Recenzii

Mihai Viteazul, de Cristian Moșneanu–pre-recenzie

Prefață/Cuvânt înainte: Cornel Bîrsan, prof. dr. Cristian Condurache, Ștefan Dumitrache

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Editura: Librex Publishing

Data apariției: noiembrie 2017

  Cine este Cristian Moșneanu ?

   Născut în urmă cu 33 de ani, dintr-o familie “nobiliară” de țărani “moșneni”, răzeși ai ţinutului Dobrotei prahovene, și-au căutat “identitatea” încă de la primii pași în vastitatea  tradițiilor şi eposului  satului românesc.

   Creația sa cuprinde atât cărți de istorie (,,Istorie furată. Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr”– coautor, ,,Petru Dimitrie Cercel”, ,,Mihai Viteazul”), cât și poezie (,,Lăsând totul în vânt…”), dar, mai nou, i se adaugă și un volum de aforisme (,,Truisme în chip de aforisme”), toate fiind publicate sub egida Librex Publishing.

   Despre Cristian Moșneanu v-am vorbit și cu un alt prilej, însă țin să reiau faptul că se numără printre cercetătorii de seamă din domeniul istoriei, reprezentând una din speranțele istoriografiei române contemporane. Datorită unor oameni pasionați de istorie asemenea lui, putem afirma că studiul istoriei României se află, în continuare, pe mâini bune.

   După eforturile de a scoate la lumină misterul legat de existența și descălecatul lui Radu Negru Vodă, după volumul ce-l prezintă pe prea puțin cunoscutul Petru Dimitrie Cercel, a venit rândul ca istoricul Cristian Moșneanu să ne surprindă cu o altă lucrare, dedicată, de această dată, faimosului voievod muntean Mihai Viteazul, o figură emblematică pentru istoria neamului nostru.

   Din fericire, am avut șansa să citesc/să studiez această carte cu puțin timp înainte de publicarea ei, motiv pentru care țin să-i mulțumesc lui Cristian, un neprețuit prieten de-al meu. Am lecturat-o imediat, în cel mult 3 ore, mânat de o sete de cunoaștere, de dorința de a afla mai multe despre Mihai Viteazul, un personaj pe care, personal, îl admir nespus. Nu doar o singură dată am avut impresia că mă aflu alături de el: pe meleagurile rodnice ale Valahiei, pe câmpul de luptă, la Alba Iulia, în preajma cortului în care a fost decapitat.

   Concluzia? Mi-a plăcut extrem de mult maniera în care este prezentată personalitatea istorică, analiza detaliată a evenimentelor, controversele cărora autorul încearcă să le ofere o rezolvare, opiniile sale argumentate referitoare la diferite aspecte legate de viața domnitorului Mihai Viteazul.

  Înainte de toate, consider că este necesar să menționez faptul că ,,Mihai Viteazul” reprezintă prima carte din colecția ,,Mari voievozi și regi ai românilor”, un proiect prin care editura Librex ȋşi propune să aducă ȋn atenţia publicului douăsprezece cărţi despre unii dintre  cei mai ȋnsemnaţi conducători ai acestui popor. Prima carte va fi dedicată lui Mihai Vodă Viteazul, primul dintre conducătorii români, care intrând triumfător ȋn Alba Iulia a reuşit pentru prima oară să ȋndeplinească visul secular al tuturor celor de-o mumă, de-un neam şi de-o limbă. Colecţia se va ȋncheia cu o lucrare dedicată lui Ferdinand  I ”Ȋntregitorul”, cel care a reuşit să desăvârşească opera lui Mihai Filum Pătraşco.

   Fără îndoială, volumul de față este de nelipsit din biblioteca fiecăruia dintre noi, din biblioteca fiecărui român care prețuiește istoria națională și eforturile depuse de strămoșii noștri pentru ca astăzi să putem trăi în România, pentru ca astăzi să ne numim români și să vorbim limba română. Mihai Viteazul este una din personalitățile care a influențat destinul Țărilor Române din trecut și, implicit, al României de astăzi.

      Mihai Viteazul (n. 1558) a fost fiul nelegimit al domnitorului Pătrașcu cel Bun, născut din legătura celui din urmă cu Tudora, descendentă a faimoasei familii Cantacuzino. În condițiile în care tatăl său a murit înainte ca el să se nască, a fost crescut de mama sa și de rudele de sex masculin ale acesteia. La maturitate a ieșit din anonimat, implicându-se în viața politică a Țării Românești, ocupând funcția de Mare Ban al Craiovei.

O altă dovadă care să ateste că Mihai este os de domn, este dat de faptul că Teodora, mama lui purta “în pecetea  de pe inelu-i titlul de Doamnă, <gospojda>, şi semne luate din herbul ţerii. Fiul său va fi numit-o în dania cea adevărată tot <Doamnă>, cum îi zic apoi toţi Voevozii ce vin pe urmă şi hotarasc asupra moşiilor ei de moştenire”. Aşadar chiar dacă Teodora a fost numai ţiitoare a lui Pătraşcu, aceasta a primit de la voievod acele însemne pe care le purta Doamna ţării, lucru argumentat de altfel şi din modul cum o numea Mihai (doamnă) în documente şi restul voievozilor munteni care au urmat.

    În 1593 își începea domnia ce avea să țină 8 ani, o domnie marcată de victorie și succes, Mihai dovedindu-și, rând pe rând, abilitățile de diplomat, dar și pe cele de militar. I-a învins în război pe turci, și-a găsit un aliat în împăratul romano-german Rudolf al II-lea și, cel mai important, a reușit să cucerească Transilvania și Moldova din mâinile lui Andrei Bathory, respectiv ale lui Ieremia Movilă, reîntregind teritoriul locuit odinioară de daci, aducându-i laolaltă pe români.

La 24 noiembrie 1593 Mihai Viteazul va ajunge domn al Țării Românești, având în principal susținerea lui Andronic Cantacuzino: „L-am făcut domn al Ţării Româneşti pe banul Mihai; l-am preferat, <socotind> că el este mai bun decât ceilalţi boieri vicleni, care nu arată să fi moştenit ceva  deosebit de la părinţii lor, căci toţi sunt vicleni şi mincinoşi din fire, nişte intriganţi şi cu totul nepricepuţi în treburile ţării. însă în ceea ce-l priveşte pe banul Mihai, sărmana ţară este mulţumită, şi au înălţat rugăciuni lui Dumnezeu pentru că i-a învrednicit şi le-a dat un astfel de păstor bun, creştin cu milă pentru cei săraci şi cu frica lui Dumnezeu […] pentru că eu […] m-am zbătut şi l-am făcut domn, lucru de care eu sunt foarte mulţumit. Este vrednic să păstorească un popor, el, mai bine decât alţii“

            Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba-Iulia

     Acțiunele pe care le-a întreprins au marcat, fără doar și poate, destinul Țărilor Române. Deși unirea înfăptuită de Mihai Viteazul nu a rezistat decât un an, ca urmare a faptului că a fost asasinat mișelește, acest act de bravură, această dovadă de patriotism și dedicare avea să rămână întipărită în memoria colectivă a poporului român care a reușit, în cele din urmă, să se reîntregească.

Succesul repurtat de Mihai ȋn Moldova are un răsunet nescontat ȋn Europa astfel ȋncât regele Franţei, Henric al V-lea, scria ambasadorului său la Poartă “Se zice ca românul e foarte tare şi că planurile lui cresc potrivit cu izbândele”. Tot legat de acestă ispravă, ȋntr-un jurnal publicat la Roma se menţionează: Dacă a fost vreodată un principe în lume demn de glorie pentru acţiuni eroice, acesta e signor Mihai, principele Valahiei”.

    Cartea lui Cristian Moșneanu începe prin a ne prezenta descendența și pe membrii familiei lui Mihai Viteazul, aducându-se argumente în favoarea înrudirii sale cu Pătrașcu cel Bun și Petru Dimitrie Cercel. Sunt trecute în revistă perioada anterioară domniei lui Mihai și situația Valahiei în pragul accederii sale la tron, domnia propriu-zisă, sfârșitul tragic al acestuia. Ni se oferă, de asemenea, informații despre titulara domnitorului, despre viziunea contemporanilor, cronicarilor, istoricilor în ceea ce îl privește, dar și o serie de imagini ce-l surprind pe voievodul valah și anumite momente-cheie ale epocii sale.

      Cu excepția conținutului bine documentat, volumul se remarcă printr-un limbaj și printr-o manieră de expunere a ideilor accesibilă publicului larg. Astfel, acesta poate reprezenta lectura oricărui român pasionat de istorie sau, pur și simplu, a oricărui român dornic să afle mai multe despre istoria țării sale, despre Mihai Viteazul – erou al neamului. Prin urmare, vă recomand să citiți ,,Mihai Viteazul” de Cristian Moșneanu, să înțelegeți mai bine domnia și contribuția domnitorului muntean la conturarea conștiinței și a identității naționale. Căci fără istorie ne este imposibil să ne înțelegem trecutul, să apreciem valoarea patriei noastre, să acceptăm și să ducem la îndeplinire misiunea pe care o avem cu toții (doar suntem români, nu-i așa?!)…

    LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, de Lucian Boia-recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Seria de autor Lucian Boia

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Anul apariției: 2009

Număr pagini: 376

   Lucian Boia, născut în București la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București. Opera sa, întinsă și variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România și în Franța, precum și traduceri în engleză, germană și în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor și a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune) și la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât și prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viața extraterestră și sfârșitul lumii până la comunism, naționalism și democrație). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului și la istoria Franței. În 1997, lucrarea sa Istorie și mit în conștiința românească a stârnit senzație și a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naționale.

  Sunt sigur că toată lumea a auzit de Lucian Boia, unul dintre cei mai bine cotați istorici români contemporani (poate chiar cel mai bun?!). Viziunea sa asupra istoriei, asupra evenimentelor trecutului este una cât se poate de originală, de interesantă, întrucât Lucian Boia nu respectă întotdeauna convențiile, nu se ghidează strict după ce au analizat și conchis cercetării anteriori, ci preferă să ne ofere propriile sale interpretări, profitând din plin de libertatea de exprimare și de lipsa cenzurii din prezent.

     Lucrările sale mi-au tot fost recomandate cu scopul de a înțelege anumite aspecte, de a avea în vedere niște imagini de ansamblu asupra unor evenimente, personalități. Și ținând cont de faptul că îmi doresc să devin un mare istoric, să îmi dezvolt o gândire analitică, capabilă să descifreze esența istoriei și a urmelor sale, mi-am propus să nu mai amân. Astfel, am citit ,,<<Germanofilii>>. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, cu un creion ascuțit la îndemână și cu o mare sete de cunoaștere.

      Acest volum mi-a plăcut sau, mai bine zis, am apreciat subiectul pe care-l dezbate și abordarea autorului, o abordare accesibilă unei grup larg de cititori. Ce-i drept, Lucian Boia își asumă misiunea de a ne împărtăși rezultatele cercetărilor sale, de a le oferi răspunsuri și informații tuturor românilor, mai mult sau mai puțin obișnuiți cu stilul prezent în cărțile de istorie, ceea ce, consider eu, că i-a reușit.

     Subiectul cărții este reprezentat de existența și de activitatea germanofililor români în elita intelectuală românească din timpul Primului Război Mondial. Marea conflagrație a izbucnit în 1914, însă România nu s-a alăturat imediat țărilor beligerante, așteptând până în august 1916, când sub presiunea Marilor Puteri s-au alăturat uneia din tabere, declarând, prin urmare, război celeilalte.

      Decizia României de a se alătura Antantei (Franța, Anglia, Rusia) a tot fost amânată, din diferite motive. În tot acest timp, a început în Regat o adevărată ,,luptă” ideologică, propagandistică în rândul intelectualilor, ce avea drept scop influențarea opiniei publice și, implicit, luarea unei decizii care, indiferent de natura acesteia, avea să schimbe destinul României.

             România înainte de anul 1918

      Pe de o parte s-au situat antantofilii/ francofilii, cei care își doreau  ca România să se alăture, în primul rând, Franței și, mai apoi, aliaților acesteia. Exceptând motivele de ordin sentimental, cultura și civilizația franceză răspândite în rândul românilor, această alianță i-ar fi oferit României, alcătuită la acel moment numai din Muntenia și Moldova, posibilitatea de a se reuni cu Transilvania, de a-i aduce laolaltă pe toți românii separați de intemperiile istoriei. Unirea cu Transilvania (prin Transilvania înțelegem, în acest context, Ardealul, Maramureșul, Banatul și Crișana) ar fi anulat însă șansa de a recupera Basarabia de la Imperiul Țarist.

       Pe de altă parte s-au situat germanofilii, cei care voiau o alianță cu Puterile Centrale și, cu precădere, o alianță cu Germania, un centru cultural și economic impresionant. Ar fi luptat astfel împotriva rușilor, recuperând Basarabia, provincia ai cărei locuitori erau asupriți, supuși unei suferințe, în comparație cu care ardelenii duceau o viață roz.

      Prima treime a cărții este dedicată prezentării generale a fenomenului de ,,germanofilie”. Cu acest prilej, Lucian Boia clarifică anumite aspecte, și anume, faptul că, de multe ori, germanofilii erau, mai degrabă, rusofobi, iar mare parte din aceștia ar fi preferat menținerea neutralității, astfel încât puțini susțineau, cu adevărat, intrarea în război de partea Puterilor Centrale. Istoricul român alege să folosească termenul ,,germanofil” între ghilimele cu scopul de a-l relativiza și de a-l nuanța.

     În această secțiune a cărții abordarea este structurală, și anume ,,germanofilii” sunt împărțiți pe medii și categorii, ținându-se cont de partidele politice, de orientările acestora, accentuându-se faptul că marea lor majoritate provenea din rândul elitei societății. Personalitățile menționate au fost ziariști, scriitori, istorici, academicieni, oameni politici, a căror perspective s-au diferențiat în funcție  de pregătirea profesională, de influențele la care au fost supuși, de contactele pe care le-au avut cu nemții, respectiv, cu francezii. Totodată, se marchează contrastul dintre antantofili și germanofili, autorul oferindu-ne explicațiile necesare pentru a înțelege contextul politic, social, cultural al vremii și, prin urmare, opțiunile politice ale românilor.

     În cadrul celorlalte două treimi ale lucrării de față, autorul își propune să analizeze opțiunile și destinele fiecărei personalități ,,germanofile”în parte, în ordine alfabetică. Aflăm informații despre activitatea lor profesională, despre tangențele pe care le-au avut cu diferite tabere politice, despre modul în care au încercat să-și traseze propriul viitor în funcție de circumstanțe. Printre personalitățile studiate (60) se numără: Grigore Antipa, Victor Babeș, Tudor Arghezi, Martha Bibescu, George Coșbuc, Alexandru Macedonski, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Nicolae Tonitza, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Ioan C. Filitti, Radu Rosetti, frații Mateiu și Luca Caragiale.  

    ,,<<Germanofilii>>. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial” reușește să ne îndrume, astfel încât să putem înțelege o anumită perioadă din istoria poporului nostru, anumite acțiuni ale strămoșilor noștri, acțiuni care, într-un fel sau altul, au avut niște consecințe. Un aspect și mai interesant îl reprezintă posibilitatea de a descoperi o altă față, o altă latură a personalității unor oameni celebri, pe care îi cunoaștem pentru meritele din domeniile în care au activat, dar care, din câte se pare, au fost mai mult decât niște simpli gazetari, poeți, istorici, oameni de știință.

     Nu în ultimul rând, desfășurarea și urmările Primului Război Mondial, felul în care au ales să acționeze sau nu anumiți oameni constituie o lecție importantă, de care ar trebui să ținem cont, mai ales, fiindcă nu știm niciodată ce surprize (plăcute/neplăcute) ne va rezerva viitorul.

     Vă sfătuiesc să parcurgeți această lucrare sau oricare alta ce poartă semnătura lui Lucian Boia și să vă aduceți aminte de istorie, de tot ce-au înfăptuit oamenii trecutului, o sursă inepuizabilă de modele, de urmat sau de evitat…

     

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial de Lucian Boia poate fi comandată pe site-ul targulcartii.ro

by -
9

Cei 100, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea I)
 
Titlul original:  The 100
Editura Nemira, 2015
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 272
 
  Kass P. Morgan s-a născut în New York, 1984. Este lector și autorul seriei distopice Cei 100. A studiat literatură la Brown și Oxford. Acum locuiește în Brooklyn, iar printre preferințele sale se numără biblioteca ei Ikea care se prăbușește și o îngroapă sub o grămadă de science fiction și romane victoriene. Continuarea romanului Cei 100, intitulată Day 21, s-a publicat în anul 214, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bros și CBS Television Studios.
 
După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. Ar putea fi a doua șansă la viață sau o misiune sinucigașă.
 
   De ce o a doua șansă la viață? Sunt totuși delicvenți. Se pare că viața din colonii este foarte dură pentru supraviețuire, la limita cruzimii omenești. Indiferent cât de mică abatere ai face, un furt de medicamente, o jignire a conduceri, vei fi închis, iar la 18 ani vei fi rejudecat și ți se va administra injecția letală, apoi vei fi eliberat în vidul nesfârșit (echivalentul cu cimitirul pământean).
    Regulile sunt și mai dure pentru adulți. Nu cumva să ai mai mult decât un copil, astfel vei fi condamnat la moarte. Să nu rămâi însărcinată înainte de aprobarea consiliului pentru întemeierea unei familii, aceiași pedeapsă capitală.
    Mă tot întreb: oare adulților conducători le era frică de copii? Era frica de supraviețuire eșuată? Grija că poate hrana nu va ajunge, resursele de oxigen vor dispărea…?
 
   Conviețuirea se face în trei colonii: Phoenix, unde sunt privilegiații, Walden și Arcadia, cele două vor trudi în diferite slujbe: populația de aici nu are privilegii, vor fi gardieni, vor fi muncitorii de la serele solare, vor exista pe baza rațiilor și a cartelelor ce le vor ghida viața. Luxul de a avea păr lung nu va exista în coloniile muncitoare, apa este raționalizată foarte strict de 3 secole.
 
   Cartea este împărțită în prezent și trecut. Prezentul dur, unde asistăm la deportarea forțată pe Pământul nesigur încă, a celor 100 de tineri, și trecutul cu faptele sale mai bune sau mai puțin bune…Să facem cunoștință cu câțiva tineri, care au avut neșansa să fie condamnați…
   Clarke-o studentă la medicină, o fată de pe Phoenix, cu părinți cercetători amândoi. Avea o viață frumoasă, iar întâlnirea cu Wells, băiatul cancelarului (conducătorul coloniei),  va aduce la o relație frumoasă cu acesta, dar și la condamnarea sa și a părinților săi.
   Se pare că cercetările din laborator erau pe ființe umane, copii din centrele de plasament (cu părinți decedați în urma condamnării), iar nivelul de radiații îi va ucide în chinuri groaznice. Clarke va reuși să intre de câteva ori în laborator, își va confrunta părinții, dar și aceștia la rândul lor erau amenințați cu moartea unicului lor copil, de către conducere, dacă nu vor continua cercetările în vederea descoperirii unor progrese pentru a recoloniza Pământul.
   Clarke îi va dezvălui lui Wells toate acestea, iar acesta în naivitatea lui va crede că va putea stopa experimentele, iar Clarke nu va mai fi supărată.
    Urmarea? Ambii părinți vor fii judecați și executați, iar Clarke va fi și ea judecată și condamnată.
 

,,Usa se deschise, iar Clarke știu că venise vremea să moară.
Ochii i se fixară pe cizmele gardianului și se pregăti pentru un val de frică, de panică disperată. Dar când se ridică în coate, dezlipindu-și cămașă de patul ud de transpirație, nu simți nici o ușurare.
Fusese transferată într-o celulă de o persoană, după ce atacase un gardian, dar pentru ea nu există izolare. Auzea voci peste tot. Strigau la ea din colțurile încăperii întunecate. Umpleau liniștea  dintre bătăile inimii ei. Țipau din cele mai adânci cotloane ale minții ei. Nu voia să moară, dar dacă acela era singurul mod de a face vocile să tacă, atunci era pregătită s-o facă.
Fusese închisă pentru înaltă trădare, dar adevărul era mult mai rău decât și-ar fi putut imagina cineva. Chiar dacă, printr-o minune, ar fi iertată la apel, nu ar fi existat cu adevărat grațiere. Amintirile ei erau mai insuportabile decât pereții oricărei celule.”

   Cel care este privilegiat, fiul unicului conducător al coloniei, Wells, cel care a fost iubitul lui Clarke, cel care se simte responsabil de condamnarea iubitei și de moartea părinților ei, va încerca prin orice mijloace să o urmeze pe pământ pe fata pe care o iubește. Astfel că va comite o infracțiune pentru a putea ajunge în detenție, iar cea care ar fi putut trimite pe fiul cancelarului este incendierea singurului copac din Colonii.
 

,,Pentru cancelar, nimic nu putea justifica incendierea Copacului Raiului, arborele care fusese adus pe Phoenix chiar înainte de Exod. Totuși, pentru Wells, nu fusese o alegere. Odată ce descoperise că Clarke era una dintre cei o sută trimiși pe Pământ, trebuise să facă ceva pentru a li se alătura. Și ca fiu al cancelarului, doar o astfel de infracțiune l-ar fi trimis în detenție.”

 
   Wells va recunoaște chiar și pe Pământ motivația sa de a comite o infracțiune:

,,-Am făcut ceva să fiu condamnat, să pot proteja pe cineva la care țin.
Mulțimea făcu liniște. Wells se întoarse cu spatele spre ei și începu să meargă, fără să-i pese dacă privirile lor îl urmăreau în timp ce se apropia de Clarke. Pentru o clipă, vederea ei îl copleși. Lumina se schimbă, pe măsură ce se întunecă, și făcea că în ochii ei verzi să apară sclipiri aurii. Pe pământ, era mai frumoasă ca niciodată. Privirile lor se întâlniră și simți un fior pe șira spinării.”

 
   Problema este că Clarke îl urăște, moartea părinților săi căzând pe umerii lui Wells. Nu știu dacă acest lucru va putea fi uitat, la fel cum nu va putea fi uitată condamnarea ei.
 
   Cel care se va apropia de Clarke, va fi Bellamy, el nefiind condamnat, dar în ultimul moment al îmbarcării, îl va lua ostatec pe cancelar, pistolul se va descarca… și el va reuși să se strecoare pe nava condamnaților. Motivul lui? De ce s-a condamnat singur? Din cauza surioarei sale care se găsește în Cei 100. Da, ați auzit bine, avea o surioară, care a fost ascunsă de raziile gardienilor în dulap. El a fost cel care a crescut-o, care a înfruntat cele mai mari temeri, cele mai mari pericole. Mama sa până la urmă, de frică, își va pierde mințile, Octavia va ajunge la un centru de plasament, acolo unde va fura, nu mâncare, cum va crede fratele ei, ci  medicamente. Condamnarea Octaviei îl va motiva pe Bellamy să vină pe Pământ, pentru a-și proteja sora.
 

,,Bellamy strânse mâna surorii lui. Era vina lui că ea fusese condamnată. Era vina lui că ea era acolo. Ar fi trebuit să știe că ea plănuise ceva: săptămâni întregi vorbise despre cât de flamânzi erau unii copii din grupa lui. Fusese doar o chestiune de timp până când făcuse ceva să-i hrănească-chiar dacă asta însemna să fure. Sora lui altruistă era acum condamnată să moară pentru că avea o inima prea mare. Era datoria lui să o protejeze.”

 
   Aici îmi venea să îi dau palme frățiorului, o persoană mai egoistă ca sora lui nu am văzut. Da, într-adevăr, a crescut într-un coșmar, într-o frică permanentă, dar să furi medicamentele salvate după prăbușirea navei și să vezi cum se chinuie cineva să moară… mi-a lăsat un gust amar.
  La fel, nu mi-a plăcut de Clarke, indecizia ei între cei doi iubiți. Trecerea prea ușoară de la unul la celălalt…eii…poate erau prea tineri!
   Nu mi-a plăcut puținele descrieri despre ceilalți copii, practic au fost inexistente, dar mergem mai departe și…
 
   Vom asista la încercarea tinerilor delicvenți de a se adapta cu Pământul, despre care auzise doar în cărți. Unii vor încerca să fie rebeli, dar Wells va reuși cumva să îi unească pentru a nu apărea probleme grave.  Emoționant este să fii alături de tineri când vor descoperi pentru prima dată minunile Pământului. Încet, încet, își vor da seama că ar putea muri de foame, frig, boli, dacă nu fac ceva.
    Cei 100 trebuie să lupte pentru viață într-un ținut sălbatic. Nu era în plan să fie eroi, dar s-ar putea să fie ultima speranță a omenirii din Colonii.
 
    Oare sunt singuri pe Pământ? Vor reuși să se transforme din vânați în vânători?
   O altă poveste dintre doi tineri din carte este ceea a lui Glass, fata care în confuzia creată cu împușcarea cancelarului, va evada de pe navă și va pleca să își găsească iubitul pe care l-a părăsit cu ceva vreme în urmă, când a fost condamnată. Astfel că asistăm la reîntâlnirea în Colonii dintre Glass, fata de pe Phoenix și Luke, gardianul de pe Walden. Oare Luke a așteptat-o sau rănit fiind va trece la altă fată? Dragostea lor va fi la fel de mare sau obstacolele ivite îi vor despărți…
   Eii, nu pot să nu vă spun pentru ce a fost condamnată Glass. Deși era privilegiată, ea a reușit să rămână însărcinată cu Luke, iar descoperirea ei, va fi condamnarea. Nu contează că va pierde copilul, doar intervenția mamei sale pe lângă vicecancelar, va face să fie singurul copil grațiat temporar…
  Dragostea pentru iubitul ei, o va face să mintă în privința tatălui copilului, iar acea persoană a fost executată.
    Vor reuși cei doi îndrăgostiți să supraviețuiască în Coloniile care au început să rămână efectiv fără aer?
   Sunt nerăbdătoare să descopăr aventurile tuturor în volumul 2.
.

Cartea Cei 100 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

“Am blestemat ciudatul umor al sorţii, care-mi oferise o slujbă bună în cel mai rău loc cu putinţă. Eram în raiul băieţilor răi. Sau în iad. Oricum ar fi fost, nu era locul potrivit pentru mine.”

 Ecouri din strada Scoția, de Samantha Young-recenzie

Titlul original: Echoes of Scotland Street

Traducere: Oana Duşmanescu

Editura: Trei

Colecţia Eroscop

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 352

Gen: Romance

Seria On Dublin Street: 1. Pe strada Dublin (On Dublin Street, 2012) ; 2. Pe strada Londra (Down London Road, 2013); 2.5. Castle Hill; 3. Pe strada Jamaica (Before Jamaica Lane, 2014); 3.5. Until Fountain Bridge; 4. Pe strada India (Fall From India Palce, 2014); 5. Ecouri din strada Scoţia (Echoes of Scotland Street, 2014); 5.5. Valentine; 6. Moonlight on Nightingale Way, 2015); 6.5. One King’s Way; 6.6. StarsOver Castle Hill

A terminat o cu băieții răi, dar el e atât de bun… 
Shannon MacLeod a ales întotdeauna genul greşit de bărbat. După ce a trecut dintr-o relaţie toxică în alta, şi a jurat să stea departe de bărbaţi — mai ales de cei din soiul “băiat rău”.
Cole Walker este exact genul de tip pe care Shannon vrea să-l evite — superb, tatuat, fermecător şi arogant. Dar exteriorul lui dur ascunde un om bun, care-şi doreşte să-şi găsească aleasa. Cole este hotărât s-o scoată pe Shannon din singurătatea ei şi să-i cucerească inima.
Când Shannon îşi deschide sufletul în faţa lui Cole cel stabil şi devotat, pasiunea dintre ei se aprinde fulgerător. Trecutul ei însă o bântuie necontenit, iar temerile pe care le are ameninţă să-i despartă pe vecie.

     În ultimii ani, am auzit numai păreri pozitive despre seria On Dublin Street, dar fără nici un motiv anume, am evitat să citesc și eu cărțile. Am avut grijă să mi le cumpăr, dar  îmi spuneam mereu că le voi aborda abia după ce o să apară și ultimul volum din serie. Însă, după mai multe stăruințe din partea prietenelor, mi-am făcut curaj să le citesc. Nu cred că mai trebuie să spun ce impact a avut asupra mea, cât de fermecată am fost de  fiecare poveste în parte. Este o serie încântătoare, cu subiecte ce reflectă realitatea cotidiană, cu personaje pe care le îndrăgeşti din prima clipă și cu o doză imensă de romantism.

   “Ecouri din strada Scoția” este o poveste de dragoste minunat de senzuală și încărcată de emoție. Este un roman despre oameni reali care reușesc să supraviețuiască, înfruntând dificultățile vieții. Este genul de carte care te îndeamnă să reflectezi asupra unor lucruri. Să luptăm pentru dragostea noastră, să nu ne lăsăm influențați de alte persoane, să renunțăm la prejudecăți, să nu rămânem prizonieri în trecut, ci să privim cu încredere spre viitor.

   M-am bucurat foarte mult atunci când a apărut cartea “Ecouri din strada Scoția” întrucât am așteptat cu mare nerăbdătoare să aflu povestea de iubire a lui Cole Walker, fratele mai mic al lui Jo, protagonista din “ Pe strada Londra” (cartea mea preferată). La fel ca și alte fane ale scriitoarei Samantha Young, am urmărit evoluția lui Cole de-a lungul seriei, de la puștiul timid și sârguincios de altădată, la tânărul responsabil din prezent – bun și inteligent, loial și milos, puternic și talentat, curajos și iertător. Am văzut ce copilărie tristă și nefericită a avut – cu o mamă egoistă, alcoolică și abuzivă – care îi repeta într-una că nu-i bun de nimic, că e un nimic, și cu un tată închis pentru jaf armat. Singura persoană care l-a sprijinit și l-a protejat în permanență a fost sora lui mai mare, Jo. Ea a avut întotdeauna grijă de el, asigurându-se că e spălat, imbrăcat și hrănit, iar pentru asta, muncea de-i săreau capacele. Însă, ceea ce l-a făcut pe Cole să se simtă ca naiba în copilărie, a fost faptul că Jo se întâlnea mereu numai cu tipi bogați, tocmai pentru că voia să-i ofere lui siguranța necesară. L-am văzut cum devenea din ce în ce mai matur și mai frustrat din pricina situației lor și a neputinței sale de a face ceva în legătură cu asta. Numai apariția lui Cam (actualul lui cumnat) în viața lor a făcut ca totul să se schimbe în bine. În “Pe strada Jamaica” am întâlnit un Cole ajuns la vremea adolescenței, care făcuse o mică pasiune față de Olivia, iar în “Pe strada India”(pe când avea douăzeci și unu de ani) am văzut ce prietenie frumoasă s-a închegat între el și Hannah, cât de mult a susținut-o în cele mai dramatice momente ale vieții.

“— Au băgat-o direct în operaţie. Inima i s-a oprit pe masă, dar au resuscitat-o. În acel moment, toată familia ei era la spital şi toţi ne puneau întrebări. Eu eram paralizat de şoc. Hannah şi cu mine nu eram apropiaţi, dar mi se părea o tipă de treabă, liniştită, care n-avea cum să dea de bucluc. Mă tot gândeam că, dacă avea să scape, o să-i fiu un prieten mai bun. Un prieten care ar şti din capul locului ce i se-ntâmplă. (…) După întâmplarea asta, lucrurile au început să meargă rău la şcoală, s-a deprimat… iar eu mi-am dorit să aibă pe cineva. Aşa că ne-am apropiat. I-am devenit cel mai bun prieten. “

   Citind consecutiv primele patru cărți din serie, am avut ocazia să urmăresc toate discuțiile, gesturile, reacțiile lui Cole Walker și în mod inevitabil am început să fiu atrasă de acest personaj. Nu pot să vă ascund faptul că mi-am dorit cu ardoare ca el să fie naratorul în cartea de față. Din păcate (pentru mine), am constat că povestea este spusă din perspectiva lui Shannon MacLeod, o tânără roșcată pe care o mai întâlnisem în epilogul de la “Pe strada Jamaica”. Mi-am amintit cu mare drag acel moment  în care Olivia îl găsește pe Cole (pe atunci el avea cincisprezece ani) discutând cu o micuță roșcată (Shannon), pe treptele casei lui Ellie din strada Scoția. Însă, dacă acolo am văzut acțiunea prin ochii Oliviei, de această dată, în prolog, am înțeles ceea ce s-a întâmplat de fapt între cei doi adolescenți, atracția pe care au simțit-o încă din prima clipă. Dar, cum fata avea deja un iubit, acea primă întâlnire a fost și ultima pentru ei.

“Ewan a-nceput să trăncănească despre trupă, fără să se deranjeze să mă-ntrebe cum îmi petrecusem seara sau cum se simţea buni, deşi îi spusesem că-mi făceam griji pentru ea. Pe când maşinuţa veche se-ndepărta de strada Scoţia, în toiul pălăvrăgelii sale neîncetate, am simţit că soarta îmi oferise două ceşti, iar eu, ca o proastă, sorbeam din cea greşită.”

   La nouă ani de la acea întâlnire, în loc de o Shannon simpatică și comunicativă, am regăsit o tânără tristă, nesigură, prudentă și reticentă cu oamenii. Experiențe nefericite pe care le-a avut cu bărbații, a făcut-o să nu mai creadă în dragoste și să aibă tot felul de prejudecăți.

   Shannon a fost dintotdeauna atrasă ca un magnet de băieții răi, iar modul dezastruos în care s-a sfârșit ultima ei relație, i-a lăsat urme adânci în suflet. Ollie păruse inițial un bărbat diferit de restul celor cu care se întâlnise până atunci –  romantic, atent, îndrăgostit. Pană când a început, încet, să se schimbe. Atât de subtil încât lui Shannon i-a luat mult timp să-și dea seama ce-i făcea. O manipula emoțional, o umilea, o făcea să se simtă lipsită de valoare. Însă atunci când, într-o criză de gelozie, a snopit-o în bătaie, a ajuns să ceară ajutorul lui Logan, fratele ei mai mare. Iar  maniera în care s-a răzbunat acesta pe Ollie, a dus la condamnarea lui la doi ani de închisoare. În plus, relația cu părinții și sora ei s-a răcit și mai tare pentru că ei au învinuit-o de cele întâmplate.

“— Mama, tata şi Amanda… mi-au spus că e vina mea, că toţi credeţi că e vina mea. Mi-au zis că nu mă vor ierta niciodată. Am crezut că e mai bine… să plec. Pentru toată lumea.”

   După toate astea, Shannon a simțit nevoia să facă o schimbare. A venit la Edinburgh ca să stea la distanţă de vechea ei viaţă, de vechile ei alegeri. De băieţii răi. Şi singurul interviu pe care l-a obţinut a fost la un studio de tatuaje – INKarnate, unde managerul cel arătos şi tatuat era nimeni altul decat Cole Walker, cel pe care îl întâlnise în urmă cu nouă ani pe strada Scoția. Faptul că a început să flirteze cu ea imediat de cum a văzut-o, a determinat-o să creadă că el este la fel că toți ceilalți bărbați  care i-au distrus viaţa.

“Am blestemat ciudatul umor al sorţii, care-mi oferise o slujbă bună în cel mai rău loc cu putinţă. Eram în raiul băieţilor răi. Sau în iad. Oricum ar fi fost, nu era locul potrivit pentru mine.”

 “Totuşi, a fi captivă în apropierea băiatului rău de vis, ale cărui haine voiai să le sfâşii în ciuda faptului că ştiai că nu e potrivit pentru tine, e mai rău. Mult mai rău.”

 

   Văzându-l cum se comportă în preajma femeilor, Shannon începe să credea  tot ce este mai rău despre el și nu se jenează să-i arunce în față tot felul de cuvinte jignitoare.

— Nu pot să suport tipii ca tine.

Am spus cuvintele astea pe un ton jos, plin de venin, care l-a făcut pe Cole să se dea brusc înapoi, surprins.

— Tipii arătoşi care presupun că toate femeile le vor cădea la picioare, mulţumindu-le pentru un strop de atenţie. Ei bine, eu nu sunt una dintre ele. Nu respect şmecherii ca tine. Nu-mi place de tine. N-am încredere în tine. în spatele zâmbetului tău fermecător nu există nimic, în afara unor promisiuni deşarte. Nu ai nimic real să-mi oferi, nici mie, nici altei victime de-a flirtului tău. Diferenţa dintre mine şi ele e totuşi că eu sunt suficient de isteaţă ca să te văd aşa cum eşti cu-adevărat.

Cu răsuflarea întretăiată, am conchis:

— Nimic. “

   Din păcate, Shannon habar nu are că exteriorul lui dur ascunde un om bun și blând, un romantic incurabil, dornic să-și găsească aleasa. Nu știe prin câte a trecut în copilărie, cât de mult a fost afectat de faptul că propria lui mamă – o femeie egoistă, bețivă și abuzivă – îi repeta într-una că e un nimic. Și tocmai de aceea, Shannon reprezintă o mare dezamăgire pentru el.

“Când m-am apropiat, am încremenit la auzul vocii lui Hannah, care spunea:

— Nu ştiu care e problema. E evident că vă plăceţi reciproc.

Inima îmi bătea ca nebuna. Am aşteptat, tensionată, replica lui Cole.

— Hannah, las-o baltă. Shannon e doar o prietenă.

M-am lipit de perete, simţindu-mă copleşită brusc de dezamăgire. Credeam că avem împreună o zi minunată şi, deşi nu eram sigură dacă pot avea încredere în el, nu puteam nega felul în care Cole mă făcea să mă simt. Dar se pare că numai eu simţeam asta.

— Este…, a spus Cole, şovăind. E păcat, dar pur şi simplu nu e fata pe care o caut eu.

M-a zdrobit.

Eram absolut zdrobită.

— Cea crezut ea că ştie despre mine când a-nceput să lucreze la studio…

— Cole, şi-a cerut scuze pentru aia.

— Uite, nu e vorba despre ce-a crezut. Este vorba despre ce-a spus şi despre ce e capabilă să spună când o apucă strechea. Am crescut cu porcăriile astea, Hannah. Nu mă mai întorc niciodată acolo.”

   Din acel moment, Shannon și Cole au încercat să stea cât mai departe unul de celălalt, iar ostilitatea dintre ei era evidentă pentru toți cei din jur. Abia după dezvăluirile pe care i le-a făcut Hannah despre adevăratul caracter al lui Cole, Shannon și-a dat seama că l-a judecat după aparențe. Va încerca să-și îndrepte greșeala, dar poate că va fi prea târziu …

— Pot fi prietenul tău, Shannon. Ştiu că atunci când ai venit aici am fost prea îndrăzneţ cu tine, cu flirtul, dar asta a fost atunci. Nu se va mai întâmpla.

— Nu se va mai întâmpla? am izbucnit înainte să mă pot controla.

— Cred că eşti atrăgătoare, a spus el cu prudenţă. Cred că amândoi ştim asta, dar tu şi cu mine… suntem diferiţi. Mai bine rămânem prieteni.

Ştiam că trebuie să-i accept cuvintele şi să merg mai departe, dar mă simţeam un pic deranjată.

— Diferiţi?

— N-am avut parte de un început perfect din cauza acestor diferenţe. ..

Mi-am dat seama despre ce vorbea.

— Pentru că eu judec cu atâta uşurinţă.

M-am dezumflat când am văzut pe faţa lui că pricepusem ce voia să spună. S-a strâmbat.

— Eu nu funcţionez aşa, şi o relaţie cu cineva de genul ăsta m-ar înnebuni. Oricât de grozavă ai fi, eu nu vreau nimic superficial. Aşa că mai bine prieteni.”  

   Shannon și-a dat seama de greșeala comisă tocmai când începuse să țină la Cole și nu putea suporta gândul că-l rănise atât de mult. Va putea ea să-l facă să-și dea seama că toate jignirile pe care i le servise veneau dintr-un loc care nu avea nicio legătură cu el? Îi va putea dezvălui tot răul pe care i-1 provocase altcineva? Va mai exista o a două șansă pentru ei?

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Shannon și Cole. Între timp, eu îmi rod unghiile așteptând să-și facă apariția cea de-a șasea carte din serie – povestea lui Logan, fratele lui Shannon. Sper să se întâmple cât mai curând!

   “Ecouri din strada Scoția“ este o carte despre prietenie, dragoste, încredere, familie –  lucruri care contează cel mai mult în viață. Un roman presărat cu speranță, îndoieli, disperare, remușcări, care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde și te lasă cu un zâmbet larg la final.

Citate:

“Ştiam c-o să-nţeleagă imediat toate motivele pentru care mi-aş fi dorit să nu fi întors spatele acelei legături ciudate şi magice pe care o simţisem când aveam cincisprezece ani. Dacă n-aş fi plecat atunci, viaţa nu m-ar fi învăţat că nu trebuie să am încredere în acest bărbat — un bărbat care merită încrederea mea, mai mult decât ceilalţi dinaintea lui.

Am văzut amestecul de durere, regret şi pasiune din privirea lui Cole şi am înţeles, fără s-o spună, că şi el simţea la fel.”

 “— Ştii, a zis el cu un glas coborât şi emoţionat. Tu ştii totul. Ştii cum m-a făcut ea să mă simt toată viaţa şi tot te-ai gândit că e o idee bună să mă laşi deoparte ca să câştigi aprobarea familiei tale. Ea nu mă merita şi tot mă făcfa să mă simt ca un nimic, ca şi cum aş fi avut ceva de dovedit. Ei nu te merită şi tu tot mă faci oarecum să mă simt ca un nimic, ca şi cum aş avea ceva de demonstrat. Tu, dintre toţi oamenii de pe pământ.”

 

Cartea Ecouri din strada Scoția, de Samantha Young, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Dragonii din Anador, de Lisa Darlent-cartea întâi a seriei Urmașul Pandemoniului-recenzie

Editura Quantum Publishers

Anul 2017

Nr. pagini: 337 

,,Un oraş este trecut prin foc şi sabie, demonii roiesc pe cerul nopţii, iar plânsetul unui copil răsună în beznă.
Rătăcit pe meleaguri necunoscute şi ajungând în grija Antadorului, ultima barieră împotriva exteriorului, Yano se alătură gărzii orașului împreună cu Sayra, o tânără cu ochi de lup, și fratele său, Hiron. Scopul lui este găsirea unei căi de a-şi proteja ţinuturile natale, dar şi de a dezlega misterul existenţei unei lumi atinse din greşeală, de care este atras în mod inexplicabil. În timp ce prințul Calindor și Lander, comandantul gărzii regale, conduc grupul pe urmele vânătorilor de zei, umbra străvechiului Anador bântuie precum un spectru asupra tuturor.
După secole de ostilitate, un dragon și un demon se privesc în ochi, fiecare pândind mișcările celuilalt.

   Eii, vreau să citesc o carte. Titlul este mai mult decât interesant, descrierea la fel, așa că…purced a începe cartea!!! Nu îmi vine a crede ce lume fantastică ne va dezvălui autoarea…demoni, dragoni, zeii, magi, magie, vrăjitori la tot pasul, animale apărute în urma ucideri dragonilor-thalinii…

,,-Ploua? întreba Yano după ce înghiți ultimul dumicat. Începuse ploaia, însă picăturile erau de un roșu aprins și pătau zăpadă acolo unde cădeau. Murdăreau totul însemnând codrul cu pecetea lor. Iar mirosul ușor metalic…
Documentele din Elmoran. Atacurile thalinilor. Lacrimile zeităților, fenomenul ciudat care marcase omenirea de două ori. Acum a treia oară. Totul se potrivea.
-Plânsul zeilor, se trezi șoptind.
Zeii plângeau cu lacrimi de sânge, căci asta erau misterioasele picături.
Ploaia roșie dura doar câteva secunde, apoi înceta. Imediat, un răget răsună din ceruri, făcând pământul să vibreze și zăriră printre nori un trup imens, întunecat. Avea aproape cincizeci de metri lățime, de două ori pe-atât în lungime și se prăvălea din înalturi. Era atât de mare, încât umbrea o bună parte din pădure. Pe lângă aripi, mai zăriră un picior solzos, un pântec argintiu, niște coarne că de oțel și o coadă precum un șarpe uriaș.’

   V-ați dat seama că uciderea dragonilor nu aduce nimic bun… thalinii… animale îngrozitoare care ucid tot ce le stau în cale…inclusiv tărâmul natal, acolo unde își vor găsi o familie adoptivă și un frate vitreg.
Yano, un tânăr de șaptesprezece ani, un demon… se pare că întâlnirea cu Hiron, fratele vitreg și cu bunicul acestuia Marslo îl va face un demon pașnic, dornic de un trai normal. Viața sa va fi tulburată și dată peste cap când va sări în ajutorul unei fetițe… și se va dezvălui lumii ce anume este el-un demon, nu contează că este unul pașnic, lumea îl va considera un monstru.

Încă din cele mai vechi timpuri demonii fuseseră detestați. Agresivitatea și natură lor crudă le crease o imagine înfiorătoare și erau asemuiți cu cele mai cumplite coșmaruri. Mamele își învață copii de mici să se țină departe de astfel de făpturi și să dea de veste dacă zarea vreuna. Bărbații în putere aveau sarcina de a ține năpasta departe de așezări și erau instruiți de cei mai în vârstă, dar fără un exorcist sau fără uneltele necesare, șansele de izbândă erau mici.”

   Frica și dorința de a proteja fetița combinate cu magia lui Hiron, îl vor duce în alt loc…nu își va da seama cum, de ce, va exista numai puternica lui dorință de supraviețuire.
   Astfel, Yano va ajunge în Antador și va da ochi cu Calidor, al doilea prinț la tron.
   Aici, vraja puternică a lui Calidor va face ca Yano să fie primit normal de către oameni. Tânărul prinț va dori să știe câte ceva din viața lui -ce este, de unde este, și ce îl aduce în partea sa de lume.
   Cei doi frați vor să descopere adevărații vinovați din spatele tuturor masacrelor înfăptuite de ucigașii thalinii, iar Calidor și comandantul său Lander vor încerca să prevină dezastrul ce planează asupra regatului lor.
   Yano călare pe o sauriană, însoțit de Xinx, un animal ciudat care aduce cu o veveriță, dar agresiv, împreună cu vrăjitoarea Leyra, cu Hiro și Sayra o altă ființă posedată de un lup, vor cerceta la ordinele lui Calidor disparițiile oamenilor din ținuturile alăturate.
   Yano va ajunge un demon subjugat Leyrei, astfel va reuși să își sporească puterea magică. Va descoperi cine este vinovat de uciderea dragonilor și cine este vinovat de toate nenorocirile din lumea umană.

   Xinx, este un animăluț contradictoriu…odată își arată inteligența, altădată muşcă și înțeapă…se pare că el este ceva mai mult decât pare. Acest lucru îl vom descoperi când Xinx îi va conduce pe cei doi frați în lumea magică a dragonilor-Anador!

Xinx se ghemuise lână trupul blănos al lui Alis. Prin fereastră grajdului putea vedea fumul ce ieșea prin geamurile sparte ale conacului. Uneori avea impresia că era mult prea inteligent pentru lumea această. Își lăsă botul pe labe și închise ochii, ignorând exploziile ce răsunau în noapte.”

   Se pare că și în Anador lucrurile nu stau mai bine. Dragonii sunt tot mai puțini, uciderea lor din ce în ce mai deasă aducând nenorocirile din lumea oamenilor.
  Almon un demon malefic din Pandemoniu va ucide legendarii dragoni, iar magia acestora eliberată la moarte îl vor face tot mai puternic. Ce pune la cale Almon?

  Va reuși Yano să îl învingă pe temutul demon?  Va scăpa de ura nimicitoare a lui Almon?
   La fel cum demoni îi sunt dușmani, așa se vor găsi și oameni și magii să îl condamne pe Yano. Va scăpa de exorcizare? Va scăpa de condamnarea la moarte? Își va mai revedea familia adoptivă? Va scăpa cu viață din acestă lume ce pare a fi ostilă unui demon pașnic?
  Va ceda Yano și va pleca cu Almon în Pandemoniu?

  Cartea ne face martori la diverse bătălii și manifestări magice. Descrierile locurilor sunt amănunțite, și îi creează cititorului o imagine fantastică. Acțiunea alertă, primejdiile la tot pasul, animale mitice, fantastice, demonice… fac din cartea această o lectură potrivită atât pentru adulți cât și pentru copii. Recunosc, câteodată, avalanșa acțiuni din cărți m-a făcut să revin asupra unor pasaje… dar am avut parte de o lectură exact ca și subiectul cărții, fantastică!

   Recomand această prima carte și sunt curioasă ce întâmplări fantastice vom descoperi în volumul al doilea!

Autoarea, o tânără scriitoare româncă, ne dezvăluie câteva gânduri despre această carte..

Un roman cu zeci de variante, căruia i-au trebuit trei ani să ajungă la formă actuală.,,Urmașul Pandemoniului” a luat naștere din pasiunea pentru timpurile simple, medievale, combinate cu elemente fantastice. În Yano nu am văzut eroul nemuritor, puternic, ce biruie răul. El însuși un simbol al întunericului, a fost construit drept un personaj cu calități și defecte, cu numeroase slăbiciuni și cu o naivitate exagerată uneori. M-am atașat de el de îndată ce l-am creat și îmi va fi tare greu când va sosi clipa să-l părăsesc.”

Quantum Publishers Logo

 

Cartea Dragonii din Anador de Lisa Darlent a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

 

 „ Nici un secret nu poate fi păstrat pentru totdeauna „

Semnul Crucii, de Chris Kuzneski-recenzie

Editura: RAO 2007/2011

Traducere: Carmen-Iulia Bourceanu

Număr Pagini: 505

          „ Cunoașterea este dușmanul credinței”

   Am terminat acest roman de câteva zile. Încă nu știu ce să scriu și cum să încep să vă povestesc cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Nu auzisem de autor înainte de a începe această lectură și nici prin cap nu-mi trecea ce voi descoperi citind Semnul Crucii.

   Dacă Codul lui Da Vinci scrisă de Dan Brown a fost romanul cel mai incitant, cel mai surprinzător și cel mai discutat roman, care dărâmă tot ceea ce cunoaștem despre istoria creștinismului, atunci acest roman poate fi considerat al doilea roman surprinzător, scris impecabil și răvășitor.

   Codul lui Da Vinci ne prezintă o viață umană, nu doar divină a lui Iisus Hristos, punând cititorul să-și pună anumite întrebări. O altă carte pe același subiect este Codul lui Iisus de Michael Cordy, un roman care explică minunile făcute de Iisus datorate unui ADN special, găsit la un moment dat la urmașii lui. Un ADN care poate fi leacul pentru cancer. Probabil mai sunt multe astfel de romane pe care eu nu le-am descoperit încă.

   Vorbind de acest subiect delicat ajungem și la romanul Semnul Crucii. De data aceasta suntem pe urmele unui secret la fel surprinzător și incredibil.

   Subiectul romanului are la bază o serie de crime macabre care reproduce crucificarea lui Iisus Hristos. Victimele sunt bărbați aparent fără legătură între ei, singura asemănare a asasinatelor fiind vârsta lor. Puțin peste treizeci de ani.

La fiecare crucificare era lăsat un mesaj – în numele Tatălui; și al Fiului; și al Sântului Duh.

   Romanul este scris pe mai multe planuri. Trei planuri principale și mai multe planuri secundare. Trebuie să menționez că lectura acestui roman nu este facilă, dar nici nu se citește greu. Legătura între fiecare plan se face pe parcurs într-un stil natural și ușor.

   Planurile secundare sunt din punctul de vedere al victimelor și al lui Benito Pellati. Un personaj care pare misterios, pasionat de arhitectură, lipsit de sentimente față de familie. Legătura lui cu toată povestea dezvăluindu-se spre sfârșit, într-un final neașteptat.

  Urăsc să ofer foarte multe spoilere, dar în această situație e necesar, romanul fiind foarte complex, oferind o multitudine de amănunte istorice, religioase, concepte incredibile, dar și o acțiune foarte bine conturată în poveste.

Planurile principale

   Dr. Charles Boyd și studenta lui, Maria Pelati, au descoperit catacombele legendare la Orvieto- Italia. Aceste catacombe erau refugiu sigur de către papii din Evul Mediu. O locație a căror coordonate erau necunoscute, interzise chiar și scribilor papali pentru a nu fi descoperite. Dr. Boyd căuta un pergament, fără a ști sigur ce conține. În timp ce au descoperit pergamentul lângă o statuie care râde. Pe care au și numit-o „Omul care râde”, cineva încearcă săi ucidă. Reușesc să fugă, în urma lor apar multe victime, puse într-o înscenare care-i acuză pe dr., devenind fugar căutat ca un om foarte periculos

  Maria Pelati este fiica lui Benito Pelati. Ea nu și-a văzut tatăl de la vârsta de nouă ani când a fost trimisă de tatăl său la internat, mai apoi să descopere că mama e a murit la scurt timp.

   Payne și Jones sunt detectivi. Ei au lucrat ca agenți la Pentagon. Acum sunt doar simpli detectivi particulari în căutare de adrenalină. Au fost prezenți la coridele cu tauri în Spania, arestați fără nici un motiv, torturați și în final nevoiți să facă o înțelegere cu doi agenți CIA. Falși agenți, unul era Roberto fiul cel mare al lui Benito Pelati și garda lui. Două personaje inteligente care ajung să se intersectez cu dr. Boyd și Maria, împreună căutând soluții să iasă din această, misterioasă urmărire care atrage atâtea cadavre în urma lor.

   Nick Dial este agentul interpolului desemnat să rezolve aceste crime odioase. El se plimbă între locațiile crimelor . Fiecare crucificare are loc în puncte geografice diferite.

HELSINGER – DANEMARCA; TRIPOLI – AFRICA; BOSTON – AMERICA DE NORD; BEIJING- ASIA

   Cu greu Nick remarcă aceste locuri fiind în semnul crucii pe hartă, iar punctul comun fiind mijlocul lor – ORVIETO, ITALIA.  Asociază întâmplările cu evenimentele lăsate în urma dr. Boyd și  spre final toate cele trei planuri se unesc rezolvând misterul.

Partea cea mai interesantă abia acum urmează. De la ce a pornit totul și pentru ce atâtea crime?

  De mici majoritatea dintre noi suntem creștini. Am fost educați spiritual urmând învățături biblice, învățând istoria creștinismului generație după generație. Acest roman dărâmă tot ceea ce am învățat despre crucificarea lui Iisus. Pergamentul este o scrisoare a lui Tiberius în care ordona o falsă răstignire a lui IISUS. „Acesta era evenimentul pe care Tiberius îl folosise ca să păcălească masele.„ Executarea crucificării fiind posibilă drogând victima cu mătrăgună, de aici și iluzia învierii.

   Teoria falsei crucificări este incredibil de argumentată. Durata unui deces în urma crucificării fiind de la 36 de ore până la zece zile, în care cel mai probabil victima murea de foame sau în urma traumatismului unei astfel de traume conștientizate. Pentru că imperiul condus de împăratul Tiberius devenise mult prea mare pentru binele său, greu de stăpânit, ideea de a conduce populația amenințând cu pedeapsa corporală nu funcționa eficient. Așa s-a născut  ideea de a amenința masele cu damnarea eternă.

  Ca să închei legătura cercului pe toate planurile, în roman ne este dezvăluită legătura familială a împăratului Tiberius cu Ponțiu Pilat. De aici până la a dezvălui faptul că Benito Pelati era urmașul lui Pilat. Păstrând secretul din generație în generație și cu o sete de a distruge creștinismul Benito se află în spatele acestor asasinate macabre.

   Am încercat să nu ofer multe detalii, doar am făcut legătura între personaje, pentru că acest roman este construit din  multe informații, presupuneri, istorie și foarte multe personaje bine amplasate în contextul fiecărei acțiuni.

  Când veți citi acest roman, este foarte important să-l citiți cu o minte deschisă, fără să vă lăsați influențați de povestea care zdruncină creștinismul, așa cum nu trebuie să vă lăsați îndoctrinați de nici un alt punct de  vedere învățat sau speculat.

 „CHRIS KUZNESKI  este un scriitor foarte talentat, care știe foarte bine rețeta unui roman bun: acțiune, sex, suspans, umor.”-Nelson DEMILLE

„ Ți-ai dori să nu se mai termine „-Clive Cussler

   CHRIS KUZNESKI  este un autor american, născut în anul 1969.Romanul Semnul Crucii ( 2006) face parte dintr-o serie care-i  are personaje principale pe Payne și Jones.

   Din serie fac parte: Plantația-2002; Sabia lui Dumnezeu – 2007; Tronul Pierdut- 2008; Profeția- 2009; Coroana secretă -2010; Moartea Relic- 2011; Exercițiul Einstein 2013. A scris şi alte două serii: Vânătorii; Vânătorii Origini.

 Nici un secret nu poate fi păstrat pentru totdeauna „

Cartea Semnul Crucii, de Chris Kuzneski poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

“Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon-recenzie

Titlul original: Drums of autumn

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 9 oct. 2017

Nr. de pagini: 632

Gen: Historical Fiction, Adventure, Romance, Fantasy

Seria Outlander: 1. Călătoarea  – Outlander(1991); 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. Tobele toamneiThe Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

Totul a început în Scoția, în mijlocul unui cerc de piatră. Claire Randall a călătorit în timp și a ajuns în brațele lui Jamie Fraser, cu care a trăit o poveste tragică, terminată odată cu întoarcerea ei în prezent, purtând în pântece copilul lui. 
După două decenii de frământare, eroina se întoarce iar în timp și se reîntâlnește cu Jamie, de data aceasta pe continentul american. Dar prețul pe care-l plătește este că o lasă în urmă pe fiică lor, Brianna, care face, la rândul ei, o descoperire tulburătoare, trezindu-se într-o epocă și într-un ținut necunoscut. În căutarea mamei și a tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, Brianna își riscă viitorul, încercând să schimbe istoria ca să le salveze lor viețile. Totuși, o întâlnire neașteptată o poate face să rămână în trecut pentru totdeauna…

   „Stilul Dianei Gabaldon este impresionant, fie că evocă sălbăticia Americii coloniale, zarva familiară dintr-o casă parohială scoțiană din prezent, poftele trupești sau dorurile sufletești. Legiunile ei de fani adoră să se arunce în acest ocean de romantism.“ Publishers Weekly

     De-a lungul timpului am ajuns să mă atașez de multe cărți, însă o anumită serie de romane de dragoste fantastice a reușit să-mi cucerească inima – “Outlander”. De la bun început am prins drag de stilul lejer al autoarei și niciodată nu s-a pus problema că sunt prea multe volume/părți sau prea multe pagini de citit. Are aventură, intrigă, mister, magie, romantism, detalii istorice, intrigi politice, obiceiuri și tradiții păgâne, locații pitorești, momente dramatice sau emoționante, pasaje amuzante, dar și personaje imposibil de uitat.

     Cu toate că unii cititori au catalogat seria (sau prima parte a seriei – Călătoarea ) ca fiind o povestea de dragoste siropoasă, bogată în prea multe scene erotice, eu nu am putut să o percep astfel, pentru că mintea mea nu a rămas setată pe acele scene romantice, ci pe evenimentele dramatice. E drept că în “Călătoarea”, povestea se concentrează mai mult pe relația dintre Claire Randall și Jamie Fraser, dar aici este doar temelia operei lui Gabaldon – o mărturie că iubirea durabilă este posibilă, o iubire atât de puternică, încât să reziste dificultăților și despărțirii, îndeajuns de puternică pentru a dura peste timp. În “Talismanul”(partea a doua), ficțiunea istorică ia locul romantismului – o ficțiune istorică ce are la bază un fapt real: bătălia de la Culloden, cea mai grea înfrângere suportată de scoțieni, romanul fiind plin de numeroase detalii istorice, conspirații, planuri de luptă. În “Cercul de piatră“ (partea a treia) ficțiunea istorică este înlocuită treptat de aventură. Aici asistăm la toate chinurile îndurate de Jamie, imediat după cele întâmplate la Cullonden, anii cât a fost fugar, fiind silit să stea ascuns timp de șapte ani într-o pesteră, perioada de detenție. Mai departe, luăm parte la reîntâlnirea celor doi îndrăgostiți și la numeroasele lor peripeții pe mare.  

     Finalul de la “Cercul de piatră” vol. 2 m-a făcut să aștept cu  mare nerăbdare apariția celui de-al patrulea roman din seria Outlander. Pe de-o parte, voiam să asist la alte noi aventuri, alături de îndrăgitul cuplu Claire-Jamie și, pe de altă parte, voiam să văd cum a fost viața Briannei după dureroasa despărțire de Claire. Până la urmă așteptarea mi-a fost răsplătită! Povestea asta a fost exact așa cum speram!  

   “Tobele toamnei“ vol. 1 m-a purtat într-o călătorie palpitantă, plină de neprevăzut. Nu a avut aceeași încărcătură emoțională ca precedentele cărți, dar a excelat la capitolul aventură. Jamie și Claire au trecut printr-o serie de întâmplări și incidente neprevăzute. Au salvat un evadat de la spânzurătoare, au fost jefuiți de pirați, au fost martorii unor evenimente tulburătoare petrecute pe o plantație, au văzut cât de inuman sunt tratați sclavii, au fost atacați de un urs, au dat nas în nas cu indienii etc.  

     Chiar nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multă acțiune, intrigă, clipe tensionate, dar și momente amuzante. Chiar și în cele mai tulburătoare momente, se întâmplă o serie de evenimente hilare sau se spun tot felul de lucruri amuzante. Jamie Fraser are o plăcere nemaipomenită de a ironiza, în timp ce Ian, nepotul lui, are năravul de a intra în tot felul de necazuri. Cât despre Claire, nu pot spune decât că are marele talent de a-și găsi pacienți în cele mai inedite locuri și este pusă în  niște situații destul de neplăcute, făcându-l pe Jamie să întrebe: “- Cum se face că orice bărbat  pe care îl cunoști vrea să-și dea jos pantalonii la cinci minute după ce te-a văzut ?”

“- Aici erați, a spus el cu vocea groasă și satisfăcută. Așa, deci. Duncan n-a vrut. I- am zis că doamna Claire a spus că tre’ să fiu beat înainte să mă tăie. Și uite, sunt beat. Beat ca… a tăcut o clipă, s-a legănat primejdios și a ridicat sticla în aer. Ca un porc! a încheiat el cu un aer triumfător. A făcut un pas în încăpere, a căzut pe burtă și a rămas lat.”

     Unele părti din romanul “Tobele toamnei” vol.1 au loc în prezent (în secolul XX, anii 1969 – 1971; zonele Boston, Inverness, Oxford), dar cea mai mare parte din acțiune se petrece în secolul al XVIII -lea, perioada 1767-1770, în Coloniile Americane.

     Evenimentele din prezent au loc cam la opt luni după ce Claire a trecut prin pietrele de la Craigh na Dun, în ziua sărbătorii focului de Samhain, ca să se reîntâlnească cu Jamie, lăsându-o în urmă pe fiica lor, Brianna. Tânăra rămăsese în grija istoricului Roger Wakefiend (cel care o ajutase să descopere dacă James Fraser este în viață și despre care am aflat că este strănepotul lui Dougal Mackenzie, unchiul lui James Fraser și al lui Gellis Duncan, o călătoare în timp ca și Claire), iar el își îndeplinise bine misiunea. Dar Brianna nu știuse dacă o făcuse pentu a-și respecta promisiunea față de Claire ori pentru că ținea cu adevărat la ea, așa că a preferat să se distanțeze de el și de tot ce îi amintea de acea perioadă și să se întoarcă în Boston.  

 Însă, reapariția lui Roger în viața ei, a făcut ca fantomele trecutului, toată durerea și tot dorul, să inunde sufletul Briannei.

Fantomele gonesc în urma noastră și prin noi, ascunzându-se în viitor. Privim în oglindă și vedem umbrele altor chipuri uitându-se înapoi prin ani; vedem forma amintirii, stând materializată în cadrul ușii. Prin sânge sau alegere, noi dăm naștere fantomelor, ne bântuim singuri.

Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

“ Venim din mister și plecăm spre mister și, între timp, ne străduim să uităm. Însă o adiere care se strecoară într-o cameră încremenită îmi face părul să fluture din când în când cu o afecțiune delicată. Cred ca e mama mea. “

     Roger este singura persoană din lume care poate înțelege ce se petrece în sufletul Briannei, cât de mult o sperie gândul că poate Claire nu a supraviețuit acelei treceri mistice prin cercul de pietre. La început, a încercat să se gândească că ea doar a plecat, așa, că într-o călătorie. Și când nu a mai putut face asta, a încercat să creadă că a murit. Dar Claire nu e moartă și tocmai de aceea, Brianna trebuie să-și depășească temerile și să caute orice informație…

“- Dar nu e moartă … Ăsta e necazul! Trebuie să-i duc lipsa tot timpul și știu că n-o voi revedea, dar ea nici măcar nu e moartă! Cum pot s-o jelesc când cred – când sper – că e fericită acolo unde se află, când eu am determinat-o să plece? … De aceea vreau să aflu, înțelegi? Vreau s-o găsesc, să-i găsesc. Să văd că e bine. Dar mă gândesc că poate nu vreau să aflu. Dacă descopăr că nu e bine, dacă aflu ceva îngrozitor? Ce se va întâmpla dacă voi descoperi că a murit, că a murit el – ei bine, asta probabil că nu ar cântări prea mult, pentru că el oricum e mort sau a fost -, dar trebuie să aflu!”  

     Însă, atunci când Roger găsește un mic anunț dintr-un ziar, tipărit pe 13 februarie 1776, în colonia americană Carolina de Nord, în legătură cu soarta părinților ei, își dă seama că Brianna a avut perfectă dreptate să se teamă. Claire îl găsise pe Jamie și trăise fericită alături de el câțiva ani, apoi o mare nenorocire s-a abătut asupra lor. Anunțul îl năucește atât de mult, încât nici nu are curaj să-i mărturisească tinerei ce a descoperit pentru că ține enorm la ea și vrea să o ferească de suferință. Ce va face până la urmă? Îi va sugera să renunțe la căutări sau îi va mărturisi adevărul? Există oare o șansă să modifice istoria și să salveze viața părinților ei?

     Mi-am dorit foarte mult să văd cum se desfășoară povestea de dragoste dintre Brianna și Roger și, sinceră să fiu, mă așteptam să îi văd la fel de pasionali ca Jamie și Claire. Din păcate, am văzut doi tineri foarte indeciși, mult prea pudici și parcă puțin cam prea bucuroși că sunt întrerupți de fiecare dată când pasiunea le dă târcoale. În schimb, marea mi-a fost bucuria să-i văd pe Claire și Jamie la fel de îndrăgostiți și înflăcărați. Dar oare dragostea lor poate depăși chiar toate obstacolele?

     Dacă în “Cercul de piatră”, am luăm parte la reîntâlnirea celor doi soți și la numeroasele lor peripeții pe mare, în “Tobele toamnei” avem ocazia să vedem cum Claire și Jamie se vor confrunta cu noua lor viață în coloniile americane. Nava lor fusese împinsă spre coasta Georgiei de un uragan. Ajunseseră acolo uzi, zdrențăroși și săraci – cu excepția câtorva pietre prețioase mari și scumpe, dar având speranța că aici vor avea parte de o viață mai bună.

“La urmă urmelor, era o lume nouă, eliberată de frică și încărcată de bucurie, pentru că acum eu și Jamie eram împreună, pentru viața pe care o aveam în față. Despărțirea și tristețea se aflau în urma noastră. Nici măcar gândul la Brianna nu-mi provoca vreun regret cumplit – îmi era dor nespus și mă gândeam mereu la ea, dar știam că era în siguranță în timpul ei, și acea cunoaștere îi făcea absența mai ușor de suportat.”

    În această nouă aventură îi vor avea alături de ei pe : Ian, nepotul lui Jamie – un puști care intră mai mereu în tot felul de necazuri (băiatul fusese răpit de pirați în anul precedent, iar dorința de a-l slava, îi adusese pe Claire și Jamie pe un drum întortocheat și periculos până în America); Fergus (fiul adoptiv al lui Jamie), un tanăr de origine franceză, pe care l-au scos în urmă cu douăzeci de ani dintr-un lupanar parizian; Duncan, un  fost deținut care fusese cândva închis la Ardmuir, laolaltă cu Jamie. Doar pierderea brațului din cauza unei infecții îl salvase de la a fi trimis la muncă împreună cu ceilalți deținuți. Cum nu era apt pentru munci grele, fusese grațiat și eliberat, pentru  a muri de foame pe străzi –  asta până când l-a descoperit Jamie. Mai târziu își va face apariția și Lord John Grey (este la rândul său protagonistul unei alte serii scrise de Diana Gabaldon), bărbatul care de-a lungul timpului a avut o imensă influență asupra vieții lui Jamie. Datorită lui a supraviețuit pe câmpul de luptă și în închisoare, iar mai târziu, tot el și-a exercitat influența pentru ca Jamie să nu ajungă sclav. În plus, el este cel care  are grijă de copilul lui Jamie. Însă lui Claire îi este greu să  aibă un sentiment cald de amiciție față de John Grey, mai ales de când acesta i-a mărturisit natura sentimentelor pe care le nutrea față de soțului ei.

     Din păcate, necazurile se vor abate asupra lor încă de cum au pășit în Charleston. Pentru început, au asistat neputincioși la spânzurarea unui prieten de-al lui Jamie, iar mai apoi au fost nevoiți să îl salveze de la spânzurătoare pe un alt individ – Stephen Bonnet, condamnat pentru contrabandă și piraterie. Acesta reușise să scape de sub supraveghere și se ascunsese tocmai în căruța lor. Știind că în noaptea respectivă drumurile vor fi înțesate de soldați care să-l vâneze, tot ce voia de la ei era să îl trecă în siguranță pe lângă tunicile roșii. Dar oare Jamie a făcut ce trebuie?

“- Coroana nu-l alege întotdeauna pe omul nepotrivit pentru a-l spânzura, englezoaico, a spus el. De cele mai multe ori, omul prins în ștreang își merită soarta. Și n-aș vrea să cred că am ajutat un ticălos să scape nepedepsit.”

     Încă de la bun început, Jamie și Claire s-au gândit să plece din Charleston, să se îndrepte spre Wilmington, apoi să ajungă la Cross River, acolo unde singura rudă pe care Jamie o avea în Lume Nouă-mătușa Jocasta Mackenzie, deținea o plantație numită River Run. Însă călătoria spre Cross River s-a dovedit una plină de pericole pentru că ambarcațiunea lor a fost atacată de pirați, iar în fruntea lor se afla chiar Stephen Bonnet, bărbatul pe care îl ajutaseră în urmă cu câteva zile să scape de tunicile roșii. Însă, în loc să le mulțumească, Bonnet le ia toate pietrele prețioase.

“- O femeie nesăbuită, a spus Bonnet nepăsător, dar cred că nu vă deranjează asta. A dat din cap, zâmbind ușor. Va rămân îndatorat pentru ocazia de a-mi plăti datoria față de dumneavoastră, sir. Viață pentru viață, așa cum spune Cartea cea Bună.

-Asta e plată? a spus Ian, cu un aer furios. După câte am făcut pentru tine, ne jefuiești și ne lovești, îți pui mâinile murdare pe mătușa și câinele meu și mai ai îndrăzneala de a vorbi de răsplată?”

     Nici măcar viața alături de mătușa Jocasta nu a fost una mai ușoară pentru ei. Au încercat să se  familiarizeze cu ritmul vieții de la River Run, însă prezența sclavilor îi tulbura. Și nici nu puteau face nimic în această privință.  

“- Am trăit ca un sclav, Claire, a spus încet, ținându-și capul plecat. Și n-aș putea trăi știind că există cineva pe pământ care simte față de mine ceea ce am simțit eu față de cei care își închipuiau că-mi sunt stăpâni.“

 Din păcate, aici se ține cont de o procedură barbară, legea vărsării de sânge – dacă un negru atacă o persoană albă și, făcând asta, se varsă sânge, atunci trebuie să moară pentru acea infracțiune. Atunci când supraveghetorul gaterului de pe plantație are o altercației cu unul dintre sclavi și este rănit de acesta, se invocă legea coloniei, iar sclavul va fi în curând judecat și executat. Dar ceea ce se va întâmpla mai apoi, e greu de descris în cuvinte. Claire va fi pusă în situația să ia o decizie care îi va  frânge inima.    

“M-am străduit să nu aud și să nu simt nimic, să nu percep nimic altceva decât bătăile sângelui pe care le simțeam cu vârfurile degetelor. M-am străduit din răsputeri să alung din mintea mea vocile din jur, murmurul, praful și duhoarea sângelui, pentru a uita unde mă aflam și ceea ce făceam.”

     Însă acesta nu a fost decât începutul tuturor necazurilor lor. Moartea unei tinere de pe plantație îi va pune și pe ei în pericol. În plus,vor intra în conflict cu unul dintre sergenții Marinei Regale, tot din cauza acelei proceduri barbare și vor fi siliți să plece în zonele sălbatice ale Carolinei de Nord, se vor ascunde în munți, pe teritoriul indienilor Tuscarora și se vor confrunta cu o severă epidemie.

 Sunt nevoită să mă opresc aici și sper din tot sufletul că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul! Nu vă rămane decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe. Lectură plăcută!

Nota 10

Cartea Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Situația aceasta este mai neverosimilă decât orice roman policier pe care l-am citit vreodată, spuse doctorul Constantine.”

Crima din Orient Express, de Agatha Christie-recenzie

Titlul original: Murder on the Orient Express

Editura: Litera

Colecția Buzz Books

Anul apariţiei: 1934, 2017

Traducere din limba engleză de: Livia Olteanu

Număr pagini: 318

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 4,16

  Romanele Agathei Christie nu se demodează. Dovada? Faptul că sunt ecranizate și în 2017. La sfârșitul lunii noiembrie, un nou film după „Crima din Orient Express” va fi lansat, cu o distribuție explozivă: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Penelope Cruz, Judi Dench, Josh Gad (a jucat în Fantastic Beasts). Este atât de așteptată premiera, încât cu această ocazie a fost lansată o nouă ediție a cărții la Editura Litera, care așa cum ne-a obișnuit, și acum ne încântă cu un aspect deosebit: scris mare, aerisit și o copertă cu titlul în relief și imaginea noii ecranizări.

   Agatha Christie a scris multe romane, acest lucru este cunoscut. Însă „Crima din Orient Express” este unul dintre cele mai originale. Vă avertizez de pe acum, soluționarea misterului vă va lăsa cu gura căscată!

   Acțiunea începe în Siria, cu Hercule Poirot pe drum, întorcându-se dintr-o călătorie. Dorește să zăbovească 3 zile la Istanbul, însă odată ajuns, o telegramă îl cheamă urgent la Londra. Intenționează să plece în acea seară cu celebrul tren Orient Express, dar se pare că toate locurile sunt rezervate. Norocul îi surâde și se întâlnește cu monsieur Bouc, un vechi prieten și directorul companiei de transport. Acesta reușește să-i găsească un loc liber, profitând de neprezentarea unuia dintre pasageri.

De jur împrejurul nostru sunt oameni de toate clasele, toate naționalitățile, de toate vârstele. Vreme de trei zile, acești oameni, străini unii pentru alții, sunt adunați la un loc.

   Detectivul belgian face cunoștință cu o lume pestriță, formată din vecinii săi de vagon, fiecare personaj fiind interesant în felul său: o americancă bogată, ce vorbește întruna despre fiica ei, un conte de origine maghiară și frumoasa sa soție, un italian vorbăreț, o profesoară originară din Anglia, o prințesă rusă, un colonel englez, o misionară suedeză, un comis voiajor. Am uitat pe cineva? A,da, pe cel mai important: Ratchett, un afacerist bogat, ce călătorește alături de asistentul și valetul său.

   Poirot este abordat în tren chiar de Ratchett, care vine cu o propunere: să-l angajeze pentru a-l apăra, întrucât primise scrisori de amenințare. Răspunsul lui Poirot este clar și direct:

„Sper să îmi scuzați remarca prea personală, dar nu-mi place fața dumneavoastră, domnule Ratchett, spuse el.”

   În timpul nopții, trenul se blochează în zăpadă undeva în Iugoslavia, iar dimineața, domnul Ratchett este găsit mort, înjunghiat de 12 ori. Deci scrisorile de amenințare au fost puse în practică! Se creează atmosfera tipică Agatha Christie: o mână de oameni izolați, cu toții suspecți de crimă. Pentru că detectivul belgian ajunge repede la concluzia că nu putea fi cineva din afară: fereastra compartimentului este deschisă, însă numai pentru a deruta: dacă asasinul ar fi fugit pe acolo, ar fi lăsat urme în zăpadă. Atipică este și descoperirea medicului Constantine, aflat întâmplător în tren: loviturile au fost aplicate fără nicio noimă, unele mai slabe, altele mai puternice, unele cu mâna dreaptă, altele cu stânga. Să fie doi ucigași? Un bărbat și o femeie, un dreptaci și un stângaci?

   Și acum începe acțiunea cu adevărat! Poirot, împreună cu Bouc, directorul companiei, și cu medicul Constantine, îi interoghează pe toți pasagerii pe rând. Doamna Hubbard, americanca bogată, susține că în noaptea precedentă, un bărbat ar fi intrat în compartimentul ei, iar însuși Poirot a auzit niște zgomote din compartimentul alăturat, locuit de domnul Ratchett, urmate de cuvintele în franceză ale acestuia: „Nu e nimic, m-am înșelat!”. Să fie relevant faptul că din compartimentul doamnei Hubbard se poate intra în cel al victimei printr-o ușă comunicantă?

  O batistă cu inițiala H, un curățător de pipă găsite la locul crimei, un nasture al uniformei conductorului de tren în camera doamnei Hubbard, ceasul victimei, spart și blocat la presupusa oră a crimei. Curând apar și alte indicii: arma crimei, un cuțit plin de sânge în trusa de toaletă a aceleiași doamne Hubbard; o bucățică de hârtie arsă în camera victimei, ce se dovedește a fi o scrisoare de amenințare la adresa lui Ratchett, legată de o tragedie celebră a familiei americane Armstrong. Se pare că Ratchett nu era chiar ușă de biserică…

   Poirot corelează toate acestea cu o discuție auzită din greșeală înainte de a se îmbarca, dintre doi dintre pasageri, amândoi englezi, respectiv profesoara Mary Debenham și colonelul Arbuthnot.

Vedeți dumneavoastră, dragă doctore, eu nu sunt genul care să se bazeze pe procedura obișnuită. Eu caut psihologia, nu amprentele sau scrumul de țigară.”

„Toată tărășenia este o fantasmagorie! strigă monsieur Bouc.”

   Ei bine, da! Așa am reacționat și eu când am citit cartea prima dată, acum câțiva ani și dacă vi se pare la fel, sunteți pe drumul cel bun, oricât de ciudat ar suna. Pe măsură ce investigația avansează, începem să-i bănuim pe toți, pe rând. Observăm că și cutare avea motiv sau ocazie, iar până la urmă ne dăm bătuți,spunându-ne cu frustrare că nu mai înțelegem nimic, că nu există nicio logică. Nu vă faceți griji, în final totul va fi lămurit și explicat ca la carte, cum numai Lady Agatha știe.

„- Ma foi! spuse monsieur Bouc nemulțumit. Chiar toată lumea din acest tren minte?

– Asta urmează să aflăm, răspunse Poirot.”

„Dacă rezolvați acest caz, mon cher, am să cred cu adevărat în miracole!

   Unii nu înțeleg de ce recitim anumite cărți sau sunt de părere că mai ales în cazul unui roman polițist, a doua lectură nu mai are farmec, întrucât cunoaștem finalul. Ei bine, îi contrazic. La prima lectură eram atât de prinsă în poveste, încât multe lucruri nu le-am băgat de seamă și am căzut în capcana abil întinsă. A doua oară m-am distrat observând toate lucrurile care mi-au scăpat atunci și am fost mai atentă la construcția personajelor decât la acțiune.

   Poirot

E tare ciudat omulețul acesta. Un geniu? Sau un țicnit? Va rezolva oare acest mister? Imposibil, nu văd nici o rezolvare. Este prea încurcat totul…”[/quote_box_center]

   Că vine vorba de personaje, cel mai conturat este, desigur, Poirot, pe care deja îl recunosc și dintr-o scurtă descriere: „Doi bărbați discutau în franceză sub geamul ei. Unul era un ofițer francez, celălalt, un bărbat scund, cu mustăți enorme. Mary Debenham zâmbi ușor. Nu mai văzuse niciodată o persoană atât de înfofolită. (…) Se pregăti cu grijă, înfășurându-se în mai multe haine și fulare și punându-și niște galoși peste ghetele lui îngrijite.” – detectivul este proverbial de friguros, glumind puțin, mă întrece până și pe mine.

   Proverbială îi este și vanitatea, care alături de micile celule cenușii, ar trebui să devină marcă înregistrată: [quote_box_center]„Hercule Poirot încercă să pară modest, dar eșuă cu desăvârșire.”

„- Vă sună cunoscut numele, poate?

– Îmi sună oarecum cunoscut. Dar am crezut întotdeauna că este un croitor de haine de damă.

Hercule Poirot îl privi cu dispreț.

– Este incredibil! spuse el.”

– aș fi dat orice să-i văd fața lui Poirot când a fost confundat cu un creator de haine de damă! Aș vrea să apară în ecranizare!

   Desigur că micile celule cenușii sunt puse la treabă și belgianul descoperă adevărul înaintea tuturor și ca în fiecare roman, priceperea sa ne „enervează” și mai tare; el știe ceva ce nouă ne scapă și nu se abține să ne-o arunce în față:

„- Nu înțelegeți, spuse el. Nu înțelegeți deloc. Spuneți-mi, știți cine l-a ucis pe Ratchett?

– Dumneavoastră știți? replică monsieur Bouc.

Poirot încuviință din cap.

– O, da, răspunse. Știu deja de ceva vreme. Este atât de clar, încât mă întreb cum de nu v-ați dat seama și dumneavoastră.”

Momente amuzante

   De fiecare dată când citesc ceva de Agatha Christie, mă amuz teribil: ce umor fin, cum poate această femeie să-i ironizeze pe englezi și nu numai:

„Poirot, citind corect gândurile englezului, știu ce-și spusese în sinea lui. „Doar un afurisit de străin.”

Fideli obiceiurilor națiunii lor, cei doi englezi nu erau prea vorbăreți.”

Îmi place să-i văd pe englezi nervoși, comentă Poirot. Sunt tare amuzanți. Cu cât sunt mai emoționați, cu atât mai puțin știu să vorbească.”[/quote_box_center]

   La acest paragraf, pur și simplu am pufnit în râs: „La o masă micuță, stătea bățoasă una dintre cele mai urâte doamne în vârstă pe care le văzuse vreodată. Era de o urâțenie distinsă – care fascina mai mult decât oripila. (…) Este o personalitate, spuse monsieur Bouc.  Urâtă ca noaptea, dar se face remarcată. Sunteți de acord?”

   Ecranizări

   O carte pe care neapărat trebuie s-o citiți înainte de a vedea ecranizarea, ce urmează a fi lansată și care sper din tot sufletul să fie mai bună decât celelalte. Până în prezent, după „Crima din Orient Express” au fost făcute nu mai puțin de 2 ecranizări și 2 adaptări. Atunci când apreciezi foarte mult o carte, ți se pare că nicio ecranizare nu se ridică la nivelul ei. Așa mi s-a întâmplat și mie. Cel mai mult mi-a plăcut cea din 2010, cu David Suchet. Pe lângă faptul că pentru mine nu există alt Poirot decât David Suchet, ecranizarea este bine realizată și ceea ce apreciez cel mai mult, atmosferică: se aude vântul șuierând, se observă balansul atunci când trenul merge, scenele cu zăpada sunt excepțional filmate, parcă simți și tu frigul iernii din Balcani. Chiar dacă nu se regăsește în carte, mi s-a părut genială aluzia la obsesia lui Poirot pentru simetrie: la micul dejun, atunci când este întrebat cum preferă ouăle, răspunsul detectivului este: fierte și de aceeași mărime. Când îi sunt aduse, așază un tacâm deasupra lor, pentru a vedea dacă sunt la fel.

   Chiar dacă în carte nu s-a întrerupt lumina, introducerea în film a acelei scene sporește și mai mult atmosfera: felul în care stăteau cu toții adunați la lumina lumânărilor, acela chiar e un cadru bun. Nu mi-a plăcut însă la sfârșit, când reacția lui Poirot a fost exagerată: chiar nu-l văd pe micuțul detectiv belgian țipând și ieșindu-și din fire în acel fel. Bineînțeles că scena nu a existat în carte.

   Probabil ecranizarea din 1974 a fost cea mai fidelă, dar cu tot respectul pentru marii actori (Ingrid Bergman, Anthony Perkins, Lauren Bacall, Sean Connery, Vanessa Redgrave, Jacqueline Bisset, Michael York), pe la jumătate mă apucase o plictiseală și verificam în continuu cât mai durează. Și nu știu de ce monsieur Bouc a devenit italianul Bianchi.

   Însă Zmeura de Aur ar primi de la mine adaptarea din 2001, cu Alfred Molina în rolul lui Poirot. Pe bune,  Alfred Molina?! Nu mi se pare actor mai nepotrivit pentru a-l interpreta pe detectiv. Este prea latin, dacă pot spune așa, pentru calculatul Poirot. Și unde s-au pierdut „ochii verzi ca ai unei pisici”? Molina are ochii negri precum cafeaua. Lăsând la o parte nemulțumirile de ordin estetic, acțiunea este plasată în zilele noastre, ceea ce îi răpește tot farmecul. Să-l vezi pe Poirot folosind laptop-ul sau derulând o casetă video? Bine că nu a fost realizat filmul mai târziu, cred că îl vedeam făcându-și un selfie sau dând scroll pe Facebook. Agatha Christie și telefoane mobile, televizoare? Nu, clar nu. În plus, dacă acțiunea ar fi plasată în zilele noastre, intriga nu ar mai avea nici un haz: cu telefoanele mobile nu puteau să anunțe Poliția atunci când constatau decesul? Ce să mai vorbim de cutia de pălării, care are un rol important în investigație… Nici măcar înzăpezirea nu s-a păstrat, drumul fiind blocat de un bolovan pe șina de cale ferată. Contesa Dragomiroff a fost transformată în soția unui dictator din America de Sud, suedeza, valetul și chimonoul roșu au fost eliminate, iar frumoasa contesă Andrenyi este inacceptabil de comună. Pe scurt, opera Agathei a fost măcelărită cu sânge rece, mai ceva ca Ratchett.

    O surpriză plăcută mi-a produs adaptarea japoneză din 2015: deși acțiunea este plasată în Japonia și toate personajele sunt de această naționalitate, diversitatea dispărând din acest punct de vedere, filmul este atmosferic și unele aspecte sunt mai fidele decât în celelalte ecranizări: doar aici apare una dintre replicile mele preferate, în care Poirot îi spune lui Ratchet că nu-i place fața lui, chimonoul este prezent (și este roșu, nu alb, ca în ecranizarea din 1974) și se pune o problemă ce nici măcar în carte nu există: dacă a nins în noaptea crimei, ceea ce ar fi șters urmele din zăpadă.

   Așa că sper din tot sufletul ca ecranizarea din 2017 să fie una pe măsura cărții. Deși încă de pe acum am câteva observații cu privire la distribuție: Johnny Depp este prea tânăr, sexy și carismatic (suficient încât să flirteze cu personajul lui Michelle Pfeiffer) pentru Ratchett, iar pe Penelope Cruz nu o văd în rolul misionarei suedeze (din câte mi-am dat seama din trailer și câteva informații, se pare că nici suedeză nu mai e, aducând-o pe Pilar Estravados din alt roman al Agathei Christie, „Crăciunul lui Hercule Poirot”); mai degrabă o vedeam pe Penelope în rolul contesei Andrenyi. Cel mai bine cred că se potrivesc Michelle Pfeiffer (o adevărată provocare rolul acesta!) și Judi Dench, însă rămâne de văzut.

   Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

  Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

 

Cartea Crima din Orient Express de Agatha Christie poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Surse foto: arhivă personală, Le Cinema Dreams – blogger, Daily Mail

by -
14

“Celor care știu ce s-a petrecut cu adevărat în Golf și care mi-au vorbit despre acest lucru, sincerele mele mulțumiri. Vă dați seama foarte bine la cine mă refer; haideți să lăsăm lucrurile așa cum sînt.”

Pumnul lui Dumnezeu, de Frederick Forsyth-recenzie

Titlu original: The Fist Of God
Traducere:  Radu Paraschivescu şi Cornelia Bucur
Editura:  RAO, 1998
Număr pagini: 699

   Frederick Mc Carthy Forsyth s-a născut în 25 august 1938 în Ashford, Kent, Anglia. A fost pilot în Royal Air Force, spion la MI6, jurnalist, ocazional comentator politic și scriitor de succes.

  Mai multe  romane ale sale au fost ecranizate, cărțile sale sunt frecvent pe lista de bestseller, de altfel a vândut peste 70 milioane de cărți. Scrie thrillere și crime-fiction.

“Operaţiunea ,,Furtună în deşert” e pe cale de a începe când serviciile secrete americane află că Saddam Hussein are la dispoziţie o armă ucigătoare care poate nimici armatele aliate. Maiorul Mike Martin este paraşutat în munţii Irakului, cu ţinta Bagdad. Misiunea: Să găsească şi să distrugă Qubth-UT-Allah-,,Pumnul lui Dumnezeu.”

   Un roman complex despre feţele văzute și nevăzute ale unei confruntări, care n-a antrenat doar Irakul și Kuweitul, ci întreaga lume.

   Romanul începe cu asasinarea unui savant Gerry Bull, care a dat naștere unor teorii bizare în mas-media. Vina era aruncată de unii către CIA, alții ținteau către MI6  sau Mossad pentru că se spunea că israelienii îi urau pe cei ce lucrau pentru Irak. Și Gerry Bull asta făcea…

Gerry lucra pentru Irak, iar Irakul era dușmanul Israelului. Cu alte cuvinte doi și cu doi fac patru. Singura problemă era că, în lumea umbrelor și a oglinzilor deformante, ceea ce părea să nu fie doi era înmulțit cu un alt factor care, la rândul lui, nu era neapărat ce părea să fie, iar rezultatul putea, ce-i drept, să fie patru, dar de cele mai multe ori era cu totul altul.”

Dar cum era Gerry Bull?

   Gerald Bull se născuse în Ontario, era isteț cu mintea brici, a absolvit Universitatea  din Toronto, Facultatea de Inginerie la 16 ani, la 22 devenind cel mai tânăr posesor al titlului de doctor din istoria facultății. Imaginația i-a fost stârnită de studiul balisticii, în contextul ingineriei spațiale, era interesat de rachete, proiectile, și de orice alt obiect aflat în zbor. După 10 ani la CARDE (Institutul Canadian de Cercetări și Dezvoltare a Armamentului), sponsorizat de Universitatea McGill și de Armată, înființează pe Insula Barbados un mic centru de cercetare.

“Era ca și cum ai fi încercat să câștigi supremația în industria automobilului de Formula Unu bazându-te pe dotările unui garaj obişnuit”.

   Bull a reușit! A început  o carieră  punctată cu numeroase și uimitoare invenții. Zbătându-se într-o lume dezinteresată de proiectele lui, Gerry Bull oferă consultanță delegațiilor militare din alte  țări, cimentând prietenii cu cei din Israel, Egipt, Venezuela, Chile și Iran. De asemenea, consultații pe probleme de artilerie Angliei, Olandei, Italiei, Canadei și Americii, ai căror savanți militari (deși nu erau de la Pentagon) continuau să-i studieze activitatea și invențiile cu venerație și teamă.

   Pentru că, având aprobarea CIA și inocent în probleme politice i-a ajutat pe sud-africani să-și înnoiască parcul de artilerie, ajunge la închisoare și plătește o amendă consistentă. L-a deranjat mai mult rușinea îndurată și sentimentul trădării, iar compania pe care o conducea dă faliment.

   Intră la consultanță, lucrează pentru China, apoi ajunge în Irak, unde este recrutat de Amer Saadi, numărul doi din MIMI (Ministerul Industriei și Industrializării Militare). Acesta i-a spus că au nevoie de ajutorul lui și Bull, care adoră problemele, acceptă. Dorind să-și realizeze visul (tunul gigant), Bull face abstracție de regimul pentru care lucrează, lucru pe care îl fac și mulți irakieni. Supertunul l-a numit “Proiectul Babilon-Pumnul lui Dumnezeu” iar propulsorul de rachete “Pasărea Irakiană”.

“Cele trei servicii de referință, CIA din America, SIS din Anglia și Mossadul israelian, au ajuns împreună la concluzia că, din cele două dispozitive, tunul Babilon era o jucărie amuzantă, iar racheta Pasărea o amenințare veritabilă. Toate cele trei servicii au calculat greșit, întrucât cea care nu avea să funcționeze era tocmai Al-Abeid” (Proiectul Pasarea)

   Apoi discuția cu un prieten îi deschide ochii și vrea să plece din Bagdad, dar este prea târziu. Saddam dă ordin să fie ucis.

   Preşedintele Saddam era înconjurat de un număr mic de apropiați în care avea încredere, fiul lui, ginerele, și mai ales cei care făceau parte din tribul în care se născuse și el:

“Pentru Saddam Hussein există o singură calitate pe care le-o cerea celor care erau în slujba lui: loialitatea. O loialitate totală, absolută, înrudită cu sclavia. Experiența îl învățase că și această însușire avea o anumită ierarhie interioară. Pe primul plan se situa familia, pe urmă venea clanul și apoi în al treilea rând, tribul. Există o zicală arabă care zice cam așa: ”Eu și fratele meu împotriva vărului nostru; eu și vărul meu împotriva lumii.” Pentru președintele irakian acesta era un adevărat principiu de viață, în care credea neabătut și care dădea roade.”

   Din tribul lui făceau parte cei mai importanți consilieri și miniștrii precum și Omar Khatib, comandantul temutei poliții secrete, care purta porecla de Torţionarul. Deși se auzeau plângeri la adresa lui, până la președinte, acesta nu le lua în seama știind că îi este loial, mai ales că făcea parte din tribul al-Tikriti.

   Ceilalti doi bărbați din serviciile secrete erau: Doctorul Ubaidi-care se ocupa cu spionajul peste hotare și Hassam Rahmani  care se ocupă de operațiunile de spionaj organizate în Irak de alte state.

    Lui Saddam îi plăcea să se înconjoare de cât mai mulți când lua hotărâri:

“Atunci când se discuta probleme delicate, unii dictatori prefera ca la ședințe să ia parte un număr cât mai mic de oameni. Saddam proceda exact pe dos; dacă trebuia să facă unele treburi murdare, era mai bine să fie implicați cu toții. În acest fel, nimeni nu putea să spună: nu m-am mânjit, n-am știut nimic. Pe de altă parte, toți cei aflați în jurul lui înțelegeau, fără echivoc, mesajul: cad eu, cădeți și voi.”

   Pe de altă parte știe și să țină secrete. Îi dăduse o sarcină lui Osman Badri, ofițer și inginer, care construise cu muncitori străini o bază secretă. Muncitorii, aduși cu elicoptere rusești, după terminarea lucrărilor fuseseră uciși, dar Badri nu știa asta. Baza secretă adăpostea un tun gigant. În apropierea bazei erau trei sate cu rol de santinelă, populate cu oameni-gărzi, capre, case, păreau niște sate autentice, chiar lângă deşert.

   Osman Badri participa la invazia Kuweitului, împreună cu fratele lui, pilot pe avion. Cu tatăl lui evita să discute despre Saddam, pentru că acesta îi admira pe englezi și fusese un medic respectat și apreciat. Dar lui Osman Badri anul 1990 i s-a părut cel mai important din viața lui și-i spune fratelui său:

“-Am stat cu spatele la Golf și cu fața la Palatul Dasman și mi-am zis: ”Lăudat fie Profetul, am făcut-o. Până la urmă am cucerit Kuweitul într-o singură zi, și așa s-a terminat totul.”

Evenimetele ulterioare aveau să-i infirme vorbele. Așa avea să înceapă totul.”

Hassam Rahmani se află în poliția secretă pentru că era foarte bun la ceea ce făcea ”un technocrat într-o lume de cretini care parveniseră politic.”

   Era întrebat de prieteni lui din alte țări de ce slujește regimul acesta și deși răspundea evaziv, realitatea era alta. Voia să urce pe scara socială, și avea o afecțiune reală pentru oamenii din țara lui, pe care Partidul Baas nu-i mai reprezenta de multă vreme. Totuși trebuia să aibă grijă, să se ferească de necazuri și să avanseze:

“Motivul principal era că voia să urce pe scara socială. Pentru irakienii din generația lui opțiunile erau puține la număr. Putea fie să se opună regimului, să plece din țară, să trăiască în străinătate de pe o zi pe alta, ferindu-se de echipele de lichidare trimise pe urmele lui și câștigându-și pâinea ca interpret sau traducător din arabă în engleză sau invers, fie să rămână în Irak..

Daca rămânea, avea iarăși trei variante. Să se opună din interior regimului, urmând să ajungă  într-una din camerele de tortură ale acelui animal pe nume Omar Khatib, o creatură pe care o ura cu certitudunea că sentimentul era sută la sută reciproc, să încerce să supraviețuiască în pielea omului de afaceri într-o economie care se apropia din ce în ce mai mult de prăbușire, sau să le zâmbească tuturor tâmpiţilor și să avanseze cuminte, pe scară ierarhică, folosindu-și inteligența și calităţile.”

 

     După ce Saddam a ocupat Kuweitul, americanii, englezii, israelienii vor forma “Comisia Meduza”.

   Dar și aici vor interveni orgoliile. Ei încearcă să-și dea seama dacă Saddam are bombă nucleară sau o armă chimică fatală, conlucrează cu experții  în problemele arabe și de armament.

   Steve Laing, director al departamentului pe relația Orientului Mijlociu la Century House (în fapt Serviciul Englez de Informații cunoscut ca MI6) îl abordează pe Terry Martin, născut în Bagdad, crescut în Irak, școlit în Anglia, specialist în arabă și istoria Orientului Mijlociu. Ar vrea să-l convingă să meargă în Kuweit, să fie agentul lor acolo deoarece le trebuiau date despre armată. Nu ar vrea să lucreze cu un localnic, ar prefera un englez. Terry le spune că fratele lui Mike, maior în SAS ar fi foarte potrivit, arată și vorbește ca un arab și e super antrenat.

   Asa că Mike Martin este rechemat din Abu-Dhabi și cu acordul șefilor lui trimis în Kuweit.

   Întâmplarea face ca el și fratele lui să fi crescut împreună cu familia și fiii doctorului Badri și să fie buni prieten în școală și cu Hassam Rahmani. Viața îi va duce pe cei trei în aceleași locuri, e drept de pe poziții diferite și din fericire nu se vor întâlni.

   Mike ajunge la Riad unde  este așteptat și i se face rost de acte. Mike se transformă într-un adevărat beduin, nespălat, neîngrijit. Face cunoștiință cu un tânăr pilot  din Kuweit, al cărui tată era un negustor bogat și cunoscut. Tânărul pilot îl roagă să-i transmită tatălui său un mesaj din partea lui. Mike pleacă, aproape de graniță își mută lucrurile în coșurile unei cămile și călare pe ea cu puiul ei legat trece în Kuweit. Ia legătura cu negustorul, care se oferă să-l ajute, îi face rost de cheile de la câteva case părăsite, mai multe rânduri de acte, mai multe maşini.

   Şi așa Mike, pe lângă strângerea de informații îi învață pe un grup de tineri kuweitieni cum să ducă o luptă de gherilă și să provoace cât mai multe pagube duşmanului.

   Între timp, la Bagdad, un tânăr negustor Harris primește la hotel un plic. La început se sperie, apoi trimite plicul la Londra, unde merge și el. Ia plicul și-l duce la ofițerul lui de legătură la ambasada Israelului (Harris –evreu fiind-acceptase să ajute Israelul).

   Scrisoarea transmitea că o înaltă oficialitate a regimului irakian, cu o poziție cheie între consilierii pe probleme politice și militare, se arată dispus să lucreze pentru Israel, oferind informații în schimbul unor sume de bani, depuse într-un cont la o veche banca austriacă. După o ședința la nivel înalt i se trimit la căsuța poștală menționată o listă cu 20 de întrebări  verificabile. Cel care va fi numit Jericho răspunde corect, dovedind că a spus adevarul.

   A.B. Moncada, angajat la Națiunile Unite, este desemnat să țină legătura cu Jericho, se stabilesc locuri pentru a lăsa mesajele, modul cum se vor anunța reciproc, fără a se cunoaște niciodată. Timp de doi ani Moncada se ocupă de Jericho, apoi diplomatul este rechemat în țară și colaborarea încetează. Şi aici se adeverește expresia “tace și face” englezii îl aveau pe Mike în Kuweit de care nu spuseseră nimănui, israelienii pe Jericho, iarăși tăcere, deși pretindeau că vor colabora cu toţii.

  Întâmplator Terry află de Jericho, de la profesorul său, un israelian care tradusese mesajele. El îi spune lui Paxman și lui Laing. Veștile ajung la șefii lor, care iau legătura cu directorul CIA, apoi cu prim ministrul israelian. Așa vor ajunge să îl folosească din nou pe Jericho, dar le trebuie un om de legătură. Așa că Mike va fi scos din Kuweit și trimis în Bagdad. De data asta se va apela și la Mihail Gorbaciov, și Mike va fi grădinarul casei ataşatului rus în Bagdad.

   La fel ca toate serviciile și cele irakiene se spionau între ele. Rahmani își infiltrează agenta pe Leila în patul generalului Kadiri, dar acesta află și ea este ucisă. Ambii vor fi îngroziți neștiind cât spusese Leila și cui.

   Cu informațiile trimise de Jericho prin Mike americanii bombardează o mulțime de fabrici de armament. Dar cea mai importantă, cea care adăpostea “Pumnul lui Dumnezeu” nu era de găsit. Pentru informație Jericho cere 5 milioane de dolari și să fie scos din ţară.

   Apoi lucrurile se precipită. Israelienii vor să afle cu orice prêt cine e Jericho și chiar o vor face urmărind contul bancar. Cum? Puteți afla citind cartea.

   Omar Khatib îi spune lui Saddam că doctorul Sahah Siddiqui este trădătorul, dar a murit la interogatoriu (convenabil nu?) Apoi tatăl lui Osman Badri este arestat, torturat și ucis, anchetatorii acuzând pe baza unor probe plantate de ei. După înmormântare Osman va vorbi cu “un înalt general” care-l abordează cu compasiune și în discuție îi va spune unde este “Pumnul lui Dumnezeu”. Speriat de ce a făcut va fugi la fratele lui, dar din păcate se vor prăbuși cu avionul.

   Oamenii lui Rahmani interceptează frecvența radio pe care emite Mike, dar în timp ce plasa se strânge el fuge. Jericho transmite locul unde este arma secretă.Toată lumea își unește forțele și locul este distrus, apoi Saddam este scos de armata aliaților din Kuweit.

Şi totuși persistă întrebarea: De ce n-au ocupat aliații Irakul?

  Cartea este extrem de complexă, multe personaje, multe situații, multe documente, de altfel autorul o dedică:

“Celor care știu ce s-a petrecut cu adevărat în Golf și care mi-au vorbit despre acest lucru, sincerele mele mulțumiri. Vă dați seama foarte bine la cine mă refer; haideți să lăsăm lucrurile așa cum sînt.”

   Deşi vorbește mult despre tehnică și tactică de luptă, despre diferitele tipuri de armament, despre componenţa și modul de existența al serviciilor secrete, despre cum și pe ce criterii se fac și se desfac alianțe, cartea nu este plictisitoare.

   Dacă vreți să vedeți cum au distrus arma, cine era și ce s-a întâmplat cu Jericho (pe mine m-a lăsat mască) cum s-a descurcat Mike și cum s-a întors acasă, care erau jocurile de culise ale aliaților citiți cartea.

De altfel iată câteva păreri avizate despre carte:

“Un roman formidabil…O mare varietate de personaje prezentate cu măiestrie…Și mai presus de orice, Forsyth te ține cu sufletul la gură prin arta de a povesti…” (Sunday Times)

“O intrigă desfășurată într-o viteză amețitoare, pe mai multe planuri, și o incredibilă atenție acordată amănuntului definitoriu-iată amprenta inconfundabilă a unui autor de notorietate.” (Daily Mirror)

“Înca odată, precum în “Ziua şacalului” și în atâtea alte romane memorabile, maestrul a dat o strălucită probă de virtuozitate.” (The Times)

Cartea Pumnul lui Dumnezeu, de Frederick Forsyth poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

“Tăișul sabiei însăși incită la acte de violență.” – Homer, Odiseea

Tăișul sabiei-partea I din Trilogia Prima Lege, de Joe Abercrombie-recenzie

Editura Nemira
Colecția: Nautilus
Anul apariției: 2017
Titlul Original: The Blade Itself
Traducător: Laura Bocancios
Număr de pagini: 608

    Tot auzi în zilele astea de glorie absolută a Cântec-ului de gheață și foc martinian, cam despre orice carte fantasy și nu numai, că ar fi Urzeala Tronurilor combinată cu… ceva… sau mutată… undeva…, în așa fel încât să te facă să anticipezi că romanul respectiv o să te pasioneze strașnic, deși, desigur, subiectul lui real îl regăsești doar în ceva-ul sau undeva-ul ăla. De fapt, opera lui Martin nu seamănă cu nimic ce era până la el în fantasy și nici cei care au încercat să-i urmeze rețeta nu au prins niciunul combinația la perfecție. Sunt teme, preluări istorice, dualități alb-negru întrepătrunse sau moduri de a-și trata personajele, care le-au ieșit binișor unora și i-au dus pe o cale apropiată, dar nimic care să egaleze pe deplin realismul și vivacitatea universului sau caracterelor din GoT.

   Asta până la seria Prima Lege a lui Abercrombie. Nu există cu adevărat alt titlu pe care să îl indici cuiva căruia i-a plăcut Urzeala tronurilor și ar dori să citească ceva în același stil.

   Sigur, sunt diferențe. Lumea din A Song of Ice and Fire are mai multă complexitate politică, pentru că este inspirată foarte amplu din istoria europeană, cea din The First Law este mai axată pe trăirile individuale ale personajelor în cadrul unei tulburări generale de aceeași magnitudine. La Martin realismul se creionează prin descrieri ale tuturor aspectelor vieții, de la heraldică la felurile de mâncare servite într-un han, la Abercrombie el vine din totalitatea imperfecțiunilor protagoniștilor, în contextul aceluiași soi de momente excepționale în care sunt puși să acționeze. Aș spune, cu riscul blasfemiei, că eroii lui Abercrombie sunt mai amuzanți, în orice alt gen de comparații ieșind la egalitate cu cei ai lui Martin. De exemplu, la importantul criteriu al gradului în care te atașezi de ei, unde ambii scriitori excelează, parcă tocmai pentru a-ți sfâșia inima când ți-i masacrează fără milă, la un moment dat.

  Asadar, același dur ev mediu european tramsmutat în fantasy. Cu unele aspecte ceva mai moderne istoric în Prima Lege. Uniunea este mai dezvoltată ca regatele din jur și are un pic din Imperiul Habsburgic sau Britanic colonial – dacă Abercombie nu ar fi avut grijă ca prin denumirea unei regiuni înapoiate, Englia, dintre asprul Nord și Uniune, să rezerve țării lui un rol insignifiant ca sursă de inspirație. Ba chiar, Englia e un fel de Anglie și Americă la un loc, dublând satira – dacă ai insista neapărat să identifici fiecare regat inventat într-o entitate statală din istoria noastră. Imperiul Gurkhul ar fi un fel de altoire otomano-persană-arabă sub Mehmet Cuceritorul, Darius sau Saladin. Vechiul Imperiu, cu gloria lui de altădată, este inspirat de fostul Imperiu Roman. Uniunea cea avansată reprezintă o variantă medievalo-burgheză a Uniunii Europene. Nordul poate fi pentru britanici ținutul temuților scoțieni care mereu îi atacau pe la spate, când se prindeau în confruntările din sud, sau al unor vikingi fără talent de navigatori, însă la fel de fioroși, pentru restul omenirii ce nu știe despre scoțieni decât bancuri.

    Logen Nouă-Degete sau Sângerosul Nouă este un înfiorător barbar din Nord călit în cruntele lupte dintre clanuri, expert în supraviețuire, dar lăsat fără familie de invazia monștrilor shanka, porecliți și capete turtite. Umanoizi în genul orcilor, dar neumani și inumani. Apar tot mai mulți cu fiecare an, fără să se știe decât vag de unde năvălesc. Rămășițe nenaturale ale unui vechi conflict între magi, creaturile nu par, deocamdată, suficient de numeroase încât să-i determine pe luptătorii nordului să se mobilizeze în masă împotriva lor.

   Despărțit de banda lui sinistră de războinici, toți Oameni Aleși, după o confruntare cu shanka, adunându-și ciolanele de prin prăpastia în care căzuse și din șuvoiul năvalnic de râu ce-l târâse, Logen ajunge să vagabondeze prin smârcuri mlăștinoase, înainte de a afla în jurul unui foc de tabăra spiritist că este căutat de Bayaz, Întâiul dintre Magi. Fără prea multe perspective imediate, barbarul acceptă neinteresat măcar să pună întrebări, călăuzirea unui Ucenic trimis după el, către Biblioteca Nordului, unde Marele Mag reușește să îl impresioneze prin felul cum îl pune la punct pe Bethod, cuceritorul care a îngenuncheat până atunci rând pe rând toate clanurile din Nord. Pe multe, chiar cu ajutorul lui Nouă Degete, care i-a fost Campion până la o separare violentă de drumuri și aspirații.

   La fel de lipsit de curiozitate pentru scopurile sale, îl urmează Logen și pe Bayaz, alături de tot mai simpatizatul ucenic Malacus Quai, spre Adua, înfloritoarea și civilizată capitală a Uniunii.

  Datoria lui Sand dan Glokta, Inchizitor al Maiestății Sale, este aceea de a descoperi trădătorii și a le stoarce mărturisirea faptelor lor ticăloase. Necontând prea mult dacă ei sunt cu adevărat trădători sau nu, atâta vreme cât au fost indicați drept suspecți de superiorul său, Arhilectorul Sult.

   Odată cel mai strălucitor cavaler al Uniunii, câștigător al Turnirului duelistic, cu o carieră fulminantă-n Armată, tânăr dintr-o familie bună, talentat în luptă și curajos, Glokta a fost capturat în război de către inamic. În temnițele Împăratului Gurkian a învățat ce înseamnă durerea, umilința și disperarea. S-a întors acasă după doi ani ca o epavă umană, la numai cei treizeci și ceva de ani ai săi mișcându-se încet, asemeni unui bătrân infirm, șchiopătând, cu oase distruse și dinți sparți, nemaiamintind deloc de tânăra speranță a cavalerismului de odinioară.

   Acesta este omul care aplică acum torturi subtile sau mai puțin subtile învinuiților politic, mereu cu amintirea celor suferite de el în prizonierat, dar nu ca un imbold meschin de a-i face și pe alții să sufere, ci doar cu o înțelegere pe care a căpătat-o asupra naturii umane și a felului în care poți destructura orice personalitate, oricât de puternică… Torținoarul Glokta este cel mai complex personaj întâlnit până acum de mine într-un roman fantasy.

  Jezal dan Luthar e un tânăr flușturatic cu sânge nobil. Talentat în artele militare  este selecționat să participe la prestigiosul Turnir anual tradițional pe care îl câștigase odată și Glokta, dar implicarea sa în antrenamente este total lipsită de ambiție. Preferă jocurile de cărți și bețiile în compania prietenilor lui din Garda Regală și ușuraticele cuceriri sexuale întâmplătoare. O existență vidă și superficială, până când intră sub șocul atracției pasionale și viscerale față de o fată de clasa inferioară, Ardee West, sora amicului său, căpitanul meritocratic West.

  Ferro Maljinn e o sclavă evadată din Imperiul Gurkhul. O luptătoare aproape demonică, al cărui unic gând este răzbunarea. O făptură mârâitoare și sanguinară, care îl face pe Sângerosul Nouă să pară aproape un cățeluș drăgălaș prin comparație.

  Adua, cu centrul său administrativ intitulat Agriont, devine punctul magnetic spre care traiectoriile tuturor acestor personaje se îndreaptă pentru a-și încrucișa destinele și a se implica voit ori nevoit în lupta pentru putere ce se conturează… Fiindcă Uniunea este un cuib de intrigi, uneltiri, comploturi, în timp ce din exterior nori negrii se adună. Pe de o parte Bethod, autoproclamat Regele Nordului, atacă recent colonizata Englia, pe de alta, noul Împărat Gurkian vrea să spele rușinea înfrângerii trecute în fața Uniunii și să invadeze teritoriile de graniță. Mai există o amenințare, nu pe deplin conștientizată de către oameni, înmulțirea dincolo de munți a oribililor capete turtite shanka, care funcționează în același rol de pericol monstruos îndreptat împotriva întregii umanități, pe care îl au în Urzeala Tronurilor armata de zombii a Celorlalți.

   Schimbările perspectivelor de narare prin alternarea punctelor de vedere ale diferiților protagoniști sunt fluide și bine dozate. Succesiunea lor ajută cititorul să  perceapă profund fibra socială și politică a romanului, lăsând mereu o senzație de mai vreau, pentru că fiecare tronson de intrigă este la fel de interesant și nu ajungi să te saturi de niciunul dintre ele.

   Un punct forte al stilului lui Abercrombie este descrierea înfruntărilor armate, ale  luptelor și războaielor. Nu e loc pentru cavalerismele nobililor împopoțonați cu  armuri elegante în ciocnirile din universul Primei Legi. Bătăliile se duc prin noroaie, zăpezi, praf deșertic, păduri și înseamnă valuri de sânge, sudoare, urlete și durere. Onoarea, mila și toate sentimentele generoase sunt sufocate în revărsări de furie, ură, frică și violență oarbă.

   Tăișul sabiei, întâiul volum din Prima Lege – această serie care, fără îndoială este pe drumul spre clasicizare-reprezintă mega-opera heroic fantasy prin excelență. Deja are o desfășurare scenografică și cinematografică încă din carte, în clipa când se va ecraniza sau serializa în vreo adaptare filmată, mă aștept la o explozie a pasiunii pentru ea cel puțin la fel de mare ca pentru GoT.

   Nu amânați să fiți printre privilegiații care deja au citit romanele, până când va începe isterizarea fanilor ei cinefili.

  Primele trei volume ale ciclului, publicate la Editura Nemira, au fost numite în original cu fragmente de fraze preluate din butade semi-celebre. În limba română s-a mers pe titluri ce au păstrat sonoritatea, dar au cam golit-o de orice referință culturală, pentru a deveni mai de impact direct sau, poate, în ideea, altfel corectă, că nu au treabă zicerile terestre cu un univers fantasy.

Cam așa ar arăta această trilogie enclavizată a Primei Legi, cu trimiteri cu tot:

Prima Lege / The First Law

Tăișul sabieiThe Blade Itself (2006)

The blade itself incites to deeds of violence.”  — citat din Odiseea lui Homer

 

Fără îndurareBefore They Are Hanged (2007)

“We should forgive our enemies, but not before they are hanged” — citat din Heinrich Heine

Puterea armelorLast Argument of Kings (2008)

Inscripția latină de pe tunurile lui Ludovic al XIV-lea: Ultima Ratio Regnum

 Tot sub pecetea The First Law mai apar și alte romane, dintre care, unul, Dulce Răzbunare, tocmai a fost tradus la aceeași super-editură Nemira.

 

Cartea Tăișul sabiei-partea I din Trilogia Prima Lege, de Joe Abercrombie poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

surse foto: IMDb

În mintea comisarului, de Teodora Matei-recenzie

Editura: Tritonic, 2017
Număr pagini: 145

   “O bătrână găsită moartă în apartament, o defecțiune la gaze și un Casanova mort pe canapeaua din sufragerie, o tentativă de omor, o tânără femeie, victima a unei rețele de prostituție, și un băiat răpit. Se dau toate acestea împreună cu doi polițiști bucureșteni, detașați la Ploiești. Iar ceea ce rezultă face parte din ceea ce va fi numit cândva <stilul Teodora Matei>”

   Cartea Teodorei Matei pare la prima vedere o carte de povestiri. Mă întrebăm: ”ok, de ce un roman când de fapt sunt cazurile comisarului, fiecare caz o poveste?

   Abia când am citit-o mi-am dat seama cu câtă măiestrie a împletit Teodora totul, astfel încât da…cartea este un roman.

   Şi acum să vorbim puțin despre personaje și întâmplări sau cazuri.

   Îl avem pe comisarul Anton Iordache, personajul principal, aflat în spital, imobilizat la pat din cauza unui accident. Dar nu piciorul în ghips este problema, ci faptul că nu-și amintește nimic despre perioada recentă petrecută la Ploiești. Fusese detașat acolo din București împreună cu Sorin Matache, inspector șef, colegul lui, într-un schimb de experiență cu cei din Ploiești.

   Iordache nu fusese vinovat, evitase accidentul, singurul rănit fiind el însuşi.

   Acum își amintește întâmplări din copilărie, părinții, mătușa, soția și copiii lui.

”Ar fi putut să improvizeze, să spună niște banalități, s-o scalde cum s-ar zice. Ce-l speriase cel mai tare era faptul că pierderea  de memorie îi putea afecta locul de muncă, iar comisarul nu era pregătit încă să se pensioneze, cu atât mai mult pe caz de boală.”

   Nu-l încurajează nici analizele ample, nici întâlnirile cu psihologul. Dar iată că Dan, patronul unei edituri, prieten cu el din facultate, venise cu o idee: să-i pună pe autorii de la editură să scrie câte o poveste după cazurile rezolvate la Ploiești, mizând pe faptul că citirea manuscrisului îi va reda memoria. Așa că Iordache se apucă de citit:

    “Curiozitate”

   Cora Abrudan, nepoata doamnei Vlaicu, anunță poliția că mătușa ei nu răspunde de două zile la telefon și nu poate intra în casă, ușa fiind blocată. Vine poliția, pompierii și o găsesc pe doamna moartă, și-n casă un miros pregnant de lăcrămioare. Printre lacrimi nepoata le spune ce medicamente lua mătușa, că ea i le pregătea, că avea și ceva homeopat din lăcrămioare. Dau declarație la poliție și ea și soțul ei, Dan Abrudan, fiind și amprentați. Cercetările acasă la victimă, discuțiile cu vecinii, amprentele care corespund cu unele dintr-o spargere dată în alt cartier, și în final lista convorbirilor telefonice ale celor doi le dă răspunsul, deoarece ”curiozitatea costă.” Recitirea poveștii îi amintește comisarului mirosul tincturii din casa moartei, hainele purtate de nepoată, chiar faptul că-l jena pantoful, deci era pe drumul bun.

    “Decepţie”

    Un caz clasic de gelozie dusă la extrem, o poveste de dragoste, un Casanova cu multe cuceriri la activ jonglând între femei. Dar nici ața întinsă nu rezistă la infinit.

     “L-am omorât ca să nu mai plece”-este litania din mintea femeii.

    Una dintre femei, obsedată de el, hotărăște să-l omoare și aproape că ar fi fost “crima perfecta”.

    Dar rezultatul medicului legist e stupefiant: omul a murit de atac de cord, nu intoxicat cu gaze. S-au găsit în sânge urme de la medicamentele multe pe care le lua, mai ales stimulente că de… trebuia să ”performeze”. Cercetările poliției duc și la a doua femeie din triunghi. Singura pedepsită va fi ea pentru că aflând de moartea iubitului vrea să-și calce rivala cu masina.

    Încă odată se adeverește zicala că “viața bate filmul

    “305”

    Dispare un băiat, Andrei, un tocilar cum îi spun prietenii, dar câteodată e bine să fii tocilar.

    Andrei și George, fratele lui, erau crescuți de mama lor care lucra de acasă pentru a-l putea supraveghea pe băiatul mai mare. Acesta se născuse cu un handicap psihic, dar după tratament reușise să se înțeleagă cât de cât cu mama și fratele lui. Tatăl îi părăsise incapabil să accepte ideea bolii copilului. George  avea obiceiul să-l urmărească pe geam pe fratele lui, când acesta pleca la școală. Când vine poliția el repetă obsesiv niște cifre, strângând în mână o mașinuță albastră. Cercetările poliției implică discuții cu cei aflați pe traseul puștiului, cu tatăl lui, cu vânzătorul de la chioșcul de ziare. Între timp apare cererea de recompensă, și o poză a lui Andrei, care va fi atent cercetată de criminaliști. Sorin Matache, inspectorul șef, are ideea de-a vorbi din nou cu George, care le repetă obsesiv aceleași cifre și le arată mașinuță. Cu ajutorul mamei vor reuși să interpreteze indiciile date de băiat, poza cercetată relevă și ea niște date și așa vor află cine sunt vinovații și Andrei se întoarce acasă.

    “Argentina”

    Sorin Matache e supărat. Avea întâlnire cu o nouă cucerire, o fată frumoasă Lorena, dar de trei zile nu dădea de ea. Povestind despre Lorena autoarea ne plimbă printr-un cartier țigănesc cu oamenii și obiceiurile lui. Căutând-o pe Lorena, ajutat de ingeniozitatea ei, de denunţurile primite după apariția pozei ei la televizor, inspectorul găsește o rețea de traficanți de “carne vie”

      Şi normal  o salvează pe Lorena.

     Citind despre cazuri Anton Iordache își amintește toată perioada de la Ploiești, dar ce-l deranjează sunt pasajele referitoare la o presupusă amantă, modul cum este expusă relația cu soția și copiii:

      “Dacă era ceva ce-l deranja la textele aduse de Dan, era modul în care fusese văzut din exterior.”

       “Erau niște lucruri care nu se prea potriveau cu imaginea pe care și-o crease.”

       Dar dacă era să fie cinstit cu sine însuşi:

   

  “Numai că trupul acela părea să nu-i aparțină, sufletul i se simțea captiv într-o carcasă care începuse să scârțâie. Asta în timp ce, uneori, ar fi mers pe stradă strigând: <Lume, lume! Am aproape patrusopt de ani, dar iubesc ca la optișpe, vreau să alerg, să cânt, să fac dragoste cu cea mai dulce femeie din lume! Natăfleţul ăsta grizonat pe care-l vedeți e doar un Păcălici, o glumă a vietii!>”


    Teodora Matei îmbină poveștile cu viața privată a personajelor, cu trăirile și frustrările lor, cu peregrinările lor prin oras.

  Prin ochii personajelor vedem cartierele Ploieștiului, locurile interesante care spun o poveste, hoteluri, restaurante, inclusiv pub-ul campionului de box supranumit ”Moşul”

    Dacă v-am stârnit curiozitatea citiți cartea!

    Este o lectură antrenantă, interesantă, dar și relaxantă.

     Mulţumesc Teodora pentru cadoul primit.

Spune-i. El trebuie să afle...

Trădarea câștigătorului, de Marie Rutkoski-recenzie

Editura: Leda Edge

Titlu original: The Winner’s Crime

Traducere: Chițu Oana

Număr pagini: 399

Seria Trilogia câştigătorului-The Winner’s Trilogy-1. Blestemul câştigătorului, 2. Trădarea câştigătorului, 3.The Winner’s Kiss 

   Nu prea ştii în ce categorie să încadrezi acest roman: distopie, fantasy, YA fantasy? Are elemente istorice, medievale, într-un ţinut inventat, fără un timp alocat anume, cu diverse tradiţii, culturi, valori. Are ceva şi din imperiul roman, şi atunci imaginaţia ta zburdă şi face compilaţii de timpuri şi culturi. Mi-a plăcut să îmi imaginez prin scriitura autoarei ţinutul şi cultura celor două popoare: valorian şi herrani. O lume nouă şi fascinantă! Asta scriam în recenzia primului volum și îmi mențin părerea.

       Ritmul este alert, acţiunea bună, personaje bine creionate, dar mai bine evidențiate în primul volum,  chiar şi cele secundare. În acest al doilea volumul autoarea se axează mai mult pe suspans, intrigă, comploturi și situații la care nu te aştepţi. Partea romantică de data aceasta este slab dezvoltată, nu se mai pune accentul pe romantism, dar asta nu este un impediment, ci dă o altă structură cărții. Toată lumea trădează pe toată lumea, iată o nouă abordare a autoarei. Poate fi frustrant să citești cum toţi trădează, dar  este acel ceva care te ține în suspans pe tot parcursul cărţii.

   Primul volum se încheie cu armistiţiul fragil dintre valorieni și herrani, şi anunțul căsătoriei lui Kestrel cu fiul împăratului. O căsătorie de convenienţă, o strategie pe care o adoptă Kestrel să-l salveze pe Arin, dar și pentru independența herranilor. Dar, ea știe cum va reacționa Arin dacă află adevăratul motiv al alegerii ei, așa că îl lasă să creadă ce vrea.

   Integrarea  la palat cu regulile impuse de împărat, care bănuia motivul alegerii ei, și pregătirile în vederea căsătoriei cu prințul Verex nu sunt ușoare pentru Kestrel. Ea devine și liantul dintre valorieni și guvernatorul herrani, Arin.

   Împăratul o ține sub observație bănuind, așa cum am spus, motivele pentru care ea a ales acest drum și îi pune în față tot fel de evenimente, teste, să vadă cum reacționează, dacă este loială, dacă susține valorile și dacă va fi un adevărat conducător, o adevărată prințesă valoriană. În acelaşi timp o presează pe Kestrel să fixeze data nunții, își dă seama că aceasta o amână găsind diverse motivaţii.

   Da, o amână pentru că încerca să câștige timp în speranța că ceva se poate întâmpla, ceva ce poate să întoarcă lucrurile şi să rupă logodna.

  Este îndrăgostită de Arin, dar mai presus de dragoste este viața lui și atunci afișează acel ceva de neînţeles și ambiguu atunci când cei doi vor fi față în faţă.

   Arin nu înțelege și nici nu știe ce se ascunde în spatele înţelegerii dintre împărat și Kestrel. Se simte trădat. Are tot fel de gânduri, face supoziții și caută răspunsuri la întrebările pe care și le pune.

   Întâlnirea dintre cei doi la balul organizat de împărat mi s-a părut un joc de-a șoarecele și pisica, dar fiecare pe teritoriul lui, fără ceva explicit, un fel de tatonare care nu duce nicăieri.

   Un personaj interesant apare în acest volum, un fel de legătură între cei doi- este vorba de ministrul agriculturii, Tensen. Genul acela de personaj înțelept, dar viclean, manipulator, încercând să le arate și să-i ajute în descifrarea unor lucruri.

  Ce mi-a plăcut foarte mult este sistemul de comunicare dintre Tensen și Kestrel- să o numim operațiunea Molia. Nu știu de unde a reușit autoarea să adune informații despre creșterea moliilor, să le țină în viață o perioadă, să le hrănească, şi nici cum de a avut o astfel de idee originală, dar apare în carte ca fiind ideea lui Kestrel. Plasarea moliei pe un tablou în condițiile în care ochii din umbră ai împăratului erau vigilenți devine semnul de comunicare dintre cei doi.

   Cu toate că, Kestrel este o tipă extrem de inteligentă și face tot posibilul să nu dea de bănuit în acțiunile ei, aceea de-ai ajuta pe herrani, şi să-l ţină în viaţă pe bărbatul pe care îl iubeşte, un gest de-al ei se va răsfrânge asupra lui Arin

   În carte se simte pericolul la tot pasul, parcă toată lumea complotează, toți au planuri ascunse, toți aşpteaptă să trădeze.

   Va exista o relație între Arin și Kestrel? Va afla Arin motivul alegerii ei? Cum va acționa Kestrel și ce va face ea? Va afla Arin adevarul? Cine este trădătorul și cine este cel trădat? Iată câteva întrebări care sper să vă stârnească curiozitatea.

   Pacea fragilă dintre valorieni și herrani, birul împăratului, îl face pe Arin să caute aliați în Dacra. Un nou ținut ce apare în peisajul creat de autoare. Ce se întâmplă și cum decurg lucrurile….hai că descoperiți voi.

   Relaţia dintre prințul Verex și Kestrel nu este una bună la început. Acesta o evită, nu este de acord cu  căsătoria, chiar au momente tensionate şi pline de frustrare când se întâlnesc, dar la un moment dat amândoi își dau seama că sunt implicați în acest plan și treptat atitudinea lor se schimbă, amândoi înțelegând că este mai bine să fie aliați împotriva unui împărat dominator.

  Verex mi s-a părut un personaj interesant, deși la început l-am ignorat, dar când am înțeles că este diferit de tatăl său, că este inteligent și are alte aspirații, mi-a plăcut de el. Dar cel mai interesant personaj este Roshar fratele prinţesei dacrane, cel puţin în viziunea mea (probabil alţi cititori nu-l consideră interesant).

   Nu aș vrea să vă dau mai multe amănunte despre ceea ce se întâmplă în carte, dar merită să o citiți în special pentru final. Aici mi-a pus capac mai ales că nu l-am înțeles pe tatăl lui Kestrel, atitudinea lui față de propriul copil. Are autoarea un stil de te înnebuneşte cu finalurile.. Adică mori şi învii în acelaşi timp, te ţine într-un suspans de nedescris şi când să afli ce trebuie, pac- va urma.

   Întrebarea de 100 de puncte: Va avea loc nunta regală în condițiile în care Verex este îndrăgostit de prințesa dacrană Risha? V-am încuiat?  🙂  Posibil. Puteam să mă refer la Arin și Kestrel, ce se întâmplă între cei doi, dar așa cum, cartea este o trădare și o intrigă o aplic și eu și vă duc într-o altă direcție pe care aș vrea să o descifrați. 🙂

Cartea Trădarea câștigătorului, de Marie Rutkoski poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ephialte -Începutul unui Coșmar, de Cristinne C.C.-recenzie

Editura: Quantum Publishers
An apariție: 2017
Nr. pagini: 228

Ne aflăm într-o Nouă Lume ce se zbate să supraviețuiască în urma unui eveniment cataclismic ce a avut loc cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, o lume în care oamenii încearcă pe de-o parte să reconstruiască, iar pe de altă parte, să lupte împotriva unei boli cumplite și misterioase. Însă există și alte creaturi ce trăiesc printre ei, Ephialte și Umbre.
Alisia Iacob, o tânără impulsivă, non-conformistă, un Ephialt novice, abia trecută de Ini
țiere, se trezește aruncată dintr-o banală coincidență într-o serie de evenimente ce o plasează în mijlocul unui adevărat conflict între ephialte și dușmanii acestora, Umbrele.
Descoperind din întâmplare intrigile
țesute de unul dintre cei mai importanți și puternici oameni, secrete ce pun în pericol atât viața oamenilor, cât și a Ephialtelor, Alisia devine ținta principală a mai multor dușmani.
Pentru a supravie
țui, se vede nevoită să lege alianțe neașteptate, dar și să-și descopere abilități surprinzătoare și periculoase.
În mijlocul tuturor acestor evenimente ce se succed cu rapiditate, la fel de neprevăzută este
și descoperirea primelor atingeri ale pasiunii, pentru ca, la fel de brusc, să fie curmate de resentimente vechi și înrădăcinate.

   Am citit cam toate genurile de proză, dar în ultima perioadă de timp, m-am simțit tot mai mult atrasă de poveștile fantastice. De ce? Probabil pentru că îmi place să evadez cât mai departe de realitatea cotidiană. Sau poate pentru că în literatura fantasy, realitatea nu are nicio putere și doar imaginația mea controlează totul. Așa că înțelegeți de ce devorez cam toate cărțile care apar la Quantum.

   În ceea ce privește “Începutul unui coșmar”, primul volum al seriei Ephialte, trebuie să vă mărturisesc că m-am îndrăgostit de lumea creată de Cristinne C.C. De la bun început, am știut că va fi pe placul meu, din cauza descrierii și a numeroaselor păreri pozitive, dar nu mă așteptam să aibă un asemenea impact asupra mea. Sunt o fană a genului romance, dar cartea aceasta nu are așa ceva – sau mai bine spus, este doar sugerată ideea că între Alisia și Max ar putea exista ceva în viitor – și, totuși, a reușit să mă cucerească. În plus, am fost foarte încântată de faptul că fiecare capitol începe cu câte un citat din poeziile lui Mihai Eminescu.

   Mi-a plăcut stilul abordat de autoare, modul în care a făcut trecerea de la momentele tulburătoare la anumite situații care ne aduc zâmbetul pe buze, modul cum și-a creionat personajele, misterul în care ele sunt învăluite, ritmul alert. Personajul central al cărții, Alisia Iacob,  m-a cucerit prin felul de a fi – încăpățânată, tenace, curajoasă. Este temperamentală și sarcastic – are un extraordinar talent de a ironiza tăios, nefiind obișnuită cu subtilitatea.

„- Mâncarea mea nu e… vie! bodogăni.

  – Poate ar fi trebuit să întreb animalul de la care provine dacă a fost de acord să fie tăiat și aruncat la tine-n farfurie! i-am întors-o, de-a dreptul iritată.”

   Baza romanului este destul de interesantă. Lumea – Noua Lume -se confruntă  cu o epidemie (Degenerative Malak Desease – boala lui Malak) care face ravagii în lumea oamenilor, deja zguduiți  și reduși la mai puțin de un sfert în urma Revelației. Multe lucruri nu se știu despre această afecțiune, nici cum a apărut, nici cum se transmite, și nici cum poate fi tratată. Oamenii pierd controlul cu realitatea, cu propria lor ființă și, în cele din urmă, mor. Fără nicio explicație, intrau într-un fel de  stare de comă.

   Însă, omenirea se mai confruntă și cu altă problemă – Ephialtele, poreclite “Coșmaruri”, care se hrăneau cu energia emanată de oameni, atunci când acestora le era indusă starea de frică. Erau niște  făpturi frumoase, ispititoare, nu foarte diferite ca înfățișare de oameni. Aveau puteri deosebite și reflexe extraordinare, se puteau vindeca după răni destul de grave, erau imuni la orice boală și erau nemuritori. Se nășteau oameni, dar când atingeau maturitatea, organismul lor începea să refuze mâncarea și simțeau din ce în ce mai mult “nevoia de a consuma energie pură, emanată de oameni, printr-un proces de stimulare a minții acestora și creeri unei stări de teamă”. Când începea acea tranziţie, exista un ritual de trecere la noua formă de viață, numit Inițiere. De asemenea, aceste ființe rămâneau pentru totdeauna cu chipul și trăsăturile avute la Inițiere.

   Singurul dușman natural al ephialtelor erau Umbrele. Acestea nu par nici în viață, dar nici nu se poate spune că sunt moarte. De fapt, în afară de ochi și de felul în care se mișcă, nimeni nu și-ar da seama că sunt Umbre și nu oameni oarecare. De obicei erau trimise de Consiliu. Dacă vreun ephialt încălca drepturile oamenilor, folosindu-se de abilitățile sale, Consiliul trimitea Umbrele să-i dea o lecție. Mult mai des însă, Umbrele decideau să atace din proprie inițiativă. Nimeni nu știa exact de ce făceau asta, însă ephialtele nu se puteau baza pe ajutorul cuiva. Nici oamenii, nici Consiliul, nu țineau vreo parte în conflictele dintre ei. Atâta timp cât nu încălcau drepturile oamenilor, atât ephialte, cât și Umbrele erau lăsați să-și rezolve disputele.

“Nu mulți erau cei care se puteau lăuda că au dat gata un ephialt. Distrugerea creierului însă, era o altă poveste. Umbrele ne atacau făcând exact asta. Nu erau mai rapide decât noi, dar acționau mereu în grup și, dacă vreuna dintre ele reușea să ajungă atât de aproape de un ephialt încât să-i pătrundă la minte, acesta din urmă era imobilizat de durerea imensă pe care o simțea.”

   Povestea este spusă din perspectiva lui Alis Iacob, o tânără ephailt care a trecut de curând Inițierea. Împreună cu ceilalți frați ai ei (Felix, Marcus și Dani), se mutase cu mai puțin de trei ani în urmă în Mandaria – o peninsulă împresurată în cea mai mare parte de Marea Neagră, care se prindea de continent doar printr-o fâșie care făcea trecerea până la așezarea Calatis. Toate tranzacțiile mai importante din Ținuturile de Mijloc aveau loc aici, iar mișcarea permanentă de populație de toate felurile, le asigura suficientă discreție pentru a se putea hrăni fără probleme.

   Fire impulsivă și rebelă, Alis intră în tot felul de  necazuri, din care scapă adesea cu ajutorul  fraților ei. Însă, pe când era la vânătoare într-un bar dintr-o zonă rău famată, este întreruptă de la”masă” de un tip misterios, care își arată dezgustul fățiș față de ea.

– Sunteți niște creaturi care trebuie eliminate! Nu puteți fi lăsate nesupravegheate, să împrăștiați groază și panică în toate părțile…”

   Inițial a crezut că are de-a face cu o Umbră, așa că și-a concentrat toate simțurile spre el, dar în zadar. Era ca și cum tipul nu ar fi fost acolo. În plus, tânărul își pierduse efectiv calmul în timpul discuției cu ea și, pentru un moment, și-a arătat adevăratele ”sentimente” față de ephialte. Se știa că Umbrele nu aveau așa ceva. Erau ființe fără suflet. Ceva  nu era în regulă cu el! Nu era un simplu om, dar nu era nici Umbră. A încercat să-l provoace să-i spună mai multe, să-l seducă, dar totul a fost în zadar.

– Nu poți condamna o fată că încearcă. Știi? Cine știe? Poate undeva, acolo, îngropat adânc în mintea ta, își mai aduci aminte cum e să simți.

 – Draga mea, nimeni nu ți-a explicat până acum că nu acolo ar trebui să fie îngropate sentimentele? Și apoi, ce ar fi trebuit să simt? Spune-mi! Ce crezi tu că ar fi trebuit să simt privindu-te? Admirație pentru chipul tău? Compasiune pentru inocența ta? Sau ce? “

   Până la urmă, Max îi dezvăluie că a fost trimis de cineva care vrea să o cunoască, iar rolul lui este să asigure acest lucru. Firește că impulsiva Alis a încercat să se împotrivească, dar  într-o fracțiune de secundă, s-a trezit imobilizată. Ba mai mult, după ce a fost lovită în cap, tânăra și-a pierdut cunoștința. Lucru nemaiîntâlnit, având în vedere că “ oricât de aproape de distrugere ar fi, un ephialt este întotdeauna conștient. Până în ultima clipă. Nu doarme și nu leșină.”

“Max continua să mă sărute, iar când am întors capul pentru o gură de aer pe care, în clipa aia, o uram pentru că îmi era necesară, buzele lui coborâră pe maxilarul meu, apoi pe gât, cu o așa ardoare încât, pentru o secundă, am crezut că mă voi sufoca. Un geamăt răgușit mi-a scăpat în vâltoarea momentului incendiar.

 Max se opri brusc. Am deschis ochii pe care abia atunci am realizat că îi aveam închiși.

 Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost căutătura lui strălucind în întuneric, rece, intensă și plină de ură. O clipă mai târziu, ceva m-a lovit foarte tare în tâmpla stângă și, după o fracțiune de secundă de durere seacă, lumea a dispărut, lăsându-mă să alunec în întuneric.”

   Atunci când își revine în simțiri, tânăra constată că este  închisă într-o încăpere cufundată în întuneric, având mâinile legate deasupra capului. Era suspendată cu niște lanțuri prinse în tavan, iar un fel de câmp energetic, conceput special pentru a incapacita ephialtele, înconjura temnița. Iar aici este pusă la dispoziția unor Umbre care se hrănesc cu ea.

 “- Ephialt, singurul tău rol este de a hrăni Umbrele atât cât spiritul îți va rezista până va fi distrus. Am făcut o alianță cu oamenii și, în schimbul proteciei pe care le-o oferim împotriva voastră, ei ne facilitează aceste… întâlniri.”

   Alianță între oameni și Umbre? E interzis așa ceva! Consiliul avea o înțelegere cu oamenii, în care aceștia din urmă se angajau să nu se asocieze cu temutele Umbre.

    De la Andreas, un alt “locatar” al temniței, Alis află că ei sunt pe Capri Seconda, o insulă deținută de Theon Novac, un puternic om de afaceri. Despre acest individ se știa de ceva timp că intenționează să construiască aici un centru de cercetare, pentru a efectua studii clinice pe un nou posibil tratament miraculos pentru boala Noi Lumii, DMD sau Degenerative Malak Desease (boala lui Malak). Necunoscandu-se modul de transmitere al maladiei, deschiderea unui astfel de centru pe o insulă izolată părea cea mai bună idee.

   Dar ce se întâmplă pe insulă, nu pare deloc un laborator de cercetare în vederea găsirii unui tratament, ci mai degrabă un loc rupt din cele mai urâte coșmaruri. Un loc de coșmar pentru ephialte. Dar ce vor să facă cu Alis și Andreas? Umbrele o țin acolo că sursă de hrană pentru ei, iar Andreas, nefiind un ephialt, Umbrele nu se hrănesc cu el, dar este totuși torturat de oameni. Cei doi trebuie să evadeze cât mai curând din acest loc! Dar cum va scăpa Alis de acel câmp electronic? Ei, asta vă las pe voi să aflați.

  Tot de la Andreas, tânăra află că fratele lui este căsătorit de câțiva ani cu o tânără ephialt pe nume Philia, lucru foarte interesant. Există relații între om și ephialt, dar nu căsătorii.

Ephialtele erau nemuritoare. În plus, odată trecută Inițierea, înghețați la o vârstă atât de fragedă, era complicat să întrețină o relație serioasă cu oameni având aceeași vârstă. Oamenii nu se gândeau la căsătorie așa de devreme în viață, iar mai târziu, când ajungeau la maturitate, cu siguranță nu-și doreau să-și ia ca partener pe viață pe cineva care să arate mult mai tânăr. În plus, oamenii – majoritatea – își doresc copii. O căsătorie cu un ephialt scotea o asemenea perspectivă din peisaj. După Inițiere, pa, reproducere! Ehialtele nu puteau avea copii.“

   La un moment dat, Philia n-a mai vrut să fie nemuritoare. Nu voia să-și piardă soțul din cauza bătrâneții. Auzise că există o cale prin care un ephialt poate renunța la imortalitate și, încet, să redevină om, așa că a făcut ca dorința să i se împlinească. A reușit! Era acum muritoare, cu toate că mai păstra o parte din agilitatea și instinctele unui ephialt. Nimeni nu mai știa de acest lucru uluitor pentru că secretul a fost păstrat cu strășnicie de familie.

   Se pare că Andreas se află aici pe insulă pentru că Novac și oamenii lui cred că el are un răspuns la niște probleme pe care încearcă ei să le rezolve. Despre ce probleme e vorbă? Ce planuri pune la cale Novac? De ce s-a aliat cu Umbrele? Ce a cauzat maladia? Cine este Max? Cărei lumi îi aparține?

“Poate că eu meritam să fiu închisă acolo. Poate că meritam să plătesc pentru acei oameni pe care i-am folosit ca să mă hrănesc, pentru toate suferințele pe care le-am provocat, numai ca eu să pot supraviețui. Dar, cum rămâne cu oamenii pe care voi îi chinuiți acolo? (…) Ceilalți oameni închiși acolo pentru a le obliga pe ephailte să se hrănească cu energia lor ce vină au? Când eram jos, în fața ta, îngenunchiată de durerea pe care prietenul tău mi-o cauzase, cine a fost lângă mine? Un om. Un om pentru care m-am întors. Un om pe care n-am putut să-l abandonez în acel loc cumplit. Vezi tu, Max… E o lume mult mai complexă în jur decât crezi tu! Și-n lumea asta, noi am fost în stare să ne găsim, să ne înțelegem, să ne respectăm și să ne atașăm unii de alții. Nu ai decât să rămâi în lumea ta, prieten al Umbrelor! Singur cu principiile tale ipocrite! Și plin de ură! “

 

Cartea Ehialte – Începutul unui Coșmar de Cristinne C.C. poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Testamentul lui Abraham… sau arta scrisului, la superlativ

Titlu: Testamentul lui Abraham

Autor: Igor Bergler

Editura: Litera

Anul publicării: 2017

Număr Pagini: 736

   Cu siguranță, „Biblia pierdută” a schimbat concepția de carte românească, atât în interiorul țării, cât și în afara sa. Cele peste 100 000 de exemplare vândute relevă complexitatea unei minți care a intuit nevoia cititorului român actual… și a îndeplinit-o.

   „Biblia pierdută” nu e o carte scrisă la întâmplare, nu e un succes al hazardului… dimpotrivă. E rezultatul unei cercetări îndelungate și amănunțite. Domeniile sunt multiple, iar informațiile sunt veridice… așadar munca e una de Sisif… sau cel puțin așa ar spune unii. Pentru Igor Bergler, lucrurile stau altfel. Harul de povestitor cu care e – fără îndoială – înzestrat, se armonizează perfect cu eforturile sale de perfecționare. Rezultatul? Un bestseller care a zguduit din temelii literatura română actuală. Și… așa cum îi stă bine unui scriitor menit să își pună amprenta asupra literaturii actuale, Igor Bergler nu s-a oprit aici.

    După uluitorul succes al primei sale cărți, Igor Bergler scrie „Testamentul lui Abraham” – singura carte care ar putea detrona recordul „Bibliei pierdute”, iar vânzările de până acum arată că așa va fi. Dincolo de estimările care vizează „Testamentul lui Abraham”, Igor Bergler este – așa cum s-a vehiculat și în presă – cel mai bine vândut scriitor român din ultimii 20 de ani. Fără îndoială, va fi și primul scriitor român care-și va doborî primul record cu creația ulterioară.

   Cine este, așadar, acest adevărat furnizor de bestseller? Născut la Reșița pe 21 septembrie 1970, Igor Bergler și-a petrecut copilăria la Timișoara. A absolvit liceul de elită „C. D. Loga”, apoi a intrat la Politehnică în 1989. Planurile sale legate de Politehnică au fost date peste cap de Revoluția din 1989 când a plecat la București, unde a studiat Regie de film,  Scenaristică și filmologie la ATF (în prezent UNATC). În urma unui examen, a fost admis la DFFB (Academia de Film și Televiziune din Berlin).

   Igor Bergler este realizatorul primului film produs vreodată de o televiziune particulară din România, „Gambitul Damei” (1995) și a primului thriller românesc, „Porțile” (1996). A fost redactor la celebra publicație „ProCinema”, a fost director de televiziune și radio în Timișoara. A fost realizatorul celebrei emisiuni culturale „A cincea roată”. Pentru o vreme, Igor Bergler a pășit din lumea fascinantă a filmului și a televiziunii, în lumea campaniilor electorale, pe care le-a studiat, dându-și doctoratul în „Managementul Campaniilor Electorale”. Ulterior a devenit producător în publicitate, apoi și-a făcut propria sa agenție, cu ajutorul căreia a promovat branduri devenite ulterior celebre.

    După succesul imens pe care l-a avut „Biblia pierdută”, Igor Bergler continuă seria „Charles Baker” cu cartea „Testamentul lui Abraham”, cea mai așteptată carte a anului 2017. Cu siguranță, cine a citit „Biblia pierdută”, a așteptat cu nerăbdare această colosală apariție…

    „Testamentul lui Abraham” a încetat să fie o carte… și a devenit un fenomen, unul studiat cu atenție de către critici… și mai ales de către scriitorii actuali. Igor Bergler a fascinat cititorii din România și nu numai. Cum a reușit să facă acest lucru într-un context actual literar atât de abundent?

    Ei bine… cartea lui Igor Bergler fascinează deopotrivă iubitorii de romane de aventură, de thriller, pe cei care adoră istoria și secretele sale. Unul dintre elementele esențiale ale acestui roman este aspectul parodic, infiltrat în dozele juste, astfel încât să se asorteze perfect la construcția romanului.

   Și… că tot veni vorba de construcția romanului… Igor Bergler nu folosește cuvântul ca pe o armă, dimpotrivă. Cuvântul este elementul primordial cu ajutorul căruia scriitorul realizează o operă colosală… unică, plină de originalitate în istoria literaturii române.

     Romanul lui Igor Bergler are alura unei construcții impozante, cu o arhitectură impecabilă, cu o geometrie originală a frazelor. Stilul alert amintește de un tango argentinian care pornește în forță. Firul epic leagă cititorul iremediabil de poveste, îl poartă cu el prin labirintul de secrete, îi expune o apreciabilă cantitate de informații din domenii precum istoria sau religia. În ciuda mărimii impozante, nu poți lăsa cartea din mână… și asta pentru că rămâi captiv în acțiunea romanului, printre frazele care au această stranie abilitate de a reda imagini cinematografice. Tensiunea nu este constantă, ea urmează un perpetuu crescendo. Pentru cei care suferă de afecțiuni cardiace, ar trebui să știți că Igor Bergler a știut exact până unde să ducă suspansul, pentru ca apoi, detensionarea să se realizeze cu ajutorul umorului… al unui umor de bună calitate, uneori subtil, alteori mai accentuat, dar întotdeauna de bun gust.

    Personajul principal – deja celebrul Charles Baker –  este prins în mijlocul unor conspirații majore. Pe evenimente istorico-politice reale, Igor Bergler construiește firul ficțiunii, într-un mod original, astfel încât povestea pare reală… și poate că e.

    Acțiunea din „Testamentul lui Abraham” poartă adesea aspecte surprinzătoare, înfricoșătoare sau chiar dure. Imaginile create generează uneori fiori reci:

Scara începuse să se zguduie ca la cutremur. De parcă o turmă de hipopotami urca treptele în fugă. Se băgase din nou în dulap. Muzica se oprise. Probabil că discul ajunsese la sfârșit. Se auzise scârțâitul ușii. Apoi  nimic, preț de câteva secunde bune. Cum hoarda de hipopotami nu o luase pe scări în jos, presupusese că se afla în pragul ușii. Probabil era femeia care gestiona clădirile campusului. Înmărmurită. Se pregătise să iasă pe lângă ea, dar auzise de undeva, din josul scărilor, mai multe voci care se hlizeau tembel”.

    Firul epic este complex. Misterele pe care Charles Baker intenționează să le rezolve sunt fascinante. Conspirațiile vizează personaje impozante din istorie, dar și personaje fictive care au rolul de a întregi tabloul general și de a intensifica suspansul. Avem președinți de state, dar acțiunea are și personaje precum uriașul și piticul, care aduc aminte de atmosfera din celebrul film „Twin Peaks”. Eroi din războaie cruciale din istoria omenirii, dar și aspecte din spatele cortinei Bisericii Catolice, criminali de război, personaje legendare, clădiri celebre și legendele din spatele lor, toate acestea aspecte construiesc o carte excepțională, care nu-i permite cititorului nicio pauză.

    Cartea este structurată în cinci părți, precedate de un capitol dedicat mulțumirilor și un prolog. La finalul celor cinci părți, există un Epilog, Fapte și apoi o Postfață scrisă de către Jean Harris. În ciuda celor peste 700 de pagini, cartea este una care se citește destul de ușor, datorită suspansului care creează un soi de frumoasă dependență.  

    Iată câteva citate:

Omul cu mască rămase cu telefonul în mână. Tentatul asupra președintelui era o greșeală. Știa asta. La un moment dat, îi sunase bine. Fusese ideea lui Keely și i se păruse o idee bună. Avea să profite de haosul creat. Era adevărat, așa cum susținea tabăra generalului Flynn, că ar fi fost destul de rău pentru lovitura pe care o pregăteau pentru alegerile din 2016. Dar omul cu mască spera că simpatia publică pentru democrați și emoția creată aveau să fie absorbite integral de  alegerile din acel an. Și că era timp destul. Administrația Obama îi blocase multe dintre afaceri”.

O întâmplare neobișnuită îi șocase pe locuitorii orășelului Mountain View din Missouri. În cimitirul local, Greenlawn Cemetery, administratorul găsise, într-o dimineață care se anunța la fel de plicticoasă ca oricare alta, un schelet îmbrăcat într-o uniformă SS, atârnat chiar deasupra intrării, scârțâind sinistru în bătaia vântului. Pe piept îi atârna, legată de-o sfoară trecută în jurul vertebrelor care susțineau capul, o bucată de carton pe care scria cam lăbărțat, ca un scris de copil: PRIMUL NUME A FOST DEZVĂLUIT”.

– Sper că nu sunteți un violator periculos, spuse Rocio, fără să încerce să își ascundă puternicul accent sud-american. Sau vreun hoț. N-aș vrea să mă apuc să țip, pentru că v-ați putea îndrăgosti de notele mele înalte.

Charles rămase blocat de naturalețea cu care femeia, care nu părea deloc șocată, îi vorbise. În plus, accentul acela îi înmuie genunchii. „Doamne, cât e de sexy”, își spuse în gând”.

    Există, ca și la „Biblia Pierdută”, mai multe nivele adresate mai multor tipuri de cititori, iar această adaptabilitate este un atu rar întâlnit în literatura română actuală. Printr-o extraordinară măiestrie a condeiului, Igor Bergler reușește să captiveze cititorii, astfel încât cartea sa să le bântuie nopțile… mult timp după terminarea lecturii.

   Recunosc, m-a captivat „Biblia  pierdută” și am găsit interesant faptul că un autor român scrie despre conspirații… și face acest lucru depășind cu mult performanțele scriitorilor străini.

   Fac parte dintre acei cititori care au așteptat cu nerăbdare cartea „Testamentul lui Abraham”. Mă așteptam ca această carte să-mi placă foarte mult… nu a fost așa. Pur și simplu… m-a fascinat!

   Pentru noi, cei care au îndrăgit deja stilul autorului și poveștile pline de mister, conspirații, legende și secrete ce păreau bine îngropate în istorie, nu ne rămâne decât să sperăm că seria „Charles Baker” va continua.

 

Cartea Testamentul lui Abraham de Igor Bergler poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
17

       Urzeala tronurilor, de George R.R. Martin-recenzie

Titlu original:  A Game of Thrones

Traducere din limba engleză: Silviu Genescu

Editura: Nemira Publishing House

Colecție: Nautilus

Anul apariției: 2017

Gen: Ficțiune, fantasy

Număr de pagini: 832

Nota mea: 10/10

   George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey și a absolvit jurnalismul cu summa cum laude la Northwestern University, Illinois. În anii ’70 George R.R. Martin a scris o serie de nuvele, printre care și Regii nisipurilor (1979), pentru care i-au fost decernate Premiile Hugo și Nebula, apoi a continuat cu romane SF, fantasy și horror. În anii ’80 a fost producător și scenarist în televiziune, editor al seriei Twilight Zone la CBS Television și producător al filmului Beauty and the Beast. Nuvela Zburătorii Noptii, care dă și titlul volumului publicat în anul 1985, a fost ecranizată.

    În 1996 Martin a început să scrie seria fantasy Cantec de gheață și foc (din care la editura Nemira au apărut Festinul Ciorilor, Iureșul săbiilor, Încleștarea regilor, Dansul dragonilor și Urzeala tronurilor). Seria este alcătuită din șapte romane dintre care două se află încă în stadiul de proiect (The Winds of Winter și A Dream of Spring).

   Seria Cântec de gheață și foc este considerată o capodoperă a genului, după trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien, drepturile cinematografice fiind deja achiziționate de HBO. Primele 7 sezoane din serial au fost deja difuzate.

    Nu cred că există om care să nu fi auzit până acum de celebrul serial ,,Game of Thrones”, mulți l-au și vizionat, devenind fani înfocați. Povestea fermecătoare are la bază seria de cărți ,,Cântec de gheață și foc”, o reinterpretare a unor mituri de sorginte nordică, scrisă de celebrul George R.R. Martin, un titan al literaturii fantastice contemporane. Spre rușinea mea, am amânat până acum lectura primului volum, însă cred că e mai bine mai târziu decât niciodată

      Aveam așteptări mari de la această carte, iar George R.R. Martin le-a întrecut. Nici că se putea ca această serie să debuteze cu un volum mai interesant și mai fascinant decât atât. Stilul său, scriitura m-au cucerit de la primele pagini. Anumite personaje mi-au atras atenția imediat, astfel încât le-am îndrăgit de la prima până la cea din urmă pagină. Am savurat acest roman fantasy, l-am citit pe bucățele, bucurându-mă de fiecare capitol, de fiecare întâmplare și de fiecare personaj, conturate cu o deosebită măiestrie.

    Mai mult decât oricând înțeleg pasiunea celorlalți pentru carte și, implicit, pentru serial. Povestea reușește să treacă cititorul printr-o gamă largă de senzații, trăiri, sentimente. Bucurie, admirație, simpatie, dezgust, revoltă, nemulțumire, curiozitate, empatie, încântare, toate îi devin familiare celui care citește ,,Urzeala tronurilor”. În ciuda dimensiunilor sale (peste 800 de pagini), te simți  dezamăgit la final, nu-ți vine să crezi că tocmai în momentul acela s-a gândit autorul să pună ,,stop”, tocmai când acțiunea devenea din ce în ce mai palpitantă. Rămâi cu nenumărate întrebări cărora nu le-ai aflat răspunsul,însă următoarele volume vor încerca să-ți potolească setea pentru călătoriile în Westeros, pentru aventurile personajelor creionate cu iscusință, pentru tot ceea ce-ți oferă o lectură à la Martin.

   Probabil mai există printre voi și persoane care nu știu prea multe despre cadrul în care se desfășoară evenimentele din această serie, motiv pentru care consider că este necesar să fac câteva mențiuni. Povestea țesută de talentatul autor american este plasată în ținutul Celor Șapte Regate, în care iarna și vara pot dura ani de zile, influențând, în mod direct, viața locuitorilor săi. Cele Șapte Regate sunt guvernate de un șir de lorzi, în fruntea cărora se află regele. Societatea prezentă este una medievală, guvernată după legi specifice, în care onoarea, victoriile obținute cu sabia în mâna joacă un rol important în derularea vieții de zi cu zi.

   Acțiunea este prezentată din perspectiva mai multor personaje, opt la număr, astfel încât ni se oferă posibilitatea de a înțelege cât mai bine această poveste, presărată cu aventură, suspans și multe alte ingrediente.

    Fără îndoială, cei mai mulți protagoniști fac parte din familia Stark, din teritoriile nordice, și anume:

  • Eddard (Ned), Lordul Stark de Winterfell, Paznic al Nordului. Împreună cu actualul rege Robert Baratheon – bun prieten al său – și alți aliați ai acestuia, l-a detronat pe Rhaegar Targaryen, punând capăt domniei dragonilor, stabilind o nouă rânduială. Ned își iubește casa, pământurile natale și familia, fiind, totodată, un conducător înțelept, onorabil, capabil să asculte și să analizeze la rece faptele, în vederea găsirii celor mai bune soluții.
  • Catelyn, Lady Stark, soția lui Eddard și mama copiilor acestuia, născută la Riverrun, ca fiică a Lordului Tully. Are părul roșcat, pe care l-au moștenit aproape toți copiii săi. Poate fi caracterizată drept un personaj loial familiei sale, capabilă de sacrificii pentru cei dragi. Firea cumpătată este marcată de decizii impulsive, uneori, chiar de un curaj nebunesc.
  • Sansa, fiica cea mare a soților Stark, preocupată să devină o adevărată doamnă. Sub îndrumarea atentă a Septei Mordane, își dezvoltă manierele, un comportament demn de o viitoare…  regină (poate?). Puțin cam naivă, sensibilă, sclifosită.  
  • Arya, sora mai mică a Sansei, total diferită de aceasta. Arya  se remarcă prin moștenirea părului și a trăsăturile fizice ale celor din familia Stark. Fire rebelă, războinică, o pasionează aventura, natura, săbiile, călăritul și se remarcă prin lipsa grației cu care ar trebui să fie înzestrată o domniță de vârsta sa.
  • Bran, fiul mijlociu al lui Ned și al lui Catelyn. Adoră să se cațăre, să ajungă în cele mai inaccesibile locuri ale proprietății Winterfall.
  • Jon Snow, unicul bastard al lui Eddard Stark, crescut la Winterfell, disprețuit de Catelyn și tolerat de frații săi. Arya, cu care seamănă la înfățișare, este singura care-l iubește sincer și pentru care nu este doar un frate vitreg. Asemenea multor altor bastarzi, viitorul lui Jon este incert, întrucât nu face parte din linia de succesiune a familiei princiare.

Alte personaje semnificative sunt:

  • Tyrion, fratele reginei Cersei și a regicidului Jamie. Deși este membru al despoticei și sângeroasei familii Lannister, Tyrion întruchipează, cu adevărat, o personalitate interesantă. Este pitic, nu poate fi considerat cavaler, însă este un Lannister. Nu mânuiește sabia, dar se folosește de cuvintele meșteșugite, presărate cu ironie și sarcasm, de înțelepciune pentru a-i înfrunta pe cei din jur.
  • Daenerys, unica prințesă a dinastiei Targaryen, obligată să locuiască alături de fratele său mai mare în Orașele Libere, în teritoriile ce nu intră în alcătuirea Celor Șapte Regate. În orice caz, simpla ei existență pune în pericol actuala orânduire din Westeros, căci nu trebuie uitat: copilul unui dragon este, la rândul său, un dragon.

   În acest prim volum, sugestiv intitulat ,,Urzeala tronurilor”, datorită tuturor intrigilor, conflictelor, jocurilor politice ce îi vor mulțumi pe pasionații romanelor istorice (și nu numai), vara extrem de lungă pare să prevestească venirea unei ierni grele, ce va aduce odată cu sine și schimbări dramatice, neașteptate.

   La Winterfell, familia Stark trăiește în liniște și pace, lăsându-se prinși în mrejele vieții cotidiene, lipsite de griji. În  mod uimitor, un grup de cavaleri găsesc o lupoaică proaspăt ucisă, care a dat naștere unor pui de lup străvechi, o specie, aparent, dispărută de pe meleagurile nordului. Ned acceptă ca cei 6 copii ai săi (5 legitimi, 1 ilegitim) să-i adopte și să-i îngrijească pe cei 6 puișori, lipsiți de ocrotirea maternă. Apariția acestor ființe legendare, traiul lor alături de familia Stark poate preconiza un sfârșit sau, cine știe, un nou început.

     Pe nepusă masă, Familia Regală, însoțită de un convoi numeros, își anunță vizita la Winterfell. Din acest moment, Ned își ia adio de la liniștea dorită, fiind nevoit să accepte funcția de Mână a Regelui (un fel de prim-ministru) și să călătorească la Debarcaderul Regelui, capitala Celor Șapte Regate. În toiul acestei vizite regale, Bran aproape că este ucis de Jamie și de Cersei, pe care i-a surprins în timpul unui act incestuos. Supraviețuiește unei căderi de la înălțime, dar viața lui nu va mai fi nicicând aceeași…

     Într-un final, Ned pleacă la Debarcaderul Regelui pentru a-i fi aproape vechiului său prieten, regele Robert, luându-le cu sine pe Sansa – promisă drept mireasă prințului moștenitor, și pe Arya, care pornește într-o veritabilă călătorie inițiatică, ce va face din ea, mai mult sau mai puțin, o tânără războinică.

     Jon Snow se alătură Rondului de Noapte, oamenilor îmbrăcați negru responsabili de apărarea Zidului ce separă regatele de o întindere necunoscută, din care se pare că nu lipsesc magia, ființele mitice, despre care nu se știe prea multe. Depune un jurământ care-i va marca întreaga existență, căci odată ce a ales acest drum, nu mai poate renunța.

,,- Ce știi tu despre cum e să fii bastard?

-Toți piticii sunt bastarzi în ochii taților lor.

-Dar tu ești fiul adevărat al mamei tale, născut Lannister. […] Eu nici măcar nu știu cine a fost mama mea, zise Jon.

– O femeie, fără îndoială. Majoritatea asta sunt… Amintește-ți asta, băiete! Toți piticii pot fi bastarzi, dar nu toți bastarzii trebuie să fie și pitici.

Se întoarse și o luă agale înapoi, spre festin, fluierând o melodie. Când deschise ușa, lumina din interior îi proiectă umbra clară în curte și, pentru o clipă doar, Tyrion Lannister fu înalt ca un rege.”

     Catelyn îl bănuiește pe Tyrion că ar fi responsabil de accidentul suferit de Bran și de ulterioara tentativă de asasinare a băiatului. Îl ia captiv, gestul său fiind capabil să ducă la izbucnirea unui conflict deschis cu Lannisterii. În capitală, aceeași familie Lannister încearcă să scape de regele Robert și, înainte de toate, să elimine pericolul pe care îl reprezintă onestul și loialul Ned Stark pentru planurile lor malefice.

      Un război va începe, o bătălie care va permite lupului ancestral (simbolul neamului Stark) să înfrunte leul (Lannister). Și, mai mult decât oricând, deviza ,,Vine iarna!” (Stark) pare să prevestească viitorul locuitorilor Celor Șapte Regate…

,,Aici erau tăcerea nopții, lumina lunii și umbre, un covor gros de frunze moarte, coline împădurite coborând lin spre albia pârâului, arbuștii și tufele rărindu-se pe măsură ce terenul cobora.

   Aici era fiul său, călare pe armăsar, uitându-se în urmă, spre ea, pentru ultima oară, cu sabia ridicată în semn de salut.

   Aici era cântecul cornului de luptă al lui Maege Mormont, un șuier jos și prelung, care se rostogolea spre vale dinspre răsărit, anunțându-i că ultimii călăreți ai lui Jaime intraseră în capcană.

   Iar Vântul Cenușiu își dădu capul pe spate și urlă.

   Sunetul păru să treacă direct prin Catelyn Stark, iar ea se trezi zgribulindu-se. Era un sunet îngrozitor, înspăimântător, dar avea muzicalitate. Preț de o clipă simți ceva aproape de milă pentru Lannisterii de jos. Așa răsună moartea, se gândi ea.”

     În tot acest timp, Daenerys a fost măritată cu Khalul Drogo, conducătorul unui neam de barbari, devenind ea însăși o Khaleesi. Fratele său moare, iar ea rămâne unica speranță, ultima persoană capabilă să-i răzbune pe dragoni…

,,Irri îi aduse oul cu cochilia de un verde-închis; picături de bronz luciră printre solzii săi când îi întoarse în mâinile ei mici. Dany se ghemui pe saltea, trăgându-și mantia de mătase fină peste ea și ținând oul în golul dintre pântecele umflat și sânii ei mici și fragezi. Îi plăcea să țină ouăle. Erau atât de frumoase, iar uneori, fiind atât de aproape de ele, o făceau să se simtă mai puternică, mai curajoasă cumva, de parcă și-ar fi tras puterea din acei dragoni pietrificați închiși înăuntru.

   Stătea acolo, ținând oul, când simți copilul mișcându-se în ea… de parcă s-ar fi întins afară, frae spre frate, sânge către sânge.

– Tu ești dragonul, îi șopti Dany, adevăratul dragon. Știu asta. O știu.

    Și zâmbi, adormind și visându-se acasă.”

    Va reuși Ned să facă față intrigilor țesute în capitală? Ce se va alege cu naiva și sensibila Sansa? Dar cu încrezătoare și curajoasa Arya? Fiii lui Catelyn vor avea șansa să ducă mai departe numele și sângele familiei Stark? Tyrion va reuși să scape din necazurile ce se ivesc la orizont? Se va obișnui Jon Snow cu viața de la Rondul de Noapte, în timp ce viața tatălui și a frăților săi vitregi atârnă de un fir de ață? Lannisterii vor obține ceea ce-și doresc atât de mult, și anume puterea deplină asupra regatelor? Sângele de dragon ce-i curge prin vene lui Daenerys îi va permite să schimbe destinul Westerosului?

    Va veni iarna, cu adevărat?

     Vă recomand cu drag să citiți ,,Urzeala tronurilor”, scrisă de George R.R. Martin! Pentru mine a reprezentat o surpriză mai mult decât plăcută, căci  mi-a oferit o poveste de nota 10. Personal, sunt nerăbdător să mă delectez cu volumele următoare și, mai apoi, cu serialul devenit deja un fenomen internațional.

     Vă plac poveștile cu un sâmbure fantastic? Vreți o lectură diferită, incredibilă?

     Dacă răspunsul vostru este ,,da”, atunci nu ezitați să încercați această serie! Pe mine m-a cucerit!

   LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Urzeala tronurilor de George R.R. Martin a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

 

by -
15

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc-recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 240

„Speranța nu cunoaște rațiune, ea strigă nebună dintr-un colț al inimii până când nu mai e nimeni să o audă.”

   Uneori am norocul să dau peste câte o carte care mă marchează atât de tare pentru simplul fapt că mă determină să-mi recunosc propriile greșeli, purtându-mă cu ajutorul protagoniștilor într-o călătorie introspectivă. Acesta este și cazul scrierii Ioanei Chicet-Macoveiciuc, „Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”, un roman despre viață, dragoste, durere, pierdere, regăsire și împăcare cu sine. Este o carte în care mi se pare imposibil să nu te implici, în special grație autoarei și a măiestriei deosebite de a transpune exact în scris rolul ce-l joacă acea primă iubire în viața fiecăruia dintre noi.

   În viață și implicit în iubire nu încetăm niciodată să ne păstrăm acea doză de speranță ce ne face să credem că lucrurile vor reintra pe făgașul normal, că acea prăpastie de ghinion în care pare că ne afundăm, se va închide la un moment dat. Totuși, cu toate că acest sentiment ne păstrează vii, motivați și încrezători că vom fi din nou alături de cei pe care îi iubim, uneori, atunci când nu putem să ne tăiem legăturile care ne mențin captivi în trecut, nu mai reușim să mergem înainte, să ne continuăm viața în ciuda evenimentelor neplăcute pe care ne-a fost dat să le trăim sau a oamenilor pe care i-am pierdut. Într-o lume dominată de speranță și de trecut trăiește Oana, iar acest război interior pe care îl provoacă cele două elemente, o stoarce complet de puteri și de viață.

  Oana este o tânără de 26 de ani, care și după terminarea facultății trăiește într-o cameră de cămin și lucrează ca traducătoare. Este genul acela de fată liniștită, care preferă să citească o carte, în loc să iasă în club, zâmbitoare și foarte vorbăreață, mai ales când este emoționată. Până aici poate nu vi se pare cu nimic deosebită, însă viața Oanei a fost încă din copilărie marcată de un lucru: părul ei des, creț, de culoarea cafelei cu lapte și ultraînfoiat.

„În părul Oanei puteai ascunde oricând lucruri fără să le mai poți găsi vreodată.”

   Tocmai din cauza podoabei capilare cu personalitate, Oana încearcă pe cât posibil să iasă cât mai puțin în evidență. Cea care îi scoate, totuși, viața din monotonie este prietena ei cea mai bună, Lola. Dezinhibată, energică, extraordinar de activă și cu aspirații de cântăreață, Lola o poartă pe Oana prin diverse cluburi, întotdeauna cu promisiunea că nu vor sta prea mult. Dar dacă prima pleacă în fiecare seară cu câte cineva la braț, bărbat sau femeie (genul nefiind deloc important), protagonista noastră nu este la fel de disponibilă. Până într-o seară când destinul face să-l întâlnească pe Andrei, un tânăr fotograf, destul de tăcut, care se oferă să o scape de moliile din cămin.

„În seara aceea a scăpat definitiv de molii. Nu și de Andrei, însă. Nu și de el, din fericire și din nefericire, pentru că în iubire, chiar și cele mai nobile și minunate lucruri pot ajunge să doară mai tare decât o amputare de membru. Sau de inimă, ca să nu spun de viață, în cazul Oanei.”

   Povestea lor de dragoste se conturează treptat, fapt ce-i conferă și mai multă profunzime. Dar chiar dacă sentimente există de ambele părți, personalitățile diferite ale celor doi le pun numeroase piedici, conducând în final la o despărțire prematură. Evenimentul nedorit o distruge pe Oana, care nu mai găsește în interiorul ei puterea de a merge mai departe. Incertitudinea cu privire la iubirea lui Andrei o macină și nici măcar eforturile Lolei nu par să mai dea rezultate. Speranța se întrezărește însă de unde se așteaptă mai puțin și anume de la Cristian, un tânăr veterinar care este îndrăgostit de Oana încă din anii studenției. Va putea oare acesta să o vindece și să o determine să se elibereze de Andrei? Va mai încerca Oana să se reconecteze cu fostul iubit? Și care este de fapt motivul marii despărțiri? Răspunsurile la aceste întrebări le veți descoperi pe parcursul lecturii, iar unele dintre ele vă vor marca profund.

   Pe parcursul cărții veți simți profunzimea poveștii și faptul că a fost scrisă cu suflet pentru suflete, a fost scrisă ca să ne regăsim în protagoniști, să trăim în același timp cu ei, să râdem de situațiile amuzante prin care trec și să plângem de fiecare dată când suferă, să devenim parte din ei și ei să devină o parte din noi. Iubirea dintre Oana și Andrei este unică și frumoasă, chiar dacă le provoacă suferință. Ne arată cât de importantă este comunicarea, în cuplu și nu numai. Ea este cheia ce poate descuia orice lacăt, chiar și pe Andrei, „cutia din lemn de abanos fără cheie”. Din nefericire însă, Oana nu a realizat că tot timpul a avut-o la îndemână.

   Pentru Oana, Andrei reprezintă prima iubire pe care o simte cu toată ființa, dar de care în același timp se îndoiește și nu știe cum să o abordeze. O trăiește cu fiecare celulă și își dorește ca și celălalt să se manifeste la fel. Problema este că fiecare om este construit diferit și reacționează diferit. Dacă ea simte nevoia să-și strige iubirea în gura mare și să o arate cu fiecare ocazie, Andrei este exact opusul. Tăcut, închis în sine și extrem de calculat, bărbatul o iubește pe Oana, dar o face în felul său. O mângăie din priviri, îi acordă câte un zâmbet slab, o fotografiază în cele mai frumoase locuri și o întoarce mereu din drum atunci când ea se satură de tăcerea lui și vrea să destrame totul.

„Erau împreună de aproape un an. Le era bine, deși se certau și se despărțeau cam o dată pe lună. Oana striga și-și agita în aer pumnii mici, se înroșea la față și-l trăgea de cămășile și de tricourile lui negre, amenința că-l părăsește, uneori chiar își lua rucsacul pufos în spinare și trântea ușa în urma ei, mai-mai să-și prindă părul în toc, el fie alerga după ea s-o întoarcă, o lua pe umăr și urca treptele cu ea în spinare, ca în filme, fie o lăsa să se ducă și o aștepta să se întoarcă a doua zi.

   În ciuda numeroaselor diferențe dintre ei, reușesc să se mențină legați unul de altul. Dar cât poate dura o astfel de relație? Când este momentul potrivit să spui stop și să realizezi că de fapt îți provoacă mai mult rău decât bine? Aceste întrebări mi le-am pus eu în timp ce le citeam povestea, sperând totuși că vor descoperi o cale de mijloc, că vor găsi echilibru și vor discuta despre ceea ce-i macină până să fie prea târziu. Nu a fost așa, iar despărțirea m-a durut pe mine parcă la fel de mult ca pe Oana pentru că îmi părea așa de rău că iubirea lor atât de frumoasă nu a fost suficientă pentru a putea învinge îndoiala.

„Știa sigur că i-ar fi teribil de greu, dacă nu chiar imposibil, să traiască fără el. Iar asta o speria, crea în ea o tensiune pe care simțea nevoia să o elibereze iscând scandaluri din când în când. Avea nevoie ca el s-o asigure că o iubește, că n-o va părăsi niciodată, că și dacă-l va părăsi ea, el se va duce după ea și o va aduce înapoi în brațe, cerându-și scuze și promițându-i sincer că n-o va mai răni niciodată.”

   Chiar dacă în lumina reflectoarelor se află Oana și Andrei, pentru mine un rol important îl ocupă  efervescenta și condimentata Lola, această ”femme fatale” a romanului, cea care întoarce atât privirile bărbaților, cât și pe cele ale femeilor, și, nu în ultimul rând, colacul de salvare al Oanei. Ea este prietena care îi stă întotdeauna alături protagonistei noastre, o susține, o ceartă și o ajută oricând are nevoie, chiar și când nu realizează acest lucru. Este imposibil să nu vă poarte și pe voi măcar puțin cu gândul la cei ce ocupă în viața voastră acest statut și să vă aducă un zâmbet pe buze. Pot spune chiar că este sarea și piperul cărții.

„Acolo, în barul mic și întunecos de la subsol, a căzut definitiv sub vraja Lolei. Nici acum, șase ani mai târziu, nu știa de ce o alesese Lola pe ea, dar era bucuroasă. Lola era raza de soare din viața ei, omul care o ajută să creadă în ea, care o făcea să râdă în cele mai sumbre momente, de care se agăța ca de un colac de salvare când simțea că se duce la fund, care-o ajuta să-și descâlcească părul când degetele și pieptenele ei de lemn oboseau.”

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni” este un roman care mi-a mers la suflet și pe care vi-l recomand cu drag tuturor. Se citește ușor, are un stil fluid de scriere și cred că oricine poate rezona cu povestea protagoniștilor. Este o carte cu și despre viață, cu și despre iubire.

 

Cartea Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc a poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Warcross, de Marie Lu-Editura Leda Edge-recenzie

Editura Leda Edge

An apariţie: 2017

Număr pagini: 364

 

Citat preferat : « Nu trebuie să analizezi fiecare detaliu. Trebuie doar să vezi modelul în ansamblu, ca să găseşti punctul slab…privesc totul ca pe un întreg »

   Tot ceea ce trebuie să faci, dragă cititorule, este să închizi ochii pentru câteva minute, să laşi deoparte stresul vieţii cotidiene şi să dai frâu liber imaginaţiei… Cum ar fi dacă am trăi cu toţii într-o lume super tehnologizată  în care roboţii încep a lua locul oamenilor în muncă, în care criminalitatea cibernetică este în creştere, în care doar aceia care pot crea ceva pe bază de formule matematice şi piuliţe îi conduc pe ceilalţi ? O dimensiune în care jocurile video nu sunt simple distracţii, ci un mod de a vieţui, de a câştiga o pâine, schimbând puncte pe bani şi în care dacă ai rămas captiv psihic, e posibil să te pierzi cu totul şi să uiţi realitatea şi cerul…

   Marie Lu (născută Xiwei Lu) este o scriitoare de young adult din America. S-a născut în anul 1984 în Wuxi, China, mai apoi mutându-se în Beijing, iar în 1989 a plecat împreună cu familia sa în Texas, SUA. A urmat Univesity of Southern California şi a fost intern la Disney Interactive Studios. Înainte de a scrie prima carte, Lu a lucrat ca designer de artă în industria jocurilor video. Este cunoscută pentru seria « Legenda » care va forma în curând obiectul unui film produs de CBS Films.

   Volumul se deschide cu imaginea lui Hideo Tanaka, «tânărul geniu care a inventat Warcross pe când avea doar treisprezece ani ». Warcross, Warcross, ce este Warcross?! Un joc video pentru care poţi foarte bine să mori ori să ajungi la închisoare. Nu, nu vă gândiţi că ar fi ilegal, ci doar că unele persoane îl folosesc ilegal ori fură de la el. Warcross este jocul care înlocuieşte puţin câte puţin realitatea, o transform. În lumea sa, omul simplu devine erou şi…miliardar. Se luptă cu monştri, îşi face prieteni devine campion. Cum sunt jocurile olimpice din realitate, aşa este şi campionatul anual Warcross. De ce am spus că poţi deveni miliardar? Deoarece, pe măsură ce joci din ce în ce mai mult şi…câştigi…primeşti puncte pe care le schimbi în lumea reală cu bani, dolari. Îţi cumperi, deci ochelarii şi consola, îi pui la ochi şi gata…eşti altcineva…acestea petrecându-se pentru aceia care îndeplinesc o singură condiţie: să nu aibă deschis cazier penal. Din păcate personajul nostru principal, Emika, nu îndeplineşte cerinţele. Este un hacker desăvârşit care s-a dat de gol  şi poliţia a fost mult prea generoasă cu ea.

  Emika este unul dintre copiii geniu şi foarte îndrăzneţi, care vor să schimbe ceva fie doar şi prin felul în care arată « păr colorat, sălbatic…şi un braţ cu tatuaje…încep de la încheietură şi urcă până la umăr, în nuanţe vii de albastru şi turcoaz, auriu şi roz ». O adevărată nonconformistă şi o luptătoare cu soarta. Ea a fost părăsită de mama sa când era mică, iar  în adolescenţă tatăl a decedat din cauza unei boli incurabile. A crezut că acesta îi e finalul, până a aflat de Hideo şi şi-a dorit să fie ca el, l-a luat drept model. Anii au trecut, facultatea nu a mai putut-o termina şi s-a angajat la unul dintre puţinele locuri care mai au chelneriţe. Banii nefiind de ajuns, a devenit vânător de recompense, prinzând pentru poliţie persoanele care încălcau regulile Warcross şi micii infractori. Acum, mai are puţin şi e dată afară din apartament fiindcă nu a mai plătit chiria de trei luni ; prinde un parior, dar banii sunt luaţi de altcineva. Este în pană de idei aşa că preferă să se mai destindă jucând puţin Warcross şi urmărind campionatul de anul acesta. Pe parcurs observă că a apărut un nou talisman în joc care, odată luat, ar fi valorat milioane de dolari. Îşi foloseşte talentele de hacker, fură acel talisman, dar…apasă butonul greşit şi e vizibilă tuturor persoanelor de pe glob care urmăreau atunci jocul…inclusiv lui Hideo. Îşi scoate repede ochelarii de la ochi şi nu trec nici două minute că telefonul o sună. Sună şi sună…până la urmă era Hideo care o invită în Tokyo să…devină hackerul şi vânătorul lui personal. Vrea ca ea să îl prindă pe  acela care a mai reuşit să treacă de barierele Warcross, Zero. Mai mult decât atât, este introdusă ca jucător surpriză în campionatul din anul acela în echipa…sperăm noi, câştigătoare. Ce are să se mai întâmple mai departe? Nu divulg.

  Ce întorsătură de situaţie, sincer autoarea m-a surprins plăcut fiindcă pe tot parcursul lucrării m-a ţinut cu sufletul la gură, nu ştiam ce are să se întâmple…un adevărat roller coaster. Problema are să fie aşteptarea volumului următor. Multe se vor petrece, se vor lega ori dezlega. Veţi rămâne în expectativă, veţi bea mult prea multă cafea numai să puteţi sta treji ca să mai citiţi un rând măcar. Opera este scrisă la persoana I- prin urmare cititorul are acel sentiment că ar fi un personaj şi el, nu doar un privitor. Ritmul cu care se narează este unul alert; avem descrieri spaţiale şi dialog care se combină perfect ; personajele sunt complexe, puternice şi amuzante. Adăugăm puţină dragoste pe alocuri şi un conflict care urcă la cote maxime = iată cea mai apetisantă prăjitură pentru un cititor înrăit .

Lectură plăcută!!!

Cartea Warcross, de Marie Lu poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
12

Tu eşti alesul meu, de Julia Quinn-Editura Miron-recenzie

Titlu original; Brighter Than The Sun
Traducere: Gabriela Anca Marin
Editura: Miron
Număr pagini: 382
    Cartea face parte din seria-The Lyndon Sisters-1. Everything and the Moon.2-Brighter than the sun (Tu ești alesul meu)
 
   Julia Quinn (Julie Cotler Pottinger) s-a născut în anul 1970 în New York City. Genurile romance şi historical romance i-au adus notorietate şi cărţile sale au captat atenţia cititorilor traducându-se în douăzeci şi nouă de limbi.
 
   Când am început să citesc această nouă carte a Juliei nici prin cap nu îmi trecea ce amuzantă va fi. Certurile ,,dezastrele” casnice ce vor ,,cădea” pe Ellie fac deliciul acestei lecturi. Pur și simplu vei râde în hohote, și vei trece peste acțiunea puțin mai lejeră din carte. Eu sunt o persoană care nu mă amuz când citesc o carte, dar de data aceasta am făcut-o! Sper ca această carte să descreţească fruntea cât mai multor cititori!
 
  Când Charles Wycombe, îndrăznețul și incorigibilul conte de Billington a căzut dintr-un copac și a aterizat la picioarele lui Ellie, niciunul dintre ei nu a bănuit că această întâmplare nefericită va duce la căsătorie. Charles trebuia însă să-și găsească o mireasă înainte să împlinească treizeci de ani, altfel urma să-și piardă averea. Iar Elli avea nevoie de un soț, altfel ar fi fost obligată să se mărite cu bărbatul ales de odioasa logodnica a tatălui ei. Așa că se înțeleg să se căsătorească, chiar dacă nu li se pare neapărat cea mai bună idee.
 

,,Eleanor Lyndon își vedea de treaba ei când Charles Wycombe, conte de Billington, a aterizat în viața ei-la modul propriu. Se plimba de una singură, îngânând un cântecel vesel și ținându-și mintea ocupată, încercând să estimeze profitul anual al companiei East &West Sugar Company (la care cumpărase și ea câteva acțiuni) când, spre marea ei uimire, un bărbat a căzut din cer și a aterizat la-sau mai exact pe-picioarele ei. Şi-a tras piciorul stâng de sub umărul bărbatului, și-a ridicat fusta deasupra gleznelor, ca să nu o prăfuiască, după care s-a aplecat:

-Domnule? a spus. Ești bine?

El a răspuns doar:

-Au!

Dumnezeule, a murmurat ea. Sper că nu ți-ai zdrobit vreun os, nu-i așa?

El nu a spus nimic, doar a expirat prelung. Ellie s-a tras în spate, lovită de izul respirației lui.

-Dumnezeule mare, a șoptit. Miroși mai rău decât o distilărie.

-E de la whisky, a mormărit el. Un gentleman nu bea altceva. Doar whisky.

-În nici un caz așa de mult, i-a răspuns ea. Doar un bețiv poate să bea atît.

El s-a ridicat cu dificultate și a clătinat din cap, încercând parcă să se limpezească.

-Exact, a spus făcând un gest larg prin aer, după care a închis imediat ochii, pentru că ameţise din nou. Mă tem că sunt puțin cam beat.”

   Cu așa o întâlnire memorabilă cum să nu fii curios să mergi mai departe și să o urmăreşti pe tânăra noastă care, deși inteligentă, este inocentă în prezența părții masculine. Fiind o fiică de vicar a fost învățată să acorde ajutor persoanelor aflate în dificultate, iar tânărul nostru conte chiar avea nevoie de ajutor.

   Prin aburii alcoolului, Charles va distinge o superbă ființă, care îi ține piept. Un lucru neobișnuit pentru un conte. Când toate tinerele debutante de la Londra ar fi foarte bucuroase să îi între în graţii, tânăra noastră îi oferă o muştruluială zdravănă, iar acest fapt îl pune pe gânduri.

”Charles nu era prea sigur de ce, poate pentru că nu era complet treaz, dar îi plăcea cum sună cuvântul ,,amîndoi” rostit de buzele ei. Domnișoara Lyndon avea ceva special, care îl făcea să se bucure că-i era alături. Era loială, corectă, cu mintea ageră. Și avea un ciudat simt al umorului. Exact genul de persoană pe care cineva și-ar dori să o aibă alături atunci cînd avea mare nevoie de ajutor.

Avea o voce plăcută, și-a zis Charles. Avea voce plăcută, era isteață, spirituală și deși încă nu aflase ce culoare avea părul ei-avea sprîncene frumoase. Și se simțea al naibii de bine când ea se lipea toată de el.,,

După puține dezbaterii cei doi și-au dat seama că ar fi în avantajul lor să se căsătorească.

   Charles va pierde averea dacă nu se căsătorește în decurs de cinsprezece zile, iar Ellie nu ar rezista în casa tatălui său cu viitoarea mama soacră. Cum finanțele sale nu pot fi scoase de către ea, va accepta cererea puțin cam neobișnuită a contelui.

   De aici în colo avem dueluri verbale între cei doi, tatonări din partea contelui pentru a-și cuceri cu adevărat soția, pe lângă dezastrele ce se ivesc în gospodăria contelui, în care vinovată ar fi chiar contesa, ea fiind ultima care are de a face cu dezastrele produse. Să fie într-adevăr atât de nepricepută?

,,Nu era însă pregătit să vadă acel tablou: soția lui era în patru labe, cu întregul cap-ba chiar și jumătate de bust-într-un cuptor care se afla la Wycombe Abbey încă de pe vremea lui Cromwell.

-De data asta am reușit. A scos un grătar carbonizat și l-a băgat la loc. Trebuie doar așezat mai departe de flacăra.

Flacara? Lui Charles i-a înghețat sîngele în vene. Se juca cu focul?

-Gata! Ellie a dat să iasă din cuptor și a mai aterizat o dată în șezut. Acum ar trebui să fie în regulă.”

    Oare de la acest incident s-a declanșat incendiul în bucătărie?

   La fel se va întâmpla cu sera de portocali și trandafiri. Ellie care iubea grădinăritul va avea drept rezultat uscarea tuturor plantelor, iar duhoarea ce răzbate de acolo este insuportabilă.

   Totul va culmina când Ellie își va arde mâinile cu un ceaun cu dulceață. Cine este invidios pe noua contesă și îi va dejuca toate încercările de a-și lăsa amprenta asupra noii sale case?

  Oare să fie aceiași persoană care a sabotat cabrioleta tinerei perechi și sau răsturnat? Sau când contesa a fost otrăvită cu desertul preferat al contelui? Cine îi dorește moartea contelui, mai ales că un nou incident apare la calul cu care călărește el de obicei?

   Cert este că o persoană periculoasă le vrea răul. Oare vor reuși să scape cei doi?

   Vor reuși să convieţuiască împreună? Va putea contele să o cucerească pe frumoasa sa soție?

O poveste minunată scrisă de o autoare preferată de mine.

     Nota mea pentru carte 10.

Cartea Tu eşti alesul meu, de Julia Quinn poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

 

by -
15

Secretul templului, de Paul Sussman-Editura RAOrecenzie

Titlu original: The Last Secret of the Temple

Editura: RAO 2006

Traducere din limba engleză: Monica Șerban

Pagini: 463

  Întotdeauna am fost atrasă de viața diferită din Orientul Mijlociu, de tradiții, de istoria religioasă văzută din mai multe perspective.

   Secretul Templului este una dintre cărțile care te captivează cu un subiect mai mult decât interesant, dureros de realist,  descris amănunțit.

   Acțiunea acestui thriller se petrece cel mai mult în Luxor- Egipt, Ierusalim – Israel, dar te poartă prin Tel Aviv, Cairo, Franța, și într-un final Germania.

   Povestea merge paralel pe trei planuri, avem trei personaje total diferite legați de aceeași poveste devastatoare a războiului dintre evrei și palestinieni, dar și de descoperirea unui artefact antic. Această descoperire ajunsă în mâinile unei anumite grupări extremiste poate fi cauza unui război al Orientului Mijlociu. Un artefact cu putere simbolică și tot odată incitant.

  Yusuf Ezz el –Din Khalifa este inspector egiptean, marea lui pasiune fiind artefactele antice și istoria lor. Într-o zi se găsește un cadavru, se suspectează a fi crimă, iar ancheta pentru rezolvarea cazului, deși se dovedește că decedatul a murit mușcat de scorpion, scoate la iveală legătura decedatului cu o altă crimă din urmă cu 15 ani. Inspectorul este răvășit de remușcări și pornește o anchetă împotriva superiorului său pentru că i se confirmă faptul că un om nevinovat, un hoț, a fost acuzat pe nedrept de acea crimă. El fiind doar la începutul carierei a lăsat lucrurile în mâna superiorilor săi, iar acum regretă această decizie. Decizie care îl frământa acum și „cu cincisprezece ani în urmă, când privise fără să facă un gest cum Mohammed Gemal era făcut bucăți de Hassani și de Mahfouz”- colegii săi.

Nu era deloc mândru de bigotismul lui, pentru că se străduia din răsputeri să fie un om tolerant, să judece persoanele pentru ceea ce erau, nu pentru mediul din care proveneau, pentru naționalitate sau religie. Și totuși era dificil. Încă din copilărie învățase că Israelul era pământul Diavolului, că evreii încercau să cucerească lumea, că erau aroganți, cruzi, lacomi și că atrocitățile pe care le comiteau împotriva fraților musulmani erau oribile.”

   Layla al-Madani este o jurnalistă palestiniană cu un trecut cutremurător. La doar 15 ani a trăit cel mai groaznic moment în lupta dintre palestinieni și evrei. Tatăl ei era medic și un om foarte bun. Găsește un evreu pe marginea drumului și-l salvează, îl îngrijește ca mai apoi să încerce să-l ducă spre un loc al evreilor. Pe drum este descoperit de palestinieni extremiști care îl împușcă pe evreu și îl ucide pe doctor acuzându-l de trădare într-un mod foarte crud chiar în fața fiicei sale. Impresionantă cruzimea atât de bine descrisă de autor încât te copleșește.

– Radar! A’mee! Trădătorule! Colaboraționistule!

Mama ei încercase să-l urmeze, dar atacatorii îi trântiseră ușa în cap, lăsînd-o inconștientă. Îl bătuseră pe tatăl ei cu furie și fără pauză. În jurul lor începuseră să se strîngă o mulțime de gură-cască, mulți dinte ei pacienți de-ai tatălui său, dar nici unul nu încercase să-l ajute, nici unul nu catadicsise să protesteze. După aceea îi prinseseră la spate mîinile în cătușe și-l tîrîseră pe terenul viran, plin de nisip, ce înconjura tabăra. Fugise după ei, plîngînd și strigînd, implorîndu-i să-i cruțe viața, dar în zadar. Îl împinseră într-o groapă îngrozitoare, îl loviră peste ceafă, aruncându-l cu fața în jos. Urmară alte trei lovituri care- crăpară capul ca pe un pepene. Apoi , brusc, bărbații dispărură așa cum veniseră, iar ea se apropiase încetișor de corpul tatălui ei, îl îmbrățișase și începuse să-l legene, mângâindu-i părul îmbibat de sânge. În depărtare urletele câinilor răsunau a jale.”

   Întâmplările de atunci și cele din urmă o transformase în femeia puternică și neînfricată care era acum. Deși mama ei o dusese în Anglia la bunici, după câțiva ani s-a întors simțind că aici era locul ei. Să lupte scriind cele mai actuale reportaje chiar din mijlocul grupărilor extremiste.

  Ben-Roi este un polițist iudeu care și-a pierdut viitoarea soție într-un atentat cu bombă. Bucuroși de o plimbare împreună, el merge să-i cumpere un crin, floarea ei preferată. Cu greu se dezmeticește și ajunge lângă iubita lui pentru ultimele șoapte de iubire. Furia care-l măcina îl îndeamnă să caute asasinul, aventurându-se într-o luptă mai amplă.

   Cele trei destine duc o luptă în care se descoperă foarte multe lucruri incredibile, legături și conspirații , informații despre lagăre și naziști.

   Totul se ține în jurul secretelor sin istoria antică și medievală a centrului religios, politico-economic al regatului evreiesc.

   M-a captivat această poveste care merge oarecum pe același gen cu Codul lui Da Vinci. Autorul a  mai scris: Armata pierdută din Cambyses, Oaza ascunsă, Labirintul lui Osiris, Mărturia finală a lui Raphael Ignațius Pheonix. Unele dintre ele le am în bibliotecă, așteptând cuminți momente libere în programul meu pentru a fi citite.

   Recomand iubitorilor genului thriler, history, mistery și nu numai. Doar citind un gen nou descoperim dacă ne place, iar cu edituri bune, precum RAO, sigur nu vei da greș.

Cartea Secretul templului, de Paul Sussman poate fi comandată de pe targulcartii.ro

 

 

Violeta Anciu, alte mașini și-un fotograf amator-recenzie

Editura Grinta, 2017

100 de pagini

nu știu și nu am înțeles poezia.

doar să o trăiesc

lăsând-o să mă trăiască

să mă consume

 și să mă transforme.

   În contextul literaturii române contemporane, poezia Violetei Anciu se face remarcată printr-o prospețime uneori parfumată, alteori tăioasă, dureroasă chiar, rezultat al unui spirit creator capabil să se adapteze și să se reinventeze. alte mașini și-un fotograf amator cuprinde instantanee ale unui eu liric ce se dedublează, se autoconsumă, pentru a renaște în alt poem, sub o nouă identitate.

   Primele texte ale volumului au influențe de artă poetică, în care autoarea își exprimă atitudinea față de condiția și scopul poeziei; versul nu este al poetului, ci al cititorului fragil, puternic, sfârșit sau invincibil, pentru toate acestea se crapă cerul/și lasă cuvântul să sfâșie lumea (par-dessus le marché), întreg universul poate deveni sursă de inspirație și poartă mâna scriitorului (să-mi dicteze poezia cum să mă scrie/strofă cu strofă și vers dintr-un univers (ibidem). Autoarea ne poartă într-un labirint cu optzeci și patru de trăiri autentice, preluate din cotidian, ne plimbă prin epoci trecute, ce cuprind nostalgia copilăriei tradiționale (peste vârstele/când eram copil și colecționam destinații/ credeam că voi găsi case albastre/ cu acoperișul alb și stele atârnate,/  cu oameni așteptând veșnic la porțidin cronici), intensitatea prezentului (printre scândurile celulei mele/ cu buzele cusute/ evadează ritmuri de carton,/ în hăuri încete/ prin scândurile celulei mele aflu/ cine suntcronică fără vreme) și dorința unui viitor apoteotic (în cenușă, cenușa va arde din nou. – omul nou).

   Cadrul liric este de cele mai multe ori format din elemente abstracte, urbane, cu tramvaie, trenuri, telefon ce… sună în gol/și mina se rupe cu ură (trotuare verzi în nopți albastre), cu îngeri coborâți din cer și suflete ce rătăcesc prin universuri paralele. Timpul, supratema volumului de versuri, intensifică necesitatea căutării sinelui, retrăind riturile de trecere: nașterea și moartea, ireversibil și dureros.

   Poemele gravitează în jurul elementelor primordiale (apă/ ploaie, foc, pământ, metal), cu voluptate senzorială, pe buze, palme (mâini), tălpi, păr, ochi: sub tălpile ude se-ntind toate credințele (valori descălțate) – sub tălpi am inimile arse (vocile mele).

   Universul poetic al autoarei este postmodernist, însă conturat în manieră personală, uneori cu influențe simboliste (corespondențele, cromatica, unele motive literare precum abatorul, salonul, orașul, muzicalitatea). Versul este liber și este prezentă tehnica ingambamentului, care asigură libertatea exprimării și fluiditatea ideilor poetice. Monologul adresat ia forma, de multe ori, unei rugaminți sau unei interogații retorice.

cum aș putea să nu dorm pe umărul tău

carte cu paginile lipite? (gust de orchestră)

   Poezia este inovativă și la nivelul limbajului, prin încărcătura stilistică generată de combinații inedite de termeni, precum: magnolii de piatră, solzi de sticlă, miros de gust de alge.

   Volumul se încheie simetric prin reluarea legăturii eu liric-cititor, oferind impresia de eliberare: o, Doamne, cât de frumos/ ochii Tăi s-au așezat,/ cu uitătură cu tot,/ în această prelungă/ ascultare! sau ce chef am de-un cer însetat! (textúri) și o senzație de bine care va fura cititorului un ultim zâmbet.

 Mulţumesc autoarei pentru exemplarul oferit.

 

„Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului.”

Mâna dreaptă a diavolului, de John Saul-recenzie

 

Titlul original: The Right Hand of Evil

Editura: RAO

Anul apariţiei: 1999, 2005

Traducere de: Gina Monica Șerban

Număr pagini: 442

Gen: Horror

Cotație Goodreads: 3,74

   Pentru că nu a trecut bine Halloween-ul, vă propun să mai rămânem puțin în atmosferă și să vorbim despre „Mâna dreaptă a diavolului”. Un horror clasic, cu accente gotice. Deși au fost discuții legate de încadrarea romanului într-un gen anume, însuși autorul susținând că nu este horror, ci thriller, vă spun eu: garantat e horror!

   Încă din primele pagini, observăm viziunea cinematografică a autorului; avem impresia că urmărim un film horror american tipic: avem o familie, o moștenire, o casă bântuită și lucruri stranii care se întâmplă.

   Familia, formată din Ted și Janet Conway și cei trei copii, gemenii Kim și Jared, în vârstă de 16 ani și Molly, de un an și jumătate, întâmpină dificultăți: Ted are probleme cu dependența de alcool. Relația sa cu soția și cei doi copii mai mari se deteriorează pe zi ce trece, în timp ce Molly, mezina, se sperie de comportamentul său. Janet a fost de multe ori pe punctul de a-l părăsi, însă de fiecare dată a dat înapoi. Situația financiară e precară, iar picătura care umple paharul vine odată cu concedierea lui Ted de la actualul loc de muncă, un hotel. Pierduse multe slujbe până atunci din cauza alcoolismului și până la a fi dat afară și de aici era doar o chestiune de timp.

   Când lucrurile par să meargă din ce în ce mai rău, Ted primește un telefon: sora medicală de la azilul în care era internată mătușa sa, Cora, îl anunță că aceasta este pe moarte și că vrea neapărat să-și vadă singurele rude.

   A doua zi, întreaga familie pornește spre acel azil. Înainte să moară, mătușa Cora îi dă lui Kim două cruciulițe, pentru ea și sora ei mai mică, Molly, cu indicația de a le purta tot timpul pentru a le proteja.

   Așa se pomenește familia Conway cu o moștenire: o casă veche, în care a locuit mătușa Cora și o sumă de bani, cu indicația ca acea casă să nu fie înstrăinată.

   Cei cinci membri ai familiei, împreună cu pisica lui Kim și câinele Scout, se mută în casă cu intenția de a o transforma într-un hotel. Este visul lui Ted să conducă propriul hotel, în loc de a fi un simplu angajat, la cheremul unui patron care îl poate da afară oricând „doar” pentru că bea în timpul programului.

  Ceva se întâmplă în acea casă, ceva ce-i schimbă la propriu peste noapte pe Ted și pe Jared, fiul acestuia: din tatăl și soțul neglijent și pus mereu pe scandal, pe care-l vedeai mereu cu un pahar de băutură în mână, Ted se transformă în bărbatul grijuliu și înțelegător de la începutul căsniciei: își sprijină soția și o încurajează să picteze peretele casei, le acordă atenție copiilor, ascultându-i și prețuind ceea ce au de spus, dar mai ales, se apucă serios de recondiționat casa, muncind din greu. În plus, nu mai simte nevoia de a se atinge de alcool.

   În schimb, Jared se schimbă în sens negativ: din băiatul cuminte, ce-și iubea și sprijinea mama și surorile, preluând din responsabilitățile tatălui, se transformă într-un adolescent mai mult decât rebel, ce petrece din ce în ce mai puțin timp cu familia, se închide în camera sa, unde ascultă muzică tare; se împrietenește cu un coleg de la noua școală, alături de care merge peste tot. Tatăl său îi propune un târg: să se mute în camera de la subsol, unde va putea face orice dorește, cu singura condiție ca muzica să nu se audă în casă.

   Lucruri ciudate încep să se întâmple în acea cameră subterană… Și Kim simte că s-a schimbat ceva: legătura telepatică avută cu fratele ei geamăn, prin care fiecare știa ceea ce gândea sau cum se simțea celălalt fără să vorbească, aproape a dispărut; Kim nu mai poate să-l simtă pe fratele ei așa cum o făcea înainte.

   Între timp, familia Conway nu este deloc bine văzută în comunitate. Ca în orice oraș mic, de provincie, cu toții se cunosc între ei, iar preotul are o mare influență asupra localnicilor. Școala la care merg gemenii este una catolică, la care predau călugărițe ce impun o disciplină foarte strictă.

Preotul, împreună cu unii localnici, încearcă să împiedice familia Conway în a obține autorizația necesară construirii hotelului.

   Pe de altă parte, Jake, fiul celei care a lucrat ca menajeră în casă pe vremea Corei Conway, face, la rândul său, tot posibilul pentru a-i îndepărta. Se pare că mama lui, care se ocupa cu magia voodoo, a dispărut fără urmă în urmă cu 40 de ani, când soțul Corei Conway s-a spânzurat de un copac. Se spune că acesta a fost evenimentul declanșator al nebuniei Corei, de atunci fiind internată la azil.

   Un alt element important este o Biblie înmânată preotului de către Cora la ultima sa spovedanie; Biblia în care de-a lungul timpului, toate femeile din neam au scris.

   Ca în orice horror, multe lucruri ciudate se întâmplă, iar mâna răului se simte din ce în ce mai aproape… Ce lucruri ciudate? Pentru asta va trebui să citiți cartea.

„„E din cauza luminii care cade ciudat”, se gândi ea, aruncând o privire spre umbrele care întunecau veranda. Dar nu, nu era lumina, întreaga clădire părea învăluită într-o mantie întunecată; de parcă ar fi ascuns, cu mare greutate, primejdii necunoscute pe care nu le mai putea cuprinde.”

   Ce mi-a plăcut: cartea se citește foarte ușor, deși la prima vedere pare voluminoasă. Viziunea cinematografică a contribuit la acest lucru, dându-ți impresia că urmărești un film. De asemenea, alcoolismul lui Ted este foarte bine descris: simptomele, nevoia de a bea mereu ceva, comportamentul față de familie, atmosfera tensionată pe care o induce, prezența toxică pentru cei din jur, care răsuflă ușurați imediat ce iese din cameră sau nu vine la cină…

Pot spune că povestea este bine construită; este o carte OK, care îmbină cele două planuri, prezentul și trecutul, la care martoră este casa familiei Conway.

   Ce nu mi-a plăcut: o parte peste care nu pot trece este violența împotriva animalelor. În carte sunt întâlnite sacrificii animale în vederea venerării diavolului și pot spune că peste acele fragmente pur și simplu am simțit nevoia să trec fără a le citi. Din fericire, nu sunt multe și dacă știți că nu vă afectează, e OK. În ceea ce mă privește, e mai mult o problemă personală, fiind fanatică atunci când vine vorba de animale.

   Finalul mi s-a părut un pic abrupt, exact ca într-un film. Un aspect în care viziunea cinematografică este un pumnal cu două tăișuri… Mi-ar fi plăcut să avem un epilog, dar din nou, e ceva ce ține de gustul fiecărui cititor.

   Cam multe clișee: familia ce se mută într-o casă și lucruri ciudate încep să se întâmple. În plus, alcoolismul, ideea hotelului, toate mă duc cu gândul la „Shining” al lui Stephen King. Totuși, dacă nu vă deranjează neapărat clișeele și doriți să mergeți la sigur, cu un horror clasic, o veți savura.

Citate:

„Orice ființă vie poartă magie în ea, și cele moarte, la fel. Trebuie doar să știi cum să le folosești.”

„Era Răul.

Un Rău atât de pur și nealterat, încât pentru o clipă Kim nu avu altă reacție decât să rămână paralizată în fața lui. Înțelese imediat că el era sursa a tot ceea ce văzuse, simțise sau auzise.”

„Ellie îl văzuse pe Diavol.

Era acolo, în St. Albans.

Ca întotdeauna.”

„Brusc, degetul se transformă într-o gheară, iar preotul se feri când aceasta se repezi să-l înhațe. Văzu iarăși demonul întrezărit cu ceva timp în urmă, numai că acum îl privea lacom, arătându-și colții. Limba lui se îndrepta spre el, sâsâind, iar ochii îi străluceau cu o furie diavolească.”

„Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului.”

„Un demon fusese eliberat în St. Albans de Halloween, chiar cu un secol în urmă. Acum, în noaptea aceasta, își întindea el oare din nou lucrătura asupra orașului?”

„- N-au fost simple coșmaruri, Kim, îi răspunse părintele Mac-Neill. Nici unul dintre ele. Tot ce ai văzut – tot ce ai crezut că ai visat – s-a întâmplat în realitate. Totul.”

 Despre autor:

   John Saul este un autor contemporan american de romane horror. Este considerat un maestru al acestui gen și unul dintre cei mai prolifici scriitori, publicând peste 30 de cărți. Printre cele mai cunoscute romane se numără: „Chinuiește-i pe copii” (bestseller), „Casa de la răscruce”, „Clubul Manhattan”, „Cronicile din Blackstone”, „Midnight Voices”.

 Verificaţi disponibilitatea cărţi Mâna dreaptă a diavolului, de John Saul  pe targulcartii.ro

       Ragdoll. Ultima ta zi, de Daniel Cole- Editura Trei-recenzie

                                             Primul roman din seria Detectiv William Fawkes

 

Titlul original: Ragdoll

Traducere: Martin Zick

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 456

Gen: Thriller, Mystery, Crime

William Fawkes, un detectiv controversat căruia i se spune Lupul, tocmai s-a întors la post să preia o anchetă incitantă, după ce fusese suspendat pentru agresarea unui suspect.

   Când fosta sa parteneră, agenta Emily Baxter, îl cheamă la locul unei crime, Fawkes e sigur că acesta este cazul pe care îl aștepta: cadavrul este alcătuit din părți dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpușă de cârpe – presa îl numește Ragdoll.

   Fawkes primește misiunea de a afla cine sunt victimele, dar ancheta ia o turnură neașteptată și riscantă când fosta sa soție primește o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace.

   Iar ultimul nume de pe listă este Fawkes.

  Vor reuși Fawkes și Baxter să prindă criminalul și să salveze următoarele victime, când fiecare mișcare le este urmărită?

 

                     “Dacă tu ești diavolul, eu ce sunt?”

   Cu toate că au trecut ore bune de când am terminat de citit “Ragdoll. Ultima ta zi”, încă nu-mi trece starea de stupefacție provocată de ceea ce am descoperit spre finalul cărții. M-am așteptat la orice, dar nu la acel crunt adevăr. Pe parcursul lecturii, am încercat să descopăr din timp cine este autorul acelor fapte abominabile și, la un moment dat, am simțit că depășesc limita bunului simț, devenind parcă puțin paranoică din cauza bănuielilor mele. Am avut în minte câteva scenarii, dar nu am nimerit nici pe aproape pe cel bun, pentru că scriitorul a avut grijă să mă încurce, să mă conducă pe alt drum. Adesea am trăit cu impresia că am prins firul poveștii și că știu ceea ce va urma să se întâmple, dar lucrurile au luat de fiecare dată o cu totul altă întorsătură și mult prea târziu mi-am dat seama că Daniel Cole pur și simplu s-a jucat cu mintea mea.

    În “Ragdoll. Ultima ta zi”, avem parte de crime misterioase, urmăriri ca-n filme, trădări din partea unor oameni la care nu te aștepți, un detectiv controversat care ajunge să comite o serie de ilegalități, cu scopul de a rectifica o nedreptate (sau greșeală), un ucigaș expert, meticulos, fără scrupule, care acționează într-un mod extrem de ingenios, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie cât de dezechilibrată poate fi uneori mintea umană, un caz controversat care ne trimite în trecut, în urmă cu 4 ani, numeroase minciuni și dezvăluiri zguduitoare. O lume plină de pericole pe care cititorii (mai ales fanii lui M.J. Arlidge, Robert Galbraith sau Simon Beckett) o vor îndrăgi cu siguranță pentru ritmul alert.

    Din punctul meu de vedere, romanul de debut al autorului este extrem de îndrăzneț, iar povestea mi s-a părut destul de originală. Anumite lucruri m-au determinat să cred că povestea iese în evidență față de alte scrieri ale genului.

    În primul rând, am fost surprinsă de modul în care autorul și-a condimentat povestea cu foarte mult umor negru. Mi s-a întâmplat să zâmbesc destul des din cauza vocabularului utilizat de detectivi, a remarcilor usturătoare sau sarcastice, a situațiilor hilare, așa că momentele tulburătoare nu au avut un mare impact asupra mea.

  Legat de acest aspect, am citit pe internet un articol în care autorul explică de ce a pigmentat cu mult umor o poveste macabră: “Umorul este important pentru mine. Mă plictisesc cu usurință, așa că am nevoie de ceva în fiecare pereche de pagini care să mă facă să zâmbesc. Și cred că îi ajută și pe cititori, care poate că nu doresc o carte cu mult întuneric. Umorul îl luminează.”

“– După cum poți vedea, sunt foarte prins. Trebuie să ieși și să vorbești cu vulturii ăia în locul meu, spuse Simmons cu o sinceritate aproape credibilă.

 – Eu? întreba Lupul neîncrezător.

 – Bineînțeles. Presa te iubește. Ești William Fawkes!

 – E careva mai jos în lanțul trofic căruia să-i pot pasa chestia asta?

 – Cred că am văzut îngrijitorul pe la toaleta bărbaților. Dar n-ar fi rău să le vorbești tu.”

 

“- Ia spune, de ce crezi că ne punem noi toți pielea în joc ca să te protejăm pe tine, dacă tu stai și freci telefonul? Poate vrei să pui și un selfie pe facebook după ce ajungi la destinație.”

    Sinceră să fiu, deși unii au găsit povestea mult prea tulburătoare sau macabră, pe mine nu a reușit să mă înfioare în vreun fel. Poate pentru că replicile ironice sau situațiile hilare mi-au distras atenția. Sau poate pentru că autorul nu a scris prea mult despre acel cadavru numit de polițiști “Păpușa de cârpă”. Accentul nu s-a pus pe descrierea acestuia, ci pe investigația propriu-zisă – identificarea cadavrelor, protejarea viitoarelor victime, ingeniozitatea cu care ucigașul acționează în mod indirect. De fapt, acest ultim aspect m-a impresionat pe mine. Este uluitor cum el reușește să-și ducă planul la bun sfârșit, în ciuda faptului că poliția știe în ce zi va ucide, dar și cine e vizat în ziua respectivă. Cu toate că cele șase potențiale victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în cameră de interogatoriu, ucigașul dă lovitura!

   În al doilea rând, avem de-a face cu un personaj central destul de extravagant – sergentul inspector William Fawkes, cunoscut ca și Lupul, un om cu un trecut tulbure (asta nu-l împiedică să fie genul de persoană amuzantă), foarte eficient, neabătut, gata de orice – o bombă cu ceas. Însă, este și cel mai dezordonat detectiv al poliției metropolitane din Londra. Colegii îl privesc dezaprabator atunci când îi remarcă costumația și modul în care își desfășoară ancheta. Își face apariția la locul crimei îmbrăcat cu sorț de baie și un tricou jerpelit cu Bon Jovi. Sala de ședințe a departamentului Omucideri răsună în acordurile melodiei Good Vibrations, a formației Beach Boys – asta pentru că Lupul considerase întotdeauna că e mai ușor să lucreze cu muzică. Felul lui de a anchetă – în pași de dans, fredonând ca un afon melodiile- m-a făcut adesea să-l percep că pe un personaj din serialele polițiste ale anilor ’90. De fapt, sarcasmul lui m-a determinat să-l văd ca pe un fel de Bruce Willis… britanic.

“ În mod ciudat, Lupul nu se putea simți decât oarecum recunoscător față de monstrul sângeros care plănuia să-l omoare într-o săptămână – îl ajuta să-și păstreze slujba. N-avea de gând să-i cumpere o felicitare, dar fiecare problemă avea și o parte pozitivă”.

    Un alt aspect inedit pe care l-am remarcat aici: autorul și-a îndreptat parcă mai mult atenția spre un anumit personaj secundar și nu spre Lup/ detectivul William Fawkes. Din punctul meu de vedere, cam toată ancheta este desfășurată de noul recrut – Edmunds Adams, tipul venit de la fraude și luat în custodie de agenta Emily Baxter, fosta parteneră a Lupului. De altfel, am remarcat că până și viața lui intimă îi este pusă pe tapet în acest roman- problemele personale și cotidiene, relația cu logodnica lui etc. Un episod hilar mi s-a părut acela în care Baxter face slalom printre mașini, iar Edmunds, care stă pe scaunul din dreapta, discută la telefon cu iubita lui – această îi spune ce să cumpere de la magazin, iar el completează lista de cumpărături în carnețelul în care trebuia să scrie despre caz.

  Mi s-a părut a fi cel mai sârguincios polițist din departament, dar nici el nu scapă de remarcile sarcastice ale șefului și de ironiile colegei sale.

“- Ai făcut o treabă minunată, Edmunds, îi spuse Simmons sarcastic, apoi tună: Poate cineva, vă rog, să anuleze reclama de pe cutiile de lapte cu bărbatul căruia i-a dispărut capul? Mulțumesc!

 – Voiam să spun doar că cei cărora le aparțin brațele și picioarele sunt și ei morți. “

    De asemenea, mi-a plăcut că autorul a pigmentat acest thriller cu anumite elemente romantice. După evenimentele petrecute în urmă cu patru ani, Lupul se trezește că soția intentează divorț – unul dintre motive fiind acela că ea îl bănuia că ar fi avut o aventură cu partenera sa, agenta Emily Baxter. E drept că între cei doi nu a fost vorba de o presupusă idilă, dar ceva “neclar, enervant, special și foarte neobișnuit” tot există.

“- Te-am văzut trăgând-o după tine pe biata fetișcană ani întregi. Nu știu ce-a fost între voi, dar te-a costat deja căsnicia și văd că nu s-a terminat, ceea ce înseamnă fie că o vrei, dar ești prea laș ca să te dai la ea, fie că n-o vrei dar ești prea laș ca s-o lași în pace”.

   Poate că situația ar fi alta, dacă Lupul s-ar debarasa de ideea că nu e făcut să fie cu cineva.

“- William Fawkes: țap ispășitor în presă, manechin masculin și mort ambulant, zise el amuzant

– Emily Baxter : epavă emoțională pe jumătate beată.

   Ingenios mi s-a părut și faptul că romanul debutează cu un prolog în care ni se prezintă ceea ce s-a petrecut în urmă cu patru ani, evenimentele care au dus la suspendarea Lupului și internarea lui într-o clinică psihiatrică. Inițial nu mi-am dat seama de ce s-a acordat atât de multă atenție acestui lucru, dar mai târziu am înțeles că de aici au pornit toate ramificațiile viitorului caz.

   Detectivul participase (în anul 2010) la procesul “Ucigașului incinerator”, cel mai prolific criminal în serie londonez din istorie. Douăzeci și șapte de victime în douăzeci și șapte de zile, toate prostituate între paisprezece și șaisprezece ani. Majoritatea victimelor fuseseră găsite încă arzând, puternic sedate și aprinse de vii, iar infernul produs de flăcări înlătura orice probe posibile. Crimele se opriseră brusc, lăsându-i pe detectivi în ceață, fără vreun suspect însemnat. Și, deodată, la optsprezece zile după ultima crimă, Lupul arestase un suspect. Bărbatul din boxa acuzaților era Naguib Khalid, un musulman sunnit britanic de origine pakistaneză care lucra ca șofer de taxi în capitală. Atunci când fuseseră prezentate tribunalului probele ADN care făceau legătura între bancheta din spatele taxiului condus de Khalid și trei dintre victime, împreună cu mărturia acuzatoare a Lupului, cazul părea limpede. Dar pe urmă totul începuse să se destrame. Au ieșit la iveală o mulțime de alibiuri care contraziceau rapoartele camerelor de supraveghere adunate de detectivi și de echipa lui. S-au vehiculat acuzații de agresiune și intimidare în perioada în care acuzatul fusese reținut. Probe criminalistice contradictorii sugerau că ADN-ul carbonizat nu putea fi considerat probă relevantă, iar la un moment dat, spre încântarea avocaților apărării, a fost prezentată o scrisoare în care se exprima îngrijorarea față de modul în care Lupul condusese investigațiile, susținând că devenise obsedant, disperat și recomandând repartizarea cazului unui alt detectiv. Polițiștii au fost acuzați că-l foloseau pe Khalid ca pe un țap ispășitor pentru a-și acoperi greșelile. Au apărut povești scandaloase care-l aveau ca erou pe nefericitul detectiv: probleme cu alcoolul și că înclinațiile lui spre violentă puseseră capăt căsniciei.

   Până la urmă jurații l-au găsit pe Khalid nevinovat de cele douăzeci și șapte de capete de acuzare pentru crimă, motiv pentru care Lupul a cedat presiunii, s-a repezit la boxa acuzaților și l-a stâlcit în bătaie pe deținut. Ca să salveze aparențele, avocații au cerul internarea detectivului într-o clinică având nevoie de tratament. Primarul, ziarele, toți aveau de gând să dea un exemplu cu detectivul căzut în dizgrație când, într-o dimineață friguroasă de februarie, au găsit corpul prăjit al unei eleve. Astăzi fata ar fi fost în viață dacă cineva l-ar fi ascultat pe Lup. Khalid chiar era adevăratul “Ucigaș incinerator”.

   Patru ani mai târziu, Lupul este căutat de Simmons, fostul lui șef, care îi spune că are nevoie de el la locul în care s-a petrecut o crimă, chiar vizavi de blocul detectivului. Însă la fața locului are surpriza să găsească cea mai macabră scenă văzută de el până atunci : un cadavru prins în copci de o grindă metalică. Corpul era alcătuit din părti dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpusă de cârpe, motiv pentru care va deveni cunoscut sub numele de Ragdoll. O Păpușă de cârpe al cărui braț drept arăta spre fereastra apartamentului Lupului.

“Corpul dezbrăcat, contorsionat într-o poziție nefirească, părea să plutească la două palme deasupra dușumelei. Era întors cu spatele spre cameră și părea să privească prin fereastra enormă. Era fixat cu sute de fire invizibile, ancorate de două cârlige mari de metal.

Lupul avu nevoie de un timp ca să-și dea seama care era cea mai îngrozitoare caracteristică a scenei din fața lui: piciorul negru prins de trunchiul alb. Păși înainte, incapabil să înțeleagă ce vedea. Când se apropie, observă copcile uriașe care fixau bucățile de corp una de alta, cu pielea sfâșiată acolo unde fusese străpunsă. Un picior de bărbat negru și unul alb; o mână mare de bărbat de o parte și una bronzată de femeie de cealaltă; un păr negru încâlcit atârna tulburător peste un trunchi feminin, palid, slab și plin de pistrui.”

    Nu s-a găsit niciun strop de sânge în apartament. Nimeni nu-a văzut și auzit ceva, lucru destul de ciudat, având în vedere că ucigașul a fost nevoit să folosească o bormașină ca să înfigă cârligele adânc în grinzi de metal. Însă, spre marea lor stupefacție, descoperă că acel corp sinistru are capul lui Khalid. Dar cum de a ajuns ucigașul la acesta, având în vedere că Khalid era ținut la izolator într-o unitate de maximă siguranță?

“Nu vede pe nimeni, cu atât mai puțin pe cineva care ar putea pleca de-acolo cu capul lui. E ridicol.”

    Fawkes este însărcinat cu identificarea celor șase victime, dar ancheta ia o turnură neașteptată când fosta lui sotie, reporterița Andrea, primește în mod anonim fotografii de la locul crimei, alături de o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace. Primul nume de pe listă e al primarului, iar ultimul nume este… Fawkes.

    Dar, cu toate că potențialele victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în camera de interogatoriu, ucigașul reușește să acționeze! Primarul va fi omorât în timpul unei vizite la cartierul general al poliției, chiar de față cu Fawkes/Lupul. Cum a reușit așa ceva? Dar ce legătură există între cele două cazuri – cel din trecut ( Khalid) și cel din prezent – cazul Ragdoll? De ce ucigașul Ragdoll vrea să omoare un primar, un contabil, un jurnalist, un agent de securitate, o chelnăriță și un detectiv? Care e legătura dintre ei? De ce ucigașul a trimis pozele chiar fostei soții a Lupului? Nu vă rămane decât să aflați singuri răspunsul la toate aceste intrebări.

“ Nu există oameni “buni”. Sunt doar oameni care au fost împinși până la limită și oameni care n-au fost.”

   “Ragdoll. Ultima ta zi” abundă de tensiune și mister, reușind să te țină în suspans de la prima până la ultima pagină. În mod sigur va fi pe placul tuturor fanilor care îndrăgesc genul thriller.

Despre autor:

   Daniel Cole (33 de ani) a fost paramedic și a lucrat pentru Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals și pentru Royal National Lifeboat Institution. Locuiește în Bournemouth, Anglia.

  Tradus în peste 30 de limbi, Ragdoll. Ultima ta zi este romanul său de debut și este considerat cel mai nou și mai incitant brand din crime fiction. Autorul a primit deja oferta pentru adaptarea TV a seriei Detectiv William Fawkes, considerată „alertă” și „excepțională”.

 

Cartea Ragdoll. Ultima ta zi de Daniel Cole, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.- Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

Impostoarea, de E. Lockhart-Editura Trei-recenzie

 

Titlul original: Genuine Fraud

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Andrei Dósa

Număr pagini: 282

Gen: Thriller psihologic, Young Adult

   Cred că am înnebunit, și cartea asta miroase a zmeură! Probabil toate cărțile în țiplă păstrează între file această aromă… Sau poate am înnebunit și am halucinații olfactive. Poate cartea a avut în întregime un asemenea efect asupra mea, derutându-mă.

   Citind această carte, nimic nu mai e sigur. Nu mai știi care e adevărul, ce e real sau plăsmuit, cine e cine spune că e.

   Un thriller psihologic atipic. În majoritatea romanelor polițiste sau thriller, tiparul este clasic: este găsit cadavrul și începe ancheta: cine este criminalul?

   Aici lucrurile stau diferit. Este destul de greu să vorbești despre „Impostoarea” fără a da spoilere. Misterul este construit într-un mod atipic, avem impresia că ni se dezvăluie totul de la început, pentru a ne da seama mai târziu că lucrurile stau altfel decât ne-am imaginat.

   Romanul se diferențiază de altele prin cronologia inversă a faptelor: începe cu capitolul 18, se merge în sens invers până la primul capitol, pentru a se închide cu capitolul 19. Este interesant, inedit, original, determinându-ne să ne punem neuronii la contribuție pentru a descâlci puzzle-ul. Totuși, la un moment dat poate fi derutant, unii dintre cititori neapreciind acest mod de narațiune. În primele pagini ale cărții facem cunoștință cu Jule (care nu știm de ce își spune Imogen), o adolescentă obscen de bogată, ce se bucură de luxul unui hotel din Mexic. Mie, una, nu-mi plăcea de ea: pare o puștoaică de bani gata, răsfățată, ce inventează lucruri din capriciu, jucându-se cu identitățile și accentele pentru a se amuza.

„Era în continuare în costum de baie, dar își încălțase adidașii verde-marin. Se dăduse cu ruj roz-aprins și cu un creion dermatograf argintiu. Avea un costum de baie întreg gri-metalizat, cu un cerc pe piept și decolteu adânc. O înfățișare demnă de Universul Marvel.”

  Minte cu ușurință și fuge în continuu de ceva. Când face cunoștință cu Noa, are impresia că aceasta o urmărește, drept urmare se deghizează și pleacă pe ascuns.

   La prima vedere, am considerat-o paranoică, mitomană, o fetiță bogată care se plictisește și își imaginează tot felul de situații pe care ajunge să le creadă reale. Printre altele, povestea despre părinții ei, spusă la începutul cărții, mi s-a părut trasă de păr. Dacă este sau nu reală veți descoperi voi.

   Cunoscând-o mai bine, aflăm că suferă pentru că prietena ei cea mai bună, Imogen, s-a sinucis cu ceva timp în urmă, aruncându-se de pe podul Westminster. Am crezut că și-a însușit numele acesteia pentru a trece mai ușor peste doliu; fiecare persoană are propriile metode de a depăși perioade nefaste din viață, așa că totul este posibil. Însă în cazul lui Jule, însușirea numelui prietenei ei depășește limitele spre un nivel patologic, ajungând la furt de identitate: se recomandă drept Imogen, locuiește în apartamentul acesteia, îi folosește lucrurile.

„Oare toți oamenii sunt așa, nu au un sine adevărat?

Sau doar Jule e așa?”

„Era ciudat că rochia altcuiva o făcea să se simtă ca nouă. Senzația aceasta de a fi altcineva, de a se transforma în altcineva, de a fi tânără și frumoasă și de a traversa acest pod spre ceva măreț  – iată de ce venise Jule în New York.

Până în dimineața aceea, nu simțise niciodată o asemenea posibilitate întinzându-se în fața ei.”

   Unul dintre aspectele care mi-au plăcut la carte este construcția personajelor: complexe, chiar cu trăsături patologice.

   Jule este fascinată de prietena ei, Imogen, ar dori să fie ca ea, să fie în preajma ei, să se bucure de toată atenția ei și pretinde că o înțelege cel mai bine pe această lume, cum nici măcar Forest, iubitul acesteia, nu o poate face.

   Pe de altă parte, Imogen are o personalitate narcisică: caută să fie adulată de cei din jur, se hrănește din admirația acestora pentru ea. Se plictisește ușor de oameni, se bucură de compania lor o perioadă, după care se satură de ei și le găsește înlocuitori, aruncându-i ca pe niște jucării stricate. Din acest punct de vedere, este și un pic sadică.

„De ce simțea Immie nevoia să vrăjească pe toată lumea? Era doar un grup de băieți care nu aveau prea multe de oferit. Dar Immie făcea genul ăsta de lucruri de fiecare dată când situațiile deveneau intense. Își îndrepta atenția spre oameni noi și-și exersa farmecul pe ei, oameni care se simțeau norocoși că sunt băgați în seamă. (…) Immie avea nevoie de o doză proaspătă de admirație.”

   Imogen a fost adoptată de o familie foarte bogată, fiind abandonată la naștere de mama sa toxicomană. Deși aparent are tot ce o adolescentă de vârsta ei ar putea doar visa – o familie care o iubește, bani la discreție, vacanțe oriunde își dorește, un apartament în Londra (asta înseamnă că e chiar foarte bogată), prieteni care o admiră -, în sufletul ei este tot nefericită: se simte același copil abandonat, nedorit.

   După ceva timp în care Imogen a dispărut, Jule a găsit în coșul de pâine un bilet: prietena ei s-a sinucis, aruncându-se de pe podul Westminster. Deși corpul nu i-a fost găsit, biletul este considerat suficient pentru lămurirea faptelor. Și totuși, rămâne întrebarea: sinucidere sau crimă? Rămâne să descoperiți singuri, mai multe nu pot să vă spun, simt că aș strica tot misterul.

   O mică atenționare: prima parte, cam până aproape de jumătate, nu pare deloc thriller. Nu renunțați, povestea devine mai interesantă și chiar nu-ți mai vine s-o lași din mână, doar că un pic mai târziu, cronologia inversă fiind „vinovata”. La început și eu mă întrebam: dar unde este thriller-ul? Unde este crima? Nu vedeam decât o poveste a unei adolescente cam prostuțe, care se joacă de-a identitățile. Nu este așa! Nu aveți idee cât de mult pot înșela aparențele și ce ascunde această poveste!

  Romanul mi-a plăcut pentru modul inedit în care este scris – cronologia inversă, chiar dacă la un moment dat mi-a dat bătăi de cap. Limbajul este unul credibil, realist, reflectând vocabularul folosit de adolescenții din ziua de azi, cu meritul cuvenit traducerii: „A devenit avocatul ăsta important, gen.”

   De asemenea, personajele sunt foarte bine construite, onorând renumele de thriller psihologic. Unii spun că seamănă foarte bine cu o altă carte, după care s-a făcut și film, titlul regăsindu-se în secțiunea de mulțumiri ale autoarei, de la final. Nu-i voi divulga numele, pentru că aș strica tot suspansul și veți cunoaște imediat turnura pe care o iau faptele în „Impostoarea”. Dar vă invit pe voi mai întâi s-o citiți, apoi să-mi spuneți cu ce altceva, carte sau film, vi se pare că seamănă.

  Eu, una, nu am citit cartea respectivă, am văzut doar filmul și pot spune că deși forma seamănă, conținutul diferă. Mai exact, construcția personajelor, ceea ce mi-a plăcut mult la „Impostoarea”.

Citate:

„Romanele polițiste mențin statu-quoul. Totul se elucidează la final. Ordinea este restaurată. Dar ordinea nu prea există cu adevărat, nu-i așa? E un construct artificial.”      

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.

– Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

„Încerc doar să fiu. Să exist și să mă bucur de ceea ce e chiar sub nasul meu. Știu că acesta e un lux și probabil sunt o nenorocită și pentru că-mi permit acest lux, dar mă gândesc și că încerc să apreciez asta, oameni buni! Dați-mi voie să fiu recunoscătoare că mă aflu pe această plajă și să nu fiu nevoită să mă simt ca și cum ar trebui să mă lupt mereu.”

„Cu cât stai mai mult, cu atât există mai puține lucruri pentru care să te întorci.”

„Poate că sunt o persoană groaznică, dar e atât de bine, Jule, să nu te mai simți vinovată.”

 Despre autoare:

  1. Lockhart (pe numele său adevărat Emily Jenkins) este o autoare americană contemporană. A absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. Sub numele real scrie cărți ilustrate pentru copii, în timp ce pseudonimul E. Lockhart, preluat de la bunica maternă, este rezervat romanelor Young Adult.

   Unul dintre cele mai cunoscute publicații ale sale este romanul „Mincinoșii” (bestseller New York Times), apărut la Editura Trei alături de: „Lista iubiților mei” (ALA Best Books for Young Adults în 2006), „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” (finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), „Cum să fii o fată rea” (scris în colaborare cu Sarah Mynowski și Lauren Myracle).

 

Cartea Impostoarea de E. Lockhart poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
13

Evadare imposibilă, de Lee Child-recenzie
Seria Jack Reacher

Titlu original: Die Trying
Traducere:  Radu-Mihail Greceanu
Editura: Humanitas  Fiction-2008
Număr pagini: 500

   “O stradă din Chicago, într-o zi însorită. Hoinărind fără ţintă, Jack Reacher vede o femeie care încearcă să se descurce cu două sacoşe şi un baston. Fireşte, nu ezită să-i dea o mâna de ajutor. Greşeală. În clipa următoare, sunt răpiţi sub ameninţarea armelor. Prins în cătuşe, aruncat într-o furgonetă, Reacher va avea la dispoziţie 2000 de mile pentru a pricepe ce se întâmplă. Răpitorii n-au scos un cuvânt. Femeia pretinde că este agent FBI. În rest, mister. Punctul terminus al acestei călătorii de coşmar va fi un cătun din Montana, într-o zonă aproape inaccesibilă, unde fiecare este aruncat într-o celulă. Curând, devine limpede că trebuie să evadeze. Sunt în joc vieţile a sute de oameni. Totuşi, cum poţi evada din închisoarea perfectă? Zăvoare solide, gardieni înarmaţi, câini de pază şi, de jur-împrejur, munţi sălbatici. Femeia a pus la punct un plan, Reacher are propriile lui metode. Amândoi sunt puternici şi hotărâţi, dar au o şansă numai dacă îşi unesc forţele. Timpul trece, catastrofă se apropie…”

    Ce-are de-a face soarta cu momentele cheie din viaţa noastră?
    Curios, dar… un singur moment poate conta enorm. Acesta este şi crezul eroului nostru.
    Jack Reacher rămăsese în viaţă pentru că întotdeauna fusese prudent. Slujise treisprezece ani în armată şi fusese rănit o singură dată, la Beirut, în baza americană. Spre norocul lui îl lovise o bucată de os, tot ce mai rămăsese dintr-un sergent de marină, care din păcate fusese prea aproape de explozie.
    Reacher a fost salvat atunci şi acum, treisprezece ani mai târziu, ecoul îl ajunsese din urmă. Simţea că urma să se întâmple ceva, deşi se plimba doar prin Chicago în drum spre Wisconsin.
   Se afla în Chicago, într-o zi de luni, ultima luni din iunie. În plimbarea lui, fără ţintă, trece pe lângă o curăţătorie, când o carjă de metal, scăpată de posesoare, ajunge la picioarele lui. O tânără femeie de 30 de ani, stătea în uşă cu umeraşele cu haine pe umăr. Reacher face ce ar fi făcut orice bărbat politicos, îi dă bastonul şi-i ia umeraşele cu haine hotărât s-o ajute. O ia de braţ gândindu-se s-o însoţească câţiva paşi până va fi sigură pe ea, dar se trezeşte în faţă cu doi tipi cu automate.
    Cei doi care-i ameninţau erau îmbrăcaţi, tunşi la fel şi cam nervoşi cu armele.
     Reacher ştie că el ar putea scăpa … dar tipa?!!
    În acelaşi timp dacă tipii ar trage ar putea răni oameni nevinovaţi din intersecţie, iar femeia de lângă el avea un picior rănit şi s-ar fi mişcat prea încet.
    Aşa că se lasă urcat cu femeia în maşina unde mai era unul-şoferul.
    Conform obiceiului Reacher îi evaluează mental pe cei trei:

“Trei tipi, toţi în jur de treizeci sau treizeci şi cinci de ani, unul şef, unul trupete bine înţepenit pe picioare, iar ultimul, un trupete nervos.Toţi trei, încordaţi, înfăptuind un fel de misiune pe care o repetaseră că nişte actori înainte. Un puzzle.”

   Atunci când sunt obligaţi să schimbe maşina, Reacher îşi dă seama, după zgomotul făcut de poşetă, că femeia avea acolo un pistol. Şeful atacatorilor îi încătuşează în dubiţă, dă foc celeilalte maşini şi pornesc la drum. Un drum lung, cu neplăcerile lui şi mai ales cu faptul că nu ştiau încotro merg.

    Pe de altă parte, la două mii şapte sute de kilometrii de Chicago, în colţul unei clădiri deja existente, este construită o cameră, o alveolă de lemn, din care nu se putea ieşi. Tâmplarii erau preocupaţi să lucreze bine, sperau să mai primească de lucru. Dar patronul nu lasă martori în urma lui. Aşa procedase şi cu militarii care păziseră silozul de rachete (care dispăruseră înainte de-a fi dezafectate).

    În tabără adunase femei şi bărbaţi, familii din grupurile din York, din grupuri conduse de diferiţi şefi de “miliţie” din zonă.. Curios era că şefii dispăruseră şi el adunase toate persoanele, spunându-le că vor înfiinţa o republică liberă, că le vor face o surpriză federalilor, că vor întemeia o lume nouă în care el va fi preşedinte. Ciudat, oamenii care de fapt se temeau de el, erau de-a dreptul hipnotizaţi de cuvintele lui. Comandantul Borken, cum îl numeau oamenii, avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor (semăna cu conducătorul unei secte), nu ierta nici o greşeală, nu admitea nici o altă părere decât a lui. Toţi erau înarmaţi.

“Suntem gata să ne asumăm statutul de naţiune.”


“Avem o armată, avem trezorerie, avem rezerve financiare, avem un sistem legal, avem democraţie.”


“Declaraţia de independenţa, spuse. Înseamnă dreptul poporului de a schimba sau a aboli vechiul guvern şi de a institui un nou guvern, într-o astfel de formă, încât să i se pară cel mai capabil de a-i asigura siguranţa şi fericirea.”


“Vechile legi au dispărut. Acum avem legi noi. Un nou mod de-a face lucrurile. Îndreptăm două sute de ani de lucruri prost făcute”

    Într-acolo se îndrepta şi maşina cu cei doi prizonieri.
     Femeia se numea Holly, era o tânăra agentă FBI, şi iniţial îl crede pe Reacher când susţine că e portar la un club din Chicago. Totuşi, după toate întâmplările de pe drum, modul cum el o salvează şi-l ucide pe unul dintre tipi, care voise s-o violeze, îi ascunde acestuia cadavrul şi deşi poate nu fuge s-o lase la cheremul răpitorilor, o determină să-şi pună şi să-i pună întrebări, aşa aflând câte ceva despre trecutul lui.
     Pe de altă parte, neprezentarea ei la şedinţă îl făcuse pe şeful ei Mc Grath să-şi dea seama că s-a întâmplat ceva. Holly fusese analist de capital pe Wall Sreet, reuşise printre primii la examen şi fusese trimisă la Academia FBI la Quantico. Era foarte inteligentă, bine antrenată, dar în acelaşi timp trata lucrurile cu un umor ironic şi o atitudine firească, care făcea ca oamenii să o iubească.

     Absenţa ei îi determină pe colegi să dea alarma, ajungând la concluzia că a fost răpită.
     La sugestia şefului CIA –Webster, majoritatea agenţilor sunt trimişi acasă spunându-li-se că Holly e la spital. Mc Grath îi alege pe Brogan şi Milosevic, doi colegi ai ei, cărora le spune adevărul şi că are nevoie de ajutorul lor. Mc Grath, un tip foarte bine pregătit, nu rezistase la Washington într-un birou şi revenise pe teren, şef la Chicago.
  

“Era distant, dar abordabil. Nu se trăgea de şireturi cu nimeni, dar îşi făcea oamenii să simtă că ar face orice pentru ei. Era un om scurt şi îndesat, plin de energie, genul de tip neobosit care radiază o încredere totală. Genul de tip care-şi face echipajul să se simtă mai bine numai pentru că îl conduce.”


   Dar Holly nu era numai un simplu agent, era şi fiica generalului Johnson, preşedintele statelor majore reunite ale armatei, o funcţie militară cu rangul cel mai înalt care putea fi oferit de naţiune. Un general cu patru stele a cărui ascensiune fusese spectaculoasă,prieten bun cu preşedintele. De fapt acesta era şi naşul lui Holly. Webster îl anunţă că fiica lui a dispărut şi este deja căutată discret de colegii ei. I se spune şi preşedintelui, dar acesta nu vrea să se afle deocamdată nimic şi nici nu ia nici o măsură, ar pierde politic.

    Colegii lui Holly îi reconstituie paşii, ajung la curăţătorie şi obţin pozele de la camera de supraveghere. În poză părea că Reacher e cu atacatorii, după identificarea celor din poze, generalul Garber, superiorul lui Reacher în război, le spune că acesta în nici un caz nu e amestecat cu răpitorii şi vor avea un ajutor în el.
    Apoi găsesc cele două maşini incendiate şi reuşesc să-i identifice şi pe ceilalţi trei din poze, vechi tovarăşi ai lui Borken. Aşa ajung la acesta, în tabăra căruia era infiltrat un tânăr agent CIA.
    Şi totuşi fiecare lucru pe care îl găsesc pare o fundătură, ca şi cum Borken le-ar anticipa şi cotracara paşii.
Aşa Mc Grath îşi da seama că are un trădător printre ei.
    În tabără Reacher asistă la modul cum Borken face dreptate, împuşcându-l pe Loder, unul din vechii lui tovarăşi, pentru că făcuse greşeli la răpirea lor.
    Apoi discutând cu Holly îşi dau seama amândoi că la biroul din Chicago este o “cârtiţă”.
    Iniţial Borken îl crede pe Reacher că e un simplu portar şi vrea să-l trimită să negocieze cu autorităţile, să le accepte cererile. Chiar îl trimite pe unul dintre acoliţii lui să-i facă turul taberei.
    Dar află de la “cârtiţa” din Chicago cine e Reacher cu adevărat şi vrea să-l omoare. Holly găseşte o metodă curajoasă să-l salveze. Borken se repliază şi drept pedeapsă îi pune pe amândoi să sape groapa pentru agentul infiltrat, pe care-l omorâse.
    Reacher şi Holly despică firul în patru, revăd toate momentele şi oamenii şi-şi dau seama cine ar putea fi agentul “cârtiţa”.
    Găsesc o reţea de tuneluri şi-n peştera trupurile soldaţilor ucişi, aşa că-şi dau seama că trebuie să găsească o cale de-a scapa.
    Reacher reuşeşte să scape, se ascunde printre cadavre, apoi ajunge la cei care veniseră cu generalul să atace tabăra şi căutau o modalitate s-o facă. Generalul era însoţit de câţiva oameni loiali şi prieteni, de generalul Garber, Webster, Mc Grath şi cei doi agenţi Brogan şi Milosevic.
    Lui Reacher i se dăduse de înţeles că-n pereţii camerei, unde era închisă Holly, este clădit explozibil, iar din discuţiile auzite crede că e vorba de ucidearea femeilor şi copiilor din tabără.
    Abia când va vedea că spaţiul dintre pereţi este gol îşi va da seama că Borken trimisese duba cu explozibil, pe ascuns, la San Francisco, pentru că urma sărbătoarea de 4 iulie.
    Ajutat de ceilalţi, Reacher o va salva pe Holly, îi va ucide pe cei vinovaţi, va afla cine este “cârtiţa”, va distruge şi duba cu explozibil.
    Dacă vreţi să aflaţi cine era (erau) cârtiţa şi de ce făcea asta, cum va rezolva Reacher problemele, cum o va salva pe Holly şi ce va face fiecare la final, citiţi cartea.
    La fel ca celelalte cărţi ale lui Lee Child şi această pare un film, numai acţiune, dialog şi interacţiuni între personaje. Descrieri puţine, mai mult gândurile lui Reacher şi calculele făcute, care explică acţiunile lui.

   Iată câteva păreri despre carte care spun mai bine ca mine părerea despre personaje şi acţiune:
“Personajul principal are o integritate morală fără fisură şi abordează viaţă într-o manieră cel puţin excentrică”. (Publishers Weekly)
“Jack Reacher este un supererou,namblanzit şi dur, dar capabil uneori de compasiune şi blândeţe.” (The Poisoned Pen)
“Întorceam febril paginile, încercând să ţin pasul cu răsturnările de situaţie ale celui mai bun thriller pe care l-am citit în ultimul an” (Broadway Ham @High)

Cartea Evadare imposibilă de Lee Child poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
8

 Maus, de Art Spiegelman-recenzie

Editura: ART

Număr de pagini: 296

Traducător: Cristian Neagoe

   Maus. Povestea unui supravieţuitor de Art Spiegelman este, pe bună dreptate şi din capul locului, o carte fără precedent. Un roman grafic complex, apărut în două volume, la care autorul a lucrat în total treisprezece ani.

   Volumul este structurat pe două planuri: pe de o parte, unul real, care prezintă relaţia dintre tată (Vladek) şi fiu (Art); iar, pe de altă parte, planul poveştii relatate de Vladek. Curios este că Spiegelman îşi scrie şi-şi desenează romanul în faţa cititorului, dându-i astfel un aspect metabiografic.

   Este povestea vieţii lui Vladek, tatăl autorului, evreu polonez care trăieşte ororile Holocaustului şi ajunge, împreună cu soţia sa Anja, în cel mai cumplit loc: Auschwitz. Detaliile povestirii, dublate de cele ale desenelor, sunt de-a dreptul impresionante.

   “Maus” este un roman grafic care are în spate o poveste adevărată, inspirată din viaţa tatălui autorului, un supravieţuitor al Holocaustului (30 ianuarie 1933 – 8 mai 1945), o lectură dureroasă, dar în acelaşi timp, şi o mărturie a acelor timpuri groaznice.

   Am mai citit şi “Jurnalul Annei Frank”, o altă mărturie reală a Holocaustului, şi, la fel ca în cazul romanului “Maus”, la sfârşit am exclamat: “Fără cuvinte!”, atât de mult m-a impresionat acţiunea ambelor cărţi. De asemenea, am mai citit şi zeci de alte cărţi despre Holocaust, însă sunt ficţiune şi nu o să le menţionez aici.

   Art Spiegelman îşi alege personajele acestui roman diferit faţă de alţi autori, astfel încât naziştii sunt pisici, evreii sunt şoareci, polonezii sunt porci şi americanii sunt câini. Mi s-a părut că, folosindu-se de personaje care nu sunt oameni, autorul Art Spiegelman a reuşit să scrie o mărturie care are cel mai mare efect asupra cititorilor. Până acum n-am mai citit niciun roman grafic, pentru că n-am avut la îndemână unul şi pentru că în copilărie nu-mi plăceau benzile desenate, însă “Maus” m-a făcut să-mi dau seama că datorită imaginilor (ilustraţiilor), mesajul este mult mai bine expediat şi receptat de către persoana care parcurge textele din casete şi priveşte imaginile.

   Romanul “Maus” este singurul roman grafic premiat cu Pulitzer (prestigios premiu literar) în anul 1992, structurat în două volume, în limba română apărând sub forma unei integrale, cuprinzând ambele volume. Prima parte a integralei se numeşte “Prin venele tatălui meu curge istorie”, acţiunea desfăşurându-se în mijlocul anilor ‘30 până în iarna anului 1944 (însumând şase capitole cu titluri reprezentative), iar cea de-a doua parte a integralei poartă numele de: “Şi-aici încep necazurile mele”, personajul principal “călătorind” de la Mauschwitz la Catskilles şi mai departe (însumând 5 capitole).

“Fără doar şi poate, evreii sunt o rasă, dar nu sunt oameni” – Adolf Hitler (cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut al Germaniei.)

   După o perioadă în care nu s-a mai întâlnit cu tatăl său, Artie se hotărăşte să-i facă o vizită, scopul acestei vizite fiind de a-l face pe tatăl său să-i povestească prin ce a trecut în vremea Holocaustului. Artie dorea să scrie o carte despre viaţa lui Vladek, tatăl lui, sub forma unei benzi desenate, pe care mai apoi să o publice oficial.

   Aşadar, Vladek începe să-i povestească lui Artie despre viaţa sa, dar şi despre vremurile grele din timpul Germaniei Naziste. Înainte de a o cunoaşte pe Anja, mama lui Artie, Vladek a fost un bărbat cu lipici la femei, supranumit şi “Şeicul”. Avea o grămadă de iubite şi prietene, de cele mai multe ori încurcându-le numele şi neştiind cu adevărat cine sunt fetele cu care el se întâlnea. După această perioadă în care Vladek umbla din creangă în creangă, o întâlneşte pe Anja, viitoarea lui soţie, o femeie bogată, dar nu la fel de frumoasă precum celelalte iubite ale lui Vladek. Dacă vă gândiţi că s-a căsătorit doar pentru bani, să ştiţi că n-aveţi dreptate. Vladek n-a urmărit banii şi beneficiile, ci dorinţa de a rămâne cu cineva pe vecie, şi tot stând cu Anja a învăţat să o iubească şi să o preţuiască, devenind dependent de ea.

   În Germania se instaurează la conducere regimul nazist, condus de Adolf Hitler, şi nu după mult timp are loc cel de-al doilea Război Mondial, Vladek fiind nevoit să-şi părăsească soţia şi să plece pe front, pentru a lupta împotriva germanilor, care veneau să-i invadeze ţara. Însă Vladek, personajul principal, nu rămâne mult pe front, pentru că germanii reuşesc să-l prindă şi să-l ia ca prizonier de război. Prizonierii de război erau ţinuţi în corturi, în frig, în bătaia vântului puternic, ce-ţi tăia respiraţia, fără mâncare suficientă. Prin urmare, viaţa de prizonier de război nu era una simplă şi dulce, ci una groaznică, tristă şi întotdeauna inferioară.

   Într-o zi, Vladek citeşte un afiş pe care scria să se fac recrutări de voluntari pentru a munci în folosul germanilor. Se promitea mâncare bună şi condiţii mult mai acceptabile decât în corturile de refugiaţi. Toată lumea crede că este o capcană, însă Vladek se oferă să meargă, mâncare şi condiţiile întărindu-i ambiţia şi motivaţia. Spre surprinderea tuturor, se dovedeşte a nu fi o capcană recrutările de voluntari, cei care au venit să lucreze fiind hrăniţi bine şi oferindu-li-se un pat călduros unde să doarmă.

   Noapte, Vladek are un vis, unde se face că în ziua de Parshas Truma toţi prizonierii de război vor fi eliberaţi. Chiar aşa a fost, dar oamenii nu au fost trimişi acasă, ci într-un alt loc, de unde Vladek reuşeşte să evadeze, ajungând mai apoi acasă, terminându-se perioada de prizonierat.

   Cu trecerea timpului, naziştii încep să interzică din ce în ce mai multe lucruri evreilor, de asemenea, omoară zeci de evrei zilnic, pentru că n-au ascultat de ordinele lor. Apoi, are loc o adunare în care evreii sunt deportaţi la Auschwitz, cunoscut şi ca cel mai mare lagăr de concentrare şi exterminare nazist. Pe lângă evrei, sunt deportaţi şi polonezi sau francezi, dar nu toţi odată. Spre norocul lui, Vladek nu este deportat din prima, continuându-şi lupta pentru supravieţuire, trecând prin o mulţime de stări, de la trist, dezorientat, flămând până la irascibil. În zilele de atunci nici familia nu îţi mai era alături, fiecare era pe cont propriu.

Nu vă întrebaţi unde a fost Dumnezeu la Auschwitz, întrebaţi-vă unde a fost omul! Să uiţi, să taci, să fii indiferent la cele din jurul tău, sunt unele din cele mai mari păcate. “– Elie Wiesel (scriitor şi ziarist american)

   Cu speranţa că dacă merg în Ungaria, Anja şi Vladek tocmesc câteva călăuze. Dar oare vor reuşi să fugă? Dacă da, cine? Şi ce se va întâmpla cu el sau ea?

   În a doua parte a romanului, cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară la Auschwitz, unde totul e rău: mâncare puţină, cât să-ţi asigure o moarte lentă, dar sigură, bătăi şi omoruri zilnice. Din nou, Vladek are noroc şi-l ia sub aripa lui protectoare un gardian, cu scopul ca Vladek să-l înveţe limba engleză. Acesta îi oferă mâncare şi îmbrăcăminte potrivită, anunţându-l pe Vladek cum şi ce să facă dacă au loc noi recrutări. Dar cât oare îl va ţine paznicul pe Vladek alături de el? Cum se va termina romanul? Se vor mai reîntâlni Vladek şi Anja după Auschwitz?

   “Maus” este un roman tragic, cu personaje impresionante şi reprezentative, cu o acţiune diferită şi care doreşte să transmită un mesaj mult mai mult decât importat: ce s-a întâmplat la Auschwitz, n-ar mai trebui să se întâmple niciodată.

 

 

Cartea Integrala Maus, de Art Spiegelman disponibilă pentru comandă pe Libris.ro

„Țipătul lui Robin ricoșă din ferestre.”

Carieră malefică (Cormoran Strike #3), de Robert Galbraith-recenzie

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection
Anul apariției: 2016
Titlul original: Career of Evil (Cormoran Strike #3)
Traducere: Ciprian Șiulea
Număr de pagini: 664

“I choose to steal what you choose to show

And you know I will not apologize –

You’re mine for the taking.

I’m making a career of evil”

(fiecare capitol al cărții începe cu versuri din cântecele rock ale trupei Blue Öyster Cult)

    Carieră malefică este un roman  polițist, cel de-al treilea, după Chemarea cucului și Viermele de mătase, al unei serii de top ce urmărește investigațiile atipicului detectiv Cormoran Strike.

    J.K.Rowling, creatoarea lui Harry Potter, îşi ramifică şi solidifică succesul literar cu acest ciclu al ei scris sub pseudonimul Robert Galbraith. Înainte să se afle adevărata identitate scriitoricească din umbra primului roman al seriei, el a fost primit foarte bine de critică, dar nu a reuşit să vândă mai mult de 1500 exemplare. Odată cu dezvăluirea numelui celebru al autoarei, vânzările au sărit în scurt timp la peste un milion de copii, ceea ce dovedeşte o fidelitate remarcabilă a cititorilor săi care o urmăresc fanatizaţi, indiferent de genul de literatură pe care hotărăşte să îl abordeze. Cu atât mai mult cu cât unii au crescut cu poveştile ei şi numai bine ajung la vârsta adultă să le aprecieze şi pe cele pentru adulţi la fel de mult ca pe cele pentru copii.

    Suntem din nou în Londra, în anul 2011, când două nunţi sunt în pregătire. Cea somptuoasă din familia regală, între prinţul William şi Kate Middleton, şi cea mai modestă şi tot mai problematică, dintre Robin Ellacott, fostă secretară, acum asistentă şi asociată la firma detectivistică a lui Cormoran Strike, şi logodnicul ei aproape perfect, dacă nu ar fi atât de iritant, Mattew.

    Pe culmile succesului după spectaculoasa rezolvare a celor două cazuri anterioare urmărite de presă, cei doi investigatori de circumstanţă îndrăgiţi din primele volume au un adevărat şoc când descoperă într-unul din coletele livrate lui Robin, pe care ea îl crede cu gadget-uri de nuntă, nici mai mult nici mai puţin decât un ciot dintr-un picior:

 

„Piciorul era neted, zvelt şi palid, iar Robin îl atinsese uşor cu degetul în timp ce deschidea pachetul, simţind textura rece, ca de cauciuc, a pielii.

Tocmai primise un picior. Tocmai urcase calm scările cu un picior, un picior de femeie într-o cutie. Al cui era piciorul? Unde era restul femeii?”

    Mai mult decât volumele anterioare, Carieră malefică este un thriller total, nu rămâne la rangul de poveste investigativă interesantă şi amuzantă, cum a început seria. Pericolul planează din start asupra celor doi protagonişti Robin şi Cormoran, şi îl percepem nu numai prin atenţionările macabre trimise de cel care vrea să se răzbune pe detectiv prin secretara lui, dar şi direct, prin intermediul unor capitole intercalate ce sunt descrise chiar din perspectiva criminalului.

   Descoperim în ele o minte meticuloasă și metodică a unui tip solid, înalt, care poartă mereu un fes, îmbrăcat cu o geacă de camuflaj și cu fața veșnic în penumbră sau acoperită de o mască de ski, foarte versatil, schimbându-și cu ușurință abordarea, și cu un ager simț al observației. Un narcisist extrem, un sadic care nu e la prima victimă si ale cărui fetișuri sexuale sunt legate de tăierea si secționarea trupurilor feminine. Îl urăște pe Strike și este mai mult decât motivat să îl distrugă, iar crimele lui, pe lângă extazul pe care acestea i-l oferă, îl fac să se simtă nemuritor, energia vitală a victimei, năzărindu-i-se că o potențează pe a sa.

    Criminalul în serie, poreclit previzibil Jack Spintecătorul de către tabloide, ia suveniruri de la persoanele ucise, iar acest suvenir poate fi un picior, un nas sau o ureche (depozitate în propriul frigider), alături de alte obiecte ce au aparţinut celor pe care le-a omorât.

   Ceea ce are special această carte, spre deosebire de altele din aceeași nișă, este talentul autoarei de a înfiora cititorul prin aprofundare psihologică, fiindcă pe parcursul lecturii te vei găsi cufundat complet în abisul minții unui serial killer extraordinar de credibil în demența sa. Nu te-ai aștepta de la o scriitoare pentru copii cum este J. K. Rowling să pătrundă astfel în gândurile tenebroase ale unui ciopărțitor de femei scelerat, un monstru care urăște visceral toată suflarea feminină, începând, nu întâmplător, cu mama lui.  

Femeile erau atât de meschine, rele, murdare şi mici. Nişte curve ursuze, toate, care se aşteptau ca bărbaţii să le facă fericite. Doar când zăceau moarte şi golite în faţa ta deveneau pure, misterioase şi chiar minunate. Atunci deveneau în întregime ale tale, nemaiputând să se certe, să se zbată sau să plece, ale tale, să faci cu ele orice voiai

   Strike realizează imediat că ucigașul este, cel mai probabil, o mai veche cunoștință a sa, dar nu una pe care ar fi sperat să o reîntâlnească vreodată. Astfel, are acum patru suspecți mari și lați, la propriu și la figurat, din trecutul lui, toți indivizi care de care mai îngrozitori, singurii care ar avea motive și conformația psihică să înfăptuiască acest gen de oroare: Jeff Whittaker – pe departe cel mai detestat de către Strike, fostul soț al mamei sale, pe care îl suspectează că a omorât-o, pedofilul Noel Brockbank, scoțianul violator si torționar Donald Laing și gangsterul “Digger” Malley.

   Cu cât istoricul celor patru răufăcători este reînviat, din dublă sursă – amintirile detectivului care deja a avut de-a face cu ei şi descoperirile din timpul anchetei – cu atât, paradoxal, ajungi să îţi doreşti ca tocmai cel  prezentat pe moment, sau dacă se poate, toţi patru, să fie implicaţi în crimele de acum, pentru ca să îşi primească pedeapsa şi retroactiv pentru toate ticăloşiile săvârşite – într-atât sunt de detestabili fiecare dintre ei.

   Prinși între evenimente și investigații, unele în legătură directă cu criminalul, altele mai rutiniere, Strike și Robin par să dezvolte un potențial amoros, aflat încă  în stare latentă, dar deloc neglijabil. Deși bărbatul încearcă să o ferească de probleme și de gesturi nesăbuite, precum cel de a se aventura seara într-un bar și-n mai multe pahare cu alcool, când o amenințare serioasă planează asupra sa, Robin are un creieraș al ei care emite cam tot atâtea teorii valoroase, precum Strike, chiar și în perioadele sale cele mai depresive. Cei doi se echilibrează calitativ în lanțul evenimentelor, el fiind un tip insistent cu mintea mereu la pândă, iar ea reușind să tragă oamenii de limbă, utilizând diplomația nu foarte caracteristică lui.

   Strike este de o atractivitate masculină neclasică, fost boxer cu nasul spart și veteran de război cu piciorul drept retezat, toată faima sa sprijinindu-se la propriu pe un picior funcțional și o proteză care îl împiedică să facă multe lucruri firești ale muncii de detectiv, precum alergatul sau condusul pe distanțe lungi. În pofida gravului handicap fizic, tenacitatea din timpul carierei lui militare nu pare să-i fie afectată cu nimic, singura deosebire dintre el din acea perioada și eul cu un picior lipsă, fiind traiul mai modest de acum, de unde și salariul cam de nimic pe care îl oferă asistentei/partenerei sale.

  Atmosfera dintre Strike și Robin este scurtcircuitată continuu, aproape că poți palpa tensiunea existentă între ei și nu te poți abține să nu anticipezi o finalizare într-un fel sau altul, așteptând ca unul dintre ei să cedeze emoțional.

  Deși Strike are o iubită oficială, pe Elin, iar Robin este logodită cu Matthew, se pare că autoarea ne transmite subliminal că oamenii trebuie să aibă interese comune pentru ca iubirea să se așeze statornic. Matthew disprețuiește jobul justițiar al iubitei lui, iar Elin, aparent cu o clasă deasupra lui Strike, nu reușește să deștepte în acesta sentimente profunde, fiind în general preocupată de divorțul ei, de restaurante sau de decorarea următoarei locuințe.

   Cei doi asociați în ale detectivăriei investighează în paralel cu poliția, dar sunt mereu mult înaintea acesteia, datorită metodelor neconvenționale la care apelează și a informatorilor mai mult sau mai puțin dubioși ai lui Strike, împrăștiați în tot spectrul lumii criminogene.

   Tensiunea vine mereu în doze duble, protagoniștii fiind vânători și vânați, periculosul ucigaș dându-le târcoale tot mai aproape, chiar în timp ce ei încearcă să-l identifice.

 

 „Geamul londonez mânjit şi prăfos reflecta expresia lui neprefăcută, lipsită de stratul de civilizaţie pe care şi-l lua ca să le ademenească pe femeile care căzuseră pradă farmecului şi cuţitelor lui. Creatura care trăia înăuntru, creatura care nu voia nimic altceva decât să-şi impună dominaţia ieşise la suprafaţă.”

   Profilul lui sinistru pe străzile meandrice ale Londrei, prin suburbii care nu figurează în oferta agențiilor turistice, urmărind eforturile de a-l descoperi, transformă ancheta într-una contra-cronometru, în care acela care va avea toate condițiile necesare ca să acționeze primul, va rămâne în viață.

  Se spune că volumul întâi dintr-o serie este mereu cel mai bun. Butada nu se confirmă în această saga a tot mai miticului detectiv Cromoran Strike, cel mai bun volum al (deocamdată) trilogiei, fiind fără îndoială, chiar acest al treilea. Suspans, mister şi lovituri de teatru combinate cu stilul obișnuit al lui Rowling (Galbraith – dacă așa vrea) capabil să alterneze tehnicile narative în descrierea perfectă a decorurilor, fluidizarea acţiunii sau caracterizarea impecabilă a personajelor. Ce ţi-ai putea dori mai mult de la ceea ce ar fi trebuit să fie doar o simplă carte poliţistă? După ce o termini, ai şi răspunsul unic: continuarea ei cât mai grabnică!

 

 

Cartea Carieră malefică (Cormoran Strike #3) de Robert Galbraith poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

by -
9

Clubul Mefisto, de Tess Gerritsen-recenzie

Titlul original: The Mefisto Club

Editura Rao

Traducere: Gabriel Stoian

Nr. pagini: 356

   Tess Gerritsen a absolvit Standford University şi a urmat Facultatea de Medicină de la California University, unde şi-a obţinut diploma de medic. Însă a abandonat o carieră de succes ca medic internist pentru a-şi creşte copiii şi pentru a se concentra asupra scrisului. A câştigat recunoaşterea naţională odată cu scrierea primului ei roman plin de suspans plasat pe teritoriul medicinei, bestsellerul publicat în 1996, Harvest, care a intrat în topul New York Times. De asemenea, este autoarea altor cărţi de succes traduse în 31 de limbi şi vândute în peste 15 milioane de exemplare.
    Vă recomand cele 6 cărţi din seria “Jane Rizzoli and Maura Isles” (Chirurgul, Ucenicul, Păcătoasa, Dublura, Dispariţia, Clubul Mefisto), dar şi serialul Rizzoli & Isles. Fiecare carte se poate citi individual.

   M-am gândit să citesc un thriller bun, o relaxare de duminică şi m-am trezit cu o carte ce îmi dă fiori la propriu şi la figurat. Mi se pare mie sau această carte este cea mai detaliată dintre toate? Crimele cele mai sângeroase? Suspansul la cote înalte? Autoarea descrie cu o precizie de chirurg absolut tot ce s-a întâmplat cu nefericitele victime. Încearcă să pătrundă în mintea criminalului şi ne prezintă motivaţia care l-a împins să comită asemenea atrocităţi. Cartea va începe cu înmormântarea lui Montague Saul şi de a-l urmări pe fiul acestuia de cincisprezece ani care, în ciuda tragicului eveniment, asista impasibil cum şi celălalt părinte îl părăseşte. Unchiul său, Peter, şi soţia acestuia, Amy, sunt pregătiţi să-i devină tutore, iar ce va aduce în sânul familiei nu le va trece prin minte. Singură, Lily este ceea care va bănui ce monstru de văr are. Fratele ei va sfârşi, chipurile înecat în râul care pescuia, mama sa a căzut pe scări, iar tatăl s-a sinucis. Ce este adevăr şi care este realitatea? Ştim sigur că Lily va deveni o fugară, o vom urmări pe parcursul acestei cărţi, cum încearcă să se piardă în marile oraşe din Europa, cum frica sa palpabilă este simţită de cititor. Ce o face să fugă, ce o înspăimântă şi de ce a devenit expertă în părţile întunecate descrise în biblie?
   În Clubul Mefisto, autoarea ne introduce şi în simbolistica satanistă prezentându-ne câteva simboluri şi teorii legate de acest cult.

   Peccavi – Expresia în latină a fost scrisă cu sânge la scena unei crime brutale: „Am păcătuit“. Este un Crăciun sinistru pentru medicul legist Maura Isles şi pentru detectivul Jane Rizzoli, care face rapid legătura între victimă şi controversatul psihiatru Joyce O’Donnell, membru al unei cabale sinistre numite Clubul Mefisto.

,,-S-ar părea că a fost ucisă aici, pe pat, a spus Jane. Aşa se explică jeturile de pe peretele acela şi tot sângele care s-a scurs în saltea. Apoi a tras-o pe podea, poate pentru că avea nevoie de o suprafaţă tare, pe care să termine tăierea. Jane a suspinat lung şi s-a întors, de parcă ar fi ajuns la capătul puterilor, nemaifiind în stare să se uite la cadavru.
-Jane, a şoptit ea. Uită-te la asta!
-La ce anume?
-Pe oglindă. Simbolurile.
Maura s-a întors şi a privit fix la scrisul de pe perete.
-Vezi? E imaginea pe dos! Acelea nu sunt simboluri, ci litere care se pot citi doar în oglindă.
Jane s-a uitat la perete, apoi în oglindă.
-Acela e un cuvânt?
Da. Se citeşte Peccavi.”

  La Club, acoliţii se dedică analizei răului: Poate fi acesta explicat de ştiinţă? Are o prezenţă fizică? Demonii au venit pe Pământ? Pe baza unor date istorice întunecate şi a unui simbolism religios misterios, membrii Clubului Mefisto doresc să dovedească o teorie uimitoare: că însuşi Satan se află printre noi. Cum este posibil ca îngerii să se fi împerechiat cu oameni, iar de aici să ia naştere nefilimi? Există oare o frăţie mondială a nefilimilor? Oare clubul Mefisto este singurul conştient de acest lucru? Cine poate fi cei care fac parte din clubul acesta ,,cabal”? Este întradevăr ceea ce pretinde a fi? Cadavrul găsit demonstrează într-adevăr, că cineva sau ceva a ieşit la vânătoare în oraş. Detectiva care a asistat la găsirea cadavrului de Crăciun, va fi şi ea găsită moartă în curtea unde are loc întrunirea Clubului Mefisto. Simbolurile sunt şi ele prezente. Curând, membrii clubului încep să se teamă chiar de subiectul studiului lor. Oare acest ucigaş maniac este unul dintre ei sau au invocat, fără să vrea, o entitate malefică din întuneric? Medicul bănuita că ar ajuta mai mult decât este necesar pe criminali, ceea care îi place destăinuirile acestor monştri care se laudă că ştie ce este în capul lor, îşi va găsi şi ea sfârşitul.

,,Joyce O’Donnell zăcea pe spate pe podea, cu ochii larg deschişi, ochi în care se citea spaima de moarte, în timp ce din gât îi tâșnea sânge. Scoţând un şuierat, aspiră aer, care gâlgâia în plămâni,  făcând-o să tuşească. Din gât a explodat un jet de sânge de un roşu strălucitor, stropindu-l pe Sansone pe faţă, deoarece acesta îngenunchiase lângă ea.
Degetele lui O’Donnell s-au prins în jurul încheieturii Maurei, strângând-o cu o forţă care trăda disperarea. Pielea era atât de alunecoasă, încât degetele Maurei au fugit de pe rană, făcând ca hemoragia să pornească din nou. Încă un şuierat, un acces de tuşe care a azvârlit stropi din traheea incizată. O’Donnell se îneca. La fiecare inspiraţie, inhala sânge în plămâni. Acesta gâlgâia în trahee, devenind spumos în alveole. Maura examinase de multe ori plămânii incizaţi ai altor victime care suferiseră răni grave la gât; ştia mecanismul morţii.”

   Pe lângă ghinionul de a asista la moartea doctoriţei, Maura, medicul legist se confruntă şi cu temerea că ar putea fi următoarea pe lista criminalului. Cauza să fie, cercetarea cazurilor de crimă, relaţia sa cu părintele Daniel sau celebra sa mamă criminală? Cert e că uşa Maurei va fi însemnată cu simbolurile sataniste.
  Detectiva Jane Rizzoli, pe lângă încercările continue de a merge mai departe în urmă încercărilor cu moartea la care a fost supusă de către un criminal feroce ,,Chirurgul’‘, acum are şi aceste cazuri sinistre de rezolvat. Să fie vorba de o răzbunare a cuiva jignit? Să fie un criminal dereglat morbid de satanism? Sau să fie adevărată teoria clubului, cum că ar exista demoni? Nu ştim despre ce poate fi vorba, dar apar în continuare victime mutilate, iar de data aceasta simbolurile apar şi pe torsurile victimelor.

,,Gâtul fusese desfăcut şi expus, în urmă unei singure tăieturi adânci care secţionase traheea, ajungând până la coloana cervicală. Însă nu rezultatele acelei lovituri fatale de lama i-au atras atenţia Maurei, ci torsul. Şi-a oprit privirea asupra nenumăratelor cruci care fuseseră scrijelite pe sâni şi pe abdomen. Sângele marginea crestăturile, iar numeroasele şiroaie de sânge izvorâseră din inciziile superficiale şi se uscaseră, rămânând ca nişte linii cărămizii ce coborau pe laturile torsului.”

    Vor reuşi cei implicaţii în aceste cazuri bizare să se ferească de criminal? Oare există doar un criminal sau o reţea întreagă?
   Rămâne să descoperiţi ce se mai întâmplă în acest thriller religios dacă pot să-i spun aşa.
   Nota mea este 9,5.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Dacă tangoul însuși ar dansa cu mine, ar conduce sau s-ar lăsa condus?”

Zeii tangoului, de Carolina de Robertis-recenzie

 Titlul original: The Gods of Tango

Editura: Nemira

Colecția Damen Tango, romane cu dragoste

Anul apariţiei: 2015, 2017

Traducere din limba engleză de: Carla Georgescu

Număr pagini: 377

Gen: biografie fictivă, dramă, dragoste

Roman câștigător al Stonewall Book Award

 

„- Tangoul a început cu tobele, iar tobele sunt o rugăciune, le purtăm încă înlăuntrul nostru.

– Da.

– Bine.

– Și atunci?

– Și atunci, prieteni, tangoul este muzica zeilor.”

   Nici nu știu de unde să încep; „Zeii tangoului” este genul acela de carte care te îndeamnă la a reflecta, a analiza. O carte la care simți nevoia să decantezi tot ceea ce ai citit înainte să te apuci de scris recenzia sau de a începe altă lectură.

   Pot spune cu mâna pe inimă că este o carte cu un subiect pe care nu l-am mai întâlnit; un subiect original, inedit, lipsit de clișee. În același timp, este o carte despre condiția femeii și lupta pentru supraviețuire.

   Povestea începe în 1913, când valuri de imigranți italieni străbăteau oceanul pentru a ajunge în America de Sud. Din acest punct de vedere, mi-a adus aminte de Terra Nostra, un serial brazilian în care personajele principale erau italieni ce emigrau spre Brazilia în căutarea unei vieți mai bune. Nu știu câți dintre voi se uită la telenovele, însă poate își dă seama cineva despre ce vorbesc.

   Revenind la cartea noastră, personajul principal este Leda, o tânără de 17 ani din satul italian Alazzano, de lângă Napoli. Se logodește cu vărul său, Dante, care emigrează în Argentina, cu promisiunea de a o aduce acolo și pe ea într-o zi.

   Timpul trece și are loc nunta – în ciuda romanului atipic, cred că aceasta m-a mirat cel mai tare: o nuntă în absența mirelui, reprezentat de tatăl acestuia, unchiul Ledei, don Matteo. A doua zi, Leda se îmbarcă pe vapor pentru a-și reîntâlni soțul. Călătoria durează 3 săptămâni și ajunsă în port, este întâmpinată de un prieten de-al lui Dante, Arturo, care îi dă cea mai proastă veste posibilă: soțul ei a murit într-o încăierare dintre poliție și anarhiști.

   Prin aceasta, autoarea atinge o altă temă a istoriei Americii de Sud: în acea perioadă, la începutul secolului XX, aveau loc mișcări ale anarhiștilor, muncitori ce luptau pentru propriile drepturi. Și iar îmi aduce aminte de Terra Nostra…

   Leda se trezește peste noapte văduvă într-o țară străină, foarte diferită de mediul în care trăise până atunci.

Era o văduvă adolescentă, aruncată în voia sorții pe un tărâm necunoscut, executând partitura unei muzici noi cu propriul trup.”

   Arturo o conduce la locuința pe care o împărțise cu Dante și cu mulți alți imigranți italieni: un conventillo (diminutiv pentru „mănăstire” în spaniolă), un conac în care locuiau peste 60 de persoane. „Conventillos” erau, de fapt, foste case boierești, abandonate de argentinieni odată cu epidemia de febră galbenă și ocupate ulterior de persoane defavorizate din punct de vedere financiar.

   Leda îi anunță pe cei de acasă de moartea lui Dante, iar aceștia îi promit că îi vor trimite bani pentru a se întoarce în Italia. Însă Leda nu vrea să se întoarcă în Italia; a gustat prea mult din libertate pentru a renunța la ea.

„Banii nu eliberează o femeie. Nu ai cum să înțelegi, fiindcă ești bărbat.”

   În conventillo face cunoștință cu tangoul și se îndrăgostește iremediabil de această muzică. De mică își dorise să cânte la vioară, însă i s-a spus că aceasta nu este o preocupare pentru femei. Tatăl ei îi dăduse, înainte să plece, o vioară încărcată de istorie, cu indicația de a i-o înmâna lui Dante. Acum, că Dante a murit, Leda începe să exerseze în secret la vioară. Visul de a cânta tangou i se așterne în fața ochilor, însă din păcate, în acea perioadă, femeilor nu le era permis să cânte; femeilor nu le era permis nimic, în afară de treburile casnice. Posibilitățile lor erau foarte limitate: ori se căsătoreau, ori ajungeau în bordeluri.

   Leda își câștigă existența în acele zile cosând alături de femeile din conventillo, care așteptau întoarcerea soților de la muncă.

„Stând în curte și făcându-și de lucru cu acul și cu ața, se întreba ce-i putea oferi viața de bărbat. Alte slujbe. Existau mult mai multe locuri de muncă pentru bărbați. Și libertatea de a merge pe stradă la orice oră, fie noapte sau zi.”

   Această primă parte mi s-a părut cea mai monotonă din carte: Leda cosea alături de acele femei, fără să se întâmple nimic toată ziua. La un moment dat, chiar am crezut că Leda se va căsători cu Arturo, totul fiind bine și frumos, dar clișeic. Nicio clipă nu am bănuit continuarea originală a romanului!

   Nu, nu s-a întâmplat nimic între Leda și Arturo, asta era în imaginația mea! Totul ia o turnură decisivă într-o seară, când Leda exersa în tăcere la vioară și-i vine ideea de a se îmbrăca în hainele soțului său. O femeie nu poate cânta tangou, dar un bărbat, da!

 „Totuși, simțea că fata asta nu era ușor de influențat. Era mânată de un soi de disperare, iar el știa că disperarea nu poate merge decât într-una dintre cele două direcții: fie te face docil ca un cățeluș, fie te transformă într-o armă de luptă. Fata asta nu era docilă. Orașul o șlefuia deja ca pe tăișul unei săbii.”

   Partea a doua a romanului începe cu deghizarea Ledei în bărbat: părăsește pe ascuns acea conventillo în care cu toții o cunoșteau ca femeie, își ia înfățișarea de bărbat și pleacă în altă parte a orașului Buenos Aires. În transformare a ajutat-o mult aspectul fizic, fiind înaltă, slabă, fără rotunjimi specifice feminine.

„Cum de-am putut da naștere unei fete fără pic de carne pe ea? se mira uneori mama ei.”

„Și-a inventariat avantajele. Voce joasă. Sâni mici. Șolduri înguste. Înălțimea. Trunchi și membre lungi. Cine s-ar fi gândit vreodată că înfățișarea ei se poate dovedi un avantaj, același fizic pe care îl deplânsese mama ei: cum o să porți vreodată un copil în pântec, ești ca un tub, lucrurile vor trece prin tine fără să rămână și să crească așa cum ar trebui. Și apoi fața ei: uscățivă, ascuțită, deloc fină, așa cum ar trebui să fie fața unei femei (de pildă, Palmira, aplecată deasupra lucrului ei, cu obrajii frumos rotunjiți). Chipul Ledei era dominat de un nas proeminent, ca un cioc, cu o ridicătură îndărătnică exact la mijlocul punții. Nas masculin, ar zice unii. Câtuși de puțin delicat. Înspăimântător.”

„Un fior de spaimă a străbătut-o. Feminitatea ei dispăruse. Fără ea, se simțea urâtă, neprețuită și totodată în culmea fericirii, înălțată într-un plan necunoscut și amețitor.”

   A trebuit să învețe să vorbească, să se miște, să meargă, să se comporte ca un bărbat. Își ia numele de „Dante”, primul care îi vine în minte. Este acceptată într-o trupă de muzicanți, alături de care începe să cânte prin mai multe localuri.

   „Mâine o să cânte mai bine, iar apoi și mai bine, chiar dacă asta însemna ca ea să exerseze până când degetele aveau să-i sângereze. Dorea ceva cu ardoare, dorea să se perfecționeze, își dorea scena, viața însăși.”

   Viața trăită ca bărbat vine cu o revelație: Ledei îi plăceau femeile. Dacă în prezent subiectul este încă unul controversat, cu atât mai mult atunci, când nu se vorbea despre aceste lucruri. Deși abia atunci ea își conștientizează orientarea sexuală, dacă citiți cu atenție, veți observa că este evidentă încă de la începutul romanului: în drum spre port, în ziua plecării spre Argentina, vede din trăsură o femeie în rochie roșie și simte impulsul de a fugi după ea.

   „Dar cum putea să dorească așa ceva? Cum putea o femeie… Nu auzise nicicând una ca asta. Sigur era imposibil, dacă nu cumva diavolesc, cel mai grav păcat, dincolo de orice speranță de mântuire.

Și totuși, se afla aici. Și dorea.”

   Din momentul „transformării”, Leda/Dante trăiește într-o vigilență continuă, pentru că descoperirea secretului, a adevăratei identități ar fi echivalat cu o condamnare la moarte. Erau vremuri violente, în care înjunghierile și bătăile se aflau la ordinea zilei.

Va reuși Leda să păstreze secretul?

   Povestea ei se întrepătrunde cu istoria tangoului. Știați, de exemplu, că la originea tangoului stă muzica africană, cu ale ei tobe? La începuturi, tangoul era cântat în conventillos și bordeluri, locuri în care femeile decente nu călcau. Odată ce tangoul a pătruns în saloanele de la Paris, acest tip de muzică a fost ridicat la adevărata sa valoare și a început să fie cântat pe scară largă.

„- Tangoul, spunea Casemiro, este sunetul Africii.

– Nu, zicea Palo, s-a născut aici. Tangoul e sunetul Americii.

– Dar poartă în el sunetul Africii.”

„Totul se schimbă, a spus Santiago repede. Nu e nimic rău în asta. Tangoul se transformă în continuare, iar noi vom face parte din acea schimbare. … nu trebuie să ne temem de instrumente noi atâta vreme cât fac ca muzica să dăinuiască.”

„- Nu știi ce este tangoul, a întrerupt-o Nestore. Nu e potrivit pentru femei.

– Femeile îl dansează, nu?

– Duminica la prânz, în curtea locuinței, da. Dar tangoul ajunge în multe alte locuri unde să zicem că doamnele nu pot pătrunde.”

   „Zeii tangoului” este, în esență, un roman despre condiția femeii și lupta pentru supraviețuire într-o lume a bărbaților. Pe lângă povestea centrală, întâlnim mai multe teme secundare ce converg spre aceeași idee: Cora, verișoara Ledei, care aparent a înnebunit subit, Mamita, o prostituată căreia i s-a luat copilul la naștere („Băieții tineri îți sfâșie inima, căci oricare dintre ei ar putea fi propriul tău copil.”), Carmen, obligată de fratele ei să se mărite cu un bătrân pentru a salva situația financiară a familiei, Rosa, copilul din flori al unui moșier, nevoită să plece de acasă pentru că amantul mamei n-o voia prin preajmă, Fata Vrabie, o emigrantă poloneză, vândută unui bordel, Alma, ajunsă tot într-un bordel, cu un copil în brațe. Femei nevoite să se prostitueze pentru a supraviețui, deoarece societatea nu le dădea nicio șansă de a-și câștiga altfel existența. Nu o dată Leda se gândește că dacă nu și-ar fi însușit identitatea masculină, s-ar fi trezit în aceeași situație ca ele.

„Nimeni n-a făcut nici un gest în apărarea fetei. Leda crezuse dintotdeauna că femeile trebuie apărate, că aceasta era o lege de bază printre bărbați, însă acum se confrunta cu o altă lege de-ale lor, conform căreia prostituatele nu erau femei, astfel că, în cazul lor, nu se aplică aceleași reguli.”

   Dintre toate aceste teme secundare, cel mai mult mi-a atras atenția povestea Corei. „Cora la matta” („nebuna” în italiană), verișoara Ledei, fiica unchiului Matteo și sora lui Dante, care deodată a început să se poarte ciudat. Cu toții vedeau în ea o nebună periculoasă, îndeplinind funcția de țap ispășitor al satului. De fapt, acea presupusă nebunie era un simplu simptom al abuzului. Povestea Corei este foarte bine documentată, anii în care autoarea a lucrat în organizațiile pentru drepturile femeilor spunându-și cuvântul.

   Subiectul este original, inedit, nu cred că poți găsi multe cărți asemănătoare. Greu de crezut cum Leda a reușit să treacă atât timp drept bărbat, dar se pare că nu e singura: cântărețul de jazz Billy Tipton a fost considerat toată viața bărbat, pentru ca post-mortem să se descopere că era, de fapt, femeie. Întrebată dacă s-a inspirat din biografia acestuia, autoarea a declarat că ideea i-a venit înainte de a afla de acest caz.

   Romanul are o parte atmosferică bine conturată, descriind viața din localurile unde se cânta tangou, străzile din Buenos Aires ale acelor vremuri:

„Pe un bulevard mai lat, un lampagiu începuse să stingă felinarele stradale, înălțându-și prăjina spre flăcările captive în sticlă, sus, deasupra capetelor, nimicindu-le cu o mișcare scurtă din încheietură.”

   În concluzie, pot spune că o recomand: este o carte bună, scrisă foarte bine, mie, una, mi-a plăcut. Sunt de acord, totuși, că nu este pentru toată lumea. Dacă nu vă simțiți confortabil cu anumite teme precum bisexualitatea, travesti-ul, scene erotice, mai bine amânați, poate nu e pentru voi, cel puțin în acest moment.

„Lasă pe mâine ce-i al zilei de mâine, căci va fi tot acolo, așteptându-te.” – proverb italian

Despre autoare:

   Carolina de Robertis este o scriitoare de origine uruguayană, ce în prezent locuiește în Oakland, California. Are strămoși italieni, străbunica ei emigrând în Argentina la începutul secolului XX; bunicii ei au fost exilați din Argentina în Uruguay, în timpul dictaturii lui Perón.

   A trăit în Anglia, Elveția și SUA, a lucrat zece ani în organizații ce sprijină drepturile femeilor și până în prezent a publicat trei romane: „Perla”, „The Invisible Mountain” (bestseller internațional), „Zeii tangoului” (pentru care a câștigat Stonewall Book Award, cel mai longeviv premiu pentru cărțile cu teme LGBTQ), iar în prezent lucrează la un nou roman. Scrierile ei au fost traduse în 17 limbi.

Predă cursuri de literatură și traducere literară la San Francisco State University.

 

Cartea Zeii tangoului, de Carolina de Robertis poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

   Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald-recenzie

Editura: Polirom

Titlul original: The Great Gatsby

Traducere de Mircea Ivănescu

An apariție: 2002

Număr de pagini: 256

 ”Atunci îmbracă veșmânt aurit, dacă asta o mișcă;

De te poți înălța, înalță-te și pentru ea

Până strigă: Iubitule, iubitul meu înveșmântat în aur, înălțat în tării,

Trebuie să fii al meu!”(THOMAS PARKE D’INVILLIERS)

   Dragi cititori, aţi simţit vreodată că nu v-aţi născut în timpurile potrivite, că trebuia, în fond, să aparţineţi altor universuri? Ei bine, zicala aceea, nu îți dori ceea ce nu ai, nu cred că mi se aplică…fiindcă mi-aș dori și nu mi-aș dori să trăiesc în  lumea creată de Fitzgerald, o lume în care să existe un Gatsby… Această carte m-a năucit cu totul, mi-a arătat ce înseamnă speranța și dragostea, măștile unui om sau ale mai multora, câte se pot schimba doar cu o singură privire aruncată asupra persoanei potrivite și…că banii nu aduc decât disperare, teamă de cei din jur, de opinia lor. Banii nu aduc fericirea nu este o vorbă de aruncat în vânt, ci de păstrat alături…niște simple hârtii nu fac pe om, pe cine suntem cu adevărat…

    Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) s-a născut în St. Paul, Minnesota. A urmat Universitatea Princeton, iar în 1917 a intrat în armată, unde a servit sub ordinele generalului J.A. Ryan. Publică primul roman, This Side of Paradise în 1920, an în care se căsătorește cu Zelda Sayre, ea însăși scriitoare. Capodopera sa, The Great Gatsby apare în anul 1925. Următorul său mare roman, Tender Is the Night este publicat în anul 1934. Din motive financiare, scrie scenarii pentru studiourile de la Hollywood. În ultimii ani ai vieții intră într-un con de umbră, fiind aproape uitat. Din anii 1950 faima sa a crescut constant. Alte opere: „Cei frumoși și cei blestemați”, „Tales of the Jazz Age”, „Ultimul magnat”.

    Lucrarea se deschide prin cuvintele unui narator-personaj, Nick Carraway care provine  „dintr-o familie de oameni bogați, stabilită de trei generații într-un orășel din Midwest. Caraway-ii alcătuiesc un fel de clan, iar tradiția familiei afirmă că suntem coborâtori ai ducilor de Buccleuch”. Acesta povestește că a absolvit universitatea la New Haven, iar apoi a plecat pe front. Întors acasă și-a dat seama că Midwest-ul nu reprezintă un capăt de linie pentru el așa că părăsește toți cunoscuții și se mută în New York. Va lucra „arta speculațiilor la bursă”, va citi tomuri despre finanțe pentru a se vedea realizat acolo unde îi place. Încet încet opera prinde contur și aflăm că Nick locuia în West Egg, lângă o vilă locuită de „un domn cu acest nume…Gatsby”. dincolo de golf se afla East Egg, locul în care trăia și verișoara protagonistului, Daisy, căsătorită cu un fost coleg de facultate al lui Nick, Tom Buchanan. Cuplul nu este unul dintre cele mai zâmbărețe, fiecare având propria rană netratată ,„nu erau chiar atât de fericiți…n-am înțeles niciodată de ce se stabiliseră la New York. ”, „Tom alerga mereu dintr-un loc într-altul, căutând, cu o tristețe nelămurită, acea dramatică tensiune a meciurilor de rugby de odinioară, în care nu avea să mai joace niciodată”.  Daisy ce să aibă de regretat? Propriai căsătorie și neîmplinire? Faptul că soțul o înșela cu o oarecare Myrtle? Daisy ajunsese să dorească un trecut ce nu avea să se mai întoarcă vreodată…Știind acestea, va deveni indiferentă și…mult prea pricepută în a-și ascunde propriile sentimente. Aceasta are o prietenă foarte bună, anume Jordan Baker, de care și Nick va ajunge să se îndrăgostească? Nici până acum, la final de carte nu mi-am dat seama dacă el a iubit sau nu în acest volum.

    Firul narativ se dezvoltă, aflăm mai multe despre celelalte personaje, decât despre adevărata vedetă a romanului: Gatsby… Timpul trece, iar Nick va fi invitat la una dintre seratele organizate de vecinul său. Ciudat lucru: multă lume se afla acolo, dar nimeni nu mai primise invitație…în plus, nu mulți îl cunoșteau pe Gatsby în persoană, și nu mulți, cu siguranță nici măcar unul nu cunoștea adevărata poveste de dincolo de un zâmbet:

„Eu sunt Gatsby.

Cum așa!

Credeam că știi, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă prea bună.

Îmi surâse plin de înțelegere – ca și cum ar fi stabilit pe dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârșită, un surâs pe care-l întâlnești de patru sau cinci ori în viață. Părea că se adresează o clipă lumii întregi și după aceea se concentrează tocmai asupra ta…te făcea să crezi că erai înțeles exact așa cum ai vrut să fii înțeles”

  Gatsby este o enigmă: unii oameni spuneau că ar fi ucis pe cineva, alții că a terminat facultatea la Oxford, că a fost un spion german în timpul războiului. Cu toate acestea, nimănui nu îi păsa cine este cu adevărat acest om, atât timp cât aveau un loc unde să petreacă, să scape de cotidian. Acest mister se apropie de Nick, îl va invita la prânz, la mai multe ieșiri și toate pentru a pune punctul pe i nu el, ci printr-un intermediar, Jordan. Ce anume dorea Gatsby de la Nick? Să o invite la ceai pe Daisy. Zis și făcut! Ghiciți oare de ce? Gatsby era îndrăgostit de aceasta din tinerețe și, forțat de împrejurări a trebuit să plece pe front. S-ar afirma că făcea acele petreceri doar-doar poate ar fi venit și Daisy, dar aceasta nu se găsea niciodată. Ce are să se întâmple pe mai departe rămâne de citit…

    Romanul este scris la persoana I, prezentat de naratorul personaj omniprezent și omniscient. Ceea ce m-a impresionat la acest volum este că nu cunosc finalul nici acum, ori, cel puțin adevărul. Nick cunoștea ceea ce ochii și mintea îi dictau, dar adevărul gol goluț se afla, în fond, altundeva, în ochii și mintea celorlalte personaje. Ele singure își cunoșteau trecutul și preferau să îl țină închis lumii. Tema banului se regăsește în această operă, și arată că banii nu cumpără fericirea și nici  scaunele de la final de viață. Iubirea este și nu este în lucrare, unele lucruri m-au frapat prin simplul fapt că nu se potriveau cu lexemul din stânga ori cu cel din dreapta. Descrierile sunt pur și simplu superbe, duc cititorul în acea America care numai reală nu poate fi „într-o seară de toamnă, cu cinci ani înainte, se plimbaseră împreună pe o stradă acoperită de frunze și ajunseseră într-un loc unde nu mai erau arbori și pavajul scânteia alb sub lumina lunii. Se opriseră acolo și se întoarseră unul spre celălalt. Era o seară răcoroasă, învăluită în atmosfera aceea ciudată pe care o simți primăvara sau toamna, când se schimbă vremea. Luminile liniștite de prin case tremurau ca un murmur în întuneric, și li se părea că văd o scânteiere nemaiîntânită în stelele de deasupra capului”. Nu știu ce să cred despre această carte…Am citit-o cu sufletul la gură fiindcă acele cuvinte din ea îmi păreau șoapte a ceea ce va urma… Poate, tu, dragă cititor, vei elucida un mister pe mai departe…

„…și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTA: 10/10 STELUȚE

Cartea Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald poate fi comandată de pe Targulcartii.ro

Sursa imagini: pinterest.com

 

by -
25

Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia, de Loung Ung-recenzie

Grupul Editorial Corint, 2017

Titlu original: First They Killed My Father: A Daughter of Cambodia Remembers (2000)

Nr. pagini: 336

Traducere de Alfred Neagu și Junona Tutunea

Prefață de Marius Oprea

   Între anii 1975 și 1979, prin execuții, înfometare, boli și muncă forțată, khmerii roșii au ucis sistematic două milioane de cambodgieni, aproape un sfert din populația țării.

   Aceasta este o relatare despre supraviețuire, a mea și a familiei mele. Deși evenimentele menționate constituie doar experiența mea, povestea oglindește soarta a milioane de cambodgieni. Dacă ați fi trăit în Cambodgia în acea perioadă, aceasta ar fi și povestea voastră. (Loung Ung)

   De obicei, mă străduiesc ca prezentările de carte pe care le fac să fie cât mai obiective, cât mai analitice, fără a produce judecăți de valoare asupra celor citite, fără a spune cât de mult mi-a plăcut sau nu (consider că toate cărțile sunt bune, doar că uneori se nimeresc a fi în mâinile cititorului nepotrivit). Însă, după volumul autobiografic Întâi l-au omorât pe tata, îmi este imposibil să nu o fac. Este prima carte pe care am citit-o uneori printre rânduri, am fugit de ea ori am sărit pur și simplu peste unele pasaje. E atât de dură, că nu am putut suporta să fiu martora directă a ororilor de care s-au făcut vinovați khmerii roșii.

    Context istoric.

   Situată în sud-estul Asiei, cu capitala la Phnom Penh, Cambodgia a devenit independentă în 1953, cu o politică de neutralitate față de Războiul din Vietnam, țara vecină. În 1975, armata khmerilor roșii a lui Pol Pot a reușit o lovitură de stat și a instaurat regimul comunist. Încercările liderului Pol Pot de a naționaliza și centraliza societatea cambodgiană compusă majoritar din țărani, conform modelului lansat de China, au condus la cel mai mare genocid din istoria Indochinei. Scopul a fost de a reconstrui Cambodgia și de a o transforma într-o țară în care cetățenii să facă doar agricultură, să nu existe educație sau tehnologie.ck.com)

   Relatarea evenimentelor se face din perspectiva unei naratoare care la început are doar cinci ani și nu înțelege bine ce i se întâmplă. În aprilie 1975, armata khmerilor roșii intră în oraș, forțând familia Ung să fugă (așa cum fac majoritatea familiilor). Având funcție înaltă în guvern, tatăl lui Loung reprezintă o amenințare pentru khmeri. Fiind conștienți că, dacă se va afla, întreaga familie va fi ucisă, părinții hotărăsc să se împrăștie, pentru ca măcar câțiva dintre cei șapte copii să supraviețuiască.

Una dintre vecinele noastre e o văduvă cu trei copii. A rămas singură de când soldații i-au ucis soțul. O cheamă Chong, are două fete, Peu și Srei, de cinci și șase ani și un băiețel de aproape doi ani. băiețelul e ultima victimă a foametei din sat. L-am văzut înainte să moară: avea trupul umflat, cam ca al meu, pielea lipsită de sânge care arăta ca un cauciuc alb. […] La câteva zile după moartea lui, cele două surori s-au hotărât să se ducă în pădure să caute ceva de mâncare. Erau atât de flămânde, că au mâncat niște ciuperci care s-au dovedit otrăvitoare. […]

Stau alături de mami și privesc cum fetele sunt îngropate lângă coliba lor. Nu le văd trupurile, dar mai devreme doi săteni au scos din colibă două mici boccele înfășurate în niște haine negre vechi. Boccelele erau atât de mici, că mi-e greu să-mi închipui că acolo erau fetele pe care le-am cunoscut. Mă întreb dacă Angkarului îi pasă că au murit.

   Loung ajunge într-o tabără pentru copii orfani (își schimbă numele), unde este instruită să devină un copil-soldat. În 1979, la câteva luni de la înfrângerea khmerilor roșii de către armata vietnameză, Loung pornește alături de unul dintre frați la un drum plin de pericole, spre libertate.

Dau ocol taberei, dar nu e de găsit nimeni. Alerg din nou pe drumul plin de oameni și nu știu ce să fac mai departe. Nu știu nici unde să-i găsesc pe frații mei mai mari. În jurul meu, oamenii se mișcă precum o turmă de vite în care a dat strechea, și urlă, țipă, chemându-și membrii familiei. Să fie în viață, murmur eu, în timp ce oamenii se bulucesc, mă împing din drumul lor. Nu știu ce să fac, mă abat de la drumul unde se înghesuie toată lumea aceea și mă urc pe un bolovan mai mare de pe marginea drumului. Îmi țin genunchii la piept și plâng, mulțimea aceea se scurge pe drum, lăsându-mă în urmă.

     Atacurile la care sunt supuși cetățenii cu greu pot fi închipuite de mintea umană. Întâi au fost executați funcționarii, profesorii, medicii, studenții, orășenii. Și nici măcar nu s-au irosit gloanțe pentru ei; au fost torturați, apoi li s-au crăpat capetele cu bucăți de lemn, topoare. Celor rămași li s-a confiscat absolut tot și au fost trimiși la muncă silnică, pe câmp, unde au murit de epuizare, de foame, din cauza bolilor.

      Prin deșert spre libertate, Bibliotecara de la Auschwitz, Povestea Faridei sunt doar ultimele mărturii ale supraviețuitoarelor genocidelor pe care le-am citit, dar nici una nu a reușit să mă zguduie sufletește cum a făcut-o Întâi l-au omorât pe tata. Citeam, plângeam, îmi sărutam pruncul ce dormea alături, închideam ochii și-i mulțumeam Divinității pentru ceea ce am.

    În 1980, Loung a reușit să emigreze în Statele Unite ale Americii. În zilele noastre, e o militantă activă a Campaniei de Eradicare a Minelor Terestre din Cambodgia.

 

 Cartea Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia de Loung Ung a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Darul atingerii, de Mia Marlowe-recenzie

Titlu original: Touch of a scoundrel
Editura: Litera
Numar pagini: 256
Traducere: Mihaela Sofonea

  Seria: Touch of Seduction: 1.Seducţie la prima vedere (Touch of a Thief), 2.Pretenţiile unui crai (Touch of a Rogue), 3.Darul atingerii (Touch of a Scoundrel)

   Cu această carte închei seria frumoasă ,,Touch of Seduction”. Autoarea m-a delectat cu poveşti minunate, despre încredere, iubire, curaj şi dovedeşte că orice este posibil dacă există comunicare, înţelegere şi adevăr!
    O nouă carte, alţi protagonişti, alt personaj cu un dar, din punctul meu de vedere buclucaş! Aici se aplică proverbul acela: ,,Oricât te fereşti, tot acolo nimereşti”.

   Conte de Devonwood, Griffin Nash are un dar mai aparte, poate să întrevadă viitorul, doar atingând un obiect sau o persoană cu mâna neacoperită. Când a încercat să schimbe destinul tatălui său, şi-a dat seama că poate a făcut o greşelă imensă…Tatălui său îi era scris să moară în urma impactului cu un poştalion. În ziua fatidică, Griffin, încearcă să amâne plecarea tatălui cu diferite pretexte şi metode, dar… poştalionul mortal a avut întârziere o oră şi tatăl său tot a murit… poate a intervenit şi din cauza sa nu a reuşit să îl salveze pe tatăl său? O întrebare ce îl va chinui pe un băieţel de paisprezece ani ce va ajunge conte brusc. Peste ani, întâlnim un conte care încearcă să menţină moştenirea sa pe linia de plutire. Cu abilitatea de a prevede unele lucruri, contele va câştiga ocazional la jocurile de noroc bunăstarea familiei sale. Ce nu va prevede va fi întâlnirea cu domnişoara Emmaline Farnsworth.

,,Lord Devonwood se opri lângă hortensie pentru a se uita mai bine la tânăra fermecătoare care şedea pe banca de piatră. Nu în fiecare zi dai peste o nimfă în grădina, înainte de micul dejun. Sângele i se încinse, de parcă ar fi fost încă tânărul Griffin, ca şi când nu ar fi fost împovărat de responsabilităţile unei moşii vaste şi de toate vieţile care depindeau de el pentru fiecare îmbucătură pe care o vârau în gură şi pentru fiecare monedă din buzunar.
Doamna pe care o avea sub priviri era preocupată de un caiet de schiţe şi habar nu avea de prezenţa lui. Se putea desfăt după placul inimii cu frumuseţea ei lipsită de pretenţii, fără grija că ar putea lua cineva aminte, calculându-şi interesul şi sperând să aibă sorţi de izbândă.
O singură buclă arămie scăpase de sub bonetă şi îi atârnă umedă pe ceafă. Pielea ei catifelată părea înrourată şi trandafirie în soarele cald al dimineţii.’

   Încins de această făptură mult prea îndrăzneaţă pentru a fi englezoaică, Griffin are o discuţie contradictorie, iar sentimentul de bine, pe care îl are în faţa acestei făpturi care nu se teme şi nu se înclină în faţa lui, este de scurtă durată. Fratele său Teddy, proaspăt întors din străinătate, anunţă pe Emma ca fiind iubita lui, viitoarea logodnică. Oare este adevărat? Dacă da, este de datoria lui să îşi apere fratele de persoane ce vor să profite de el. Problema este că, atingând-o accidental pe frumoasa noastră americancă, contele se vede sărutându-se cu foc cu iubita fratelui. Mai mult decât atât, cei doi s-ar potrivi perfect.

   Emmaline Farnsworth, americancă, o escroacă căutată în mai multe ţări pentru vânzarea de falsuri şi şiretlicuri, împreună cu aşa zisul ei ,,tată” profesorul Farnsworth Monty, este în căutarea unei noi victime. Nu este venită în Anglia pentru a-şi căuta soţ, motivul său este altul. De această dată au o aşa zisă antichitate din Egipt, extrem de valoroasă, iar dacă ,,cineva” ar finanţa căutările ar descoperi o mină de aur. Boala de plămâni a lui Monthy, o determină să acţioneze în forţă, iar Tedy este următoarea sa victima. Când întâlnirea dintre Emma şi Griffin devine incendiară, planul lui Emma se cam clatină…

,,Contele păruse negreşit atras de ea în grădină, înainte de apariţia lui Theodore. ÎI plăcuse duelul lor verbal. Brunet şi chipeş, Lord Devonwood era mai mult decât plăcut la vedere, dar în privirea lui neobişnuită, argintie-cenuşie, se ivea din când în când un licăr fatal.”

   Cum va reuşi să suprime Griffin atracţia dintre el şi americancă, dar cum va dejuca planurile în privinţa lui Theo şi logodnei iminente? Eii, orice este permis pentru binele familiei, aşa contele nostru va încerca să se dea el la Emma, mai ales că viziunile sale cu tânăra sunt mai mult decât delicioase.
    Planurile sale vor fi puse la grele încercări, iar tentativa de a schimba viitorul pe baza unei viziuni nu are succes, ajungând să se culce chiar el cu iubita fratelui său.
    Problema lui Emma este cu atât mai grea cu cât, în loc de Theo se va dărui lui Griffin (cei doi fraţi au făcut schimb de dormitoare), iar Monthy este din ce în ce mai bolnav, nevoia urgentă de bani pentru al interna într-un sanatoriu scump este foarte presantă.

   Ce se va întâmpla cu relaţiile din această familie? Ce este cu statuia aceea aşa zisă antică? De ce o vrea cineva neapărat mergând până la o încerca să o fure din dormitorul profesorului?
    Va reuşi Emma să se ţină departe de Griffin? Cum se va împăca condiţia sa modestă de escroacă cu cerinţele unei familii nobile?
    Ce va face Griffin când este descoperit cu logodnica fratelui său în pat, chiar de acesta? Va reuşi să prevadă dacă va scăpa din duelul dintre fraţii?
     Cine va avea câştig de cauză şi pe cine va alege Emma?
    Va reuşi să scape din mâinile răpitorului ei sau va fi cobai pentru a încerca praful mortal ascuns în aceea statuietă malefică?

   O carte pe care am devorat-o pus şi simplu, bine, în timpul meu liber, evident! Mi s-a părut foarte amuzantă, acţiunea, intrigile la ele acasă. Mai vreau cărţi traduse de această autoare.
     Recomand cu căldură această serie!
     Nota mea pentru această carte este 9,5!

 

Cartea Darul atingerii de Mia Marlowe poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
18

Iluzia scorpionilor, de Robert Ludlum-recenzie

Titlu original: The scorpio illusion
Traducere: Alin Zabava
Editura: OLIMP 1995
Număr pagini: 714-2 volume

“Tyrell Hawthorne a fost la vremea lui un ofiţer de marină deosebit de inteligent, amestecat în afaceri de spionaj, însă odată cu moartea soţiei sale-o victimă a jocurilor mortale practicate de spioni-el şi-a pierdut gustul pentru acţiune. Acum însă va fi tarat fără voia sa în cel mai primejdios joc, în vreme ce o femeie misterioasă porneşte într-o călătorie a violenţei, în care şi dragostea poate deveni o armă.”

   Romanul începe cu un atac în Askelon. Atacatorii, brigada de atac care-şi luase numele de “Brigada Askelon” era trimisă din Valea Baaka-Liban. Marele Consiliu aprobase atacul, care dacă ar fi reuşit ar fi paralizat Tel-Aviv-ul. Explozia programată a transformatoarelor de curent ar fi creat haos. Tabăra din Valea Baaka era compusă din oameni diferiţi:

“…o enclavă de oameni dezrădăcinaţi, mulţi dintre ei copleşiţi şi înfrânţi de nişte evenimente care fuseseră independente de voinţa lor. Mişcările le erau încete, trudnice, trăsăturile chipurilor imobile, iar în ochii negri, ale căror priviri erau mai mult plecate, se putea citi o goliciune ce vorbea de durerea unor amintiri, care începeau să se estompeze, de imagini care nu vor mai deveni în veci o realitate. Alţii însă erau sfidători şi mândri, pentru ei înfrângerea nu există, acceptarea stării de fapt era de neimaginat.”

   Dar la Askelon atacatorii au fost omorâţi, scăpase doar soţia comandantului, lăsată să păzească bărcile. Soldaţii evrei îi măcelăriseră, amintindu-şi cum muriseră şi ai lor în război. Îl măcelăriseră şi pe comandant:

“Îl măcelăriseră pe acel unic bărbat de pe Pământ pe care îl iubea, singurul bărbat pe care îl considera egalul ei. Era mort şi niciodată nu va mai fi unul ca el, cu statura lui de zeu cu privire mândră şi îndrăzneaţă, parcă făcut din foc şi pară, a cărui voce putea să facă mulţimile să plângă sau să râdă, după cum îi era voia. Şi ea totdeauna lângă el, sfătuindu-l şi adorându-l. Lumea lor-o lume a violenţei-nu va mai avea nicicând parte de o echipa ca a lor.”

    După masacru soţia comandantului, Amaya Bajaratt, ajunge în Valea Baaka şi cere răzbunare pentru că:

“Dar mai mult decât femeie, mai mult decât soţie, ea era unul dintre cei mai hotărâţi şi mai vajnici muquadeen-i din această vale, ea şi soţul ei fiind adevărate simboluri de speranţa în victoria cauzei-dinainte pierdută-în numele căreia luptau.”

   Marele Consiliu îi aprobă cererea, mai ales că ea are deja echipa formată şi nu-i va implica pe ei:
“-Dacă va fi necesar voi continua în aceeaşi manieră. Noi-voi-avem de făcut faţă peste tot unor trădători, chiar şi printre membrii guvernelor frăţeşti. Peste tot, autorităţile sunt coruptibile!”

   Marele Consiliu îi aprobă tot ce are nevoie, mai mult îi spune că în SUA va opera cu ajutorul şi prin intermediul reţelei ”Scorpio”.

   Aşa începe acţiunea romanului, pe care ţinând cont de modul de-a dreptul cinematografic în care este scrisă cartea, nu am să vi-l povestesc. Dar, ca de obicei, vom vorbi despre personajele principale.
   Tyrell Hawthorne (Tye cum îi spuneau familia şi prietenii) fusese un tânăr pasionat de astronomie, de navigaţie, un bun atlet şi absolvent al Universităţii din Oregon, cu o licenţă în administraţie şi afaceri. Dintr-un impuls s-a înrolat în marina militară, deşi ştiindu-i firea, toţi ai lui au fost sceptici. Câştigă câteva competiţii, părăseşte baza de antrenament şi ajunge aspirant pe un distrugător. Din păcate apare “claustrofobia de navă”, aşa că i se oferă o muncă de birou care nu-l interesează. Ajunge ofiţer de protocol la Haga.

   Distracţiile, recepţiile şi însoţirea unor civili şi militari, toate au fost un test preliminar. Este avansat locotenent şi i se cere să afle ce hram poartă omologul lui de la ambasada franceză. În urma discuţiei cu Pierre, dintr-un impuls Tye îl racolează şi-l salvează, omul devenind un agent dublu valoros. Chemat de un general, pe care-l admira şi respecta, este trimis să urmeze un stagiu de antrenament intensiv, devenind un adevărat spion, foarte valoros. Apoi s-a căsătorit, dar soţia lui a fost ucisă la Amsterdam şi el bănuia că Stevens, fostul lui şef şi prieten, ştie mai multe. Aşa că pleacă din marină şi-şi deschide cu fratele lui o afacere cu, curse pentru turişti în Caraibe şi concedii de pescuit pentru vechi prieteni, foşti spioni şi ei. Avusese o perioadă de beţii crunte în care cunoscuse o femeie Dominique, care credea el, îl iubise şi îl încurajase. Dar ea a dispărut şi el a terminat cu băutură. Cei de la Washington încercaseră să-l readucă la serviciul de informaţii, dar Tye refuzase de fiecare dată, hotărât, orice ofertă.

   Acum, doi vechi prieteni ai lui, Cooke de la MI6 şi Ardisonne de la Deuxieme îi cer ajutorul. Amândoi fuseseră chemaţi la ordin, deşi erau gata să se pensioneze. Ei îi explică lui Tye ce greu şi diferit este să-ţi faci meseria de agent în ziua de azi:

“-Lumea de acum este complet diferită, comandante, nu mai avem parte de luxul de a ne cunoaşte duşmanii. Ăştia de acum sunt dintr-o altă rasă, nu mai sunt nici agenţi, nici agenţi dubli, nici agenţi în conservare, activaţi de o parte sau de cealaltă-s-au dus timpurile alea. Probabil că în curând, când o să mai aruncăm câte o privire retrospectivă, o să ne dăm seama cât de simplu era, de fapt, totul, pentru că mentalităţile noastre şi ale adversarilor erau, fundamental, aceleaşi. Acum totul este altfel, nu mai avem de-a face cu oameni care gândesc la fel cum eram şi noi obişnuiţi să gândim. Avem de-a face cu ură, nu cu lupta pentru putere, sau cu lupta pentru influenţă geopolitică, ci doar cu ură sălbatică. Dezmoşteniţii soartei din lumea întreagă se revoltă, şi frustrările lor de veacuri explodează într-o răzbunare oarbă.”

   Aşa cum este lupta lui Bajaratt, deşi nu şi a reţelei Scorpio, ei doar folosindu-se de terorişti.
   Serviciile au mare nevoie de Tye, care cunoaşte bine insulele, să-i ajute, pentru că Bajaratt dispăruse în zona cu un tânăr care o însoţea. Tye va fi plătit, dar i se vor pune la dispoziţie şi mari resurse. Serviciile secrete din lume aflaseră că se pregăteşte uciderea câtorva lideri importanţi de state în acelaşi timp, apariţia haosului determinând să vină alţii la putere şi să se schimbe soarta lumii. Bajarattt era aceea care coordona totul, ajutată de Scorpio, şi că ea ar urma să-l asasineze pe preşedintele SUA.

   Lui Tye i se pune la dispoziţie un avion cu trei oameni la bord: pilotul Catherine Nielsen, copilotul Charlie şi Jackson Poole, un geniu al computerelor, dar şi un pilot foarte bun. Căutând insula pe care era Bajaratt, coboară pentru odihnă şi realimentare, dar avionul cu Charlie la bord este aruncat în aer. Tye află că echipajul ar fi fost format din 4 oameni dar mecanicul Şal nu venise la lucru şi nici nu fusese de găsit. Toţi trei îşi dau seama că scurgerile de informaţii sunt mari, că Scorpio avea oameni la vârfurile serviciilor.
   Reţeaua ”Scorpio” fusese fondată de doi tipi, Marte şi Neptun, parteneri, care puseseră bazele unei reţele formată din oameni aflaţi în posturi cheie, pe care-i racolaseră prin şantaj sau cu bani.

   Marte pe care Bajaratt îl ştia de “îl padrone” se retrăsese, fiind bătrân şi bolnav, pe insula. O insula mică care nu apărea pe harta Caraibelor şi era şi foarte bine camuflată şi păzită. La acel moment, Bajaratt urmărind o echipă a Mossad-ului, care voia să ucidă un erou palestinian (pe cel care-i va deveni apoi soţ), fusese rănită foarte grav în Grecia. Era absolut necesară o intervenţie chirurgicală, dar nimeni, din lumea civilizată, n-ar fi tratat o teroristă fără să alerteze autorităţile. I se cere ajutorul lui îl padrone, care mai colaborase cu cei din Valea Baaka şi câştigase sume importante. Dar totul are o răsplată…

   Bajaratt este dusă pe insulă, unde îl padrone avea un mic spital şi unde fusese deja adus un mic grup de chirurgi din Miami. Când ea începuse să se simtă mai bine, deşi reticenţi la început, cei doi ajung să se împrietenească, el numind-o ”fiica mea spirituală” şi hotărât s-o ajute în continuare în orice mod putea.
   Organizaţia “Scorpio” avea 25 de membrii, cinci dintre ei fiind conducătorii, o organizaţie ermetică, cu coduri, modalităţi de pază, care folosea asasini ai mafiei şi mai ales o organizaţie unde dorinţele lui “Scorpio 1”-îl padrone erau litera de lege. Îl padrone este chiar mândru s-o ajute cu ultima ei misiune:

“-O să-mi permiţi să continui, padrone, nu-i aşa?
_-Sigur că da, fata mea, dar numai cu ajutorul meu. Uciderea unor astfel de oameni…lumea întreagă o să fie înfricoşată şi cuprinsă de panică. Va fi ultima noastră realizare înainte de a muri.”

   În organizaţie, între cei mari, mai erau: Van Nostrund (Neptun), un foarte cunoscut şi apreciat om de afaceri, despre care toată lumea credea că e un patriot, un şef de le emigrări, secretara directorului CIA, generalul Meyers, mare erou de război, şi mulţi alţii, toţi aflaţi în posturi cheie din administraţie sau din guvern. În sânul organizaţiei nu se puneau întrebări, nu se cereau lămuriri, se executa totul la ordinul lui Scorpio 1.
Şi-acum, piesa de rezistenţă, pionul care a pus în mişcare un mare plan, conceput ca un puzzle perfect: Bajaratt!.

   Din familie de basci, crescută într-un sătuc din Pirinei, asistase în timpul unui raid de represalii neautorizat, la uciderea brutală a părinţilor ei. Cei care cercetaseră arhivele satului au descoperit că pe ultimele pagini, cu un scris de copil, erau descrise scenele de lupta inclusiv decapitarea părinţilor ei, apoi cum copiii fuseseră părăsiţi acolo în munţi să moară. La final fetiţă semnase Amaya şi Bajaratt (care era de fapt numele sergentului care-i omorâse părinţii).
   Ea a luat conducerea grupului de copii şi i-a dus la adăpost, ocolind sau chiar omorând în cale soldaţi, punând capcane. Apoi şi-a continuat lupta, fidelă mesajului ”muerte a toda autoridad”
   În ultimii ani se căsătorise cu eroul palestinian, pe care-l salvase de Mossad, trăia în Valea Baaka, identificându-se cu cauza acestuia. Doar că el fusese omorât la Askelon, în ambuscadă şi noul lider dăduse public o declaraţie:

“Declaraţia spunea că armele israelienilor care-i uciseseră pe “răzbunătorii luptători pentru libertate” fuseseră fabricate în America, în Anglia şi în Franţa şi că poporul ale cărui pământuri fuseseră furate nu va uita niciodată “bestiile” care furnizaseră acele arme.”

   Aşa că Amaya Bajaratt, luându-şi că nume de război: ”Neiertătoarea” a transmis Marelui Consiliu al Văii Baaka că :
   “Ea şi camarazii ei s-au hotărât ca, indiferent cu ce preţ, să ia capetele celor patru mari bestii. Iar ea va fi trăznetul care va da semnalul.”
   “Atunci când cea mai rea dintre aceste bestii va cădea, dincolo de mare, celelalte trebuie să o urmeze cât mai repede.”

   Şi urmează o adevărată nebunie. Tye o reîntâlneşte pe Dominique, care dispare din nou, dar căutând-o şi punând cap la cap lucrurile îşi dă seama că de fapt este una şi aceeaşi cu Bajaratt. De fapt la ordinul ei sunt trimişi mafioţi să-l omoare, doar că el scapă şi află anumite lucruri.
    Tye şi camarazii lui îl găsesc pe “îl padrone”, dar Bajaratt plecase şi acesta se aruncă în aer cu casa lui cu tot. Totuşi Tye află că terorista avea cu ea un băiat de la docuri, un tânăr italian Nicolo, protejat şi amant în acelaşi timp.

   Apoi oamenii din jurul lui şi din calea lui Bajaratt încep să moară: Cooke, Ardisonne, mecanicii lui Tye, Stivens şi alţii de care teroristă nu mai avea nevoie, şi trebuiau să nu poată povesti nimic.
   Doar că soarta îşi face simţită prezenţa şi Nicolo se îndrăgosteşte de Angelina căreia vrea să-i spună adevărul. Bajaratt îl prezentase tuturor ca fiind tânărul baron Ravello, care voia să facă afaceri în state şi voia să-l cunoască pe preşedinte. Întâlnirea neprotocolară este fixată într-o seară. Atunci urma să fie “marele final”
Dar Tye nu se lasă, cu toate piedicile puse în cale de oamenii lui Scorpio, ajutat şi de seviciile din alte ţări el îşi va duce la capăt misiunea.

   Ce se va întâmpla? Va reuşi Tye să-l salveze pe preşedinte? Vor reuşi serviciile din alte ţări să-şi salveze liderii? Ce se va întâmplă cu Nicolo? Va fi prinsă Bajaratt?
   Sunt câteva întrebări la care veţi găsi răspuns citind cartea.

   Am să vă spun doar că nimic nu ar fi fost posibil fără a se miza pe slăbiciunile umane, pe dorinţa de putere şi mărire, pe un plan aparent perfect executat şi coordonat de o psihopată, de o fiinţă cameleonică pentru care “Muerte a la toda autoridad” însemna totul.
    Nimic nu conta în faţa dorinţei ei de răzbunare, nici dragostea, nici oamenii nici viaţa însăşi.

   În rest:
    “Dacă e vorba de câştigarea puterii internaţionale, atunci nici jocul, nici jucătorii nu mai sunt dispuşi să ţină seama de legi morale. În vreme ce forţele întunericului îşi măresc rândurile, îngerii salvatori îşi mobilizează trupele: dar cine este înger şi cine diavol în tot acest vârtej de lucruri schimbătoare şi decepţii?”

Cartea Iluzia scorpionilor de Robert Ludlum poate fi comandată de pe targulcartii.ro

by -
17

România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful  principiului naționalităților

Autori: Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc

Editura: Dacia

Anul apariției: 1983

Gen: Istorie, Non-ficțiune

Număr de pagini: 416

   Eliza Campus a fost unul dintre cei mai străluciți studenți ai savantului Nicolae Iorga, pasionată de istorie, care avea să ajungă conferențiar la Facultatea de Istorie din București și șef al sectorului de istorie universală din cadrul Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga”. Ea este autoarea mai multor lucrări de istorie, printre care ,,Înțelegerea balcanică”, ,,Din politica externă a României 1913-1947” și ,,Politica externă a României în perioada interbelică”.

   Viorica Moisuc (n. 1934) a fost, pe rând, profesor de istorie, cercetător științific al Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga”, cercetător științific principal al institutelor de Studii Istorice și Social-Politice, respectiv de Studii Sud-Est Europene. În prezent este profesor universitar, senator, membră în Comisia pentru drepturile omului.

  La rândul lor, Constantin Botoran și Ion Calafeteanu sunt doi istorici români admirabili, ce s-au remarcat printr-o contribuție importantă adusă istoriografiei române și europene.

   Primul Război Mondial a reprezentat o conflagrație de proporții impresionante, în care au murit mii de oameni, dar, mai important decât atât, a marcat o evoluție politică și socială esențială pentru apariția și dezvoltarea Europei de astăzi. Imperiile multinaționale s-au dezmembrat, au dispărut de pe harta politică a bătrânului continent, lăsând în urma un număr remarcabil de state naționale, independente.

   Principiul autodeterminării, propus de Wilson, dar și politica susținută la Conferința de Pace de la Paris au influențat, în mod direct, destinul României, fărâmițate până la acel moment de intemperiile istoriei. În condițiile în care perioada Primului Război Mondial mă pasionează în  mod special, datorită schimbărilor pe care le-a determinat, am decis să citesc și să studiez lucrarea de față, rezultatul muncii de cercetare asiduă depuse de patru mari istorici români.

   Cartea are în vedere plasarea României în contextul internațional al Primului Război Mondial, dar și în planul întocmit în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Pe parcursul celor 6 mari capitole avem ocazia să înțelegem cât mai bine subiectul abordat, să ne conturăm o imagine de ansamblu cât mai apropiată de adevăr, de ceea ce s-a întâmplat în acei ani tulburi și, deopotrivă, glorioși ai națiunii române.

   Primul capitol aduce în prim-plan niște considerații asupra chestiunii principiului naționalităților până la izbucnirea conflagrației mondiale. Următoarele trei capitole prezintă anii Primului Război Mondial. Anii de neutralitate (1914-1916)  au fost marcați de numeroase tratative ale României cu Marile Puteri, în timp ce în țară luaseră naștere două curente de propagandă distincte, proantantă și germanofil. În cele din urmă, România s-a alăturat Antantei (Franța, Anglia, Rusia și Italia), declarând război Austro-Ungariei.

   Perioada 1916-1918 a reprezentat, fără doar și poate, un efort neîncetat al națiunii române, din punct de vedere economic-financiar, militar, diplomatic. Indiferent de clasa socială, de statutul social, toți românii au avut de suferit, au îndurat lipsuri, au înfruntat necruțătorul război, purtând în suflet speranța victoriei puterilor aliate și, implicit, a unificării provinciilor aflate sub jug străin cu patria-mamă.

   Din fericire, sfârșitul războiului a surprins România în tabăra învingătorilor, de partea Antantei. În anul 1918 s-a realizat mult așteptata unire cu provinciile înstrăinate: Basarabia (27 martie), Bucovina (28 noiembrie) și Transilvania (1 decembrie). Însă greul de abia acum începea.

   Capitolele 5 și 6 prezintă misiunea diplomatică a României în vederea recunoașterii internaționale a Marii Uniri, dar și modul în care s-a desfășurat Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Principiul naționalităților, diplomații iscusiți și alți factori au fost în favoarea reîntregirii națiunii române.

   În condițiile în care în anul 2018, aniversăm centenarul Marii Uniri consider că este necesar, mai mult decât oricând, să ne documentăm, să ne amintim de acest eveniment esențial pentru existența României pe care o cunoaștem astăzi. Cartea celor 4 istorici români oferă o perspectivă amănunțită asupra uneia din cele fascinante și complicate perioade din istoria României Moderne.

   Dacă aveți șansa să citiți cartea de față sau orice alt titlu ce poartă semnătura unuia dintre acești istorici, vă recomand să nu o ratați! Chiar dacă nu sunteți, în mod deosebit, pasionați de lecturile cu caracter istoric, cred că este aproape obligatoriu să descoperim și să prețuim istoria națională a patriei noastre.

        La mulți ani România!  

Cartea România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920) poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Ducele de Castle.Tratatul de pace, de Alina Cosma-pre/recenzie-Continuarea romanului „Fiica regelui”

Editura: Primus

Data apariţiei: 29 octombrie 2017

Nr. de pagini: 192

Gen: roman de dragoste (de epoca); historical romance; fantasy-romance

 Seria Ducele de Castle: 1. Fiica regelui; 2. Tratatul de pace

 

Eternele povești de iubire se nasc din chinurile sfâșietoare ale dragostei.

Încotro se îndreaptă povestea lui Alexandru și a lui Miriam?

Pe când toți îl considerau nebun, singura care mai credea în el era ea!

Ajunsă pe tron, Miriam luptă să-și salveze poporul. Însă ea va fi nevoită să-și salveze și căsnicia și, mai ales, să vindece inima rănită a lui Alexandru. În încercarea disperată de a aduce pacea, regina cade în mâinile celui care îi omorâse tatăl, iar Alexandru este condamnat pentru uciderea regelui Teodor.

Într-o lume în care prejudecățile conduc societatea, va reuși Miriam să se facă ascultată la masa tratativelor? Va reuși regina să-și salveze țara și regele?

    În urmă un cu an, pe vremea când  eram foarte dornică să citesc cât mai multe lucrări scrise de autori români contemporani, am dat din întâmplare peste “Fiica regelui”, primul volum din seria “Ducele de Castle”.  E drept că mă lăsasem vrăjită de descrierea cărții, dar avusesem și câteva temeri că nu va fi pe placul meu, având în vedere că nu mai auzisem până atunci de  autoarea Alina Cosma. Însă, spre marea mea bucurie, am descoperit o poveste de dragoste (nici acum nu știu unde să o încadrez – historical romance sau fantasy-romance, de epocă) înduioșătoare, un stil de scriere simplu și delicat, cu fraze scurte, fără descrieri ample, cu foarte mult dialog, o acțiune alertă de nici nu-ți vine să crezi că se pot întâmpla atâtea evenimente în nici 200 de pagini (cartea are scrisul mai mărunt ) și doi protagoniști – Miriam și Alexandru, care dau un plus de savoare datorită disputelor din ei (mai tot timpul se provoacă unul pe celălalt ). Finalul m-a lăsat cu zâmbetul pe buze și, sinceră să fiu, am crezut că nu își va mai face apariția o continuarea. În plus, povestea se terminase atât de frumos, încât nu mai doream să se schimbe ceva între cei doi îndrăgostiți. M-am înșelat în ambele privințe!

  Mare mi-a fost bucuria, când  autoarea și-a exprimat dorința să-mi ofere în dar volumul doi  –“ Tratatul de  pace”, fapt pentru care îi mulțumesc din suflet!

   Așa că, în ciuda faptului că lansarea va avea loc pe 29 octombrie, eu știu deja ce s-a mai întâmplat cu perechea pe care am ajuns să o îndrăgesc atât de mult!

   Dacă în primul volum, povestea a avut o doză  mare de  romantism, cu multe replici ironice (ceva caracteristic tinerilor îndrăgostiți care încep să-și dea târcoale), în volumul doi – “Tratatul de pace” am constatat că povestea s-a transformat într-un roman de aventuri în toată regula, al cărui conținut  abundă de peripeții, răsturnări de situație, suspans și… dueluri.

   Și de această dată avem parte de intrigi, trădări, stări de gelozie, momente de pasiune, aventuri pline de neprevăzut, dar toate au fost parcă în doză dublă. În plus, acțiunea mi s-a părut și mai interesantă. Schimbarea de comportament pe care am remarcat-o la Alexandru mi-a stârnit o serie de trăiri emoționale. Trebuie să recunosc că de multe ori m-a enervat modul lui de gândire, greșelile pe care le-a comis, și parcă nu-mi venea să cred că se poate comporta atât de josnic cu ființa pe care o iubea cel mai mult pe lume. I-am înțeles motivul, temerile, dar tot m-am simțit afectată. De asemenea, m-a durut sufletul să vad o Miriam înlăcrimată, geloasă, suspicioasă. Bine măcar că anumite evenimente au reușit să o mobilizeze la timp, redevenind tânăra pe care o știam – curajoasă, cutezătoare, sfidătoare, încăpățânată.

   Înainte să trec la prezentarea romanului de față, am să menționez, foarte pe scurt, evenimentele din primul volum-“Fiica regelui”, pentru a fi de folos celor care nu știu deloc despre ce este vorba în seria Ducele de Castle.

   La începutul secolului al XV-lea, Regatul Lycaste era zdruncinat de lupte interne. Asasinarea regelui Ferdinand și inscăunarea fiului acestuia ca rege a dus la accentuarea instabilităţii politice și administrative. Alexandru, comandantul gărzii regale, fiind  trimis de actualul rege să aresteze pe o femeie care și-a otrăvit soțul, găsește o tânără închisă în temnița castelului și, fără să știe cine este ea de fapt, decide să o ia sub protecția lui. În curând descoperă că Miriam este fiica ilegitimă a fostului rege, rezultatul unei iubiri interzise, și sora actualului rege, Eduard. Atunci când acesta din urmă află de existența ei, ordonă să fie asasinată, dar Alexandru reușește să fugă cu fata în regatul Claire, la rudele lui, ajungând astfel sub protecția casei de Castle. Însă planurile le sunt date peste cap de vestea că regele a murit de ftizie și, cum nu avea moștenitori, Cancelarul și nobilii au decis să o aducă pe tron pe Miriam. Între timp, între cei doi tineri se naște o dragoste interzisă, având în vedere că vin din lumi pe cât de diferite, pe tot atât de rigide- ea, o prințesă care trebuie să se căsătorească numai cu un bărbat de același rang, el – un comandant de oști care abia de curând și-a recâștigat titlul nobiliar de Duce de Castle. Împreună își vor înfrunta destinele  și își vor găsi fericirea într-o societate dominată de reguli nemiloase.

 

   Acțiunea din volumul al doilea – “Tratatul de pace”, începe în forță, cu un moment dramatic petrecut la curtea Reginei Miriam și a regelui Alexandru. Tânăra regină mai avea o lună până să dea naștere moștenitorului, dar soarta a decis altceva. Au apucat-o durerile mai devreme, dar anumite complicații pot face ca ea să moară la naștere. Iar Alexandru  trece prin niște clipe groaznice.

Văzuse mult sânge pe câmpurile de luptă, dar de data aceasta i se făcu rău, totul se învârtea în jurul lui. Se întoarse cu spatele la doctor.

    – Doamne, o rupe toată; șopti el ștergându-și sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii. Apoi îi șterse fruntea și ei.

   – Iubita mea, îi șopti el la ureche, trebuie să reziști! Am atâta nevoie de tine!

În clipa următoare fața ei se crispă din nou. Nu mai avea putere să scoată vreun sunet. El strânse pumnii, îl durea pieptul.

  – Doamne, ce am făcut?! pufni el cu lacrimi în ochi.”

   Până la urmă, au supraviețuit atât mama, cât și copilul, dar Alexandru este  mult prea zdruncinat, așa că în următoarele luni încercă să stea cât mai departe de ei. De fiecare dată când o vede pe Miriam, retrăieste din nou clipele acelea când a fost sigur că o pierde. În plus, suferința lui este dublată de vinovăție, iar temerile sale au rădăcini în trecut (mama lui s-a stins la câteva zile după ce l-a născut, tot din cauza unor complicații). Tot acest tăvălug emoțional îl transformă într-un bărbat dur, rece, distant, neatent, așa că în scurt timp, tot mai multe voci cer să fie declarat nebun și înlăturat de la putere. Miriam este singura care mai crede în el și va încerca să-și salveze căsnicia. Dar atunci când o zărește în castel pe Magdalena, femeia care deține un bordel și care în trecut îi aducea fete lui Alexandru, devine suspicioasă, fiind ferm convinsă că el o înșeală, așa că preferă să părăsească palatul regal, decisă fiind că de acum înainte să țină ședințele de Consiliu în altă parte.

Urmă coridorul lung mărginit de statuiete de marmură și ajunse în spațiul larg în care dădeau alte trei coridoare. La un moment dat observă o femeie trecută de prima tinerețe, care îi atrase atenția. O recunoscuse, era însoțită de o tânără și se apropiau. Simți că i se strânge inima, veneau dinspre dormitorul lui. Se ascunse după un colț, urmărind cum cele două femei se îndepărtau. I se făcuse greață, inspiră adânc, cu speranța să-și revină. Apoi apărură lacrimile, îi tremurau și mâinile. Se sprijini de perete și se rugă să nu apară nimeni.”

 “Îi era greu să accepte faptul că avea o altă femeie, chiar dacă o părăsise de câteva luni. Dar avuse încredere oarbă în el, iar ea îi oferise totul.”

 Dar și Magdalena este revoltată de purtarea lui și încearcă să-l facă să se întoarcă la familia lui.

“ – Știu că ai nevoie de o femeie.

   – De unde știi?

   – Ascultă, Alexandru, îți vreau binele! Nu îmi vorbi de parcă nu te-aș cunoaște! Știu că îți lipsește. Sunt convinsă că și dacă ți-aș alege cea mai frumoasă fată pe care o am, tu ai vrea doar una. Ceea ce cauți tu nu găsești aici și nici în băutură, ci la tine acasă!

   – Tu ai spus, uneori am și eu nevoie de o femeie! “

   Cât despre actualul Cancelar, unchiul lui Alexandru, nici nu mai știe ce facă pentru ca lucrurile să revină pe un făgaș normal.

Trebuia să merg la naiba! Ești un nebun înfumurat care ai fi în stare să dai foc întregii țări! Te comporți ca un tiran! De ce nu pleci naibii, dacă nu suporți pe nimeni în jurul tău?! Îmi cer iertare! Vrei să te vezi doar cu femeia aceea, Magdalena!

  Alexandru se încruntă.

 – I-ai spus de ea?

 – Cui?

 – Reginei!

 – Nici măcar numele nu ești în stare să i-l pronunți!

 – Este regină! Nu ar trebui săi te adresezi pe nume!

 – Pentru mine în primul rând este Miriam, apoi regina! Iar pentru tine este un nimeni!

 Nici regină, nici soție, nici măcar mama fiului tău!”

   Între timp, în regat au început să apară tot felul de probleme politice și administrative. Iar cel mai mare pericol vine din sud- sunt atacați la graniță de cei din Regatul Meath. Însă în loc să încerce un tratat de pace cu Regele Teodor, Alexandru cere ajutor regatului Claire și declară război.

“- Noaptea trecută am fost atacați la granița de sud. Au reușit să pătrundă în țară. Au fost atacate și distruse mai multe sate. Avem mulți morți și răniți între oamenii de rând. Vom trimite cereri de sprijin aliaților noștri și vom declara război Regatului Meath!”

   Regina Miriam este conștientă de faptul că oamenii nu sunt pregătiti de război, cu sărăcia pe care o aveau în tară, așa că ia decizia să vorbească cu regele Teodor ca să vadă ce intenții are acesta. Fără știrea soțului ei, se va strecura în Regatul Meath, dându-se drept un sol din partea Regatului Lycaste, însă planul îi este dejucat și astfel ajunge în mâinile dușmanului, iar singurul care o mai poate salva este Alexandru.

Ostașii erau epuizați, flămânzi, dar de când regele și comandantul lor de o viață li se alăturase, totul era mai ușor de suportat. Își urmau regele necondiționat și luptau cu dăruire totală.

  Se iveau zorile. Un ostaș intră în cort cu un răvaș.

 – Un sol din partea regelui Teodor a lăsat asta pentru Măria Ta! Ostașul îi întinse bucata de hârtie.

 – Nu a așteptat răspuns? întrebă Alexandru încruntat.

 „Solul Regatului Lycaste se află în grija mea. Dacă dorești să o recuperezi pe domnița cu părul de aur, va trebui să-ți trimiți comandantul personal! Regele Teodor”

   Se va negocia până la urmă tratatul de pace? Și dacă da, ce va vrea regele Teodor în schimbul păcii? Va reuși Miriam să îl învingă în duel pe acesta? Cum de a ajuns Alexandru să fie condamnat pentru uciderea regelui Teodor?  Ce se va întâmplă mai departe cu cei doi soți?

   Multe evenimente au loc în continuare, dar vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă mai departe. Sper că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul.

Mulțumesc din suflet autoarei Alina Cosma pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

 

 

Eileen, de Ottessa Moshfegh-recenzie

Traducere: Irina Bandrabur/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţie: Buzz Books

An apariţie: 2017

Număr pagini: 220

    Ce s-ar întâmpla dacă nu am mai putea vedea niciodată lumina de la capătul tunelului și am trăi într-o oarecare letargie, într-un labirint care revine de fiecare dată cu o imagine și mai întunecată a ceea ce reprezintă viața? Am vedea-o ca fiind fără de culoare, poate chiar fără de  noimă. Totul în jurul nostru s-ar mișca mai puțin: noi oameni s-ar naște, iar alții ar muri, am avea prieteni, alteori dușmani, am vedea albul știind că undeva este negrul, optimismul nu ar exista, poate doar o balanță între ceea ce este oportun și ceea ce merită lăsat în urmă. Într-o asemenea lume, mulți nu ar putea rezista și ar dori o schimbare, materializată în…plecare, scăpare din cunoscut și îmbrățișarea necunoscutului…

  Ottessa Moshfegh este o autoare americană născută în Boston, Massachusetts. Moshfegh scrie frecvent pentru Paris Review, în care i-au apărut șase povestiri începând din 2012. În 2014 a publicat o nuvelă, ”McGlue”, iar în 2015, romanul ”Eileen”. Cartea s-a bucurat de recenzii favorabile, iar în 2016 a fost nominalizată la Man Booker Prize și a primit PEN/Hemingway Award. În 2017 i-a apărut o colecție de povestiri intitulată ”Homesick for Another World”. În plus, Washington Post a publicat despre volum că ””Eileen” este un roman remarcabil, întunecat și surprinzător, pe alocuri dezagreabil și uneori hilar. Naratoarea cărții e una dintre cele mai ciudate, mai debusolante și mai jalnice inadaptate pe care le-am întâlnit în ficțiune – și totuși, în felul ei inimitabil, adorabilă. Credeți-mă, n-ați citit niciodată nimic care să se compare cu ”Eileen””.

   Volumul se deschide cu un reper temporal, anume anul 1964. Ulterior ne este prezentat personajul principal, eponim al lucrării și anume, Eileen ”arătam ca o fată pe care te-ai aștepta să o vezi într-un autobuz citind o carte legată în pânză, luată de la bibliotecă…eram slabă, cu o siluetă colțuroasă, aveam mișcările smucite și temătoare, ținuta, țeapănă. Fața mi-era plină de mici cicatrice de la acnee…dacă aș fi purtat ochelari, aș fi putut trece drept inteligentă, dar eram prea pripită ca să fiu cu adevărat inteligentă”. Aceasta are 24 de ani, stă împreună cu tatăl său într-un orășel uitat de timp, urbea X, și lucrează la un centru educativ pentru minorii care au săvârșit infracțiuni. Viața sa nu este una dintre cele mai spectaculoase, de fapt pot afirma că este una dintre cele mai monotone: are grijă de tatăl ei, îi cumpără gin pentru a-și îneca amarul, se ceartă cu acesta și ia seama să nu îl lase prea mult cu mâinile pe un pistol, merge la muncă, unde își pune masca indiferenței totale, îi urmărește pe unii dintre colegii de serviciu până acasă și își imaginează o relație cu aceștia. Nu mai spun că adoarme la volan, provoacă un accident și se scuză polițistului. Eileen doarme în majoritatea timpului, nu face mâncare ori curățenie. De aceea casa arată ca o dărăpănătură, iar frigul stă să  te-mpresoare.

   Cartea are propriul ritm care se mai aruncă uneori pe note mai stridente, mai cu seamă atunci când protagonista simte că nu mai poate și că e timpul să se elibereze prin părăsirea a tot și toate câte le cunoaște. Nu poate, însă fiindcă simte că ar trebui să își ajute tatăl. Mama tinerei murise, Eileen renunțase la facultate ca să o îngrijească. Acum nu mai avea prea multe, prieteni nu, mama nu, tată da în momentele de luciditate și când nu îi spunea că e urâtă ori bună de nimic.

 O fată cam ghinionistă… Ei bine, norocul îi va surâde, dar cu două tăișuri: o  întâlnește pe Rebeca, noul consultant din cadrul centrului. Începe să vorbească cu aceasta, e curioasă cu privire la tot ceea ce face, spune, mănâncă. Mai mult decât atât, devine geloasă pe cei care intră în contact cu tânăra. Acestea reflectă, în fond, necesitatea lui Eileen de a avea o prietenă, de a discuta și cu o altă persoană decât tatăl ei, Zis și făcut. Fetele ies de mai multe ori în oraș. Rebeca este o fire deschisă și nonconformistă. Putem spune că opusurile s-au regăsit. Totuși aceste momente scurte de fericire au un punct culminat. De Crăciun Rebeca o invită pe Eileen acasă la ea, o servește cu vin și sandvișuri, iar la final…îi spune că aceea nu este casa ei, ci a mamei băiețelului arestat, care dezvăluise că își ucisese tatăl fiindcă cel de pe urmă îl viola. Tânăra a simțit că trebuie să  îi facă cumva dreptate micuțului. De aceea s-a postat în fața ușii femeii, a luat-o cu vorba, iar mai apoi a legat-o fedeleș. Rebeca îi cere ajutorul lui Eileen…Oare povestea se va sonda cu…închisoarea pentru cele două sau cu libertatea mult dorită? Rămâne de citit…

 Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniscient și omniprezent. Ceea ce m-a atras este modul în care gândește Eileen: toate sunt percepute, sunt arătate prin ochii și cuvintele protagonistei. Ea acceptă viața pe care o are, luptă contra intemperiilor și își dorește să aibă prieteni alături, poate și un tată mai iubitor. De aceea, o va sprijini pe Rebeca, Rebeca cea care i-a arătat unei fete ceva ce mama ar fi trebuit: grijă față de ea, vorbe. Acest roman arată latura neagră a zidului de piatră. Cu toate acestea, negrul poate fi amestecat cu alb până ce…se transformă.

Lectură plăcută!

Cartea Eileen, de Ottessa Moshfegh poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto> Pinterest

%d bloggers like this: