carte frumoasă, dar tristă. A fost suficientă această lectură pentru a-mi induce o stare de spirit pozitivă.

De ce este perfectă pentru copii?

   Este ușor să observi mesajul moralizator, din care se desprind anumite concluzii:

– dacă nu ești atent la lecții, greșești: „Ești distrată! Dacă atunci când faci vrăji te gândești la vrute și nevrute, cum vrei să nu te încurci? Ar trebui să te concentrezi mai mult.”

– nu e frumos să le joci farse oamenilor, oricât ar părea de amuzant: „Își țuguie buzele și scuipă – plici! – drept pe pălăria vânătorului.

– De ce faci asta? întrebă Abraxas.

Ea chicoti:

– Fiindcă îmi face plăcere! Hi, hi! O să creadă că plouă!

Corbul rămase serios:

– Nu se cuvine, spuse el dojenitor. O bună vrăjitoare nu trebuie să scuipe pălăriile oamenilor!”

– minciuna are picioare scurte: când a făcut vrăji vinerea, zi în care era interzis, neprimind nicio avertizare pe moment, a crezut că a scăpat. Insă vigilenta mătușă Rumpumpel a văzut-o de pe norul ei și a dezvăluit acest lucru în fața Marii Vrăjitoare, chiar în Ajunul Nopții Valpurgiei.

   Tot răgazul dintre cele două nopți ale Valpurgiei reprezintă o metaforă pentru anul școlar, ajunul nopții Valpurgiei, examenul de la sfârșit de an, iar noaptea Valpurgiei, balul. Astfel, le este sugerată copiilor importanța învățăturii: „De atunci, Mica Vrăjitoare studia cartea de vrăji nu șase, ci șapte ore pe zi. Ea voia să știe tot ce se cere unei bune vrăjitoare până la următoarea noapte a Valpurgiei. Învățătura nu o obosea, fiindcă era încă tânără.”

„Anul vrăjitoresc era pe sfârșite și noaptea Valpurgiei se apropia tot mai mult. Acum treaba devenea serioasă pentru Mica Vrăjitoare. Conștiincioasă, repeta în aceste zile tot ce învățase. Parcurgea din nou, pagină cu pagină, cartea de vrăji. Știa vrăjile ca pe apă.”

Ce mi-a plăcut mie, ca adult?

  Este o lectură relaxantă, ce vine tocmai bine după o zi obositoare sau o altă lectură, mai serioasă. Are aspecte care îmi amintesc de Harry Potter: zborul pe mături, ce mă duce cu gândul la Quidditch/Vâjthaț și urâcioasa mătușă Rumpumpel, pe care o asociam cu Bellatrix Lestrange.

Pasajele amuzante:

„Zer! țipă Abraxas. Cred c-ai înnebunit de tot! Cu ce vrei să faci să mai plouă? Poate cu cârlige de rufe? Cu cuie de cizmărie? Dacă ar ploua măcar cu firimituri de pâine sau cu stafide!”

   „Mica Vrăjitoare” este o poveste foarte bine scrisă, adaptată la capacitatea de înțelegere și preocupările copiilor. În același timp, este distractivă pentru noi, „oamenii mari”. Nu strică să ne amintim de vremurile copilăriei citind-o. Iar ilustrațiile din prezenta ediție o fac și mai atractivă, lucru important mai ales pentru micii cititori. Eu zic că merită 5 steluțe.

 Despre autor:

   Otfried Preussler (1923-2013) este considerat un clasic al literaturii germane pentru copii. Învățător la bază, și-a început cariera de scriitor inventând povești pentru cele trei fiice ale sale. Cărțile scrise de el s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare, în întreaga lume, fiind traduse în 55 de limbi. A câștigat în 1972 Deutscher Jugendliteraturpreis pentru Krabat, după care în 2008 s-a realizat filmul fantasy „Krabat – Moara satanică”, filmat în împrejurimile Sibiului.

   Ușurința sa ca povestitor și afinitatea pentru copii reies din mesajul de la finalul cărții, adresat copiilor din România.

Cartea Mica Vrajitoare, de Otfried Preussler a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Univers Enciclopedic Junior

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
11

Berlin. Focurile din Tegel (vol.1 din seria BERLIN),de Fabio Geda şi Marco Magnone -Editura Corint Junior

 

Titlul original: Berlin. I Fuochi di Tegel

Traducere : Geanina Tivda

Editura : Corint Junior

Data apariţiei: Noiembrie 2015

Număr pagini: 192

Gen: Urban Fantasy; Young Adult; Dystopia

NU ESTE LUMEA PE CARE AU ALES-O. DAR ESTE SINGURA RĂMASĂ.

   Aprilie 1978: Zidul Berlinului străjuiește un oraș în ruină, fără electricitate și bântuit de animale. Doar cei sub 18 ani au reușit să supraviețuiască unei molime misterioase, care a șters toți adulții de pe fața pământului.
Împărțiți în facțiuni, fetele și băieții din Berlin luptă, se coalizează, urăsc, iubesc, ucid și mor.
Seria urmărește trei ani din viața lui Jakob, care face parte din gruparea din Gropiusstadt, și a Christei, care aparține grupului cunoscut sub numele de Havel. Trei ani care îi vor apropia de inevitabilul prag al morții, timp în care vor trebui să comprime sentimente, emoții și experiențe cât pentru o viață.

    Berlin. Focurile din Tegel ”, primul volum al unei serii formate din șapte cărți, a reprezentat o surpriză plăcută pentru mine și, deși se adresează în primul rând adolescenților, mărturisesc că m-a prins și pe mine în mrejele sale.

   Chiar dacă acțiunea a decurs puțin mai lent la început, dat fiind faptul că mai mult s-a pus accent pe prezentarea personajelor principale și a celor cinci facțiuni, puțin câte puțin m-am trezit că nu pot lăsa cartea din mană, ajungând să fiu captivată de întreaga poveste. Am savurat din plin aventurile prin care au trecut Jakob, Christa și prietenii lor, iar ultimile șaizeci de pagini (în care se desfășoară scena macabrelor Jocuri ale Morții), au fost pentru mine, o sursă de mare agitație. M-a impresionat maniera de scriere, modul în care cei doi autori au alternat scenele din prezent cu câteva flashback-uri din perioada de dinainte ca populația orașului Berlin să fie decimată de virus. Astfel, am avut posibilitatea să aflu mici întâmplări din viața de zi cu zi a personajelor principale, interacțiunea cu părintii, reacția lor la apariția virusului. De asemenea, m-a surprins plăcut faptul că romanul are foarte multă acțiune, în ciuda numărului mic de pagini.   

   Însă, am avut și câteva nemulțumiri. În primul rând, aș fi vrut să aflu mai multe detalii despre virus, cum a apărut, cum se manifestă, de ce a atacat doar persoanele adulte și de ce se declanșează doar după ce persoana împlinește o anumită vârstă ( în jur de 16-19 ani). În al doilea rând, m-a deranjat faptul că autorii au introdus de la început un număr mare de personaje și m-am încurcat la un moment dat, neștiind să-i mai deosebesc.

   Acțiunea romanului se petrece în anul 1978. Au trecut trei ani de când un virus misterios a decimat toți adulții din orașul Berlin. Au rămas doar copiii, împărțiți în grupuri rivale care luptă pentru supraviețuire. Toți sunt conștienți că virusul este unul imprevizibil – între șaptesprezece și optsprezece ani se putea manifesta în orice moment, iar unii tineri muriseră chiar la șaisprezece ani.

   În primele luni ce au urmat epidemiei, în lipsa adulților care să impună ordinea, orașul trăia în plin haos. Găștile  de copii rămași de capul lor s-au împrăștiat  prin oraș, au sărit Zidul ca să se salveze, proviziile de mâncare au fost furate, magazinele au fost  jefuite, iar ciocnirile erau numeroase și violente.

   Însă atunci când  mâncarea din supermarketuri s-a  terminat, copiii au învățat  să-și facă rost de hrană vânând: “ învățaseră să meșteșugărească capcane pentru iepuri; să sape gropi în care cădeau mistreții și cerbii, animalele care pe vremuri se găseau  doar în Grünewald și în celelalte  păduri ale orașului din care, acum, însă, bântuiau nestingherite pe străzi; învățaseră cum să le închidă într-o curte și să le omoare cu săgeți, pietre și cuțite”.

   Dar să revin puțin la cele cinci grupuri rivale: Havel, Tegel, Gropiusstadt, Reichtag și Zoo.  Fetele  din grupul Havel locuiesc încă din primele luni ale lui 1976 în palatul de pe insula Pfaueninsel, Insula păunilor și sunt conduse de Nora (15 ani). Cea mai bună prietenă a ei este Christa (14 ani), o fată care provine dintr-o familie de medici. Ea și Jakob, unul dintre băieții din Gropius, se cunosc dinainte de epidemie – mama lui mergea să facă curățenie în casa familie Hartmann, părinții Christei.

   Comunitatea  de băieți care s-au adunat la Gropiusstadt este condusă de Sven, care la cei nouăsprezece  ani  ai lui, era cel mai în vârstă dintre toți. În jurul înțelepciunii și a carismei lui, băieții din Gropius au găsit acea armonie unică ce îi deosebește de ceilalți. Ei trăiesc după anumite reguli, importante fiind solidaritatea și colaborarea.

   Deși Sven este un personaj ușor de îndrăgit, alți doi băieți din Gropius mi-au atras atenția – Bernd și Jakob. Despre Bernd am aflat că a făcut școala elementară în Bavaria, lângă Munchen, apoi a fost trimis de mama lui la Berlin și înscris la colegiul catolic din Gropiusstadt. Făcuse acest lucru pentru  a-l ține pe băiat departe de ieșirile necontrolate ale tatălui. Jakob(14 ani), cel mai bun prieten al lui Bernd, este fiul unui jurnalist care nu acceptă compromisurile și ale unei artiste. Este curajos și protector și adesea are tendința de a-și cita tatăl.

“- Tata, continuă el, spunea că oamenii ajung vii în momentul morții, în timp ce alții, când le vine rândul, erau deja morți de multă vreme.“

El și Bernd erau nedespărțiți, dar Jacob încercase mereu să-l țină pe Bernd departe de necazuri. Simțea că e de datoria lui să-l protejeze. Erau de nedespărțit când venea vorba de distracții, când glumeau sau munceau, dar când trebuia să facă ceva riscant, ei bine, în acel caz, lui Jakob îi plăcea să se descurce singur: dacă s-ar  fi rănit, nu ar fi avut de suferit și altcineva doar pentu că fusese alături de el.”

   Grupul din Tegel este condus de o fată pe nume Chloe (18 ani), iar Sven o cunoscuse cândva (îi fusese iubită). Pe cât este Sven de generos, de cinstit și de săritor, pe atât de violentă, egocentrică și nesupusă este Chloe. Ea trăiește cu convingerea că “ virusul instaurase o ordine nouă, minunată: lumea  în care se născuseră, lumea adulților, se sfârșise și începuse o era nouă, a exceselor și anarhiei.

“- Ce sens are să îmbătrânim? repeta noaptea, în jurul focului, celor care alegeau să i se alăture. Singura perioadă în care are sens să trăim este a noastră: trupuri tinere și spirite libere, spunea. Viața este scurtă? Ne vom bucura de ea și mai mult, fără să ne spună cineva ce să facem”.

“- Fiecare să-și vadă de viața lui. Să nu ne deranjam…Dar tu auzi ce spui? Deschide ochii, Sven! Lumea de dinainte a dispărut, s-a volatilizat, spuse ea suflând peste degete și deschizându-le ca pentru a da drumul unor fluturi. Pentru totdeauna. Nu mai avem nimic de sperat și de făcut, decât să ne bucurăm de libertatea pe care acea lume, lumea de dinainte, ne-a refuzat-o.”

    Însă  nimeni nu o întrece în răutate și cruzime pe Wolfrun (14 ani), secunda lui Chloe. De departe este personajul pe care l-am detestat cel mai mult. Până și ceilalți membrii ai grupului se tem de ea și nimeni nu-și dorește ca după moartea lui Chloe, să vină ea la putere. Urăște regulile și, pe zi ce trece, dovedește că este nebună de legat.

“Carne tânără, pericol, exces: iată revoluția celor din Tegel, răspunsul lor la cruzimea destinului. Modul lor de a nega faptul că virusul stinsese un anotimp extraordinar al vieții, acela în care forța trupului este înlocuită de conștientizare și experiență. “

   Tocmai lui Wolfrun îi vine ideea să-l răpească pe micuțul Theo, nepotul Norei, și să-l aducă în Tegel, iar motivul este unul extrem de prostesc, având în vedere  situația în care se aflau cu toții. Theo este un Copil al Morții ( așa îi numesc cei din Tegel pe copiii născuți din mame contaminate în timpul sarcinii și care au murit aducându-i pe lume) și, cum și cei din Tegel au un Copil al Morții(o fetiță pe nume Anneke, singura ființă vie pentru care ea reușește să simtă ceva apropiat de afecțiune), Wolfrun s-a gândit că ar fi fost frumos să aibă doi, o pereche – băiat și fată.

   Nora și Christa vor să-l aducă pe Theo înapoi, dar se gândesc că au foarte puține șanse de izbândă. Altfel ar fi fost situația dacă ar fi fost și un băiat cu ele, așa că s-au gândit să îi ceară ajutor lui Sven, liderul băieților ce locuiesc în Gropiusstadt, dar acesta le refuză. După ce ele părăsesc zona, Jakob, un alt membru Gropius, se hotărăște să traverseze Berlinul înghețat pentru a le ajuta pe fete să elibereze copilul.

“Ajunsese la concluzia că da, simțea că era de datoria lui să o facă, că s-ar fi dus pentru oricine, dar gândul că o face pentru Christa era deosebit de plăcut și cumplit în același timp: foarte plăcut căci era plin de promisiuni și recompense, cumplit căci l-ar fi putut împinge să fie nesăbuit și imprudent. După ce-și spuse aceste lucruri, se concentră  asupra cuvântului “foarte plăcut”; un zâmbet jenat îi ilumină chipul. Îndepărtă îndoielile ridicând din umeri și continuă să meargă.”

   Jakob este capturat de Timo, un membru al grupării Reichtag, dar este salvat de Sven și Bernd. Cei trei se reunesc cu grupul de fete – Nora, Christa și Britta și cu toții pornesc în mare grabă spre ținutul Tegel pentru a-l elibera pe micuțul Theo. Însă pentru a-l aduce înapoi, trebuie să participe cu toții la “Jocurile Morții ”. Vor reuși ei să învingă? În ce constă cele cinci probe?

   Sunt nevoită să mă opresc aici și sper că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul. Vă las pe voi să descoperiți ce s-a întâmplat mai departe cu Jakob, Christa și prietenii lor. Nu vă lăsați înșelați de numărul mic de pagini pentru că scrisul este foarte mărunt. Asta nu trebuie să vă împiedice să citiți o carte pe care de altfel o recomand tuturor, indiferent de vârstă.


 

Cartea Berlin. Focurile din Tegel (vol.1 din seria BERLIN), de Fabio Geda şi Marco Magnone a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Confreria Sfântului Giulgiu, de Julia Navarro

Titlul original: La Hermandad de la Sabana Santa

Traducere: Adriana Steriopol

Editura: Rao, 2006

Număr pagini: 411

  Julia Navarro s-a născut la Madrid în 1953. Ziaristă şi moderatoare, a colaborat cu cele mai importante publicaţii spaniole şi cu diverse posturi de televiziune. Confreria Sfântului Giulgiu este primul său romanvândut în peste 350.000 de exemplare şi tradus în 19 limbi. Cel de al doilea roman al său este Biblia de lut (2007), urmat de romanul– Sângele Nevinovaţilor (2008), Spune-mi cine sunt (2015).

   Romanul de faţă urmăreşte drumul “Linţoiului lui Isus” de la începuturi până în prezent. Cartea este structurată clar: trecut-prezent. În trecut, autoarea ne plimbă prin toată istoria zbuciumată şi călătoare a Sf. Giulgiu. Această relicvă sacră a creştinătăţii, este cel mai râvnit bun lumesc, dar şi cel mai apăratmai ales cu vieţi umane. Lungul său drum şi cine are drepturi asupra sa, vom încerca descoperim în această carte. În prezent, se  o luptă la fel de acerbă, asupra proprietăţii acestui Giulgiu sacru.

    Prezent
   Alt incendiu. Focul urmarea ca un blestem vechea catedrală. Dar el nu credea în fapte întâmplătoare, iar în catedrala din Torino se petrecuseră prea multe accidente: tentative de jaf calificat şidupă câte îşi amintea el trei incendii. Victimele-fără limbă.

Focul începea cuprindă băncile credincioşilorîn vreme ce fumul învăluia în penumbră nava principalăPatru siluete îmbrăcate în negru înaintau grăbite spre o capelă lateralăÎn uşa din apropierea altarului principal, un bărbat îşi frângea mâinileŢiuitul ascuţit al sirenelor de pompieri se auzea din ce în ce mai aproape. În câteva secunde avea năvălească în catedralăşi asta însemna un nou eşec.
Da, erau deja aici; aşa aleargă în mare grabă spre siluetele în negru, îndemnându-le fugă spre el. Una dintre siluete continuă înaintezeîn vreme ce, speriate, celelalte se retraseră din faţa focului care începea -i înconjoare. Nu mai aveau timp. Focul înaintase mai repede decât socotiseră ei. Silueta care insista  ajungă la capela laterală fu cuprinsă de flăcări. Focul îl ajunse, dar bărbatul mai avu încă putere îşi scoată cagula care îi ascundea chipul. Celelalte umbre încercară se aproprie, dar nu reuşiră, focul cuprindea totul, iar uşa catedralei începea  cedeze sub loviturile pompierilor. Îl urmară în grabă pe bărbatul care îi aştepta tremurând lângă o uşa laterală. Fugi exact în momentul în care apa din furtunuri năvălea în catedralăîn vreme ce silueta învăluită în foc ardea fără scoată vreun sunet.
Fugarii nu-şi dăduseră seama o altă siluetăcare se ascundea în umbra unui amvon, îi urmărise atent, pas cu pas. Avea în mâna un pistol cu amortizor cu care nu reuşise tragă.
Când bărbatul în negru dispăru prin uşa lateralăcoborî din amvon şiînainte ca pompierii -l poată vedea, acţionă un resort ascuns în perete şi se făcu nevăzut.’

   Astfel s-a desfăşurat acest incendiu. Incendiile anterioare s-au soldat cu victime arse. Cele două cadavre tinere aparţineau a doi bărbaţi în jur de douăzeci şi cinci de ani. Nu focul i-a ucis, ci nişte gloanţe de pistol. Un amănunt înspăimântător-nu aveau limbă. Cazuri nerezolvate. Ce avem este un tânăr tot fără limbăcare este în închisoare pentru tentativă de furt din catedrală.

   Cine vrea fure Giulgiu? Cine îl apără?
  Asistăm la ancheta Departamentului de artăcare era un organ special ce depindea în acelaşi timp de Ministerul de Interne şi de Ministerul Culturii. Departamentul era format din poliţişti, dar şi de un număr mare de arheologi, istorici, experţi în arta medievalăîn arta modernăîn arta sacră.
    Şeful acestui departament, un poliţist foarte bun şi un istoric şi mai bun, Marco Valoni, împreună cu echipa sa va încerca descopere cine vrea să incendieze Giulgiu, sau poate vrea îl fure…

   Pietro şi Giuseppe erau doi poliţişti de nădejde ai echipei, Sofia (o apariţie răpitoareblondă cu ochi albaştrişi Antonio erau doctori în arte, iar Minerva specialistă în computere, formau creierul echipei lui Marco.
    Aceştia sunt un corp special care se ocupă cu urmărirea delictelor artistice. Furt de opere de artă, falsuri, contrabandă

     Trecut
   Abgar, regele Edessei, grav bolnav de leprăîi cere lui Josar plece şi îl roage pe Isus vină îl vindece dacă este cu putinţăCât despre rugămintea lui Abgar, răspunsul este următorul:

“Fii preafericit tu, Abgar, care crezi în minefără fi cunoscut.
Pentru despre mine este scris: cei care îl vor vedea nu vor crede în el, pentru aceia care nu îl vor vedea poată crede şi fie preafericiţi.
Cât despre rugămintea ta de a veni şi de a fi alături de tine, este nevoie ca eu înfăptuiesc aici toate lucrările pentru care am fost trimis şi după ce le voi fi înfăptuit întorc la Acela care m-a trimis.
Şicând voi fi întors la El, îţi voi trimite pe unul dintre ucenicii mei ca  te vindece de boală şi  arate ţie şi alor tăi calea spre fericire.”

   După o perioadă când regele Abgar abia mai reuşea trăiascăcând speranţa începe se stingă, auzind de răstignirea lui Isus, apare Josar cu giulgiu în care a fost înfăşurat MântuitorulEra chipul, trupul plin de răni, imprimat pe acel linţoliu. Cum a strâns giulgiul la piept, regele s-a vindecat. De atunci, Abgar a pus la loc de cinste Giulgiu, a dărâmat templele păgâne şi a trecut la creştinismîmpreună cu poporul săuDuşmanul de temut al său, însuşi fiul Maanu, va vrea ardă aceea pânză făcătoare de minuni, iar după moartea tatălui, vrea o ucidă pe Reginamama lui, iar toţi creştini dispară în chinuri.

    Tadeu, un discipol al lui Isus, împreună cu Josar, vor împrăştia cuvântul Domnului în regat.
    La moartea lui Abgar, cei doi învăţaţi şi meşterul care a ascuns Giulgiul, îşi vor tăia limbile, aşa nu va afla Maanul unde este ascuns. Creştinii din Edessa sunt convinşi această pânză miraculoasă trebuie păstrată cu orice jertfă la ei în cetate.

   Asistăm după ani şi ani la periplul Giulgiului prin lume. Acesta, cu voie sau fără voie, va fi vândut. Ordinul Templierilor este beneficiarul acestui Giulgiu. Deşi a fost vândut pe aur, i-a fost interzis împăratului Baudoin  pomenească de acest fapt. Astfel , nimeni nu ştie exact prin ce periplu a plecat Giulgiu, cert este că cei din Ordinul Templierilor ştiu cel mai bine şi sunt cunoscători ai faptelor.

    Prezent
    Cine sunt cei trei muţi care au scăpat din incendiu şi tovarăşul lor mort?
    Se pare că există o Confrerie, care vrea cu orice preţ Giulgiu înapoi la ei în ţinut. Addaio este conducătorul lor, iar acesta încearcă prin orice mijloace ia Giulgiu din Torino şi îl aducă acolo unde îi este locul de drept. De sute de ani această Confrerie încearcă acest lucru. Oare vor reuşiCâţi alţi muţi vor pieri în încercarea de a proteja acest cult şi secretele saleCine sunt oameni de legătură care îi avertizează în privinţa mişcărilor făcute de cei de la Departamentul de artăTotuşi, cineva este cu ochi pe ei! Fiecare misiune se soldează cu un eşec. ,,Ei”ştiu totCine este trădătorul şi cine sunt ,,Ei”?

   Se bănuieşte că şapte bărbaţi cu vârste între cincizeci şi şaptezeci de ani, sărbătoresc eşecul celor dinainte.  Aceşti bărbaţi ştiau toate datele despre incendiu, direct de la sursă. Personajul îmbrăcat în negru din anvon, le-a dat raportul detaliat. Sunt bucuroşila fel ca şi predecesori săi  au reuşit îi împiedice încă o dată pe oamenii fără limbă  se apropie de Giulgiu.
   Cine şi ce sunt aceşti bărbaţiAl cui crez îl aparăSunt oameni foarte bogaţi cu o înfluenţă uriaşă în lume. Ce jurământ au făcut aceşti oameni? Oare le este uşor acest sacrificiu?

   Marco Valoni vrea pornească operaţiunea “Calul troian”, iar mutul din închisoare le fie momeală. Vor reuşi?
   Cine este trădătorul? Indiferent pe cine anchetează, episcopii de la catedrală, oamenii care se ocupă de instalaţiile electrice (se presupune  verdictul oficial este întotdeauna-scurtcircuit), nimeni nu ştie nimic şi toţi ascund ceva.

   Sofia va încerca descopere mai multe de la magnatul COCSA, Umberto D’Alaqua, a cărui firmă răspunde de reparaţii şi modernizări în Catedrală. De fapt, se simte foarte atrasă de acesta, dar este un celibatar convins sau… Un bărbat frumos, puternic, foarte erudit, foarte bogat,  nu îl atragă această frumuseţe blondă, foarte inteligentă? Ce este în neregulă cu el? Asemenea personaje mai găsim în această carte…cine sunt?

   Va descoperi Valoni şi echipa sa cine se ascunde în umbra acestor incendii? Câte secrete ascunse au rămas nedezvăluiteTe las pe tine cititorule  le descoperi.
    O autoare  cu un gen care mi-a plăcut foarte mult. Recomand această carte.

    Nota mea este 10.

targulcartii.ro

Cartea Confreria Sfantului Giulgiu de Julia Navarro a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii.

evaluare-carte-5

Un război, un exil, o viață-Ana a României

 

   Trăim într-o lume ingrată, într-o lume a oamenilor nerecunoscători și ignoranți. Acești oameni nu apreciază binele ce li s-a făcut, nu-i respectă pe acei binevoitori care i-au salvat sau sunt cuprinși de o indiferență fără limite, de o incredibilă nepăsare. Casa Regală a României este una din binefăcătorii acestei națiuni, dată la o parte și uitată de mulți. Din fericire, mai există și oameni nelipsiți de patriotism care privesc monarhia cu respect și admirație profundă. E mai mult decât important să ne cunoaștem trecutul pentru a ne putea înțelege prezentul, iar regele face parte din istoria noastră.

   Fără un monarh, România nu ar fi reușit să-și obțină independența, nu ar fi devenit ,,națiune de sine stătătoare”. Familia regală a avut o contribuție inegalabilă pentru modernizarea regatului, pentru binele supușilor săi. Eu sunt impresionat de sprijinul lor, îi admir pe membrii Casei Regale și sunt nemulțumit de nepăsarea multor conaționali de-ai mei. De aceea îmi doresc să aflu cât mai multe despre acești oameni, să-i cunosc mai mult pentru a le oferi respectul cuvenit.Încă am o speranță că totul va fi bine…

   Bănuiesc că toată lumea a auzit de decesul Reginei Ana, de funeraliile de la Curtea de Argeș, dar și de controversele ce s-au iscat. Unii au afirmat că ea nu este de drept regina României, alții că nu găsesc rostul unei zile de doliu național. În niciun caz nu sunt de acord cu ei, nimeni nu ar trebui. Ea e regina noastră și trebuie s-o cinstim cum se cuvine, luând exemplul celor din Occident… Vestea morții reginei m-a întristat nespus, dar cel puțin sunt împăcat sufletește, căci am reușit să aștern și eu câteva rânduri în cartea de condoleanțe dedicată Alteței Sale.

Citiţi articolul integral pe Mes Passions…

by -
16

Umbra Muntelui, de Gregory David Roberts

 

Titlu original: The Mountain Shadow 2015

Editura: ALLFA – Grupul Editorial ALL, 2016

Traducere din limba engleză și note de Adina Rațiu

Număr Pagini: 852

Despre autor

   Gregory David Roberts s-a născut în 1952, în Melbourne, Australia, și o bună parte din viață a fost fugar. După ce a divorțat și a pierdut custodia fiicei sale, a devenit dependent de heroină și a început să jefuiască bănci pentru a-și susține dependența. A fost prins și închis, dar a reușit să evadeze în 1980. Din 1982 până în 1990 a trăit în India, experiență care stă la baza romanului Shantaram (2003; ALLFA -2012)

   A înființat o clinică gratuită într-una dintre mahalalele Bombay-ului, a fost închis în India timp de patru luni, apoi a fost recrutat de mafia locală pentru diverse afaceri ilegale, printre care trafic cu aur și pașapoarte false. În 1990, a fost prins în Germania și extrădat în Australia, unde a petrecut șase ani în închisoare. În această perioadă , Roberts a scris Shantaram. Deși manuscrisul a fost distrus de gardieni de două ori, Roberts a continuat să îl rescrie. ….. După ce a scăpat din închisoare, Roberts s-a reîntors în Bombay, iar această nouă experiență stă la baza celei de-a doua cărți din tetralogie, Umbra Muntelui. Din 2014 Roberts s-a retras din viața publică pentru a se dedica familiei și carierei literare.

    Trebuie să recunosc că am emoții scriind prezentarea acestui roman uriaș. Emoții trăite parcurgând fiecare pagină din cele 852 de pagini citite, multe emoții.

   Primul sentiment pe care l-am avut în momentul când am ținut această carte în mâini a fost oarecum sceptic. Ce poți scrie în așa multe pagini fără a fi plictisitor?  Mai ales știind că primul volum Shantaram, are puțin mai multe pagini.

   Vreau să pun în evidență faptul că această tetralogie este o realitate, trăită de autor. Ceea ce vreau să punctez este scriitura superbă, modul cum sunt așternute acțiunile, cuvintele simple, dar pline de acțiuni, emoții. Sentimente care descriu fiecare trăire, a fiecărui personaj. Fiecare sentiment pare povestit de fiecare personaj, nu de o singură persoană.

   Lin alias Shantaram este australianul reîntors în Bombay după ce a fost închis. Dacă în primul volum el era un evadat din închisoare, în acest al doilea volum el este un mafiot din Compania Sanjay, respectat. Un infractor, dar nu criminal, ocupându-se cu traficul de aur și de falsificarea pașapoartelor. Compania este condusă de Sanjay, cel care după moartea maestrului Khaderbhai, a preluat conducerea, modificând multe lucruri. Drogurile, traficul de arme și prostituția devenind o sursă importantă de afaceri.

   Am să vă prezint câteva persoane apropiate lui Shantaram.

   Karla – după cum știți este iubita lui Lin din primul volum. Inteligentă, descurcăreață, cunoscătoare a vieții interlope. În acest volum Karla este căsătorită cu Ranjit, un magnat media, aspirant la funcții politice. Dispare la un moment dat, implicat cumva în moartea Lisei, Karla întorcându-se la vechea ei iubire- Lin.

   Lisa – actuala iubită a lui Shantaram, o fată simpatică, îndrăgită de toată lumea. Salvată de Karla dintr-un bordel, incendiindu-l. Matroana devenind dușmanul Karlei. Lisa moare din cauza unei supradoze. Crimă sau accident?

   Naveen Adair – jumătate indian, jumătate irlandez, detectiv particular, devine unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Lin. Naveen se îndrăgostește de Diva, o fată răsfățată și bogată. Angajat să o protejeze de dușmanii tatălui ei.

   Didier- francez, atras de masculinitate, care face parte din lumea interlopă de spălare de bai. Afacere care este preluată de Shantaram după ce părăsește Compania.

   Idriss – mentorul spiritual. Un înțelept care trăiește pe munte, la care vin foarte mulți oameni să-și găsească liniștea sau să învețe să se redescopere.

   Abdullah – prietenul lui Lin, un musulman devotat, membru al mafiei, care încearcă să reia controlul Companiei, să o readucă la forma inițială.

   Dușmanii Companiei erau banda Scorpion, conducătorul lor Vishnu voia să-i distrugă pentru a cuceri toată piața mafiei, dar și dintr-o răzbunare personală pe Sanjay.

   Acestea sunt doar o mică parte din personaje, nu vreau să vă plictisesc cu detalii pe care trebuie să le descoperiți doar citind acest roman.

   Subiectul

   Am lăsat subiectul intenționat la urmă pentru că este piesa cea mai importantă a autorului.

   Când vorbim despre India, primul lucru care ne vine în minte sunt culorile vii, tradițiile și bineînțeles dansurile. În acest roman nu ne este prezentată sărbătoarea Holi, plină de zâmbete și fețe colorate, nici Diwali, sărbătoarea luminii, plină de cântece de rugăciune. Ne este prezentată o altă față a Indiei. O viață mizerabilă, cu personaje autodistructive. O viață reală, plină de primejdii, alcool, droguri, crime, putere, secrete.

   Cum poți trăi ca infractor căutând liniștea interioară? Lin trăiește oarecum între două lumi, refuzând schimbările noii conduceri a Companiei, plătește un preț uriaș, prietenii lui, care mor rând pe rând. Spală bani în continuare și după ce părăsește Compania.

    Mă întreb dacă alegi răul cel mai mic, nu mai ești rău?

Știți ce e uimitor în această poveste de viață? Să vezi omenia în cel mai mare răufăcător.

Există bine în rău?

   Spun aceste lucruri pentru că eu l-am îndrăgit pe Shantaram. Era un fel de Robin Hood, ajutând săracii. Păstra un fel de echilibru între două extreme. Săracii trăiau mizer, în cocioabe improvizate, fără apă, fără toalete, toți la grămadă în mahala. Iar bogații trăiau într-un lux interminabil plin de bunătăți, petreceri, confort maxim.

   Am o pasiune pentru India. Cea mai populară parte a poporului indian este spiritualismul, credința, filozofia. Lin este fascinat de această latură, iubind-o și înțelegând-o.

   Oh, am uitat să mă opresc. Singurul vinovat este autorul, oferind detalii explicite, care nu au cum să plictisească în cele peste 800 de pagini.

   Acest roman se poate citi individual, dar recomand un maraton de lectură pentru a păși într-o lume necunoscută alături de Shantaram, citind cele două volume, cu speranța continuării traducerii seriei.

   Un roman bazat pe realitate, dar scris atât de bine încât acest infractor-scriitor te captivează făcându-te să fii în pielea personajului. Mai mult, cuvintele înțelepte  este un bonus adus din cultura indiană, o îmbogățire spirituală.

   Vă recomand să descoperiți aventurile plăcute și neplăcute ale lui Lin, cum se termină povestea în acest volum, cine rămâne alături de el, pe cine mai pierde.

Citate

 „ – Noi , oamenii, și doar noi ne putem modifica comportamentul prin idei,sentimente, credință și artă. Lucruri ce izvorăsc eminamente din umanitatea noastră. Noi ne creăm pe noi înșine. Chiar nu realizezi? „

„ Gara, catedrala păgână  a Bombay-ului, împingea hamali, pasageri și bagaje pe culoare de o importanță virală, fiecare loc fiind prețios; fiecare loc, important; fiecare loc, crucial pentru destinul cuiva.”

„ Noaptea , mahalaua părea desprinsă din vremuri demult apuse. Casele erau luminate de lămpi cu petrol. Nu exista electricitate, nici apă curentă. Șobolanii mișunau pe ulițe în valuri negre seară de seară, devorând mormanele de gunoaie lăsate ca un fel de ofrande întunecate.” 

grupul-editorial-all

Cartea Umbra Muntelui, de Gregory David Roberts a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Piratul şi frumoasa lady de Virginia Henley-o iubire păgână

 Titlul original: Pirate and the pagan

Nr. pagini: 367

Editura Miron

Traducere: Cornelia Cerneţchi Pascu

Anul: 2016

Gen: Historical romance, Romance

   Virginia Henley s-a născut la data de 5 decembrie 1935 în Bolton, Anglia, iar de-a lungul anilor a reuşit să încânte publicul cititor cu numeroase cărţi historical romance. În anul 1990 cartea Piratul şi frumoasa lady (The Pirate and the Pagan) a obţinut Premiul Romantic Times pentru Cea mai bună carte Englezească Historical Romance.

   Virginia Henley este ca o gură de aer proaspăt ce oferă un farmec irezistibil cărților sale, probabil de aceea  ,,Piratul și frumoasa lady” are pasiune, mister şi un strop de istorie. Dacă vă plac combinaţiile relaxante care să vă poarte prin tărâmuri din trecut cu personaje care sunt nevoite să  lupte pentru propriile dorinţe, atunci sigur vă veţi bucura de lectură. Partea interesantă este că eroinele sunt precum păsările Phoenix, renasc şi fără să ezite merg până în pânzele albe pentru ceea ce simt că merită.

   Lady Summer St. Catherine/Cat a trăit în sărăcie prea mulți ani şi a învățat din mers că trebuie să schimbe ceva dacă vrea să îi ofere o viață decentă fratelui ei. Mama lor a murit şi i-a lăsat în voia sorţii alături de un tată mereu orientat către pierdere. Deşi Cat este tânără, împreună cu fratele ei mai mic au pus la cale diverse tertipuri care să le aducă o sursă de venit pentru a supravieţui. În timp ce fetele de vârsta ei visează la o căsătorie, ea se gândeşte ce va mânca mâine. Isteţimea şi tacticile i-au îndemnat să recurgă inclusiv la contrabandă cu orice fel de produse venite pe mare sau la furtul păsărilor din curtea vecinului mult prea bogat.

   Locuiesc în Cornwall într-o casă ruinată, hainele de calitate le lipsesc cu desăvârșire, iar singurele lor bunuri de valoare sunt cei doi cai. Vestea că tatăl este pe moarte o forţează pe Summer să meargă la Londra, dar grijile nu continuă să înceteze. Fratele său este lăsat singur, iar ea trebuie gândească un plan să salveze ce mai are. În loc să îşi protejeze copiii, tatăl lor preferă să lase moştenire numai datorii. Dacă nu va face rost de bani urgent, pierde proprietatea, calul pe care îl adoră şi titlul nobiliar destinat fratelui său. Mătuşa ei este conştientă de puterea care o deţine frumoasa Summer şi o sfătuieşte să profite la maxim devenind o ispită pentru cineva bogat. Ar putea fi inclusiv amanta regelui, dar pentru a nu intra în alte conflicte inutile, indicat ar fi să joace pe degete alţi bărbaţi. Are nevoie de un soţ bogat care să o sponsorizeze, iar în calea ei va apărea seducătorul Lord Ruark Helford, prietenul regelui Carol al II lea şi vecinul ei de la Cornwall. Fascinat de inocenţa ei, o crede timidă, fragilă, suavă şi nu ştie cum să reacţioneze. O soarbe din priviri, îl captivează şi este sigur că în scurt timp îi va fi amantă, însă frumoasa libertină are alte planuri. Născută să incide, Summer este o fiinţă păgână pentru Ruark. Nu-i vine să creadă că ea este una şi aceeaşi cu năluca ce călăreşte pe plaja pustie la primele ore ale dimineţii, îmbrăcată doar într-o cămaşă transparentă şi pantaloni bărbăteşti. Sfidează regulile societăţii şi emană libertate prin toţi porii, ea reprezintă doza lui de nebunie.

  Planul ţesut cu îndemânare de Summer îl va aduce încetul cu încetul la picioarele seducătoarei tinere, dar Ruark acceptă să fie subjugat şi se căsătoresc imediat.

Piratul si frumoasa lady

   Vrăjit de frumoasa lui soţie, lasă impresia că ar putea să îi ofere orice şi Summer comite imprundenţa de a-i mărturisi disperată ilegalităţile fratele ei, Spencer alias Spider. Are nevoie de ajutor pentru că a fost arestat pentru contrabandă şi trebuie să-l scoată din temniţă. Funcţia de magistrat pe care o are Ruark la Cornwall presupune oprirea contrabandei şi reacţia lui este evidentă, se simte trădat, folosit şi se înfurie, iar urmările sunt radicale, va duce la ruină căsătoria lor împreună cu toate sentimentele lui Summer.

 Salvarea ar putea fi vânzarea bijuteriilor şi unica persoană care ar fi dispusă la riscuri este chiar piratul misterios-Black Jack Flash. Renumit pentru faptele sale ilicite, acest bărbat învăluit în mister va şti să descopere o altă latură a lui Summer-frumoasa păgână. Va avea răbdare să o asculte, să îi înţeleagă suferinţa, incertitudinile şi cumva pare dispus să o sprijine, în contradicţie cu soţul ei.

   Va ajunge să fie prinsă între două lumi diferite: Ruark-soţul ei-corect, sobru, supus regelui şi Black Jack Flash-piratul libertin, fioros, dar în acelaşi timp natural, deschis, zâmbitor. Căsnicia o obligă la captivitate, se simte urmărită, obligată de etichetă să se comporte ireproşabil, dar alături de frumosul pirat gustă libertatea, pasiunea şi se crede puternică, aşa cum este ea cu adevărat.

   Din păcate Anglia este măcinată de trădări, tensiuni şi cei doi bărbaţi vor fi solicitaţi la maxim. Fiecare va avea un aport pentru bunăstarea Regelui Carol al II lea, în timp ce Summer va trăi momente de cumpănă. Unul din cei doi ar putea să fi puntea de scăpare sau probabil ruina totală. 

   Cum se va comporta Ruark, dar mai ales cum va reacţiona pentru a salva mariajul? Sigur va fi o surpriză pentru cititori. Cele două personalităţi în oglindă ale personajelor principale vor aduce momente de cumpănă ce le va da bătăi de cap, dar şi multă suferinţă. 

Va merita preţul “plătit” de fiecare pentru fericire?

   Virginia Henley prezintă o mică parte din intrigile care circulau în Angliei la curtea Regelui Carol Stuart. Interesele, iubirile secrete sau celebre, rolul amantelor şi atitudinea supuşilor regelui la diferite petreceri dau savoare cărţii Piratul şi frumoasa lady. Chiar dacă la un moment dat unele schimbări prezentate de autoare mi s-au părut forţate, în special la relaţia dintre pirat şi Summer, trebuie să recunosc că a conferit o anumită savoare lecturii. Pericolul, misterul şi incertitudinea frumoasei lady au reuşit să persiste până la final. Dacă nu sunteţi pretenţioşi în materie de historical romance, atunci sigur veţi citi cu plăcere această carte.

Editura Miron

Cartea Piratul şi frumoasa lady de Virginia Henley este oferită spre recenzie de către Editura Miron. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Miron. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Surse foto: pinterest.com

„Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.”

       O mare de lacrimi, de Ruta Sepetys

Titlul original: Salt to the Sea

Editura: Epica

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Gabriela Stoica

Număr pagini: 351

Gen: Ficțiune istorică

Cotație Goodreads: 4,37

   Ați plâns la „Titanic”? Dacă da, pregătiți-vă șervețelele și pentru „O mare de lacrimi”!

   Probabil vă întrebați de ce v-am adresat o asemenea întrebare. Titanic, una dintre cele mai mari tragedii din istorie și din păcate, nu singura și nu chiar cea mai mare.

   30 ianuarie 1945. Sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial e aproape, iar trupele sovietice înaintează spre Vest. Populația germană încearcă să se salveze pe vasul Wilhelm Gustloff. Încărcătura prea mare, de peste 10 000 de persoane, cât și torpilele lansate de submarinele rusești determină scufundarea vasului în Marea Baltică. Pierderile s-au estimat la 9000 de oameni, dintre care aproape 5000 copii. Deși din punct de vedere al pierderilor, catastrofa a fost mai mare decât în cazul vaselor Titanic și Lusitania, nu multă lume a aflat de ea. Probabil de vină este războiul, în care numărul ororilor a fost și așa greu de estimat.

 

 „Scufundarea vaporului Gustloff este cea mai mare tragedia maritimă, și totuși lumea nu știe nimic despre ea.”

   „O mare de lacrimi” este un roman ce pleacă de la o bază reală, de la anumite fapte istorice, autoarea țesând o poveste spusă din perspectiva a patru personaje: Joana, Florian, Emilia și Alfred. Personajele sunt bine conturate, caracterizându-i chiar perspectiva din care percep și narează acțiunea.

   Joana este o tânără lituaniană, care a avut privilegiul de a se refugia în Germania datorită originii familiei din partea mamei. A plecat din Lituania natală, profesia de asistentă medicală ajutând-o foarte mult. Tot ce își dorește este să-și reîntâlnească familia, despre care nu mai știe nimic. Este personajul meu preferat.

În intimitatea băii, singură și nevăzută de nimeni, mă simțeam zdrobită de tot ce trăisem. (…) Supraviețuirea avea prețul ei: sentimentul de vinovăție. (…) Nu voiam să fiu puternică. Nu voiam să fiu „fata descurcăreață”. Eram atât de obosită. Nu voiam nimic altceva decât să se termine totul odată.”

 „În loc să îi ajut eram obligată să privesc panorama catastrofei care se derula înaintea ochilor mei.

Vina mă urmărea.

Eu eram prizoniera ei.” 

    Florian este un tânăr prusac ce deține anumite secrete. Poartă mereu cu el un rucsac misterios.

În mijlocul acestui război dintre Hitler și Stalin, oare mama mea m-ar considera în continuare un tânăr plin de talent sau, din contră, un infractor?

    Emilia este o copilă de 15 ani, refugiată poloneză. Și ea deține un secret teribil.

   Alfred este personajul cel mai nesuferit din punctul meu de vedere. Tânăr recrut german, convins că își servește patria cum se cuvine. Îi lipsește inteligența (ca să nu folosesc alt cuvânt, mai explicit, la adresa lui) și facem cunoștință cu el prin intermediul unor scrisori către o fată, Hannelore. Scrisori mentale, cum le numește, pentru că nu ajunge niciodată să le aștearnă pe hârtie. Înaintând cu lectura, observăm o discrepanță foarte mare între realitate și imaginea creată în mintea sa. Gândindu-mă mai bine, Alfred este prototipul omului ușor de manipulat: convins de superioritatea rasei sale și crezând orice prostie spusă de Fuhrer, este unealta perfectă în mâinile dictatorilor.

   Cea mai bună caracterizare i-a făcut-o Florian :

Marinarul atrăgea atenția în mod inutil. Era mai mult decât un biet nătărău fără experiență; își dorea cu disperare să se simtă important. Cunoșteam genul acesta de oameni.

Tipul ăsta fusese cumva lovit cu o cărămidă în cap?

   Patru personaje, patru destine, patru perspective. Foarte interesantă ideea autoarei de a scrie romanul din perspectiva fiecăruia. Împrejurările îi aduc împreună pe cei patru, îmbarcându-se cu toții pe nava Wilhelm Gustloff.

  În mijlocul atâtor suferințe și tensiuni, avem parte și de o poveste de dragoste: Joana și Florian se îndrăgostesc unul de celălalt, greutățile prin care trec împreună apropiindu-i și mai mult.

Tocmai atunci când crezi că războiul ți-a luat tot ce iubeai, întâlnești pe cineva și îți dai seama că, într-un fel sau altul, tot mai ai ceva de oferit.

    Pe lângă cele patru personaje aflate în centrul atenției, întâlnim foarte multe personaje secundare, fiecare cu propria poveste, mai mult sau mai puțin dramatică: Eva, femeia blondă și mătăhăloasă; Heinz, Poetul Pantofilor, un cizmar bătrân, care își dă seama ce hram porți numai studiindu-ți mersul; un băiețel rămas orfan și abandonat; Ingrid, o fată oarbă, dar cu alte simțuri mult mai dezvoltate decât ceilalți.

   Ce mi-a plăcut : modul în care realitatea este împletită cu ficțiunea; este de apreciat munca titanică de documentare; este o carte cu un subiect grav, dar ușor de parcurs. Astfel, adolescenții și tinerii (publicul țintă), au ocazia să cunoască istoria altfel: nu plictisitor, memorând date din manualele școlare, ci prin lectură. Cartea nu este doar pentru adolescenți și tineri, eu aș spune că poate fi citită de oricine.

   Ce nu mi-a plăcut: prea multă suferință, durere și tristețe. Nu o recomand unei persoane ce caută să se binedispună. Sunt conștientă că subiectul este unul dramatic, iar acest aspect ține mai mult de preferințele personale, nu este nicidecum un neajuns al cărții.

Mamele încercau să-și azvârle copilașii pasagerilor de pe punte, dar nu puteau să îi arunce suficient de sus. Pruncii lor se izbeau de peretele lateral al navei și cădeau în mare. Femeile zbierau și se aruncau în apă după ei. Un bărbat îmbrăcat în haine de femeie a fost bătut de o santinelă în momentul când a încercat să fugă pe pasarelă. Priveam totul de sus, suferind de compasiune în timp ce plângeau și țipau cât îi ținea gura spunând că aveau să moară dacă nu li se permitea accesul la bord. Gustloff era singura lor speranță.

   Ironic, ultima lor speranță i-a condus la moarte.

   Așadar, notez romanul cu 4 steluțe, evaluarea mea fiind strict subiectivă. Voi câte steluțe i-ați acorda?

Citate:

Starea soldaților vorbea despre soarta Reich-ului. Vocea era clară și răspicată. Înfrângere.

Goebbels avea dreptate într-o privință. Erau germani buni și germani răi. Dar, de fapt, etichetele erau aplicate invers.

Despre autoare:

   Ruta Sepetys este o scriitoare americană de origine lituaniană, pe care am avut onoarea de a o cunoaște personal în cadrul unei lansări de carte a Editurii Epica. Este cunoscută pentru bestseller-ul „Printre tonuri cenușii”, desemnat pe Goodreads.com cel mai bun roman al anului 2016, la categoria „Adolescenți și tineri”. Romanele sale, „Printre tonuri cenușii”, „Out of the Easy” și „O mare de lacrimi” , au fost nominalizate la Carnegie Medal, premiu acordat anual, desemnând cea mai bună carte pentru copii și adolescenți.

lansare Ruta Sepetys

„Sepetys, maestra ficțiunii pentru tineret și adolescenți, realizează o imagine panoramică asupra unei tragedii de proporții din perspective profund nuanțate și convingătoare.” – Entertainment Weekly

editura Epica

Cartea O mare de lacrimi de Ruta Sepetys a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura EpicaPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
6

Mira şi Dragonul Alb, de Margit Ruile-Editura Univers Enciclopedic

recenzie

    Am primit cu încântare această carte destinată copiilor între 9 și 11 ani și am privit-o ca pe o nesperată șansă de a mă reîntoarce măcar pentru câteva ore în magica lume a copilăriei. Dar lectura cărții mi-a oferit mult mai mult decât atât datorită talentatei scriitoare germane Margit Ruile. Mi-a amintit farmecul orașelor de provincie, calda plictiseală a pretențiilor unor mătuși obsedate de ordine pentru oricare copil din lume și mai ales pentru copiii foarte curioși din fire și legea nescrisă a vrăjitoriei de pretutindeni, care spune că magia o poți descoperi oriunde și oricând, e suficient doar să-ți deschizi sufletul și să închizi pentru o clipă ochii. De multe ori este destul să citești o carte bună cum este “Mira și Dragonul alb” pentru a te lăsa complet absorbit de lumea magică a vrăjitorilor de tot felul, a vrăjilor și animalelor fantastice.

   Margit Ruile s-a născut în orașul Augsburg în anul 1967. A făcut studii legate de film în Munchen lucrând apoi în acest domeniu. “Mira și Dragonul alb” a fost publicată în 2012  și este cartea sa de debut în ceea ce privește cărțile destinate copiilor, fiind o apariție editorială deosebită prin ilustrațiile asigurate de Laurence Sartin.

   Laurence Sartin este un foarte cunoscut ilustrator de cărți pentru copiii. S-a născut în anul 1949 în orașul Worthing, Sussex din Marea Britanie. A început să deseneze de mic copil sub influența mamei sale o foarte talentată portretistă. S-a decis pentru meseria de ilustrator de cărți la vârsta de 24 de ani. În 1984 se instalează la Munchen în Germania în această calitate de ilustrator. Dar va lucra și în Elveția ca director de artă într-o editura și din nou în Germania ca profesor de desen la academia din Regensburg. Astăzi locuiește în Franța, în Beyssac, Correze unde pictează dar și continuă să facă ilustrații pentru cărțile destinate copiilor. Ilustrațiile sale asigură o mare parte din succesul acestor cărți.

  “Mira și Dragonul alb” este primul volum dintr-o trilogie care deja a apărut în totalitate în limba germană. Volumul al doilea se intitulează “Mira și bilele vrăjite” iar cel de al treilea “Mira și cartea cu dragoni”. Abia aștept ca editura “Univers Enciclopedic Junior“ să asigure apariția întregii trilogii.

   “Mira și Dragonul alb” de Margit Ruile  a apărut la editura Univers Enciclopedic Junior în anul 2016 în traducerea excelentă a traducătoarei Odette Sofronescu și cu ilustrațiile deosebite din cartea originală ale lui Laurence Sartin.

   Cartea are 25 de capitole fiecare cu titlu propriu explicit pentru un copil care citește singur acest gen de roman destinat copilăriei. Pentru că este vorba de un roman în adevăratul sens al cuvântului, cu personaje multiple, situații complicate și o permanentă întrepătrundere între lumea reală și lumea magică. Este un roman clasic, atemporal pentru că nu aveam nici un fel de amănunte legate de universul tehnologic specific mileniului trei, elemente accesibile și curente și în viața copiilor de astăzi. Este chiar odihnitor să citești o poveste atât de atractivă în care nu întâlnești nici calculatoare și nici telefoane mobile.

   Personajul principal este Mira, o fetiță obișnuită aflată în vacanța de toamnă, acea vacanță pe care o au elevii din clasele mici la începutul lunii noiembrie. Pentru că mama sa trebuie să plece într-o delegație la Berlin, Mira este trimisă să-și petreacă vacanța la mătușa ei, Lisbeth, sora uneia dintre bunicile ei, pe care Mira nu o cunoștea. Așa că pentru prima dată în viața ei, Mira pornește fără prea mare entuziasm într-o călătorie cu trenul de una singură pentru a ajunge în orașul Schwarzburg  în care locuia mătușa. Are cu ea un rucsac cu tot ce-i trebuie și cartea  “Călătoriile lui Gulliver” pentru a avea ce citi. Încă din tren are parte de întâmplări neobișnuite. Mai întâi își dă seama că și-a uitat biletul de tren folosit pe post de semn de carte, acasă, pe masa din bucătărie. Apoi face cunoștință cu o fetiță ciudată ce se prezintă cu numele de Miranda. Arată ca un copil al străzii, mănâncă râme, vrăjește conductorul să nu le ceară bilet de tren dar  nu știe să citească. Așa că Mira este cea care îi citește ce scrie pe un sul de hârtie vechi și lipit cu o pecete. Mesajul nu era însă pentru un copil obișnuit ci doar pentru cei din lumea vrăjitorilor. Ajunsă la mătușa Lisbeth, Mira trebuie să se adapteze uni lung și plicticos șir de reguli de viață care pentru ea, ca pentru orice copil, sunt foarte plictisitoare. Așa ca amintirea Mirandei pe care o redescoperă în turnul cel vechi al orașului, ca și cartea cu dragoni pe care Mira o ia din turn, vor fi exact ceea ce-i trebuie pentru a-și transforma vacanța plictisitoare într-o vacanță de neuitat. Copiii dar și adulții vor descoperi citind toate cele 25 de capitole ale cărții că  vrăjitorii trăiesc chiar lângă noi,că multe case vechi nu sunt decât locuințe ale vrăjitorilor în care piticii vorbesc cu fântânile arteziene și că fiecare pisică mult îndrăgită de o câte o doamnă în vârstă, nu este altceva decât un vrăjitor în căutarea unei case frumoase și calde și a mâncării pe săturate. Nu uitați să priviți cu atenție ochii pisicilor. Pentru că sigur pisicile cu ochi albaștri nu se întâlnesc chiar la fiecare colț de stradă.

   Romanul pentru copiii “Mira și Dragonul alb” este o lectură cuceritoare și pentru că personajele create de Margit Ruile pune accentul pe valori morale atât de necesare formării la vârsta copilăriei. Îi învață pe micii cititori cum să fie curajoși, răbdători, curioși la modul constructiv, ordonați, toleranți, cinstiți. Și îi învață puterea nebănuită a cărților care prin simpla lor lectură îi poate ajuta să se transforme în tot ce își doresc. Scriitoarea folosește un stil de scriere imaginativ, vesel, antrenant, plin de viață. Folosește un vocabular accesibil copiilor, dar fără a fi sărac sau lipsit de nuanțe. Ilustrațiile cărții sunt extrem de sugestive și ajută la înțelegerea poveștii dar și la imprimarea ei în memorie.

   În ciuda faptului că este o carte pentru copiii, ea poate fi citită cu plăcere și de adulți și cred ca părinții ar trebui să o citească pentru a putea discuta cu copiii lor despre povestea în sine, dar și despre semnificația ei. Poate constitui o excelentă lectură suplimentară pentru școală care dă profesorului posibilitatea de a discuta cu elevii despre cât de important este să știi să citești și cât de complex este de fapt cititul.

   Pornită în călătoria înapoi spre casă după săptămâna de vacanță, Mira era cu totul alt copil decât cel care plecase fără tragere de inimă spre mătuşa Lisbeth.

Afară se perinda peisajul de toamnă. Câțiva călători se înghesuiau pe culoarul îngust de lângă compartimentul Mirei, fără să i se alăture. Se gândea la Miranda și la vrăjitoarea Fa, la dragonul alb și la trădătorul de Hippolyt, la vrăjitoarea neagră cea rea și la toți ceilalți vrăjitori și ființe pe care le întâlnise în această săptămână ciudată.” p.229

   Romanul are un final deschis. Povestea nu se încheie definitiv, ci va continua, și Mira va avea șansa să descopere și alte personaje și întâmplări din lumea magiei.

Mulțumesc editurii Univers Enciclopedic Junior pentru cartea pusă la dispoziție.

 

univers enciclopedic

 

univers enciclopedic junior

Cartea Mira şi Dragonul Alb, de Margit Ruile a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers Enciclopedic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers Enciclopedic.

 

„Consecințele acțiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate și de diverse, încât prezicerea viitorului e o treabă foarte grea…”

     Harry Potter si Prizonierul din Azkaban, de J.K. Rowling

Titlul original: Harry Potter and the Prisoner of Azkaban

Volumul 3

Editura: Arthur

Grupul Editorial Art

Anul apariţiei: 2016

Traducere din engleză  de: Radu Paraschivescu

Număr pagini: 458

Gen: Fantasy, Aventuri

Cotație Goodreads: 4,52

   Editura Arthur mi-a făcut o mare bucurie cu reeditarea acestui volum! Bătrâna mea cărticică din prima ediție a ajuns mai jerpelită decât hainele profesorului Lupin: cu foile curgând din ea, atât de citită și răscitită a fost. Se impunea un nou exemplar… Un exemplar cu o copertă superbă și cu o traducere neașteptat de bună. De ce neașteptat? Pentru că traducerile primelor două volume din această nouă ediție, precum și cea a piesei de teatru, „Harry Potter și Copilul Blestemat”, nu m-au încântat.

   Nu vă imaginați ce fericită sunt să scriu această recenzie! Suficient de fericită pentru a produce un Patronus. Dacă acum 15 ani, când am citit prima dată această carte, m-aș fi văzut scriindu-i recenzia… Eu zic că da, și acest gând ar fi fost suficient de puternic pentru a produce un Patronus… Gândul că peste ani, le voi împărtăși altora tainele din lumea lui Harry Potter. În același timp, va fi greu. Greu să cuprind într-o singură recenzie tot ceea ce vreau să spun despre Harry Potter.

   Dar să revenim! Introducerea a fost oarecum pentru cunoscători, acum mă voi adresa celor care nu știu prea multe despre această serie.

„Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” este cel de-al treilea volum din serie. Dacă nu sunteți la curent cu subiectul, găsiți recenzia celui de-al doilea volum aici ; oricum, nu vă faceți griji, puteți înțelege volumul 3 și fără să le fi citit pe primele două.

   Harry se pregătește acum pentru cel de-al treilea an la Hogwarts. Spre deosebire de alți puști de vârsta lui, băiatul abia așteaptă să se termine vacanța, pentru a pleca din casa rudelor sale și a se întoarce la școala de magie, locul unde este fericit.

   Însă așteptarea îi este tulburată de un eveniment: sosirea mătușii Marge, sora unchiului Vernon, care face tot posibilul să-l scoată din sărite.

   Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, o nouă amenințare apare: Sirius Black, un criminal periculos ce a evadat din Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, un loc înfiorător, de unde niciun deținut nu a reușit să fugă vreodată. Mai mult, se pare că ținta lui Black este chiar… Harry Potter! Ce are Black cu Harry, ce motiv ar avea să-l vizeze tocmai pe el, aflați citind cartea! N-o să vă pară rău, credeți-mă!

   Toată comunitatea vrăjitorească este în alertă, prevenind și autoritățile mageamești (Încuiate, pentru cei care nu au citit nimic din noua ediție), atât de periculos este considerat Black. Ca măsură de siguranță, la Hogwarts au fost aduși paznici de la Azkaban: Dementorii, niște creaturi mai mult decât sinistre, ce absorb toată fericirea și emoțiile pozitive ale oamenilor, inducându-le, în schimb, stări negative precum frica, tristețea, lipsa oricărei speranțe. Și se pare că tocmai Harry este cel mai afectat de prezența Dementorilor. De ce tocmai el și la ce soluție recurge pentru a învinge această problemă, aflați tot citind cartea.

„Asta înseamnă că lucrul de care ți-e cel mai frică e… frica. Foarte isteț, Harry.”

   Și acest an la Hogwarts este plin de aventuri și de răsturnări de situație. Cel de-al treilea volum este, dacă pot spune așa, cel mai polițist roman din serie. Nu, nu mă înțelegeți greșit, aparține tot genului fantasy! Dar suspansul, misterul, descoperirile făcute pe parcurs, felul în care îți este pusă mintea la contribuție, ca într-un puzzle, toate sunt ingrediente nelipsite dintr-un roman polițist. J.K. Rowling a spus odată că Harry Potter este, de fapt, o carte polițistă. Poate că din acest motiv îmi place atât de mult… Să nu uităm că autoarea a scris și romane polițiste.

Ce-mi place atât de mult la „Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” ?

   Umorul, în ciuda situațiilor mai mult sau mai puțin dramatice :

   „RON WEASLEY ! răcnise Ron, ca și cum el și unchiul Vernon ar fi vorbit de la capetele unui teren de fotbal. SUNT UN PRIETEN AL LUI HARRY DE LA ȘCOALĂ… (…)

 – NU E NICIUN HARRY POTTER AICI ! urlase el, de data asta ținând telefonul la o lungime de braț, de parcă s-ar fi temut să nu explodeze. HABAR N-AM DESPRE CE ȘCOALĂ VORBEȘTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! ȘI NU CUMVA SĂ TE-APROPII DE FAMILIA MEA!”

   „- De ce nu s-o fi ascuns Black în biroul lui Snape? Ar fi putut să-i vină de hac și ne-ar fi făcut un bine !”

„Harry nu făcuse parte niciodată dintr-un grup mai ciudat. Pungășilă îi conduse în jos pe scări ; îl urmau Lupin, Pettigrew și Ron, care semănau cu niște concurenți într-o cursă a creaturilor cu șase picioare. După ei venea profesorul Snape, levitând sinistru, atingând cu picioarele fiecare treaptă peste care trecea și ținut în poziția aceea de propria baghetă, cu care-l fixa Sirius. Harry și Hermione compuneau ariergarda.”

   Tot în acest volum, am asistat la unele dintre cele mai amuzante scene: farsa făcută de  Harry lui Draco și prietenilor acestuia în Hogsmeade, la cabana bântuită, ascuns sub mantia de invizibilitate; la meciul de Quidditch, când Patronusul lui Harry i-a speriat pe cei care se deghizaseră în Dementori. Și veți întâlni mai multe astfel de momente dacă veți citi cartea.

   Meciurile de Quidditch (Vâjthaț). Ador meciurile de Quidditch, dacă aș fi fost la Hogwarts, sigur aș fi jucat în echipa casei. Iar comentariile lui Lee Jordan fac toți banii :

   „Iată-l virând acum – Cometa lui Chang n-are cum să-i facă față. Echilibrul de mare precizie al Bolidului e cu atât mai remarcabil în aceste…

 – JORDAN ! EȘTI PLĂTIT SĂ FACI PUBLICITATE BOLIZILOR ? VEZI-ȚI DE COMENTARIU !”

 „- TREIZECI-ZERO! IA DE-AICI, JIGODIE ESCROACĂ!

 – Jordan, dacă nu comentezi nepărtinitor…

 – Dar spun exact cum a fost, doamnă profesoară!”

   „Acum Gryffindor e din nou în posesie, cu Johnson preluând coafa… Flint o talonează – bagă-i degetul în ochi, Angelina! – am glumit, doamnă profesoară, am glumit…”

   „- CANALIE HOAȚĂ CE EȘTI! răcni Lee Jordan la megafon, scăpând de alonja doamnei profesoare McGonagall. TICĂLOS ÎMPUȚIT ȘI HOȚO…

   Dar doamna McGonagall nici măcar un se sinchisi să-l certe. La drept vorbind, îl amenința ea însăși pe Malfoy; cu pălăria căzută de pe cap, striga la rândul ei pradă furiei.”

    Deși poate părea o carte pentru copii, Harry Potter nu se reduce la magie sau acțiune, ci tratează, mai mult sau mai puțin subtil, probleme precum obezitatea, dependența de tehnologie în rândul copiilor, cauzate de răsfățarea acestora: „Se uitau la un televizor nou-nouț, un cadou primit de Dudley, reîntors acasă în vacanță, fiindcă băiatul se plânsese în gura mare că era prea mult de mers de la frigider până la televizorul din sufragerie. Dudley își petrecuse cea mai mare parte a verii în bucătărie, cu ochii mici de porc ațintiți asupra ecranului și cu cele cinci guși tremurându-i în timp ce înfuleca.”

    Snobismul este alt aspect trecut în revistă:

   „- Uitați-vă ce mantii jerpelite are, spunea Malfoy îndeajuns de tare încât să fie auzit de Lupin când acesta trecea pe lângă ei. Se îmbracă de zici că-i fostul nostru spiriduș de casă care făcea pe servitorul.”

   Autoarea descrie foarte bine frământările specifice vârstei, cu temerile și modul de gândire tipice adolescenților:

   „Cu toate acestea, Harry nu era deloc vesel. Profesorul Lupin refuzase cu bună știință să-l lase să-l înfrunte pe bogart. De ce? Oare fiindcă îl văzuse pe Harry leșinând în tren și își spusese că nu era mare lucru de capul lui? Se gândise cumva că avea să leșine din nou?”

    Tot anul acesta, Harry își întâlnește prima dragoste:

   „Gonaciul ei, Cho Chang, era singura fată din echipă. Era cam cu un cap mai scundă decât Harry, care, neliniștit cum era, nu putu să nu observe că era deosebit de drăguță. Îi zâmbi lui Harry când echipele se găsiră față în față, cu căpitanii în frunte, iar el simți un gol în stomac despre care știa că nu avea nimic de-a face cu febra meciului.”

   Recitind acest volum și cunoscând acțiunea din cărțile viitoare, am identificat un indiciu: „I-ai trimis lui Voldemort un vrăjitor care îți este îndatorat. Când un vrăjitor îi salvează viața altuia, între ei doi se încheagă o anumită legătură… și m-aș mira foarte mult dacă Voldemort ar vrea să aibă un slujitor care să-i fie îndatorat lui Harry Potter.” – nu vă spun decât atât: cartea a șaptea, reședința Malfoy… Cunoscătorii știu, iar pentru cei care nu au citit încă, continuați cu volumele viitoare, nu vreau să dau spoilere!

   În cartea a treia, întâlnim unul dintre cele mai amuzante finaluri, dar la fel, nu detaliez pentru a evita spoilerele. Mă refer la ceea ce-i spune Harry unchiului Vernon pe peron, am râs cu lacrimi.

   Nu mă așteptam, dar m-a surprins plăcut traducerea. Este cea mai bună traducere de până acum în ediția de la Arthur și o spune cineva care a citit și recitit de atâtea ori cartea, încât a învățat pe de rost replicile din vechea ediție. Felicitări, Radu Paraschivescu! Este cea mai apropiată traducere de ceea ce știam, practic m-am simțit transportată în perioada școlii, când am descoperit magia acestor cărți…

   Iar unii termeni chiar sunt mai inspirați decât cei din prima ediție, căreia îi sunt indubitabil fidelă:

 – „alde Dursley” – mi-a plăcut mult expresia, m-a distrat, găsind-o mai potrivită și mai amuzantă decât „familia Dursley” ;

 –  „Cavalerobuzul” este mai aproape de „Knight Bus” decât „Autobuzul Salvator”, deși îmi plăcea și vechiul termen;

 –  „bogart” este mai aproape de original decât „bong”,

 – mi-a plăcut mult „poznă reușită”. Desigur că prefer „Năzbâtie îndeplinită” din vechea ediție, dar față de „Gata cu poznele!” (traducerea din „Harry Potter și Copilul Blestemat”), „Poznă reușită” sună genial!

   De asemenea, mă bucur că unele cuvinte au fost păstrate în forma originală, fără a fi traduse, cum ar fi „Honeydukes” (în vechea ediție, „Lorzii mierii”).

   În cazul altor cuvinte, prefer vechea traducere: chiar dacă nu cunosc termenul original, toată adolescența am visat cum zbura Harry pe „Fulger”, nu pe „Bolid”, așa cum am crescut cu „Lunaticul, Șobo, Amprentă și Corn”, nu cu „Amețilă, Șobi, Lăbuță și Cornițe” (fie vorba între noi, nu cred că personajele ar fi încântate de aceste diminutive); cu „Spectru” în loc de „fiară”.

   Mult mai distractiv a fost atunci când gemenii Weasley i-au vrăjit insigna lui Percy, astfel încât pe ea să scrie „Șef de proști” în loc de „Șef de promoție”; cu „șeful elevilor” și „Capsoman Major” nu a mai avut același haz. Mi se pare mai potrivit „om-lup” sau „vârcolac” decât „licantrop” – fiind o lectură (și) pentru copii, mulți nu știu ce este un licantrop;

    Însă această nouă traducere a scos în evidență alte momente amuzante:

  „- Crăciun – hâc!- fericit! Parola?

 – Javră ordinară, răspunse Ron.

 – Și tu la fel, domnul meu! răcni Sir Cadogan, pe când tabloul le făcea loc să intre.”

   Mulțumesc, Editura Arthur, mulțumesc, Radu Paraschivescu! Mi-ați făcut o surpriză plăcută! Câte stele merită? Dar nu știu de ce mai întreb, bineînțeles că 5! Ca orice carte din seria Harry Potter…

   Citate:

  „Consecințele acțiunilor noastre sunt întotdeauna atât de complicate și de diverse, încât prezicerea viitorului e o treabă foarte grea…”

  „Crezi că morții pe care i-am iubit ne părăsesc cu adevărat? Crezi că nu ne amintim de ei mai clar ca niciodată când suntem la ananghie?” (…) Așa că ți-ai văzut într-adevăr tatăl azi-noapte, Harry… l-ai găsit în tine însuți.”

    Despre autoare:

   Ar fi foarte multe de spus despre J.K. Rowling, dar din lipsă de spațiu și timp, mă voi rezuma la câteva aspecte: pe numele ei Joanne Rowling, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice ale tuturor timpurilor. Seria Harry Potter a făcut-o celebră, după ce manuscrisul fusese respins inițial de 12 edituri. A contribuit la realizarea scenariului piesei de teatru „Harry Potter și Copilul Blestemat”, a înființat o fundație de binefacere, legată de alte trei cărți ce fac parte din universul Harry Potter. O puteți citi în continuare pe www.pottermore.com, un site dedicat fanilor celebrei serii.

   Tot sub numele de J.K. Rowling, a publicat romanul „Moarte subită” și sub pseudonimul Robert Galbraith, alte câteva cărți polițiste.

 

Editura Arthur

Cartea Harry Potter si Prizonierul din Azkaban de J.K. Rowling este oferită spre recenzie de către Editura Arthur. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Arthur. Apariţiile de carte şi promoţiile editurii pot fi urmărite pe site, dar şi pe pagina oficială de Facebook.

by -
8

„Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

Lăsând totul în vânt… de Cristian Moșneanu

Titlu: Lăsând totul în vânt…

Autor: Cristian Moșneanu

Editura: Librex

Anul: 2016

   Ce poate fi mai frumos într-o după-amiază de primăvară, decât să te cufunzi în lumea feerică a versurilor de dragoste?! „Lăsând totul în vânt...” nu e doar un volum de versuri, este ritmul unei inimi care nu cunoaște viața altfel, decât prin iubire și prin apartenența la o istorie pentru care strămoșii noștri merită un deosebit respect.

   Cine este Cristian Moșneanu? Îl cunoaștem din primele pagini, din descrierea făcută de Anca Dăneț: „Cristian este o fire vulcanică și pasională, un suflet sensibil și frumos, făcut din simțăminte și trăiri, profund și rațional, iar aceasta se reflectă în tot ceea ce face. Poeziile lui sunt cireșe dulci-amare, fâlfâiri de șoapte de dor, fiori de iubire, urlet din adâncul celui mai adânc al ființei sale, sărut pe sufletul iubitei, gânduri sparte în bucățele de depărtarea dintre cei doi, iar vântul dorului autorului reușind să îi aducă iubitei doar frânturi: un te, un iub, un dor.”

   Iată ce spune, la finalul acestui volum de versuri, însuși poetul: „Asemeni vieții omului, acest volum de versuri reprezintă o călătorie izvorâtă și aflată sub stindardul unor alegeri. Fiecare stare ce se reflectă în aceste stihuri reprezintă un pas al propriei mele călătorii. După publicarea primului volum de versuri, am crezut că nu voi mai scrie poezie niciodată. Am conștientizat ulterior că poezia pentru mine reprezintă o stare de spirit care apare ocazional și nicidecum nu este o formă de manifestare continuă. Deși această stare de spirit, în efemeritatea timpului, a avut dimensiunea unei singure picături de apă în vâltoarea unei furtuni, a reușit să dea viață a peste patruzeci de poezii”.

   După ce a scris „Gânduri și rânduri”, Cristian Moșneanu ne încântă cu un nou volum de versuri, unul la fel de exaltant ca și primul, doar cu nuanțe mai accentuate de profunditatea gândirii în circumstanțele atât de sublime ale sentimentelor. Tema pe care a ales-o poetul este iubirea… și poate că unii ar fi de părere că s-a scris și s-a prea scris pe această temă, încât… ce mai poate fi adus nou?! Ei bine, poem cu poem, vers cu vers, cititorul e prins în mirajul rimelor, în ritmul unei inimi care pulsează ca o melodie celebră… și brusc realizezi că ai citit cartea „lăsând totul în vânt”. Universul conturat de către poet e o pânză pe care pictorul dezlănțuie cele mai ascunse și profunde gânduri.

   „Lăsând totul în vânt…” începe cu un poem dedicat străbunicului poetului, Ioniță Grigore, „care a luat parte la Războiul Balcanic din anul 1913, precum și la cele două Conflagrații Mondiale”. Intitulat „Poem pentru eroul meu”, această poezie demonstrează respectul poetului față de oamenii care au construit, în momente de răscruce și grele încercări, un viitor pentru care noi, cei de astăzi, suntem recunoscători:

  „Când stropi de apă vie cad/În nopți ce-aduc doar moarte,/Un glas se aude-nsângerat:/„Soldați, nu stați deoparte”.

   Acum, într-o lume care abundă în îndemnuri individualiste, care nu mai pun accentul decât pe materialism, acest al doilea volum de versuri a lui Cristian Moșneanu este ca o respirație de aer pur, sănătos… și atât de rar. Versul său este de o naturalețe pe care astăzi e aproape imposibil să o mai întâlnești, mesajele aparent simple ale poemelor sale purtând, în realitate, o profundă încărcătură simbolistică.

    Poetul trasează traiectoria cunoașterii iubirii, de la iubirea față de identitatea strămoșească, până la iubirea față de femeia care i s-a imprimat în suflet. Dacă pentru strămoși, poetul își arată respectul dedicându-le versuri sublime, pentru ființa iubită, iubirea devine un proces cosmic, cu complici de talia astrelor: „Vin stele peste chipu-ți, fără număr/Nici nu respir, n-am cum să mai clipesc/Iar tu să-mi pui galeșul cap pe umăr/iar eu să-ți spun încet că te iubesc./ Cu săruturi încet-încet să mă dezgheți,/Pe-ai tăi nuri, calea-și găsește versul/Un geamăt se răsfrânge în pereți/Acum să se oprească Universul”.

   Sub aparența cuvintelor simple, se ascund adevăruri universale, cugetări profunde despre sensul vieții prin iubire, despre cum toate elementele naturii își asortează intențiile în funcție de starea poetului: „Dați-mi stele o stâncă să scriu/Mi-e dor de ea răvășit și pustiu/Pe petale am scris visul nostru etern/Întreg Universul la picioare-ți aștern”.

   Sentimentul de iubire, sublim până în cele mai fine trăiri, este țesut cu un fir colorat, alcătuit dintr-o mulțime de figuri de stil ce amintesc de stilistica eminesciană. De la epitete precum:„izvor nesecat”, „chipul feeric”, „ochii limpezi”, „chipul gingaș”, la comparații: „noaptea ca o boare”, „suspin ca o candelă”, dar și alte figuri de stil, imaginile create de către poet sunt uneori calme și line, alteori spectaculoase prin transpunerea zbuciumului sufletesc: „De-atâta depărtare, de tot ce e văzut/De munți și văi și zori și ape/De pomi, noroaie și amurgul dispărut/De somn, de odihnite pleoape/De tot ce ești când lângă mine nu te știu/De tot ce sunt când visul ți-e aproape/De zilele când ești cu mine și-s al luminii fiu/De nopți cu geamătul de vânt din ale tale șoapte/De toate acestea și încă mii în parte/Arzând în dorul care mă destramă/Respir numai prin tine, prin ale tale fapte/Și dorul tău la jugul lumii mă înhamă”.

    Iubirea apare ca sens al acestei existențe, ca predestinare, mărturisește asta însuși poetul, în poezia „Eu te iubesc”: „Eu te iubesc căci asta mi-e menirea/Și ceasul tihnei s-a oprit în loc/Iar dulci îți sunt și zâmbetul și firea/Sublim îți arde ochiul în potop”.

   Unde se situează poezia lui Cristian Moșneanu, în circumstanțele literaturii actuale? Ei bine, poetul Cristian Moșneanu nu se raportează tendințelor, ci, mai degrabă el dă valoare sentimentelor sale, pe care le expune cu ascuțita inteligență a sufletului, urmându-și propriile reguli… și îi reușește foarte bine!

    Recomand cartea celor care iubesc versurile… și mai ales versurile de iubire, care vin ca o plăcută alinare în fiecare anotimp… dar în special primăvara.

Librex.ro

Cartea Lăsând totul în vânt… de Cristian Moşneanu a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

“Am ridicat ochii spre fața lui, inexpresivă din cauza șocului. A strâns fotografiile la piept, fără să se miște, cu ochii dilatați și imobili, încremeniți de parcă o săgeată de arbaletă îi străpunsese inima – așa am presupus că arăta.”

 Cercul de piatră de Diana Gabaldon (vol. 1) 

         A treia parte din seria Outlander

Titlul original: Voyager

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecţia Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 528

Gen: Historical Fiction, Romance; Fantasy; Time Travel

Cotaţie Goodreads: 4,38

Seria Outlander: 1. Călătoarea  – Outlander(1991) ; 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. The Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

   În urmă cu douăzeci de ani, Claire Randall s-a întors în timp și a nimerit în brațele temerarului Jamie Fraser, direct în secolul al XVIII-lea. Apoi s-a întors în vremea ei, purtând în pântece copilul lui și fiind convinsă că el și-a pierdut viața în bătălia de la Culloden. Și totuși, din amintirile ei el n-a plecat nicicând.  

   Dar Claire descoperă la un moment dat că Jamie trăiește. Și trebuie să facă o alegere: să rămână în secolul ei, împreună cu fiica iubită, ori să se întoarcă în veacul lui.

   Scoția e măcinată de comploturi, patimile și durerile eroinei nu mai contenesc, intrigile se țin lanț. Călătoria în necunoscut îi poate aduce iubirea înapoi sau o poate spulbera pe veci.

   „ A treia parte din seria Outlander este o carte palpitantă, îndrăzneață, provocatoare. Diana Gabaldon combină cu măiestrie flashback-uri, se lasă cu plăcere în voia altor veacuri, dar nu se abate niciodată de la firul poveștii. “-Locus

    Primele două părți din seria Outlander mi-au oferit o experienţă de neuitat, motiv pentru care am așteptat cu nerăbdare apariția primului volum din partea a treia – “Cercul de piatră”. Iar când a ajuns în mâinile mele, am îmbrățișat minunăția asta de carte, apoi am început să o citesc cu o nețărmurită emoție. Știam că și de această dată povestea va fi una fascinantă, dar nicio clipă nu am bănuit ce impact va avea asupra mea.  

   Călătoarea mi-a mers la suflet,” Talismanul” m-a făcut să vărs o grămadă de lacrimi, însă “Cercul de piatră” a devenit preferatul meu. Deși toate cele trei părți ale seriei au aventură, romantism, intrigă, mister, legende, momente emoționante, scene mai dure, în romanul de față m-a fascinat modul lejer în care autoarea face trecerea de la o perioadă de timp la alta. Nu este deloc enervant sau obositor. Ba dimpotrivă, ajungi să-ți dai seama că există o oarecare concordanță/conexiune a evenimentelor. În timp ce Claire, aflată în secolul XX, citește un document  în care se relatează o acțiune intreprinsă în trecut (secolul al XVIII-lea) de James Fraser, în următorul capitol din carte se detaliază acel moment. Ai impresia că niște fire invizibile îi unește pe cei doi dincolo de timp.  

   Temele de bază ale seriei sunt reluate și în acest volum și am să le menționez și eu, pentru a fi de folos celor care nu știu deloc despre ce este vorba în Outlander.

   În anul 1945, fosta soră medicală Claire Randall, se întoarce din război și pleacă cu soțul, Frank Randall, într-o a două lună de miere. Dar o stâncă magică descoperită într-un loc misterios o transformă într-o călătoare în timp (ea trece printr-un cerc de pietre așezate în picioare pe Craigh na Dun), care se trezește brusc într-o Scoție măcinată de conflicte, în 1743. Destinul i-l scoate în cale pe tânărul războinic James Fraser și trăiește alături de acesta aproximativ trei ani. L-a iubit și ar fi rămas cu el dacă ar fi putut, dar James a trimis-o înapoi prin cercul de piatră, însărcinată, în efortul disperat de a-i salva pe ea și pe copilul nenăscut de dezastru iminent care avea să-l lovească la Culloden. Claire revine în secolul XX ( în aprilie 1948), la aproape trei ani de la data dispariției și își continuă viața alături de Frank. După douăzeci de ani (în anul 1968), la ceva timp după moartea soțului ei, Claire și fiica ei, Brianna, cer ajutorul unui tânăr istoric, Roger Wakefield, pentru realizarea unui proiect ce ar avea legătură cu istoria iacobiților din secolul al XVIII-lea, bătălia finală de la Culloden, acolo unde prințul Charlie cel Frumos și compania a luptat contra ducelui de Cumberland. Împreună cu el a venit dezastrul, războiul și măcelul. Toate clanurile care l-au urmat pe prinț au fost șterse de pe fața pământului. Sute și sute de bărbaţi au murit la Culloden, iar cei care au rămas în viată, au fost vânați și uciși. Însă  anumite documente  confirmă faptul că James Fraser a supraviețuit bătăliei de la Culloden. Și astfel ajungem la tema cărții de față.

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 1

    Știind dinainte că cei doi îndrăgostiți se află la o depărtare de două sute de ani unul de altul și că voi avea de așteptat câteva sute de pagini până voi regăsi o interacțiune între ei, m-am gândit că lipsa acestei legături va scădea din plăcerea lecturii. Dar se pare că nu o cunoșteam așa de bine pe autoarea Diana Gabaldon. Nu doar că mi-a oferit enorm de multă acțiune, dar m-a și introdus într-un univers complex al emoțiilor: am râs copios din cauza dialogului spumos și a situațiilor comice; am plâns văzând cât de dor îi este lui Jamie de Claire; am suferit alături de el atunci când a fost urmărit și pedepsit, bătăile îndurate, anii de foamete și chin sufletesc; am simțit că mă învăluie nostalgia de fiecare dată când Claire sau James își amintesc de momentele  lor fericite; m-am înfuriat  văzând cât de nedreaptă le este soarta.

Uitând să se mai roage, a început să îi evoce chipul înapoia pleoapelor, curbura obrazului și a tâmplelor, fruntea lată și albă care îl îndemna mereu să o sărute, exact acolo, în acel punct mic și neted dintre sprâncene, deasupra nasului, între ochii limpezi, de culoarea ambrei. Și-a concentrat atenția asupra formei gurii ei, imaginându-și buzele ei pline și arcuite și gustul, senzația, dar și bucuria de a o săruta.”

   Nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multă acțiune, intrigă, scene erotice, momente amuzante sau hilare, călătorii în timp, dar și mult mister (autoarea a mai adăugat ceva în plus – apariția unui criminal în serie, un predecesor al lui Jack Spintecătorul).  

   Evenimentele din Cercul de piatră (vol.1) se desfășoară în paralel, atât în secolul al XVIII-lea (perioada 1746-1758), cât și în secolul XX (anul 1968). Acțiunea din prezent se continuă de unde a rămas în “Talismanul”, imediat după ce s-au dezvăluit anumite lucruri: Brianna află că Frank nu e tatăl ei natural, și că tatăl adevărat a fost un scoțian din Highland care a trăit în urmă cu două sute de ani; se descoperă că inelul de argint al lui Claire are un semn și cum doar  unii argintari scoțieni din secolul optsprezece  îl foloseau, poate dovedi, într-o oarecare măsură, autenticitatea poveștii ei; tânărul istoric Roger Wakefield (cel care o ajută să descopere dacă James Fraser este în viață și care este atras de Brianna) află că este strănepotul lui Dougal Mackenzie (unchiul lui James Fraser) și al lui Gellis Duncan. Cine a citit celelalte cărți, știe că Gellis i-a salvat viața lui Claire la procesul din Cranesmuir și a murit după ce fusese condamnată ca vrăjitoare. Aceasta avusese și ea o cicatrice de vaccin, demonstrând astfel că și ea venise din secolul XX, iar un moment dat reușește să-i transmită lui Claire un mesaj: “unu, nouă, șase, opt” (anul în care Gellis a pășit în cercul de piatră). Iar cea mai mare descoperire o face Roger – el găsește documentul care  arată că James Fraser a reușit să-i scoată pe bărbații de la Lallybroch de pe câmpul de luptă, i-a salvat de la Culloden și i-a dus pe drumul spre casă.

   Însă, aici găsim și câteva flashback-uri din perioada în care Claire a revenit în secolul XX : reîntâlnirea cu Frank, discuțiile despre dispariţia ei și convingerea lui Frank că inventează acele povești din cauza șocului traumatic, dezvăluirea faptului că este însărcinată, că s-a îndrăgostit de altcineva și s-a măritat cu el, perioada cât a stat internată într-o clinică psihiatrică, nașterea Briannei, căsnicia cu Frank, certurile din ultima perioadă din cauza fetiței (oricât de mult o iubea pe aceasta, nu putea  suporta ideea că soția lui o privea cu dor pe Brianna, fiind consistent că ea vedea de fapt imaginea bărbatului iubit).

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 2

    Însă partea cea mai captivantă o reprezintă povestea din trecut (secolul al XVIII-lea) și sunt convinsă că vreți să știți ce s-a întâmplat cu James Fraser. Nu am să vă ofer prea multe informații pentru că ar fi și păcat să nu vă las pe voi să aflați toate amănuntele, dar am să vă împărtășesc ce s-a întâmplat în fatidica zi de 16 aprilie 1746 (partea introductivă a cărții), imediat după ce el a fost sigur că iubita lui Claire a reușit să ajungă la cercul de pietre.

Când o trimisese înapoi la cercul de piatră, știuse că așa se va întâmpla. Suferința spirituală putea fi considerată  drept o stare obișnuită  în purgatoriu și se așteptase  tot timpul ca durerea  provocată de despărțire să fie pedeapsa  lui principală – suficient, își spunea el, pentru a  ispăși tot ce făptuise până atunci: între altele, crime și trădări .”

“De astă dată, amintirea ei nu a făcut decât să-i stârnească un val de dor îngrozitor. Doamne, să o fi avut alături, să îl atingă, să îi trateze rănile și să îi țină capul pe genunchi… Însă ea plecase – la depărtare de două sute de ani de el – și slavă Domnului că o făcuse! Lacrimile s-au prelins încet pe sub pleoapele strânse. S-au rostogolit cu greu pe o parte, ca să nu fie văzut de ceilalți.  

Doamne, fă să ajungă în siguranță! s-a rugat el. Ea și copilul!”

   După marea înfrângere de la Culloden, unde foarte mulți oameni ai armatei Highland au fost uciși, câțiva dintre ei au scăpat. James a fost rănit destul de grav la picior și  nu se mai poate deplasa, dar este găsit de oamenii lui. Cei optsprezece ofițeri iacobiți care au reușit să supraviețuiască măcelului, s-au adăpostit într-o fermă din apropierea landei. Acolo au zăcut în mari suferințe, cu rănile neîngrijite, slăbiți de frig, oboseală și foame, vreme de două zile. James se gândea că putea muri liniștit pentru că făcuse tot  ceea ce trebuia să facă pentru ca iubita lui să fie în siguranță.

Nu mai avea griji, nu mai avea nimic de înfăptuit. Făcuse tot ce putuse pentru oamenii lui, pentru soție și pentru copilul nenăscut. Chinurile trupești se vor sfârși și va pleca recunoscător pentru a-și găsi pacea.

O va găsi pe Claire imediat ce va muri? s-a întrebat el. Ori poate, așa cum anticipa, va fi condamnat la despărțire o vreme? În orice caz, o va revedea; s-a agățat de acea convingere cu mai multă fermitate decât îmbrățișa datinile Bisericii. Dumnezeu i-o dăduse; tot El i-o va readuce.

   Apoi au fost prinşi de lord Melton, comandant al unui regiment de infanterie sub Cumberland, care primise ordinul să execute  neîntârziat orice persoană care se dovedea  că a participat la rebeliunea trădătoare recent înăbușită. Scoțienii au fost acuzați de trădare, scoși unul câte unul din casă și executați.  

   Însă, atunci când maiorul descoperă că unul dintre  trădători este  James Alexander Malcolm Mackenzie, stăpânul de la Broch Tuarach, își dă seama că nu-l poate omorî ca pe ceilalți. Și-a amintit că acest iacobit l-a prins cândva  pe John Grey, fratele lui mai mic, în apropiere de Preston și, în loc să-l împuște, i-a cruțat viața și l-a adus înapoi la camarazii lui, impunând așadar o mare datorie de onoare asupra familiei. Nu-l poate împușca fără a dezonora jurământul fratelui lui, așadar este obligat să cruțe viața lui Fraser și, drept urmare, a omis numele lui din lista  trădătorilor executați la fermă și i-a aranjat  transportul până la moșia lui. Nu știa dacă va supraviețui acelei călătorii, având în vedere că Fraser avea o rană mare la un picior, infectată și purulentă, dar cel puțin moartea lui nu îi va fi pusă în cârcă.

  Mai departe, asistăm la toate chinurile îndurate de el, imediat după cele întâmplate la Cullonden, supraviețuirea, anii cât a fost fugar, fiind silit să stea ascuns într-o peșteră de pe proprietatea lui, timp în care englezii au scotocit Highlands în căutarea fugarilor care îl sprijiniseră pe Charles Stuart, perioada de detenție, prietenia ciudată pe care o leagă cu noul conducător al închisorii, nimeni altui decât maiorul John Grey (este la rândul sau protagonistul unei alte serii scrise de Diana Gabaldon – “Lord John”), fratele lordului Melton, personaj pe care l-am întâlnit pentru prima oară în “Talismanul”, el având la acea vreme doar 16 ani.

   Dacă stau bine și mă gândesc, John Grey a avut o mare influență asupra vieții lui James Fraser. Datorită lui a reușit James să supraviețuiască pe câmpul de luptă, iar mai târziu, tot el și-a exercitat influența pentru că Jamie să nu ajungă sclav în America (la acea vreme, prizonierii de război de origine scoțiană urmau să fie transportați în coloniile americane, vânduți cu înțelegeri contractuale oficiale pe durata a șapte ani).

Cercul de piatra de Diana Gabaldon 3

   Între timp, Claire, Brianna și Roger încearcă să descopere adevărul. Chiar dacă James reușise să evadeze, era totuși rănit și ar fi putut să moară curând după aceea, mai ales că în Highlands izbucnise foametea. Claire este din ce în ce mai îngrijorată și se gândește dacă nu cumva viața lui fusese irosită într-o celulă de închisoare ori sfârșise într-o temniță singuratică. Vor reuși ei să îl localizeze cât mai curând? Va  putea Claire să treacă din nou prin cercul de pietre?  

“Nu îți este neapărat ușor dacă știi ce ești menit să faci, dar măcar nu pierzi timpul întrebându-te sau îndoindu-te. Deși presupun că, dacă ești cinstit cu tine însuți și știi cine ești, e mai puțin probabil să simți că ți-ai irosit viața, făcând altceva decât ceea ce trebuia.”  

– Mamă, nu înțelegi? El trebuie să afle – trebuie să știe că a făcut ce trebuia pentru noi. Buzele îi tremurau și le-a șters preț de o clipă. Mamă, îi datorăm asta, a continuat ea încet. Trebuie să îl găsească cineva și să-i spună. Mi-a atins delicat fața cu mână. Spune-i că m-am născut.”  

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu îndrăgitele personaje. Un lucru vă mai destăinui: reîntâlnirea lui Claire cu James a fost una dintre cele mai emoționante, dar și amuzante scene din carte. Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva pasaje. Însă, îi rog pe cei care nu vor să afle amănunte despre reîntâlnirea dintre cei doi, să NU  le citească.  

Și-a rostogolit ochii și s-a lăsat moale spre podea, trăgând după sine o ploaie de coli și alte lucruri care stătuseră pe tiparniță; căzuse foarte grațios pentru un bărbat atât de masiv, am gândit eu cu un aer distrat. Doar leșinase…“

 “În cele din urmă, i-am dat drumul și m-am lăsat puțin pe spate. El a aruncat o privire spre podea, între picioare, și s-a încruntată.

-Ai pierdut ceva? l-am întrebat surprinsă.

El a ridicat privirea oarecum timid.

-M-am temut că m-am pierdut cu totul și m-am scăpat pe mine, dar nu e nimic. M-am așezat pe o cană de bere.”

“Te-am văzut de multe ori, mi-a șoptit cald la ureche. Ai venit la mine foarte des. Câteodată, când visam. Când aveam fierbințeli. Când eram înspăimântat și singur și știam că trebuie să mor. Când aveam nevoie de tine, te vedeam, zâmbind, cu părul căzând în bucle  peste față. Dar nu mi-ai vorbit niciodată. Și nu m-ai atins niciodată.”


“Am ridicat ochii spre fața lui, inexpresivă din cauza șocului. A strâns fotografiile la piept, fără să se miște, cu ochii dilatați și imobili, încremeniți de parcă o săgeată de arbaletă îi străpunsese inima – așa am presupus că arăta.”

“Dar a trecut multă vreme de când noi am fost că unul, englezoaico. Tu ți-ai trăit viața – acolo  -, iar eu am avut-o pe-a mea aici. Nu știi nimic despre ce am făcut sau am fost. Ai venit acum pentru că ai vrut ori pentru  că ai simțit că așa trebuia?“ 

 Nota 10 +


sigla NemiraCartea Cercul de piatră de Diana Gabaldon(vol. 1) a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Surse imagini: pinterest.comevaluare-carte-5

by -
6

”Un ritm ameţitor, plin de forţă”.

Harta oaselor, de James Rollins 

 Editura: Rao

Titlul original: Map of Bones

   James Rollins este pseudonimul pentru James Paul Czajkowski, născut pe 20 august 1961 în Chicago. A urmat cursurile Universităţii din Missouri-Columbia de medicină veterinară, devenind doctor în medicină veterinară (D.V.M.). Practică medicina veterinară la Sacramento, dar renunţă pentru a se dedica scrisului. Calificarea în speologie şi scuba-diving i-au folosit la documentarea şi scrierea romanelor. Lucrează ca jurnalist şi scrie romane de aventuri, thriller şi mistery. A scris şi romane fantasy sub pseudonimul James. Clemens. A fost inspirat de autori ca Jules Verne, C.S. Lewis, H.G. Wells, Edgar Rice Buroughs, L. Frank Baum, Howard Carter. La noi s-au tradus patru romane ale lui, care fac parte din seria Sigma Forces astfel: ”Harta Oaselor (Map of Bones)”; ”Virusul lui Iuda (The Judas Străin)”; ”Furtună de Nisip (Sandstorm)”; ”Ordinul Negru (Black Order)”.

    Este prima carte a acestui autor pe care o citesc şi m-a ţinut “în priză” de la prima până la ultima filă, mai ales că îmi plac foarte mult cărţile de acest gen, bine scrise, care au la baza subiecte istorice sau religioase. M-a tentat şi prezentarea romanului:

    “În timpul unei slujbe la catedrala din Koln, în Germania un grup de intruşi înarmaţi, deghizaţi în călugări, dezlănţuie un adevărat carnagiu, omorându-i fără milă pe toţi participanţii la ceremonia religioasă. Ucigaşii au venit după o nepreţuită comoară ce poate schimba lumea: moaştele celor trei Magi de la Răsărit. O societate străveche de alchimişti şi de asasini, Curtea Dragonului, intenţionează să folosească moaştele sfinte pentru a îngenunchea lumea după bunul lor plac.
   Agentul Pierce de la Departamentul Apărării, locotenentul Rachel Verona şi echipa Sigma merg pe urmele oaselor, ajungând până la suprema confruntare dintre întuneric şi lumină-un loc pierdut al istoriei, unde ştiinţa se întâlneşte cu religia pentru a dezlănţui o forţă nemaivăzută de la începutul timpurilor.”

   Moaştele celor trei Magi de la Răsărit, motiv de discordie între biserici, declanşează evenimentele. Monseniorul Vigor Verona şi echipa lui de arhivari caută indicii în una dintre cele mai bine păzite zone din Biblioteca Vaticanului, numită ”Archivio Segretto Vaticano” (scandaloasa Arhivă Secretă a Vaticanului). De fapt Vigor avea el însuşi multe secrete, de aceea nu se îndoia de zicala care circula: ”Vaticanul are prea multe secrete…dar nu destule.”

     Nu s-a ştiut niciodată numărul exact al magilor, presupunerea că au fost trei pornea de la darurile aduse: aur, smirnă şi tămâie, şi referirile la ei, deşi destul de vagi apar doar în Evanghelia după Matei. Cuvântul “magi” nu se referă la magie, deşi provine din cuvântul “magoi” din limba greacă, ci înseamnă “practicanţi ai unei înţelepciuni ascunse”. Povestea spune că erau astrologi, adepţi a lui Zoroastru, veniţi din Persia sau din Babilon, pentru că au citit în stele semnul naşterii unui rege la apus, prevestite de apariţia astrului numit “Steaua din Bethlehem”

    În Ierusalim nici măcar nu a fost remarcată steaua, magii i-au atras atenţia lui Irod, crezând că noul rege ar fi născut într-o familie regală. Irod citind cărţile profeţiilor ebraice, i-a îndreptat către Bethlehem, doar că pe drum steaua a reapărut şi i-a condus la pruncul nou născut. Magii avertizaţi de un înger nu i-au spus lui Irod cine era pruncul, aşa a urmat “măcelul pruncilor”. Dar Maria şi Iosif, avertizaţi şi ei de un înger, fugiseră deja cu pruncul în Egipt.
    Atunci de ce oare fuseseră furate moaştele magilor?

    Vigor ştia că există inamici care vor să slăbească puterea Sfântului Scaun şi preoţii asemenea lui se interpuneau între Vatican şi lume, războinici ascunşi care menţineau frontul: ”Vigor ştia prea bine că Vaticanul era o entitate politică în aceeaşi măsură în care era una spirituală…. Şi, deşi Vigor nu era de acord cu tot ce se făcuse în trecut, şi poate nici în prezent, credinţa lui rămânea neclintită…ca Vaticanul însuşi.” “Imperiile se pot ridica şi prăbuşi. Filozofii veneau şi plecau. Dincolo de toate astea însă, Vaticanul rămânea statornic, impasibil şi neclintit. Era istorie, timp şi credinţă, toate păstrate în piatră.”

    În misterele referitoare la Magi se spunea că pruncul Isus le-ar fi oferit în dar o “piatră cu puteri nemaivăzute” şi că datorită ei magii ar fi fondat o frăţie mistică, ezoterică. Dar arhivele sunt incendiate şi Vigor ajunge la concluzia că în spatele crimelor se ascunde “Ordinis Draconis”-Curtea Imperială a Dragonului Regal.

    “Ca în orice cult al aristocraţiei, aceşti lideri extremişti cred că ei şi membrii organizaţiei lor sunt conducătorii de drept şi aleşii omenirii. Că s-au născut pentru a guverna lumea, drept cuvenit lor prin puritatea sângelui.”
    “Dar ei vor mai mult. Nu doar să fie regii lumii. Caută toate formele de cunoştiinţe străvechi ca să-şi lărgească şi mai mult sfera lor malefică de influenţă.”

    Curtea avea membrii şi la Vatican, era asociată cu: Consiliul European al Prinţilor; Cavalerii Templieri; Ordinul Rosocrucian; cu legături în U.E. Vaticanul cere ajutorul organizaţiei Sigma, o organizaţie americană ultra secretă condusă de Painter Crowe. Echipa este formată din Grayson Pierce (Gray), Kat Bryant şi Monk Kokkalis.

   Gray, prototipul călăreţului singuratic, preferă să lucreze singur, dar este numit şef de echipă. Kat, fosta membră a serviciilor secrete din cadrul marinei avea cunoştiinţe de microelectronică şi contraspionaj, lucrase şi cu Vigor Verona la anihilarea unei reţele de hoţi de obiecte de artă. Monk este un foarte bun agent, specialist şi în medicină judiciară.

    Masacrului din Koln îi supravieţuieşte un tânăr american Jason Pendleton, iar analizele făcute în cele mai performante laboratoare Sigma relevă faptul că azima ar fi fost otrăvită c-o otravă pe bază de aur. Jason s-a ascuns în confesional, doar aşa a scăpat, pentru că alţii care nu se împărtăşiseră au fost măcelăriţi de ucigaşi.

    Aşa că agenţii Sigma, împreună cu locotenentul Rachel Verona şi unchiul ei, monseniorul Vigor Verona, trebuie să cerceteze să afle ce s-a întâmplat. În catedrală sunt atacaţi de un grup de ucigaşi, reuşesc cu greu să scape ajutaţi de-o tipă aparent aliată cu criminalii. Doamna Dragon-numită Seichan, o agentă a Breslei, o organizaţie de mercenari care lucra pentru cei care plăteau mai bine. Reuşesc să scape din ambuscadă, revin la hotel unde află că singurul supravieţuitor al masacrului, Jason, a fost ucis la spital. Îşi dau seama că trebuie să acţioneze fără a spune nimănui unde merg şi ce au de gând, pentru că nu ştiu în cine mai pot avea încredere.

    Vigor le povesteşte despre ”Curtea Dragonilor” care nu are ca tel descoperirea lui Dumnezeu, ci dobândirea puterii şi vor să impună o nouă Ordine Mondială, ferm convinşi că sunt ”genetic superiori şi sortiţi, din naştere, să fie stăpânii lumii.” În sânul bisericii erau grupuri care credeau în “Evanghelia după Toma” şi cei care se conduceau după “Evanghelia lui Ioan”. Toma se crede că ar fi fost şi cel care i-a botezat pe cei trei magi. Vigor ajunge la concluzia că în atacul de la Koln şi apoi incendierea bisericii de la Milano, era mai mult decât simplă dorinţă de-a fura moaştele.

    Agenţii cercetează mostrele, aflând din ce material sunt oasele, apoi pe baza indiciilor pornesc căutările care îi duc la Milano, Roma, Alexandria, Elveţia, Vatican. Intervin şi alte personaje importante sau mai puţin importante, dar fiecare cu rolul lui de-a ne ajuta să desluşim povestea: Raoul conducătorul dragonilor, doctor Alberto Menardi fost prefect şef al arhivelor Vaticanului, amator de experimente ca într-un lagăr nazist, bunica –nonna lui Rachel al cărei rol este halucinant, cardinalul Sperra care o angajase pe Seichan ca agent dublu să ajute Sigma, generalul Rende şeful poliţiei din Roma, de fapt Imperatorul Curţii Dragonului, Logan Gregory adjunctul lui Painter şi spion al dragonilor.

    Multe urmăriri, cercetări, crime, cruzime inutilă, lupte fără rost, toate în numele lăcomiei şi dorinţei de putere, dar mai ales al ideii de “rasă pură”. Rămâi uimit, citind cartea, de deznodământul poveştii, de rolul complicat al personajelor, de motivaţiile comportării lor. Sigur că până la urmă se face dreptate, se găsesc şi se pedepsesc vinovaţii, se dezleagă misterele, se înfiripă şi o poveste de dragoste, dar pentru a afla toate acestea trebuie să citeşti cartea.

    Mi-a plăcut stilul alert, abundenţa de dialoguri, luptele descrise cu multă măiestrie, îmbinarea istoriei, religiei cu ştiinţa şi cu fantezia. La fel ca Steve Berry, şi James Rollins ne spune în notele autorului de unde s-a inspirat, indicându-ne cărţile sau studiile respective. La final am fost perfect de acord cu părerea lui Steve Berry despre roman: ”Un ritm ameţitor, plin de forţă”.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

Shantaram, de Gregory David Roberts-Editura All

Traducerea: Raluca si Christian Tanasescu

Editura: All

Număr pagini: 890

,,Un roman unic, îndrăznet şi remarcabil, care va lua cu siguranţă prin surprindere până şi cea mai excentrică imaginaţie”. Elle

   ,,Un roman amplu, inteligent, plin de personaje vibrante. Dar Bombay-ul în sine este cel mai puternic personaj din Shantaram, iar dragostea lui Roberts pentru India şi pentru oamenii ei este cât se poate de evidentă”. THE WASHINGTON POST

   Gregory David Roberts s-a născut în 1952, în Melbourne, Australia, şi o bună parte din viaţă a fost fugar. După ce a divorţat şi a pierdut şi custodia fiicei sale, a devenit dependent de heroină şi a început să jefuiască bănci pentru a-şi susţine dependenţa. A fost prins şi închis, dar a reuşit să evadeze în 1980. Din 1982 până în 1990, a trăit în India, experienţă care stă la baza romanului Shantaram.
A înfinţat o clinică gratuită într-una dintre mahalalele Bombey-ului, a fost închis în India timp de patru luni, apoi a fost recrutat de către mafia locală pentru diverse afaceri ilegale, printre care trafic cu aur şi paşapoarte false. În 1990, a fost prins în Germania şi extrădat în Australia, unde a petrecut şase ani de închisoare. În această perioadă, Roberts a scris Shantaram. Deşi manuscrisul a fost distrus de 2 ori, a continuat să îl rescrie. Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi şi vândută în aproape patru milioane de exemplare.

   O carte cu o poveste uriaşă, copleşitoare şi irezistibilă. Shantaram e o adevărată epopee. Un adevărat magnat de idei, obiceiuri, tradiţii, o realistică viaţă a Indiei. Cititorul rămâne copleşit pur şi simplu, iar nevoia de a şti mai multe, te face să dai pagină după pagină pentru a afla mai multe despre personajul nostru şi despre India.
Lin, un australian evadat din închisoare care a rupt orice legătură cu familia şi prietenii ajunge în Bombay, unde se va ascunde ani buni de autorităţile internaţionale.

,,Mi-a luat mult timp şi am străbătut aproape întreaga lume până am aflat ceea ce ştiu acum despre dragoste, despre destin, despre alegerile pe care le facem, însă esenţa acestor lucruri m-a lovit într-o clipă, în timp ce eram înlănţuit de un zid şi torturat. Însă atunci când tresari spintecat de muşcătura lanţurilor, când asta este tot ce ai, acea libertate pare să fie un univers de posibilităţi. Iar alegerea pe care o faci, între a urî şi a ierta, poate deveni povestea vieţii tale.
A mea este lungă şi ticsită. Eram un revoluţionar care îşi pierduse idealurile în heroină, un filozof care îşi pierduse integritatea în nelegiuiri şi un poet care îşi pierduse sufletul într-o închisoare, sărind peste zidul din faţă, printre două turnuri de pază, am devenit cel mai căutat om din ţara mea. Norocul a fugit cu mine şi m-a însoţit în toată lumea, până în India, unde am intrat în rândurile mafiei din Bombay. Am fost traficant de arme, contrabandist şi falsificator. Am fost legat în lanţuri pe trei continente, bătut, înjunghiat, înfometat. M-am dus la război. Am stat în bătaia puştilor duşmanilor.”

    Prima întâlnire cu India este memorabilă pentru Lin. Din aeroportul modern plin de călători prosperi şi cu ţeluri precise, Lin vede înşirate de-a lungul drumului pe unde trecea cu autobusul, hectarele de mahala, care se întindea cât vedeai cu ochii. Erau adăposturi chinuite, încropite din zdrenţe, resturi de plastic şi hârtie, din rogojini de trestie şi beţe de bambus. Erau supravieţuitori, cei goniţi din satele lor de baştină, de sărăcia, foametea şi vărsările de sânge. Cinci mii de supravieţuitori soseau în oraş în fiecare săptămâna, săptămâna de săptămâna, an de an. În aer plutea un miros deosebit cu aromă acră de speranţă, opusul urii. Mirosea agitaţia, somnul şi risipa a mai mult de şaizeci de milioane de animale, mai mult de jumătate fiind oameni şi şobolani.

”Acum ştiu că era mirosul dulceag şi transpirat al speranţei, opusul urii: şi, în acelaşi timp, aroma acră şi înăbuşitoare a lăcomiei, opusul mirosului iubirii. Era mirosul zeilor, demonilor, imperiilor şi civilizaţiilor care înfloresc şi decad. Mirosea a inimi frânte, a lupta pentru supravieţuire, a eşecuri şi iubiri care ne fac mai curajoşi. Mirosea a zece mii de restaurante, a cinci mii de temple, altare, biserici şi moschei, a o sută de bazaruri care vând numai parfumuri, codimente, tămâie şi flori proaspăt tăiate.
Apoi erau oamenii. Asamezi, jaţi, punjabieni; cei din Rajasthan, Bengal şi Tamil Nadu; cei din Pushkar, Cochin şi Konarak; casta războinicilor, a brahmanilor, a intangibililor; hinduşi, musulmani, creştini, budişti, persani zoroastrieni, jainişti, animişti; piei albe şi negre, ochi verzi, căprui-aurii şi negri; toate feluritele chipuri şi forme ale acelei extravagante diversităţi, acea incomparabilă frumuseţe numită India.”

   Întâlnirea cu ghidul Prabaker va duce la o încredere reciprocă şi o viitoare prietenie durabilă. Acesta îl va învaţă cu timpul ce înseamnă valoarea adevăratei prieteni.
La început, Lin însoţit de ghid va vizită tot ce este de văzut în oraşul turiştilor (partea acceptabilă a Bombay-ului), iar mai târziu, îl va duce în cartierele sărace. Când va fi dus la târgul de sclavi cu copii, cei care au supravieţuit ciclonului din Bengalul de vest, de seceta din Orissa, de epidemia de holeră din Haryana, de luptele de secesiune Punjab. Lin se declara revoltat. Copii născuţi din urgie, recrutaţi şi cumpăraţi de cercetaşi, veneau până la Bombay cu trenul, de cele mai multe ori singuri, pe distanţe de mii de kilometri. Prabaker îl linişteşte, este ceva normal aceste târguri, băieţii care erau de vânzare aveau să lucreze ca jochei de cămile în Arabia Saudită şi statele din Golf, unii avea să fie schilodiţi sau să moară în cursele de cămile organizate de şeicii bogaţi. Fetele puteau lucra în gospodării în întregul Orient Mijlociu, unele aveau să fie folosite pentru sex.
Aglomeraţia din cel mai aglomerat şi murdar oraş de pe Glob îi va face să se ferească de a nu fi lovit sau strivit de taxi sau autobuz. Într-o asemenea situaţie se află şi Lin când va întâlni iubirea vieţii lui (eu mai degrabă tind să cred -coşmarul vieţii lui):

,,Două mâini m-au prins de braţ la nivelul umărului şi m-au tras înapoi, în timp ce un enorm autobuz cu etaj a trecut în viteză pe lângă mine. Autobuzul m-ar fi omorât dacă acele două mâini nu m-ar fi oprit, aşa că m-am întors să văd faţa salvatorului meu. Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. Subţire, cu un par lung până la umeri şi cu pielea palidă. Deşi nu era înaltă, umeri ei laţi şi ţinuta dreapta, cu picioarele bine înfipte, îi dădeau un aspect fizic foarte hotărât. Purta pantaloni de mătase, traşi pe glezne, pantofi negri, cu toc jos, o cămaşă largă din bumbac şi un şal mare, lung, din mătase.
Esenţa a ceea ce un bărbat ar trebui să iubească şi de care ar trebui să se teamă era acolo, încă de la început, în zâmbetul ironic care înflorise şi crescuse în arcuirea buzelor ei pline. Era mândrie în acel zâmbet şi încredere în formă nasului ei fin. Fără să ştiu de ce, mi-am dat seama că mulţi oameni îi confunda mândria cu aroganţa şi încrederea pe care o afişa-indiferenţă. Eu n-am făcut acea greşeală. Ochi mei se pierduseră, înotau şi pluteau liberi în lagună strălucitoare a privirii ei hotărâte. Avea ochi mari şi extraordinar de verzi. Erau de un verde aşa cum sunt copacii în visele vii. Erau de un verde-marin, dacă marea ar fi perfectă.”

   Ea era Karla!
O fiinţă pe care nu prea am înţeles-o, oarecum indiferentă, inabordabilă la început. O străină venită în Bombay şi care putea fi găsită la clubul-La Leopold. De aici încolo asistăm la asimilarea cât mai multor informaţii a lui Lin. Obiceiul de a merge şi a sta la o masă cu câţiva străini care sunt mai vechi în oraş, va lega prietenie sau duşmănie, depinde. Didier, un infractor, va rămâne constant alături de Lin. Mauritio şi Modena la fel infractori, vor ajunge să dorească moartea lui Lin. Prostituatele Ulla şi Letie vor avea şi ele interesele lor cu Lin.
Deşi este o carte cu o descrieri brutale a vieţii din India, autorul nu a precupeţit nimic, avem parte şi de scene de umor care fac deliciul cărţii. Prabaker îl va duce departe de Bombay, în satul părinţilor lui. Aici vor stă câteva luni, iar Lin învaţă dialectul hindi, învaţă că niciodată nu trebuie să facă baie dezbrăcat,î nvaţă respectul faţă de oameni.

   Când cei doi se vor întoarce în oraş, Lin va fi bătut şi toţi bani luaţi. Va fi nevoit să stea în mahalaua clandestină, unde locuiesc peste 25 mii de oameni.
Mi-am dat seama că aceşti oameni sunt foarte săraci, 2 metri pătraţi acoperiţi cu plastic este o casă de lux. Lin descoperă ce înseamnă să te implici în această comunitate. Un incendiu, ajutorul dat, bandajarea unui rănit îi va aduce după sine respectul acelor oameni săraci, dar oneşti, dar şi meseria de doctor.
Am rămas uimită cât de bine sunt organizaţi acei săraci, cât de recunoscători rămân. Şeful mahalalei, Oasim, este un om corect, iar orice conflict ivit va fi soluţionat cu înţelepciune. Asistăm la pedeapsa dată unui bărbat care şi-a bătut nevasta fiind băut. În India pe cât posibil femeia nu este bătută, este protejată. Asistăm la viaţa de zi cu zi, la tineri care se nasc, iubesc şi mor în mahala. Am avut parte şi de episodul tragic al holerei, unde lupţi cu boala, dar nu o poţi învinge.

   Lin va face cunoştinţă cu lordul mafiei locale din Bombay, Abel Khader Khan. Umirea îmi este cu atât mai mare cu cât acest mafiot ştie să fie temut, dar şi respectat în acelaşi timp. Ştie să facă şi dreptate, iar când poate ajuta o face. Interesant este că, Mafia indiana este deosebit de spirituală, discuţiile lor primează în jurul religiei, filosofiei, credinţei, setea de cunoaştere.

   Datorită unor manevre de răzbunare Lin va fi arestat, iar cele 4 luni petrecute în închisoarea din India lasă urme adânci. Condiţiile inumane, bătaia zilnică a lui Lin, legarea în lanţuri, îl va face să ajungă de la nouăzeci de kilograme la patruzeci şi cinci. Va fi eliberat cu ajutorul lui Abdulah, şi va intra în rândurile mafiei. Va lucra în domeniul colectării valutei, în mafia aurului şi în mafia paşapoartelor false. Va lega prietenii, va fi vânat, va vână, va pierde prieteni, unii ucişi în viaţa dura din Bombay. Deşi va câştiga bani buni, va săvârşi numeroase fărădelegi. Lin nu va înceta să ajute pe cei din mahala şi pe cei care îi cer ajutorul. Nu va înceta să caute vinovatul pentru arestarea sa din India. Oare îl va descoperi?

   Se pare că sosirea lui şi faptele desfăşurate ulterior au fost cu un scop, chiar pentru lordul mafiei. De la sosirea în Bombay, i s-a atribuit un rol pe care îl va afla mult mai târziu.
Aş putea să spun foarte multe despre această carte, multe tradiţii, corectitudinea indianului sărac, dar şi ura faţă de cei care săvârsesc accidente. Va descoperi ce înseamnă să fii indian.

,,Aşa ţinem noi toată ţară asta la un loc, cu inima. Două sute de limbi şi un miliard de oameni. India este inima. Sufletul care ne ţine la un loc. Nu există niciun loc în lumea asta cu un popor ca al meu, Lin. Nu există suflet ca cel indian.”

   Viaţa indiană prezentată de la cel sărac până la cel bogat, inclusiv şi lumea filmului de la Bollywood, corupţia la cel mai înalt nivel, poliţiştii care sunt mâna în mâna cu mafia, păcălirea la sânge a străinilor veniţi în vizită, războiul împotriva ruşilor de la graniţa cu India, unde Lin va participa, toate acestea le puteţi citi în aproape 900 de pagini de India pe care vă las să le descoperiţi singuri şi să reflectaţi la diverse lucruri.

Nota mea este 10.
Sunt nerăbdătoare să aflu ce se mai întâmplă în volumul doi-UMBRA MUNTELUI

Editura All

Cartea Shantaram, de Gregory David Roberts a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura All

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

by -
7

Tentaţii, de Corina Ozon-Editura Herg Benet

An apariţie 2016

Număr pagini 233

     Să ne imaginăm pentru câteva momente că ne aflăm cu toţii într-un cerc. Nu putem trece dincolo de linia sa şi ne simţim ca şi cum s-ar închide din ce în ce mai mult, iar aerul pare a se împuţina. Singura şansă de a scăpa din această capcană este să spunem „Da”, un da ferm către SCHIMBARE. Acest cuvânt este doar unul singur, dar poate conduce la atât de multe transformări cum nici nu ne putem închipui. Unde ar trebui să intervină acesta? În viaţa noastră, în rutină. Nu trebuie să ne lăsăm acaparaţi de repetiţie, ci să ne avântăm, uneori, şi către noutate. Acestea le-am aflat citind volumul Corinei Ozon. La început nu am înţeles cartea, nu credeam că are să mă atragă, dar lăsând şi iar lăsând filele în urmă am ajuns să îmi schimb părerea.

     Mai întâi, cine este Corina Ozon? În anul 2014 a debutat cu romanul „Zilele amanţilor”, carte începută pe blogul personal, în stadiul de postare. În scurt timp, acesta a avut un succes fenomenal. În anul 2015 au urmat cele două continuări, „Nopţile amanţilor” şi „Amanţii 3.0”. Autoarea este originară din Timişoara, trăind în prezent în Bucureşti, are 10 ani de jurnalism de investigaţie în presa scrisă(ziarul Ora) şi televiziune (Antena 1). Este absolventă a Programului MBA INDE-CNAM Paris, promoţia 2010 şi mamă de studentă, Iulia, acestea fiind cele două lucruri cu care se mândreşte cel mai mult, alături de reuşitele din plan literar.

     „Tentaţii” se deschide cu vorbele unui şef furios către asistenta mult prea obişnuită cu reacţiile acestuia „Marleno, unde naiba e dosarul ăla cu licitaţiile?” şi replica acesteia spusă, bineînţeles, în gând „Sunt Marlena, ţărănoiule! Nu Marleno…”. Personajul principal este Marlena, asistentă manager la o firmă. Este căsătorită, are doi copii, o fată şi un băiat şi…totul pare perfect. OARE AŞA SĂ FIE? Când întrebi o femeie dacă ar schimba ceva la viaţa ei trebuie să  asculţi ceea ce spune, ca mai apoi să desluşeşti ce anume gândeşte cu adevărat „Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş schimba cam tot. Sigur, dacă cineva mă întreabă ce aş schimba, răspund că aproape nimic, că sunt mulţumită, fericită cu viaţa mea aproape per-fec-tă. Cum să spun în gura mare că ceva nu merge bine? Că sunt plictisită de modul în care trăiesc, de rutina în care mă cufund, că mă enervează soţul care sforăie şi nu dansează?”. În primul rând: este mulţumită de slujba ei? Nu prea; Marlena terminase Politehnica, „Proiectări la Construcţii”, dorise iniţial să devină arhitect, dar părinţii nu au vrut să o susţină. Când a terminat facultatea nu a putut nici de astă dată să facă ceea ce şi-a dorit fiindcă nu găsise un post liber de inginer. În familie situaţia nu se schimbă. S-a căsătorit din inerţie: după ce a rămas însărcinată a fost cerută în căsătorie, fără să ştie cu adevărat ce reprezintă dragostea. Copiii o iubesc, dar uneori răbufnesc fiindcă părinţii nu le dau mai mult, iar acest mai mult ar trebui să se materializeze în excursii şi bani.

     Ce face Marlena? Hotărăşte că e vremea să „ îmbrace” şi ea  imaginea lui Mariylin Monroe, să fie un ideal. Vrea acea schimbare „iar în secunda aceea am realizat că nu mă gândisem niciodată la o schimbare. Adică să şi fac ceva concret. Este interesant cum oamenii râvnesc la confort şi comoditate, dar apoi doresc să facă schimbări.”. Cum o va realiza? Îşi va face o nouă coafură, va ieşi în oraş cu un bărbat mai tânăr decât ea, va cunoaşte un dramaturg într-o gară ce aminteşte de Orient Express şi care vorbeşte despre fizica cuantică „două particule care s-au întâlnit şi apoi s-au despărţit vor fi legate indiferent de distanţă”. Trebuie să realizeze totul treptat, află despre propria persoană mai multe, se redescoperă cu ajutorul celor din jur: creatoarea de rochii care o aruncă dincolo de zidul pe care îl ridicase pentru a se proteja „femeile se apropie prin trecuturi dureroase. De fiecare dată când se întâlnesc, îşi vor căuta punctele de răscruce pe care şi le vor împărtăşi, adevăraţi stâlpi de rezistenţă în vieţile lor. Nu vor începe prin a-şi relata poveştile fericite”; doamna din metrou care vede în animale o cale de a-i cunoaşte şi pe oameni; şeful său mereu posomorât; băiatul care dorise să îşi pună capăt zilelor; femeia care era mereu bătută de prietenul său şi mulţi alţii. În fond ce sunt oamenii fără oameni? Ei se ajută reciproc fără să conştientizeze acest lucru. Marlena i-a ajutat şi dânşii nu au uitat să o îndrume, dar cum anume poate ea să întoarcă anii înapoi pentru a avea ceea ce îşi doreşte cu adevărat? Răspuns: nu poate, dar merită încercat şi, de ce nu, să reuşească să arunce mingea în fileu pentru VIITOR.

    Opera este redactată la persoana I. Acţiunea urmăreşte un singur fir narativ, al vieţii lui Marlena. Naratorul este omniscient, omniprezent, obiectiv. Pe alocuri se remarcă o tentă de introspecţie fiindcă personajul doreşte să se redescopere, îşi analizează sentimentele şi comportamentul „mă comportam ca la liceu, aceeaşi nesiguranţă pe mine ca atunci, aceleaşi temeri şi fixaţii”. Personajul principal este complex şi se autocaracterizează, se observă caracterizarea indirectă prin gestică şi directă de celelalte personaje „nu eşti banală deloc…eşti o femeie deosebită…vreau să-ţi văd ochii şi zâmbetul!”. Lucrarea se centrează pe personaj, descrierile spaţiale fiind în număr redus.

    Ce are să se petreacă cu Marlena? Ea spune şi acţionează, vrea să trăiască „din nou”. Oare gândim şi noi că „e permis orice, cât timp nu faci rău cuiva şi nu ai regrete” şi ar trebui să acceptăm cu bucurie acele câteva cuvinte pe care le auzim destul de rar „cred că mereu te-am iubit pe tine”…?

Editura_Herg_Benet

Cartea Tentaţii, de Corina Ozon a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
8

Parada de Paşte, de Richard Yates

 

Data apariţei: ianuarie 2016

Număr pagini: 240

Editura: Litera

 

Descriere:

    Încă de mici, Sarah şi Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înţeleaptă şi mai statornică, şi îi invidiază relaţia cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viaţă este mai puţin sigură şi convenţională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deşi legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanţa dintre ele creşte, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

Părerea mea:

    “Parada de Paşte” este o carte care analizează relaţiile personajelor principale, reieşind la suprafaţă caracteristicile acestora.

   V-aţi imaginat vreodată cum ar fi dacă aţi mai avea un frate sau o soră şi să nu aveţi nimic în comun, decât părinţii? Ei bine, surorile Grimes, Sarah şi Emily, se află în această situaţie şi cu trecerea timpului (un factor important fiind diferenţele dintre ele) relaţia lor se degradează foarte mult, între cele două protagoniste formându-se un zid mare care le desparte.

Titlul face referire la o şedinţă foto a lui Tony şi Sarah, îmbrăcaţi în costume vechi, pentru o paradă specială.

   Cartea debutează cu o vizită a surorilor Grimes, Sarah şi Emily, la locul de muncă al tatălui lor, în redacţia marelui ziar “The Sun”. Părinţii surorilor sunt divorţaţi, fetelor li se face dor de tată foarte des, şi astfel petrec după-amiezi frumoase împreună.

   Esther Grimes, sau Pookie, era mama fetelor, o femeie scundă şi activă. Datorită locului său de muncă instabil, trebuie să se mute des dintr-o zonă în alta, respectiv dintr-o casă în alta, surorile abia mai apucând să se obişnuiască cu noii colegi de la şcoală, că hop, mâine se mutau iar. Pe scurt, o adevărată cursă pentru un trai mai bun.

   Trebuie menţionat faptul că romanul povesteşte viaţa celor două fete încă de când erau mici şi până ce s-au transformat în femei mature. De asemenea, de-a lungul cărţii sunt inserate pasaje cu întâmplări care s-au petrecut cu mult timp în urmă, dar care sunt readuse în atenţia cititorului pentru a se familiariza cu caracterele personajelor.

   La vârsta adolescenţei, micuţa Emily Grimes deja are o duzină de iubiţi în spate, pe când Sarah, o fire calmă şi precaută nu a cunoscut niciun băiat cu care să facă dragoste. Deci, este o fire rezervată.

   Emily avea în mare parte relaţii pasagere, de câteva ore, o noapte, câteva nopţi sau câteva zile. Rar se întâmpla ca o relaţie de a ei cu un băiat să dureze câteva luni.

 Cele mai longevive relaţii ale fiicei mai mici a familiei Grimes, au fost cu:

– Andrew Crawford, un bărbat care nu dorea să facă dragoste cu Emily, prea des, fiindcă nu prea-i plăcea de ea, considerându-o urâtă şi cu neatrăgătoare.

– Jack Flanders, de departe cea mai lungă relaţie a lui Emily cu un bărbat. Un bărbat liniştit căruia îi plăcea să-şi petrecă timpul alături de iubita lui, Emily. Plimbările lungi prin parc şi activităţile realizate împreună îi făceau să se simtă bine unul în compania celuilalt. Pe Jack Flanders l-a cunoscut în redacţia “Food Field OBSERVER”, la locul de muncă a lui Emily.

   Pe la vârsta de douăzeci şi ceva de ani, Sarah Grimes se îndrăgosteşte de Tony, o fire dură, care munceşte mult pentru familia lui.

Împreună cu Tony, Sarah a avut trei copiii: Peter, Eric şi un anume Tony Junior, tustrei băieţi.

   Faţă de sora ei. Sarah s-a căsătorit cu primul bărbat pe care l-a iubit. Existând certuri între ei şi uneori bătăi, Sarah îndura fără să se plângă prea mult, de fiecare dată reîntorcându-se în braţele lui Tony, spunând că îl iubeşte. Aceste certuri şi bătăi vor degrada starea morală şi interioară a lui Sarah, având consecinţe grave.

   Emily, pune capăt relaţiei dintre ea şi Jack Flanders, aceasta refugiindu-se în braţele altui bărbat, total necunoscut pentru ea, fiind beată criţă când s-a culcat cu el. Bărbatul iese din anonimat, iar cititorul află că îl cheamă Ted Banks. Tot aşa viaţa lui Emily este mereu instabilă şi total dezordonată.

   Mama fetelor, Pookie, duce şi ea o viaţă dezordonată cu fiecare zi care trece îmbătrânind din ce în ce mai vizibil. Alături de şase sticle de whisky goale, Esther este găsită în comă, în camera ei. Din cauza alcoolului într-o cantitate mult prea mare în sângele ei, se trezeşte şi spune vorbe fără sens, delirând. Având în vedere situaţia degradantă în care se află mama lor, surorile Grimes sunt nevoite să o interneze într-un centru medical.

  Supărată pe viaţa grea petrecută alături de soţul ei, după o discuţie cu sora ei, Sarah se îmbată. Având o rezervare la un faimos eveniment public în seara aceea, Tony a invitat-o şi pe Sarah, dar găsindu-o beată o bate foarte tare, până ce sângele îi izvorăşte din răni. După această agresivă şi nefericită întâmplare, Sarah se împacă din nou cu soţul ei  bătăuş, susţinând afirmaţia pe care am mai scris-o mai sus, că îl iubeşte şi nu poate trăi fără el. De asemenea, în tot amalgamul de acţiuni şi întâmplări, băieţii familiei lui Tony cresc, făcându-şi iubite şi mai apoi căsătorindu-se cu alesele inimilor lor.

Viaţa activă a lui Emily continuă cunoscând un bărbat bogat pe nume Howard.

   Sarah moare, în urma unei aşa zise “boli la ficat”, însă Emily, sora ei, nu-l crede pe Tony şi nici măcar pe copiii lui, ci crede că însuşi Tony a omorât-o, folosindu-se de boala la ficat ca de o scuză. După moartea lui Sarah, moare şi Esther Grimes, mama fetelor, în centrul medical.

Peter, fiul lui Tony şi al regretatei Sarah, devine preot şi se oferă să o înmormânteze pe bunica lui, Esther Grimes.

   Cu trecerea timpului, Tony s-a recăsătorit cu Vera, proprietara unui restaurant mic, urât şi neprimitor. Emily se desparte de Howard, proprietarul firmei care colabora cu agenţia la care lucra Emily. Fiind neatentă şi făcând munca într-un mod mai slab decât până atunci, Emily este concediată de şefa ei, o persoană care cu câteva luni înainte îi era cea mai bună prietenă.

   Îl va acuza Emily pe Tony de moartea surorii ei? Va trăi oare Emily o viaţă mai bună şi mai stabilă, cunoscând un nou iubit şi căsătorindu-se cu el? Răspunsurile le găsiţi, bineînţeles, în carte.

   Bogată în acţiune, cu o structură bine formată, “Parada de Paşte” reuşeşte să menţină cititorul în mrejele ei până la ultima pagină.

V-o recomand cu drag! Lecturi plăcute, dragilor!

editura-litera

Cartea Parada de Paşte, de Richard Yates a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
7

Gregor Pământeanul (seria Cronici din Subpământ, volumul I), de Suzanne Collins

Editura Nemira, 2016

Titlu original: Gregor the Overlander (2003)

Colecţia: Nemi

Număr pagini: 310

Un războinic pământean, un fiu al Soarelui

Aducătorul luminii poate e sau poate nu-i

   Pornind de la ideea de joc și joacă, Gregor Pământeanul e așa cum trebuie să fie orice carte pentru copii: palpitantă, cu personaje- eroi ai binelui, în luptă cu forțe întunecate, pe care trebuie să le învingă, cu lecții de viață legate de principalele calități pe care lectorii juniori trebuie să și le însușească: empatie, determinare, loialitate, simț al răspunderii față de familie etc.  Ideea romanului i-a venit autoarei  gândindu-se la Alice în Țara Minunilor și cât de pastoral li s-ar părea copiilor din New York să cadă într-o gaură de iepure, într-un oraș unde mai degrabă poți cădea într-o gaură de canal.

   Gregor, personajul eponim și titular, este un băiat obișnuit de 11 ani, din New York,  timid și cuminte, devenit bărbatul familiei de când tatăl a dispărut în chip misterios, în urmă cu 2 ani. Viața familiei este grea, Gregor renunță la tabără pentru a avea grijă de surioara lui și de bunica senilă, în timp ce mama se străduiește să aducă un salariu în casă. Într-o zi, în timp ce se aflau în spălătoria din subsolul blocului de locuit, Gregor și Boots cad într-o gaură de ventilație și ajung în întunecatul Subpământ, o lume stranie, populată de personaje animaliere gigantice și de oameni. Regina Luxa avea cu pielea atât de palidă încât i se vedea fiecare venădin corp.[…] La început, i s-a părut că avea părul cărunt, ca al bunicii lui, dar nu era așa. Avea mai degrabă culoarea argintului, un fel de blond cu o nuanță metalică.

   Dorindu-și să se întoarcă la familia lui, încearcă să evadeze în timpul nopții și, cu această ocazie, află că prezența lui în Subpământ nu este întâmplătoare, ci pare să împlinească o profeție foarte veche, despre un tânăr din lumea de sus, care va veni să salveze subpământenii.

Luați aminte, subpământeni, de un fir de păr timpul atârnă.

Vânătorii sunt vânați, apa albă în roșu stă să curgă.

Rozătoarele vor lovi spre a celorlalți exterminare.

Speranța celor fără de speranță stă în căutare.

 

Un războinic pământean, un fiu al Soarelui,

Aducătorul luminii poate e sau poate nu-i.

Dar adunați-vă vecinii și chemarea-i ascultați

Sau șobolanii neîndoielnic ne vor devora pe toți.

 

Doi de pe Pământ, doi din Subpământ, din neam regesc,

Două zburătoare, două târâtoare,

Două țesătoare se învoiesc.

O rozătoare alături, unul înainte pierdut.

Și opt vor rămâne după ce restul se duc.

 

Ultimul trebuie să aleagă de partea cui e.

Soarta celor opt în mâinile lui e.

Așa că urați-i să aibă grijă, să se uite unde să sară,

Căci viața poate fi moarte și moartea viață poate da iară.

    Profeția-ghicitoare este dezlegată treptat, pe măsură ce se consumă evenimentele. După cum se poate observa, aceasta nu precizează dacă pământeanul este într-adevăr cel care ( și dacă) va salva orașul Regalia.

   Dorința de a ajuta și posibilitatea de a-l afla pe tatăl său încă în viață (despre care auzise că este ținut prizonier de șobolani), îl determină pe Gregor să-și accepte rolul salvator. Timid și lipsit de curaj la început, el trece prin probe care, pe lângă faptul că au ca scop salvarea lumii subpământenilor de șobolani, îi asigură condiția de erou. Din această perspectivă, Gregor Pământeanul este un bildungsroman.

   Romanul urmărește structura clasică a textelor epice de mare întindere, acțiunea se intensifică gradat, devine palpitantă și te convinge să nu mai lași cartea din mână, până la ultima pagină, indiferent ce vârstă ai. Este o lectură facilă, dar antrenantă. Autoarea creează o lume fantastică memorabilă, cu personaje și detalii absolut fermecătoare.

   Liliecii (zburătoarele) sunt prietenii înaripați ai oamenilor, în culori de la galben pai la negru, cu o anvergură a aripilor de peste un metru și jumătate. Au darul vorbirii (ca toate viețuitoarele din Subpământ) și se află mereu la locul potrivit.

   Gândacii (târâtoarele) sunt creaturi de cel puțin un metru și douăzeci de centimetri înălțime și își doresc, la fel ca ceilalți, să scape de criminalii șobolani, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la un dejun copios, ca cel format din oameni veniți din lumea de sus.

   Păianjenii (țesătoarele) au șase ochi negri, mărgelați, picioare țepoase și niște fălci uriașe care se terminau cu colți curbați, ascuțiți.

Gândacii fuseseră ciudați, liliecii intimidanți, dar… șobolanii (rozătoarele ) erau pur și simplu înspăimântători. Așa cum stăteau pe vine, aveau cam un metru optzeci, iar picioarele, brațele, cum vreți să le spuneți, pocneau de mușchi sub blana cenușie. Însă partea cea mai urâtă dintre toate erau dinții, incisivi de cincisprezece centimetri care le ieșeau din boturile mustăcioase.

   Fiecare își joacă propriul rol în această aventură. Pe parcursul lecturii veți descoperi trădători, situații-limită, salvări spectaculoase, emoție și un dram de magie. Va reuși echipa celor nouă să salveze lumea de Subpământ de la pieire? Va reuși Gregor să-și găsească tatăl pierdut și să o ferească pe Boots din calea pericolelor? La aceste întrebări veți afla răspuns dacă veți citi romanul!

sigla Nemira

Cartea Gregor Pământeanul (seria Cronici din Subpământ, volumul I), de Suzanne Collins a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Noaptea de foc,de Eric-Emmanuel Schmitt

    Acum, după ce am dat ultima pagină, nu știu ce să spun. Că mi-a plăcut nespus nu ar fi suficient. Această minunăție de carte te zdruncină din adâncul sufletului, te macină picătură cu picătură, culminând cu o furtună de nisip. Ești acoperit din cap până-n picioare, simțurile îți sunt inundate și te topești sub acțiunea soarelui dogoritor. Focul te învăluie ca o mantie distructivă și protectoare, deopotrivă. Asculți liniștea nopții și lași să-ți curgă o lacrimă pe obraz…

   ,,O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale imaginației cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci când nu pornește la drum cu nici o așteptare, călătorul nu va vedea decât ceea ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă și-a format deja în închipuire o imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii și, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul și viitorul; și chiar dacă ar suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos și l-ar îmbogăți oricum, spre deosebire de un simplu proces-verbal.”

   În această ultimă carte, Schmitt alege să facă o dezvăluire, alege să împărtășească o experiență ce i-a marcat existența odată pentru totdeauna. La vârsta de doar 28 de ani a renăscut din propria cenușă asemenea păsării Phoenix. S-a născut din nou în deșert, fiind o altă persoană, una care a descoperit niște taine ale acestei lumi complicate. Iar totul a început cu o propunere venită din partea regizorului Gerard de a face un film despre Charles de Foucauld. Tânărul conferențiar din Lyon a acceptat fără să știe că viața și divinitatea aveau să-i ofere o lecție.

Citiţi articolul integral pe Mes Passions

In Tempora, de Andreea Blându-Librex Publishing

Editura: Librex Publishing

Pagini: 260

   Tânăra autoare Andreea Blându și-a făcut debutul la numai 18 ani cu romanul Sclipind la ultimul vagon”, un volum care, chiar dacă nu a fost exact genul meu, m-a surprins prin final și m-a făcut să îndrăgesc povestea de dragoste dintre Nidia și Eric. Acesta este unul dintre motivele pentru care la auzul veștii că scriitoarea va publica o nouă carte, intitulată „In Tempora”, am decis că trebuie neapărat să o citesc. Și se pare că nu m-a dezamăgit. Dacă romanul de debut m-a surprins și impresionat, cel de-al doilea pur și simplu m-a dat peste cap. Am trăit fiecare pagină, fiecare sentiment resimțit de cei doi protagoniști și m-am regăsit în vorbele atât de reale, profunde și în același timp înțelepte despre viață, dragoste, relații și timp pe care Andreea Blându le-a așternut cu măiestrie în acest volum.

   Romanul „In Tempora” prezintă nu numai o poveste intensă de iubire, ci ne relatează destinul a doi oameni cu care viața nu a fost deloc blândă, care au fost nevoiți să sufere de singurătate, de abuzuri și de sentimente de neapartenență. Este o călătorie pe parcursul căreia vă veți întreba cum poate exista atâta nedreptate în lume, cum poate cineva să-și păstreze inocența și pozitivitatea când este pus față în față cu cele mai negre coșmaruri, cât de mult poate vindeca iubirea un suflet și, nu în ultimul rând, dacă timpul este îndeajuns pentru a șterge cu buretele vorbe, sentimente și amintiri.

   Înmormântarea unuia dintre cei mai iluștrii judecători din România, Dumitru Voinea, reprezintă prilejul reîntâlnirii dintre Sergiu Voinea și Maia, doi foști iubiți, care cu ani în urmă s-au despărțit și nu s-au mai văzut. Această întrevedere neașteptată stârnește în ei sentimente demult îngropate în străfundurile sufletului și redeschide răni pe care le-au închis cu greutate, fumând țigară după țigară și vărsând lacrimi amare. Poți uita oare o dragoste care te-a marcat în profunzime, care te-a provocat să crești, să devii mai bun ?

   Maia supraviețuiește ca prin minune cutremurului din ’77, însă din nefericire părinții ei sfârșesc ca victime ale acestuia, iar tânăra nou-născută ajunge într-un orfelinat. Aici petrece 7 ani, timp în care este supusă unor orori greu de imaginat. Suferă de frig, de foame, de abuzuri fizice și nu are parte de nicio persoană care să-i aline suferințele și să-i șteargă lacrimile. Dar în ciuda acestor neplăceri fetița nu își pierde speranța, își păstrează sufletul bun, inocența și puritatea. După ani de chinuri este găsită și salvată de bunicul ei, care îi conturează o altă față a lumii și a oamenilor. Bătrânul are grijă de ea, îi arată ce înseamnă încrederea și o face să se simtă protejată și iubită. Însă anii trec, iar Maia ajunge să facă liceul la București. Aici ea îl cunoaște printr-o întâmplare fericită pe Sergiu, bărbatul care îi va schimba viața, care o va învăța să iubească așa cum nu a mai făcut-o niciodată și alături de care va construi amintiri pe care nici timpul nu le va putea șterge.

  Sergiu este un tânăr avocat, fiul celebrului judecător Dumitru Voinea, care este măcinat profund incapacitatea de a se ridica la nivelul standardelor mult prea înalte stabilite de propriul tată. Acesta din urmă a fost din totdeauna un om distant, avid de putere, capabil să facă orice pentru a controla absolut tot ceea ce se întâmplă atât în viața sa, cât și în cea a apropiaților săi. Această personalitate dificilă l-a determinat să fie rece și față de propriul fiu, din dorința de a-l impulsiona să se autodepășească, considerându-l mai mult un proiect decât o ființă umană, nereușind astfel decât să producă mai mult rău și să-l îndepărteze. La vârsta adolescenței, mama lui Sergiu moare. Singurul său sprijin, singura persoană capabilă să-l înțeleagă și să-i fie alături a fost smulsă de lângă el, astfel că a rămas doar cu tatăl său, din partea căruia nu a primit niciodată iubire părintească, o vorbă bună sau o îmbărbătare. Când a avut cea mai mare nevoie de el, nu a fost acolo, nu l-a susținut, iar din această cauză prăpastia dintre ei s-a făcut din ce în ce mai mare și l-a determinat pe Sergiu să facă totul împotriva dorințelor tatălui său.

„Ești un laș, Sergiu. Un laș. Ești cea mai mare dezamăgire din viața mea. Singurul meu eșec. Ești un neisprăvit! Nu știi să faci nimic bine. Mi-e rușine. Mi-e rușine cu tine.”

   Toată existența lui Sergiu, dominată de singurătate, neîncredere în propriile forțe și dezamăgiri, este dată peste cap când o cunoaște pe Maia, fata cu un suflet parcă prea curat pentru o lume atât de crudă. Chiar dacă la început nu crede că este îndrăgostit de tânără, ci doar apreciază prezența ei și discuțiile despre cărți și despre viață, cu timpul sămânța dragostei înflorește în sufletul avocatului și îl provoacă să simtă ceva cu totul nou pentru el.

   Relația dintre Maia și Sergiu începe șovăielnic, datorită unui impuls de moment al avocatului și a unei dorințe intrinseci aproape inexplicabile care mocnea în sufletul acestuia. Totuși, modul în care se dezvoltă schimbă destinul celor doi. Ei cresc, se transformă și învață să simtă unul prin intermediul celuilalt. Este o relație constructivă, dar în același timp mistuitoare, care nu numai că le oferă amintiri, simțiri nebănuite, momente de extaz, ci îi ajută să devină din nou întregi. La început amândoi trăgeau după ei umbra trecutului, a dezamăgirilor, suferințelor și visurilor frânte, însă iubirea a reușit să readucă soarele în viața lor, determinând aceste frânturi din trecut să se dizolve și să fie înlocuite de elemente plăcute, care să le provoace sufletul să tremure de fericire.

„Deseori, dragostea dintre doi oameni ia naștere din diferențele care îi separă, din misterul care îi atrage, din nevoia fiecăruia de a-și completa părțile care lipsesc cu părțile noi, pe care le găsește în celălalt.”

   Maia era măcinată de neîncredere, teamă, relativă reticență față de atașament, toate provenite din traumele și abuzurile suferite pe parcursul traiului în orfelinat. A fost expusă unui mediu toxic, în care a fost nevoită să supraviețuiască singură, indiferent de gradul de umilință sau de caracterul sălbatic al comportamentelor surprinse în cadrul interacțiunii cu ceilalți copii. Totuși, salvarea a venit din partea bunicului său, cel care nu i-a permis să cadă pradă devianțelor, oferindu-i educație și suport. Însă chiar și așa, undeva în adâncul ei au rămas îngropate ororile trecutului.

„Pe mine nu mă va doborî niciodată un uragan, dar o adiere m-ar putea distruge oricând. Întotdeauna iluziile mărunte, aproape inexistente, acele amintiri aproape uitate, ascunse atât de bine în adâncul sufletului…întotdeauna a

cele bucăți minuscule din mine au avut asupra mea un efect mai puternic decât orice rațiune.”

   La polul opus în avem pe Sergiu, pe care viața l-a învățat să traiască încrâncenat, să fie răzvrătit împotriva propriului tată și să blameze caracterul nedrept al lucrurilor. Pe el trauma din adolescență l-a provocat să se revolte. Spre deosebire de tânără, Sergiu nu și-a păstrat inocența, bunătatea, ci și-a deschis sufletul în fața durerii și a întunericului și s-a lăsat mistuit. Dar salvarea lui este Maia, alături de care descoperă puterea vindicativă a iubirii.

„Știi cum te simți atunci când nu ți-e teamă? Ești puternic, ești propriul tău stăpân, propriul tău Dumnezeu, dar în același timp, ești cea mai slabă și neînsemnată ființă din lume, pentru că nu mai ai nimic.”

   În viață rămânem de multe ori captivi în trecut, încercăm să derulăm continuu în minte amintiri demult trecute, străduindu-ne cu disperare să le menținem vii, dar nu ne dăm seama că tocmai această legătură cu ceva care s-a terminat ne provoacă mai mult rău decât bine. Astfel că trebuie să realizăm la timp că singura modalitate prin care vom putea să privim spre trecut, este că devenim conștienți de prezent și să ne împăcăm cu trecutul. Numai așa vom putea merge mai departe fără regrete.

   „In Tempora” este un roman care m-a zguduit din temelii și m-a făcut să realizez că uneori iubirea nu este de ajuns pentru a menține o relație, oricât de puternică ar fi ea. V-o recomand cu căldură deoarece este genul acela de carte care vă va da impresia că v-a citit direct în suflet și a reușit să adune între paginile sale sentimentele și gândurile voastre. Povestea de dragoste dintre Maia și Sergiu vă va permite să faceți o călătorie înăuntrul vostru pentru a vă putea vindeca de propriile regrete și a vă oferi șansa să vă eliberați de trecut.

Pentru a vă ispiti și mai mult, vă mai las câteva citate care mi-au plăcut:

„De ce nu putem să uităm pur și simplu? De ce trebuie să regăsim, împrăștiate peste tot, rămășițele sufletului pe care îl credeam vindecat? Să fie o șansă pe care ne-o dă viața pentru a le aduna? Sau e doar modul ironic prin care timpul vrea să ne arate înfrângerea anilor care au trecut?

„Timpul păstrează cuvinte vechi și apoi adaugă altele de ținut minte, de răsucit, de mestecat ironic în colțul gurii, de înghețat în vârfurile degetelor”

 

Librex.ro

Cartea In Tempora, de Andreea Blându a fost oferită pentru recenzie de Editura Librex Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

 

 

by -
9

„Atlantida mit sau realitate?”

Răpirea de Robin Cook-Editura Rao

     Robert Brian Cook “Robin Cook” s-a născut în 4 mai 1940 în New York, a studiat la Wesleyan University din Connecticut Columbia, University College of Physicians and Surgeons, la Harvard, a fost rezident la Harvard şi Boston, a fost ofiţer de marină pe submarinul Polaris, a condus laboratorul de cercetări de la Cousteau Society. Fiind şi scafandru profesionist a lucrat cu J-Y Cousteau. Robin Cook este un medic şi scriitor american, care scrie despre subiecte medicale ce afectează sănătatea publică. Este cunoscut pentru tratarea temelor medicale în genul thriller. Romanele lui tratează subiecte că: donarea de organe, tratamente de fertilitate, inginerie genetică, fertilizarea în vitro, malpraxis, transplant de organe, cercetări în domeniul industriei farmaceutice. Acţiunea se centrează de regulă în jurul spitalelor în care a lucrat. Unele dintre romanele sale au fost ecranizate pentru marele ecran şi pentru televiziune.
Romanele traduse şi la noi sunt: ”Intenţii Periculoase”; ”Risc Asumat”; ”Răpirea”; ”Şocul”; ”Marker”; ”Criza”.

   “Robin Cook ne propune în ,,Răpirea” o poveste îndrăzneaţă. O echipa de oceanografi care încearcă să cerceteze un misterios munte submarin face o descoperire uluitoare, care relansează disputele legate de controversata Atlantidă şi care schimbă tot ceea ce ştim despre viaţă pe Terra.
În ,,Răpirea” maestrul thriller-ului medical rezolva una dintre cele mai incitante enigme ale omenirii” (The New York Times)

   Întrebarea frecventă “Atlantida mit sau realitate?”, care există de când au apărut scrierile lui Platon, şi-a primit răspunsul după sute de ani de cercetări. Pământul lui Atlas a existat, iar atlanţii au creat acea civilizaţie perfect organizată şi foarte dezvoltată.

   ,,Tradiţiile scrise sau orale ale popoarelor străvechi par să confirme existenţa unei „ţări a oamenilor albi” în mijlocul Atlanticului, numită Atlan în America Centrală şi de sud, Ufa la triburile africane ashanti şi yoruba, Aaru în Egipt, Avalon la celţii britanici…Interesant de remarcat este faptul că toate aceste tradiţii, fie ele sumeriene, feniciene, egiptene, cartagineze, etiopiene, cretane, celte, africane, mayaşe, quishe, guatemaleze sau honduriene afirmă, ca şi Platon, că acesta ţară a fost distrusă de cutremure, valuri seismice şi inundaţii postglaciare într-o perioadă cuprinsă între 15.000 -8.000 i.Hr., dar grupurile scăpate din catastrofă, ca şi cele din colonii, baze navale şi contoare s-au răspândit atât în Lumea Veche, cât şi în cea Nouă, contribuind din plin la civilizarea popoarelor de acolo, aflate la început de drum.
Dincolo de dovezile argheologice incontestabile şi care se întind din Honduras şi până în Egipt, Malta şi Creta, sunt dovezile geologice (fostele albii ale fluviilor europene şi americane, ale căror urme se văd şi acum în Oceanul Atlantic) şi zoologice (migraţia anghilelor), despre care vom vorbi într-un articol separat.

   La întrebarea „Atlantida mit sau realitate?” se poate răspunde azi, cu dovezile existente. Pământul lui Atlas a existat, iar atlanţii au creat acea civilizaţie perfect organizată şi foarte dezvoltată, spre care ar merita să tindem şi noi astăzi.” (MIXDECULTURA.RO)

   Cercetările făcute au dus la descoperirea de şosele, piramide, clădiri fortificate, domuri gigantice sau platforme pe care se înălţau odată temple sau bastioane, scări făcute din blocuri imense de piatră, toate subterane. Un lucru interesant la aceeaşi latitudine cu Piramida lui Keops s-a descoperit, la 900 m adâncime, o piramidă cu două deschideri opuse, printr-o deschidere apă era aspirată prin altă expulzată. Problema a fost cercetată şi de celebrul naturalist J-Y Cousteau.

   Din toate acestea şi din colaborarea cu, Cousteau, s-a născut idea cărţii. Să vorbim puţin despre subiectul ei.
Compania Benthic Marine face cercetări de forare într-o pungă submarină de magmă, undeva la vest de Arhipeleagul Azore. Perry, directorul firmei este convins că în caz de reuşită compania va fi propulsată în fruntea cercetărilor oceanografice, sporind astfel interesul publicului în domeniul explorărilor submarine şi uşurând atragerea de investitori.
Benthic Explorer, vasul companiei, se postase pentru forări deasupra unui anumit punct al lanţului muntos submarin, lung de aproape douăzeci de mii de kilometri, care desparte Atlanticul în două.. Ruperea celei de-a treia sape de foraj şi necesitatea înlocuirii ei pornesc întreagă acţiune.

    Cercetătorii încercau să afle de ce se tot rupe sapa, din ce e compus misteriosul munte submarin. Acesta apărea ca un Vulcan inactiv, cu o crustă subterană al cărei mijloc lichefiat s-ar afla la numai 130 de m sub fundul oceanului. Dar substanţa din ceea ce părea o pungă magmatică prezenta caracteristici de propagare a sunetului identice cu acelea întâlnite în spaţiul Moho, misterioasă zonă care desparte scoarţa Pământului de mantia sa.

    Perry hotărăşte să încerce, deşi nici ruşii nici americanii nu reuşiseră să obţină primele mostre de topitură magmatică, crezând că analizele l-ar putea lămuri asupra structurii şi că s-ar putea obţine date preţioase cu privire la originea Pământului. Totuşi punga pare un spaţiu gol, existând o neconcordanţă între datele de pe radar şi cele seismice. Pentru înlocuirea sapei sunt trimişi doi scafandrii Richard şi Michael, şi batiscaful Oceanus condus de Donald Fuller, fost comandor în marină, şi de Suzanne Newel oceanograf expert, urmând să ducă şi materialele necesare. Ofiţerul vasului Mark îi propune lui Perry să meargă şi el, să vadă nemaipomenitul peisaj submarin. Scafandrii urmau să fie coborâti într-o cabina ca un clopot.

   După verificări minuţioase Oceanus este lansat. Pentru Suzanne muntele submarin este fascinant prin structura sa geologică, nişte coloane de bazalt care par făcute de mâna omului, iar vârsta rocilor era de ordinul miliardelor de ani, de aceea a şi crezut că a greşit ceva la operare sau că aparatul a greşit. Aşa că, vrea să refacă probele. După ce lasă aparatura pentru scafandrii la locul stabilit, merg să-i arate lui Perry lanţul muntos. Ajung la o crevasă, curioşi intră puţin s-o cerceteze şi sunt absorbiţi în interior, părând că are loc un seism. Pierd legătura cu vasul şi Mark trimite scafandrii să vadă dacă nu-i pot repera, dar sunt şi ei absorbiţi în adânc. Cei de pe vas sunt convinşi că a fost un cutremur şi că ceilalţi au fost victimele unei catastrofe.

   Batiscaful ajunge pe un platou, cei trei ies din el încercând să cerceteze şi să găsească urme de viaţă. Donald credea că sunt experimente militare secrete. Dau de-o încăpere unde îi găsesc şi pe cei doi scafandrii, apoi hainele se topesc pur şi simplu pe ei, ajung într-o cameră cu paturi şi adorm. Când se trezesc găsesc nişte haine uşoare de mătase, se îmbracă şi pornesc pe coridoare până la o ieşire unde văd o mulţime de oameni, frumoşi, sănătoşi, îmbrăcaţi ca şi ei.

   Sunt întâmpinaţi de doi dintre ei, Arak şi Sufa, care le explică că au trecut prin perioada de decontaminare şi că se află în Interterra, o ţară aflată dedesuptul oceanelor, în spaţiul dintre scoarţă şi mantia Pământului, o lume submarină. Află că de fapt sunt acolo de o lună, văd realizările Interterranilor, modul lor de viaţă, de reproducere, felul cum se distrează. Sunt impresionaţi de liniştea şi calmul acestora, de realizările acelei lumi, de taxiurile aeriene cu care circulau, comandate prin voce, de clonele jumătate umane-jumătate roboţi care-i serveau şi răspundeau tot la comenzi vocale. Apoi modul ciudat cum îşi manifestă iubirea, naşterea, mutarea esenţei umane în alt corp, ca un fel de “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Toate lucruri ciudate şi năucitoare pentru ei. Întâlnesc un bătrân, Harvey Goldfarb, care-şi petrecea ziua urmărind la televizor programe pământene, şi care le spune că este unul dintre supravieţuitorii de pe Titanic.

   Pentru Interterrani comportarea pământenilor este uneori amuzantă, altădată înfricoşătoare, pentru că ei nu suportă violenţa de nici un fel .Ajung în faţa Consiliului Bătrânilor, unde li se spune că au fost răpiţi pentru că aceştia voiau să afle dacă se ştie despre existenţa lor, şi de ce se forează atât de mult. Pământenii află că de fapt au fost “aspiraţi” printr-o ,,poartă”, că au existat mai multe “treceri” acum închise, că mai există şi alte oraşe şi că după perioada de acomodare îşi pot alege oraşul în care vor să locuiască, dar că în nici un caz nu mai pleacă din Interterra.

   La muzeul pământenilor, Donald vede şi batiscaful lor şi se hotărăsc să plece cu orice prêt, disperaţi că familiile lor i-ar crede morţi. Singură fiind, Suzanne alege să rămână, dar îi şi trădează pe colegii ei, de frică ca ei să nu fie omorâţi când încearcă să plece prin “poartă”.

   Ce se va întâmplă mai departe, dacă vor reuşi sau nu pământenii să scape, cum vor face, unde şi în ce vremuri vor ajunge veţi vedea dacă citiţi cartea.

    Folosindu-se de misterul Atlantidei, Robin Cook ceează o lume a fanteziei imaginându-şi unele lucruri (care, culmea, în timp s-au şi realizat), indiferent că e vorba de oameni reali sau imaginari, prezentându-i cu calităţile lor, cu virtuţile şi viciile lor.
În timp ce citeam parcă mă vedeam în ”călătoria spre centrul Pământului”, sau în submarinul din “douăzeci de mii de leghe sub mari” ale lui Jules Verne. Totul părea şi la J.Verne pură fantezie, imaginaţie şi născoceli şi totuşi…

   Mă gândeam dacă mi-ar plăcea o lume utopică ca a Interterranilor, şi am ajuns la concluzia că ar fi prea previzibilă şi plictisitoare, cu toată ştiinţa şi aparatura lor mult avansată faţă de a pământenilor.
Am citit cărţile lui Robin Cook, apărute la noi, şi pot să vă spun că, deşi fiecare tratează altă temă medicală sau cucerire a ştiinţei, sunt la fel de interesante.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

by -
21

„Nimeni nu credea că Panica se va opri, desigur. Jocul trebuia să continue Jocul mereu continua. „

 

Panica, de Lauren Oliver-Editura Nemira

Editura-Nemira ( YOUNG ADULT) 2016

Traducere-Dorina Tătăran

Titlu original-Panic 2014

Pagini-362

    Lauren Oliver s-a născut în 8 noiembrie 1982 (născută în același an cu mine), a câștigat Premiul Publishers Weekly Best Book of The Year cu  Befoe I Fall. A mai scris Delirium în anul 2011 (Nemira, 2014) Pandemonium și Requiem, o trilogie de succes.

Nimeni nu știe cine a inventat Panica sau când a început. Există mai multe teorii. Unii dau vina pe închiderea fabricii de hârtie, care pusese pe liber, peste noapte, patruzeci la sută din populația adultă din Carp, New York . …. Niciuna dintre povești nu e adevărată, oricum. La fel ca multe alte lucruri din Carp, un orășel sărac, cu doisprezece mii de locuitori, aflat la mama zmeilor, Panica începuse pentru că era vară și nu era nimic altceva de făcut acolo.”

    Ce este Panica? – este un joc, dar nu o joacă. Mai mulți tineri absolvenți se înscriu la o competiție secretă, cu probe periculoase, înfruntându-se toată vara, câștigătorul ia premiul. Anul acesta premiul are valoare de șaizeci și șapte de mii de dolari. Probele sunt hotărâte de doi arbitrii secreți, concurenții nu au voie să vorbească despre Panica, altfel sunt descalificați.

Personajele principale sunt: Heather, Bishop, Dodge, Natalie.

   Heather trăiește cu sora e Lily și Krista, mama lor. Krista e o bețivă, drogată ținând chefuri sau fiind plecată pe la petreceri cu prietenii ei bețivi. Heather are 18 ani și este matură, având grijă de sora ei. Ea are impresia că este îndrăgostită de Max, iubitul ei care o dezamăgește. Motiv pentru care într-un impuls se înscrie la Competiție. Ajunge să plece de acasă după o ceartă cu Krista, locuind cu sora ei, o vreme în mașină, ca mai apoi să locuiască la bătrâna la care lucra, având grijă de animale.

   Bishop este cel mai bun prieten al ei din copilărie, matur, pregătit să plece în toamnă la facultate. Pe parcursul competiției ambii realizează că au crescut, sunt îndrăgostiți unul de celălalt, între ei strecurându-se o mică neînțelegere, o mică gelozie. Ce rol are Bishop? aparent el doar își susține prietenii, ar putea fi arbitru?

   Natalie este prietenă cu Bishop și Heather, este oarecum naivă, visătoare, visând o carieră de actriță sau model, motiv pentru care își dorește premiul. Făcând un pact cu Heather, dar și cu Dodge concomitent, asigurându-se că împart banii, indiferent care din cei trei câștigă ea va pune mâna pe jumătate, îndeplinindu-și visul.

   Dodge este un tânăr retras, fără prieteni, ajungând în preajma celorlalți tineri fiid îndrăgostit de Nat, devin prieteni, motivul lui fiind diferit. Participă la Panica din răzbunare, Dayna sora lui vitregă a rămas în scaun cu rotile în urma jocului, considerându-l pe Luke responsabil, acum concurând împotriva fratelui său Ray.

        Nimeni nu credea că Panica se va opri, desigur.

        Jocul trebuia să continue

        Jocul mereu continua. „

   Probele sunt periculoase, cei mai slabi sunt descalificați, totul ține de control, de faptul că intri în panică și de modul cum reacționezi într-o situație periculoasă. Totul este ilegal, sunt vânați de poliție, nimeni nu trebuie să vorbească cu nimeni.

   La una dintre probe sunt nevoiți să reziste într-o casă cât mai mult, se pornește un incendiu, pierzându-și viața Little Bill Kelly, fusese plecat mulți ani în armată, rămânând afectat psihic puțin.

Cum te poate schimba un joc?

   Ei bine nu cred că se poate numi joc momentul când ești nevoit să-ți pui pistolul la tâmplă, ruleta rusească nu e amuzantă. Sau momentul când trebuie să reziști într-o cușcă cu lei zece secunde, sigur intri în panică. Dar ce spuneți de momentul când apeși pedala de accelerație păstrând aceeași bandă cu alt concurent care vine spre tine. E momentul când nu gândești limpede, momentul în care ești panicat și renunți.

  Cine renunță? Cine rămâne? Cine câștigă? Ultimii patru concurenți fiind Dodge, Nat, Heather și Ray.

  Competiția destramă sau leagă prietenii sau iubiri.

   În concluzie Panica este o carte foarte bine scrisă, nu vorbește doar de un joc. Panica este despre temeri, înfruntări, viață, dezamăgiri, secrete.

  Panica este o lectură ușoară, dar plină de adrenalină și situații imprevizibile.

Tu ce ai face cu șaizeci și șapte de mii de dolari?

Ai participa la Panica ?

„ Întotdeauna există un drum înainte sau înapoi, nu trebuie să-ți fie teamă. „

Nota mea este 10/10

sigla Nemira

Cartea Panica, de Lauren Oliver a fost oferita pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandata de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

evaluare-carte-5

Nu te împiedica de mine, te impor!, de Georgiana Vâju

Editura Quantum-2016 
Număr pagini:198

    Georgiana Vâju este o autoare în plin debut, o tânăra speranţă. Ce putea spun despre ea ar fi propriile sale cuvinte:
   ,,Cititorule, în paginile ce urmează vei găsi o fărâmă de viaţă. Nu este povestea meadacă la asta te gândeşti. Este, în schimb, presărată cu părţi consistente din mine.
Este o formă de introspecţie, despre bine şi rău, despre aici şi acum, despre oameni şi întâmplări, despre iubiri, sentimente, profunzimi şi taine ale sufletului.
Mare parte din carte am scris-o cu inima, creierul a pândit undeva în planul doi.
Cu siguranţă mulţi va veţi regăsi printre rândurile mele. Aşa este şi firesc. Pentru am scris despre oameni, nu despre himere. Am scris rânduri care mişte sufletul, -l zdruncine,  aibă impact asupra cititorului, fie el înrăit sau de ocazie.”

   Am citit cartea Georgianei în câteva ore. Povestea pare a fi una simplă şi probabil că nu va impresiona cu ceva anume. În schimb, m-au atras cuvintele simple ale autoarei, acele gânduri despre iubire. Tocmai pentru ca m-au atras mai mult aceste gânduri despre iubire, am preferat să ma axez pe citate. Doar aşa puteţi înţelege profunzimea gândirii acestei autoare care se afla la început de drum.

   Cred că de această dată, am dat peste o carte în care primează sentimentele şi nu acţiunea. Este genul de lectură potrivit celor care au plăcerea să memoreze sau să noteze citate, care au tendinţa să reflecteze sau să mediteze asupra temelor abordate de autoare.

   Personajele principale din primul volum al seriei „Nu te împiedică de mine, te implor!” sunt:  Ana, Iv şi un bărbat fără nume. Ana este captivă într-o relaţie de prietenie ciudată cu bărbatul fără nume…..se desparte de actualul iubit şi se internează într-un sanatoriu, unde face cunoştinţă cu Ivan.

,,Era un joc, un joc în doi, în care viaţa ne amaneta sorţiiîn care sufletele ne erau scoase la licitaţiefără fim întrebaţi ce dorim la schimb pe ele sau dacă suntem dispuşi negociem. O licitaţie la care nu participa nimeni, nu oferea nimeni nimic, doar timpul se plimba batjocoritor printre noi. Un joc în care finalul este dinainte pregătit.
Credeam nimic şi nimeni, niciodată, nu va putea mi mişte sufletul împietrit şi nici mi scoată inima din hăul în care o ţineam ascunsăŞi totuşi, ceva nu se leagă cum trebuie, euforia aceea a dragostei era presărată cu durere şi nebunie. Începusem s-o iau raznafăceam gesturi de care nu m- fi simţit în stare înainte. Nici nu mai ştiam dacă sunt vie sau moartădacă sunt trează sau visez, dacă am mâncat sau dacă am dormit, ori unde mi-am parcat maşină acum cinci minute.”

   ,,Ce panaramă! Eram atât de tristă

Păidacă asta înseamnă fii îndrăgostit, pe mine nu prea încântaşi trebuia admit în anatomia cea mai profundă a acestui sentiment există halucinaţie şi delir, confuzie şi pierdere a contactului cu realitatea. Asta sperie rău de totDragosteadupă părerea meatrebuia facă fericită, nu tristădragostea trebuie urce pe culmi, nicidecum arunce pe fundul prăpastiei.
Sub tortura acestui minunat sentiment de frică şi imprevizibil,  întrebăm, cum se face totuşi devenim dependenţi de iubire?
Totul s-a întâmplat repede, aşa cum se întâmplă unele lucruri în viaţa astaÎntr-o zi sau într-o clipă. Apoi te gândeşti toată viaţă ce dracu’ a fost chestia aia care ţi-a făcut existenţa zdrenţe din doi timpi şi trei mişcărişi cât de neînsemnaţi suntem în faţă timpului asta care ba se comprimăba se dilatăşi nici urmă ţină pasul cu noi. Sau noi cu el.
SMS el :  nu mai spui eşti nebună. Nu eşti nebună simt şi eu ciudat.
SMS eu: Eu sunt nebună
SMS el: Atunci, dacă tu eştisunt şi eu.
SMS eu: Ce e iubirea?
SMS el: Probabil asta.”

   După cum am scris, la ospiciu unde se va interna Ana facem cunoştinţă cu Iv, medicul ei. Acesta se ocupă de Ana, în calitate de medic curant şi de psiholog, dar şi în calitate de viitor iubit. Încearcă descopere de unde a pornit suferinţa Anei, şi cine stă la baza acestei suferinţe. Încearcă o descopere ca şi omul Ana, apoi ca şi pacient. Aici îmi place maxim de cei doi:
,,

-Ce vârstă ai?
-32 de ani. Dar scrie acolo anul naşteriiSau matematica nu e nici punctul dumneavoastră forte?
-De ce? Al tău nu este?
-Nu, nu este.
Şi studii?
-Liceul.
-Aici scrie ultima şcoală e un master în psihologie, pe tine te-au primit acolo fără facultate,  pe mine nu?
-Atunci aşa este. Uitasem detaliul ăsta.
-Nu prea cred, dar fie azi cum zici tuCarevasăzicăai studiat psihologia.
-A fost doar o pasiune. E profesia mea, nu meseria. A rămas în urmă. Acum scriu. Cu asta ocup.
-De ce-ai făcut facultatea asta, atunci?
Mi s-a părut interesant descopăr lucruri noi despre psihicul omului. Şi despre al meu. Întotdeauna m-au pasionat lucrurile ascunse, ce nu lasă sufletul şi mintea la vedere, cotloane întunecate ale existenţei.”

   Cam aşa se desfăşoară şedinţele dintre cei doi. Întâlnirile din afara şedinţelor sunt altceva, la fel şi singurul apartament al Anei cu internet, libertatea sa de a pleca şi veni când vrea din ospiciu. Hmm….. deja doctorul nostru, pe lângă plăcerea care o are de ai face injecţii (Ana urăşte injecţiile), îi face plăcere să îi maseze fesa după împunsătură, se şi îndrăgosteşte de frumoasa lui pacientă cu limba ei sarcastică.

”-Ai dreptate, încep îndrăgostesc de tine şi simt nici eu nu îţi sunt indiferent. Asta îmi  speranţa continui, chiar dacă tu consideri nu este bine. Dar tu spui una şi îmi transmiţi altaşi atunci devin confuz.”

    Astfel declarate intenţiile, Iv încearcă o înţeleagă pe AnaAna încearcă se înţeleagă pe ea însăşiDeşipare o afectează mesajele venite de la bărbatul fără nume, au încă puterea de a o răniea descoperă începe se îndrăgostească la rândul ei de medic. Problema sa este că încearcă fugă de sentimentele care apar.

,,Există o teamă în mineşi în general în cei dependenţi de iubire şi afectivitate. Este o teamă naturalăzic eu, când treci prin multe greutăţi, dureri şi multe eşecuriCând se întâmplă fii abandonat în dragoste şi nu numai, şi în orice alt lucru, ai o sensibilitate mult mai crescută şi eşti stăpânit permanent de acea teamă de abandon.
Mda…nu ştiu mi explic stările, caut explicaţii, dar în zadar. Nu-mi rămâne decât admit şi eu, la fel cum au făcut-o alţi filozofi înaintea mea dragostea e mai puternică decât raţiunea…”

   Ce turnură ia situaţia dintre Ana şi cei doi bărbaţi din viaţa ei,  las pe voi descoperiţi.

Recomand cu căldură această carte, este o relaxare binevenită!

Quantum Publishers Logo

Cartea Nu te împiedica de mine, te impor! de Georgiana Vaju fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, de Cristina Nemerovschi -Editura Herg Benet

 

Editura: Herg Benet

Colecţia: Radical din 7

Data apariţiei: Noimebrie 2016

Număr pagini: 412

Gen: Psihologic, Thriller psihologic

   În ziua în care se internează în sanatoriu pentru a-și depăși tulburările de anxietate și pentru a se împăca odată pentru totdeauna cu o traumă din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap că se va îndrăgosti fulgerător de un tânăr misterios și fascinant, dar cu care nu poate fi împreună. În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile. O scriitoare depresivă cu tendințe de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescentă bipolară, un puști rebel și… Ana, care nu-și dorește decât să se regăsească. Împreună sunt Învingătorii.

    De fiecare dată când termin de citit o carte care îmi merge la suflet, nu reușesc să-mi adun gândurile, să scriu ceva inteligent. În mintea mea sunt tot felul de idei, fraze, impresii, dar nu știu cum să le dau un sens, o direcție. Scriu, apoi mă trezesc că șterg tot,  nemulțumită fiind de ceea ce fac. Trăiesc cu impresia că nu am cum să redau cu acuratețe povestea. Și mi-e ciudă că pierd atât de mult timp privind monitorul, așteptând să mă liniștesc, să-mi pun ideile într-o oarecare ordine.

   Toate aceste stări mă încearcă și în momentul de față. Vreau să scriu câteva impresii despre romanul scris de Cristina Nemerovschi și tot ce îmi vine acum să spun e un idiot si simplu ”wow”.

   Probabil vă întrebați ce anume m-a atras la “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” și de ce nu reușesc să îmi exprim toate trăirile pe care le-am avut citind această minunată și răvășitoare carte.

   În primul rând , m-a uluit modul în care autoarea descrie acele stări de anxietate, agorafobie, depresie, atacuri de panică, etc. Ba mai mult, m-a surprins plăcut faptul că ea a dorit să abordeze un subiect atât de  tulburător și nu cred că greșesc dacă consider cartea ei ca un fel de îndrumător pentru cei care suferă de tot felul de tulburări/afecțiuni/fobii. Firește că toate aceste lucruri m-au determinat să caut pe internet  mai multe amănunte despre carte. Și într-un final, am dat peste un articol semnat chiar de autoare, în care ne împărtășește motivul pentru care a dorit să scrie o carte cu un subiect atât de  realist.

Pentru prima dată de când scriu, mă bătuse gândul ca “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” să fie o carte de non-ficțiune, mai exact o carte de psihologie/dezvoltare personală, în care să povestesc pe larg experiența mea cu anxietatea. A avut chiar un titlu provizoriu: “Drumul înapoi”. Mi-am dorit mult să o scriu în ziua în care am citit pe diferite forumuri că un mare număr de oameni care suferă de anxietate generalizată, agorafobie, atacuri de panică, depresie ajung să se sinucidă în punctul în care eram eu atunci – o persoană complet nefuncțională, care nu avea deloc o perspectivă încurajatoare în față, înainte să înceapă tratamentul. Sigur, atunci nu știam și nu credeam că o să fiu mai bine, dar mi-am spus că dacă voi fi, o voi scrie. Am început-o sub formă de jurnal, o carte de non-ficțiune, dar ceva nu mă atrăgea la ea. Întotdeauna, până acum, când am scris, am fost într-o transă, m-am simțit incredibil de vie, de motivată, de fericită – cu manuscrisul ăsta nonfictiv nu se întâmpla asta. Atunci mi-am dat seama că nu este ceea ce fac eu cel mai bine – să spun povești inspirate din realitate, dar povești, cu cap, trup și picioare, cu personaje care să vă fascineze, să vă trezească, să vă schimbe. Și mi-am dat seama că trebuie să combin ceea ce aveam de spus despre anxietate cu o poveste cu care cititorii să rezoneze. Așa s-au născut Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Nu am lăsat nimic pe dinafară din tot ce voiam să povestesc din experiența mea personală, absolut deloc, atât că i le-am transferat Anei, personajul principal.

    În al doilea rând, am apreciat faptul că în cea de-a doua parte a cărții, s-a trecut de la un roman psihologic, la un thriller condimentat cu câteva scene erotice. Mi-a plăcut modul cum autoarea s-a jucat cu mintea mea, făcându-mă să-mi imaginez tot felul de scenarii. Mai multe amănunte nu am să vă furnizez pentru că nu doresc să știrbesc atractivitatea acestei povești.

    Având în vedere că aceasta a fost prima carte a Cristinei Nemerovschi pe care am citit-o, trebuie să recunosc că am avut mari emoții atunci când am început să o parcurg. Descrierea mă intrigase suficient de mult cât să-mi doresc să  o citesc, dar habar nu aveam de stilul autoarei. Nu aveam mari așteptări în privința ei, dar îmi doream din tot sufletul ca prima impresie să fie una bună. Nicio clipă nu m-am gândit că voi fi sedusă de la primele fraze. Nicio clipă nu am bănuit cât de motivată voi fi să cunosc povestea Anei.

 Dacă într-o dimineață ai deschide ochii și ai vedea că ești tot în camera ta și în patul tău, dar te-ai transformat aproape în altcineva și trebuie să iei totul de la capăt?

Ți-ar fi greu? Ai renunța?

 Ai tresări, bucuros de provocarea asta?

Ți-ar fi indiferent că te-ai pierdut?”

 “Noi suntem învingătorii.

 Cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit.

 Cei care simțim totul. Cei pe care ne rănește fiecare zi, cu fiecare clipă pe care o aduce.

 Cei vulnerabili și curajoși. Cei fără limite. Cei care înțelegem, noi cei care suntem pe de-a-ntregul în fiecare întâmplare din viața noastră.

Actorii ei, nu spectatorii.

Cei care schimbăm.

Noi, cei care trăim pentru a simți, oricât de periculos s-ar dovedi într-un final asta.

 Noi nu pierdem nimic (…) Ei pierd. Clipele, zilele, totul. Pentru că le iau de-a gata ca și cum le-ar merita. Nu luptă ca noi, pentru fiecare gură de aer, pentru fiecare dimineață în care te trezești viu, pentru fiecare zi dusă până la capăt.

 Noi suntem cei vii, iar oamenii care rămân vii nu pot fi decât învingători.  “

    Romanul Cristinei Nemerovschi este deosebit de realist, tocmai pentru că tratează  o gamă largă de subiecte precum trauma, suferința, boala, moartea, iubirea, sinuciderea, depresia etc. Nu e genul de carte pe care o poți citi în mod superficial, ci dimpotrivă, trebuie să-i acorzi toată atenția și, dacă se poate, să înțelegi toate stările și sentimentele personajelor, fără să încerci să le judeci comportarea.

    Povestea fiind narată la persoana întâi singular, m-a făcut să trăiesc cu impresia, mai ales la început, că este scrisă sub formă de jurnal, un jurnal în care Ana își deapănă amintirile (copilăria, relația cu părinții, sora și iubitul, perioada de studenție) și povestește pe larg despre stările și sentimentele sale, despre moartea mamei, cum a debutat anxietatea ei și ce s-a întâmplat cu ea de când s-a internat în sanatoriu.

 “Acum, de când eram bolnavă, mi se părea că în rândul oamenilor nu pot decât să mă fac de râs. Să fiu o pacoste atât pentru mine, cât şi pentru ei. Trăgeam de mine să rămân conştientă, trează, să nu alunec în amorţeală, şi ei în general observau, şi mă întrebau dacă mă simt bine, dacă au făcut ceva care m-a deranjat… şi atunci era de o sută de ori mai rău, pentru că începeam să mă simt vinovată pentru faptul că nu pot fi eu însămi, relaxată şi funny, aşa cum obişnuiam pe vremea când le spuneam glume, le povesteam întâmplări amuzante sau pur şi simplu îi ascultam vorbind despre ceva ce conta pentru ei. În ultimele luni, plecasem de fiecare dată dintre oameni cu coada între picioare şi cu ochii în lacrimi.”

    Ana (22 ani) este o tânără ce suferă de anixietate generalizată, cu tulburări de anxietate socială și agorafobie. Înainte fusese o fată sănătoasă, normală, sociabilă, studentă la două facultăți, dar moartea mamei a zguduit-o în asemenea măsură, încât ajunge să aibă crize de anxietate, atacuri de panică, coșmaruri. Toate aceste tulburări o fac să renunțe la iubit, își îngheață anul la ambele facultăți și se internează într-un sanatoriu aflat  într-un “loc rupt de lume, într-un decor de vis, în care erai lăsat în pace să te reconectezi cu părțile din tine care păreau că-ți scapă ”.

    Aici se împrietenește cu Punky, un  puști rebel cu creastă verde care “ trăiește pentru “muzica punk, alcool de orice fel și arme”. Toată lumea îl privește cu teamă, cu reținere, și-l ocolește pe cât posibil și doar Ana îl privește cu compasiune.  

 În fiecare zi, la ora 6 și 20, Ana se duce la baie să fumeze un joint și îl urmărește de la geam pe tânărul de care se simte foarte atrasă – pe Sin (19 ani) cel superb, minunat, curtenitor, sofisticat și narcisist. Acesta se cazase într-una din căsuțele mici de lemn din apropiere, la câteva zile după ce ea venise la sanatoriu. Însă el nu a venit singur, ci însoțit de iubita lui, frumoasa și excentrica Sagri(40 ani), o scriitoare de romane thriller ce suferă de depresie de mai mulți ani și care fusese și ea cândva internată  în același sanatoriu. 

    Ana se împrietenește cu cei doi,  se află mai mereu în compania lor și puțin câte puțin, ajunge să se îndrăgostească de Sin. Tot ce simțea pentru el venea parcă în contradicție cu boala ei, iar când se gândea la Sin, își dorea să  trăiască, să iasă la suprafață, să aibă un viitor.

 Pur și simplu, îmi dădeam  voie să plutesc în îndrăgostirea asta, pentru că era o mică și palidă luminiță în haosul întunecat în care mă scufundasem timp de câțiva ani”.

     În scurt timp, la sanatoriu își face apariția și sora Anei, care s-a decis să stea și ea aici pentru o scurtă perioadă de timp. Cris este o tânără de 14 ani care suferă de tulburări psihice(suferă de bipolaritate). Este genul de  adolescent-problemă, caracterul ei neîmblânzit și tulburările de personalitate pe care le avusese dintotdeauna o împiedicaseră să se înțeleagă cu alte persoane. Devenea violentă mult prea ușor și i se părea firesc să-și impună de fiecare dată părerea. Perioadele de tristețe inexplicabilă erau înlocuite des cu excese de veselie și vitalitate care o făceau atât de populară și de iubită. Așa că nu e de mirare că în scurt timp începe o relație cu Punky.

    În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile.

Am alergat fără suflare până în miezul înghesuielii, i-am dat pe toți la o parte și m-am uitat în jos, de unde câțiva oameni ridicau cu o frânghie ceva ce…părea un cadavru.”

 

   O persoană care făcea parte din acest grup, este găsită moartă în râpa din apropierea sanatoriului. E vorba de o  sinucidere sau o crimă? Ce se întâmplă cu Ana și ceilalți prieteni ai ei?  Vă invit să descoperiți restul în carte.

Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată ” este o carte greu de citit din cauza stărilor prin care trec personajele, dar este și mai greu să o lași din mână.

 

Fragmente:

„Oamenii care nu au avut niciodată o tulburare psihică nu vor putea vreodată să vadă realitatea prin ochii cuiva care suferă de depresie clinică. Lumea e diferită prin ochii noștri. Nu poți să ne vorbești cu entuziasm și optimism despre mâine, despre viitor. Pentru noi, cuvintele astea nu mai au semnificație. Noi trăi într-o lume de vată murdară. În orice parte îți arunci privirea, totul e gri. Gri infinit. Mâine e gri. Viitorul e gri. Și, când nu mai poți de atâta gri, alegi să ieși din vată. Fiecare așa cum e în stare.”

„De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare.

Uneori, fugisem de ceea ce simțeam. Uneori, ascunsesem ceea ce eram. Alteori renunțasem la mine, pentru că voiam să fiu percepută într-un anumit fel de către cei din jur. Da, purtasem măști.

Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de-acum înainte voi trăi, orice ar fi.

„Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le, până la capăt.” , îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.”

“Toți cei defecți suntem învingători, să nu uiți asta. Și, când va veni vremea, ajută și tu un învingător să-și găsească drumul. E greu doar la început. Pe urmă, e o bucurie.”

“Știu că o să mai am obsesii. Știu că foarte probabil o să mai am și depresii. Știu că anxietatea va fi mereu acolo, gata să sară în față oricând și să încerce să preia controlul, numai pentru că e convinsă că poate. Știu că atacurile de panică vor rămâne pentru mine ca niște colegi de școală primară; ne vom mai vizita din când în când, sau ne vom întâlni pe stradă, și ne vom minuna de cât de tare ne-am schimbat cu toții și, în același timp, ceva din noi a rămas la fel și așa va fi pentru totdeauna. Știu că mă voi mai simți defectă până în ultima fibră, și fără vindecare.

Știu și că, dincolo de astea, vor mai fi și multe alte sentimente. Știu că am să mai fiu fericită.

Știu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.

Iar asta, azi, acum, îmi este de ajuns.”


Editura_Herg_Benet

 Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, de Cristina Nemerovschi a fost oferită pentru recenzie de către Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Doamna de la Miezul Noptii, de Cassandra Clare

Titlul original: Lady Midnight

Traducere: Roxana Olteanu

Editura: Leda Edge

Număr pagini: 653

An apariţie: 2016

 

   Nu ştiu dacă vi s-a mai întâmplat vreodată, dragi cititori, ca…în loc de cuvinte, propoziţii şi epitete să vedeţi culori şi imagini care se desfăşoară în faţa dumneavoastră pe măsură ce citiţi. Este un sentiment plăcut şi mistuitor care ne învăluie precum mătasea şi nu ne dă drumul până la ultima filă. Cărţile Cassandrei Clare au avut mereu efectul acesta asupra mea; este ca şi cum aş avea propriul cinematograf în casă şi îl activez deschizând o simplă carte. La finele seriei „Instrumente mortale” am fost cuprinsă de teamă; la începutul fiecărui an ştiam că va apărea la editură un alt volum şi nu îmi pusesem cu adevărat problema că se va termina vreodată seria (vise de cititor 🙂 ). Am fost salvată de noile volume ale seriei „Uneltiri Întunecate”.

   Cine este Cassandra Clare? S-a născut la Teheran, în Iran, din părinţi americani. O mare parte din copilărie şi-a petrecut-o călătorind în întreaga lume împreună cu familia, iar cărţile au fost prietenii ei cei mai buni pentru că oriunde mergea şi acestea o urmau. Anii de liceu şi i-a petrecut în Los Angeles, perioadă în care scria povestiri ca să-şi amuze colegii. După încheierea studiilor a locuit în Los Angeles şi New York, unde a lucrat la diverse reviste. Este autoarea seriilor de mare succes „Instrumente mortale” şi „Dispozitive infernale”.

   Primul volum al seriei „Uneltiri Întunecate”, „Doamna de la Miezul Nopţii”, se deschide cu un prolog în care vom cunoaşte unul dintre personajele principale şi anume Emma Carstairs. Aceasta era vânător de umbre, având „părul blond şi bogat, care îi ajungea până la mijloc. Avea o sabie aurită prinsă în curele pe spate şi păşea cu o siguranţă de sine pe care nu aveai cum să o mimezi”. Emma venise la Piaţa Umbrelor pentru a culege informaţii cu privire la moartea părinţilor săi. Pe cine ar trebui să întrebi atare lucruri? Pe cel care vinde ceea ce ştie: Johnny Rook care „ştia nişte lucruri. Nu era ceva să se întâmple în Lumea de Jos a Los Angelesului şi el să nu ştie…tipul care deţinea informaţia şi, dacă aveai bani, el ţi-o vindea”. Din păcate nu cunoştea multe despre ceea ce Emma voia să afle. Cu toate acestea îi spune fetei despre crimele care se petrec printre mundani şi spiritele  naturii: trupurile le  fuseseră acoperite de înscrisuri demonice. Poate oare personajul nostru să stea de o parte? Nici pomeneală!

   Emma se foloseşte de informaţiile primite de la Johnny şi pleacă la vânătoare împreună cu Cristina, un vânător de umbre care venise din Mexic pentru a scăpa de ceva ori de cineva…  Ce se va întâmpla? Vor prinde un elf, dar care scapă mult prea repede. Fuge după el şi se împiedică de un cadavru care „era uman…un bărbat între două vârste, cu umeri largi şi părul argintiu…avea porţiuni de piele arse, roşii şi negre, iar acolo unde arsura fusese mai puternică erau acum băşici care arătau ca spuma pe un săpun…erau semnele pe care le găsise Conclavul pe trupurile părinţilor ei ucişi”. Ea ştie că trebuie să se implice şi să găsească răspunsurile pe care le caută de atât de mult timp aşa că va continua propria sa investigaţie. Îi va arăta Cristinei „panoul nebuniei”, „pereţii interiori ai dressingului…erau plini de fotografii, articole decupate din ziare şi hârtiuţe…tot ce-am reuşit să descopăr până acum legat de moartea părinţilor mei”.

   Aflăm, mai apoi, că Emma are şi un parabatai, pe Julian. Ambii sunt legaţi de o poveste tristă. În vreme ce părinţii Emmei fuseseră ucişi în timpul Războiului Întunecat, familia lui Julian a fost dispersată… El mai are trei surori şi trei fraţi. Din păcate, datorită Păcii Reci de la finele războiului, una dintre surorile sale, Helen, a fost exilată din cauza originii din elfi, iar fratele mai mare răpit de aceleaşi spirite ale naturii. Din această cauză el este cel care are grijă de cei mai mici. Fusese, însă plecat împreună cu aceştia de la Institut, iar când se întoarce află că parabataiul său a încurcat din nou drumurile şi trebuie să îl ajute. Vor exista lupte cu demoni, vom mai afla ce s-a mai întâmplat cu Jase şi Clary şi dăm peste o nouă poveste de dragoste dintre parabatai de astă dată. Ce se va întâmpla? Vor putea trece peste Legea Conclavului sau să găsească păpuşarul crimelor din Los Angeles?  „Legea e dură, dar e Lege” şi un mod de a trăi şi a muri…

   Volumul de faţă are o acţiune complexă, fiind narat la persoana a III-a de narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează în cărţile Cassandrei este dinamismul operelor, descrierile spaţiale „cerul de deasupra Institutului căpătase culoarea aceea de noapte târzie sau dimineaţă devreme, cum vrei să-i spui. Culoarea asta îl făcea pe Julian să se gândească la un celofan albastru sau la acuarele: albastrul intens al nopţii devenit translucid din cauza sosirii iminente a soarelui”. Nu uit de personaje şi de felul cum au fost creionate: mai curajoase, iubitoare, ucigătoare „el s-a răsucit cu graţie. Pumnalul serafic l-a tăiat în două pe mantid”, şirete, o adevărată paletă de caractere.  Aţi vrea şi dumneavoastră să faceţi cunoştinţă cu acestea şi cu un alt fel de Los Angeles?

Lectura placută!

leda edgeeditura-corint

Cartea Doamna de la Miezul Nopţii, de Cassandra Clare poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

“Când ai şanse prea mici, nu-ţi mai rămâne decât să joci pe mize mari.”

Femei periculoase vol.1, de George Martin & Gardner Dozois

Editura Nemira

Data apariţiei: 2017

Titlul original: Dangerous Women

Colecţia Nautilus

Traducător: Filip Columbeanu

Număr pagini: 496

   Nu există nimic din ceea ce poartă amprenta implicării lui George Martin, care să nu iasă excelent, atingând adesea perfecţiunea. Romane, volume de povestiri proprii, antologii în care are rol de editor şi eventual contribuitor cu câte o cărămidă epică întregitoare… Toate s-au impus drept cele mai bune produse de pe piaţă în domeniul respectiv.

   Dacă pentru romanele sau volumele lui de proză scurtă SF şi fantasy, pasionaţii genului nu mai au nevoie de nicio recomandare, despre antologiile în selecţia cărora e implicat, chiar în ipostază de coeditor, poţi spune că au totdeauna povestiri după gustul lui. Adică cu multă acţiune, cu context logic, cu personaje la care ajungi să ţii imediat. Niciun titlu nu e adăugat numai ca să fie acolo şi să completeze numele mari de pe listă, fiecare autor e adus doar cu ce are mai bun şi se încadrează în tema aleasă. Aceeaşi senzaţie o ai parcurgând Străzi Întunecate sau, mai ales, trecând în revistă Războinicii – pe care o credeam până acum cea mai bună colecţie de povestiri a celor doi, dar care simt, deja, că e egalată de această recentă apariţie, câştigătoare World Fantasy Award for Best Anthology în 2014, Femei periculoase.

    Poate părea nedrept accentul pe Martin, când coautor e Gardner Dozois, editorul de culegeri ficțional-speculative, prin excelenţă. Dar părerea mea e, citindu-i şi selecțiile individuale, care toate suferă de păcatele imputate în general antologiilor, că reuşitele astea deosebite din colaborare sunt în primul rând meritul lui Martin şi ale preferinţelor sale în literatura de gen.

   De fapt nici măcar totdeauna de gen, pentru că în această galerie de personaje feminine, specia fiecărei opere literare chiar nu contează. Avem pe lângă science fiction şi fantasy, thriller, istorie, vampirologie urbană, mistery şi romance.

    Nu sunt cel mai mare fan al prozei scurte, am obiceiul să triez după recenzii şi câteva pagini de început unde sunt agăţat sau nu, poveștile pe care le duc până la capăt în alte antologii. Niciodată, însă, nu am putut aplica decimarea asta pe o colecție Martin-iană. Dacă sunt totuşi din cei ce vor să citească numai istorisirile cu un anumit specific dintre cele adunate în acest volum, sau doar să aleagă cea pe care o vor citi la un moment dat, în funcție de chef, am să înșir câteva impresii orientative, despre fiecare dintre povestiri, evitând orice spoiler major.

F2 (1)

 

 

    Introducere de Gardner Dozois – Demnă de parcurs de orice cititor care simte nevoia unei contextualizări în peisajul literaturii cu eroine (cu sau despre femei în luptă/conflict/confruntare). Dacă ar fi ceva pentru care să fie lăudat şi Dozois la fel de mult ca Martin, ar fi introducerile astea care vin mereu ca nişte articole exhaustive despre laitmotivul antologiei.

    Halal desperado! de Joe Abercrombie – favorita mea, alături de nuveleta lui Sanderson, din volum. Un alt autor ce nu numai că nu dezamăgeşte niciodată, dar chiar ameninţă poziţia marelui maestru al Urzelii Tronurilor, pe frontul fantasy. Cumva cu aceeaşi reţetă a protagoniștilor care nu sunt nici complet buni, nici complet răi, Abercrombie ajunge să îşi întreacă de multe ori profesorul,  prin scriitura mai fermă în momentele de acţiune, prin faptul că reuşeşte să îşi compună tablourile vivante medievale cu tuşe mai comprimate şi care nu se rătăcesc nicio clipă în prea descriptiv sau prea oniric (cum la Martin se mai întâmplă) şi, mai ales, tocmai în target-ul antologiei noastre… prin complexitatea mai mare a personajelor feminine şi a poveştilor de iubire generate de ele.

   După ce taman îl declarasem pe George Martin ca superlativ, un ludatio şi mai mare adresat altui autor poate părea exagerat, dar nu ar admite că există un superlativ al superlativului în fantasy, numai cei ce nu l-au citit pe Abercrombie. Este minunată saga Marea sfărâmată, dar seria Prima lege e “şi mai şi”. Iar universul Red Country din care face parte această primă povestire cu o kick-ass girl, se ridcă cel puţin la cel mai înalt nivel al celorlalte două, încă din start.

   Aliaj de heroic-fantasy medieval şi western cu desperados, având cele mai bune elemente ale fiecăruia, întâia poveste a antologiei ne-o impune în memorie pe Shy, membră a unui grup de tâlhari, hăituită şi de poteră şi de proprii coechipieri puşi pe rele.

   Sau m-a lăsat inima de Megan Abbott – o confesiune contemporană noir, la limita între thriller şi mistery, dar cu accentul pe psihologia naratorului bărbat, care din clipa când îi dispare fetiţa, rememorează în cheie paranoică comportamentul feminin instabil al soţiei sale, încă din vremea în care îi era iubită. Femeia periculoasă devine prin suspiciune un concept, chiar în ochii cei mai iubitori, când toate acuzaţiile par să indice un gest criminal făcut de ea.

     Cântecul Norei de Cecelia Holland – ficţiune istorică despre Eleanor de Aquitania, soţia lui Henric al II-lea şi cei opt copii ai lor, care vor atrage regatul într-un război civil sângeros. Două indicii pentru recunoaşterea capetelor încoronate : filmul “Leul în Iarnă” și Richard Inimă de Leu – celebrul cruciat, speranţa regală a lui Robin Hood – tânărul prinţ Richard din povestire. Nora e una dintre copilele cuplului disfuncţional suprem – prin ochii încă nevinovaţi ai căreia e percepută toată progresia conflinctuală.

   Mâinile care nu există de Melinda Snodgrass – decupaj dintr-un viitor cosmopolit umano-extraterestru în care un proaspăt locotenent secund, ce tocmai a absolvit Academia Militară a  Ligii Solare, ascultă într-un local dubios, povestea şi mai dubioasă a unui beţiv decăzut cu accent elitist care sugera educaţie şi bogăţie. Un delir despre pasiune amoroasă inter-specii ce se transformă într-o teorie a conspirației dătătoare de fiori pentru omenire.

   Bombardele de Jim Butcher – nou caz din seria autorului despre detectivul Dresden implicat în lumea secretă a fiinţelor supranaturale : vrăjitori, vampiri, vârcolaci – preluat spre rezolvare de data asta de ucenica lui mult mai stângace, Molly Carpenter. Foarte amuzant scris.

   Raisa Stepanova de Carrie Vaughn –  planare psihologică în lumea femeilor pilot din Armata Roşie în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Carrie Vaughn surprinde destul de bine mentalitatea duală patriotard-terorizată de absurditatea stalinistă, a soldăţimii sovietice. Raisa îşi iubeşte fratele şi prietena dorindu-şi să devină eroină, dar are şi o latura cinică, realistă, care o face să nu fie luată prin surprindere de evenimentele ce vor urma. Un soi de Enemy at the Gates comprimat şi fără un personaj identificabil de partea inamică. Adică altul decât însăşi maşinăria de război germană ce nici măcar nu remarcă peste cine şi-a trecut tăvălugul. Chiar dacă dintre stalinişti şi hitlerişti mereu am preferat germanii, percepându-i ca pe răul mai puțin barbar şi oricum aliații noştri, până una-alta, scriitoarea te face să privești pozitiv şi duşmanul sovietic, atâta vreme cât îi analizează fără melodramatism umanitatea şi nu are de ce să cadă în excesivitatea declamativă propagandistică a tuturor operelor ruseşti despre subiect, care dacă nu eşti rus, îţi trezesc doar antipatie.

    În ring cu Iisus de Joe R. Lansdale – e un fel de povestioară de dragoste atemporală, potenţată de lupte amicale, dar cât se poate de dure, între doi crai-luptători de wrestling pe bune (non fake), din alte vremuri. Unul dintre ei devenind mentorul şi antrenorul tipicului adolescent cu probleme, care îi aduce o nouă viziune a propriei vieţi scurgându-se spre final.

   În pofida titlului cu iz de sacrilegiu, povestirea nu are nicio legătură cu vreo confruntare cu divinitatea, decât dacă idolatrizezi un wrestler invincibil de origine hispanică, numit Jesus. Poate trebuia menținută botezarea originală a mini-prozei, Wrestling Jesus? Cred că ar fi fost mai puţin deviantă în sugerarea conținutului.

   Vecinele de Megan Lindholm (una și aceeași cu Robin Hobb – pseudonim păstrat pentru îndrăgitele ei romane fanasy din trilogiile Farseer şi Omul Arămiu) – începe ca o clasică poveste de cartier cu vecine în vârstă pendulând între bârfă şi sanatorii, însă evoluează într-o tot mai palpitantă călătorie în timp sau poate spre descoperirea unei lumi alternative, ca o şansă la retrezirea interesului pentru viaţă.

   Ştiu cum să le-agăţ de Lawrence Block – o femeie fatală în căutarea unui băiat rău dă peste un tip chiar mai plin de probleme psihice decât îşi dorea. Elemente sinistre de devenire criminală cu trădări, incest şi obsesii ucigaşe definesc intențiile si trecutul personajelor.

   Umbre pentru Tăcere în Codrii Iadului de Brandon Sanderson – dăm din nou peste un talent uriaş al fantasy-ului, pe aceeaşi treaptă a superlativului cu Martin şi Abercrombie. Autorul celebrelor Născuţi din ceaţă , Calea Regilor sau Elantris, continuator al seriei Roata Timpului după decesul lui Jordan, e în cea mai bună formă creativă a lui în nuvela asta. Cea mai lungă din volum, cred, dar de lumea căreia nu vrei nicicum să te desprinzi când se termină. O hangiţă şi fiica ei încearcă, curajoase, să îşi păstreze afacerea pe linia de plutire în preajma unor codrii bântuiți de fantome ucigaşe şi nelegiuiţi periculoşi dar şi în pericol, căci pe capul lor este pus un preţ şi meseria de vânător de recompense se poate practica chiar şi în locuri unde dacă verşi o picătură de sânge te veştejesc duhurile devoratoare de suflete.

    O regină în exil de Sharon Key Penman – intrigi şi războaie în însorita Italie a micilor regate, purtate de sumbri cuceritori germanici, creatori de imperii şi declanşatori de cruciade. Forţa Reginei Constance stă în adaptabilitate la schimbări, rezistenţa în momentele grele, oţelirea maternităţii şi hotărârea cu care îşi duce planurile la îndeplinire.

   Fata din oglindă de Lev Grossman – Secvență din universul Magicienii, acest Harry Potter pentru adulţi. Năzbâtii şi farse studenţeşti în Colegiul Brakebills cu a sa pedagogie magică, care iau o întorsătură ciudată când micile vrăji folosite în ele dislocă puteri uriaşe zidite în vechile structuri arhitecturale ale clădirilor istorice academice.

    Cum se poate remarca din entuziasmul cu care le-am ridicat în slăvi, preferatele mele sunt nuvelele lui Joe Abercombie şi Brandon Sanderson, pe care orice iubitor de medieval fantasy sau western le va savura ca pe niște rare delicatese. Dar şi doritorii de orice alt fel de subiect pot găsi în această antologie ceva care să îi încânte.

    Femei periculoase e un amalgamat foarte reuşit cu povestiri de toate genurile, având ca fir roşu tematic, combativitatea feminină. Aşteptăm cu nerăbdarea rău stârnită, volumul doi!

sigla Nemira

Cartea Femei periculoase vol.1, de George Martin & Gardner Dozois a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 Sfârșitul nopții, de Petronela Rotar-Editura Herg Benet

Editura Herg Benet, 2016

 

Asta nu e poezie. Veți spune

Așa e. Aveți perfectă dreptate

E țipăt

    Asta nu e recenzia unei persoane care a citit volumele anterioare ale Petronelei Rotar. Veți spune cum este posibil. Așa e. Aveți perfectă dreptate. Dar așa nu voi fi tentată să compar volumul de față cu precendetele, să îl pot „trece” prin gradele de comparație ale adjectivului bun. Mă opresc din prima la superlativul absolut: foarte bun.

    În cele 164 de pagini veți găsi 19 texte diferite ca tematică și ca întindere, dar care păstrează amprenta autoarei, caracterizată prin sinceritate și bun simț. Citind, mi-am imaginat-o pe autoare întinsă pe o canapea, relaxată și povestind unei confidente frânturi din viață, reale sau imaginare, într-o ordine oarecare, cum și le amintea. Ulterior, i-a împrumutat vocea, pentru a deveni narator. Pentru fiecare text altul. La început, povestește  despre masculul Alfa și Frații, despre  Dragostea de mamă și despre Amantă, apoi devine mai concentrată și intră în detalii cu Aventura și La pescuit, pe un număr mai mare de pagini, pentru ca spre final, să devină amuzată cu scurte relatări despre Popa din sat și Accidentul de schi.

   Cartea reprezintă oglindă a societății românești de astăzi, caracterizată prin libertate de exprimare și de acțiune uneori prost interpretată, ce distruge vieți și familii. Nefericirea și eșecul sunt înecate în alcoolism (Alfa) sau sunt pur și simplu alungate din minte prin sport:

Tu nu alergi, băi, tu fugi, îi spusese rânjind. Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi ca să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. Fugi ca să ieși pe un loc mai bun decât săptămâna trecută și ca să demonstrezi că ești și tu bun la ceva, ca să te validezi. […] Fugiți, mă, nefericiților, fugiți! Să nu cumva să vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează. Fugiți! (Alergătorul)

…sau jocuri de noroc:

Așa că jucase, jucase, jucase. În fața ruletei, eșecurile lui uriașe dispăreau, vinovăția, ura și disprețul de sine se volatilizau, erau din nou doar el și riscul, doar el și cu bila de marmură, mereu indecisă, mereu gata să-l salveze sau să-l doboare definitiv, sângele clocotea în vine, mintea se înfierbânta și elibera jerbe de adrenalină și noradrenalină, de serotonină și dopamină, lumea exterioară, dar și cea interioară, populată cu demoni cu care avea curaj să dea ochii, încetau să existe.(Gambler)

    Viața libertină este legată, evident, de mare, în texte precum Aventura și Exhibiționiștii. Dar pot fi citite și texte cuminți, despre viață, despre acceptarea de sine, despre revoltă, într-un stil care pe mine m-a dus cu gândul la proza scurtă a lui Marin Preda. În Calul mort, o fetiță este nevoită să facă naveta într-un sat vecin pentru a merge la școală. Într-o zi viforoasă, renunță să mai stea în ger două ore pentru a aștepta rata și pleacă pe jos. În drumul ei, dă peste o haită de lupi care sfâșiau un cal mort de câteva zile și lăsat pe marginea drumului. Speriată, se întoarce de unde a plecat. Măcar nu mai simte frigul. La fel de savuroasă este și povestirea La pescuit, în care proprietara unei pensiuni din Deltă vorbește despre un cuplu format dintr-un misogin și o gospodină; el merge în fiecare zi la pescuit, ea rămâne să gătească. Când el dă în pântecăraie și devine aproape isteric, soția lui pleacă liniștită la plajă, după o viață în care concediile și le petrecuse în bucătărie.

A fost o zi amuzantă pentru mine, căci mă bucuram pe ascuns de boala care îl lovise pe nemernic și urmăream replicile pe care i le striga din cameră pe fereastră toată dimineața, ofticat la culme că nu poate pescui și e țintuit la pat. Aroape fiecare răutate era dublată de o fugă la baie, de unde îl auzeam înjurând și scremându-se, căci lăsase geamul larg deschis.

   Iubirea este tema textului care dă și titlul volumului și pe care eu îl văd ca pe un soi de cheie interpretativă. Noaptea este a îndrăgostiților, este timpul mărturisirilor și a gesturilor tandre, iar apropierea zorilor este privită cu teama unei despărțiri. Somnul înseamnă uitare, moarte.

Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Rebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, câteva minute în plus, câteva secunde.

    În același timp, sfârșitul nopții sugerează sfârșitul tristeților, al amăgirilor, al durerilor atât de vii în carte. Stilul este anticalofil, cu o compoziție marcată de echilibru și simetrie, cu un limbaj simplu, însă intelectual, fără ortografie pentru a delimita stilul direct de cel indirect. În Sfârșitul nopții există un lirism al măștilor, subtil, pe care autoarea îl vede – în opinia mea – ca pe un act de eliberare existențială, intelectul și afectul fiind într-o permanentă luptă de supremație, materializată în nouăsprezece răsuflări sacadate.

Editura_Herg_Benet

Cartea Sfârşitul nopţii de Petronela Rotar a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Şi am privit cu toţii spre cer, de Tommy Wallach

Titlul original:  The Girl With All The Gifts

Traducerea din limba engleză: Ruxandra Toma

Editura: Epica

 Colecția EpicWave

Genul: Ficțiune contemporană pentru adolescenți

Anul apariției 2016

Nr. de pagini: 400

 

     În momentul în care am început cartea, nu știam nimic despre ea Nimic despre acțiune și personaje, despre ce se întâmplă. Știam doar că majoritatea recenziilor de pe bloguri sunt pozitive. Despre cartea în sine aveam doar două informații: asteroid și citatul acesta ”Nu e sfârșitul lumii, spuse Stacy”

      Nu e nevoie de mult ca mintea mea să treacă pe modul activ și să înceapă să creioneze un scenariu, iar de data aceasta, mintea mea spunea că un grup de prieteni adolescenți, trăiesc un moment de panică, crezând că un asteroid va pune capăt vieții lor. Dar ceea ce au văzut, privind spre cer, le va schimba viața pentru totdeauna. Mă întrebam atunci, la începutul călătoriei mele literare cât de mult seamănă acțiunea din carte cu scenariul din mintea mea?

      Acum, după lectură realizez că nu am fost foarte departe, dar unele lucruri nu s-au petrecut așa cum m-aș fi așteptat. Nu e un lucru rău, căci am fost surprinsă. Uneori foarte surprinsă, chiar. Imaginația autorului a întrecut imaginația mea.

    Toată acțiunea romanului se petrece în doar două luni, iar finalul așteptat  ar fi moartea peste 66% din populație, în urma dezastrului produs de asteroidul Ardor. Pe  scurt,  personajele principale Peter, Eliza, Andy, Anita, află că în doar două luni un asteroid va distruge totul, iar viața lor ar deveni atunci amintire.

    Cei patru liceeni trăiesc frica unui sfârșit, se panichează cât să-și numere până și cafelele băute, refuză să mai meargă la ore, trăind doar cu teamă, injectându-și în suflet și teama familiilor. Asta până într-o zi când au realizat că viitorul nu le aparține, dar au prezentul – de doar două luni pentru a trăi.

    În doar două luni trăiesc așa cum nu au trăit până atunci, refuză să se mai îngrijoreze, să se mai gândească, dar au ales să simtă intens tot ce mai au de experimentat. Cam toți au ieșit din carapacea lor, au trecut granița imposibilului și au acționat fără teamă de consecințe.

    Nu a lipsit nimic: droguri, alcool, răutate, răpire, mister, duritate, petreceri, personaje ce nu sunt ceea ce par, acțiuni necugetate, dualitate, părinți exagerați – mai panicați decât proprii copii. Până aici totul foarte ok, căci aceasta este atitudinea cea mai potrivită:

Trăiește și bucură-te de ceea ce ai fără să te gândești la ce se va întâmpla într-un viitor (oricum) nesigur.

    Nimic de obiectat în privința ipostazelor în care au fost puse personajele, dar la un moment dat, chiar mi s-a părut prea mult. Prea multă duritate, chiar și pentru cei care pot citi cartea, conform avertismentului de +13.

    Dacă tot au luat decizia să trăiască intens, să se bucure, să fie altfel ca până la aflarea veștii care a zdrobit fără milă viitorul omenirii, nu am înțeles de ce s-a lungit până aproape de final în privința iubirii. Adică toți au trecut prin foc, unul lângă altul, au suferit, au fost închiși, dar abia la final au realizat că se iubesc. Abia la final și-au mărturisit iubirea și-au îndrăznit să nu mai fugă de adevăr: nevoia de iubire și propriile sentimente.

    Era nevoie de sfârșitul lumii ca fiecare să-și recunoască sentimentele și să facă un pas spre schimbare. E adevărat că o asemenea veste..te poate încuraja să te descotorosești de ceea ce nu te reprezintă, ca să fii așa cum simți și să nu mai amâni, dar pe relațiile frumoase dintre personaje nu prea s-a insistat.

    S-a lungit acțiunea, dar anumite aspecte s-au abandonat din fașă. Personajele din jurul celor patru adolescenți au dispărut în ceață. Meritau elucidate multe lucruri, dacă nu în carte, pe parcurs, măcar într-un epilog.

    Cartea nu este deloc rea. E posibil să o fi citit eu într-un moment nepotrivit. Cu toate acestea, eu aș traduce astfel finalul unui roman interesant scris, pe alocuri foarte bun, în timp ce, unele situații și atitudini, ce meritau să iasă în evidență, au fost lăsate în umbră.

   O carte care poate ridica semne de întrebare, poate schimba atitudinea și modul de reacție în situații extreme. Poate schimba în totalitate modul în care vezi viața, o trăiești și o simți.

   Concluzia mea: Ai grijă ce anume îți dorești că s-ar putea să se întâmple, dar atenție și mai mare la ce anume – entuziasm/fericire sau teamă îți alimentează existența, căci gândurile îți crează realitatea în care trăiești.editura Epica

Cartea Şi am privit cu toţii spre cer, de Tommy Wallach a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile, de David H. Lowenherz

 

Antologie realizată de David H. Lowenherz

   „Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.” – Wolfang Amadeus Mozart

Titlul original: 50 Greatest Love Letters Of All Times

Editura: Nemira

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limbile engleză, franceză și germană de: Ruxandra Toma

Număr pagini: 249

Gen: epistolar

Cotație Goodreads: 4,00

   Prin această antologie, David H. Lowenherz a realizat un demers lăudabil, strângând laolaltă scrisori de dragoste ale celebrităților din alte timpuri. Din timpuri în care nu existau SMS-ul sau e-mail-ul. În ziua de azi, într-o eră în care viteza primează, noțiunea de scrisoare este lăsată în urmă. Nimeni nu mai are timp de scrisori, scriem prescurtat, cât mai telegrafic, câte un SMS, un e-mail, un mesaj pe Facebook. Cam așa este comunicarea din zilele noastre.

   Într-o eră cu asemenea particularități, să citești o scrisoare în adevăratul sens al cuvântului este o experiență interesantă.

   „Scrisorile din această colecție nu au fost alese pentru manifestările expansive ale iubirii, ci pentru gama largă de sentimente autentice exprimate de semnatarii lor.”

   Lucrarea este structurată pe 6 secțiuni: „Dragostea tandră”, „Nebun după tine”, „Proză pasională”, „Despărțiri dureroase”, „Foc și gheață”, „Dragoste interzisă”. Scrisori romantice, pasionale, patetice, scrisori de reproș; scrisori adresate unor terți, în care sunt descrise poveștile și sentimentele de iubire. Scrisori ale personalităților marcante din toate domeniile: muzică, politică, pictură, literatură.

   Cred că preferata mea este scrisoarea adresată de Wolfang Amadeus Mozart către soția sa, Constanze. Mozart nu este numai un compozitor genial; din stilul său epistolar, ghicesc o persoană cu simțul umorului și mult farmec. Am râs citind cum îi povestea în scrisoare „șoricuței” lui cum decursese o vizită în călătoria sa: „În casă era un grup compus în întregime din femei urâte, care însă prin farmecul lor compensau lipsa de frumusețe.”

„În fine, am senzația că am scris numai prostii (pentru restul lumii, în orice caz); dar pentru noi, care ne iubim atât de mult, nu-s deloc prostii. Astăzi e a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea destul de urât.”

   Într-adevăr, pentru restul lumii a rămas până astăzi un cod nedescifrat între cei doi: „Stu-Stu – Stu – Stu”.

Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.”

   Între F. Scott Fitzgerald și soția sa, Zelda, se observă o împletire a patologiilor. El alcoolic, ea diagnosticată cu schizofrenie, însăși relația lor este una de dependență. Este interesant cum chiar din vorbele lui Fitzgerald reiese modul în care patologiile lor s-au atras și se întrețin una pe alta: „Într-o scrisoare adresată unuia dintre doctorii Zeldei, Fitzgerald a scris: „Poate că cincizeci la sută dintre prietenii și rudele noastre v-ar spune, cu toată sinceritatea și convingerea, că Zelda a înnebunit din cauza obiceiului meu de a bea prea mult – cealaltă jumătate v-ar asigura că nebunia ei m-a împins la băutură. Niciuna dintre opiniile acestea nu înseamnă nimic.”” – ba eu zic că înseamnă mult…

   Altă scrisoare care mi-a plăcut este cea adresată de Marjorie Fossa, o fană, celebrului Elvis Presley. Femeia își exprimă cu naturalețe și simplitate admirația pentru „Rege”. O admirație care întrece limitele, conturându-se într-o obsesie:

„Nu mai pot să mănânc, să dorm, să conduc mașina sau să funcționez cât de cât. Am fost fana și admiratoarea ta devotată încă de când te-ai urcat pe scenă în anii cincizeci. Niciodată nu mi-a mai plăcut muzica altcuiva. În liceu am pierdut o mulțime de iubiți (doar pentru că erau geloși pe tine).”

„Înainte nu mă lăsa să-ți ascult discurile atunci când era acasă. Mereu a trebuit să aștept până pleca pentru a-ți asculta muzica. Asta m-a deranjat foarte tare și l-am amenințat cu divorțul dacă nu are de gând să-și bage mințile în cap și să mă lase să am și eu viața mea.”

   Dintre toate scrisorile, cele din care răzbate talentul literar sunt cele scrise de Franz Kafka și Simone de Beauvoir. Cu alte cuvinte, li se ghicește formația de scriitori chiar dintr-o banală corespondență. Îmi place mult stilul lui Kafka.

   Simone de Beauvoir către Nelson Algren: „Am sperat ca splendoarea lui să-mi mai aline tristețea; dar nu s-a întâmplat așa. În primul rând, astăzi Parisul nu este frumos. Este cenușiu și înnorat.”

Preaiubitul meu, nu știu de ce am așteptat atât de mult până ți-am spus că te iubesc. Voiam doar să fiu sigură și să nu rostesc vorbe frumoase, dar goale de conținut. (… Sunt fericită că mă simt atât de profund nefericită pentru că știu că și tu ești nefericit și este plăcut să împărtășim aceeași suferință. Iubirea ta era voluptate, iar acum este și durere.”

   Să nu credeți că există numai scrisori romantice, despre cât de drag este unul sau altul în ochii persoanei iubite. Foarte interesante și scrisorile din secțiunea „Foc și gheață”. De fapt, sunt cam preferatele mele:

   Anais Nin către Henry Miller: „Totul ar fi bine dacă tu ai scrie așa cum trebuie. Dar scrii cele mai oribile scrisori, atât de urâte că ar înstrăina pe oricine.”

   James Thurber către Eva Prout: „Deseori femeia este o minune. Și tu ești. Dar în tine, la fel ca în toate, zace indiferența lui Carmen, sadismul Cleopatrei, răutatea tiranică a Caterinei de Medici și strălucirea rece a tuturor femeilor despotice și lipsite de pasiune care au pus stăpânire pe inimile calde ale bărbaților încă de la începuturile sexului – de când Eva a frânt pentru totdeauna inima omenirii și a râs cu veselie perversă văzându-l pe Adam cum trudește ca un rob în țarcul făcut de ea…”

   Scrisoarea lui George Bernard Shaw către Stella Campbell m-a amuzat copios. Știu, sunt o ființă insensibilă să mă amuz la așa ceva, dar nu mă pot abține: „Ptiu! Nu ai pic de curaj: nu ai pic de creier: ești caricatura unui mascul sentimental din secolul optsprezece, o Hedda Gabler gătită cu boarfe din bocceaua lui Burne Jones. (…) ești actrița unui singur rol și nici acela real: ești o bufniță dezgustată pentru că a stat două zile în lumina soarelui meu: m-am purtat prea frumos cu tine, te-am idolatrizat, mi-am pus inima și mintea la picioarele tale (așa cum le pun la picioarele întregii lumi): și tu pricepi doar că trebuie să fugi.”

   Bineînțeles că nici Stella Campbell nu s-a lăsat mai prejos: „Tu, vagabondule – tu, orb ce ești. Tu, țesător de cuvinte – tu, care ai aripile vinete și ascunzi heruvimii – tu, sărman suflet incapabil să priceapă o simplă femeie… N-ai fete care să-ți potolească poftele – nici prunci care să-ți oprească sporovăiala satirică, de ce să plătesc eu pentru toate neajunsurile tale.”

Alte scrisori care mi-au plăcut:

George Bush către cea care avea să-i devină soție, Barbara Pierce:

„Avionul meu, acum #2, se află la Quonset, ca să i se instaleze o cameră de filmat. Eu l-am botezat Bar #2, dar așa îi spun doar în gândurile mele pentru că flota Atlanticului nu ne lasă să scriem nume pe avioanele noastre. (…

Poppy

logodic oficial cu începere din 12/12/43”

   Până la urmă, a scris numele viitoarei prime doamne pe avion, mărturie fiind o poză din carte, cu George Bush într-un avion inscripționat „Barbara”.

Jack London către Anna Strunsky:

„Temperamente puternice – asta este. Doar asta ne leagă cât de cât. Prin noi doi, prin tine și prin mine, a trecut câte o bucățică din universal și așa am ajuns să ne strângem laolaltă. Și totuși suntem atât de diferiți.”

Ernest Hemingway către Mary Welsh:

„Dacă ți s-ar întâmpla ceva aș muri ca un animal de la grădina zoologică atunci când perechea lui pățește ceva.”

Ludwig van Beethoven către „Eterna iubită”, a cărei identitate nu se cunoaște nici astăzi:

„Ca să înfrunt viața trebuie să trăiesc cu totul lângă tine sau să nu te mai văd niciodată.”

Frida Kahlo către Diego Rivera:

„Nimic nu se poate compara cu mâinile tale, nu există nimic pe lume ca aurul verde al ochilor tăi.”

Aurul verde este cafeaua, așa că probabil se referea la ochii căprui închis, de culoarea cafelei.

Emma Goldman către Ben Reitman:

„Totuși, dacă aș fi pusă să aleg între o lume a înțelegerii și izvorul care îmi umple trupul cu văpaia lui, aș fi nevoită să aleg izvorul. Este viață, soare, muzică, extaz nemăsurat.”

Napoleon Bonaparte către Joséphine Bonaparte:

„Cred că mai degrabă ți-aș găsi eu un amant decât să te știu în suferință. Așa că fii veselă și binedispusă și ține minte că fericirea mea depinde de a dumitale. Dacă Joséphine este nefericită, dacă se lasă pradă tristeții și își pierde curajul înseamnă că nu mă iubește.”

Anne Sexton către Philip Legler:

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

Rachel Russel către Arthur Sullivan:

„Iubesc adevărul, dar cred în minciuna care spune că poate exista fericire și în viața asta.”

Louise Russel către Arthur Sullivan:

„Însă cred cu tărie că dragostea nu ar trebui să mai dăinuiască dacă ar exista fie și cea mai mică îndoială în privința ei.”

   Desigur că au existat și scrisori care m-au plictisit: John Ruskin către Euphemia Ruskin; poezia lui Marc Chagall către Bella Chagall, „Pentru Bella”; Sarah Bernhardt către Jean Richepin (o găsesc patetică, cu serioase accente isterice; nu vreau să mi-o imaginez pe această femeie în viața de zi cu zi); Jack Kerouac către Sebastian Sampas (pun pariu că era sub influența drogurilor, scrisoarea este fără cap și fără coadă); John Rodgers către Minerva Denison.

   „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” este o lucrare demnă de a rămâne în istorie, un demers lăudabil și original. Ca să nu mai vorbim de munca titanică a coordonatorului. Să aduni scrisori din toate timpurile, ale personalităților din mai multe țări, descifrându-le și scrisul de mână, trebuie să fie foarte solicitant.

   Așadar, acord din toată inima 5 steluțe pentru o carte ce își merită locul în biblioteca dumneavoastră.

sigla Nemira

Cartea 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile de David H. Lowenherz a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureştievaluare-carte-5

by -
13

Trăieşte noaptea, de Dean Koontz-Editura RAO

Titlul original: Size the night
Traducerea: Liviu Radu
Editura: Rao,2005
Număr pagini: 443

    Dean Koontz s-a născut în 09 iulie 1945, Pennsylvania. A lucrat că şi profesor de limba engleză. Soţia sa l-a determinat să încerce timp de 5 ani să scrie, susţinându-l financiar în această perioadă. Această perioadă a fost mai mult decât benefică pentru Dean. A scris numeroase cărţi cu diferite pseudonime. Lista sa lungă de lucrări sunt dovezile de popularitate şi longevitatea sa.
D.Koontz este un as în genul suspans, cu lucrări în domeniile horror, sciece-fiction şi mister.
Multe dintre lucrările sale au devenit bestseller New York.

   ,,Mă numesc Christopher Snow. Textul următor face parte din jurnalul meu. Dacă îl citeşti, probabil sînt mort. Dacă nu sînt mort, atunci, din cauza acestei relatări, sînt-sau voi fi în curând-unul dintre cei mai celebri oameni de pe planetă. Dacă n-o va citi nimeni, asta va fi pentru că lumea, aşa cum o cunoaştem, a încetat să existe şi civilizaţia omenească a dispărut pentru totdeauna. Nu-s mai orgolios decât alţi oameni şi, în locul recunoştinţei universale, prefer tihna anonimatului. Dar, dacă aş avea de ales între Armagedon şi faimă, aş prefera să fiu faimos.”

   Pot să va spun din prima carte ,,În puterea nopţii”, cine este Chris. Este cel care umblă doar noaptea din cauza boli sale foarte rare-XP.

”Tata şi mama avuseseră fiecare, fără să ştie, o genă care se transmitea ereditar şi care apare doar la un om din două sute de mii. Probabilitatea ca doi oameni de acest fel să se întâlnească, să se îndrăgostească şi să aibă copii este de unul la câteva milioane.
În cazul meu, părinţii mei au dat lovitura.
Bolnavii de XP sînt foarte vulnerabili la cancerele de piele şi de ochi. Chiar şi cea mai scurtă expunere la soare-sau la orice fel de raze ultraviolete, inclusiv cele de la luminile incandescente şi fluorescente-poate fi dezastruoasă.”

   După decesul mamei sale acum doi ani, după decesul tatălui acum recent, Chris descoperă lucruri care îl terifiază. Află despre mama sa că a lucrat la baza Wyvern, şi datorită geneticii şi a ideilor sale, lumea este în primejdie de moarte. Transferul de material genetic de la o specie la alta în speranţa creării unei super rase. Încercarea de-a crea soldatului perfect, animale inteligente, pentru a putea fi trimise pe câmpul de luptă.
Printre aceste animale au fost şi maimuţele Rhesus, a cărui inteligenţă fusese substanţial îmbunătăţită. Ceva a mers rău, câteva animale au scăpat, au trimis altele să le găsească, dar acum avem parte de o mulţime de animale violente şi inteligente. În laborator a avut loc un episod violent, oamenii s-au omorât unii pe alţii într-o înfruntare bizară, sălbatică.

,,Sistemul folosit pentru a introduce material genetic nou în celulele subiecţilor cercetării-pentru a fi inserat în lanţurile ADN-ului lor…Acel retrovirus fabricat fusese proiectat să fie fragil, bolnav-adică steril-şi benign. Mai degrabă o unealtă vie care să facă exact ce se dorea de la ea. După ce-şi făcea treaba, trebuia să moară. Dar se transformase curând într-o drăcie infecţioasă, care se reproducea iute, care putea să se transmită, prin intermediul fluidelor trupului, prin simplu contact al pielii, provocând nu boală, ci schimbări genetice.
Aceste microorganisme capturaseră la întâmplare secvenţe de ADN de la numeroase specii din laborator şi le transportaseră în trupurile cercetătorilor care lucrau la proiect .Aceştia nu-şi dăduseră seama, un timp, că erau afectaţi lent, dar profund. Afectaţi fizic, mental, emoţional. Înainte să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi de ce, câtva savanţi din Wyvern au început să se schimbe…să aibă multe în comun cu animalele din cuştile laboratorului…”

   Acum încep să dispară copii. A început cu micuţul Jimmy, iar urmele duc în Oraşul Mort, la baza dezafectată de la Fort Wyvern. Acesta în urmă cu doi ani a fost părăsit, echipamentul mutat, casele familiilor care locuiau în orăşel abandonate…sau poate nu! Chris este obişnuit să circule noapte prin cele 3 nivele dezafectate, prin oraş…dar convingera sa este că  ar mai există activitate undeva mai adânc ascunsă în pământ.
Au dispărut doi gemeni, a dispărut şi Orson câinele foarte inteligent (fost proiect de la bază) a lui Chris.
Păsările de noapte au devenit violente, sau sinucis în masă.

,,Izbiră clădirea cu o forţă atât de mare, încât pocnetul trupurilor lor ce se zdrobeau de stucatură răsuna ca focul unei arme automate.
Îngrozit, scârbit, am întors faţa de la măcel şi m-am rezemat de jeep. Natura întreagă o luase razna. Ştiam de o lună, de când aflasem ce se întâmplase în laboratoarele ascunse în Wyvern.”

Coioţii au trecut în oraş în cete, agitaţi cu un comportament ciudat.
Viperele, sute la număr, s-au strâns împreună şi au început să se sfâşie.
Oamenii din oraş încep să se transforme în ceva sălbatic, cu ochi galbeni, dinţi ascuţiţi, extem de agresivi.
Poliţiştii devin agresivi, ameninţă pe Chris, pe Bobby prietenul său, să stea cuminţi să nu mai încerce să găsească nici o explicaţie, să nu-i m-ai caute pe copiii dispăruţi.

animale

koontz

   Chris, prietena şi iubita sa Sasha, Bobby cel mai bun prieten, împreună cu alţi doi bărbaţi şi pisica super deşteaptă Mungojerrie, vor încerca să pătrundă din nou în Oraşul Mort în căutarea copiilor dispăruţi şi a lui Orson.
Vor neapărat să încerce să găsească răspunsuri, mai ales că, se pare a fost activă şi o Maşină a timpului, iar ce a venit prin ea este mai terifiant decât orice coşmar.

   Vor încerca să afle ce produce această demenţă, de ce animalele mor, de ce oameni se sinucid când începe transformarea. Vor încerca să distrugă acel vierme care creşte în organismele vii. Oare vor reuşi să se salveze sau vor fi ucişi şi ei?
O carte care îţi dă fiori la propriu.

Nota mea pentru carte este 9.

targulcartii.ro

Cartea Trăieşte noaptea, de Dean Koontz a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii.

%d bloggers like this: