Recenzii

"Te iubesc. Nu mi-ar păsa nici dacă tată ţi-ar fi diavolul în persoană. Aş fi în stare să te las să-mi înfigi un pumnal în inimă şi tot m-aş stinge iubindu-te, pînă la ultima mea suflare."

  Vreau să fiu soţia ta, de Lisa Kleypas-recenzie

Titlul original: Marrying Winterborne

Nr. pagini: 367

Editura Miron

Traducere: Gabriela Anca Marin

Anul: 2017

Gen: Historical romance, Romance

Seria The Ravenels: 1. Frumos şi cu inima de gheaţă (Cold-Hearted Rake), 2. Vreau să fiu soţia ta (Marrying Winterborne), 3. Devil in Spring, 4. Hello Stranger 

    Prinşi într-un cerc vicios în care totul se învârte în jurul rangului şi banilor, a fi fericit alături de soţia pe care o alegi este ceva atât de rar încât nici nu pare să conteze. Helen și Rhys par să sfideze regulile și să demonstreze că sunt și excepții, iar ei se vor strădui să fie diferiți, să lupte pentru un astfel de mariaj.

Un magnat lipsit de scrupule
O frumusețe retrasă

   Vreau să fiu soţia ta de Lisa Kleypas-un rău necesar cu personaje hotărâte care ştiu din start ce vor: o căsnicie, un statut în societate şi dacă se poate un strop de fericire. Dacă vi se pare desuet, vă asigur că nu este, cartea nu rămâne platonică şi nici nu se termină înainte de a ne bucura de subiectul în sine. Iniţial m-am speriat, credeam că după acceptul ei legat de căsătorie va știrbi din farmec, acţiunea va rămâne suspendată în aer fără să descopăr prea multe despre magnatul Winterborne, dar m-am înșelat.

    Mi-a plăcut atât de mult această carte încât am simţit cum se scurge fiecare picătură şi la final părea că nu este suficient. Deşi am terminat-o acum ceva timp, încă nu pot să-mi revin, mai vreau încă o doză de pasiune, mai vreau puţin din povestea celor doi.

    Efectiv am fost fascinată din primul volum al seriei Ravenel. În loc să îl apreciez pe Devon din Frumos și cu inima de gheață, am preferat să mă axez strict pe misteriosul Winterborne, iar acum după ce i-am descoperit secretele, mă gândesc că n-ar strica să profit la maxim şi de The Devil in Spring.

   Finalul volumului anterior ne-a lăsat în aer și a creat suspans pentru că Helen Ravenel și-a schimbat atitudinea. Atracția palpabilă, dorința ei de a-l ajuta pe Rhys Winterborne să se refacă după accident a creat o legătură care părea să prindă contur. El o dorea din motive egoiste, dar i se părea imposibil, însă Helen se temea de gândurile ei: l-ar fi vrut de soț și nu știa cum să reacționeze, cum să-l cucerească. Refuzul indirect de a rupe logodna și reacția de final când realizează că a luat decizia nepotrivită, întoarce acțiunea volumului doi la 180 grade.

    Vizita neprevăzută la magazinul Winterborne aproape că îl șochează pe Rhys, nici nu știe ce dorește lady Helen, dar își va da seama curând că ea acceptă să-i fie soție cu orice preț. Obișnuit să plătească pentru fiecare serviciu, tratează totul ca pe o afacere și îi pune la dispoziție cât mai multe: cel mai frumos inel, cele mai alese cadouri, dar nu omite esențialul: se asigură că are acceptul ei și o va dezonora pentru a înlătura orice îndoială a vărului ei, Devon Ravenel legat de consimțirea căsătoriei.

EL are posibilitatea de a-i pune lumea la picioare, iar EA ar putea fi visul lui transformat în realitate

   Dacă până în acel moment aveau îndoieli asupra relației lor, după consumarea acesteia cei doi conștientizează că nu au cale de întors, resimt chimia și abia așteaptă să fie împreună zi de zi, noapte de noapte.

   O serie de întâmplări nefericite le va amâna căsătoria și va pune la încercare încrederea, afecțiunea și mai ales stima de sine. Helen face parte dintr-o familie cu rang, dar crescuse cu convingerea că trebuie să-și tempereze comportamentul și să lase surorile să se exteriorizeze. Timiditatea ei este adorabilă, dar viitorul ei soț este dispus să o ajute să își exprime dorințele și să îi facă loc în viața lui austeră.

Helen,

Mă întrebi dacă regret logodna noastră.

Nu. Regret însă fiecare minut în care nu eşti cu mine. Şi fiecare pas care nu te aduce mai aproape de mine.

În fiecare seară, ultimul meu gînd înainte de culcare este că ar trebui să fii în braţele mele. Nu-mi găsesc pacea în patul meu cel gol şi adorm cu tine în gînd, abia la ivirea zorilor.

Dacă aş avea acest drept, ţi-aş interzice să mai pleci oriunde fără mine. Nu din egoism, ci pentru că, fără tine, parcă aş trăi fără să pot respira.

Gîndeşte-te la asta, cariad. Îmi eşti la fel de necesară ca respiraţia. Iar mie nu-mi mai râmîne decît să număr zilele pînă cînd mi-o voi recăpăta de la tine, sărut după sărut.

Winterborne”

    Rhys Winterborne la origini era un galez încăpățânat, obișnuit de mic să muncească pentru a câștiga propriul trai. Inteligența și perseverența îl ajutase să construiască un imperiu în sufletul Londrei, un magazin care funcționa precum un furnicar cu tot ce aveau nevoie cei mai pretențioși cumpărători pentru propria locuință. Ambiția și spiritul competitiv îl forțase să trateze orice obstacol întâlnit ca pe o provocare profitabilă. Helen este tot ce își putea dori vreodată, inițial crede că ar putea să-l ajute în ierarhia socială, dar pe parcurs își va da seama că ea se transformă în ceva vital sufletului său și chiar nu știe cum să reacționeze.

   Un accident nefericit aproape că îl va ucide pe Rhys, dar are noroc cu Garrett Gibson, o femeie doctor care trecea din întâmplare pe strada cu clădirea prăbușită. Talentul lui de a vedea potențial în oameni și profesionalismul acestei femei, îl va determina să o angajeze pentru a ajuta proprii salariați. Chiar dacă este dur, distant și practic, acordă o atenție deosebită celor din jur care muncesc pentru propriul lui imperiu, ceea ce-l face respectat.

   Suspansul va crește și le va da bătăi de cap pentru că emoțiile au un rol important. Familia lui Helen va înțelege că este îndrăgostită și va accepta căsătoria, dar descoperirea unor scrisori rătăcite, scrise de Jane, lady Trenear-mama ei decedată, pe când se afla la Eversby Priory, o va pune în impas. Se simte distrusă când află că aventura mamei sale cu un bărbat necunoscut îl va îndepărta pe Rhys atunci când va înțelege că nu are rang social, motivul adevărat pentru care credea că de fapt se căsătorea cu ea. În scurt timp i se va confirma că pierderea lui este iminentă pentru că tatăl ei este dușmanul acestuia de moarte.

    Helen nu poate lupta cu morile de vânt atunci când se va declanșa nebunia, va fi manipulată, șantajată de propriul părinte și foarte nefericită. Ceea ce nu știe este că Rhys Winterborne este dur precum o stâncă și șansele de a-l pierde sunt minuscule.

   

“Te iubesc. Nu mi-ar păsa nici dacă tată ţi-ar fi diavolul în persoană. Aş fi în stare să te las să-mi înfigi un pumnal în inimă şi tot m-aş stinge iubindu-te, pînă la ultima mea suflare.”

   Acest bărbat a fost vitregit de soartă, discriminat pentru propriile origini, dar a muncit pe brânci şi a demonstrat că siguranţa financiară nu a picat din cer. Prin perseverenţa şi respectul cuvenit a reuşit să ofere o şansă inclusiv celor mai puţin norocoşi. Este orgolios şi nu vrea să arate, însă are nevoie de cineva care să îl completeze și să-i arate ce înseamnă cu adevărat fericirea. Declaraţiile lui par mult mai frumoase decât suntem obişnuiţi, dar pentru Helen va face imposibilul posibil pentru a-i demonstra că este tot ce și-ar putea dori în această viață. Ea este floarea de orhidee care îi va schimba destinul şi se va simţi onorat să o privească zi de zi cum i se schimbă coloritul.

    Dacă ați citit primul volum și v-a plăcut, atunci urmați-vă instinctul și continuați seria. Vreau sa fiu soţia ta de Lisa Kleypas este o carte îmbietoare, romantică, amuzantă si cu o doză consistentă de pasiune. Chiar dacă următoarele titluri din serie sunt în curs de apariție, autoarea nu ne va dezamăgi. Volumul trei-The Devil in Spring va fi despre Lady Pandora Ravenel şi Gabriel, Lord St. Vincent. Presimt că va fi o poveste memorabilă, precum în cartea Diavolul în iarnă. Oare roata se întoarce? Hmm, vom vedea.

Cartea Vreau să fiu soția ta de Lisa Kleypas a fost oferită pentru recenzie de către Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant 

 Sursă imagine: pinterest.com

“Singura cale de a ucide umbrele e să aprinzi toate luminile.”  

Femei periculoase vol. 2, de George R.R. Martin & Gardner Dozois

 

Editura Nemira
Colecţia Nautilus
Data apariţiei 2017
Titlul original: Dangerous Women
Traducător: Filip Columbeanu şi Ruxandra Toma
Număr de pagini: 512

   Vă spuneam în cronica de întâmpinare a primului volum Femei periculoase, cât de bune consider colecţiile de povestiri gestionate de George Martin. Cele scrise de el – excelente de la un capăt la altul; cele pe care le selectează – numai una şi una, încununate mereu în final de antologie cu o creaţie proprie.

   Chiar dacă Gardner Dozois este editorul profesionist, hiper-specializat şi de renume dintre cei doi, eu ca răsfoitor şi de antologii realizate doar de Dozois, afirm din nou cu toată convingerea că numai implicarea lui Martin în Războinicii, Străzi întunecate şi Femei periculoase, face din aceste volume, unele dintre superlativele genului. Cele încropite doar de premiatul specialist, fiind la fel de pline de buruieni de necitit ca orice alte adunături literare care au creat reputaţia generală rea a antologiilor. Ideea că e imposibil să le parcurgi povestire cu povestire, trebuie mereu să fii pregătit să faci saltul salvator când constaţi că ai nimerit într-o fundătură şi să speri că următoarea mini-istorisire nu a fost adăugată la fel de neinspirat în tomul cu pricina, astfel încât te va plictisi mai puţin.

   Nimic din senzația asta când deschizi o antologie pe care şi-a pus pecetea George R.R. Martin. Povestirile sunt doar excelente şi foarte bune. Şi în Războinicii şi în Femei periculoase, ba chiar şi în Străzi întunecate, care primeşte o categorisire limitativă de urban fantasy, coeditorii au căutat să extindă aria de selecţie, culegând nu numai povestiri SF sau F, dar şi istorice, criminalistice ori psihologice.

  Colecția Femei periculoase, câştigătoare a World Fantasy Award for Best Anthology 2014, are o tematică mai ofertantă decât a oricărei alteia. Pentru că feminitatea poate fi primejdioasă într-o infinitate de feluri. De la atractivitate magnetică creatoare de obsesii, până la protecţia supremă asigurată celor dragi, în primul rând copiilor sub imperativul instinctului matern, ca iubitoare de pace obţinută prin luptă feroce dacă e nevoie… şi, da, câteodată, chiar ca pericol malefic căruia originea pasională îi accentuează maleficitatea.

 

Câteva cuvinte despre fiecare dintre povestirile cuprinse în cel de-al doilea volum:

 Al doilea arabesc, foarte încet, de Nancy Kress

Mini-bijuterie literară distopică.

   O bandă nomadă de indivizi hotărâţi să supravieţuiască cu orice preţ destrămării societăţii înaintează prin semi-pustietatea urbană post apocaliptică, cu atenţie belicoasă îndreptată împotriva altor bande asemănătoare cu a lor. Femeile sunt reduse la stadiul de șeptel, turmă de femele ale tribului, folosite pentru procreare şi recreere.

   Povestea este derulată din perspectiva unei moaşe bătrâne care ştie că poate urma banda doar atâta vreme cât reușește să ţină pasul cu ea şi să se dovedească utilă în îmbogăţirea ei cu noi membri, prin tratarea femeilor fecunde, care sunt cele mai protejate.

   În timpul unui popas de noapte printre ruinele Complexului Lincoln Centre din New York, ei îi revin unele amintiri din poveştile bunicii care a lucrat acolo, în timp ce tineri membri ai grupului, doi băieţi şi două fete, descoperă cu ochi naivi şi uimiţi înregistrări video şi cărţi despre balet.

   Atraşi de frumuseţea artei pe care o absorb cu toate simţurile retrezite, instinctual, ei sunt primii care realizează că supravieţuirea nu poate fi numai fizică şi că ea nu are nicio valoare dacă nu e însoţită şi de o trăire spirituală.

  Dar ce vor face când modalitatea pur practică, brută, de a îşi menține la cote maxime şansele de-a rămâne în viaţă intră în conflinct cu proaspăta lor spiritualizare prin artă? Vor mai putea să renunţe la frumuseţe?

Oraşul lui Lazăr, de Diana Rowland

“Nu are iadul destulă furie, cât femeia căreia i s-a batjocorit oraşul.”

  Un scurt thriller psihologic scris de o fostă poliţistă de patrulă, criminalist de teren şi medic legist. Profesionalism care i se simte în compoziție.

Poliţişti corupţi, criminali profitori şi cetăţeni care iau dreptatea în propriile mâini, într-un New Orleans rămas fără râul vital, pentru că Mississippi a fost deviat după revenirea dezastruoasă a uraganului Katrina. Acum oraşul trebuie să intre într-o nouă matcă şi o femeie simte că are ceva de spus în privinţa felului cum va arată aceasta, pentru că e şi oraşul ei.

 Pronunţarea Osândei, de S.M. Stirling 

  Din nou o lume post-apocaliptică, însă relativ paşnică, unde comunităţile rurale reîncep istoria cu noi tradiţii şi legi extrase din cele vechi. Dar atunci când are loc un viol sălbatic în colectivitatea incipientă, reîntoarcerea la violenţa dreaptă a pedepselor primordiale este inevitabilă.

Fecioarele, de Diana Gabaldon

Episod anterior, un prequel pentru celebra serie Outlander.

   Jamie Fraser tocmai a fost biciuit şi alungat din Scoţia. Cu rănile de pe spate încă sângerând şi supurând se vântură împreună cu camaradul lui credincios Ian prin Franţa, încercând să îşi câştige traiul angajat într-o trupă de mercenari. Aceştia, în lipsă momentană de războaie, sunt prinşi în tot felul de misiuni de protecţie, iar într-una dintre acestea Jamie şi Ian se trezesc că trebuie să păzească o tânăra evreică şi servitoarea ei pe drumul până la soţul care i-a fost ales şi unde o expediază unchiul său, împreună cu zestrea corespunzătoare.

 Iadul nu cunoaşte furia, de Sherrilyn Kenyon

Poveste horror tipică.

   Nişte tineri organizează o expediţie într-un loc blestemat de unde amerindienii au fost deportaţi cândva în istorie. S-a păstrat însă o legendă că acolo s-ar găsi o comoară, aşa că, hop, şi inconştienţii după ea, în pofida tuturor avertismentelor prietenei lor telepate, o fată cu sânge băştinaş. Ea simte prezenţa unui duh femeiesc străvechi şi foarte periculos, dar asemeni unei Cassandre moderne e ignorată total, până când primele atrocități încep să se întâmple. Un pic cam clișeic totul şi nu atât din cauza motivului clasic al Cassandrei, cât a nenumăratelor filme de groază asemănătoare.

 Numele fiarei, de Samuel Sykes

Istorisire mai mult psihologică decât science-fiction despre contactul inter-specii.

   O familie de colonişti umani, înarmaţi, nu se ştie de ce, doar cu un topor şi un cuţitaş sunt hăituiţi de nişte băştinaşi extratereştri care pot comunica cu ei dacă vor. Pe de o parte oamenii, tata, mama şi două fiice, pe de alta o femelă alienă care îşi învaţă puiul, tot femelă, să vâneze. Sau invers. Un mascul şi o femelă cu doi pui umani, şi două vânătorițe ce duc la capăt ritualul civilizaţiei lor. Depinde din ce punct de vedere priveşti scena dramatică. Şi cine consideră fiecare că e fiara.

Ingrijitoarele, de Pat Cadigan

  Două surori locuiesc împreună şi îşi îngrijesc mama internată într-un institut medical, una în calitate de voluntar, cealaltă vizitând-o bisăptămânal. Atmosfera din aia de: “Se întâmplă chestii dubioase în ospiciul ăsta!”

Minciuni spuse de mama, de Caroline Spector

   Povestire din ciclul Wild Cards, dintr- o lume populată cu super-eroi, în număr finit şi clasificaţi pe căprării. Adică nu poate face unul ce face celălalt. Well, cu excepţia celui care are puterea de a fura temporar specializarea fiecăruia.

   E tocmai ce se întâmplă la Festivalul de Mardi Gras din New Orleans. Mama-adoptivă care are super-puterea foarte folositoare de a crea balonaşe explozive, trebuie să îşi apere micuţa fetiţă-insectivoră-telepată de atacuri zombi în timpul unei parade alegorice. După cum se aştepta, nu prietena ei necromantă este de vină pentru acest mârşav atentat, ci cei care sunt în spatele hoţului de puteri, în cazul ăsta, al celei de a manipula zombii.

   Se impune o situaţie de ori noi, ori ei, când mama, fetiţa şi ghida reîmproprietărită a zombilor hotărăsc că trebuie să lămurească definitiv problema lor de securitate personală.

 Prinţesa şi Regina sau Negrii şi Verzii, de George R.R. Martin

Cronica oficială şi mult aşteptată de fani a întregii istorii de lupte pentru succesiune din Dansul Dragonilor.

  Cu două secole înainte de acţiunea din Cântec de gheaţă şi foc, Targaryenii şi dragonii lor scuipători de foc sunt stăpâni de necontestat peste Westeros. Dar când Regele Viserys I moare, lăsând ca moştenitoare desemnată verbal pe fiica sa Rhaenyra, ultima lui soţie, Regina Alicent, nu-i acceptă decizia, şi dintr-un amestec de sete de putere şi teamă de a nu-i fi masacraţi copiii pretendenți legal de către cealaltă spiță domnitoare, îl încoronează ca nou rege pe fiul ei, Aegon.

  Rhaenyra, aflată la Piatra Dragonului, unde se pregătea să nască, se încoronează şi ea regină şi porneşte războiul de revendicare a Tronului de Fier, tocmai din acea primă fortăreaţă Targaryen de la Dragonstone, asemeni strămoșilor ei care au cucerit călare pe dragoni Westerosul. Dar în faţa sa stau acum tot Targaryeni, care au fiecare dragonul său.

   Succesiuni sângeroase de confruntări terestre, navale şi aeriene, punctate cu trădări incredibile, schimbări ale taberelor în masă şi revolte populare, pornesc în avalanşă odată cu războiul cvil. Împărăţia Targaryen se transformă într-una de moarte şi foc, unde cele mai vânate trofee ale războiului de exterminare devin chiar dragonii.

 

    Mai mult decât o colecţie, mai mult decât o antologie, Femei periculoase 2 este o completare a culturii pop a fiecăruia dintre noi, cei îndrăgostiţi de seriile de cărţi şi serialele în desfășurare.

Surse foto> IMDb si Pinterest

 

Cartea Femei periculoase vol. 2, de George R.R. Martin & Gardner Dozois a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
9

Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout-recenzie

 

Titlul original: My Name Is Lucy Barton

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Nadine Vlădescu

Număr pagini: 205

Gen: literatură contemporană, dramă

Cotație Goodreads: 3,51

 

„- Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt.”

   În primul rând, vreau să felicit din toată inima editura Litera pentru forma în care își prezintă cărțile. Nu prea judec cărțile după copertă, de obicei mă interesează mai mult conținutul, însă cei de la Litera m-au surprins într-un mod foarte plăcut: coperta superbă, cu un format original și un design sugestiv, înfățișând imaginea frumoasei clădiri Chrysler din New York, văzută de la geamul camerei de spital a personajului (locul în care are loc cea mai mare parte a narațiunii), fiind surprins inclusiv detaliul perdelei de la fereastră; hârtia de foarte bună calitate, scrisul aerisit, ce odihnește ochiul, aroma de zmeură. Da, ați citit bine, aroma. Paginile sunt parfumate, iar prima mea recție în momentul în care am desigilat cartea a fost: „Sunt eu nebună sau cartea asta miroase a zmeură?”. O fi adevărată și prima parte, dar cu siguranță miroase a zmeură! Probabil pentru a se asorta rozului închis de pe copertă, roz-zmeură.

   Dar să trecem la conținut! Nu aș ști în ce categorie să încadrez această carte. Este povestea de viață a unei femei pe nume (ați ghicit!) Lucy Barton. O poveste despre greutățile vieții, copilărie, iubire, relația cu familia.

   Lucy este internată în spital, suferind o convalescență lungă în urma unei operații. Mama ei, pe care n-o văzuse de când se căsătorise, o vizitează. Rămâne cinci zile alături de fiica sa, în care au ocazia de a vorbi vrute și nevrute: despre unele rude, cunoștințe și poveștile lor de viață.

„Asta este o poveste despre iubire, tu știi asta. Asta este povestea unui bărbat care a fost torturat în fiecare zi a vieții sale pentru lucrurile pe care le-a făcut în război. Asta este povestea unei soții care a rămas alături de el, pentru că majoritatea soțiilor din acea generație asta au făcut, și ea vine în rezerva din spital a fiicei ei și vorbește în mod compulsiv despre cum căsniciile tuturor se duc de râpă; nici măcar nu știe asta, nici măcar nu știe că asta este ceea ce face. Asta este o poveste despre o mamă care-și iubește fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toții imperfect.”

   Acțiunea are loc în anii 1980, în epoca pre-Internet, înaintea tehnologiei dezvoltate, așa că tot ce pot face pentru a trece timpul mai repede în spital este să stea de vorbă una cu alta. Și totuși, observăm încă de pe atunci o tendință a oamenilor spre adicția de tehnologie, așa precară cum ni se pare acum, când suntem înconjurați de laptop-uri, telefoane inteligente, tablete și Internet:

„De fiecare dată când mi se spunea să mă plimb pe culoare ca să fac mișcare, împingând dispozitivul meu mic cu perfuzii, vedeam că majoritatea pacienților se uitau pur și simplu fix la televizoarele lor, și asta mă întrista foarte tare.”

„Mă gândesc la telefoanele mobile de-acum, la cât de repede putem comunica cu ajutorul lor. Îmi amintesc că, atunci când fetele erau mici, i-am spus lui William:

– Mi-aș dori să existe ceva ce am putea purta la încheietura mâinii, ca un telefon, și să putem vorbi unul cu celălalt și să știm tot timpul unde se află celălalt.”

   Toate discuțiile sunt un pretext pentru a releva relația dintre cele două femei, mamă și fiică. O relație ce a avut de suferit, o relație complexă, definită de sentimente contradictorii. O relație izvorâtă dintr-o viață plină de greutăți: Lucy a copilărit în sărăcie, alături de părinți, fratele și sora sa. Au locuit la început într-un garaj, apoi în casa fratelui bunicului.

„Să minți și să irosești mâncarea erau întotdeauna lucruri pentru care erai pedepsit. Altfel, din când în când și fără vreun avertisment, părinții mei – de obicei mama și întotdeauna în prezența tatălui nostru – ne loveau impulsiv și cu putere, după cum cred că bănuiau și unii oameni care ne vedeau pielea pătată și firile posace.”

„Așa că nu aveam vecini prin apropiere. Și nu aveam televizor și nici ziare sau reviste ori cărți în casă.”

„Întotdeauna am urât să-mi fie frig.Există elemente care determină drumurile pe care le alegi și rareori putem să le găsim sau să le indicăm cu exactitate, dar uneori m-am gândit la cum rămâneam la școală până mai târziu, unde era cald, doar ca să-mi fie cald.”

   Lucy este o femeie puternică, ce a reușit prin forțe proprii. S-a mutat la oraș, s-a căsătorit, are două fiice. Părinții nu au fost mulțumiți de alegerea făcută în privința soțului. Din motivele unor traume de război, tatăl lui Lucy urăște nemții, iar soțul lui Lucy avea asemenea origini. Din momentul căsătoriei, Lucy și părinții ei n-au mai ținut legătura, reluată în oarecare măsură cu ocazia nașterii primei fiice. Mai târziu, au apărut și probleme în propria căsnicie. O poveste realistă, desprinsă din viață.

„Mă tot gândeam cum noi, toți cinci, avuseserăm o familie cu adevărat nesănătoasă, dar am înțeles atunci și cum rădăcinile noastre erau răsucite atât de tenace fiecare în jurul inimilor celorlalți.”

   Mi-a plăcut pentru că este o carte ce se parcurge foarte ușor (am dat-o gata într-o zi), bine structurată, pe capitole scurte, o lectură relaxantă, perfectă pentru vremuri toride.

 

   Mi-a mai plăcut pentru principiile de viață enunțate, pentru personajul puternic, capabil să depășească dificultățile și premisele unei vieți limitate. Și totuși, reminiscențe ale vechii vieți au rămas. De multe ori, Lucy simte că nu aparține unei anumite lumi:

„Spun asta pentru că n-am înțeles arta; erau niște bucăți întunecate și prelungi, dreptunghiulare, niște compoziții aproape abstracte, deși nu tocmai, și am înțeles doar că erau simptome ale unei lumi sofisticate pe care nu o puteam înțelege.”

   De asemenea, mi-a stârnit curiozitatea în privința clădirii Chrysler, pe care Lucy o vede în fiecare zi de la fereastra rezervei ei de spital. Construită în anii 1930, într-un frumos stil architectural ArtDeco, se diferențiază de toate blocurile impersonale din sticlă din ziua de azi. Din 1930 până în 1931, a avut statutul de cea mai înaltă clădire din New York, iar dacă voi ajunge pe acolo, sigur o voi vizita.

  Și pentru că tot suntem la capitolul „clădiri”, mi-a plăcut cum este redat din perspectivă personală un moment important din istoria nu numai a Americii, ci a lumii:

„Al doilea avion intrase în cel de-al doilea turn, și, când am alergat ca să răspund strigătului ei, ea părea atât de cuprinsă de spaimă: mă gândesc mereu la momentul acela. Mă gândesc:acela a fost sfârșitul copilăriei ei. Morțile, fumul, frica ce cuprinsese tot orașul, lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat de-atunci în lume; în sinea mea mă gândesc numai la fiica mea în ziua aceea. N-am auzit niciodată, înainte sau după, acel strigăt anume din vocea ei. Mămico!”

Probabil ați recunoscut atacul terorist de la World Trade Center din 11.09.2001.

 

Citate:

„Întotdeauna un detaliu revelator e cel care contează. Ceea ce vreau să spun e că asta nu este doar povestea unei femei. E ceea ce se întâmplă multora dintre noi, dacă suntem suficient de norocoși încât să auzim acel detaliu și să-i acordăm atenție.”

„Singurătatea fusese prima aromă pe care o gustasem în viață, și ea era încă acolo, ascunsă în adâncul crăpăturilor gurii mele, amintindu-mi.”

„- Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt.”

„Îmi plac scriitorii care încearcă să-ți transmită ceva cu adevărat.”

„M-am simțit uneori tristă pentru faptul că Tennessee Williams a scris replica asta pentru Blanche Dubois: „Eu am depins întotdeauna de amabilitatea străinilor”. Mulți dintre noi am fost salvați de multe ori de amabilitatea străinilor, dar după un timp lucrul ăsta sună banal, la fel de banal ca un autocolant auto. Și asta e ceea ce mă întristează, că o replică frumoasă și adevărată ajunge să fie folosită atât de des, încât capătă înțelesul superficial al unui autocolant auto.”

„Am mai spus-o: mă interesează cum ne găsim feluri în care să ne simțim superiori altei persoane sau altui grup de oameni. Se întâmplă pretutindeni, tot timpul. Oricum i-am spune, cred că e partea cea mai josnică din noi, nevoia asta de a găsi pe altcineva pe care să-l umilești.”

„Niciodată să nu-ți aperi scrisul.”

„Și oricine își folosește pregătirea ca să umilească pe cineva în felul ăla – ei bine, persoana aia nu e decât un mare rahat.”

„Orice aș spune sau orice ar spune oricine, banii înseamnă putere.”

„Mama, atunci când scrii un roman, poți să-l rescrii, dar când trăiești cu cineva timp de douăzeci de ani, acela este romanul și nu mai poți niciodată să scrii acel roman din nou cu altcineva!”

 Despre autoare:

   Elizabeth Strout este o scriitoare americană contemporană. A studiat la Oxford și la Syracuse University College of Law, a publicat în diverse reviste literare, iar primul ei roman, „Amy and Isabelle”, a avut mare success în Statele Unite, fiind nominalizat la Premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune și Premiul Orange. „Olive Kitteridge” a câștigat Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2009, iar „Numele meu este Lucy Barton” a fost nominalizat la Premiul Man Booker 2016. De succes s-au bucurat și „Abide with Me” (bestseller național) și „Frații Burgess”. În 2017 a apărut „Anything Is Possible”.

   A predat cursuri de creative writing la Colgate University din Hamilton, Madison County, New York, iar lucrările ei fac parte din programa Facultății de Litere din cadrul Queens University din Charlotte, Carolina de Nord.

Cartea Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

by -
7

Jocuri murdare, de Philip Shelby-recenzie

Titlu original: Gatekeeper
Ttraducere:  Mihaela Simona Mărculescu
Editura: Lider
Număr pagini: 376

“Tensiune, jocuri politice, suspans, senzaţional, intrigi ce reuşesc să distrugă un pur sentiment de dragoste, ca pe o floare plăpândă ce va renaşte abia după trecerea furtunii, sînt elemente care cu siguranţă îl vor captiva pe cititor”

Un om care se crede mai presus decât ceilalţi, astfel încât dă ordinul final….
Un asasin care greşeşte şi ucide pe cine nu primise ordin….
Un senator care face un pact cu “diavolul” pentru a ajunge la Casa Albă…..
Un ambasador –doi care conduce din umbră conformându-se principiilor lui Machiavelli…
Iată motivele romanului numit nu degeaba ”Jocuri Murdare”:
“Mies van der Rohe, care era poate cel mai mare arhitect al secolului, nu înţelesese lucrul cel mai important: nu Dumnezeu se află în amănunte, ci diavolul.
Şi morală era: întotdeauna să verifici chiar şi cele mai mici detalii.”

   În urmă cu 15 ani Hollis Freemont, o copila de 11 ani era fericită. Avea o familie frumoasă, era iubită şi răsfăţată. În câteva secunde viaţa ei s-a schimbat total.
Părinţii ei şi un prieten al tatălui sunt ucişi sub ochii ei. Tatăl, despre care ştia că e ofiţer la ambasadă, stătea de vorbă cu un francez, apoi urcase cu fiica lui pe Carusel. Când tatăl fiind împuşcat, căzuse peste ea mama ei alergând spre ei îl izbise pe francez aşa că glonţul destinat acestuia o lovise în plin. Următorul glonţ îl termină şi pe francez, era 4 iulie. Prietenii părinţilor ei, Dawson Wylie şi soţia lui o luaseră pe Hollis şi o crescuseră cu dragoste. Asasinul nu a fost găsit niciodată.

   Martha Wylie fusese cea care o crescuse şi o veghease pe Hollis până la moartea ei. Chiar şi atunci îi lăsase un apartament de care ştiau numai ele două.
Hollis termină şcoala, lucrează o vreme la ambasada SUA din Santo Domingo, apoi vine la Paris, locul tragediei ei, hotărâtă să-şi exorcizeze toate amintirile neplăcute, să-şi poată continuă viaţa.
Aici îl cunoaşte pe Paul McGann, al doilea în funcţie după ambasador, şi parcă uitându-şi toate fricile îl acceptă ca prieten şi ca iubit. Mai existau mici întrebări şovăitoare, mici nedumeriri, expresii scăpate de el, dar Hollis le îndepărta pentru că-l iubea şi avea încredere în el.
Din păcate o încredere prost investită…

   Paul McGann era de 8 ani adjunct al misiunii diplomatice, dar de fapt el era adevăratul conducător al ambasadei, el lega şi dezlega toate iţele. Ambasadorul anterior, prudent îl caracterizase astfel:
“Este un ticălos, dar este ticălosul tău. Nu întinde coarda cu el, nu-l înfrunta, Lasă-l să-şi facă treaba şi vei avea imaginea unui geniu.”

   Dar un geniu malefic, adeptul lui Machiavelli, vorbind fluent 4 limbi străine, avea un mod dur şi calm de-a se comporta, nu-i pasa dacă era urât. Devenise cu timpul o persoană indispensabilă, deşi părea că-şi îndeplineşte conştiincios îndatoririle, sabotase chiar cariera unor tineri, se folosea de serviciile şi defectele oamenilor, de bârfă şi insinuări cu artă şi fineţe. Avea o putere atât de mare, încât telefoanele lui la Guvernul Francez aveau prioritate chiar şi faţă de cele ale ambasadorului.
Dar Hollis îl iubea şi-l privea cu ochii unei iubite, chiar îl prezintă lui Wylie şi se bucură când el are o părere favorabilă.

   La muncă Hollis încearcă să fie prietenă cu celelalte fete, dar numai colega ei Julie acceptă, celelalte o invidiază pentru relaţia cu Paul. Parcă şi şefa ei Susan Garcetti e cu ochii pe ea, dar se va dovedi că doar o “păzea”

   Şi iată că reactivarea “Meşterului”, un vechi asasin plătit declanşează un adevărat haos. Meşterul este contactat şi i se oferă un contract în SUA.
Paul care lucra şi pentru o organizaţie secretă, primeşte sarcina de a-l ajuta, mai ales că Meşterul începuse să fie urmărit şi de membrii ai organizaţiei secrete “Omega”, condusă de Sam Crawford.
Ei hotărăsc să vadă dacă pot afla ce contract şi ce legături are Meşterul, aşa că îl urmăresc non-stop.
Neavând pe cine folosi şi fără să-l intereseze ce părere ar avea Hollis dacă ar ştii cine este omul cu adevărat, el o roagă să-l ajute. În ultima seară petrecută împreună îi face cadou un pandantiv (de fapt cu emiţător ascuns), lucru ce o măguleşte pe îndrăgostită şi-i explică ce are de făcut.

   Apoi manevrează astfel ca Hollis să-i falsifice semnătura şi să facă tot posibilul să nu-l dezamăgească.
Aşa că, Hollis îl întâlneşte pe “Meşter”-Jones, dar îl vede pe acesta omorând un om, el o ameninţă c-o omoară şi pe ea aşa că e nevoită să plece cu el cu trenul la aeroport. Reuşeşte să-l sune pe Paul, dar acesta nu-i răspunde, ameninţată şi speriată că ar muri oameni nevinovaţi îl duce pe Jones în SUA.
Cel ucis este din echipa lui Crawford şi acesta îi urmăreşte în SUA. La sosire în aeroport Meşterul –Jones vrea s-o omoare pe Hollis, dar Crawford o salvează şi asasinul dispare. Aşa află Hollis că acesta este asasinul care i-a ucis părinţii. Încearcă să-l contacteze pe Paul, dar acesta o sacrifică din nou. Şi Hollis îşi dă seama cu ce fel de om are de-a face, mai ales când descoperă emiţătorul din medalion.

   Încercând să afle pe cine viza Meşterul şi cine îl manevrează face echipa cu Crawford, sprijinindu-se unul pe altul. Tot el îi spune că tatăl ei şi Wylie fuseseră cei care fondaseră Omega, dar tatăl ei aflase lucruri care-l făcuseră să-şi schimbe optica aşa că fusese ucis.
Urmăririle şi luptele continuă în diferite locaţii din New York şi împrejurimi. Sunt ajutaţi şi de un poliţist, singurul supravieţuitor din cei 5 care formau o organizaţie de pedepsire a răufăcătorilor. Acesta vrea să-şi răzbune colegii.

   Multe urmăriri, mulţi morţi, multe victime inutile, totul ilustrând megalomania unora, setea de putere şi cruzimea altora.
Sigur că până la urmă lucrurile se rezolva, marii vinovaţi pedepsiţi, o grămadă de răufăcători morţi.
Explicaţiile şi motivaţiile sunt surprinzătoare, chiar halucinante.
Deşi Meşterul scapă momentan ei sunt mulţumiţi că au omorât omul care dădea ordinele.
Dar la fel că şerpii, organizaţia fantomă îşi revine, un nou şef îi ia locul celui mort şi uneltirile vor continua.
Doar că Hollis şi Crawford sunt hotărâţi să-şi trăiască viaţa, dar să şi aştepte reapariţia Meşterului.

Este foarte puţin ceea ce v-am spus faţă de conţinutul cărţii, aşa că lectură plăcută!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefantcartepedia şi cărtureşti

 Crimă şi pedeapsă, de F.M.Dostoievski-recenzie

Editura: CARTEX2000

An apariţie:2007

Traducere: Ştefana Velisar Teodoreanu şi Isabella Dumbravă

Număr părţi: şase

Număr de pagini: 525

    Nu am cuvinte să exprim ceea ce am simţit în timp ce citeam acest volum şi poată că nici nu ar trebui să spun prea multe, deoarece aş umple zeci de pagini. Mă voi limita doar la câteva aspecte. Gândiţi-vă că este dimineaţă şi, în timp ce vă beţi cafeaua, citiţi ziarul. Pe prima pagină se află un articol cu privire la un omor de-a dreptul terifiant: două femei în vârstă ucise în propriul apartament din Sankt Petersburg, iar pe fundalul acestei fapte s-a comis o alta, furtul unor bijuterii ale aceloraşi victime. În câteva cuvinte, o tâlhărie urmată de moartea victimei, cum se prezintă fapta şi în Codul Penal. Dumneavoastră, un simplu cetăţean, veţi gândi, probabil, ce este mai rău despre lumea care vă înconjoară, veţi lectura cu aviditate concluziile la care au ajuns poliţiştii până la acel moment. Ceea  ce vă atrage este propoziţia:”nu a fost identificată persoana care a săvârşit fapta” şi veţi aştepta continuarea. Aceasta vă este dată de către autorul  F.M.Dostoievski care  nu doar că vă descrie cele petrecute, dar vă prezintă modul în care gândeşte făptuitorul, ce simte, cum se comportă cu cei din jur. Felul în care scrie acesta, cum se îmbină cuvintele te face să te întrebi dacă nu a trecut o tornadă pe lângă casa ta şi nu te-a luat, din greşeală, cu ea.

    Feodor Mihailovici Dostoievski, născut la data de 30 octombrie 1821 şi decedat la 28 ianuarie 1881, a fost unul dintre cei mai de seamă, mai apreciaţi scriitori ruşi, operele sale având un efect răvăşitor asupra literaturii, filozofiei, psihologiei şi teologiei secolului al XX-lea. El s-a născut la Moscova. De mic copil i-au plăcut basmele şi legendele scrise de autori ruşi şi străini. In anul 1837 îşi pierde mama şi va intra, ulterior, la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev. După absolvire a lucrat ca inginer proiectant, dar obişnuia să traducă cărţi pentru a-şi suplimenta fondurile. Primul său volum,  Oameni sărmani, este publicat în anul 1846, atrăgând, totodată, atenţia criticului şi filozofului Vissarion Belinski. Este condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia datorită implicării într-un grup de liberali utopişti. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsăIdiotulFrații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană.În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri și numeroase alte lucrări.

    Romanul se deschide cu imaginea  asupra unei zile de iulie în care un tânăr a ieşit să se plimbe pe străzile Petersburgului « din cămăruţa în care sta cu chirie la nişte locatari din ulicioara S. ».  Este vorba de Raskolnikov, fost student al Facultăţii de Drept. De ce spun « fost » ?  Răspunsul este unul simplu: el  provine dintr-o familie sărăcă ; din cauza lipsei de bani a trebuit să abandoneze şcoala până la momentul în care va reuşi să facă rost de aceştia. Situaţia sa nu este una albă nici în ceea ce priveşte plata chiriei pentru camera în care locuieşte. Cum anume să facă rost de bani mai repede ? Pe acest fundal se suprapune şi iminenta căsătorie dintre  sora sa, Avdotia Romanovna, şi Piotr Petrovici, un om bucuros că a găsit o soţie dintr-o clasă socială mai joasă şi « uşor de manipulat » cum consideră Raskolnikov. El ştie că Avdotia acceptă situaţia din cauza beneficiilor care vor reveni mamei şi fratelui său mai mare, iar nu din dragoste. Raskolnikov este împins de la spate din două părţi, pe de o parte de nevoia de a-şi finaliza studiile, iar pe de altă parte, de dorinţa de a proteja libertatea sorei sale mai mici. Către ce este sau către cine este îndemnat ? Spre o femeie în vărstă care practică cămătăria, amanetul. Personajul nostru a trebuit să apeleze la aceasta pentru a face rost de bani spre a-şi plăti chiria şi a cumpăra mâncare şi băutură. Se va duce la aceasta, amanetează un ceas pe care îl avea de la tatăl său. Părăsind locuinţa va merge la o cârciumă unde îl va cunoaşte pe Marmeladov, un fost funcţionar care, prins în mrejele băuturii, îşi va pierde slujba şi, încetul cu încetul, familia. Acesta îi poveşteşte întreaga sa viaţă lui Raskolnikov: faptul că a avut o soţie, dar care a murit, rămânând văduv şi cu o fetiţă în grijă, Sonia. S-a recăsătorit ulterior cu o altcineva, dar viciul său nu va putea fi ţinut mult în frâu şi pierde slujba pe care o avea. Fiica lui, pentru a mai ajuta la casă se va deda lumii crude a străzilor. Datorită stării de ebrietate puternice în care se găsea, personajul nostru îl va conduce acasă pe Marmeladov. Cu ocazia uneia dintre plimbările sale, va auzi discuţia dintre Lizaveta, sora bătrânei căreia personajul îi lăsase ceasul în amanet, şi târgoveţ, aflând că în ziua următoare, la orele şapte ale serii, aceasta va fi plecată de acasă. După îndelungi deliberări ajunsese la concluzia că singura soluţie pentru problemele sale este să fure banii  pe care aceasta îi deţine « de ce urmele lăsate de mai toţi criminalii sunt atât de evidente ? treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante şi – după părerea lui – cauza principală nu atât în posibilitatea de  a tăinui crima, cât în însăşi persoana criminalului ; … toţi criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinţei şi raţiunii, şi de aceea se poartă cu o neglijenţă şi uşurinţă fenomenală, copilărească, şi asta tocmai în clipele când agerimea minţii şi prudenţa sunt indispensabile. După părerea lui, această eclipsă a raţiunii şi paralizie parţială a voinţei se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide…trece ca orice boală…el personal, în această privinţă, nu se va lăsa pradă acestor fenomene bolnăvicioase, că va rămâne stăpân pe raţiunea şi pe voinţa lui în tot timpul acţiunii, şi asta pentru simplul motiv că acţiunea lui « nu era o crimă » ». Mai mult, pare că toate îl conduc la acelaşi rezultat fiindcă aude de la un alt student aceleaşi gânduri pe care le are el însuşi, să o ucidă pe femeie pentru ca banii acesteia să fie folosiţi pentru un scop mult mai bun.

    Ce m-a atras cel mai mult la acest personaj este faptul că gândeşte în detalii şi nu « în linii mari »: cântăreşte totul, planifică, dar se va vedea că simpla întâmplare face ca fapta să se comită. Mai întâi el va trebui să facă rost de un topor. Din păcate slujitoarea era acasă în acel moment, dar norocul îi surâde şi va lua obiectul de la portar. Ajuns la casa bătrânei, o ucide, caută banii în casă, dar nu găseşte decât nişte bijuterii şi cuţite. Este surprins de către sora bătrânei, pe care o va omorî. Doi bărbaţi  urcă treptele pentru a se întâlni cu aceeaşi persoană, dar nu răspunde nimeni la uşă. Coboară treptele la portar, iar în acest timp, personajul nostru reuşeşte să se ascundă în altă casă. Este neatent şi îi scapă câteva bijuterii. Afară din imobil va pleca spre casa sa şi se va culca. Când se trezeşte îşi dă seama că este pe alocuri pătat de sânge, că trebuie să ascundă obiectele pe care le furase. Zis şi făcut!

   Va găsi o piatră şi le va pune sub aceasta. Primeşte o citaţie, iar la sediul instituţiei i se va spune că va trebui să îşi achite cât de repede chiria deoarece există mai multe plângeri pe numele său. Este de-a dreptul surescitat şi când află de acestea simte că a trecut de un nou prag deoarece se crezuse descoperit. I se va face rău, va merge la prietenul său de la Facultate, Razumihin, dar îl va părăsi la fel de repede. Următoarele sale mişcări sunt realizate pe fondul traumei, al fricii că va fi prins. Va fi cuprins de friguri şi răpus la pat pentru mai multe zile, timp în care este îngrijit de servitoare şi de Razumihin care doreşte să îşi ajute prietenul în ciuda comportamentului acestuia. Pedeapsa la care este condamnat Raskolnikov este cea de a trăi cu ceea ce a comis şi de a merge zi de zi purtând povara secretului. El ajunge foarte aproape de nebunie, este interesat de modul îm care decurge ancheta poliţiei « numai folosind datele psihologice se poate da de urma ucigaşului. « Avem fapte ! » spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul ; felul de a le interpreta e cel puţin tot atât de important pentru a reuşi să descoperi adevărul ! », este neglijent povestind cum ar fi procedat  dacă el ar fi fost cel care săvârşise fapta, se întoarce noaptea la locul cu pricina, îşi schimbă comportamentul faţă de cei din jur. Ei îl pierd el dânsul, iar el se pierde pe sine « era cea dintâi clipă de linişte…mişcările precise şi sigure vădeau o hotărâre puternică…îşi dădea seama că este încă foarte slb, dar nemaipomenita încordare sufletească ajunsese la un grad de intensitate care se învecina cu acest calm perfect, cu ideea fixă, şi-i dădea putere ş încredere în sine : spera, de altfel, că nu va cădea în stradă…nu ştia şi nici nu se gândea unde avea să-şi îndrepte paşii ; ştia numai că « trebuie  să isprăvească totul dintr-o dată, chiar azi, chiar acum… »Dar cum să isprăvească ? ».  Nu după mult timp va ajunge să se apropie mai mult de Sonia, fiica lui Marmeladov, în vreme ce prietenul său o va cunoaşte pe sora lui Raskolnikov…Personajul nostru va putea trăi o minciună ? Va fi prins ? Va iubi, se va schimba ? Dar ce se va întâmpla cu prietenii şi familia sa ?

« scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint. Nici un adevăr n-a fost rostit fără să se fi minţit în prealabil de cel puţin paisprezece ori, sau poate de o sută paisprezece ori, şi asta ne face cinste într-o anumită măsură…Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea – papagal! Adevărul n-are să fugă…”

    Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este omniscient, omniprezent, obiectiv. Personajele sunt direct caracterizate de către narator « Avdotia Romanovna era uimitor de frumoasă : înaltă, mlădioasă, o fire tare, sigură pe ea, ceea ce se simţea în fiecare gest al ei, fără să-i ştirbească totuşi graţia şi gingăşia mişcărilor ». Dostoievski arată cititorului o realitate dintre multe altele:  un om aparent liniştit, care nu ar răni pe nimeni, poate să comită atare fapte pentru a obţine bani. Banii sunt o necesitate, dar nu trebuie să îi consume pe indivizi. În fond, personajul nostru doreşte totul mai repede pentru că se teme de ce s-ar putea petrece ziua următoare. Se iveşte oportunitatea, profită, planifică. Mintea lui Raskolnikov este un adevărat labirint al Minotaurului: uneori se comportă perfect normal, dar cugetă, meditează şi ajunge la concluzii mult prea îndepăratate de dorinţele societăţii şi ucide. El se autocaraterizează şi analizează fiece aspect al vieţii trecând în supraeu. Luptă cu lumea şi cu sine. Cine are să câştige rămâne de citit… 

« aici, frăţioare, este vorba de principiul saltelelor de puf, eh ! şi nu numai…aici eşti prins în mreje ; e capătul lumii, locul de ancorare, limanul liniştit, buricul pământului, temelia lumii sprijinite pe trei chiţi, filozofia clătitelor, a plăcintei grase, cu samovare de seară, suspine domoale, caţaveici călduroase, culcuş încălzit, uite, parcă ai fi mort şi totuşi ai trăi, ceea ce e un dublu avantaj ! Ei, dar ajunge, frăţioare, nu mai ştiu ce vorbesc, e timpul să ne culcăm ! ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

5/5 STELUŢE

Cartea Crimă şi pedeapsă de F.M.Dostoievski este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro


Sursă imagini: pinterest.com

Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia-recenzie

 

Categoria: Literatura Romana

Editura: Smart Publishing

Număr pagini: 174

An apariție: 2016

Format: 200×130

 

„Oricine poate să creadă orice… cu condiția să nu impună credința sa altora, prin violență…

   Dacă va voi să își impună totuși credința, să o facă numai prin blândețe, prin politețe, prin argumente serioase sau prin dovezi clare… Și chiar și așa, trebuie să le lase celorlalți libertatea de a gândi și de a visa… În orice caz, Henri Poincare a observat foarte bine: Să te îndoiești de tot sau să crezi totul sunt două soluții la fel de convenabile; amândouă înlătură necesitatea cugetării.

În această carte prezint câteva aspecte privind misterul destinului și misterul viitorului… Sunt în definitiv niște sugestii pe care le adresez celor ce vor să gândească liber… O parte dintre ideile expuse în această lucrare au fost prezentate în mai multe cărți apărute fie la editura Printech, fie la alte platforme editoriale.

Dincolo de fatalitate sunt ideile, idealurile, iluziile și speranțele; până la urmă, doar acestea contează…” – Constatin M.N. Borcia

   Despre autor: Constantin M.N. Borcia s-a născut pe 23 octombrie 1956. A urmat cursurile Facultății de Fizică, la Universitatea București, este doctor în chimie. Iată câteva din cărțile sale: „Viața mea este ca un labirint (Jurnal Oniric)”, „Acolo cineva veghează”, „Chemarea stelelor”, „Tentația Necunoscutului”, „Marele mister al Marelui Univers – între realitate și fantezie”, „Moartea și supraviețuirea – între certitudine și ipoteză”, „Universuri imaginare”, „Mistere fascinante”, „Seducția necunoscutului”, „Pierdut într-o lume efemeră – reflecții, însemnări, ficțiuni și poezii existențiale”.

   Fatalitatea… o problemă dezbătută de omenire încă de la începuturile sale. Ce este ea și cum ne influențează existența? Suntem noi supuși destinului sau suntem creatorii propriului drum? Aveam această abilitate de a alege sau doar credem asta? La toate aceste întrebări și nu numai, răspunde Constantin M.N. Borcia în paginile cărții „Dincolo de fatalitate”, o colecție de reflecții și fantezii, de citate care au în centrul atenției fascinantul mister al destinului.

   Cartea este structurată în două părți (Misterul destinului și Misterul viitorului), la care se adaugă concluziile. Prima parte cuprinde, la rândul său zece subcapitole: Despre destin, Câteva întrebări, Clasificarea destinelor, Fatalitate și libertate, Destinul moartea, Iluzie şi realitate, Interacţiunea destinelor, Destinul societăţilor, Eternitatea – între iluzie și speranță, Un exercițiu ritmurile și Yoga.

   Așa cum precizează și autorul, cartea este mai mult o invitație la gândire, la o stare de reflecție, de aceea ea are aspectul unui eseu presărat cu întrebări care par retorice, dar care declanșează în cititor o serie de gânduri profunde asupra destinului. De altfel, autorul clasifică destinul în multiple grupe (în subcapitolul Clasificarea destinului) și descrie fiecare tip de destin, oferind cititorului posibilitatea să-și detecteze propriile caracteristici ale vieții și implicit ale destinului său. Pentru a exemplifica și pentru a argumenta mai bine teoriile sale, autorul aduce citate din alte cărți care tratează problema destinului. Iată unul dintre acestea:

   „Imaginați-vă că vă este foame și că vă aflați la mijlocul distanței dintre două farfurii cu mâncăruri la fel de apetisante. Dacă toate deciziile și toate acțiunile sunt determinate din punct de vedere causal și dacă în istoria dumneavoastră cauzală nu există nimic care să vă facă să vă înclinați într-o mai mare măsură către una dintre cele două farfurii, atunci cum ați lua o hotărâre”, „Această carte nu există – o piruetă în paradox”, de Gary Hayden și Michael Picard.

   Intitulată „Misterul Viitorului”, partea a II-a a cărții cuprinde următoarele capitole: Lumea care va veni…, Tentaţia previziunii – câteva consideraţii, Viitorul optimist – expansiunea omenirii, Viitorul pesimist – dezastrul inevitabil, Viitorul stagnant – nu se poate mai departe, Viitorul dezorganizat – involuţie, Viitorul oscilant – mitul eternei reîntoarceri, Viitorul modificat – omenirea este de nerecunoscut, Viitorul integrat (contopire) – contactul cu civilizaţiile extraterestre, Viitorul alternative, Viitorul imprevizibil va fi ceva dincolo de orice închipuire, Viitorul omenirii si poluarea, Inteligenta planetara, Viitorul Universului – Expansiunea Universului si expansiunea omenirii, Studiul pericolelor, Sfârşitul omenirii.

   De la Nostradamus și chiar cu mult înaintea lui, până în prezent, oamenii au fost curioși să afle ce li se va întâmpla, cum va fi existența lor în viitor. Printre alte considerații, iată ce spune Constantin M.N. Borcia despre previziuni:

   „În cartea Lumea peste două decenii – Ancheta revistei engleze New Scientist, apărută în anul 1968 la Editura Științifică, București, traducere A. Hristev, se prezintă diverse prognoze făcute de diverși savanți sau publiciști, despre cum va evolua lumea în decurs de douăzeci de ani (așadar cum va arăta lumea în 1984. Astfel s-au făcut prognoze referitoare la următoarele domenii: știința și scopurile oamenilor, cercetările fundamentale, astronomia și explorarea spațiului cosmic, resursele naturale, alimente și agricultură, combustibilul și energia, materialele și producția, oceanele, vremea și clima, substanțe chimice, calculatoarele și telecomunicații, aviația, transportul de suprafață, aplicațiile biologiei. Dacă în unele domenii prognozele au fost relative corecte, în unele însă au fost departe de ceea ce a fost în realitate”.

   În continuare, autorul exemplifică situații în care prognozele referitoare la anumite domenii au eșuat, dar și prognoze care au devenit o realitate a anilor 80, întărind astfel ideea potrivit căreia, prognoza nu este altceva decât o chestiune relativă.

   Cât despre viitor, Constantin M. N. Borcia este de părere că „la un moment dat al evoluției, omenirea se transformă în… altceva, fie datorită tehnologiilor create (spre exemplu datorită nanotehnologiei sau datorită dezvoltării computerelor cuantice sau spiritual), fie datorită creării unor organisme hibride (organisme modificate genetic – prin metode și tehnici specific ingineriei genetice), fie datorită cercetărilor în domeniul parapsihologiei, se pot crea diverse modalități de modificare a capacităților organismului uman. Se pot forma societăți diverse cu posibilități extraordinare față de cele de astăzi”.

   Există și alte păreri, care pentru noi, oamenii obișnuiți pot părea radicale și chiar imposibile, potrivit cărora într-un viitor mai puțin sau mai mult îndepărtat, oamenii să se transforme în cyborgi, iar unul din susținătorii acestei teorii este Elon Musk, fondatorul companiei Tesla.

   Cartea lui Constantin M. N. Borcia e mult mai profundă decât pare la prima vedere, ea oferă informații din diverse surse, dar rolul ei final este Acela de a lăsa cititorul să aleagă, să-și declanșeze procesul de permitere a trierii de informații… dar mai ales să devină curios asupra unor aspecte dincolo de fatalitate.

Recomand cartea celor interesați de domeniile subtile ale vieții, de istoria progresului omenirii, de evoluția umană.

Cartea Dincolo de fatalitate, de Constantin M.N. Borcia poate fi comandată de pe site-ul Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Oamenii buni sunt uneori atraşi pe calea violenţei din cauza unor forţe situaţionale. Cu alte cuvinte, identităţile lor rămân suspendate într-un fel de detaşare morală."

Conspiraţia Spirala, de Gayle Lynds-recenzie

Titlu original: THE COIL
Traducerea: Croitoru Cătălin
Editura Lider
Număr pagini: 520 

   Gayle Lynds s-a născut în Nebraska, a copilărit în Iowa unde a şi terminat “University of Iowa” cu specializarea în jurnalism. Şi-a început cariera ca reporter de investigaţii la “Arizona Republic”. Publică scurte povestiri literare sub propriul nume şi romane de ficţiune (pulp fiction) sub diferite pseudonime: G.H.Stone, Gayle Stone, Nick Carter şi Dan Pendleton. De asemenea o serie de romane “YA mistery novel”.
Împreună cu Robert Ludlum publică 3 romane din seria “The Covert –One”. În 2004 a fondat “Internaţional Thriller Writers” unde împreună cu David Morrell a devenit co-preşedintă.
A luat diferite premii şi distincţii de prestigiu, iar romanul “The Hades Factor” scris împreună cu Robert Ludlum a fost ecranizat într-o miniserie la CBS în 2006.
Primul ei soţ romancierul Dennis Lynds moare în 2005, se recăsătoreşte cu judecătorul John C. Sheldon şi se stabileşte în Maine.
Împreună cu Robert Ludlum scrie 3 romane, apărute şi în limba română: ”Proiectul Hades” (The Hades Factor-2000),”Opţiunea Paris” (The Paris Option-2002), ”Codul Altman” (The Altman Code-2003).
Singură publică romanele: ”Acţiunea Mascarada” (Masquerade-1996), ”Mozaic” (Mosaic-1998), ”Marea schimbare” (Mesmerized-2001), ”Conspiraţia Spirală” (The Coil-2004), ”The Last Spymaster”-2006, ”The Book of Spies”-2010 şi “The Assassins”-2015.

   Cartea lui Gayle Lynds este o altă mărturie a faptului că trecutul influenţează mult prezentul.
Personajul central Liz Sansborough este, în momentul declanşării poveştii, profesoară de psihologie la Universitatea din California de Sud. Orele petrecute cu studenţii o pasionează şi o motivează, mai ales discuţiile libere purtate cu aceştia pe diferite teme.
La ultima ei întâlnire cu studenţii înainte de vacanţă, discuţiile se axează pe tema violenţei de-a lungul istoriei:

“Marx pretindea că violenţa este moaşa istoriei, tocmai le spunea ea. Însă fascismul nu a fost creat de aristocraţie aşa cum nici comunismul nu a fost creat de ţărănime. Ambele curente au fost rezultatul unor ideologi politici, de la Troţki şi Lenin la Hitler şi Mussolini, şi fiecare sistem politic a fost creat prin violenţă. Aceşti ideologi şi adepţii lor au apelat la ucideri în masă printr-o intoxicare ideologică-un substitut pentru religie dacă doriţi-pentru a crea o lume nouă şi un om nou. În ceea ce-i priveşte pe Stalin şi pe Hitler, aceştia au folosit terorismul şi violenţa nu numai împotriva unor armate vrăjmaşe, ci şi împotriva civililor, inclusiv a propriilor cetăţeni, aşa cum procedează şi dictatorii din zilele noastre. Saddam Hussein, Osama bin Laden, talibanii şi reţeaua al-Qaeda reprezintă cele mai recente exemple.”

   Interesant a fost şi răspunsul oamenilor obişnuiţi la evenimente, după cum precizează studenţii:

“Oamenii buni sunt uneori atraşi pe calea violenţei din cauza unor forţe situaţionale.
Cu alte cuvinte, identităţile lor rămân suspendate într-un fel de detaşare morală. Folosesc apoi justificări şi interpretări că să-şi legitimeze acţiunile. De aici scuze ca “mentalitatea de turmă” şi “puterea mulţimii” şi situaţii în care oamenii obişnuiţi ajung să comită fapte reprobabile, de o violenţă pe care nu o vor putea uită niciodată şi de care nu vor scapa toată viaţa…”

   În acelaşi timp la reţeaua de televiziune Compass Broadcasting se difuzează serialul, al cărui autor este Liz, despre războiul rece. Noul sezon urma să dezvăluie noi fapte:

“În ceea ce priveşte sezonul următor, profesorul de psihologie ne ameninţă cu dezvăluirea unor detalii pasionante, referitoare la unele dintre cele mai misterioase şi periculoase personaje ale războiului rece-asasini internaţionali precum faimosul Abu Nidal sau figurile mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin celebre, precum Carnivorul sau Abatele…”

   Altfel are o viaţă aparent normală, are un prieten Kirk, coleg cu ea la universitate şi se pregăteşte de vacanţă, o întâlnire cu verişorii ei Sarah şi Asher, ambii agenţi CIA, la Paris. Liz a lucat şi ea o vreme în cadrul agenţiei, încercând oarecum să răscumpere faptele tatălui ei, dar a renunţat foarte dezamăgită

“Pentru Companie nu există nimic sacru, nici măcar Constituţia. Un fost director explicase odată la un congres că agenţia nu reuşea să onoreze în toate ocaziile Constituţia. Asta era o altă problema referitoare la cei care preamăreau violenţa şi la instituţiile create de ei-există tendinţa că aceştia să distrugă tocmai ceea ce ar fi trebuit să apere.”

  Tatăl ei fusese Carnivorul, la început agent CIA, apoi după moartea brutală a primei soţii devine asasin plătit în slujba celui care plătea mai bine. Prin natura meseriei are acces la o mulţime de secrete şi toată lumea a presupus că avea dosare ale fiecărui client. Mama lui Liz îl sprijină la început crezând că e în slujba ţării şi a binelui, apoi află că de fapt el nu este un patriot ci un asasin plătit. Pentru Liz şocul aflării adevărului este foarte mare. Intrase la Langley, era un agent foarte bun, avea misiuni cu Sarah şi soţul ei Asher, mai mult cei de la CIA profită de asemănarea dintre verişoare şi le conving să facă mici modificări, aşa că arătau ca nişte surori gemene, lucru care le era de folos .
Dar totul se prăbuşeşte când află adevărul despre tatăl ei. Încearcă să-l convingă să se predea, dar între timp el moare într-un incendiu. La scurt timp mama ei şi fratele vitreg al acesteia Mark mor într-o explozie de gaz în apartament. Şocată şi debusolată Liz pleacă de la CIA şi găseşte un post la facultate. Pare că şi-a găsit locul, dar viaţa vine cu noi surprize.

  Urma să plece în vacanţă după ultimul curs şi petrecerea decanului. Dar lucrurile se precipită. În timp ce aleargă cineva încearcă s-o omoare. Scapă şi vrea să meargă la poliţie, dar Kirk îi spune că-l va chema pe ajutorul de şerif să-i ia declaraţia. Seara ajunge mai târziu la petrecere şi surprinde o discuţie între Kirk şi decan şi-şi dă seama că nu numai că numirea i-a fost aranjată, dar şi că e supravegheată continuu de cei doi pe care-i credea prietenii ei. Din nou cineva încearcă s-o omoare, altcineva, cel pe care-l credea ajutorul de şerif, o salvează.

   Aşa îşi dă seama că toată liniştea ei fusese aparentă, că nu a scăpat niciodată de agenţie şi se trezeşte între două grupuri de interese. Dar problema este cu atât mai serioasă cu cât la Paris Sarah este răpită şi Asher împuşcat ajunge la spital. Şi ce e mai ciudat toată lumea şi buni şi răi caută dosarele Carnivorului, pentru că unii oameni în funcţii înalte au fost şantajaţi, iar alţii s-au sinucis.
Dar Liz nu ştie nimic de dosare şi e sigură că dacă ar fi existat au pierit în explozia din apartamentul mamei ei. Aşa că pleacă la Paris hotărâtă să-l ajute pe Asher s-o găsească pe Sarah.

   În cealaltă parte de lume Simon Childs, agent sub acoperire, află unele lucruri în legătură cu tatăl său, văr prin alianţă cu mama lui Liz. Sir Robert se sinucisese cu ceva timp în urmă, lăsând multe necunoscute. Simon află de la bancherul lui că şi sir Robert la fel ca toţi ceilalţi care apelaseră la Carnivor au fost şantajaţi de cineva despre care s-a presupus că ar avea dosarele asasinului. Cercetările îl duc la Paris unde împreună cu Liz încearcă să afle ce se întâmplă, mai ales că Asher fusese şi el răpit din spital şi dus cu Sarah în nord, în Scoţia.

   Cei doi sunt pe cont propriu, izolaţi de propriile agenţii (Simon lucra pentr M16), la ordinele şi presiunile unor şefi de foarte sus. Lupta care se dă este pentru dosare, pe de-o parte toate organizaţiile mari internaţionale CIA, FBI, M16, pe de altă parte un grup select de persoane numit Spirala, O organizaţie în sânul altei organizaţii mai mari, Nautilus, formată din cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din lume.
Grupul Spirala era format din 7 oameni care aveau nume de tităţi, oameni care lucrau în diferite domenii, puterici şi influenţi voiau să conducă lumea, dar şi să-şi protejeze investiţiile. Din nou dorinţa de putere şi lăcomia…

   Dar morţile recente ale unor oameni influenţi, doi chiar din Spirală, precum şi ordinele contradictorii îi fac să înţeleagă că între ei se ascunde un trădător.
Liz şi Simon trebuie să se apere pe ei, să-i salveze pe Sarah şi Asher şi să găsească vinovaţii.
O plimbare prin ţări diferite, între grupări diferite, mulţi oameni ucişi în jurul lor, comploturi la nivel mondial, asasini plătiţi, lupte, şi mai ales un final exploziv şi surprinzător, deşi cu happy end, sunt ingredientele unui roman de succes.

   Sincer, nu te poţi opri din citit de la prima până la ultima filă.
Dacă v-am făcut curioşi citiţi cartea, credeţi-mă, cărţile autoarei merită.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
12

Contact, de Carl Sagan-Editura Nemira-recenzie

Editura Nemira, 2017
Colecția Nautilus
Titlu original: Contact, 1985
Nr. pagini: 496
Traducere de Radu Pavel Gheorghiţă

   “Este prima dată când cineva, oricine, este  în stare să caute ființe extraterestre. Tu ai făcut un detector cu care se pot căuta alte civilizații pe planetele a milioane de alte sisteme solare. Nimeni nu garantează reușita. Dar ai putea să găsești o problemă mai importantă decât asta? Închipuiește-ți că ei sunt acolo și ne transmit semnale, iar pe Pământ nimeni nu-i ascultă. Ar fi ca o farsă, o glumă proastă. Dacă am fi capabili să ascultăm și nu am face-o, nu ți-ar fi rușine de civilizația noastră?”

   În anii ’85-’90, populația lumii devenea din ce în ce mai receptivă la posibilele contacte cu lumea extraterestră, aprinzând imaginația multor scriitori și scenariști. În 1885, scriitorul științific și astronomul Carl Sagan publica Contact, o poveste profetică despre mesajele venite din spațiu, autorul însuși urmărind ani de-a rândul semnalele sonore.

   În primele capitole ale romanului, autorul face o analiză a copilăriei personajului principal, Eleonor Arroway, și descoperim o fetiță precoce, marcată de moartea tatălui și de prezența unuia vitreg, pe care îl respinge în mod constant, refugiindu-se în mirajul cerului înstelat. După susținerea tezei de doctorat, la finele anilor ’90, Ellie conduce programul de cercetare Argus, iar singura extravaganță pe care și-o permite o reprezintă călătoriile singuratice la volanul unui Thunderbird din 1957 decapotabil.

 

De-a lungul anilor, a ajuns să cunoască fiecare orășel prăfuit, fiecare culme și văioagă și aproape pe toți agenții de circulație de la sud-vest de New Mexico.

   Ellie este un astronom obsedat de SETI (căutarea ființelor extraterestre, printr-un proces de supraveghere obișnuită, monotonă a radioactivității din spațiu), fără viață personală și care luptă să-și croiască drum într-o lume a oamenilor de știință în majoritate bărbați. Ziua în care prin zgomotul banal al spațiului extraterestru apar sunete noi, repetitive, îi schimbă radical viața. Semnalul din spațiu, contestat inițial deoarece conținea prima înregistrare tv din Germania nazistă, în 1936, când Adolf Hitler ura întregii lumi bun venit în patria germană cu ocazia deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice, este, de fapt, un mesaj încifrat venit de pe steaua Vega și conține planurile construirii unei mașini ce va putea trimite cinci oameni în spațiu. Însă lupta împotriva sexismului în știință continuă, deoarece Ellie își dorește să facă parte din echipa Celor Cinci.

   Cu profund interes am urmărit-o pe Ellie pe tot parcursul romanului; un personaj special, un alter ego feminin al autorului, singurul puternic individualizat, portretele celorlalte personaje fiind lăsate într-un con de umbră.

  

Din tot grupul lor, al numiților Celor Cinci, Ellie era singura în poziția de astronom observator, chiar dacă specializarea ei nu ținea exact de domeniul opticii. Iar ea simțea că era datoare să culeagă cât mai multe informații era omenește posibil, atât în călătoriile lor prin tunele, cât și în continuumul spațio-temporal cu patru dimensiuni, cel obișnuit, în care pătrundeau periodic cu Mașina.

   În conturarea personalității ei, Sagan se dovedește un maestru: deșteaptă, ambițioasă, Ellie excelează ca om de știință, descoperă adevăruri absolute pentru omenire, își clădește întreaga carieră încercând să intre în contact cu cei mai îndepărtați străini dintre toți străinii și încearcă să demonteze miturile creaționiste. Însă, în viața reală, cea pământească, abia dacă intră în vorbă cu cineva și nu este în stare să-și descopere propriul adevăr – trecutul ei, ceea ce îi oferea stabilitate, se dovedește o minciună.

   Întreaga ei viață cercetase universul, dar scăpase din vedere cel mai clar mesaj: pentru creaturile mărunte, așa cum suntem noi, nemărginirea poate fi îndurată numai prin iubire.

   Contact pune în discuție și relația dintre știință și religie; fiecare capitol al celor trei părți (Mesajul, Mașina și Galaxia) este precedat de citate de inspirație religioasă.

   

Că noile erezii se vor ivi pe fața pământului o știm din profeția lui Hristos, dar nu cunoaștem nicio prezicere care să spună că trebuie să le nimicim pe cele vechi. (Thomas Browne, Religio Medici, I, 8, 1642)


    Discuții pe această temă se poartă și între personaje, precum și despre posibilitatea implicării divine în proiectul vegan, ca experiment.

  

–«Deus ex machina»? La asta te gândești? Îți închipui cumva că în cele din urmă zeii s-au milostivit de noi și ne-au trimis Mașina?
–Mai degrabă la ceva gen «Machina ex deo» sau cum o suna mai bine în latină. Nu, eu nu cred că omenirea este un experiment. Cred că noi suntem singurii care ne supraveghem, că stăm pe o planetă care nu interesează pe nimeni altcineva, într-un loc în care nimeni nu s-a deranjat să intervină vreodată.

    Finalul romanului poartă Semnătura Creatorului:

    “Tronând deasupra oamenilor, a zeilor și a demonilor, asimilându-i pe Supraveghetori și pe constructorii tunelelor, există o inteligență care precede universul.
   Cercul se închisese.
    Ellie găsise ceea ce căuta.”

   Notă:

    După afirmațiile lui Carl Sagan, romanul s-a născut dintr-un proiect pentru un film artistic, care a apărut în 1997, la un an de la moartea sa, cu Jodie Foster în rolul lui Ellie. Însă, între cele două „scenarii” există diferențe majore. De exemplu, în roman, mama lui Ellie este singura ei rudă în viață, pe când în film, aceasta murise la nașterea fetiței. Tot în film, Ellie este singura care pleacă în călătoria interstelară. Detaliile științifice cu terminologie specifică ocupă un loc important în economia volumului, iar în film se apropie de limbajul standard. Totuși, unele secvențe și replici sunt identice, fapt ce sugerează implicarea autorului și în adaptarea scenografică.

 Cartea Contact de Carl Sagan a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
6

Evermore, de Alyson Noël-recenzie

Seria: „Nemuritorii”, vol.1

Traducere din limba engleză: SHAUKI AL-GAREEB

Editura: RAO

An apariţie: 2010

Număr de pagini: 316

    Pentru câteva minute  aş vrea să vă imaginaţi că vă aflaţi pe un câmp plin de lalele roşii. Acesta se află în mijlocul unei păduri de brazi. Vă aplecaţi să rupeţi o lalea, iar în momentul în care o ridicaţi pentru a v-o aşeza în păr cerul se întunecă, corbii zboară pe deasupra dumneavoastră. Vine tornada şi răvăşeşte totul în calea ei. Pe noi ne ridică de la sol şi ne arată nişte…imagini cu întâmplări, vise demult uitate, adevăr, minciuni, dor, dragoste, teamă, moarte, viaţă. Câte şi mai câte dezvăluie, iar starea noastră se schimbă. Brusc, se opreşte şi apare o persoană, mai mult o fantasmă care întreabă: „Ce ai face dacă ai fi nemuritor? Ai încerca să îndrepţi greşeli din trecut? Ai vrea să trăieşti prezentul, eternitatea? Renunţi la toate pentru că simţi că nu meriţi un atare dar sau, mai bine spus, povară?”. Care să vă fie răspunsul? E posibil să îl aflaţi în cartea lui Alyson Noël…

   Alyson Noël s-a născut pe data de 3 decembrie 1965 în California şi a fost crescută în Orange County. A trăit în Mykonos, Grecia. Ulterior s-a mutat în Manhattan, New York unde a lucrat ca însoţitoare de zbor pentru Delta Air Lines. Acum trăieşte în Laguna Beach, California. A avut mai multe meserii printre care cea de babysitter, manager, a pictat tricouri, a creat bijuterii. Ceea ce a determinat-o să devină autoare a fost cartea „Are you there God? It’s Me, Margaret” de Judy Blume pe care a citit-o în clasa a şasea. Primul volum pe care l-a scris a fost romanul “Faking 19” care prezintă stilul de viaţă al adolescenţilor de astăzi.

   Volumul se deschide cu un citat al poetei Emily Dickinson “Singurul secret pe care oamenii îl păstrează/ Este nemurirea.”. Aceste câteva cuvinte cuprind esenţa cărţii lui Alyson Noël. Vom vedea că nemurirea nu este un cuvânt orişicare, că piatra filozofală oricât de negăsit ar fi e posibil să fi fost creată cu mult timp în urmă. Nemurirea este un “vreau” al multor persoane: unora le aduce fericirea, iar altora nefericirea, le creează o lume-purgatoriu a cărei poveste se repetă la nesfârşit, fără ca butonul “stop” să poată fi apăsat.

   “Evermore” revelă povestea unei adolescente care avea totul: era în echipa de majorete a liceului, avea note bune şi visa să ajungă cât mai sus, avea un iubit popular, un câine pe nume Buttercup şi o familie care o iubea mai mult decât orice pe lume. Lumea lui Ever este dată peste cap într-o noapte în care tatăl ei, vrând să nu lovească cu maşina o căprioară, a virat şi a ajuns cu maşina într-un copac. Sora mai mică, căţelul, tatăl şi mama tinerei noastre au decedat, dar ceva sau cineva au ţinut-o pe Ever departe de Rai şi au salavat-o de la moarte. Tot ce îşi aminteşte Ever este un câmp şi un băiat care părea ai zâmbi. Ea este luată în grijă de către sora geamănă a tatălui său, ajunsă avocat de succes. Ever se mută în casa acesteia, la un nou liceu şi îşi face alţi prieteni, pe Miles şi pe Haven. Două firi opuse : Miles adoră teatrul şi se îndrăgosteşte foarte uşor, Haven este o fată goth care, din cauza neatenţiei părinţilor, doreşte mai multă atenţie şi încearcă să iasă din tipare pentru a se face remarcată.

  În urma accidentului Ever începe o altă viaţă şi îşi dă seama că a primit un « dar » : aude gândurile celor din jur, poate să prevadă viitorul şi o  vede pe sora sa mai mică, Riley « ceea ce ea nu-şi dă seama este că nu vreau nici un fel de ajutor. Că eu, cu toate că tânjesc să fiu normală din nou, să mă întorc la perioada de dinainte când lucrurile erau obişnuite, ştiu totuşi că asta mi-e pedeapsa. Acest har oribil este ceea ce merit pentru tot răul pe care l-am produs, pentru vieţile pe care le-am făcut să piară. Iar acum trebuie doar să trăiesc cu asta… ». Ea se învinovăţeşte pentru moartea părinţilor ; se închide în sine, se îmbracă cu hanorace şi îşi pune mereu gluga pe cap, ochelari de soare şi ipod-ul e setat la maxim. Zilele care trec se tranformă în rutină, pare că nu va mai reveni Ever de altă dată…până când apare Damen Auguste. Un nou student care este mult prea perfect : se mişcă foarte repede, pictează mai bine decât Picasso, ştie răspunsurile la toate întrebările profesorilor, scoate lalele roşii şi boboci de trandafiri albi de pe după ureche, face surf şi vorbeşte precum în  vremurile de demult, « poţi să găteşti un fel de mâncare la fel de bun ca un bucătar de cinci stele, ai fost fotomodel în New York – unde ai locuit înainte să îţi duci traiul în Santa Fe, care a fost înainte să fi locuit în Londra, România, Paris şi Egipt, nu eşti angajat şi eşti emancipat…Ai spus că am locuit în România, când de fapt e vorba de Roma ». Ever se va îndrăgosti iremediabil de acesta, dar ceva ceva nu se leagă. Damen dispare fără urmă, are o casă nemobilată cu pereţi albi şi o cameră plină cu obiecte care au aparţinut lui Shakespeare,  Van Gogh, Botticelli, Francis Bacon, Albert Einstein, Beatles şi care sunt dedicate lui Damen Auguste, Esposito. Tânăra va afla că Damen este un nemuritor, în vârstă de vreo 600 de ani care aşteaptă de mult prea mult timp să fie alături de aceasta « în timp ce eu sunt nemuritor. Ceea ce înseamnă că am cutreierat pământul sute de ani într-un singur ciclu de viaţă constant. Totuşi, contrar fanteziei pe care ţi-ai vârât-o în minte, imortalitatea mea nu se bazează pe supt sânge, pe sacrificiu uman… » ci « pe suc de nemuritor ». In vreme ce el nu putea muri, Ever se reîncarna din nou şi din nou, dar murea mult prea tânără pentru ca el să aibă şansa de a petrece mai mult timp alături de dânsa. Damen este cel care a readus-o la viaţă în noaptea accidentului. Ştie că a fost egoist, că a făcut acestea pentru sine, că a transformat-o într-o fiinţă nemuritoare, dar îi lasă lui Ever  posibilitatea  de a alege : să moară sau să trăiască pe veci. Toate par prea frumoase pentru a fi adevărate. Ever se va schimba,îl va îndepărta pe Damen de lângă dânsa şi îşi va îneca amarul şi harul său în vodcă. În plus, are pe urme o altă nemuritoare, fosta soţie a lui Damen care şi-a făcut un hobby din a o ucide pe Ever la fiecare încarnare a acesteia.  Ce vei face Ever ? Vei da şah şi mat sau laşi regele la pământ ?

   Opera este scrisă la persoana I, prezentată de un narator omniscient şi omniprezent. Fantasticul se îmbină cu realul şi creează o altă lume în care fiinţele nemuritoare, vârcolacii şi vampirii nu sunt un mit. Totul este posibil « gândurile creează lucruri, spune el, făcând să apară o umbrelă uriaşă, ploaia alunecând pe margini şi aterizând pe covor. E la fel ca pe Pământ, doar că acolo durează mult mai mult până se materializează. Dar aici, pe Tărâmul Verii, apar imediat .». personajele sunt caracterizate direct de către narator « părul ei vopsit negru este cu cărare pe mijloc, corsetul negru din vinilin este purtat pe deasupra unei bluze cu guler colant…ochii par a fi aurii, dar asta doar din cauză că poartă lentile de contact galbene » şi indirect prin gesturi, mimică, vorbe. Lucrarea se centrează asupra modului în care Ever percepe lumea din jur. Prin urmare, ori de câte ori acesteia nu îi va plăcea un lucru sau le va înţelege greşit pe altele, la fel se va întâmpla şi cu cititorul.

  Dragi lectori să fiţi pregătiţi pentru întorsături de situaţie, mister, puţină enervare, tensiune şi…ghicit în flori deoarece e posibil să vă împiedicaţi de o « iubire nemuritoare »(laleau roşie) :

« Când, în cele din urmă, îmi ridic privirea, sunt înconjurată de lalele – sute de mii de lalele, toate roşii. Acele petale moi şi ceroase strălucind, licărind în soarele dimineţii, umplând parcarea şi acoperind toate maşinile. Si, când mă ridic în picioare şi mă scutur, ştiu fără să mă uit : cel care mi le-a dat a plecat. ».

LECTURĂ PLĂCUTĂ !!!

Notă: 10/10 steluţe

 

Cartea Evermore de Alyson Noël a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

by -
4

Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta-recenzie

Titlu original: Tonight I Said Goodbye
Traducere: Cătălina Harceag
Editura: Orizonturi

   Michael Koryta şi-a făcut intrarea fulminantă în galeria marilor autori de romane poliţiste, reuşind să obţină aprecieri elogioase din partea criticilor. Romanele sale au apărut pe lista bestseller şi au câştigat numeroase premii.

   În plus, faţă de câştigarea Premiului Los Angeles Times, romanul său “Envy the Night”, a fost tradus în mai mult de douăzeci de limbi. Un fost reporter de ziar şi anchetator privat, Koryta a absolvit Universitatea cu diplomă în justiţia penală.

   Cartea de faţă debutează cu o situaţie controversată, aparenta sinucidere a unui bărbat concomitent cu dispariţia soţiei şi fiicei sale, iar acestea declanşează o investigaţie amplă din partea autorităţilor, dar şi din partea tatălui victimei. Tatăl presupusului sinucigaş îi va angaja pe Lincoln Perry şi partenerul său. John Weston era convins că fiul său nu s-a sinucis şi nu şi-a omorât fiica şi soţia. Nora şi nepoata se poate să fie în viaţă, iar asta trebuie să descopere detectivii noştri. Un caz realmente fără succes, toate dovezile confirmă sinuciderea lui Weston junior şi dispariţia fără urmă a familie sale.

,,Eu sunt Lincoln Perry iar Joe Prichard este asociatul meu. Intrasem în afaceri abia de şase luni şi deja reuşisem să adunăm datorii impresionante. Încercăm să nu ne lăudăm prea des cu asta, mai ales în faţa clienţilor. Înainte să devenim detectivi particulari, eu şi Joe fusesem parteneri la Departamentul de Poliţie din Cleveland, Secţia Narcotice. Eu am fost obligat să demisionez, iar Joe a ieşit la pensie, un an mai târziu. Joe reuşise să mă convingă să mă întâlnesc singur cu John Weston, în timp ce el se ocupa de un interviu de rutină. Acum regretăm că acceptasem.

   Totul indică o familie frumoasă, o viaţă fericită, afacerea lui Weston mergea bine, atunci ce s-a întâmplat? Se pare că nu totul era aşa roz cum pare, iar câteodată este nevoie de o cercetare amănunţită pentru a scoate la iveală detaliile. Se vehiculează datorii la jocuri de cărţi, relaţii cu mafia rusă din Clevland. Oare aceştia i-au răpit familia şi l-au ucis pe Weston? Se pare că soţia şi fetiţa ar fi în viaţă, dovadă cele lăsate scrise de fetiţă.
“În seara asta mi-am luat la revedere”.

   Tot la o cercetare a casei se descoperă legături cu un influent om de afaceri local-J.E.Hubbard. Acesta s-ar părea că deţine o mulţime de afaceri în zonă, obţinute nu tocmai legal. Să fi lucrat Weston pentru acest om? De aici apar şi legăturile cu puternicul cap al mafiei locale Dainius şi acoliţii săi.

,,-Dainius Belov. Este capul mafiei ruse în acest oraş şi nu vă sfătuiesc să-i subestimaţi puterea. Are o influenţă mai mare în oraşul ăsta decât ar fi visat orice gangster italian. Alexei Krashakov este unul dintre locotenenţii lui Belov. Rakic şi Malaknik lucrează cu el. Sînt puţin cam duri pentru gusturile lui Belov, aşa că puterea lor este limitată, dar sînt implicaţi în traficul de heroină, cocaină, arme, în prostituţie şi în orice-ţi mai trece prin cap.

   În peisaj apare şi Cody de la FBI, cu o presupusă anchetă în privinţa mafiei ruse, dar nimic în privinţa lui Hubbard. Cody de la FBI pare a fi pe ştatele de plată a influentului om. Ce învârte de are asemenea legături?
Weston lucra ca şi şantajist profesionist pentru Hubbard. Scotocea în viaţa personală a oamenilor şi îi furniza informaţii. Filmase bărbaţi căsătoriţi făcând sex cu amantele lor, informaţii deranjante despre trecutul lor, probleme cu drogurile, iar când preda şefului său aceste informaţii, acesta câştiga detaşat în tranzacţii şi reuşea să aibă mai multă influenţă asupra administraţiei locale.

   Apare în scenă şi fostul partener a lui Weston, Kinkaid, care pretinde că este îndrăgostit de Julie, şi datorită acestui fapt s-a despărţit de partener. Acum vrea să ştie ce s-a întâmplat cu femeia şi fiica sa. Oare este sincer? Moartea unui camarad de arme a lui Weston venit să ancheteze sinuciderea, lasă loc de interpretări. Glonţul venit din partea unde era Kinkaid îi pun pe gânduri pe detectivii noştri, dar tot vor fi duşi de nas de acesta. Totul arată o răfuială cu puternica mafie, dar nici Hubbard nu este exclus.

    Când Lincoln va da de urma soţiei dispărute şi a fiicei sale, unele lucruri se vor lămuri, altele vor rămâne în ceaţă. M-a uimit reacţia, “proaspetei văduve”. Am înţeles că Lincoln ca şi bărbat se simte atras de frumuseţea ei, dar ea? Deşi speriată, temătoare pentru viaţa ei şi a micuţei, va încerca o apropiere mai mult decât evidentă de detectivul nostru. Să nu fi fost totul aşa roz cu se părea între cei doi căsătoriţi?

,,Credeam că este imposibil să-mi distragă cineva atenţia de la vârtejul de întrebări care mă copleşeau, dar ea reuşi s-o facă cu un simplu zâmbet. Femeia asta îţi tăia răsuflarea. Avea un chip perfect proporţionat, ochi negri, scânteietori şi pielea măslinie; buzele roşii, pline, păreau să alunge orice preocupare printr-o simplă atingere tandră. Părul ei părea aproape negru, aşa cum îi cădea în şuviţe lungi, ondulate, acoperindu-i umerii dezgoliţi. Apa îi ascundea trupul, însă îl văzusem, şi acea privire fugară fusese suficienta pentru a mi-l întipări în memorie.’

   Doamna Weston a fugit cu fiica la îndemnul soţului. Acesta a filmat o crimă importantă în mafia rusească. Acoliţii lui Belov i-ar fi împuşcat propriul fiu, iar aceştia din urmă nu se dau de la nimic din a pune mâna pe caseta incriminatoare, dar şi de la a elimina toţi martori.

    Va reuşi Lincoln şi partenerul său să salveze viaţa lor şi a celor două Weston? Cine este de fapt vinovat de uciderea fostului şantajist?

    Recunosc, a fost o surpriză de proporţii pentru mine. Niciodată nu mi-aş fi dat seama de adevăratul criminal, iar autorul pe finalul cărţii a accelerat la maxim acţiunea. Situaţiile periculoase, informaţiile noi care vin ca un tăvălug peste tine, fac din această carte un must read pe care nu îl poţi abandona. Citind cartea mi-am dat seama de ce este aşa elogiat de către public acest autor.

Cartea Descoperiri uimitoare, de Michael Koryta este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Percepţii inconştiente, de Iulia Ioniţă- Librex Publishingrecenzie

Editura: Librex Publishing

Categoria: Beletristică/fantasy

Anul apariției:  aprilie 2017

Nr. de pagini: 300

Nota mea: 9/10

   Nu mi-am propus, dar anul acesta am avut parte de foarte multe surprize literare. Până acum, 2017 este anul cu cele mai multe noutăți în ceea ce privește lectura și ieșiri din zona de confort. M-am întâlnit la o poveste și cu autoarea Iulia Ioniță, a cărei carte Percepții înconștiente m-a determinat să-mi fac propriul scenariu.

   Coperta e ”ruptă” dintr-un tablou, plin de istorie. Am simțit încă de la copertă, prezența  în poveste a unei lumi ciudate, misterioase. O luptă grea, în care nu se știe cine și ce anume va câștiga. Nu știam nimic despre poveste, autoare sau stilul de scriere, dar nimic din toate acestea nu m-au determinat să nu citesc romanul, dimpotrivă.  Coperta mi-a trezit curiozitatea la cote maxime.

  Cumva, m-am regăsit în povestea lui Molly, căci viața mea la liceu nu a fost ușoară deloc, iar toată situația protagonistei, care a îndepărtat-o de colegi, faptul că a fost acuzată, batjocorită, bătută – pentru modul cum se îmbracă, mi-a amintit de viața mea de liceană.

   Molly e o fată specială. Știe asta datorită locului unde a crescut, a situației familiale pe care a fost nevoită să o înfrunte, iar evenimentele din viața ei de copil, i-au creat probleme cu cei din jur. Locuiește într-o casă normală, are o singură prietenă bună, cea mai bună, dar un eveniment tragic și neobișnuit, atrage și mai mult antipatia, ura și bătaia de joc.

   Nimeni nu o crede, toți o consideră ciudată, rea, nedemnă de prietenia lor. Din ziua evenimentului, pentru Molly, totul se schimbă: viața ei devine un haos total, prietenii îi devin dușmani, iar tot ce urmează pentru ea este înfiorător, sfâșietor.

   Singurătatea o definește, plânsul isteric o vizitează zilnic. Asta nu ar fi nimic. Ar fi banalul vieții ei, dar ceea ce o înspâimântă este altceva: lucrurile ciudate pe care le primește. Asta o înfricoșează de-a dreptul. Ce secrete ascunde Molly? Cine și de ce ar vrea cineva să-i facă rău?

   Caută soluții și modalități ca să scape din situația ciudată, dureroasă și plină de întrebări fără răspuns, iar Yore pare a fi locul ideal, locul în care viața ei se poate schimba, acolo unde va fi în siguranță, va fi fericită.

   Yore e locul în care Molly e acceptată, înțeleasă. E locul în care se simte acasă și refuză să mai plece. Se atașează de prieteni, dar liniștea durează mult prea puțin. Chiar și în fața pericolelor, refuză să se retragă, să plece singură și să-și abandoneze amicii.

  Cine o fi cu adevărat Molly? Ce secrete e pe cale să descopere despre sine și cum va reacționa. Puterile tinerei o scot în evidență, atrag atenția totală, iar întunericul, răutatea, secretele o pun mereu în situații limită.

   Să fie oare ”vinovată” pentru readucerea la viață a  unui Conte sau pentru faptul că multe persoane nevinovate își pierd viața? Molly, cea care a căutat liniștea, este prinsă în vârtejul unor emoții foarte puternice.

   Află secrete importante despre cei care o înconjoară, dar și despre ea și trecutul ei, iar ea se află în situația de a alege: să fugă sau să rămână, să lupte sau să abandoneze lupta și să moară. Flama Sangvină este numitorul comun, cea care va da naște unei lupte crâncene dintre bine și rău. Este cea care asigură viață veșnică și fiecare se luptă pentru propria existență și a preluării puterii asupra tuturor.

   O lume misterioasă, bântuită de creaturi ciudate, persoanele posedate de puteri  ale întunericului, dar și vindecătoare, toate evenimentele petrecute în Yore au un singur scop: salvarea lumii  temporare.

   Puteri nebănuite, oameni banali ce sunt ceea ce nu par a fi, lupte pentru supraviețuire și o iubire puternică, dar imposibilă, colorează în nuanțe speciale o poveste  plină de suspans. Mi-a plăcut mult ideea unei povești atlfel, ba chiar și nevoia de a ieși bine din zona mea de confort. Mi-a plăcut mult împletirea unei situații banale cu alte evenimente ce au crescut emoția până la maxim.

   Toată acțiunea din Percepții iconștiente se petrece în șapte ere, iar Molly învață tot ce se poate despre destin, fenomene misterioase, Află tot ce o interesa despre ea. Învață să facă față oricărei situații, înfruntă pericolele și înțelege că răul atacă oricând.

   O poveste întortocheată, ciudățică, dar foarte interesantă, foarte bine evidențiată. Cu toate astea, simt să evidențiez un lucru: Nu e o carte pentru oricine. O poate citi oricine, dar de înțeles o poate înțelege doar cititorul atras de acest gen de cărți.

   Romanul nu se citește chiar ușor, dar în momentul în care te prinde…te prinde bine. Am avut ceva mici hopuri la personaje. Toate sunt ok, dar au fost mute, iar la un moment dat mă rătăceam printre atâtea nume.

   O luptă a binelui cu răul, a iubirii contra urii, a normalului împotriva controlului, o luptă crâncenă, în care oare cine va învinge? Bine sau rău – în oricare formă ar exista ele, în final.

   Finalul este surprinzător, chiar neașteptat. Dacă ar fi un singur lucru pentru care să merite această carte, acel lucru ar fi…finalul romanului.

   Mă bucur că am reușit să o cunosc pe autoarea Iulia Ioniță prin intermediul acestui roman. Și recunosc: simt că nu am cunoscut-o destul. Vreau să văd ce descopăr despre ea și în romanul Flori în păr. În acest moment, spun doar atât despre ea: este un autor curajos.

Lectură plăcută!

Cartea Percepţii inconştiente, de Iulia Ionită poate fi comandată de pe Librex.ro. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

   Suita franceză, de Irène Némirovsky-recenzie

Editura: Polirom

Număr pagini: 352

An apariţie: 2014

Traducător: Nicolae Constantinescu

  În iunie 1940, naziștii au ocupat Franța, distrugând și reordonând din temelii mecanismele vieții cotidiene. Când li se smulg din mâini frâiele propriei existențe, când sunt împinși spre un exod neașteptat, când nimic nu-i mai poate ajuta să controleze împrejurările în care se găsesc, oamenii își dezvăluie adevărata natură, lașitățile ascunse, lăcomia sau generozitatea, altruismul, solidaritatea sau forța sufletească pe care nici măcar nu și le bănuiau. Urmărind exodul din Paris și periplul prin țară al câtorva personaje – o familie de burghezi înstăriți, una de mici funcționari, un soldat rănit în luptă, o dansatoare până atunci protejată de amanții ei sus-puși etc. – Suita franceză creionează, chiar sub focul istoriei, tabloul unei societăți în derivă.

   Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Şi-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluţiei, în 1917, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona şi a început să scrie la doar 18 ani.

   1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat şi debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînţelegerea). În 1929 a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat şi de proporţii, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai tîrziu. Apoi, în 1930, a publicat romanul Le Bal (Balul), la rîndu-i adaptat pentru film şi scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătăţii, 1935), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939).

   Suita francezăeste un roman uimitor, frumos şi bine scris, prezentând viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Cu mâna pe inimă vă spun că m-am despărţit cu greu de această carte, neterminată, dar atât de complexă, unde toate se îmbină perfect şi nimic nu rămâne pe dinafară. Am citit-o în aproximativ o săptămână, însă nu pentru că e o lectură grea, cu un stil complicat şi înecăcios, ci pentru că voiam să lungesc cât mai mult plăcerea lecturii. Voiam să păstrez şi pentru mâine o porţie. Voiam să nu se termine niciodată.

   Am adorat, pur şi simplu, “Suita franceză” şi am savurat fiecare cuvânt aşternut pe hârtie de Irène Némirovsky.

   Deşi roman tragic şi dureros, scriitoarea a avut grijă să introducă şi câteva fragmente în care fericirea şi bucuria, iubirea şi pofta de a trăi domină.

   Cartea este structurată pe mai multe părţi:

  • Furtună în iunie;
  • Dolce;
  • Captivitate;
  • Lupte?
  • Pacea?

   Din toate aceste 5 părţi, doar primele două au fost scrise, pentru că autoarea a murit în lagărul nazist de la Auschwitz, neterminând romanul.

   La sfârşitul cărţii “Suita franceză” se găsesc şi câteva extrase din caietul lui Iréne Némirovsky ce fac referire la starea Franţei şi la planul pentru Suita franceză. Acolo, în acele extrase, ne formăm o idee despre cum ar fi trebuit să arate romanul lui Iréne complet, cu toate cele 5 părţi scrise. Tot în acele pagini, primim idei despre ce s-ar fi putut întâmpla în celelalte părţi nescrise, sub forma unor notiţe. Mi s-a părut foarte interesant că, la sfârşitul cărţii, am găsit aceste extrase, găsind, de asemenea, răspunsuri la unele întrebări din mintea mea formate după ce am terminat de lecturat romanul.

   Romanul “Suita franceză” debutează cu membrii familiei Péricand nevoiţi să părăsească Parisul, întrucât trupele germane au invadat Franţa. Alături de o parte din fii ei, Charlotte Péricand pleacă spre Bourgogne, iar în Paris rămâne doar soţul şi fiul cel mare al Charlottei pe nume Philippe. Acesta era preot şi cât timp familia Péricand fuge din Paris,

   Philippe este nevoit să aibă grijă de un grup de copii orfani.

   Drumurile erau deja ocupate de sute de maşini şi oameni care voiau să părăsească Parisul, în fuga nebună pentru supravieţuire. Toţi ştiau că odată cu invadarea Franţei de către germani viaţa lor era pusă în joc, aşa că şi-au făcut bagajele (unele cu adevărat uimitor de mari, conţinând obiecte de mobilă, tablouri, cărţi, porţelanuri şi alte câteva obiecte de care erau tare mândri proprietarii lor) şi ocupând tot spaţiul din maşină, uitând că mulţi oameni nu aveau cu ce să părăsească Parisul. Gările fuseseră închise cu lacăte şi niciun tren nu mai circula.

   Povestea este structurată pe mai multe fire/planuri narative, atât în prima parte (“Furtună în iunie”), cât şi în a doua parte (“Dolce”). Acţiunea se ramifică în rămurele care, până ce se termină partea respectivă, se amestecă între ele, existând multe coincidenţe, dând astfel acţiunii aspect omogent şi cursiv.

   Primul plan din prima parte urmăreşte, după cum am început să vă narez mai sus, viaţa familiei Péricand. Al doilea ne prezintă viaţa scriitorului Gabriel Corte alături de “secretara” lui pe nume Florence. Al treilea pe soţii Michaud, iar al patrulea pe domnul Charles Langelet, un bătrân morocănos.

   Toate personajele urmăresc să fugă cât mai repede din Paris, amestecându-se în masa interminabilă de oameni care se aflau în aceeaşi situaţie. Niciunul din ei nu primeşte vestea de a se muta cu plăcere, ci sunt nervoşi şi totodată fricoşi. Cu fiecare pagină, germanii sunt tot mai aproape şi ucid din ce în ce mai mulţi soldaţi francezi. Lumea nu mai avansează din fuga nebună, ci se opreşte în sate, majoritate oamenilor fiind găzduiţi temporar de săteni miloşi. Maşinile sunt părăsite, cu tot cu mobilă, singurul obiectiv al oamenilor fiind să rămână în viaţă şi să iasă cu bine din război.

   Scriitorul Gabriel Corte lucra pe terasa lui când află că trebuie să părăsească Parisul. Tocmai ce ajunsese la jumătatea viitorului său roman, moment de sărbătorit, dar, aflând că nu mai poate să rămână pe domeniul său pentru a lucra, acesta este nervos şi plin de ură. A doua zi îşi împachetează obiectele şi manuscrisele şi părăseşte minunata lui vilă, ascunsă de ochii curioşilor.

   Soţii Michaud lucrau la o bancă şi pentru că războiul cuprindea Franţa, sediul băncii s-a mutat în altă zonă. Şeful lor le-a promis că îi va lua cu el şi soţii Michaud primesc cu bucurie vestea, întrucât nu aveau maşină. În dimineaţa următoare, în momentul când trebuiau să plece, soţii Michaud primesc vestea că nu mai pot fi luaţi de către şeful lor, pentru că a luat-o şi pe amanta lui, aceasta venind cu o grămadă de bagaje. Soţii se grăbesc spre gară pentru a prinde primul tren spre Tours. Gara era închisă de mult, aşa că soţii Michaud o pornesc pe jos.

    Charles Langelet nu mai stătu la discuţii, de cum află că trebuie să plece îşi ambală singur obiectele de porţelean. Era gras şi suferea de inimă. De-a lungul călătoriei de salvare, ajunge să fie furat, dar, în unele momente dă dovadă de curaj şi totodată egoism furând şi el la rândul său.

   Familia Péricand ajunge să locuiască la o  casă la ţară, suferind de lipsa de alimente şi de frica pricinuită de căderea bombelor, brăzdarea cerului de avioane şi de împuşcături. Hubert, unul dintre fii Charlottei, din dorinţa de a lupa şi el alături de trupele franceze împotriva inamicului, fuge din casa ţăranilor, pe geam, în ce toată lumea dormea. Pusese la cale acest plan alături de un alt băiat şi stabiliseră să se întâlnească lângă un copac, dar băiatul nu vine şi Hubert pleacă să lupte de unul singur. Văzând câţiva soldaţi francezi, se alături lor, dar nu reuşeşte să fie aşa de eficient pe cât şi-ar dori, soldaţii spunându-i că-i încurcă şi să dispară din calea lor. Charlotte, văzând că fiul ei a dispărut, priveşte actul său, nu cu frică, ci cu mândrie că băiatul său vrea să apere patria franceză, dând dovadă de ambiţie şi curaj.

    Zi după zi, germanii ajuns să cucerească întreaga Franţă. Astfel, începe a doua parte a romanului, intitulată “Dolce”. Fiecare familiei primeşte câte un german în casă, pentru a locui cu el şi multe lucruri le sunt interzise oamenilor francezi. Singurii care nu au primit un german repartizat la ei în casă a fost familia Vicontesei, una bogată şi influentă. Lumea devine din ce în ce mai rea, începe să fure produse din grădina şi de pe plantaţiile vicontesei, întrucât doar ea avea acel tip de produse. Lumea îi oferea bani şi aur, dar era neînduplecabilă.

    În a doua parte se pune accent pe dezastrele cauzate până în momentul respectiv de război: case părăsite şi distruse, oameni morţi într-un număr mare şi alte dezastre. De asemenea, în a doua parte se pune accent şi pe Jean-Marie, fiul familiei Michaud, soldat în armata franceză.

   Apoi, lumea uşor-uşor începe să-şi revină, iar oamenii se întorc la casele lor părăsite.

   Tot în a doua parte apar noi personaje, precum doamnele Angellier, o soţie şi o mamă care avea fiul în război şi noi aventuri sunt gata să înceapă.

   Trăind în fiecare zi alături de oaspeţii lor, femeile franceze încep să se îndrăgostească de germani şi nu-i mai privesc aşa de dur precum îi priveau înainte, doar femeile bătrâne rămân încă împotriva lor. Or pleca sau nu germanii din Franţa?  Ce vor face femeile care s-au îndrăgostit de soldaţi? Dar oare cum se va termina romanul?

   “Suita franceză” este romanul care a propulsat-o pe Iréne în topul celor mai populari scriitori, fiind o adevărată mărturie despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Mie mi s-a părut foarte interesant, mai ales pentru tematica aleasa de autoare şi v-o recomand cu drag!

 

Cartea Suita franceză de Irène Némirovsky a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

„Apa, apa, apa… n-aveai cum să scapi de ea în orașul ăsta.”

În ape adânci, de Paula Hawkins-Editura Trei-recenzie

Titlul original: Into the Water

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Camelia Ghioc

Număr pagini: 430

Gen: Thriller psihologic

   “Te intrebi dacă În ape adânci poate fi la fel de bun ca Fata din tren? E și mai bun. O capodoperă.” – Clare Mackintosh, autoarea bestsellerului Te las să pleci

   Mi-a plăcut la nebunie „Fata din tren”. Un thriller cum nu mai citisem de mult. O contrazic un pic pe Clare Mackintosh, „În ape adânci” nu este mai bun decât „Fata din tren” (în viziunea mea, bineînțeles), însă regăsim același stil al autoarei: mistere, secrete, mecanisme psihologice, aspecte cruciale determinate de memorie, de uitarea uneori voită a anumitor lucruri și umplerea golurilor cu o versiune mai la îndemână (confabulație), uitarea ca mecanism de protecție, vinovăție resimțită puternic și pasată de la unul la altul…

   Paula Hawkins este o creatoare de personaje, sapă în subconștientul lor și este tipic pentru ea să te facă să fii sigur de ceva, după care lucrurile iau o cu totul altă întorsătură. Nimic nu e ceea ce pare. Romanele ei sunt profunde, adânci precum apele din titlul cărții, cu întorsături de situație și implicații ce te fac să reflectezi mult timp după ce ai închis cartea. De aceea mă gândesc că titlul are un dublu sens: pe de o parte, apele adânci ale bulboanei în care s-au înecat mai multe femei de-a lungul timpului și pe de altă parte, implicațiile adânci, mai profunde decât ne-am aștepta.

   Jules sosește în Beckford, orășelul de provincie în care a copilărit, fiind anunțată de moartea surorii sale, Nel. Deși nu există nicio scrisoare de adio, toate indiciile duc către sinucidere: s-a înecat în râul din împrejurime, numit de localnici „Bulboana Înecaților”. Locul are o istorie în acest sens, mai multe femei alegându-l pentru a se sinucide. De asemenea, se spune că în trecut, cele suspectate de vrăjitorie erau aruncate în râu, supuse testului apei.

 

„Beckford e un loc ciudat, plin de oameni bizari cu un trecut de-a dreptul straniu. Chiar prin mijloc e străbătut de un râu, iar asta-i cea mai ciudată chestie din toate: parcă oriîncotro te-ai întoarce, oriîncotro te-ai îndrepta, nu știu cum se face, dar ajungi întotdeauna la râu.”

   „Acum, serios: cum naiba să ții socoteala tuturor cadavrelor de pe aici? Parcă e Crimele din Midsomer doar că, în loc de oameni care cad în betoniere sau își crapă capetele, aici e cu accidente, sinucideri și înecuri istorice misogino-grotești.”

   Înainte de a muri, Nel scria o carte pe acest subiect: morțile suspecte ce au avut loc de-a lungul timpului în acele ape, precum și istoria locului: mituri, povești spuse din moși strămoși despre vrăjitoare. Se consideră că apele acelea aveau o influență misterioasă și malefică asupra oamenilor, iar conform spuselor surorii ei, Nel era obsedată încă din copilărie de acel loc, de apele adânci ale râului.

 

„Nimănui nu-i plăcea să se gândească la faptul că apa din râul ăla era infestată cu sânge și fiere de femei persecutate, de femei nefericite; o beau în fiecare zi.”

   „Apa, apa, apa… n-aveai cum să scapi de ea în orașul ăsta.”

   „Nu-i același râu. Crezi că e tot același, dar se schimbă. Acolo sus are alt spirit. Uneori trebuie să faci cale lungă ca să-i auzi vocea.”

   Acțiunea din roman este intercalată cu pagini din cartea nepublicată a lui Nel: „E un locșor idilic: cărarea e umbrită de stejari, coastele colinelor sunt presărate cu fagi și platani, iar spre sud, malul e înclinat și nisipos. Un loc de plimbat cu barca, de dus copiii, perfect pentru un picnic într-o zi însorită.

   Dar aparențele sunt înșelătoare, fiindcă e un loc al morții. Apa, întunecată și sticloasă, ascunde ce zace în adâncuri: alge în care te încâlcești, care te trag în jos, pietre zimțate care să despice carnea. Deasupra se înalță amenințătoare faleza de gresie cenușie: o sfidare, o provocare.”

   În timp ce fiica femeii, Lena, este convinsă că mama ei s-a sinucis, poliția încearcă să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat. Suspiciunea planează în aer cu atât mai mult cu cât în urmă cu puțin timp, o fată a pierit tot în apele adânci ale bulboanei: Katie, prietena cea mai bună a Lenei, o adolescentă de 15 ani. Aceeași soartă a avut-o și Lauren în urmă cu mai bine de 30 de ani, când soțul ei, polițist la acea vreme, a încercat în zadar s-o salveze din râu.

   Crimă sau sinucidere? Să fie toate aceste cazuri corelate sau simple coincidențe? Să fi aflat Nel ceva în documentarea ei pentru scrierea cărții? Ce au acele ape atât de special încât atrag oamenii în adâncul lor ca un magnet?

 

„Când te-apuci să pui întrebări și să lipești mici anunțuri în magazine și puburi, când începi să faci poze și să vorbești la ziare și să întrebi de vrăjitoare și femei și suflete rătăcite, nu cauți răspunsuri, ci ți-o cauți cu lumânarea.”

    Autoarea jonglează cu ipotezele, schimbând perspectiva cu viteza luminii. Latura psihologică iese foarte bine în evidență, personajele sunt foarte bine conturate, la fel si subconștientul uman, mecanismele de protecție, de a pasa vinovăția sau de a bloca unele amintiri pur și simplu pentru a nu accepta cruda realitate, imposibil de suportat: „Durerea, șocul îi afectează pe oameni în moduri bizare. Am văzut oameni care au reacționat râzând la vești proaste, cu aparentă indiferență, cu furie, cu teamă.”

   Paula Hawkins pune accentul în scrierile ei pe memorie și pe tot ceea ce decurge din acest mecanism psihic.

   „Știm acum că amintirile nu sunt fixe sau înghețate, ca borcanele de dulceață ale lui Proust în cămară, ci sunt transformate, dezasamblate, reasamblate și recategorisite de fiecare dată când le evocăm.”  – Halucinații, de Oliver Sacks (motto-ul cărții)

    „Oare de ce pot rememora perfect lucrurile care mi s-au întâmplat la opt ani, dar oricât aș încerca, mi-e imposibil să-mi amintesc dacă am vorbit cu colegii să reprogrameze pentru săptămâna viitoare evaluarea unui client? Lucrurile pe care vreau să mi le amintesc îmi scapă; cele pe care încerc din răsputeri să le uit se întorc necontenit.”

   Autoarea descrie foarte bine simptomele stresului posttraumatic în cazul soțului lui Anne Ward, femeia care a ales aceeași moarte în apă în 1920; soțul ei se întorsese complet schimbat din război, iar ea nu mai putea suporta acel trai. Chiar dacă a fost o temă de fundal, fără o importanță grăitoare pentru intrigă, fragmentul este scris magistral.

   De asemenea, relația dintre cele două surori, Jules și Nel, ocupă un loc aparte în roman. Ceva s-a întâmplat în trecut, ceva care a stat ca o barieră în relația lor pentru mulți ani: „Nu te înțelegeam, dar dacă atunci îmi erai străină, acum îmi pari ca de pe altă planetă. Stau în casa ta, printre lucrurile tale și familiară mi-e casa, nu tu. Nu te mai cunosc din adolescență, de când aveai șaptesprezece ani și eu treisprezece. Din noaptea aia când, ca un topor năpustit peste o bucată de lemn, o întâmplare ne-a spintecat, lăsând între noi o fisură largă și adâncă.”

    „Toți anii ăștia, Nel. Toți anii ăștia ți-am atribuit o cruzime malefică și ce făcuseși ca să o meriți?”

   Mi-a plăcut mult finalul, complet imprevizibil, ce ne ține în suspans la propriu până la ultima pagină. Pentru că nu vreau să vă dau spoiler, dar nici să tac, voi vorbi aici despre final, alegerea voastră dacă citiți.

  Ce nu mi-a plăcut față de „Fata din tren”? Nu se citește la fel de ușor. Deși răsturnările de situație sunt la fel de frecvente, în prima jumătate n-am simțit acțiunea pulsând, ritmul alert cu care eram obișnuită. De abia după jumătatea cărții am perceput acea „adicție”, impresia că nu o pot lăsa din mână. Împăienjenișul de implicații, legături și personaje fac lectura complicată, dar nu neapărat într-un sens negativ. Nu este un subiect ușor sau o carte ușurică, ce te poate relaxa după o zi obositoare. E o carte complexă, ce te face să gândești, să analizezi, să observi, să fii vigilent, cu ochii în patru. Dar la final îți dai seama că merită.

   Nu pot să spun decât că aștept transpunerea cinematografică, pentru că drepturile de ecranizare deja au fost cumpărate de DreamWorks Pictures, compania care ne-a adus pe ecrane „Fata din tren”.

     Despre autoare :

   Paula Hawkins este autoarea bestsellerului internațional „Fata din tren”, publicat în 50 de țări, vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea și ecranizat. Este la bază jurnalist financiar, domeniu în care a lucrat 15 ani, înainte să se dedice literaturii.

   A mai publicat cărți sub pseudonimul Amy Silver: „Guerrilla Learning: How to Give Your Kids a Real Education With or Without School” (în colaborare cu Grace Llewellyn), „Confessions of a Reluctant Recessionista”, „All I Want for Christmas”, „One Minute to Midnight”, „The Reunion”.

 

Cartea În ape adânci de Paula Hawkins, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

Frumuseţea ei a fost scînteia… Pasiunea lui a fost focul…

Corbul și trandafirul, de Virginia Henley-Editura Miron-recenzie

Titlul original: The Raven and the Rose
Traducere: Dagmar Popescu
Editura Miron
Nr. pagini: 447
 
  Virginia Henley s-a născut la data de 5 decembrie 1935 în Bolton, Anglia, iar de-a lungul anilor a reuşit să încânte publicul cititor cu numeroase cărţi historical romance. 

    Romanul de faţă nu dezminte priceperea autoarei de a combina istoria, picanteriile de la curţile regale, cu ceva fierbinte şi romantic. Luptele pentru putere din Anglia sunt descrise cu acurateţe de către autoare. Povestea super delicioasă dintre Roseanna şi Roger sunt un deliciu continuu între un tigru şi o pisică sălbatică, cel puţin mie această impresie mi-a lăsat.

    Frumuseţea ei a fost scînteia…

   Roseanna era frumoasă şi hotărâtă să facă tot ce voia, aşa că şi-a jurat să nu-l iubească pe acest bărbat brunet, puternic şi dominator. În naivitatea ei se credea îndrăgostită de prietenul fratelui său, Bryan.
   Tânăra domniţă va pleca să îi ceară logodnicului promis să desfacă legământul, dar sfârşeşte udă, murdară şi în mâinile lui Tristian, viitorul cumnat, care o confundă cu o ţărăncuţă, iar acesta o va depune goală şi drogată la picioarele lui Roger.

  

,,Când lumina căzu pe trăsăturile ei delicate, ochii i se dilatară de plăcere. Dădu la o parte cu grijă cuvertura şi îşi plimbă ochii în sus şi în jos, pe trupul minunat. Îşi ţinu respiraţia, văzând frumuseţea din faţa lui.
Coama ei luxuriantă de păr negru, lucios, ajungea până la genunchi, ca o pelerină de samur, negrul ei intens contrastând cu pielea albă, delicată.
Ştia că niciodată până atunci nu mai avusese în stăpânire o coroană de glorie atât de magnifică. Degetele lui ridicară, neinvitate, o şuviţă solitară, căzută pe coapsă.”

   Mama sa, Joanna era iubita regelui încă de la paisprezece ani. Deşi iubirea dintre cei doi a fost mare, căsătoria nu a putut fi realizată. Edward s-a căsătorit la douăzeci şi unu de ani cu Elizabeth Voodville, văduva cu doi copii, iar Joanna cu Castlemaine. Tânăra Roseanna era bastarda regală şi avea firea aprigă şi independentă a Plantageneţilor.

    Ea va fi promisă în continuare de către tatăl său, regele, lui Roger Ravenspur, iar nunta va avea loc, în ciuda fugii ei cu Bryan. Dar în dormitor, unde el a forţat-o să-şi onoreze jurămintele matrimoniale ea a învăţat să tânjească după atingerile copleşitoare ale întunecatului CORB…

    Mândria Roseannei nu are limite, iar duelurile şi rezistenţa din partea ei va face din Roger un bărbat tânjind să îşi cucerească soţia.

“Gândurile ei alergau sălbatic, în devălmăşie. El era un barbar, un diavol! Era decisă ca omul acesta să o dezguste total! Era prea arogant, prea viril, prea…bărbat!
Se cutremură la gândul că ar fi putut fi legată toată viaţa de el, cu un nod gordian. Era copleşită de indignare, de mânie mocnită şi de uşurare, dar şi de senzaţii care înmugureau în trupul ei în cel mai extraordinar mod. Închipuie-ţi! Căsătoria cu Ravenspur ar anula sufletul orcărei femei, atât de dominant ar fi. I-ar înfrânge spiritul. Ar trebui să i se supună dorinţei lui, ori de câte ori ar pofti el. Era, clar, un afemeiat înrăit, obişnuit să facă ce vroia el. Ei bine, ea era excepţia de la regulă. Ea era femeia care nu-i va da niciodată ocazia să facă cum vroia el. Deşi, poate că unele femei îl puteau găsi atrăgător, nu era cazul ei!”

    Pasiunea lui a fost focul…

   Umerii lordului Roger Montford apăreau uriaşi sub armura care-l făcea invulnerabil la toate, mai puţin la inocenţa Roseannei. Obsedat fiind de îmblânzirea superbei fete, care-i aprindea simţurile, s-a îndrăgostit de ea. Ştia că oameni fără scrupule complotau pentru detronarea regelui pe care el îl servea, iar în inima acestor intrigi se afla ea, cea care avea să-i aducă moartea sau salvarea… TRANDAFIRUL

  Bryan împreună cu fratele ei complotau împotriva regelui. Warwick, poreclit şi ,,făuritorul de regi” va complota cu fratele regelui, George-Ducele de Clarence, pentru a pune mâna pe tron. Ţara era împărţită în tabere, situaţia era periculoasă, iar Roger şi Roseanna vor fi la mijloc. Roger va pleca în ajutorul regelui, iar Roseanna va pleca să îşi salveze regina din ghearele duşmanului.

  În aceste conflicte de trădare, lupta pentru egalitate, dar şi la inima celuilalt este în continuare aprigă. Roseanna va avea în continuare grijă de pasiunea ei pentru procreerea celor mai magnifici cai din ţară.

  În naivitatea ei se va crede încă, îndrăgostită de Bryan. Când Castelmaine se va îmbolnăvi, Roseanna împreună cu mama sa va avea grijă de el. Când fratele ei vitreg are grijă de tată, situaţia bolnavului se înrăutăţeşte. Cele două femei vor căuta în camera lui Jeffrey, iar descoperirea planurilor mârşave şi mărturisirea pe care o face ,,iubitului său Bryan” în legătură cu uciderea ambilor părinţi, îi va aduce moartea din partea mamei sale Joanna.

     Când Roger va fi declarat mort în urma conflictelor pentru putere, Roseanna va ceda, doar copilaşul lor mic îi va readuce puterea de a lupta pentru supravieţuire.

    George, fratele regelui o va şantaja şi va profita de ea sexual, deşi află că este fiica fratelui său. Pentru a-şi proteja copilul şi pe ea, Roseanna va accepta să se căsătorească cu Contele Lincoln. Surpriza uriaşă de la final m-a lăsat fără cuvinte. Despre ce este vorba şi cum se vor rezolva problemele vă las pe voi să aflaţi!

    Pot să spun că este cea mai bună carte de până acum a acestei autoare!

    Nota mea este 10.

Cartea Corbul și trandafirul de Virginia Henley a fost oferită pentru recenzie de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura MironPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

by -
6

Enigmatic Moment, de Nicole Vasilcovschi-recenzie

Editura: Cygnus

Număr pagini: 96

Anul: 2016

 

   Vine o vreme în viața fiecărui om, când realizează rolul momentelor și importanța covârșitoare a clipei… mai ales a celei enigmatice. Despre un astfel de moment, încărcat de enigme, o să vă vorbesc în cele ce urmează.

   Nicole Vasilcovschi s-a născut pe 24 noiembrie 1983, la Suceava. A fost lector univ. dr. la Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa și a predat economie studenților din China. A publicat deja cinci volume de autor, în intervalul 2004-2009 („Enigma stelei din suflet”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2009; „Stea în oglindă”, Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2007; „Roţi albe”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2006; „Enigma sferei albastre”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2005; „Zid între lacrimă şi vis”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2004). Este laureată a mai multor premii naţionale și publică literatură în volume colective, periodice.

   „Enigmatic Moment” nu e doar un volum de versuri… e o împletire armonioasă de gânduri care s-au aliniat melodios, unele după celelalte, în filele unei cărți. E o reflecție elevată asupra existenței acesteia, dar mai ales asupra misterelor care planează în jurul vieții. Este impresionant modul prin care Nicole reușește să dezvăluie adevărurile din viziunea sa, folosind cuvintele cu abilitatea și exercițiul unui adevărat maestru al construcțiilor de versuri. Astfel, unele poezii devin tablouri, iar cititorul capătă un dublu avantaj: acela de a se înfrupta din versuri, dar și de a-și lăsa ochii să se bucure de peisajele feerice.

   Cartea are alura unei interminabile discuții. În cele peste 70 de poeme, Nicole călătorește cu o naturalețe specifică caracterului său, între realitatea spațiului în care trăiește și un spațiu imaginar, coordonate care alcătuiesc circumstanțele propice unui prezent poetic trăit la capacitate maximă… însă pe tot parcursul acestei călătorii, vorbește cu ea însăși, încercând să clarifice enigmele universale.

  Fiecare poem este o interfață a unei trăiri intense pe care Nicole nu știe să o expună altfel, decât cu maximă autenticitate. Pe aripile emoțiilor, poeta călătorește, îmblânzind spațiul și timpul, elemente care devin complici ai odiseii sale existențiale.

  Poeta Nicole Vasilcovschi nu creează versuri, ci mai degrabă, există momente când versurile pun stăpânnire pe ea, oferindu-i posibilitatea să-și expună viziunea globală asupra enigmelor existenței. Iată una  din poeziile care demonstrează, pe lângă măiestrie și autenticitate, abilitatea de a depăși granițele umane și de a sfida timpul și spațiul:

„Atunci când îndrăznim să visăm,

Ajungem dincolo de forme și aparențe,

Ne plasăm realul în lumea alchimică

A împlinirii.

 

Totul e un joc, care vrea să pară cât mai serios,

Jocul de-a viața.

 

Mă desprind de prezent

În oniricul care mă învăluie cu speranță,

Călătoresc printre stele și le adun

În colierul existenței mele,

Strălucind în secundele condiționării,

Descopăr misterele Asiei

Și le gravez în memoriile

Jadului clipei.”

 

   În toată această uluitoare și melodioasă călătorie, iubirea colorează trăirile, făcându-le și mai intense, devenind, chiar și din umbră, ingredientul principal al unei rețete existențiale împlinite:

„Călătorind prin vise

Aș vrea să te descopăr,

Să te dezbrac de forme

Și să-ți definesc universul

Cu umbra infinitului,

Să-ți sărut pașii

Cu o furtună de valuri”.

   Citind versurile lui Nicole Vasilcovschi, devii tu însuți călător în imensitatea universului. Culegi stele, alături de Nicole și sfidezi limitele umane impuse de trup, în favoarea experiențelor inedite pe care ai folosindu-ți spiritul.

Iată un poem de o rară frumusețe a imaginii, dar și a mesajului pe care îl transmite:

„Îngerii mor?

Mă întrebam în căutarea lor,

Sunt veșnici,

Primeam răspuns în

regăsirea mea.

De la ei am învățat să zbor

Într-un Tunel al timpului

Între diferite puncte terestre și celeste,

Căutând vise, regăsind clipe”.

 

   „Enigmatic Moment” este al șaptelea volum de versuri al lui Nicole Vasicovschi și are alura unui volum de sărbătoare, prin calitatea gândurilor expuse, dar și prin modalitatea subtilă de a le transmite. E o carte pe care o citești și realizezi că lumea e mică pentru cei care o văd așa, dar e imensă și plină de optimism și spiritualitate, pentru cei care aleg acest filtru. Viziunea lui Nicole asupra existenței este una globală, iar asta se datorează faptului că poeta călătorește foarte mult, străbate lumea aceasta în lung și în lat, din Europa în Asia, apoi în Africa și America, memorând crâmpeie și trăiri ale fiecărui loc pe care l-a vizitat.

  Nu știu pe ce tărâm îndepărtat va mai ajunge Nicole… dar știu că niciodată, din bagajul său, nu lipsește entuziasmul, energia pozitivă cu care dorește să contamineze cât mai multe suflete, așa cum ea însăși mărturisește în poemul final al volumului „Enigmatic Moment”:

„Vreau să transmit lumină și bucurie în juru-mi,

Să simt suflete dezlegate de timp

Plutind în transformare

Cu doza mea de entuziasm”.

 

  Recomand cartea iubitorilor de poezie, celor care vor să călătorească dincolo de norii concretului și să pășească, cel puțin pentru câteva clipe, într-un „Enigmatic Moment”.

 

by -
6

 Cele mai mici proze, de Doina Ioanid-recenzie

Editura Nemira

Nr. pagini: 84

    Despre autoare

   „Doina Ioanid s-a născut la 24 decembrie 1968, în București. A absolvit Facultatea de Litere  a Universității București în 1995 și cursurile de master( Studii Culturale Franceze) la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a aceleiași universități, în 1998. A publicat poeme în volumul colectiv Ferestre ’98, girat de Mircea Cărtărescu împreună cu alți autori.  A mai participat la alte volume, a debutat individual cu un volum de d poeme în proză Duduca de marțipan, care a primit premiul „Prima verbă”. Poemele sale au fost traduse în franceză, maghiară, turcă, slovenă, bulgară,  croată, germană, neerlandeză, engleză, galeză și polonă.”

 

 „Plouă. Stăm amândoi într-o cabină telefonică. E din cea veche, dintre cele puține câte au mai rămas. Fără ușă. Eu sunt cu saboții dezlipiți în mână, cu tălpile goale. Ne uităm la stropii mari de ploaie. Nu spunem nimic. Mă uit în geam. Pe gâtul meu, o petunie violet.”


    Acest text nu este un  fragment. Este un text de proză scurtă, unul foarte scurt în care este surprins un moment care nu este ceea ce pare prin ultima propoziție.

   Așa sunt textele autoarei, unele scurte, altele foarte scurte cuprinzând doar ceea ce e nevoie într-un stil unic și diferit față de tot ceea ce am citit eu până acum.

   Acest volum de proze foarte scurte se aseamănă de fapt cu un volum de poezie. Textele sună melodios, cuprinzând gânduri poetice, diferite tablouri în doar câteva rânduri, dar surprinzând esența vizualizării fiecărui text .

   Am sesizat un oarecare definiție a tot ceea ce înconjoară viața, de la lucrurile banale la amintiri sau confortul femeii în viața ei (în papucii ei).

Poveste din Țara Papucia : o rază de lună trece prin perdea și se oprește pe covor, lângă patul meu, în dreptul papucilor. Love for a distance. Privește înger către casă.„

   Imaginea scurtă a textelor cuprinde povestea simplă a detaliilor nesemnificative a unor lucruri cărora nu le acordăm atenție: frunze, lobodă, geamuri, flori, schimbări migratoare. Tot odată această melodie prozaică este tabloul femeii visătoare trăind în haos, bucurându-se de fiecare moment, lucru, idee.

Uneori, femeile singure își trag baticul peste nasul lor trist sau peste ochii încercănați. cu vedere slăbită, alteori își plimbă câinii pe lângă lăzi cu marmeladă, într-un port numai al lor, unde-și spun poveștile fără cap și fără coadă, așteptând să ajungă altundeva, într-un alt port, cu alte povești. Ce fel de povești nu știu prea bine. Și tot ceea ce li se întâmplă sunt niște virgule, niște virgule nesfârșite. Și, desigur, mâine va fi mai bine.”

   Mintea femeii este greu de înțeles (persoanele de faţă se exclud, desigur☺), dar această mică cărticică cuprinde, bucătării, locuri, frânturi de existență atât de feminină cuprinsă în doar o picătură de esență. Genul acela de furnică care duce-n spate un munte de data asta, nu un grăunte jumătate.

   Dacă îți place scriitura ciudată, simplă, unică la care adăugăm și puțină feminitate atunci merită să citești această carte, o lectură numai buna pentru cafeaua de dimineață.

 Cartea Cele mai mici proze de Doina Ioanid a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Atatürk-făuritorul Turciei Moderne, de Mehmet Ali Ekrem-recenzie

Editura Politică București

Anul apariției: 1969

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 256

Nota mea: 10/10

   Cei care mă cunosc știu că sunt pasionat de istoria Imperiului Otoman și a Turciei. Îmi face mare plăcere să citesc o carte ce abordează acest subiect și, astfel, să reușesc să pătrund tot mai mult în această lume fascinantă, în această civilizație, pe cât de diferită, pe atât de asemănătoare cu a noastră. Cu fiecare carte studiată, am șansa de a-mi lărgi orizontul de cunoaștere și de a înțelege mai mult. Căci, scopul istoriei este, în primul rând, cel de a înțelege, de a învăța, ca, mai apoi, să poți aplica în viața de zi cu zi.

  Atatürk este, în ceea ce mă privește, un geniu, o personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea. Opera sa, acțiunile întreprinse în favoarea națiunii turce reprezintă un izvor nesecat, un subiect inepuizabil. Îi port o profundă admirație și un respect sincer. Pentru mine el este egalul lui Alexandra Macedon, al lui Petru cel Mare, al lui Napoleon Bonaparte, întrucât și-a pus amprenta asupra societății din care a provenit, lăsând o moștenire neprețuită poporului său și nu numai.

Mustafa Kemal Atatürk (Sursă foto)     

  Așa am ajuns să citesc lucrarea lui Mehmet Ali Ekrem, un istoric român de origine turcă, frumos intitulată ,,Atatürk – făuritorul Turciei Moderne”. Fără îndoială, titlul este mai mult decât potrivit. Ataturk a făurit Republica Turcia, a profitat de dezmembrarea decăzutului Imperiu Otoman, de moartea inevitabilă a acestuia și a îndrumat națiunea turcă spre renașterea națională. Slăbiciunea resimțită de Sublima Poartă a fost folosită de Mustafa Kemal în folosul turcilor, reușind să clădească din ruine ceva durabil. Temeliile republicii nou formate continuă să reziste și astăzi cu trăinicie, în ciuda vieții politice actuale extrem de tumultoase.

  După ce am parcurs întreaga carte cu o deosebită plăcere, mi-am dat seama că este cea mai bună sinteză a vieții și a activității lui Atatürk pe care am citit-o și, poate chiar, cea mai bună existentă în limba română. Bibliografia evidențiază o cercetare temeinică, având la bază documente și lucrări în limba turcă, dar și în alte limbi europene. La sfârșit, ne este oferită și o selecție de fotografii alb-negru ce-l înfățișează pe Mustafa Kemal și frumoasa sa evoluție, ascensiune pe scena politică a Turciei.

  Înainte de toate, ne este prezentat contextul, situația Imperiului Otoman aflat în plin regres în secolul al XIX-lea, respectiv la începutul secolului al XX-lea. Gloria de altă dată pare să fi rămas blocată între paginile cărților prăfuite. Sfârșitul expansiunii otomane, dar și sistemul de organizare feudal au contribuit la decăderea imperiului și la sărăcirea acestuia. Din opulența și grandoarea lui Mehmet al II-lea Cuceritorul sau a lui Suleyman Magnificul pare să nu mai fi rămas nimic. Imperiul Otoman nu s-a adaptat vremurilor, modernității și a căzut pradă, încet-încet, influenței și intereselor Marilor Puteri. A devenit ,,bolnavul Europei”, guvernat de o dinastie neputincioasă sau, mai bine zis, indiferentă, mult prea ignorantă și dezinteresată, închisă în propria cochilie.

   Câteva capete ,,luminate” au încercat să modernizeze Imperiul, implementând reformele Tanzimatului, însă acest proces a fost întrerupt. Domnia despoticului Abdülhamid al II-lea a înrăutățit situația și mai tare. Teritorii cucerite cu secole în urmă au intrat sub autoritatea unor țări precum Franța, Anglia, Italia, țări din Balcani și-au proclamat indepedența. Imperiul a dispărut din Africa, iar existența sa în Europa era limitată. Tineri revoluționari, inspirați de Occident, au încercat să schimbe ceva. Așa au apărut Junii Turci, printre care s-a numărat și tânărul militar Mustafa Kemal, aflat la începutul unei cariere ce se anunța a fi încununată de succes și numeroase realizări.

   Primul Război Mondial a năruit Imperiul Otoman, din cauza alianței sale cu Puterile Centrale, și l-a adus la sapă de lemn. Puterile Antantei au fost hotărâte să șteargă moștenirea lui Osman de pe harta politica a lumii. Tratatul de la Sèvres a reprezentat o adevărată moarte a statului. Țara a fost împărțită aproape în totalitate și contropită de străini. Însă, din fericire, scânteia revoluției a izbucnit în Anatolia și, sub conducerea lui Mustafa Kemal, turcii au început un veritabil război de independență. Împotriva Sublimei Porți și împotriva Occidentului.

Turcia în urma Tratatului de la Sèvres (Sursă foto)

   După câțiva ani de luptă, de eforturi ce nu pot fi contestate, Mustafa Kemal și tovarășii săi au reușit să schimbe destinul turcilor. Astfel, la 29 octombrie 1923, a fost proclamată Republica Turcia la Ankara, eveniment ce a urmat Tratatului de la Lausanne – renașterea unei națiuni. Protagonistul nostru și-a atins scopul, a fost ales președinte al țării, dar greul abia atunci a început. După ce a pus la punct relațiile internaționale, s-a văzut nevoit să se ocupe cât mai urgent de reorganizarea internă a statului. A întâlnit nenumărate piedici, revolte, însă nimic nu l-a împiedicat să ducă la capăt mișcarea de modernizare și europenizare a Turciei.

   Timp de 15 ani, până la moartea sa, Turcia a fost reformată și schimbată, odată pentru totdeauna. S-a pus accent pe laicizarea statului, pe reînvierea spiritului național. Procesul de emancipare al femeior a continuat, acestea au căpătat drept de vot, ieșind din conul de umbră pe care au fost nevoite să-l accepte timp de secole. A fost introdus numele de familie în rândul populației, iar Mustafa Kemal și-a primit meritatul apelativ ,,Atatürk”, fiind considerat un tată al turcilor. Alfabetul arab a fost înlocuit cu cel latin, iar Turcia a fost supusă unei iluminări, promovării educației în rândul maselor.

 Atatürk arătând poporului noul alfabet, în timpul unui turneu prin țară (Sursă foto)

   Oricâte cărți, oricâte lucrări de specialitate s-ar scrie despre Atatürk și la activitatea sa, nu ar fi suficiente. Realizările sale sunt neprețuite. Atatürk este, fără doar și poate, un model de urmat. Un militar excepțional, un om politic de seamă și, cel mai important, un cetățean al patriei sale, căreia și-a dedicat întreaga existență. A pus interesul colectiv, interesul națiunii înaintea celui propriu, înainte împlinirii sale ca individ. Din acest motiv, este necesar să citim mai multe despre el, să învățăm din experiența lui și să contribuim cu toții pentru clădirea unei lumi mai bune. Pentru noi și pentru urmașii noștri.

   Fie că sunteți pasionați de istorie, fie că nu, vă sfătuiesc să citiți acest volum, să vă familiarizați cu personalitatea lui Mustafa Kemal Atatürk! Fiecare țară poate avea un Ataturk al ei sau mai mulți. Important e să învățăm, să muncim, să ne desăvârșim și să ne implicăm. Nepăsarea și ignoranța unora, mai pregătiți, mai buni, a permis dintotdeauna dezlănțuirea celor lipsiți de orice scrupul. Prin urmare, nu-ți uita patria și nici propria persoană!

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Atatürk-făuritorul Turciei Moderne de Mehmet Ali Ekrem este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Vicii şi virtute, de Alissa Johnson-recenzie

Seria: „Familia Haverston”

Colecţia: „Iubiri de poveste”

Alma, marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Titlul original: „Practically Wicked”

Traducere din limba engleză: Oana Zamfirescu/Graal Soft

An apariţie:2017

Număr de pagini:262

   Oamenii sunt diferiţi: unii sunt mai tăcuţi, unii mai vorbăreţi, unii fericiţi, alţii trişti, unii mai independenţi, iar alţii au nevoie mereu de o îndrumare şi de cineva alături. Lumea în sine este un mozaic, este caracterizată de diversitate şi aceasta este trăsătura cea mai importantă. Cum ar fi să ieşim din casă pentru a da nas în nas cu persoane care seamănă şi se comportă la fel cu noi? Poate am ajunge să ne urâm pe noi înşine sau să devenim egocentrişti… Cert este faptul că viaţa nu ar mai avea aceeaşi coloratură, acel mister care rezidă în momentul în care întâlnim pe altcineva, facem cunoştinţă cu el sau cu ea şi aflăm un lucru nou, vedem că un gând se leagă cu al celuilalt, iar altul poate că nu. Acestea sunt cele care ne sunt „predate” de cartea lui Alissa Johnson. În plus arată că, uneori, persoana care este cea mai diferită de noi ne poate deveni cel mai bun prieten sau, de ce nu, un partener de viaţă.

  Alissa Johnson este autoarea de romane istorice de dragoste, nominalizată pentru premiul RITA. A crescut în bazele Air Force şi a urmat St. Olaf College în Minnesota. Pentru moment ea locuieşte în Arkansan Ozarks unde îşi petrece timpul liber ţinându-şi câinele Aussie ocupat, vizitându-şi familia şi practicând tir cu arcul. Serii scrise de aceasta sunt „Thief Takers”, „Providence” şi „Haverston Family”.

   Începutul volumului este unul destul de amuzant. Totul se petrece în casa Anover. Aceasta era renumită pentru petrecerile sale, pentru scandalurile care ieşeau la lumină în urma acestora, pentru gazde. În aceasta trăieşte unul dintre personajele principale, domnişoara Anna Rees, numită de societatea londoneză şi „Fecioara-de-Gheaţă” din cauza inimilor frânte pe care le lăsa în urmă. La una dintre petrecerile mamei sale va veni şi Lordul Dane care va bea atât de mult încât aproape nu se va mai putea ţine pe picioare. În timp ce căuta camera unei văduve pe care o cunoştea, va intra din greşeală în camera copiilor unde se afla Anna. Rămâne cu aceasta, o roagă să nu îl lase singur, iar ea  se conformează. Cei doi vorbesc vrute şi nevrute: despre faptul că Anna îşi doreşte o căsuţă la ţară, că ar vrea să aibă un câine de vânătoare, iar la final sărutându-se. Înainte de a adormi buştean, Lord Dane îi promite Annei că o va vizita săptămâna următoare.

            Patru ani trec de la acest eveniment, iar Lordul Dane nu mai vine sau…cel puţin aşa crede Anna…

   Căutând prin documentele mamei sale, tânăra noastră va descoperi că este fiica nelegitimă a decedatului Lord Engsly care îi datora mamei sale pentru îngrijirea sa o sumă considerabilă care ar ajuta-o să devină independentă şi să plece din casa Anover. Ea concepe degrabă o scrisoare fraţilor săi, moştenitorii Lordului Engsly, şi le va face cunoscută situaţia sa. Ca urmare, aceştia o vor invita la moşia lor de la ţară pentru a se cunoaşte şi, de ce nu, să lege şi să întărească firele până atunci risipite. Ea este de acord, dar totul va fi pregătit pe la spatele mamei, împreună cu guvernanta sa. Zis şi făcut; Anna pleacă la moşie, îşi întâlneşte unul dintre fraţi şi…pe cel mai bun prieten al acestuia, Lord Dane. Nici Maximilian şi nici Anna nu sunt prea fericiţi de revedere: pe de o parte, Maximilian nu mai voia să o vadă pe tânără pentru că o vizitase şi îi scrisese scrisori ulterior acelei petreceri, dar nu primise răspuns, iar ea nu îl suportă pentru că nu a vizitat-o niciodată. Ceva, ceva nu se leagă. Care să fie motivul? Mama Annei. Ea nu a dorit să îşi piardă fiica pentru vreun lord sau viconte aşa că a ţinut-o închisă în casă, a lăsat-o să meargă la petrecerile organizate în Anover, dar atât. Fără ştirea fetei, ea refuza cereri în căsătorie, nu lăsa pretendenţii să o vadă. Acestea s-au petrecut şi în situaţia Lordului Dane. După ce aceştia vorbesc şi îşi dau seama de eroare şi de adevărata vinovată, revenind  la relaţiile de altă dată. Maximilian rămâne la moşie pentru a o cunoaşte mai bine pe Anna: descoperă despre aceasta că este curajoasă – salvează o fetiţă de la înec fără a şti ea însăşi cum să înoate – cunoaşte opt limbi străine, îi plac cititul şi plimbatul prin natură. Se îndrăgostesc, dar Anna ştie că o căsătorie între ei ar fi imposibilă datorită reputaţiei ei, de fiică nelegitimă a unei femei cu reputaţie scandaloasă. Pentru Max, însă războiul abia începe. De unde se confrunta doar cu  Anna datorită percepţiei sale de „ce anume va crede lumea” şi „suntem diferiţi, unul vrea o viaţă la ţară şi altul la oraş”, va interveni o nouă forţă: Madame, mama Annei care, ajutată de doi bărbaţi înarmaţi vor încerca să o aducă pe Anna înapoi în casa Anover cu forţa. Ce se va petrece? Cei doi vor reuşi să îşi protejeze dragostea şi să învingă inamicul de temut J ? Vom citi şi vom vedea…

   Cartea este narată la persoana a III-a de naratorul omniscient şi omniprezent. Volumul denotă un stil dezinhibat; autoarea scrie din suflet, dă totul pentru a scoate la lumină povestea, relevând sentimente dintre cele mai intense: dragoste, ură, compasiune, prietenie, curiozitate, optimism, euforie, panică, furie, fragilitate, dorinţă. În plus, prin cadrul creat şi prin replicile atent alese s-a creat o atmosferă aparte: am râs

„înainte ca ea să-l poată avertiza, Max făcu o piruetă şi se lovi de un copac înalt, subţire, dar aparent foarte robust…accidentul fu atât de neaşteptat şi de neplăcut, încât Anna nu putu decât să se oprească şi să înlemnească cu gura deschisă, în timp ce Max se clătină pe picioare, îşi duse mâna la frunte şi scoase un şir de înjurături pe jumătate.

-Sfinţii…morţii…Afurisit…Afurisit…Scoase un geamăt lung şi furios şi spuse în cele din urmă: La naiba!

Apoi Anna nu mai auzi decât propriul ei râs, care avu ecou în toată pădurea şi stârni căţeluşa care se afla la picioarele ei să înceapă să latre…Râse până când o duru burta, şi ochii i se umplură de lacrimi. ”

am plâns

„la revedere, Anna. Vocea lui era rigidă şi-i sună goală până şi lui. Drum bun! Făcu o plecăciune fără să se uite la ea, se întoarse şi ieşi din cameră. El nu auzi dacă ea îi ură ceva. Şi nici nu-l interesa.” .

   Cadrele spaţiale sunt minuţios descrise, „câmpuri şi dealuri mănoase erau întrerupte de pâlcuri de copaci cu esenţă tare şi uneori de câte un zid de piatră. O briză caldă îi mângâia faţa, iar mirosul de fân îi gâdila nasul…era o lume diferită…o lume mai bună”. Cel mai mult mi-au plăcut caracterele personajelor, felul în care vorbeau sau observau pe ceilalţi. Este o carte care atrage un cititor de history romance, căruia îi plac aventura şi comedia.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Vicii şi virtute, de Alissa Johnson a fost oferita de Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest-Vogue

by -
10

Un ghid al detoxifierii în 15 zile, de Ligia Pop-recenzie

Editura Litera
Anul apariţiei: 2017
Număr de pagini: 222
Fotografii de Raoul Pop

   Apărut în condiţii grafice deosebite la Editura Litera, ghidul Ligiei Pop este un ajutor indispensabil pentru toţi cititorii care sunt preocupaţi de sănătatea proprie şi doresc să şi-o îmbunătățeasca printr-o cură purificatoare bazată pe lichide concentrate în vitamine, fără să fie bântuiţi în această perioadă de spectrul înfometării.

  De ce avem nevoie de detoxifiere?

   Chimicalele fac parte din viața noastră vrem-nu vrem. Sunt peste tot: în apă, în mâncare (conservați, pesticide), în aer, în produsele cosmetice, în detergenți, în medicamentele pe care le luăm, ba chiar și în hainele noastre îmbibate cu coloranți. Aceste chimicale ajung în corpul nostru pe diverse căi, iar cele mai multe toxine sunt stocate în grăsimi. Ficatul este cel care se ocupă în principal de sarcina de a detoxifia corpul – alături de rinichi, colon, sistem limfatic, splină, plămâni, piele –, dar trăim în vremuri în care cantitatea de chimicale depășește capacitatea lui de a restabili echilibrul în organism.

   Deși un grad înalt de toxicitate în corp nu este considerat o boală în sine, s-a demonstrat că acumularea de toxine stă la baza multor boli cronice.

   Imaginați-vă că organismul uman este un motor, doar că unul biologic. Dacă înțelegem că un motor are nevoie de curățare de reziduuri, dacă înțelegem că o mașină de spălat are nevoie de un proces de purificare, altfel, depunerile vor scurta viața mașinii, tot așa trebuie să înțelegem că și organismul nostru are nevoie periodic de o curățare internă. La fel cum facem un duș dimineața, la exterior, tot astfel trebuie să asigurăm și curățarea corpului în interior.

   Simptomele de toxicitate în corp, care ne dau un semnal de alarmă că avem nevoie de o astfel de procedură, pot fi:

  • Îngrășare
  • Pierderea energiei, letargie
  • Indigestii
  • Dezechilibru hormonal
  • Încetinirea metabolismului
  • Imunitate scăzută
  • Alergii
  • Incapacitate de concentrare

Ce înseamnă detoxifierea?

Este un proces complex care are drept rezutat curățarea organismului de toxine prin:

  • Aport ridicat de fluide: apă, ceaiuri, sucuri de legume și de fructe
  • Sport moderat, aerobic pentru circulația limfatică – mai ales dacă schimbarea de la un stil de viață la altul este bruscă, cel puțin în perioada de acomodare
  • Probiotice și prebiotice
  • Masaj
  • Somn de aproximativ 8 ore pe noapte

   În perioada de detoxifiere trebuie să se evite consumul de alcool, fumatul, produsele alimentare de origine animală și produsele procesate.

    Ce înseamnă detoxiferea cu sucuri de legume sau fructe? Îi dai organismului maximul de nutriție cu minimul de efort digestiv. De aceea în nicio cură de detoxifiere nu se recomandă proteinele animale, tocmai pentru că sunt greu de digerat.

 

   Un ghid al detoxifierii în 15 zile explică şi exemplifică toate aceste principii de bază de la care se porneşte în procedura de curăţenie generală internă. Dar fiindcă ea nu se poate face oricum, prezintă şi paşii etapizaţi de pregătire pentru această perioadă şi de ieşire şi trecere de la ea la alimentarea obişnuită, după încheierea curei.

   Nu este o misiune uşoară, care se poate aborda superficial, de aceea oricine doreşte să ducă cruciada sănătăţii până în punctul în care se ating cele mai bune rezultate, va avea nevoie de un îndrumar profesionist de acest fel. Paşii de urmat indicaţi şi reţetele bogate şi variate, fiind cele ce vor evita ca dieta să devină o experiență traumatică de înfometare extremă şi slăbire a capacităţilor generale ale organismului.

   Pentru cei care totuşi aleg să nu meargă până la capăt cu detoxul, ghidul ramâne o culegere extraordinară, cuprinzând cele mai bune şi imaginative compoziții de sucuri naturale, indiferent dacă ele vor fi consumate numai câteva zile, cât s-a putut respecta cura de hidratare intensivă sau vor fi păstrate ca un suport alimentar delicios zilnic, de cei care au realizat cât de gustoase şi sănătoase sunt.

    Autoarea ne recomandă în preparare, storcătoarele cu presare la rece în detrimentul celor centrifugale care încălzesc lichidele, precum şi consumarea produsului imediat ce este gata, pentru a evita oxidarea şi pierderea eficacităţii sale.

    Avem selectată o listă extrem de bogată cu legume, fructe şi toate genurile de crudităţi care sunt benefice nutriţiei şi intră în reţetele concentraţiei lichide de sănătate constituită din sucurile recomandate. Toate preparatele sunt însoţite de fotografii în care arată delicios şi foarte atrăgător, iar varietatea este fantastică. Programarea servirii lor pe ore, în fiecare zi, este o condiţie importantă de urmat pentru reuşită, dar datorită diversităţii reţetelor oferite, nu vom avea niciodată senzaţia de repetitivitate în hidratare/hrănire.

   Indiferent dacă până la începerea curei, ai avut o alimentaţie tradiţională sau una vegană, corpul tău îţi va fi recunoscător pentru pauza de purificare, iar să previi nişte afecţiuni ce se pot naşte sub presiunea toxinelor, este mult mai uşor decât să tratezi boala ce-apare din lipsa de îngrijire!

„Fie ca hrana să-ți fie medicament și medicamentul hrană” (Hippocrate)

    Ligia Pop este consultantă în nutriţie şi un nume recunoscut în domeniul alimentaţiei raw food. Autoare a şapte cărţi de specialitate şi câştigătoare cu Reţete vegane fără foc în 2014  a unui premiu naţional Gourmand World Cookbook Awards la categoria Best Vegan Cookbook. Pe lângă numeroasele sale activităţi legate de nutriţia raw, este și organizatoare de  conferinţe şi expoziţii care popularizează şi prezintă argumentat beneficiile unui stil de viaţă mai sănătos şi mai echilibrat.

Cartea Un ghid al detoxifierii în 15 zile de Ligia Pop a fost oferita de Editura Litera. Poate fi comandata de pe site/ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefantcărtureşti

Doamna râului, Jude Deveraux-recenzie

Titlul original: River Lady (1985)

Traducere din limba engleză:  Grigore Pintilie Corina

Editura: Miron

Categoria: Carte de dragoste

Număr de pagini: 442

Nota mea: 9/10

Anul apariţiei:  1995

   Anul acesta este al premierelor, al întâlnirilor literare cu autoare pe care nu aș fi crezut vreodată că le voi citi. Îmi place mult atunci când descopăr autoare noi – pentru mine, ce scriu povești surprinzătoare, ce pot cuceri cu ușurință cititorii.

  Nu știu de ce nu am avut niciun fel de atracție pentru romanele de dragoste. Le citeam și înainte, dar nu foarte des, iar acum le cam caut – atent, dar frecvent, căci sunt cărțile care îmi dau o stare foarte bună, mă relaxează și-mi cresc mult pofta pentru lectură.

   Am început luna iulie frumos. Am avut întâlnire cu Jude Deveraux. Nu puteam întârzia sau rata această ocazie. Nu regret absolut nimic.

   Cu Doamna râului, Jude Deveraux a fost puțin mai altfel. În primele două zile am reușit să citesc un număr record de pagini: 10, iar în următoarea am terminat cartea. Da, așa sunt eu când e prea cald afară. Nu eu sunt de vină, ci vremea de afară care m-a cam dat peste cap, dar am recuperat.

  Autoarea scrie bine, cucerește cu povestea spumoasă dintre Leah și Wesley, ba chiar reușește să te țină captivă până la final. Dar până la final e cale lungă, e o călătorie anevoioasă, periculoasă și plină de secrete.

   Leah Simmons este tânăra care refuză să-și părăsească frații și tatăl. Trăiește într-o zonă sărăcăcioasă, acceptă bătăile primite, muncește pe rupte. De ce? Pentru frații ei. Nu se dă în lături de la nimic – este femeia bună la toate. Tot ce-o înconjoară o face să aibă despre sine o părere foarte proastă, nu se consideră frumoasă – nici nu are cum să fie, căci modul cum arată – neîngrijită, murdară, îi pune imediat eticheta de femeie urâtă – de care toți fug unde văd cu ochii – de vină fiind înfățișarea, dar și ceea ce se știe despre femeile din familia Simmons – sunt etichetate ca fiind femei ușoare.

  Ea acceptă totul – și ceea ce se spune, dar mai ales destinul ei, scris deja și bătut în cuie. Deși știe că nu va reuși niciodată să se căsătorească din dragoste, încă mai speră, iar de mică visează la Wesley Standford – cel pe care-l întâlnește, întâmplător la cârciumă.

   Trecutul revine în prezent – pe cei doi îi leagă amintirea unui pupic pe obraz, dar și un obiect pe care Leah îi păstrează cu sfințenie. Iar atunci când ajunge să stea lângă Wes, să-i simtă respirația, atingerile și sărutul… încă mai speră.

   Fericirea lui Leah durează prea puțin, visul ei din copilărie se năruie, iar de la iubire la ură – pe care o simte pentru frumosul Wesley, nu mai e decât un pas. Totul se schimbă pentru amândoi în acea noapte de pomină. Wesley o pierde pe Kim, iar Leah intră în viața lui Wesley fără să vrea, aproape fără acordul ei.

   Schimbările nu-i apropie pe cei doi, ba mai mult, îi îndepărtează, iar ura plutește între cei doi. Timpul, distanța și ura, se topesc, iar Leah este decisă să-l determine – fizic, vestimentar, comportamental pe Wesley să o placă.

   Planurile ei pică în ziua în care el nici măcar nu o bagă în seamă, în ziua în care îl aude spunând clar faptul că, pentru ea simte doar ură. Orgoliul, durerea și trecutul – cel care-i spune neîncetat că este o Simmons, o ajută să ia o decizie bună pentru amândoi. Un plan gândit bine, care să-i spele numele de rușinea trăită. Zis, acceptat, pus în aplicare începând din ziua în care pornesc la drum – unul spre libertate. Numai că planul de acasă nu se potrivește cu drumul lung, anevoios, plin de durere, pericole pe care îl au de parcurs.

  În pustiul prin care trec au loc fel de fel de peripeții, de evenimente, schimbări, pierderi, dar și apropieri între Leah și Wes. Se schimbă din nou totul de la o zi la alta, pericolul pândește, totul stă să explodeze, să iasă la lumină, să se descopere. Au loc renunțări, decizii și acceptări.

   Leah și Wesley pleacă mai departe, împreună spre orașul și casa care le va fi locuință, dar din nou, planurile sunt date peste cap și trecutul tinerei se arată într-o noapte întunecată. Trec prin diverse încercări, Leah își apără soțul, Wes simte pericolul și povestea se complică din nou.

  Finalul..Oh, total neașteptat, parcă forțat. Nu e trist, dar nu m-am aşteptat deloc să se termine așa. Știi cum e? Senzația mea a fost atunci asta: cartea nu e terminată. Nu am cum să citesc peste 400 de pagini, să mă duci prin toate pădurile, personajele să fie nevoite să depășească obstacole aproape imposibile, să simtă moartea în ceafă de atâtea  ori, iar la final, când totul ar fi trebuit să se așeze, să am parte de așa ceva…

   O poveste interesantă, plină de personaje, acțiune, suspans, dar și iubire fierbinte. Pentru mine a fost rețeta ideală de lectură relaxantă, răcoritoare și foarte plăcută pentru o zi de vară sufocantă. Este lectura perfectă atunci când vrei să evadezi, să lași realitatea ta departe și să cunoști, să explorezi, să descoperi, să trăiești intens, dar și să te joci cu focul pericolului – cel care pândește la fiecare pas, să dai peste hoți – de care mai apoi să te păzești. Mai bine spus.. să înfrunți pericolul, să-i simți ghearele ascuțite chiar pe corpul tău, iar tu să reziști eroic, să refuzi calea ușoară, să abandonezi pe alții – pentru a te salva pe tine.

   În ciuda finalului deloc inspirat – e o opinie subiectivă și extrem de personală, mi-a plăcut destul de mult primul roman al autoarei Jude Deveraux – am făcut cercetări și am înțeles că River Lady este volumul cu numărul trei din serie.

Lectură plăcută!

Cartea Doamna râului, Jude Deveraux  este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

-Oh, iată...se pare că o femeie te poate totuşi surprinde!”

Cineva care să mă apere, de Meredith Duran-recenzie

Seria: „Reguli pentru nesocotiţi”

Colecţia: „Iubiri de poveste”

Alma, marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Titlul original: „Lady be good”

Traducere din limba engleză: Mihaela Sofonea/Graal Soft

An apariţie:2017

Număr de pagini:279

   Ce este de făcut atunci când ne simţim deprimaţi? Moralul este la pământ, totul în jurul nostru pare înnegurat, cei din jur nu ştiu cum anume să ne ajute. O stare ca aceasta poate apărea din varii motive şi vom avea nevoie de un medicament prescris de un specialist. Acesta va fi un volum care să ne facă să râdem cu gura până la urechi de replici atent măsluite, de caractere impulsive care se lovesc verbal, cu săbii, cu priviri ascuţite care pot tăia şi în cel mai nepăsător individ. Imaginaţi-vă o furtună, dragi cititori, una care vă ia pe sus şi vă duce…cine ştie unde. Ceilalţi vor încerca să vă înţeleagă: oare de ce râde atât de tare, oare cum a scăpat de starea aceea apăsătoare? Ce răspuns vom da? Am un medic bun: Merdith Duran.

  Meredith Duran este o autoare îndrăgostită de istoria Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. La vârsta de 13 ani a realizat o listă de ţeluri care cuprindea, printre altele, scrierea unor romane de dragoste, să încerce sushi şi vizitarea Londrei pentru a vedea portretele lui Holbein. În acest moment e fericită că a reuşit să le îndeplinească pe toate şi că au devenit favoritele sale. Atunci când nu scrie, lui Meredith îi place să citească, să predea, să coasă, picteze, să vâneze jurnale vechi de călătorie ale femeilor din Anglia secolului al XIX-lea.

   Volumul „Cineva să mă apere” se deschide cu un poem de vitejie despre „Atacul lui Kit”, „Şi vom striga numele care răsună în sufletele tuturor patrioţilor:/Maiorul John Christian Stratton, eroul de la Bekhole!”. Cine este acesta? Un bărbat care a trecut prin multe în viaţa sa: cel mai mare crai al Londrei, fiul al doilea al vicontelui Palmer şi erou de război. Pare a fi omul lipsit de griji, care va avea mereu orice îşi va dori, numai nu şi libertatea deplină. Pe câmpul de luptă el şi-a arătat curajul, isteţimea, dar…a fost capturat de un rus, Bolkov, care doreşte să se răzbune. Îl lasă în viaţă pe Christian cu promisiunea că îi va ucide fiecare om drag lui. Începe cu tatăl şi cu fratele acestuia, dar nu reuşeşte să se apropie atât de repede de sora şi de mama lui Kit pentru că acesta le trimite degrabă pe continent. Anii trec, iar aşa-zisul nostru crai se maturizează şi plănuieşte o ambuscadă pentru cel care i-a luat ce avea mai drag. Pentru aceasta are nevoie de o soţie drept momeală şi o alege pe aceea care doreşte să se elibereze de fratele său şi să îşi conducă singură casa de licitaţii: Catherine Everleigh. La una dintre petrecerile acesteia, el va fi, însă dat peste cap de una dintre animatoare,  o tânără cu ochi albaştri şi părul de abanos care…pare un pic prea şireată. În timp ce el dansa cu Catherine, fata îi pune acesteia o brăţară la loc, după ce altă persoană o furase, toate acestea fără a fi observată de aproape nicio persoană. Cum se numeşte aceasta? „Lilah Marshall” pentru lumea bună şi Lily Monroe, nepoata lui Nicholas O’Shea, conducătorul celor de la periferie, celor decăzuţi. Ea este într-o misiune în acea seară. Unchiul ei a promis că nu va divulga secretul acesteia cu privire la originea sa dacă îi va mai face un ultim favor şi anume acela de a fura de la fratele lui Catherine câteva documente. Zis şi făcut, dar când să iasă tânăra din birou, aude voci şi se ascunde sub masă. Intră Peter Everleigh şi Christian care vorbeau despre dorinţa celui de pe urmă de a o curta pe Catherine. La un moment dat Christian se apleacă şi dă nas în nas cu Lilah a noastră. Surpriză: nu scoate o vorbă despre acestea, dar nu înseamnă că pericolul pentru tânăra noastră a trecut. După ce aceştia părăsesc camera, Lilah se ridică şi pleacă, dar e prinsă în capcană de Christian care o seduce şi îi fură documentele. Pentru a le primi înapoi ea trebuie să devină doamna de companie a lui Catherine şi să îi divulge lui Kit toate secretele celei de pe urmă pentru a o convinge să se căsătorească cu el. Vedeţi dumneavoastră, Catherine era mai interesată de antichităţi decât de un viconte chipeş care încerca sus şi tare să o determine să spună un, aparent simplu, da.

   Lilah cine este de fapt? Fiica fostului conducător al plebei şi sora unei fete care a murit mult prea tânără, înainte de a-şi fi realizat un vis: să trăiască respectabil, fără şiretlicurile şi misiunile imposibile ale unui unchi autoritar. Cele două, hoaţe de meserie, au încercat acestea, dar sora lui Lilah nu a mai reuşit. Ea a continuat visul mai departe şi l-a realizat; este la un singur pas de libertate, iar Christian îi stă în drum. Îl lasă să îşi facă jocul, dar cad amândoi pradă unei iubiri mistuitoare care pe mine m-a amuzat nespus, mai ales că la început cei doi nu se înţelegeau deloc:

„-Ascultă, spuse ea scurt, pe un ton care sugera „imbecilule”. Catherine este înamorată de femeile Hughley…Au fost savante şi artiste, şi totodată soţii şi mame. Dar ceea ce-i place este felul în care soţii lor le-au susţinut interesele.

El încuviinţă scurt şi iritat. –Bine…bineînţeles că doreşte un soţ care o admiră. Ce femeie nu doreşte asta? Dar îţi mulţumesc pentru observaţiile evidente.

Ea îşi miji ochii. – Iartă-mă! Bineînţeles că ai dreptate. Noi, femeile, suntem foarte previzibile. Apoi, cu o forţă surprinzătoare, smulse pumnalul din uşă, îl ridică, îl înălţă o dată în aer şi-l aruncă. Lama trecu pe lângă el, atât de aproape, încât simţi aerul vibrând. Cu gura căscată, se întoarse. Cuţitul ţintuia acum tapiseria de pe perete. Se înfipsese în ochiul leului de pe zid.

-Oh, iată…se pare că o femeie te poate totuşi surprinde!”

  Aparenţele înşeală de cele mai multe ori şi Christian învaţă acestea din plin :-).  Povestea se complică, sora şi mama lui Kit se întorc la Londra, iar Bolkov abia aşteaptă, dar ochii îi poposesc asupra lui Lilah… Ce se va întâmpla rămâne ascuns printre rânduri…

   Opera este relatată la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent. Firul epic este unul dinamic, se trece repede de la o ipostază la alta. Mai mult decât atât, ceea ce impresionează este că nu aflăm o singură faţetă a poveştii, doar a lui Lilah sau a lui Christian, ci pe a ambilor. Acţinea este complexă. Personajele sunt caracterizate direct şi indirect, mai ales prin gesturi, acţiuni, mimică şi vorbe, narator şi cei din jur. Ele se autocaracterizează pe baza experienţelor trăite „simţise genul acela de bucurie, fără îndoială. Fusese un copil fericit. Visase la aventuri nobile şi să devină erou. Dar ce mare era distanţa dintre idealurile copilăreşti şi realitatea blestemată. Să ucizi o duzină de oameni, cu mâinile goale. Să câştigi o medalie. Să devii o caricatură, promovând arme.”Descrierile spaţiale sunt, însă sumare dat fiind faptul că autoarea s-a concentrat pe psihicul personajelor şi dialog. Per total cartea este una relaxantă, cu aventură, dragoste, comedie şi incertitudini care se dezleagă la final.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTĂ: 5 steluţe

Cartea Cineva care să mă apere, de Meredith Duran a fost oferită de Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Cronicile lui Magnus Bane de Cassandra Clare, Sarah Rees Brennnan, Maureen Johnson-recenzie

Titlul original: The Bane Chronicles

Editura: Leda Edge – Grupul Editorial Corint

Corint Books

Colecția Leda Edge Fantasy

Colecție coordonată de: Shauki Al-Gareeb

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Ofelia Al-Gareeb și Shauki Al-Gareeb

Număr pagini: 446

Gen: Fantasy

   „Cronicile lui Magnus Bane” este o carte extra din universul seriilor „Instrumente mortale” și „Dispozitive infernale”, ambele scrise de Cassandra Clare. Este independentă de serii, axându-se pe aventurile lui Magnus Bane, personaj din acest univers ficțional.

   Cartea conține 11 povestiri avându-l în centru pe Magnus Bane, Înaltul Magician din Brooklyn: „Ce s-a întâmplat cu adevărat în Peru”, „Regina fugară”, „Vampiri, brioșe și Edmund Herondale”, „Moștenitorul de la miezul nopții”, „Mărirea Hotelului Dumort”, „Salvarea lui Raphael Santiago”, „Decăderea Hotelului Dumort”, „Ce să-i cumperi unui vănător de umbre care are de toate (și cu care nu ieși în mod oficial)”, „Ultima bătălie a Institutului din New York”, „Cursul iubirii adevărate (și al primelor întîlniri)”, „Căsuța vocală a lui Magnus Bane”.

    Țin să menționez că nu știu prea  multe despre acest univers; n-am citit nicio carte din serie, iar până de curând, deși auzisem câte ceva, nu știam mai nimic despre subiect; nu este genul pe care îl abordez de obicei, doar am ieșit un pic din zona de confort. Așa că iertați posibilele erori sau desincronizări!

   Ca să fiu sinceră, la început cartea nu mi s-a părut wow și deși găseam interesantă „plimbarea” prin mai multe epoci și locuri din lume, tot ce reușeam să văd erau câteva povestiri fantasy, cu vampiri, vârcolaci, magicieni. Aceasta pentru că nu cunoșteam contextul. Nu citisem nicio carte din serie, nici măcar un film sau vreun episod din universul ficțional respectiv nu văzusem. Observam că mai multă lume citește cartea, așa că ajunsesem să mă întreb dacă este ceva în neregulă cu mine. De ce nu mă mișcă în niciun fel?

   Cam pe la „Salvarea lui Raphael Santiago” a început să-mi placă cu adevărat și am devenit curioasă să aflu mai multe despre universul Vânătorilor de umbre. Curios, nu-mi plac vampirii sau poveștile cu ei (știu, multora le voi părea o ciudată), dar Raphael mi-a prins slăbiciunea.

   Să mă apuc de cărți atunci ar fi durat prea mult, așa că am ales scurtătura: am ales să urmăresc un prim episod din serialul Shadowhunters. Să văd dacă mă prinde și să înțeleg cât de cât contextul. Și nu numai că m-a prins, dar am constatat că e foarte adictiv! Câteodată chiar e bine să ieși din zona de confort! În plus, înțelegând contextul, deodată am văzut cartea în altă lumină; nu mai era un simplu fantasy, ci am ajuns să-l cunosc mai bine pe Magnus Bane. Așa că sfatul meu pentru cei ca mine, care nu știu nimic despre acest univers ficțional, este să urmărească înainte măcar un episod, două, din serial, pentru a se familiariza cu contextul. Să citești „Cronicile lui Magnus Bane” pur și simplu, fără a ști nimic, e ca și cum ai irosi cartea.

   Dar să trecem la povestirile propriu zise. Excentricul magician se pare că s-a hotărât să-și scrie memoriile: cronici de la 1791 până în prezent. Da, ați ghicit, Magnus este nemuritor, ca multe personaje din universul ficțional. Ne sunt povestite mai multe întâmplări prin care a trecut magicianul, care coincid cu momente istorice importante: anii de după revoluția franceză, marea pană de curent din New York, epoca prohibiției, marea criză economică din perioada interbelică, anii 1970, când drogurile au devenit din ce în ce mai răspândite, sfârșitul anilor 1980, când cazurile de SIDA se înmulțeau. Așadar, avem ocazia să călătorim atât din punct de vedere geografic, cât și temporal, aventurile lui Magnus Bane purtându-ne prin: Peru-ul secolelor XVIII, XIX, XX, Franța imediat după revoluție, Londra mijlocului de secol XIX, New York-ul anilor 1920, 1950, 1970, al secolului XXI. Mi-a plăcut modul în care atmosfera acelor vremuri și locuri este reconstituită cronologic:

„În Paris, oamenii erau întotdeauna în căutarea ultimei mode. Peruci înalte până în tavan, cu bărcuțe în miniatură în ele; mătăsuri scandaloase; fard alb și pomeți înalți și îmbujorați, atât la bărbați, cât și la femei; alunițele decorative; croiala; culorile… În Paris, cineva putea să aibă ochi de pisică (iar el îi avea) și să spună oamenilor că era un artificiu al modei.”

„- Tocmai l-ai ratat pe de Sade.

– Ce păcat! exclamă Magnus.

Marchizul de Sade era indiscutabil un mundan ciudat, cu cea mai perversă imaginație pe care o întâlnise Magnus de la Inchiziția spaniolă încoace.”

„Toată lumea din New York bea, iar faptul că acum o făceau illegal îi oferea o senzație de și mai bine.”

„Ceva era întotdeauna pe cale să se întâmple, ceva important. Făcea parte din starea de spirit a vremii. Mundanii câștigau sume absurde de bani pe Wall Street și îi cheltuiau pe zorzoane, filme și băutură.”

„- Magnus, nu se poate să nu fi observat că lucrurile se schimbă. Lucrurile sunt în mișcare. Marele Război Mundan…

– Ei mereu intră în războaie, spuse Magnus, ridicând picioarele unei duzini de pahare de vin sparte și aliniindu-le.

– Nu așa. Nu atât de global. Și se apropie de magie. Produc lumină și sunet. Comunică la distanță. Asta nu te îngrijorează? (…)

– Se întâmplă, Magnus, spuse Aldous și vocea lui deveni foarte profundă. Îl poți simți peste tot în jur. Vine, și totul se va nărui.

– Ce anume vine?

– Crahul și năruirea. Mundanii își pun credința în banii lor de hârtie, iar când aceștia se vor preface în scrum, lumea se va întoarce cu susul în jos.”

„Timpul era ca apa, uneori glacial și lent (anii 1720… niciodată din nou), alteori ca un iaz liniștit, uneori un pârâu bland, alteori un râu năvalnic. Și, câteodată, timpul era ca aburul, dispărând atunci când treceai prin el, învăluind totul în pâclă, reflectând lumina. Aceștia fuseseră anii 1920.”

„ – Edgar, îl salută Magnus cu o înclinare a capului. Înțeleg că ai cedat presiunilor și ai instalat un telefon.

Magnus arătă spre un telefon care se afla pe o măsuță într-un colț întunecat, ca și când ar fi fost pedepsit pentru existența sa.

– E o afurisită de belea. Ai auzit ce zgomot face? Dar poți vorbi cu celelalte Institute cu ușurință și să suni să se livreze gheață, așa că…”

„Observă că mulți oameni își petreceau zilele adunați în jurul teletipurilor care prezentau cotațiile bursiere și care se găseau în toate hotelurile și cluburile, în multe restaurante, ba chiar în unele baruri și frizerii.”

„La sfârșitul verii 1953 se înregistră un val de căldură toridă.”

„Orașul era falit. Jumătate dintre clădirile din Bronx arseseră. Gunoiul se aduna grămezi pe străzi, deoarece nu se găseau bani pentru colectare. Atacuri asupra persoanelor, crime, jafuri…”

„New Yorkul… era scos din circuit. Nu exista nicio linie de orizont. Nu exista nicio strălucire la Empire State Building. Era complet, complet întuneric. Și de la o fereastră la alta, de pe stradă la mașină și la ușa de la intrare, se striga:

– PANĂ DE CURENT!”

„Oi fi tu magician, dar asta nu înseamnă că e imposibil să-ți fie furată combina stereo.”

    Personajul este foarte bine conturat. Astfel, chiar și pentru un începător ca mine, este ușor să desprinzi anumite caracteristici ale magicianului. Fiu al unui demon, cu însemnul specific al ochilor de pisică, excentric, cu o părere foarte bună despre sine până la narcisim („În scrisoarea pe care am primit-o se afirmă că ați avea nevoie de talentele mele speciale, dar trebuie să vă mărturisesc că am atâtea talente, încât nu sunt sigur pe care le solicitați.”), preocupat în foarte mare măsură de modă, aventurier (a avut de-a lungul timpului o grămadă de iubite și iubiți, printre care și vampirul Camille Belcourt); îi place luxul, să trăiască pe picior mare, dar în fond, are o inimă bună: îi poartă o grijă părintească proaspătului vampir Raphael Santiago și devine cu totul altul când se îndrăgostește de Alec Lightwood, fiul unor celebri Vânători de Umbre.

„Alec era un războinic care îi adusese pacea lui Magnus.”

    Povestirea în care se chinuie să-i găsească un cadou potrivit mi se pare cea mai amuzantă, iar cea cu întâlnirea este hot-hot!

   Din carte, Magnus îmi pare oarecum superficial, ceea ce nu mi se confirmă în serial. Chiar pot spune că mi l-am imaginat un pic altfel față de serial citind cartea. Altă caracteristică a lui este simțul umorului. Recunosc că tipul său de umor nu m-a prins de fiecare dată, însă unele replici chiar sunt amuzante:

„- Doamnă, zise Magnus, apropiindu-se. Trebuie să vă sfătuiesc să nu coborâți din trăsură în timpul procesului de lichidare a unui demon.”

„Credeți că pirații vor ataca vasul pentru a vă fura găinațul? întrebă Magnus.”

„- Am o întâlnire la prânz îi explică ea. Nu aveți nicio modalitate să grăbiți procesul?

– Ăăă, nu. E magie neagră, doamnă Connor. Nu e ca și cum ați comanda o pizza.”

    Una dintre scenele mele preferate are loc în epoca prohibiției, când Magnus deținea un local unde se consuma alcool. La o razie a poliției, farmecă încăperea pentru a părea un cerc de cărți ș ceai:

„- Domnilor! exclamă Magnus, deschizând larg brațele. Bine ați venit la cercul nostru de ceai și cărți. Tocmai eram pe punctul de a discuta cartea serii, Jude neștiutul. Ați ajuns la timp! S-ar putea să vă cer să plătiți pentru ușă, dar vă înțeleg impulsul. Sub nicio formă nu e bine să se întârzie la discuții!

Mulțimea se prăpădea de râs. Oamenii agitau farfuriile ceștilor de ceai spre polițiști și fluturau cărți.”

  Amuzante sunt și pisicile lui Magnus, deținute în perioade diferite ale vieții lui, Marele Catsby și Președintele Miau. Și cum să nu placi un personaj care doarme cu pisica în cap?

„Magnus se trezi cu strălucirea aurie a luminii de amiază strecurându-se prin fereastra lui și cu pisica dormindu-i pe cap.”

„- Toată lumea mi-a spus că faceți alegeri excentrice în ceea ce privește moda, și sunt convinsă că tunsoarea dumneavoastră este foarte la modă, răspunse ea. Dar, sincer, arată de parcă ar fi dormit o pisică pe capul dumneavoastră.”

    Altă referire amuzantă la pisici o face Isabelle, sora lui Alec, în povestirea „Căsuța vocală a lui Magnus Bane.”, pentru a-i împăca pe Magnus și Alec:

„Pisica noastră, Church, și pisica ta, Președintele Miau, se iubesc. N-am mai văzut până acum o astfel de iubire. N-am știut că o asemenea iubire poate să existe în inima… unei pisici. Unii oameni spun că iubirea dintre doi motani e greșită, dar eu cred că e minunată. Iubirea îl face pe Church mai fericit decât a fost vreodată. Nimic nu-l face mai fericit decât Președintele Miau. Te rog, nu le ține despărțite pe aceste două pisici. Te rog, nu-i lua lui Church bucuria iubirii.”

   Această ultimă povestire este oarecum comică, însă nu-mi place finalul ambiguu. Până la urmă, nu aflăm ce s-a întâmplat, dacă toate acele mesaje au dus sau nu la împăcare.

    Pe lista lucrurilor amuzante am trecut și preocuparea lui Magnus pentru modă:

„- Nimeni altcineva nu poartă ceva care să semene măcar pe departe cu pălăria ta.

Magnus aruncă o privire de dispreț tuturor marinarilor certați cu moda.  

– Îmi pare rău pentru ei, firește, dar nu văd de ce această observație ar trebui să-mi modifice actualul meu plan de acțiune extrem de șic.”

„Se opri asupra unui ansamblu complet într-o nuanță simplă de albastru-azuriu, dar nu înainte de a goli conținutul unui garderob întreg.”

„Mai era și faptul că uneori vampirii comiteau nelegiuiri mai rele decât omorul. Comiteau infracțiuni împotriva modei.”

„Magnus își dorea să spele petele de pe nou-adoptata sa profesie și să se îmbrace într-un fel atât potrivit profesiei, plăcut ochiului, cât și după ultimele tendințe în modă.”

„- Ești în industria modei?Arăți de parcă ai fi în industria modei.

– Nu, răspunse el. Eu sunt moda.”

    Îmi place la aceste povestiri (și probabil la acest univers, când voi citi seriile) că învelișul fantasy este o metaforă pentru aspecte mult mai profunde, conținând mesaje serioase și educative împotriva prejudecăților privind orientarea sexuală sau virusul HIV, arătându-ne ignoranța oamenilor mai ales în ceea ce privește ultimul aspect:

„Clinica era pentru pacienții cu HIV. Casa molimei moderne. În loc să arate compasiune sau bun-simț sau preocupare, mulți oameni priveau cu ură și dezgust clinica. Oamenii fiecărei epoci se considerau luminați și toți se împiedicau în mare în același întuneric de ignoranță și frică.”

    De asemenea, există un mesaj și la adresa consumului de droguri, capitolul purtând un titlu sugestiv: „Decăderea hotelului Dumort”, aluzie la autodistrugerea lui Camille, una dintre fostele iubiri ale lui Magnus; la cât de greu este să asiști la decăderea unei ființe iubite: „Când pierzi pe cineva înfrânt de dependență – și el pierduse mulți -, pierzi ceva foarte prețios. Îl privești căzând. Îl aștepți să ajungă la fund.”

„Drogurile nu îl interesaseră niciodată pe Magnus. Un vin bun, indiscutabil, dar se ferea de poțiuni și pulberi și pilule.”

   Sunt convinsă că fanii seriilor „Instrumente mortale” și „Dispozitive infernale” vor găsi fascinantă revederea cu unele personaje: Catarina Loss, Ragnor Fell, Camille Belcourt, Raphael Santiago, Edmund Herondale, Alec Lightwood, Theresa Gray. „Ultima bătălie a Institutului din New York” este povestirea cea mai apropiată de cele petrecute în seria „Instrumente mortale”: cercul lui Valentine, revolta, luptele dintre Vânătorii de Umbre și cei din Lumea de Jos, vizita lui Jocelyn la Magnus, cu rugămintea de a o ajuta în privința fiicei ei, Clary (protagonista serialului Shadowhunters). Aproape în fiecare povestire au loc referiri la personajele din serie, însă până să urmăresc serialul, nu le sesizam.

    Așadar, este o carte foarte bună pentru fanii seriilor Classandrei Clare, iar celor care nu cunosc subiectul, pentru o savurare la potențial maxim le recomand vizionarea cel puțin a unui episod din serial sau lectura uneia din cărți, cum îi este mai convenabil.

Citate:

„Când oamenii mor, ai senzația că toate bucățelele din tine pe care le-ai dăruit lor se duc și ele. Durează foarte mult să te reconstruiești până ce ești din nou întreg, și nu mai ești niciodată întru totul același.”

„Inimile doamnelor sunt ca niște bibelouri din porțelan pe o poliță din cămin. Există foarte multe și e tare ușor să le spargi fără să bagi de seamă.”

„Oamenii pot renunța la multe lucruri pentru iubire, însă nu pot renunța la sine.”

„În ei încă mai exista ceva ce întotdeauna îi amintea lui Magnus de o veche legendă pe care o auzise despre firul roșu al sorții: că un fir stacojiu invizibil îi leagă pe anumiți oameni și oricât de tare s-ar încurca, nu poate și nu are să se rupă niciodată.”

„Nu există nici un fel de grație în moarte.”

„Iubirea nu învinge orice. Iubirea nu e întotdeauna răbdătoare. Tot ce ai îți poate fi luat, iubirea ar putea fi ultimul lucru rămas, și apoi ar putea să-ți fie luată și iubirea.”

„Când iubești pe cineva atât de intens, iar acea persoană nu te iubește la fel, este imposibil să te desparți frumos.”

„Așa erau vampirii: întotdeauna îți săreau la jugulară, atât la propriu, cât și la figurat.”

    Despre autoare:

   Cassandra Clare este autoarea celebrelor serii fantasy „Instrumente mortale” (Bestseller New-York Times, Bestseller USA Today, Bestseller Wall Street Journal, Bestseller Publishers Weekly) și „Dispozitive infernale” (Bestseller USA Today, Bestseller Wall Street Journal, Bestseller Publishers Weekly). Cărțile ei au fost publicate în peste treizeci de milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi.

   Sarah Rees Brennan este autoarea romanului mystery gotic romantic „Unspoken” (Bestseller New York Times). A mai scris „Team Human” în colaborare cu Justine Larbalestier. Prima sa carte din The Demon`s Lexicon a fost aleasă ALA Top Ten Best Books for Young Adults.

   Maureen Johnson a scris 10 romane Young Adult, printre care „13 plicuri albastre”, „The Name of the Star” și „The Madness Underneath”. The Times a declarat-o printre primele 140 de persoane pe care trebuie să le urmărești pe Twitter.

Cartea Cronicile lui Magnus Bane de Cassandra Clare, Sarah Rees Brennnan, Maureen Johnson a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
17

         Casa de vacanţă, de Jørn Lier Horst-Editura Trei-recenzie

Titlul original : Closed for Winter / Vinterstengt

Traducere : Ivona Berceanu

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 384

Gen: Mystery, Crime

  Seria William Wisting: 1. Key Witness (Nøkkelvitnet, 2004), 2. Disappearance of Felicia (Felicia forsvant, 2005), 3. When the Sea Calms (Når havet stilner, 2006), 4. The Only One (Den eneste ene, 2007),5. Nocturnal Man (Nattmannen, 2009), 6. Dregs (Bunnfall, 2010), 7. Casa de vacanţă –  Closed for Winter (Vinterstengt, 2011), 8. The Hunting Dogs(Jakthundene, 2012), 9. The Caveman (Hulemannen, 2013), 10. Ordeal (Blindgang, 2015); 11. When It Grows Dark (Når Det Mørkner, 2016)

    În casa de vacanţă a unui faimos prezentator tv este descoperit un cadavru. Când inspectorul de poliţie William Wisting ajunge la faţa locului pentru cercetări preliminare, este atacat şi maşina îi este furată.
Apoi cadavrul dispare înainte de a fi identificat, lăsând mai multe întrebări fără răspuns: este aceasta doar o tentativă de jaf care a mers extrem de prost? Sau poliţiştii ar trebui să urmărească şi pista traficului de droguri, lucru des întâlnit pe coasta norvegiană din cauza infractorilor est-europeni?

    Sunt o fană a romanelor polițiste nordice de mai mult timp. Totul a început în anul 2011, când Editura Trei a lansat o serie neagră de romane polițiste din spațiul scandinav cu mare succes la public și astfel am ajuns să descopăr scrierile unor autori foarte talentați: Camilla Läckberg (autoarea mea preferată, în materie de thrillere psihologice), Anne Holt, Yrsa Sigurdardóttir, Arnaldur Indridason, Asa Larsson etc. De atunci, vânez într-o veselie toate romanele polițiste apărute la ei. Iar “Casa de vacanţă” nu avea cum să scape de mine, mai ales că aflasem un lucru interesant: autorul a lucrat mai mulți ani ca polițist și ca șef de investigații în Larvik, Norvegia (locul unde se desfășoară și acțiunea din romanul mai sus amintit).

    Sinceră să fiu, mă așteptam să dau peste un thriller psihologic, însă am constatat că am de-a face cu un clasic roman polițist, cu o intrigă interesantă și foarte multă acțiunea, dar care nu a prea avut suspans decât spre final, atunci când autorul a scos din joben două  elemente surpriză. Iar asta a schimbat totul și m-a făcut să-mi dau seama cât de grav e să ai idei preconcepute sau prejudecăți … 

   Romanul “Casa de vacanţă” face parte din seria William Wisting și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul șapte, se poate citi și separat. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către inspectorul de poliție Wisting și echipa sa.

    Ce mi-a plăcut la romanul de față: acțiune alertă; intrigă încâlcită; anchetă cu multe ramificații care ne poartă din Norvegia până în Lituania; pe parcurs sunt introduse noi personaje care vor mării doza de suspans, fiecare deținând o informație utilă; tema socială abordată de autor (problemele cu care se confruntă cei din Europa de Est).

Când oamenii din țări sărace precum a noastră vin la voi să muncească ori să fure, nu o fac  pentru a se îmbogăți, ci pentru a câștiga atât cât să se descurce. Nu este bine, desigur, dar oamenii săraci trebuie să se gândească mereu la ei înșiși. Odinioară, și voi, norvegienii, erați săraci. Cred că ați uitat asta, dar sunteți atât de mândri de vikingii voștri, încât le dedicați muzee. Erau de o sută de ori mai răi decât lituanienii. Jefuiau, violau și ucideau, dar acum toți îi privesc ca pe niște eroi.

    Ce m-a fascinat cel mai mult: cum se suprapun mai multe evenimente și formează un fel de reacție în lanț. Hoți care s-au aflat la locul nepotrivit și la momentul nepotrivit. Un presupus criminal care scapă de la locul faptei furând tocmai mașina polițistului desemnat să ancheteze cazul. Traficanți de droguri care iau prin surprins pe …  Pe cine anume, vă las pe voi să aflați.

    Ce mi-aș fi dorit de la romanul de față: mai mult suspans. În plus, m-a deranjat puțin că nu s-au tradus și primele șase volume din serie. E adevărat că se poate citi și ca roman de sine stătător, dar trebuie să se țină cont și de faptul că pe lângă acțiunea propriu-zisă, ne sunt oferite și multe amănunte despre viața privată a inspectorului de poliției William Wisting. Mi-aș fi dorit să aflu cum a început povestea de dragoste dintre el și Suzanne (aceasta este ofițer la protecția copilului și lucrase mult timp cu tineri care cereau azil în Norvegia). Relația lor durează de doi ani și am convingerea că totul a început cu evenimentele din primul volum. De asemenea, aș fi vrut să aflu mai multe lucruri despre cuplul Line și Tommy. Line este de profesie jurnalist și este fiica inspectorului Wisting, iar de doi ani are o relație cu Tommy, un danez care în trecut a fost  condamnat pentru posesie de droguri, iar în prezent a investit niște bani într-un restaurant din Oslo. El a fot personajul care a reușit să mă surprindă cel mai mult în povestea de față.

   Este începutul lunii octombrie, iar Ove Bakkerud se îndreaptă spre căsuța de vacanță pe care o deține în Stavern, Larvik, ca să bată în cuie obloanele ferestrelor, să tragă barca la mal și să încuie casa pe perioada iernii. Însă, în momentul în care ajunge în dreptul ușii, constată că aceasta era întredeschisă, tocurile fărâmate și încuietoarea aruncată pe jos. Încăperile erau răvășite, iar tot ce avea o oarecare valoare dispăruse. Cu voce tremurândă, sună la poliție ca să anunțe că a fost jefuit, iar după discuția avută cu un ofițer de poliție, o idee îi trece prin cap: nu cumva hoții au dat o spargere și la vecinul său, celebrul prezentator tv  Thomas Ronningen? Poate că poliția s-ar implica mai repede, dacă ar auzi că și casa unei celebrități a fost spartă de hoți. Așa că în mare viteză, dă fuga  la căsuța de vacanță a acestuia, unde constată același lucru: pe tocul ușii erau aceleași semne de spargere ca la casa lui, dar parcă aici era ceva diferit. Pe marginea ușii erau stropi de sânge. Însă, marea grozăvie abia acum urmează: în casă descoperă un cadavru!

   În scurt timp, la fața locului își face apariția inspectorul de poliție William Wisting, cel care va prelua cazul. La prima vedere, acesta constată anumite lucruri: încuietoarea fusese distrusă, iar balamaua fusese sfărâmată. Stropi mari de sânge se vedeau pe treptele din piatră, iar sus pe ușă erau vizibile pete întinse, ca și cum cineva s-ar fi sprijinit acolo cu mâna însângerată. Victima, un bărbat, era întinsă pe burtă, într-o poziție ciudat de contorsionată, iar pe cap  avea pusă o cagulă. Capul victimei era sucit într-o parte, cagula ruptă în față, aproximativ în centrul frunții și câteva fragmente de craniu se întrezăreau prin rană. Va fi foarte greu de identificat având în vedere că e complet desfigurat.

“ Ochii ce priveau prin mască erau larg deschiși, ieșiți din orbite, iar buzele erau strânse ca și când s-ar fi chinuit să respire.”

   Primele impresii de la fața locului, au dus la concluzia că unealta cu care a fost spartă ușa pare a fi arma crimei. Dar cine să fie victima? Să fie proprietarul casei sau hoțul? Era și asta o variantă. Poate că a fost surprins, a scăpat ranga și cealaltă persoană l-a lovit. Și totuși, nu există niciun indiciu cum că avusese loc vreo încleștare, în afară de cea a loviturii fatale.

Era ceva ce nu-i dădea pace la acest caz. Nu știa sigur ce anume, dar era ceva neobișnuit pentru etapa preliminară de investigații. Întreaga situație părea premeditată, executată cu sânge rece, dar în același timp lucrurile indicau o oarecare disperare sau lipsă de organizare.”

   Terminându-și investigația de la fața locului, Wisting se gândește să plece până la secție, așa că se îndreptă spre mașină. Însă, nu parcurge nici 100 de metri că imediat observă o mișcare la marginea drumului și încetinește. Un bărbat care mergea împleticit a apărut pe partea opusă a șoselei. Imediat cum a văzut mașina, și-a dus mâna la piept și a căzut în genunchi. Wisting coboară din mașină și se apleacă deasupra individului cu gândul să-l întrebe dacă e bine. Dar, exact atunci, bărbatul se ridică în picioare, îi dă polițistului câțiva pumni de-l lasă lat și îi fură mașina. Dar cine să fi fost bărbatul? Criminalul? Oare Wisting picase drept în calea lui?

“ De obicei nu era atât de expeditiv, dar îi era rușine că presupusul criminal scăpase furând tocmai mașina polițistului care conduce ancheta.”

   Cazul celor șase jafuri petrecute în respectiva noapte va fi destul de greu de rezolvat, având în vedere că furturile calificate comise de persoane provenite din zonele sărace ale Europei de Est constituiau o problemă din ce în ce mai gravă  pentru  poliție. Însă crima de la casa de vacanță va fi și mai greu de soluționat, mai ales că nu se poate face autopsia din cauza că … lipsește cadavrul. Mai bine spus, mașina de la pompe funebre care trebuia să ducă cadavrul la Institutul de Medicină Legală, a dispărut. Inițial, mașina ajunsese la destinație, dar a plecat în mare viteză din nou, fără să lase cadavrul.

   Ulterior, s-a descoperit că aceasta fusese incendiată, iar cadavrul a fost aproape ars. Legiștii vor totuși să facă o autopsie, însă se constată că mortul nu e  cel … potrivit. Nu e cel ridicat din casa de vacanță. Din fotografiile făcute la fața locului și din raportul-sinteză, rezultă că victima fusese împușcată la nivelul stomacului, iar mortul din fața lor, fusese împușcat în gât.

Pot să stabilesc plaga de intrare, traiectoria proiectilului și plaga de ieșire, dar asta înseamnă că este alt cadavru decât cel descris în rapoartele voastre. Nici înălțimea și nici greutatea nu corespund. Cadavrul ars este o persoană mai scundă.”

   Cazul a luat o turnură neașteptată, din momentul în care Line, fiica polițistului Wisting descoperă un alt cadavru într-o barcă din apropierea zonei în care au avut loc jafurile și crima. Aceasta tocmai se despărțise de iubitul ei și se mutase pentru o perioadă în casa de vacanță pe care tatăl ei o moștenise de la unchiului său (coincidența face că respectiva casă să fie cam la 3 kilometri de  cabana unde a fost găsit primul cadavru). Într-o seară a ieșit să se plimbe prin zonă și, pe când se îndrepta spre o barcă, a  constatat cu stupoare că în ea era cineva. Un bărbat, susținut de bancheta de la pupa și cu capul dat pe spate. Ochii îi fuseseră scoși din orbite, iar gura îi era larg deschisă. Există o legătură între cele două cazuri? Trebuie să fie. Dar care? Dar ce legătură există între jafuri, crime și traficul de droguri?

 “Anchetarea unui omor cu autor necunoscut era asemănătoare dezlipirii unei etichete de pe sticla de bere. Nu putea fi niciodată dezlipită în întregime dintr-odată, ci trebuia ruptă și râcâită puțin câte puțin.”

    Despre autor:

   Jørn Lier Horst (n. 1970) a lucrat mulţi ani ca poliţist şi apoi ca şef de investigaţii în Larvik, Norvegia. Romanele sale din seria William Wisting au cunoscut un succes răsunător, cu vânzări de peste un milion de exemplare, şi au fost traduse în treizeci de limbi.

   „Jakthundene”, un alt roman celebru din seria William Wisting, a câştigat în 2012 prestigiosul Rivertonprisen pentru cel mai bun roman poliţist norvegian, distincţia Glassnøkkelen pentru cel mai bun roman poliţist din toate ţările nordice, precum şi, în 2014, Martin Beck Award din partea Academiei suedeze a scriitorilor de literatură poliţistă.

 

Cartea Casa de vacanţă de Jørn Lier Horst, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ochii unui înger, de Cătălin Al Haj Ali-recenzie

Editura: Celestium

Număr Pagini: 177

 

                   „Love is my own religion „

   „Mă numesc Al Haj Ali Catălin, m-am născut în Romania/București chiar și în ciuda faptului ca sunt un trio, roman datorita mamei, arab datorita tatălui și italian tot datorita mamei, mix-ului ei din stră-stră. Sunt pasionat de psihologie şi medicina alternativa, intenționez curând sa intru la facultatea de psihologie. Îmi place foarte mult să citesc şi să observ tot ce mă înconjoară, de multe ori mă regăsesc astfel… Am 2 frați, unul mai mic şi celalalt mai mare. Majoritatea adolescentei mele am stat în Italia, mai exact vreo 6-7 ani. Îmi doresc la un moment dat sa devin un mare orator, sa țin prezentări multe, ( chiar si tv) sa pot fi un exemplu privind alchimizarea suferinței, transformarea ei în aur, în opusul suferinței. Bineînțeles este o dorință, un vis din miile de vise prin care reușesc sa-mi manifest autenticitatea şi liberul arbitru în mod conștient”.

 

Închide ochii,va să zică…

Suntem doar doi nebuni.

Fie o zi ,fie o noapte plină,

Restul sunt doar minciuni.

 

  Am cumpărat  Ochii unui înger completare la o comandă făcută la editură fără a ști multe despre subiectul cărții. Am văzut că va urma lansarea și am profitat să solicit și autograful. Îmi place să cred că am asociat titlul cu ochii autorului și am comandat-o din impuls.

   Aparent genul cărții este dezvoltare personală, deși eu nu aș îndrăzni să o încadrez într-un gen anume. Ar putea fi o autobiografie, pentru simplul fapt că autorul așterne o parte din viața sa. Aș spune mai degrabă că această mică bijuterie este un îndemn la iubire în care găsim o parte din sufletul autorului exprimate prin proză și puțină poezie, regăsim o parte din noi.

Am avut de multe ori un sentiment de deja-vu lecturând nu o carte ci o viață, sau mai multe vieți în cuvinte pline de optimism.

  „ Trăiește în iubire, fii iubire !”

   Ochii unui înger ne spune povestea lui Cătălin, care la vârsta de șase ani a fost diagnosticat de leucemie. În urma acestui crunt diagnostic tatăl lui, regizor de teatru și bun pictor, a plecat părăsindu-ți familia. O alegere acceptată, dar probabil neînțeleasă. Urmând să-și piardă viața într-un accident de mașină ulterior.

Formidabile și pure sentimentele autorului față de cel care i-a dat viață, fără a fi nevoie să comentez un citat care spune totul în puține cuvinte.

„ Dragă tată

Îți mulțumesc că mi-ai transmis unele dintre talentele tale minunate, pe care le am acum cu mine și pe care le voi împărtăși la rândul meu.

Îți mulțumesc pentru iubirea ta…., oricât a durat ea, îți mulțumesc oriunde ai fi, nu te judec și nu te voi judeca niciodată.

                                    Al tău fiu, Cătălin.   „

 

   Așa cum sunt atât de profunde și sentimentele pentru ființa care se dedică trup și suflet copilului ei rănit, femeia care găsește putere să ofere putere.

Cuvintele simple ale mamei mele care mi-a fost mereu alături aveau putere să mă sprijine continuu și să mă determine să lupt mai departe cu tărie. Ești un luptător îmi spunea ea. Erau doar niște cuvinte, dar aceste cuvinte mă sprijineau alături de dragostea ei și aveau puterea să mă arunce într-o luptă iluzorie cu această boală. Și totuși, cum sesizam iluzia de a mă lupta cu ceva ? „

   Nu e un secret că eu citesc cu sufletul, pentru mine o carte bună e una care transmite emoții, fie ele negative sau pozitive. Această carte transmite mai mult decât emoții. E plină de optimism, acceptare, iertare și iubire. Și toate aceste lucruri născute din durere și recunoștință.

   În această carte pe lângă povestea tristă a vieții găsim multă credință și iubire față de semeni pentru că doar iubind poți atrage mai multă iubire în jurul tău, dar și romantism. E uimitoarea atitudinea visătoare a autorului, plină de frumos într-o lume crudă, prezentată cu o aură de lumină la orice pas sumbru. Cuvintele așternute au o sensibilitate minunată punându-ne întrebarea dacă sensibilitatea e o calitate sau un defect?… O întrebare la care poate răspunde doar eu-ul fiecăruia, având liberul arbitru despre care Cătălin ne aduce aminte deseori în ceea ce scrie, crede, simte. Te face să te întrebi: ce am făcut și ce fac cu viața mea?

   Un capitol care m-a marcat și în care m-am regăsit ne vorbește despre sacrificiul de sine. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jurul tău renunți la tine, uiți total de tine. Egoismul celor din jur evidențiat în șantaj emoțional, iar Cătălin subliniază foarte bine un lucru „ NU ÎȚI MAI SABOTA VIAȚA ! „

  Mi-a făcut mare plăcere să citesc această carte ajungând totodată la sufletul autorul cu chip de înger și suflet inocent. Deși nu citesc cărți de dezvoltare personală această carte e un îndemn la iubire conștientizat de noi pe care ni-l refuzăm de cele mai multe ori. Ca iubitoare de poezie am citit cu drag poemele sensibile adăugate uneori în carte.

Felicit autorul care probabil ne va surprinde cu o nouă carte.

„ Fii îndeajuns de puternic încât să iei decizii și îndeajuns de înțelept încât să le pui în aplicare ACUM ! „

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

          Primul Rege Shannara, de Terry Brooks-recenzie

Editura: Minerva

Titlul original: First King of Shannara

Traducere: Dora Fejes

An apariţie:2006

Număr de pagini: 590

   Cartea nu este un simplu obiect, lipsit de viaţă, fără culoare…ea cuprinde lumi întregi, oameni, creaturi mitice ori animale fantastice, fiinţe mai puternice ori mai firave, personaje de tot felul. Cartea este precum un film la care punem stop ori de câte ori închidem un volum; ea modelează, prezintă precum un maestru păpuşar o altă realitate şi dă speranţă cititorului pentru viitor. Orice persoană are vise, un ideal pe care şi-l creează în diverse moduri: cântând, dansând, învăţând ori…scriind, lecturând. În fond ceea ce doreşte autorul, se va întâmpla în volum, iar lectorul va putea să se schimbe urmând un drum conturat într-o carte. Aceasta este precum un portal către o nouă lume, inimaginabilă în care sălășluiesc misterioşii Druizi, magicienii şi fiinţele malefice care vor să domine. Pe acele meleaguri pădurile te protejează de ochii necruţători, iar marele Sfat ia decizia finală.

    Epicul fantastic a luat naştere când Terry Brooks a publicat „Sabia lui Shannara” în 1977(prima carte din seria Shannara) un gen pe care J.R.R. Tolkien îl folosise în „Stăpânul inelelor”, dar despre care majoritatea editorilor nu credeau că poate aduce bani. Cu primul său roman, Brooks a dovedit criticilor că s-au înşelat şi a mai publicat de atunci paisprezece romane din seria Shannara, devenite ulterior bestseller-uri.

   Cartea se deschide cu o discuţie despre…un sfârşit. Bremen, unul dintre druizii străvechi, care şi-a părăsit neamul pentru a studia în linişte magia şi Kinson, luptătorul întors dintr-o călătorie cu mai multe minusuri decât plusuri. Unul altuia îşi destăinuie ce au aflat cât timp nu s-au văzut: trolii au pornit către răsărit cu miile şi sunt conduşi de Vrăjitorul Comandant, un fost druid care s-a dedat magiei negre, s-a lăsat consumat de ea şi de somnul mileniilor. Acesta s-a trezit şi doreşte să cucerească pe toţi, începând cu druizii.

   Bremen va pleca împreună cu Kinson să îi prevină pe druizi despre răul ce are să vină, dar…nimeni nu se încrede în el, îl iau în râs, nu primeşte nici măcar o audienţă în faţa marelui Sfat. Cu toate acestea vocea sa a ajuns la doi dintre vechii săi prieteni: Risca, maestru în arta războiului şi Tay Trefenwyd, „un elf cu o înălţime şi un gabarit neobişnuite, uscăţiv şi cu un aer mai stângaci…păr blond, ochi albaştri”, „Bremen se bazase pe faptul că aceşti doi bărbaţi, mai mult decât oricare alţii, îşi vor dezvolta deprinderile în practicarea magiei”. Alături de ei, de Kinson şi de Mareth – o tânără care pare a nu-şi găsi locul niciunde din cauza puterilor sale de necontrolat, atât tămăduitoare, dar şi distrugătoare – vor pleca într-o misiune care fie se va finaliza cu moartea, fie cu izbânda…Ce va fi oare? Ce va fi?

   Prima lor oprire este…Hadeshorn. Druidul nostru speră ca va putea primi soluţia celor ce se vor petrece de la spiritele celor morţi, dar „Hadeshorn le este interzis muritorilor,..druizilor. Apele lor sunt otrăvite. O singură înghiţitură şi eşti mort.”. Nimic  nu va descuraja micul nostru grup; vor continua să meargă înainte, fără să privească în urmă. Odată ajunşi, Bremen va vorbi cu spiritele, dă orice la schimb pentru a afla o cale de a-l distruge pe Vrăjitorul Comandant, poate că…şi viaţa.  Acele fantasme îi vor arată câteva imagini: Paranorul şi druizii sunt sortiţi pieirii, Vrăjitorul Comandant va invada cele patru tărâmuri, dar poate fi oprit cu ajutorul unui talisman, Nestemata Neagră. Pentru a putea reuşi, bătrânul druid îi va cere lui Risca să plece către meleagurile gnomilor pentru a-i preveni şi pe Tay către elfi.

   Pe cine va întâlni Tay? Pe un viitor rege al elfilor, un ales al sabiei, pe Jerle Shannara, alături de care vor pleca să îl înfrunte pe Vrăjitor, mergând prin locuri ascunse, periculoase

 

„Aceasta este Chew Magna. Noi trăim încă aici. Nu atingeţi nimic. Nu luaţi nimic. Rădăcinile ne sunt adânci şi puternice. Fiţi cu băgare de seamă….Ce înseamnă asta? Că magia păzeşte ceea ce se află dincolo de această deschidere. Că orice tulburare a ei va aduce după sine urmări neplăcute…dar zice că ei sunt încă în viaţă…Aşa ceva nu se poate! Uitaţi-vă la crestături! Scrierea asta e din vremuri feerice!”.

     Oare vor reuşi să salveze cinci persoane o întreagă lume? Rămâne de citit…

     Opera este relatată la persoana a III-a, naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile spaţiale sunt bogate în detalii, „Noaptea era adâncă şi de o incredibilă splendoare, cu cer straniu, purpuriu, spuzit de stele şi cu luna în al treilea pătrar. Vastă şi de o infinită profunzime, fără de nori şi goală de lumină, ai fi zis că o mătură uriaşă trecuse peste bolta cerească, iar stelele străluceau ca diamantele pe întinderea-i mătăsoasă. Se vedeau cu miile, atât de multe, încât în unele locuri păreau a se uni, formând pete ca de lapte vărsat. Kinson le privi şi se minună”. Personajele sunt frumos conturate, se remarcă prin isteţime, curaj, dorinţa de a reuşi, de a înfrânge pe toţi şi pe toate pentru a proteja ceea ce le aparţine: viaţa şi propriile tărâmuri „n-avem de unde şti de ce-ai fost ales. Poate pentru că ai fost menit să devii Rege al Elfilor. Poate că motivele sunt ascunse vederii noastre. Morţii cunosc lucruri pe care noi nu le ştim. Poate că ni le-ar spune, dar ei au decis să nu vorbească. Trebuie să luăm asta aşa cum e şi să mergem mai departe. Tu vei fi purtătorul sabiei. Tu o vei purta în bătălie. Aşa a fost scris. N-avem de ales.”. Eşti şi tu gata, dragă cititor,  să îţi accepţi destinul şi sabia pentru a deveni rege şi a înfrânge întunericul?

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Primul Rege Shannara de Terry Brooks este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

 

by -
14

VIAȚĂ PROFESIONALĂ SAU VIAȚĂ PERSONALĂ?

Îmi pare rău, sunt așteptată, de Agnès Martin-Lugand-recenzie

Titlul original: Désolée, je suis attendue

Traducere din limba franceză:  Carmen Otilia Spânu

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 368

Nota mea: 10/10

     După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès Martin-Lugand s-a dedicat scrisului, publicându-și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Astfel, romanul său a cunoscut un succes uriaș, fiind tradus în mai multe limbi. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de producătorul american Harvey Weinstein.

    Cărțile lui Agnès Martin-Lugand s-au vândut în Franța în peste un milion de exemplare. La Editura Trei, romanul Oamenii fericiți citesc și beau cafea a apărut în 2016, urmat de celălalt roman al autoarei, Viața e ușoară, nu-ți face griji.

Foto von Agnes Martin-Lugand

   Am tot auzit vorbindu-se despre Agnès Martin-Lugand, despre cărțile ei, despre minunata lansare organizată la București. Nu mai citisem nicio creație de-a autoarei de origine franceză și eram nerăbdător să-i descopăr stilul atât de lăudat, să intru în contact cu literatura franceză contemporană. Dacă m-ați întreba de ce am ales să încep cu cel din urmă titlu tradus la noi, probabil v-aș răspunde că descrierea cărții m-a atras ca un magnet și, mai ales, conceptul de workaholic adus în atenția cititorilor.

   VIAȚĂ PROFESIONALĂ SAU VIAȚĂ PERSONALĂ?

   Fără îndoială, această întrebare, retorică aș putea spune, reprezintă fundamentul cărții de față. Lui Yaël, protagonista acestui roman, îi este extrem de dificil să găsească răspunsul corect. De ce? Fiindcă este un workaholic, o persoană dependentă de muncă, pasionată până la extrem. Existența ei se învârte în jurul slujbei pe care o are, prioritatea sa de necontestat.

  Dar, înainte de toate, Yaël a fost o tânără ca toate celelalte. A profitat din plin de anii studenției, și i-a petrecut distrându-se, bucurându-se de viața alături de gașca sa de prieteni. O gașcă frumoasă, nebunatică, lipsită de inhibiții și, cel mai important, unită. Totul era atât de frumos, Yaël lipsită de orice grijă… până într-o zi. Prietenul lor Marc a dispărut brusc, fără să anunțe pe cineva, fără să le ofere o garanție că se va întoarce, că este în regulă. Nimeni nu știa nimic, iar Yaël a suferit cel mai mult, căci o parte din universul ei se năruise peste noapte…

    După ce a terminat facultatea și stagiatura, a fost angajată de Bertrand, patronul agenției de traduceri și interpretariat la care a și făcut practică. Încet-încet s-a dedicat muncii sale, putând astfel să-l uite pe Marc. S-a schimbat foarte mult, încât acum e de nerecunoscut. Munca e izvorul fericirii sale, al ambiției sale nestăvilite de a reuși, de a se perfecționa, de a-și depăși limitele.

,,În schimb, șeful tocmai își bătea capul cu omonimele în engleză. Și se mai considera interpret! Trebuie să-i învăț totul! Nici una, nici două, am parcurs cei trei pași care mă despărțeau de el, i-am pus mâna pe umăr și i-am șoptit mândră la ureche o soluție la problema sa. A bătut nervos din degete pe masa de lemn.

-Afară, domnișoară stagiară! a șuierat printre dinți, aruncându-mi o privire încruntată.

  [… Bun, măcar acum știa că exist. Dar, Dumnezeule, ce netoată! Ar trebui să învăț să-mi țin gura câteodată.”

   Zece ani s-au scurs ca vântul și ca gândul. Yaël nu mai este de mult tânăra iubitoare de distracție, ci o doamnă serioasă, hiperactivă, mereu îmbrăcată într-o ținută office ce-i accentuează răceala, caracterul ursuz, lipsit de umor și voioșie. În schimb, se poate mândri cu evoluția sa. În momentul de față este mâna dreaptă a șefului și, mai mult decât atât, un reprezentant de seamă al unei agenții ce s-a extins, ce a devenit faimoasă datorită promptitudinii și calității serviciilor oferite.

   Alice, sora ei și Cedric, soțul acesteia, și-au întemeiat o familie, au doi copii frumoși. Jeanne și Adrien, la rândul lor, se pot lăuda cu împliniri pe plan personal. Yaël a rămas singura din grup nemăritată, fără copii. Jobul îi ocupă tot timpul, astfel încât întâlnirile cu prietenii și familia sunt tot mai rare și cât se poate de scurte. Protagonista este deranjată de copii gălăgioși ai prietenilor, de glumele vechilor săi tovarăși, de buna lor dispoziție, de capacitatea lor de a face și altceva înafară de muncă. ,,Îmi pare rău, sunt așteptată” devine, astfel, definiția existenței sale mult prea preocupate de lucrurile efemere…

,,Mi-am amintit de prezența lui Marc, am închis o clipă ochii și m-am întors spre el. Părea complet aiurit de ceea ce se petrecea. Ce spectacol dezolant îi ofeream? Până la urmă, își va da seama că nu mai era ca înainte.

– Îmi pare rău, sunt așteptată…, i-am spus în șoaptă. Nu voiam să stric petrecerea, dar am obligații.

– Eh… nu-ți face griji… Nu sunt supărat pe tine, mi-a răspuns vădit sincer.”

   Starea lui Yaël se agravează pe zi ce trece. Este epuizată psihic, nu se alimentează, nu se odihnește și nu renunță la a lucra din spatele biroului său ori la a fugi de la o întâlnire de afaceri la alta. Față de colegi manifestă o aroganță și o lipsă de toleranță ieșite din comun. Și, într-o după-amiază, intră într-un magazin de vechituri pentru a se adăposti de stropii de ploaie ce biciuiesc fermecătorul oraș de pe Sena. Vânzătorul nu este nimeni altul decât Marc, prietenul dispărut, prietenul pe care nu credea că o să-l mai vadă. Este reticentă în ceea ce îl privește, însă acesta se reîntoarce în grupul de prieteni, fiind primit cu brațele deschise.

   Bertrand o obligă să-și ia un concediu de trei săptămâni. O hotărâre ce o răvășește la propriu. Cum ar putea lenevi atâta timp? Cum ar putea să stea departe de lumea afacerilor, traducerilor, stropită din belșug cu șampanie fină?

   La insistențele prietenilor, acceptă să-i însoțească la casa de vacanță a părinților ei și ai lui Alice. Mica Floare, reședința construită de tatăl său în sudul Franței, îi amintește de copilărie, de alte vremuri. La început, se încăpățânează să-și continue stilul de viață nesănătos, dar prezența lui Marc o copleșește, o aduce cu picioarele pe pământ. Se bucură de piscină, de hambarul înțesat de amintiri, de plimbările prin regiune, de prieteni. Yaël de altă dată pare să fi renăscut.

,, M-am uitat la resturile electronice care erau să ne coste viața, mai ales pe el. Pentru că, până la urmă, a mea se rezuma la asta. La chestia asta. Lumea, ceilalți nu mai existau, nu mai aveam nicio idee despre ce este bun, rău, drept sau nedrept. Existența mea se rezuma la informațiile furnizate de chestia asta inanimată, fără emoții. Eram o scoică goală, fără considerație pentru cei din jurul meu. Fusesem pe punctul să-l omor pe Marc ca să-mi salvez telefonul, acest iPhone 6 cu care dormeam, care până la urmă era bunul meu cel mai prețios, unicul de altfel. Am simțit o mână pe braț, m-am răsucit spre Marc, spăsit în fața mea.

― Îmi pare rău pentru glumă, nu trebuia să se termine așa, s-a scuzat el.

    Nu, n-ar fi trebuit să se termine așa și nu era vina lui. N-ar fi trebuit să încerc să-l recuperez, n-ar fi trebuit să pierd din vedere realitatea, n-ar fi trebuit să devin complet irațională pentru chestia aia, ar fi trebuit să râd, ar fi trebuit să scot limba la el, ar fi trebuit să- i promit că am să-l arunc în apă ca să mă răzbun.”

   Din nefericire, minunatul concediu ia sfârșit, protagonista se vede nevoită să se întoarcă la activitatea sa de zi cu zi. Cu forțe proaspete, cu zâmbetul pe buze, schimbată. Nu-și mai neglijează prietenii ca înainte, dar tentația reușitei îi acaparează treptat judecata. E posibil ca Bertrand s-o facă asociata lui. Din acest motiv, trebuie să-i dovedească ce poate. Însă inima sa bate mai tare în prezența lui Marc. Ca și cum cei zeci ani unul fără altul nu ar fi existat.

   Până la sfârșitul cărții suntem martori ai unei confruntări interioare, permanente. Yaël trebuie să facă alegeri sau, cel puțin, așa crede ea. Yaël cea veche, dezinteresată, pusă pe șotii sau Yaël cea nouă, obsedată de perfecțiune? Marc, povestea lor de iubire sau agenția, locul de muncă? Mica Floare sau Paris? Trecut sau viitor? Viața personală sau viața profesională? Rămâne să aflați care din răspunsuri vor triumfa în cele din urmă.

„- Fii lucid, noi doi nu suntem pe aceeași lungime de undă. Eu sunt ambițioasă, tu te mulțumești cu ce ai, ceea ce nu pot să-nțeleg cu niciun chip. N-am timp de pierdut, nici loc să mă încurc în amănunte…”

   Mi s-a părut de-a dreptul fascinantă cartea lui Agnès Martin-Lugand. Am fost plăcut surprins să descopăr o poveste frumos țesută, ce se citește ușor. Am parcurs cartea imediat, pierzându-mă în această istorie surprinzătoare ce evidențiază un personaj principal complex și ce introduce cititorul în cultura occidentală, pe cât de asemănătoare cu a noastră, pe atât de diferită.

   Personal, m-am regăsit în personalitatea lui Yaël, întrucât am, adesea, tendința de a deveni un workaholic cu acte în regulă. Spre norocul meu, reușesc să scap din când în când de această patimă, de acest drog destul de periculos. Fără îndoială, acest volum ar trebui să se afle în biblioteca și în planurile de lectură ale oricărui cititor care se respectă, dar, în special, în ale oamenilor pasionați de muncă. Să nu uite niciodată că banii, faima, succesul nu reprezintă cheia unei vieți fericite. Pentru asta avem nevoie de multe alte lucruri, pe care, de multe ori, e suficient să le acceptăm în viața noastră, pentru care nu trebuie să muncim din răsputeri.

  Vă recomand cu mare drag ,,Îmi pare rău, sunt așteptată”! Această carte mi-a înfrumusețat week-end-ul, căci, fără îndoială,  este perfectă pentru a o lua cu tine în vacanță. Peste mări și țări sau la o aruncătură de băț. Important este să profiți din plin de timpul liber, de compania celor dragi ție, de viața asta scurtă, dar fermecătoare. Presar-o cu momente memorabile și cu oameni neprețuiți! Carpe diem!

   Îmi pare rău, sunt așteptată e scris cu aceeași naturalețe care a devenit o marcă a scrisului lui Agnès Martin-Lugand. (Le Parisien)

   Cred că nu ne oprim niciodată din a ne construi propria fericire. E un proces neîntrerupt. Yaël poate să se schimbe, are dreptul ca, la un moment dat, să aleagă altă cale. Până la urmă, putem avea mai multe vieți. (Agnès Martin-Lugand)

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Îmi pare rău, sunt așteptată de Agnès Martin-Lugand a fost oferită de Librăria online Diverta şi poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

by -
9

„Primul lucru pe care l-am văzut atunci când m-am trezit la spital a fost o floare și am plâns. Puteți să mă credeți sau nu, eu niciodată nu mă uitasem prea bine la o floare înainte de a reveni din moarte. Unul din marile lucruri pe care le-am aflat când am fost mort, a fost că facem parte dintr-un tot mare, din universul viu."

Lumina vieții de dincolo, de Raymond Moody-recenzie

Editura: Z

Colecţia: Paranormal

Anul: 1995

Număr pagini: 175

Traducător: Nicolae Constantinescu

   Devenit celebru la sfârșitul anilor 60 după ce a studiat 150 de cazuri de moarte clinică, Raymond Moody, psiholog și psihiatru, a știut dintotdeauna că viața nu se oprește odată cu moartea, ci continuă, însă deocamdată sub o formă și prin mecanisme necunoscute nouă. Totuși, studiile efectuate la vremea aceea de către Moody au fost esențiale pentru cercetările ulterioare în domeniul fenomenului de moarte clinică.

   Dacă la vremea când Moody făcea primele studii asupra morții clinice, omenirea era destul de reticentă, iar pacienții cărora li se întâmpla refuzau să vorbească despre asta, din teama de a nu fi etichetați de către ceilalți, astăzi, lucrurile s-au schimbat, iar moartea clinică a devenit un subiect îndelung dezbătut și analizat.

   Tehnologia a avansat foarte mult, însă nu a ajuns la stadiul de a dezlega pe deplin marele mister al omenirii: moartea. Cert este că Moody poate fi considerat un deschizător de drumuri, aducând în discuție aspecte inovative la vremea aceea.

   Dincolo… un mister pe care omenirea a încercat neîncetat să-l dezlege. Ce se întâmplă când murim?! Se termină totul odată cu încheierea acestei existențe sau există ceva dincolo… și dacă da, atunci ce? Sunt întrebări pe care știința, destul de avansată astăzi, le analizează prin studii în cadrul cărora numeroase domenii colaborează, unindu-și forțele pentru a obține indicii care să ducă la elucidarea marelui mister.

   Dacă de regulă, persoanele interesate de spiritualitate abordează adesea acest subiect în cărțile lor, în cazul lui Raymond Moody, datele precise sunt cele care primează. Raymond Moody nu e un admirator al luminii, al ipotezelor idealiste. El este un medic în căutarea răspunsurilor, un om reținut, calculat, un om care nu a lansat niciodată ipoteze, ci a publicat doar rezultate a studiilor.

   Cartea „Lumina de dincolo” tratează fenomenul de „Near Death Experience” (experiență în pragul morții), mai exact similitudini și caracteristici ale cazurilor pe care Raymond Moody le-a avut în supravegherea sa. Dacă „Viață după viață” a avut un succes răsunător, se datorează tocmai faptului că numeroși oameni care trecuseră prin acest fenomen, au avut, citind cartea, certitudinea că mai există și alți semeni de-ai lor care au trecut, măcar pentru câteva clipe, dincolo. Acest succes i-a dat de înțeles lui Raymond Moody că fenomenul NDE este unul de interes, atât pentru pacienții care l-au experimentat, cât și pentru întreaga lume a științei. De la cartea „Viață după viață”, până la „Lumina vieții de dincolo”, Moody a studiat 1000 de cazuri de NDE și a concluzionat următoarele caracteristici ale acestui fenomen:

  • ieșire din corp;

  • acuitate vizuală ameliorată;

  • auzirea de sunete sau voci;

  • sentiment de pace și absența durerilor;

  • fenomen luminos;

  • trecerea în revistă a vieții;

  • ajungerea într-o altă lume;

  • întâlnirea cu alte ființe;

  • experiența tunelului;

  • premoniție.

   Moody subliniază faptul că unii din pacienții săi au mărturisit că în timpul trecerii dincolo au trecut prin toate aceste caracteristici, în timp ce alții amintesc doar două-trei elemente din lista de mai sus. Iată de ce, scepticii s-au grăbit să catalogheze fenomenul drept o paleta de simptome din sfera schizofreniei, alții au pus totul pe seama proceselor chimice care au loc la nivelul creierului atunci când suntem în pragul morții.

   Majoritatea pacienților studiați de Moody și-au văzut corpul pe masa de operație, au auzit absolut tot ceea ce medicii au discutat în momentul procesului chirurgical, dar mai ales au auzit verdictul crud, acela de „decedat”. Cea mai mare parte dintre ei, în acest punct, au spus că au făcut tot posibilul să se facă văzuți/simțiți, însă au realizat că nu mai sunt percepuți de către ceilalți, în nici un mod. Cei mai mulți dintre ei au declarat că mai întâi au fost cuprinși de panică, intuind că sunt morți, însă mai apoi a urmat un straniu sentiment de liniște, o stare de bine aproape inexplicabilă. După experiența tunelului, a ființelor de lumină, după bilanțul vieții și urcarea rapidă la cer, cei care au trecut prin NDE au ajuns în punctul de a nu mai vrea cu nici un chip să se întoarcă pe pământ. Experiența aceasta, a contactului cu ceea ce e dincolo de această existență, îi face pe oamenii care trăit-o să își schimbe complet viziunea asupra vieții. Revenind aici, ei nu mai sunt niciodată la fel, nu mai au același sistem de valori, nu mai pun preț pe cele materiale, pe ceea ce prețuiau înainte. În același timp, contactul cu ceea ce e dincolo le ia și frica de moarte, pacienții așteptând-o ca pe un fenomen natural, ca pe o trecere spre un alt fel de existență, dar nu ca pe un sfârșit.

   Interesant este că pe parcursul deceniilor în care Moody a studiat acest fenomen, toți pacienții, indiferent de vârsta la care li s-a întâmplat NDE, sunt de părere că ceea ce contează cu adevărat estee iubirea… așadar nu numai poeții sunt de părere că iubirea conduce lumea și o face să se învârtă. Iată ce spune o pacient în vârstă de 62 de ani, care suferise un episod de NDE:

Primul lucru pe care l-am văzut atunci când m-am trezit la spital a fost o floare și am plâns. Puteți să mă credeți sau nu, eu niciodată nu mă uitasem prea bine la o floare înainte de a reveni din moarte. Unul din marile lucruri pe care le-am aflat când am fost mort, a fost că facem parte dintr-un tot mare, din universul viu. Dacă avem impresia că putem să-i facem vreun rău altei persoane sau altui lucru viu fără să ne facem rău nouă înșine, atunci ne înșelăm amarnic. Acum, când prives o oădure, o floare, o pasăre, îmi spun: Ăsta sunt eu, asta face parte din mine. Suntem legați de tot ce există și dacă trimitem iubire prin intermediul acestor legături, atunci suntem fericiți”.

   Întoarcerea în lumea reală, deși refuzată determină multiple schimbări în viața persoanei, schimbări legate de atitudine, de perspectivă a vieții; mulți dintre ei încep să studieze subiecte de care nu erau absolut deloc interesați înainte, alții devin mult mai sensibili la suferința celor din jurul lor, unii vor să experimenteze cât mai mult, motivând că scurta noastră trecere pe pământ nu este altceva decât o școală, una în care e esențial să ne depășim cât mai multe limite și să cunoaștem cât mai multe lucruri noi.

   Un capitol special al acestei cărți este cel în acre Moody vorbește despre fenomenul NDE la copii și modul în care aceștia percep ceea ce li se întâmplă. Cea mai mare din copiii care au experimentat NDE au relatat aceleași elemente ca și adulții, însă la ființele luminoase s-au referit folosind termenul „îngeri”. Iată ce spune Moody:

„Înaintea vârstei de șapte ani, copiii au tendința să se gândească la moarte ca fiind ceva temporar, poate cam ca la o perioadă de vacanță. Pentru ei, moartea e ceva de unde te întorci. Între șapte și aproximativ zece ani, moartea este un concept magic care în anii următori este înlocuit de cunoștințe despre descompunerea organică pe care o implică moartea. Pe la șaptesprezece ani, copilul personifică moartea. O vede ca pe un monstru”.

   Așa cum am mai spus, scepticii au încercat mereu să găsească argumente cu care să demonteze ceea ce a demonstrat Moody; dacă la momentul scrierii cărții „Lumina de dincolo”, cea mai mare parte dintre sceptici susțineau că NDE nu este altceva decât un simptom al vreunei maladii psihice, astăzi, cercetătorii îl consideră pe Moody un adevărat promotor al conceptului de NDE. În timp ce Moddy era preocupat cu studierea acestui fenomen, alți medici din acea perioadă găseau nepotrivit acest comportament și refuzau să asculte pacienții care doreau să povestească despre aceste lucruri.

   Deși apărută în 1995, cartea este una extrem de interesantă, mai ale spentru pasionații de acest fenomen, cuprinzând mărturii ample ale pacienților care au suferit de NDE.

   De precizat ar fi și faptul că munca doctorului Moody nu s-a oprit după cele două cărți, studiile sale luând amploare și motivând și alți cercetători să descopere ce se întâmplă atunci când murim.

   Nota 10 pentru acuratețea limbajului, pentru concizie, pentru modul în care a ales să-și expună rezultatele studiilor sale.

Cartea Lumina vieții de dincolo de Raymond Moody poate fi comandată de pe targulcartii.ro

“Cine ne poate face fericiţi? Nimeni, doar noi înşine”

Lecţii aparte, de Helene Grimaud-Editura Polirom-recenzie

Editura: Polirom

An apariţie: 2015

Număr pagini: 200

Traducător: Mădălina Vatcu.

  Melanj de ficţiune şi confesiune, „Lecţii aparte” respiră aceeaşi virtuozitate si sensibilitate cu care Helene Grimaud interpretează o piesă muzicală, fiind o invitaţie să redescoperi farmecul lumii şi bucuria de a trai. Epuizată de turnee, de înregistrări şi de muncă la adăpostul pentru lupi, Helene hotărăşte să se rupă de rutina zilnică şi să porneasă într-o călătorie, cu speranţa că astfel va izbuti să-şi recapete pofta de viaţă. Deopotriva iniţiatic şi lăuntric, acest voiaj îi va purta paşii spre însorita Italie – de la riviera veneţiană, impregnată de muzica lui Mahler, la pasnicul Assisi, unde spiritul Sfântului Francisc dăinuie peste veacuri, şi la ispititorul Como – şi-i va prilejui întâlniri cu necunoscuţi enigmatici care o vor ajuta să-şi răspundă întrebărilor ce o framântă.

Aprecieri:

„O poveste adevărată şi o carte superbă, perlată la răstimpuri de tablouri însorite şi de fulguraţii de scriitură.” (Le Point)

„Un portret intim şi uimitor, conturat cu blândeţea privirii sale pătrunzătoare şi rafinamentul viziunii asupra lumii.” (L’Express)

   “Lecţii aparte” de Helene Grimaud este un roman interesant şi cât se poate de real. Personajul principal este chiar autoarea cărţii, şi anume Helene. Cartea este construită din întâmplări trăite pe pielea naratorului-personaj, pe faptele făcute de el, pe viziunile pe care le are asupra temelor discutate în roman şi multe altele. Este un roman de vară, perfect de citit în dimineţile răcoroase, sau în serile lungi. De asemenea, “Lecţii aparte” este o carte care trebuie savurată în tihnă, mult timp. Nu poţi trece pur şi simplu cu ochii peste rânduri, ci este nevoie să te opreşti, să reciteşti, să cugeţi asupra rândurilor care ascund zeci de înţelesuri şi mai apoi să treci mai departe. “Lecţii aparte” este o carte care nu te lasă până ce nu o termini, o carte grea şi nu pentru oricine. Este scrisă doar pentru un anumit sector de cititori, doar pentru cei care înţeleg toate adevărurile ascunse printre rânduri şi cuvinte.

   Descrierile prezente în romanul “Lecţii aparte” sunt realizate foarte, foarte bine, cu măiestrie de către scriitoare, reuşind să te facă să îţi imaginezi exact ce îţi prezintă Helene. Se remarcă, de asemenea, în descrierile făcute de scriitoare, delicateţea, fragilitatea, fiind descrieri jumătate feerice, de poveste şi jumătate reale, veridice, adevărate. Combinaţia aceasta de feeric şi real nu duce cititorul în altă lume, transpunându-l în alt univers; cititorul nici măcar nu remarcă feericul, pentru că e deja amestecat cu elementele veridice. Această tehnică folosită de Helene a conferit descrierilor un aer de autenticitate şi originalitate. Vă la mai jos câteva dintre descrierile care au fost pe gustul meu de cititor:

“Seara începea să coboare peste lac, iar umbrele să se albăstrească. O adiere delicată îmi mângâia umerii cu gingăşia unei aripi de turturea, căreia cerul îi împrumutase coloritul.”

“În spatele maşinii se ridica un tunel de praf care trasează o altă rută pe cerul de un albastru dur, aşa cum avioanele lasă în urmă arabescuri albe. Mergeam de-a lungul poalelor munţilor stâncoşi şi roşiatici, fără fir de verdeaţă, traversam aglomerări ameţitoare de pietre luându-o pe povârnişuri. Peisajul e grandios: nici o casă cât poţi vedea cu ochii, nici ţipenie, nici un semn de civilizaţie.”

   Celebra pianistă mondială Helene Grimaud este obosită şi epuizată de activităţile cotidiene, de repetiţii, concerte şi înregistrări, aşa că se hotărăşte să plece în vacanţă pentru 3 săptămâni. Vrea să-şi elibereze mintea de toate grijile şi să evadeze din cotidian. În aceste 3 săptămâni Helene vrea să se relaxeze şi să petreacă clipe minunate.

   În paralel, Helene Grimaud era şi directoarea unui parc pentru lupi, fiind o iubitoare a acestora. Şi această muncă contribuie la pierderea poftei de viaţa a lui Helene şi-şi propune să viziteze mai multe ţări  pentru a-şi recăpăta vivacitatea şi dorinţa de-a trăi din nou la cote maxime.

“Aveam s-o iau din loc, cum se spune mai popular, să-mi deschid o cărăruie prin plasa timpului. Mă încerca o adevărată încântare – bucuria unui chiul, a unei aventuri neaşteptate – şi trecuse aşa de mult de când nu mai gustasem plăcerea unei ieşiri! Aveam să fac timpul să încetinească şi să mă smulg rutinei.

Mai cu seamă, aveam să mă reculeg, să mă adun. Aveam nevoie de spaţiu, de iubire şi de singurătate. Aşa aş fi descoperit, poate, izvorul neliniştii care mă chinuia în surdină, ce anume mă sfredelea şi mă lăsa ca o năucă, dar şi cheia, leacul.”

   Ajunsă în New York pentru a lua avionul, merge la un restaurant, având destul timp la dispoziţie pentru a mânca. Schimbă câteva cuvinte cu chelneriţa pe nume Audrey şi se urcă în avion, spre Roma.

   Rămâne fascinată de frumuseţea Romei, capitala Italiei, situată pe malul fluviului Tibru şi pleacă mai departe cu amintiri plăcute. Următoarea destinaţie avea să fie Assisi, un oraş din centrul Italiei, în apropierea oraşului Perugia. Assisi este un centru turistic şi religios al Italiei, pentru că acolo se află casa sfântului Francisc de Assisi. Oprind la o benzinărie în drum spre Assisi, Helene Grimaud întâlneşte un francez, a cărui maşină i se stricase şi îl ea cu ea, mai ales pentru că şi străinul avea aceeaşi destinaţie. Helene află că bărbatul este profesor şi în carte primeşte numele de “Profesorul”. Pe tot drumul discută asupra mai multor teme şi timp zboară, iar Helene primeşte adevărate lecţii aparte.

    De îndată ce ajung la destinaţie, Profesorul se desparte de Helene, mai dându-i câteva sfaturi importante, care o s-o frământe tare pe Helene.

   Scriitoarea caută o cameră liberă, unde să doarmă, dar toate hotelurile erau ocupate, aşa că merge la o mănăstire. Aici, se întâlneşte cu femeia care avea grijă de grădină şi discută cu ea, cunoscându-se mai bine între ele.

   A doua zi de dimineaţă naratoarea este chemată de sora Caterina să-i dea ceva. Pachetul era de la Profesor şi vine alături de o scrisoare. Tot a doua zi, Helene Grimaud pleacă la Veneţia cu o ladă de fructe şi legume, plus un iris, cadou din partea grădinăresei. Irisul are o semnificaţie, dar vă las pe voi să vedeţi ce semnificaţie…

   Helene vizitează tot felul de locuri, se bucură de peisajele ce-i încântă, atât sufletul, cât şi vederea şi întâlneşte tot felul de oameni cu care discută şi reflectă asupra vieţii şi iubirii.

   În parte roman autobiografic, în parte confesiune, “Lecţii aparte” reprezintă cheia vieţii lui Helene, pe care ne-o încredinţează nouă, cititorilor, pentru a deschide uşa şi a afla povestea ei.

Cartea Lecţii aparte, de Helene Grimaud a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

“Cruzimea şi cu mine ne pregătim să aruncăm lumea în aer”

 

Cruzimea, de Scott Bergstrom-cocktail Molotov de Taken inversat, Nikita și Hostel

Editura Nemira
Colecția: Young Adult
Anul apariției: 2017
Titlul original: Cruelty
Taducere: Maria Draguț
Număr de pagini: 440

    Începând ca un Young Adult clasic, despre problemele de adaptare ale unei adolescente la şcoală şi fulgerătoarea ei îndrăgostire de un băiat de treabă, Cruzimea se transformă pe nesimţite într-unul din cele mai dure thrillere ale anului. Un roman palpitant, înfiorător, cu ritm trepidant ce te ţine captiv în succesiunea sa neîntreruptă de momente tensionate.

   Lansat de sub pana/peniţa/tastatura (sau cum a mai evoluat în timp expresia asta) lui Scott Bergstrom, un scriitor debutant, chiar anul acesta şi tradus la noi cu o promptitudine salutară, mai ales că în curând va avea şi ecranizare – astfel apucând să-l citim înaintea apariţiei filmului, romanul are toate ingredientele pentru a deveni (dacă nu este deja, la rapiditatea cu care e tradus) bestseller internaţional.

  Un Taken inversat, cu un tată angajat CIA răpit la Paris şi având nevoie să fie salvat de fiica sa din mâinile unei bande criminale est-europene care şi-a format o reţea internaţională prin care-şi gestionează traficul de carne vie, droguri şi arme. Dar, rămânând la comparaţii cinematografice cu filme mari, pe care mai toţi le-am văzut, în afară de impresia de Taken 1 (că doar ăla a fost bun, continuările sunt tembele), avem şi un episod din Nikita lui Luc Besson când fata obișnuită, preluată cu oarece calităţi fizice, este preschimbată într-o armă letală prin antrenamente de luptă Krav Maga care s-o ajute în misiunea sa itinerantă, și, mai ales, avem odată cu ultima etapă a aventurii, cea pragheză, atmosfera sinistră din seria horror Hostel. Plus dragoste adolescentină, viaţă de night-club, infiltrări în periculoase grupări de răufăcători şi transformări psihologice, toate într-un cocktail Molotov cu adevărat exploziv.

 

    Gwendolyn Bloom este o adolescentă de 17 ani, fiica unui diplomat care a plimbat-o mult prin lume, datorită posturilor pe care le avea în diferite ţări, până când un eveniment extrem de violent și traumatic a făcut-o să îşi piardă mama şi să se stabilizeze la New York. Acum tatăl său lucrează la ONU și face doar scurte deplasări în interes de serviciu, ea încercând să se adapteze într-o elitistă şcoală americană unde numai odrasle de bogătaşi sau de diplomați au acces.

   Pentru câteva zeci de pagini, Cruzimea chiar pare clasicul roman cu adolescenţi. O colegă care este vedeta clasei o necăjeşte, ba chiar o pălmuieşte pe Gwen, dar tot biata de ea ajunge suspendată. Are parte de un prim contact electrizant cu un băiat mai retras, de bun simț, cu toate că e la fel de bogat ca ceilalţi elevi aroganţi şi prietenia instant a celor doi curge spre o relaţie romantică. Ne sunt prezentaţi vecinii simpatici ai fetei, un cuplu de bătrânei cu o istorie zbuciumată, care-i sunt cam singurii confidenți; dar şi pasiunile sale. După moartea mamei îşi găsise refugiul în gimnastică, pe care o practică amatorial, fără pretenţii de competiție. Trecuse peste sechelele psihice, încerca să ducă o viață normală, când…

   Într-una din delegaţiile sale misterioase, tatăl lui Gwen e dat dispărut. De aici încolo toate evenimentele se precipită. Agenţii FBI o ridică să o ancheteze, i se fac percheziții în apartament, i se pun întrebări insidioase despre tatăl ei de parcă acţiunea de căutare a sa s-ar fi transformat într-o vânătoare de trădător. Revelaţia că el nu era doar un diplomat, ci un agent FBI este presimţită deja de fată din tot ceea ce se întâmplă. Mai mare va fi surpriza când află că simpatica familie de bătrâni din vecini ar putea s-o ajute. Atât prin ceea ce a lăsat taică-său în grija lor, cât şi prin contactele pe care le au în cadrul serviciilor secrete israeliene, unde activase în tinereţe unul dintre ei.

   Astfel, Gwendolyn începe să efectueze diferite misiuni de etapă, pentru a verifica  indiciile lăsate de tatăl ei, ce ar putea să soluționeze enigma dispariției sale. Ele cresc progresiv în dificultate, la început fiind ajutată de Terrance, băiatul de care s-a îndrăgostit.

   Se ajunge la un alt nivel când devine evident că pentru a afla mai multe trebuie să ia urma tatălui în Paris şi să îl găsească pe ultimul om care l-a văzut, un informator palestinian. Gwen ajunge să fie antrenată de o agentă Mossad, să fie implicată în bătăi în cluburi şi urmăriri de maşini, până când un fir roşu clar, ce duce spre cei care i-au răpit părintele, prinde consistență din toate cercetările ei.

   Acum armele pentru a se infiltra printre mafioţi, în sistemul de crimă organizată, trebuie să-i fie cele ale spionajului, ale amăgirii, ale înşelătoriei şi minciunii. Toate dublate de cruzime. Cruzimea ca factor motivator în a îşi ascunde adevăratele sentimente, în a face lucruri de neimaginat şi a trece peste durerea altora, pentru a-şi atinge scopul. Cel primordial, cel care ar putea-o aduce în poziţia nu numai de a îşi salva tatăl, dar şi de a le ajuta pe fetele chinuite de reţeaua criminală care exploatează prostituţia şi face trafic cu fiinţe umane, adevărate sclave moderne ce pot fi vândute sau cumpărate, fete de aceeaşi vârstă sau chiar mai tinere ca Gwen. Cruzimea văzută ca elementul declanșator al răzbunării şi anihilării celor ce au folosit-o atâta timp în interesul propriu.

 “Aş vrea să le mulţumesc acestor oameni pentru lecţiile pe care mi le-au oferit. Pentru că mi-au hrănit acel ceva din mine, cruzimea, care creşte tot mai puternică şi mai nemiloasă cu fiecare zi.”

   E şi nu e un roman Young Adult, Cruzimea. Poate în înţelesul său literal, pentru adolescenţi la limita superioară a înșirării de ani ce le include categorisirea – 16 – 18 – cei aflaţi la un pas de maturizare. Sau, mai sincer spus, aşa cum şi-ar dori adolescenţii să fie romanele pe care le citesc, dar nu prea şi-ar dori părinţii. Da, cu tineri, sentimentele vârstei, relaţii, problemele lor de integrare şi devenire, dar realiste, dure, cu spirit rebel, neprincipiale, fără o morală general acceptabilă social, cu  provocări duse la extrem.

   Provocări extreme, care, păstrând realismul, au nevoie de un răspuns extrem. Schimbare de atitudine impusă de dramatismul unor situații ce duce, inevitabil, la o maturizare forţată a personajelor:

“Astăzi împlinesc 18 ani – sau mai bine spun Gwendolyn Bloom îi împlineşte, acea versiune cuminte, aproape bătrânicioasă, pe care cruzimea a devorat-o. Ziua în care împlineşti optsprezece ani este ziua în care devii om mare şi iei cu tine în lumea adulţilor tot ce ai învăţat până acum. Tot ce ai trăit până acum a fost doar un preludiu, o repetiţie înainte de marea premieră.”

   Primul roman al unei viitoare serii, Cruzimea oferă tot ceea ce îşi doresc iubitorii de acţiune, suspans, misiuni sub acoperire, lovituri de teatru şi rezolvare a unui mister. Pe un itinerariu care te poartă de la New York, prin Paris, Berlin şi Praga, o eroină total neclișeică trece prin rafale de încercări extreme şi dificultăţi letale în eforturile ei de a-şi salva tatăl. Cu un pic de romantism, nu prea mult, fiindcă nu e loc de acţiune. Cu un final fulminant şi ațâțător, ce te determină să-ţi doreşti ca autorul să-i scrie cât mai grabnic urmarea.

Cartea Cruzimea, de Scott Bergstrom a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Ratio Sophia-Cartea gândului, de Elena Petreşteanu-recenzie

 

Editura: EAGLE 2016

Colecția Știință și Cunoaștere

Pagini: 488

                      „ Omul de pe pământ este Zeu muritor și Zeul din cer

             este Om nemuritor”

          HERACLIT

   Elena Petreșteanu este autoarea Cosmozei, un concept pe care l-a creat și consacrat în cartea cu același nume. Ciberneticiană, și-a folosit inovativ gândirea sistemică pentru a crea, în Ratio Sophia, un adevărat model transdisciplinar al cosmozei, lansând un nou concept paradigmatic: protoraportul.

   Protoraportul, ,,elementar în întemeierea lumii”, se dovedește  a fi un nucleu care încheagă cu înțelepciune, în jurul lui, un edificiu filosofic cu o fundație existențială, construit armonios deopotrivă cu unelte teologice, matematice, fizice, amenajat poetic și însuflețit cu dorurile lirice ale umanității.”

    Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe informații despre autoarea acestei cărți pentru că tratează un subiect mai puțin abordat. Subiectul fiind o teorie a complementarității, o teorie în care Universul împletește umanitatea cu divinitatea. Spiritul fiind un calcul matematic, în care totul este logic având o explicație argumentată în care știința, misticismul, religia și filosofia au o explicație provocând gândurile cititorului spre noi idei intelectuale.

   Cred că nu e om care să nu audă întrebarea: Cine a fost primul oul sau găina?

  Autoarea ridică problema asemănător, apărând dilema: ce a existat prima dată, iubirea sau gândirea?

fără a iubi capătul spre care se-ndreaptă, gândul nu-l poate ajunge.

   Conceptul de cosmoză, dezvoltat intuitiv de autoare se inter-amprentează.

    Ce este osmoza? – Ce este cosmoza?

   Osmoza- este  o trecere a unui solvent  printr-o membrană semipermeabilă, care separa două soluții de compoziții sau concentrații diferite.

   Cosmoza-este trecerea cosmică între gând/minte- inimă/spiritualitate. Cel puțin eu așa am înțeles conceptul intuit al autoarei.

Osmoza se dovedește a fi, așadar, nu numai un fenomen universal și natural, prin urmare firesc, ci rămâne singurul fenomen de transport transmembranar printr-o membrană semipermeabilă, ducând către egalizare prin potolirea agitației moleculare:o expresie a tendinței naturale către echilibru a sistemelor.”

   E imposibil să cuprind într-o prezentare toate ansamblurile matematice și de credință explicate științific sau filozofic, la care se adaugă note explicative în care sunt menționate alte nume importante ca Parmenide  sau Piaget.

   Jean Piaget  a fost psiholog, biolog, logician și filozof elvețian, cunoscut pentru contribuțiile sale din domeniul epistemologiei și psihologiei dezvoltării, iar Parmenide a fost un filozof grec presocratic, scriitor și poet.

   Ratio Sophia ne oferă o perspectivă largă a legilor universale scrise sau nescrise, ce cuprinde o gamă largă de viziuni, unele pe care le cunoaștem și unele noi, surprinzătoare. Foarte interesantă viziunea religioasă raportată la trinitate sau individual asupra lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu.

   Cine se gândea la o explicație a semnului infinitului  simbol al Proporției de aur

      UNUL                        LOGOS

     ——–        ó            ——–

     LOGOS                       LUME

„ Un circuit continuu între cele patru zări, prin care Viața este alimentată de la capătul ei prim pentru a-și lărgi și înălța apoi bucuria trăirii, într-o neoprită pornire ambivalentă către înainte în spațiu și înainte în timp( ceea ce înseamnă înapoi), între curiozitate și nostalgie, între posibil și ideal. „

   Uimitoarea capacitatea inteligentă a autoarei îmi confirmă că această carte nu este pentru oricine. Limbajul folosit fiind academic, cuvinte științifice greu de înțeles pentru omul de rând. Mărturisesc că îmi doresc să recitesc cartea peste vreo zece ani, convinsă fiind că voi descoperi multe lucruri noi în aceleași rânduri, având cunoștințe noi și poate o maturitate necesară pentru a asimila multitudinea de informații logice a teologiei transpusă în știință. Nu credeam că numerologia și simbolistica are atât de multe taine și necesită o muncă colosală pentru a descoperi o adevărată filozofie a existenței umane.

 

   Interior                   închis                 unitate

————   ó         ———-     ó      ———–

Exterior                   deschis               dualitate

 

„Spusa lui Eminescu Scrisoarea a III-a : „Omul ce-i închis afară, înăuntru se deșteaptă.”

   În această carte autoarea ne „vorbește” despre Liberul Arbitru, Puterile omului, Bisensualitatea, A fi și a avea, și despre multe alte lucruri pe care noi oamenii de rând nici nu ni le-am imaginat.

   Nu vreau să vă plictisesc cu mai multe detalii, chiar e greu să te rezumi la anumite idei, pentru că totul se completează devenind logic pas cu pas.

Felicit autoarea pentru explicațiile științifice sau filozofice ale tuturor lucrurilor umane și divine.

Cartea Ratio Sophia-Cartea gândului, de Elena Petreşteanu a fost oferită de Editura Eagle. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Eagle.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

by -
6

Pinguinul care voia să afle mai multe de Jill Tomlinson-recenzie

Editura Nemira, 2016

Colecția Nemi

Titlu original: The penguin who wanted to find out, 1975

88 de pagini

Vârsta recomandată: 7+

   O carte pentru copii trebuie să conțină neapărat o învățătură, altfel nu-și mai are rostul. Copiii devorează orice informație pe care o primesc și pun întrebări la care noi, adulții, nici nu ne gândim. Le răspundem cu răbdare, pe înțelesul lor, și așteptăm să le vedem lumina din ochi. Îi privim cum cresc și se maturizează, apoi îi lăsăm liberi – ne-am îndeplinit misiunea.

  Povestea lui Otto, pinguinul curios, înglobează învățături despre maturizare, despre lumea înconjurătoare și despre relațiile cu semenii.

   Otto este un pui de pinguin, care abia așteaptă să iasă la joacă. Îi place zăpada și să se adăpostească de frig pe picioarele tatălui său. Este primul ieșit din ou, în colonie, și descoperă că are o responsabilitate foarte mare: aceea de a avea grijă de ceilalți puișori.

   Ghidat de adulți, face primii pași în zăpada Antarcticii și învață să se hrănească singur. Dar, nu uită niciodată să îi ajute și pe ceilalți.

  Otto este un pui orfan, pinguinul-tată care l-a clocit a găsit oul în zăpadă și l-a adoptat. Prin urmare, copiii își pot construi în minte o imagine pozitivă a familiei din care face parte un tată vitreg. Claudius, pinguinul-tată, îi oferă puiului răspunsuri și-l ajută să învețe să se descurce în societate. El pregătește puiul pentru lume, nu lumea pentru pui.

–Nu cred că mă voi obișnui vreodată cu frigul ăsta, a spus Otto.

–Ba o să te obișnuiești. Cât ești mic, îți țin eu de cald, dar când vei crește, o să fii acoperit cu un strat de grăsime, așa ca mine. Asta e de mare ajutor.

Otto s-a uitat în sus spre Claudius:

–Chiar o să fiu așa de gras ca tine?

–Da, toți pinguinii adulți sunt grași.

–Ce bine, zise Otto. Ei bine, presupun că o să mă obișnuiesc atunci.

 

   În același timp, micul cititor primește informații despre pinguinii imperiali, despre foci, despre lumea subacvatică și Polul Sud. Află că poți fi prieten și cu cei diferiți, că trebuie să îți asculți părinții și să îi ajuți pe cei neajutorați.

–Să aștept, a bombănit Leo. Întotdeauna așteptăm ceva.

–Așa e. Eu trebuie să aștept să-ți crească penele. Nu intru în mare fără tine.

–Vai, Otto, chiar o să mă aștepți?

–Da, zâmbi silit Otto. Va trebui să mă obișnuiesc cu asta.

   Ilustrațiile făcute în creion moale schițează lumea înghețată a pinguinilor, lăsând loc imaginației micilor lectori spre a o colora și a o transforma într-un paradis terestru. Povestea lui Otto poate fi folosită și ca auxiliar didactic transdisciplinar, la clasele mici, deoarece conține, pe lângă învățături – valori și atitudini –, și informații din geografie – despre Polul Sud și Antarctica – și zoologie – viața pinguinilor imperiali.

   Am petrecut o oră lecturând alături de fiica mea, care, așa cum era de așteptat, a pus multe întrebări, precum Otto.

Cartea Pinguinul care voia să afle mai multe, de Jill Tomlinson a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Căsătorie de plăcere, de Tahar Ben Jelloun-recenzie

Titlu original: „Le mariage de plaisir”

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Număr de pagini: 236

   Nu de multe ori coperta unei cărți a reușit să mă hipnotizeze așa de tare. Dar de când am văzut prima dată romanul lui Tahar Ben Jelloun, „Căsătorie de plăcere”, pe raftul unei librării, mi-am zis că trebuie neapărat să-l am și eu. După ce această dorință mi-a fost îndeplinită și am început să parcurg povestea, am constatat cu plăcere că frumoasa copertă întregește imaginea unei cărți cu un conținut răvășitor. Scrierea lui Tahar Ben Jelloun este un amestec între cultura și cutumele islamice, dragoste, rasism și sclavagism, o călătorie completă prin viața a două generații încercate de nedreptăți gratuite.

   Acțiunea romanului se petrece în anii ’50 în Maroc. Amir este un negustor de condimente prosper din Fès care călătorește frecvent în Senegal în interes de serviciu. Este căsătorit cu Lalla Fatma și are patru copii, dintre care unul, Karim, s-a născut cu sindromul Down, dar în ciuda acestei probleme, el a fost perceput ca o binecuvântare, un semn de la Dumnezeu. În fiecare călătorie lungă pe care o are, pe durata șederii, Amir obișnuiește să întocmească o „căsătorie de plăcere” cu o femeie din zonă, conform cutumelor islamice. Aceasta are o anumită durată de timp și îi este îngăduită „pentru desfătare”, „pentru tihnă”. La un moment dat însă, bărbatul se îndrăgostește de o tânără fulani, o negresă pe nume Nabu. Până să o întâlnească pe ea, Amir n-a crezut vreodată că poate să aibă sentimente așa intense față de cineva, deoarece căsătoria sa cu Lalla Fatma a fost un aranjată și nu bazată pe iubire.

   Îmbătat de dragostea intensă pe care o simte față de Nabu și din dorința de a-i oferi o viață mai bună, ajutând-o să scape de sărăcie, Amir decide să o ia cu el înapoi la Fès și să o ia de nevastă. Acest lucru este acceptat de religia musulmană, care permite poligamia, bărbații putând fi căsătoriți cu până la patru femei atâta timp cât le tratează egal și le oferă toate condițiile de trai. Știind acest lucru și primind binecuvântarea și susținerea lui Karim, Amir se întoarce acasă însoțit de frumoasa negresă, conștient în același timp că situația va tulbura apele în familie și va stârni dezaprobarea soției sale. Totuși, nu se aștepta la o opoziție puternică din partea ei, dat fiind statutul bărbatului în lumea musulmană. În ciuda insistențelor și discuțiilor cu Lalla Fatma, care o vedea pe Nabu mai mult ca pe o plăcere trecătoare a soțului, Amir își duce planul la bun sfârșit și o ia de nevastă. Cu toate acestea, viața tinerei negrese nu este una bună în casă, deoarece prima soție nu ezită să-i facă zile fripte și să o provoace.

„Niciodată! În veci nu voi suporta să fiu înlocuită de o negresă, de o străină îngălată, care nu știe nici măcar să vorbească. L-a vrăjit pe soțul meu, i-a făcut farmece. Și eu sunt victima ei. Niște sălbatici care ne urăsc fiindcă Dumnezeu ne-a făcut albi și curați, iar ei sunt deșeurile omenirii.”

   Realizând situația în care se află, Nabu hotărăște, ca pentru a-și asigura viitorul, să-i facă un copil lui Amir. Iar dorința sa se îndeplinește rapid și dă naștere unor gemeni, unul alb și unul negru. Acest eveniment este perceput ca o grozăvie de familie și de apropiați, ceva ce era posibil doar prin farmece. Dar are nașterea celor doi copii să-i schimbe viața lui Nabu? Cum se va reflecta situația asupra Lallei Fatma? Va reuși Amir să se impună în fața primei soții și să elimine comportamentul batjocoritor față de Nabu și de fiii săi? La aceste întrebări vă las să găsiți singuri răspunsul pe parcursul lecturii, care cu siguranță vă va captiva până la ultima pagină.

   După cum am spus încă de la început, o temă foarte importantă a romanului semnat de Tahar Ben Jelloun este rasismul. Marocul anilor ’50, dar și cel din deceniile următoare este profund măcinat de discriminarea negrilor de către populația albă. Persoanele de culoare sunt ținute doar ca sclave, să îndeplinească muncile nedorite de albi, plătite prost (sau mai bine zis, neplătite, ci doar întreținute, dar în condiții precare) și batjocorite cu fiecare ocazie. În viziunea albilor ei nu au drepturi, nu au identitate, toți sunt la fel și toți sunt percepuți ca niște intruși care au pătruns fără voia nimănui în țară. Astfel, trebuie cu orice preț expulzați.

„Vezi tu, un bătrân înțelept zicea că trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu că a născocit calul, altminteri albii i-ar fi folosit pe negri drept animale de călărie. Omului i-a plăcut dintotdeauna să-și umilească semenii, mai ales pe cei săraci, pe cei de culoare, pe cei lipsiți de apărare.”

   Atitudinea aceasta lipsită de orice fel de scrupule a albilor mi s-a părut de-a dreptul șocantă și bazată, din perspectiva mea, pe o profundă lipsă de educație și de cunoaștere. Nimic altceva nu-i deosebea pe albi de negri, ci doar culoarea pielii, care în viziunea primilor era percepută ca o dovadă a curățeniei, a purității. O astfel de viziunea nu poate genera, cred eu, decât repulsie față de îngustimea minții unor oameni de această teapă. Dar ceea ce mi s-a părut și mai impresionant este faptul că această situație reprezintă o realitate, iar rasismul și sclavagismul (poate acum mascat) reprezintă încă probleme ale societății actuale, iar autorul a vrut să sublinieze acest aspect negru.

   Așadar, romanul „Căsătorie de plăcere” este o lectură ce se parcurge ușor, grație scriiturii atent ticluite de Tahar Ben Jelloun, dar cu un mesaj puternic de care cu toții ar trebui să ținem cont. Rasismul este o problemă care încă ne macină și nu ne face mai buni sau mai puternici, ci mai slabi, lipsiți de perspectivă și de cunoaștere.

P.S: Vă mai las câteva citate care cred că nu trebuie trecute cu vederea:

„Erau două categorii de oameni în Fès; fassi, ai căror strămoși veniseră din Arabia sau din Andaluzia, și restul. Aceștia din urmă nu existau. Nu li se arăta niciun dram de respect.”

„Tanger Eliberarea, Tager Viața…Infernul, da, însă și paradisul [… Tangerul nu era vinovat de nenorocirea și de moartea care-i loveau pe mulți dintre frații mei africani. Când ești împins la exil, te ridici și mergi, atâta tot. Simplu ca bună ziua.”

„Vedem trecând pe aici africani, ființe umane născute să sufere. Dar nu se opresc, își continuă drumul de parcă fug de ceva. Știu că se tem să nu fie respinși de albi, a căror aroganță este egală doar cu prostia lor.”

Cartea Căsătorie de plăcere, de Tahar Ben Jelloun a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu-recenzie

Prefață: Cornel Bîrsan, Vasile Lupaşc-Sfinteş

Editura: Librex Publishing

Anul apariției: 2017

Gen: Non-ficțiune, Istorie

Număr pagini: 144

Nota mea: 10/10

    Câți dintre voi ați auzit până acum de Petru Dimitrie Cercel? Cu siguranță, nu mulți. Și, cu certitudine, nu de la școală, nu din manualele de istorie. Din nefericire, trăim în vremuri în care societatea pune un preț tot mai mic lucrurilor importante, uită esențialul, se pierde în detalii de actualitate. Pentru mulți istoria este o enigmă, un mister de nepătruns, motiv pentru care este important să creștem o societate care nu ezită să arunce o privire în urmă pentru a-și înțelege prezentul și pentru a înfrunta viitorul.

     Atunci când școala nu ne oferă suficient, nu ne ajută atât cât ar trebui, nu ne rămâne decât să ne lărgim singuri orizontul de cunoaștere. Lectura reprezintă cel mai util mijloc de a ne dezvolta, de a ne construi o lume interioară capabilă să se reflecte și asupra celei exterioare. Istoria este extrem de importantă, reprezintă o sursă infinită de informație, de lecții de viață, de sfaturi. Cei care aleg să studieze istoria și să se ocupe de cercetare sunt puțini, mai ales, în România.  

    Spre norocul nostru, avem și câțiva oameni talentați, pasionați de această știință aparte, care nu ezită să-și împărtășească descoperirile cu ceilalți și să contribuie, într-un fel sau altul, la educarea societății contemporane. Printre ei se numără și tânărul autor Cristian Moșneanu, pe care l-am cunoscut prin intermediul lucrării ,,Istorie furată. Întemeierea Țării Românești. Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr”, realizată împreună cu istoricii Cornel Bîrsan și Adrian Anghel. Am fost încântat să văd că Editura Librex publică un alt titlu ce poartă semnătura acestui autor și țin să le mulțumesc pentru exemplarul oferit (și autorului pentru autograf :D ).

     Numele lui Petru Dimitrie Cercel nu-mi era complet străin, căci nu demult citisem un articol despre acesta pe internet. Totuși, am fost curios să aflu mai multe și am avut ocazia să mă bucur de această carte, o lectură rapidă, concisă. Unul din motivele pentru care-l apreciez pe Cristian Moșneanu este reprezentat de modalitatea în care se prezintă lucrările sale, acestea fiind accesibile publicului larg, cititorului nu tocmai familiarizat cu limbajul istoric, cu tipul acesta de carte. El nu se adresează strict elitei intelectuale, istoricilor, ci tuturor, întrucât întreaga națiune ar trebui să-și însușească disciplina numită istorie. Volumul de față debutează, de altfel, cu o introducere, cuprinzând o prelegere despre importanța istoriei și motivele pentru care autorul a ales să ne ,,vorbească” despre Petru Dimitrie Cercel și nu despre o altă personalitate istorică mai celebră.

“Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atăt de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel  Papei Sixtus al V-lea)

    Înainte de toate, Petru Dimitrie Cercel (1545-1590) a fost domn al Valahiei, al Țării Românești, fiu al lui Pătrașcu cel Bun și urmaș al domnitorilor Radu Negru, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul.  Cartea prezintă câțiva membrii ai familiei sale și dezbate, cu argumente solide, legătura de sânge cu Mihai Viteazul. Se dovedește că responsabilul de prima unire a Țărilor Române a fost frate vitreg cu gentilomul valah. Fără doar și poate, relația dintre cei doi domnitori este extrem de controversată în rândul istoricilor, însă cu timpul poate că vor fi scoase la iveală și alte dovezi care să ofere o certitudine.

                                                                            Sursă

    Unul din capitolele cele mai interesante ale acestei lucrări este, în ceea ce mă privește, cel referitor la iubirea protagonistului față de ,,creația dumnezeiască ruptă din coasta lui Adam”. Am fost uimit să descopăr câte femei importante au căzut pradă iubirii și slăbiciunii față de domnitorul român. Pe lista ,,cuceririlor” sale se numără Griseldis, o membră a familiei Bathory, Caterina de Medici – mama regelui Franței Henric al III-lea, Louise și Margareta (,,Regina Margot”) – soția, respectiv sora aceluiași monarh. În mod neașteptat, Haseki Safiye Sultan, de origine venețiană, se află printre admiratoarele lui Petru Cercel. În condițiile în care, soția sultanului Murad al III-lea și sultana-mamă a lui Mahmud I era închisă în harem, în așa-zisa colivie cu zăbrele de aur. Soția domnitorului și mama copiilor săi este nimeni alta decât Sultana Koprelli, o nobilă otomană convertită la creștinism.

                                                             Safiye Sultan – Sursă

      Aflăm mai multe despre urmașii lui Petru Dimitrie Cercel, despre numeroasele călătorii întreprinse de-a lungul vieții și vizitele sale la marile Curți Regale ale vremii, dar și despre scurta sa domnie de doar doi ani. Spre deosebire de mulți alți domnitori, el a reușit în puținul timp petrecut pe tronul Țării Românești să aducă o contribuție la creșterea prestigiului acestei țări în ochii Marilor Puteri apusene. A reorganizat administrația țării, a adus nenumărați străini pentru ca Renașterea să ajungă și în acest colț al continentului. Și, mai mult decât atât, a cultivat prietenii cu importante figuri ale vremii, străduindu-se să clădească un sistem de alianțe care l-ar fi sprijinit  în lupta contra Imperiului Otoman.

   Petru Dimitrie Cercel are “o anume abilitate plină de graţie ṣi de dragoste, la care se adaugă o ȋnfăţiṣare binevoitoare că nu poţi judeca de unde primeṣti mai multă satisfacţie: din vorbirea sau din privirea lui cu care subjugă ca ṣi cu niṣte lanţuri ṣi strânge ȋn veṣnică supunere inima altora… El poartă imprimată, pe suverana sa frunte , imaginea vie a mărinimiei, din pieptul căruia ies comori” (Francesco Puggiella-legiuitor ṣi poet toscan)

     Nu există niciun dubiu că acest domnitor a fost primul ambasador cultural al românilor, fiind el însuși un artist și un mare învățat. Vorbea 12 limbi străine, fapt ce i-a deschis multe porți. A încercat să-și lase amprenta asupra vieții culturale românești, s-o aducă în rândul celor din Occident. Eforturile sale sunt de necontestat, iar dacă ar fi reușit să domnească mai mult, și-ar fi dus întreaga misiune la bun sfârșit. De remarcat că Petru Dimitrie Cercel a fost bun prieten cu Pierre Ronsard, marele poet francez, ai cărui strămoși provin de pe meleagurile noastre. Se aduc dovezi în privința acestui fapt și a legăturilor dintre Ronsard și Banul Mărăcine.

     “Toţi se miră de ȋnfăţiṣarea lui cea maiestoasă, de vorbirea lui cea curată aproape ȋn toate limbile europene ṣi de ȋnalta lui ȋnţelepciune” (Relatare despre Petru Dimitrie Cercel din cronica Fuchsia – Lupio – Oltarodium)

    Ce aduce nou această lucrare?

   În premieră pentru istoriografia românească, sunt traduse din limba franceză două scrisori de recomandare pentru Petru Dimitrie Cercel ale regelui Franței, Henric al III-lea, și ale reginei-mamă, Caterina de Medici, misive adresate Dogelui Veneției. De asemenea, este lămurită chestiunea originii românești a poetului francez, Pierre Ronsard, și a legăturilor sale cu Banul Mărăcine. Nu în ultimul rând, ne este oferită o perspectivă asupra obiceiurilor din Valahia acelor vremuri, un capitol esențial pentru a înțelege atmosfera de atunci.

               

                                                                      Pierre Ronsard – Sursă

    Scopul acestei cărți este, în primul rând, după cum precizează și autorul în încheiere, acela de a familiariza cititorul cu personalitatea lui Petru Dimitrie Cercel. La urma urmei, acesta nu se diferențiază de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și alți domnitori despre care am învățat și continuăm să învățăm la orele de istorie.

     Prin urmare, vă recomand cu tot dragul volumul ,,Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa”! Veți descoperi o lectură deosebită, o carte despre o personalitate prea puțin cunoscută, uitată în negura trecutului, dar pe care tânărul autor și istoric Cristian Moșneanu o aduce la viață și la cunoștința publicului larg.

  Sunteți pregătiți să-l cunoașteți pe Petru Dimitrie Cercel, un mare gentilom și un remarcabil erudit, un prim ambasador cultural al unei țărișoare ,,insignifiante”?

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa de Cristian Moșneanu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Librex. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Librex. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

„Sufletul lui pereche îl găsise pe o planetă aflată la șaizeci de milioane de kilometri depărtare de Pământ. Iar el găsise Paradisul.”

       Epoca inocenței, de Adrian Mihălțianu-recenzie

Titlul original: Epoca inocenței

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Science Fiction

Colecție coordonată de Ana Nicolau

Seria Terra XXI: 1. Epoca inocenței

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 357

Gen: S.F.

Cotație Goodreads: 3,93

    Primul roman din seria S.F. Terra XXI ne surprinde cu imaginea unei societăți distopice dintr-un viitor oarecum apropiat. Acțiunea se petrece în 3 etape distincte: anii 2021, 2033 și 2046. La cum zboară timpul, nu m-ar mira să ne trezim că am ajuns deja acolo.

   Romanul începe cu uciderea „domnului Qiu”, un astronom chinez ce tocmai a descoperit o informație esențială pentru umanitate: ceva vine spre Pământ. În câteva decenii, planeta poate fi lovită de un corp străin. Un corp străin ce poate fi o altă planetă, un meteorit sau o navă spațială. Un corp străin ce posibil este locuit de o altă civilizație.

   Informația este ținută secretă mai mulți ani la rând, iar omul de știință, ucis. Însă ucigașul nu și-a atins scopul în totalitate: deși l-a ucis pe astronom, informația supraviețuiește.

   Cine ar fi interesat ca această informație să rămână sub tăcere și implicit, ca astronomul să moară? Răspunsul nu este deloc la îndemână, veți afla descifrând păienjenișul din carte.

   De aici se ajunge, peste mulți ani, în altă etapă, la prima călătorie pe Marte, prilej de competiție pentru SUA și China. Cele două națiuni se întrec care mai de care în cursa pentru sosirea pe Planeta Roșie, iar ceea ce frapează cel mai tare este înfruntarea orgoliilor. Însă mai multe aflați citind cartea.

Din păcate, politica de cea mai joasă speță joacă un rol încă prea mare în deciziile care ar putea salva planeta… Mă rog, nu planeta, ci omenirea, ca specie.”

   Ne este descrisă lumea din acel viitor, iar dacă analizăm cu atenție, ne îngrijorăm puțin, întâlnind aspectele din ziua de azi la scară extinsă: hiper-tehnologizare, încălzirea globală din ce în ce mai pregnantă („Urma să fie cel mai cald an din istorie, așa cum fuseseră, pe rând, aproape toți anii de dinainte.”), conflictele interstatale se intensifică…

   China a trecut la alt regim, SUA s-a cufundat într-o religiozitate excesivă, partidul republican fiind la putere, din care s-a desprins o ramură: NAR; Rusia a decăzut, Franța a devenit „o țară căzută în cel mai roșu socialism”, atacurile teroriste sunt frecvente și cel mai rău, mult mai feroce, sprijinite de tehnologia dezvoltată. Nu mai există intimitate, spionajul este întâlnit peste tot:

Conform acestui act, politicienii acceptau că Statul are dreptul de a monitoriza și de a interveni cu drone automate înarmate pentru a menține ordinea socială, nu doar în chestiuni care implicau acțiuni teroriste, ci și în acțiuni presupunând aplicarea legii de către poliție și de celelalte organe ale Statului. Acesta avea voie, de acum încolo, să utilizeze chiar și forța letală împotriva cetățenilor americani, dacă era cazul.”

„Europa era mai divizată ca oricând, iar de proiectul european se alesese praful.”

   Tehnologia aparent ușurează viața, însă oamenii devin total dependenți de ea. Dacă o pană de curent ar avea loc, totul s-ar opri, ceea ce în zilele noastre, nu pare atât de departe de adevăr.

   Tot tehnologia avansată este de vină pentru transformarea treptată a oamenilor în roboți: lentile de contact digitale, ochelari digitali, tehnologia ajunge să facă parte din noi la propriu. Nu știu altora, dar mie nu mi-ar surâde deloc o asemenea perspectivă.

În epoca în care toată lumea primea informațiile pe lentilele digitale de contact, tabletele și celelalte ecrane deveniseră mai degrabă inutile. Bill era însă de modă veche și simțea că amețește ori de câte ori încerca să răsfoiască fluxurile de știri direct de pe ochi.

Singurul lucru care se schimbase în toți acești ani fusese interfața. Evoluase de la dispozitivele ținute în mână sau pe braț către ochelari digitali și apoi lentile de contact, cu din ce în ce mai mare putere de calcul, care le permitea să acceseze ușor, să blocheze, să trimită mai departe sau să selecteze informațiile direct din creier.

  „Telefoanele mobile rămăseseră de bază pentru majoritatea oamenilor, fiind deseori integrate într-o peliculă subțire pe mâini sau luând forma unui inel care proiecta holograme deasupra palmei. Dar unii încă foloseau dispozitive cu aspect retro, similare celor de la începutul anilor `20, chiar dacă le umflau neplăcut buzunarele.” – este vorba, desigur, despre anii 2020, nu 1920, la care îmi imaginam din reflex că se referă.

   Pătrunderea tehnologiei în toate aspectele vieții și etalarea vieții private pe rețelele sociale este, la fel ca în prezent, la ordinea zilei, chiar dacă Facebook a devenit între timp o „vechitură”:

„„Puțoii ăia”, de care vorbea Tom, erau puștanii care filmau tot ce fac ziua, cu camerele mobile de pe ochelari sau ascunse undeva pe haine și partajau apoi feedurile video live pe internet, pe Vflux. Era ultima modă, lucrul pe care trebuia neapărat să-l faci dacă voiai să atragi atenția.”

„Exista mai mult respect pentru intimitate în tinerețea mea”, se trezi că murmură, apoi izbucni în râs – să trăiască tinerii de azi!”

    Lucrurile se desfășoară cu și mai mare viteză decât astăzi, de unde presiunea crescândă, stresul. Oamenii nu mai au când să se odihnească, să reflecteze, să rămână singuri cu gândurile lor:

Acum trei ani, când au apărut pe piață, m-am gândit că o să economisesc timp, deci și foarte mulți bani. Acum aș vrea să recuperez timpul ăla cât zbor peste ocean și să apuc să rămân un pic cu mine însumi. Să citesc. Să dorm. Să mă relaxez. Să-mi pun gândurile în ordine.

Dar aproape o săptămână de liniște începea s-o sâcâie – născută în 2018, nu era deloc obișnuită să rămână cu gândurile proprii, iar asta o speria. Fusese conectată toată viața cu cei din jur și de departe, astfel încât acest mod de viață i se părea natural – tăcerea și vocea propriilor gânduri erau ceva nou și tulburător.”

    De asemenea, mașinile electrice sunt din ce în ce mai răspândite, având o mulțime de funcții noi. Mi s-a părut amuzant faptul că în asemenea condiții, până și eu aș fi în stare să conduc, iar dacă oprirea motorului ar depinde de strigătul meu… atunci chiar nu s-ar mai opri deloc:

Strigă la mașină să pornească motorul și să usuce cât mai repede geamurile care-l împiedicau să vadă ce se întâmpla afară.

„„Betsy, du-mă de aici! ” – îi ordonă Tom mașinii, apăsând pe ecranul navigației și selectând opțiunea Fast. „Betsy” începu să se strecoare singură prin trafic, recalculând cea mai rapidă rută la fiecare intersecție. Tot ce trebuia Tom să facă era să țină mâinile pe volan, deși mașina putea vira de capul ei – o îmbinare stupidă între regulile de circulație perimate și facilitățile avansate ale mașinii.”

Mașina îl aștepta cu motorul pornit și își descuie ușile când Tom se apropie.”

    Acțiunea se desfășoară pe multe planuri, în mai multe direcții. Ajungem în China, unde sunt proiectate orașe circulare, construite în așa fel încât oamenii să nu mai aibă nevoie să se deplaseze prea mult între casă și locul de muncă. Orașele circulare erau ca niște malluri imense, în care aveai acces la tot, nefiind nevoit să ieși: totul se întâmpla în acel spațiu. Din nou, nu cred că m-aș fi simțit confortabil, mi-ar fi dat o senzație de claustrofobie.

   În privința acestor construcții, are loc și o referire la România:

Deci mutăm orașul din Ungaria în România, iar pe cel din Germania îl facem în Croația? OK, Croația, înțeleg, dar în România cine să aibă bani să se mute în oraș? E sărăcie lucie acolo!

„- Dar unele dintre ele chiar nu se justifică economic. Adică… România?! Pe bune?

– Trebuie să avem un cap de pod în Europa de Est. Am încercat în Ungaria, dar ne-am izbit de prea mult naționalism, oricât am uns noi pe cine trebuie. (… Croații au o poziție strategică, iar cu românii ne înțelegem bine, ei se grăbesc să-și deschidă brațele oricui investește acolo.”

   Aflăm câte ceva și despre terorism, anume că ISIS a dispărut, dar au luat naștere alte grupări. „Nenorocirea de care au fugit, Azam, era tot o invenție a saudiților, cu sprijinul tacit al americanilor. Cine mai știe azi de ISIS? Cum a venit, așa s-a dus – când n-au mai avut nevoie de ea, i-au tras cablul de alimentare.”

   Legat de terorism, avem ocazia de a vedea un pic din mintea celor care se sacrifică „pentru numele lui Allah”. Atitudini de neînțeles pentru majoritatea dintre noi, dar care pentru ei au sens: „Allah o folosise ca să schimbe lumea în bine, la urma urmei. Ali nu o trădase, ci o lăsase să-și împlinească destinul – anonim, ce-i drept, dar pacea veșnică și bogățiile o așteptau dincolo, la doar o răsuflare distanță. Era fericită. Era un om împlinit. Se răzbunase pe toți necredincioșii musulmani care preferaseră să trăiască în înțelegere cu necredincioșii creștini și cu ateii care dominau țara în care crescuse și care o respinsese ca pe un măr stricat. Se răzbunase pe lumea întreagă. Chiar dacă nu știa nimeni de ea. Allah o va primi chiar acum, chiar acum, chiar…”

    Picăm și în pline scene de război, precum și în Orientul Mijlociu, unde au loc execuții. Mărturisesc că aceste fragmente au fost prea mult pentru mine. Pur și simplu n-am avut stomac să citesc despre execuții sau scenele de război și în același timp, nu puteam ține pasul cu acțiunea. Acesta nu l-aș considera neapărat un minus al cărții, ci mai degrabă, gusturile mele nu se pliază pe acest gen de lectură. Pot doar să vă spun că și tehnologia militară avansează mult: apar costumele care te fac invizibil și alte lucruri aparent utile:

   „Funcția de condiționare mentală imediată – primitivă, ce-i drept, dar eficace. În loc să se mai piardă timp cu decizii morale, casca neutraliza zonele din creier responsabile pentru astfel de subtilități și activa puternic zona care ducea la obediență. Orice ordin dat era ascultat imediat fără discuții și mai ales fără ca subiectul să simtă apoi remușcările cu care se confruntau în general soldații.”

   O altă problemă a acestei societăți viitoare o constituie, ca și azi, suprapopularea. În legătură cu acest aspect, se pare că se încearcă luarea unor măsuri mai puțin ortodoxe, și anume o armă secretă. Dar nu vă spun mai multe, pentru că vă ofer spoiler-ul pe tavă.

   În roman mai este timp și pentru dragoste. Asistăm la povestea dintre Lin și Andrews – ea, fiica astronomului care a descoperit planetoidul ce venea spre pământ, ajunsă căpitan al navei chineze ce a ajuns pe Marte, iar el, membru al echipajului american ce avea aceeași misiune. Aflați în tabere diferite, SUA și China luptând în cursa „Cine ajunge primul pe Marte”, cei doi au parte de o întâlnire neconvențională, în spațiu.

„Sufletul lui pereche îl găsise pe o planetă aflată la șaizeci de milioane de kilometri depărtare de Pământ. Iar el găsise Paradisul.”

„Se scria istorie: prima dată în peste un deceniu un oficial american și unul chinez își puteau da mâna în public și puteau coopera fără a-și striga unul celuilalt „teroristule!”.”

   Ce mi-a plăcut: mi s-a părut interesantă partea despre misiunea în spațiu, întotdeauna m-a atras astronomia și țin minte că la școală a fost singura parte din geografie care mi-a plăcut; descrierea progreselor din tehnologie, în paralel cu natura umană, ce rămâne aceeași: aceleași atitudini și obiceiuri pe care le vedem și astăzi în raport cu gadget-urile de ultimă oră.

    Ce nu mi-a plăcut: prea multe planuri, ca și cum ar fi vrut să cuprindă totul într-o singură carte; multe teme disparate, ceea ce împiedică focalizarea în profunzime pe ceva anume: călătoria în spațiu, descoperirile astronomice, tehnologizarea, războiul, atentatele, încălzirea globală, distrugerea planetei, povestea de dragoste, orașele circulare din China, conflictele interstatale… O alternare ce zăpăcește și obosește. Stilul este dens, nu este o carte ce se citește ușor. Însă probabil mie mi s-a părut așa, întrucât nu sunt obișnuită cu lecturile S.F. Cu siguranță, este o carte pentru iubitorii genului S.F. Eu sunt mai cu vintage-ul, recunosc că nu mă dau în vânt după romane S.F., cu viitor distopic și nici după politică sau legăturile dintre state, aici simțind că unele lucruri scapă capacității mele de înțelegere. Unele părți sunt greu de procesat pentru cineva aproape atehnic, ca mine. De asemenea, nu m-am simțit în largul meu citind fragmentele cu execuții și război.

   Despre autor:

   Adrian Mihălțianu este un autor român contemporan. Este licențiat în Drept Diplomatic, a inițiat pe cont propriu două proiecte editoriale online, un site de jurnale de călătorie (Xplorio), respectiv, unul cu teste de mașini. A publicat articole de business și călătorie în „România liberă”, „Ziarul Financiar” și „Gândul”. Este, din 2012, redactor-șef la revista „ProMotor” și gestionează proiectul internațional Drivemag.com.

   Romanul „Epoca inocenței” a apărut inițial în engleză, pe site-ul Amazon, în 2011, ulterior fiind tradus și extins. Este primul roman din seria Terra XXI, o saga întinsă pe mai multe secole.

 Cartea Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

   Pisicile războinice. Furtuna de Erin Hunter-recenzie

Titlul original: Warrior cats. Rising storm

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All

Colecția: Galaxia Copiilor

Anul apariției: 2016

Gen: Ficțiune, Aventură, Literatură pentru copii

Număr pagini: 344

Cotație Goodreads: 4.38

 De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă, creatorii celor mai îndrăgite serii de romane pentru copii și tineri: Pisicile războinice (24 de volume), Supraviețuitorii (12 volume) și Exploratorii (12 volume). Aceste serii sunt favoritele puștilor din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, China, Japonia, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Rusia și Coreea de Sud.

  La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

   Recent, vă vorbeam despre Pisicile războinice. Pădurea secretelor, al treilea volum al seriei, un volum ce m-a lăsat în coadă de pește, cu o mulțime de întrebări fără răspuns și cu o mare nerăbdare în ceea ce privește continuarea aventurilor lui Inimă de Foc. Pentru cei care nu au avut încă șansa să descopere această serie, trebuie să știți că se numără printre cele mai bune din categoria literaturii pentru copii, reprezentând o îmbinare armonioasă între util și plăcut, între relaxare și învățare.

     Întreaga istorie este prezentată din perspectiva lui Inimă de Foc, un motan de casă, ce a ales viața din pădure cu provocările ei nesfârșite, în defavoarea unei vieți tihnite, lipsite de orice grijă. A intrat în Clanul Tunetului, unul dintre cele patru mari clanuri ale pădurii, s-a integrat printre pisicile născute din generație în generație în natură, în sânul clanului. Încă de la început s-a remarcat prin curaj și o deosebită loialitate față de tovarășii săi și, mai ales, față de conducătoarea clanului și mentora sa, Stea Albastră.

    La sfârșitul celui de-al treilea volum, Clanul Tunetului a fost surprins de atacul organizat de Gheară de Tigru, secundul clanului, și de o bandă de pisici singuratice. Din fericire, Inimă de Foc a reacționat fără ezitare, salvându-și conducătoarea de la o moarte sigură. Gheară de Tigru a fost izgonit, iar funcția sa de secund i-a fost oferită eroului Inimă de Foc, unui străin, unui pisoi de casă. Poate că această onoare i-ar fi umplut inima de bucurie motanului, dar situația nu este deloc simplă. Pisicile din pădure trec prin vremuri tulburi, iar Stea Albastră este mai zdruncinată decât oricând de trădarea fostului secund…

      În acest volum, Inimă de Foc se vede nevoit să-și ducă la îndeplinire noile sarcini și fără ajutorul experimentatului Vifor Alb nu ar fi făcut, cu siguranță, față.  Sunt atâtea lucruri de pus la punct, patrule de organizat, un clan de apărat și îngrijit și, în plus, un ucenic de instruit. Nu este suficient faptul că are atâtea griji pe cap, că starea deplorabilă a conducătoarei sale îl impacientează, căci trebuie să fie atent și la Labă de Nor, nepotul său alb ca neaua. Un luptător în devenire, un foarte bun vânător, dar aflat în incapacitatea de a înțelege și respecta un cod al războinicilor, aflat în strânsă legătură cu loialitatea față de clan.

      Inimă de Foc îl surprinde pe nepotul său pe teritoriul celor Două Picioare, acceptând mâncare de la oameni. Încearcă să-l aducă pe calea cea dreaptă, însă pisoiașul ajunge să fie răpit de oameni și dus departe. Secundul și Furtună de Nisip pornesc, de bunăvoie, într-o misiune și după multe peripeții îl aduc acasă, cu lecția învățată de această dată.

,,Pisicile au tresărit din nou, când o altă ușă a cuibului s-a închis trântindu-se, undeva după colț. Inimă de Foca văzut un Două-Picioare îndreptându-se spre monstru cu ceva în mână. Semăna cu o vizuină împletită din tulpini uscate. Prin plasa tare de la unul dintre capete, Inimă de Foc a zărit o blăniță albă. S-a uitat mai de-aproape, iar inima i-a stat în loc când a recunoscut figura din spatele plasei, cu ochii măriți de spaimă.

 Era Labă de Nor!”

   Stea Albastră pare să nu mai aibă încredere decât în Inimă de Foc și în Vifor Alb. Stă ascunsă în vizuina sa, mănâncă foarte puțin, se acuză pentru deciziile pe care le-a luat de-a lungul timpului. La un moment dat, refuză să mai creadă în puterea și mărinimia Clanului Stelelor. Și-a sacrificat fericirea, a renunțat la proprii copii, i-a lăsat să crească departe de mângâierea ei și s-a dedicat clanului.

     Unul din incidentele responsabile de revoltarea conducătoarei față de divinitate, dar și de lipsa de bunăstare a Clanului Tunetului, este reprezentat de incendiul ce le-a surprins tabăra și le-a ars-o aproape din temelii. Cu chiu cu vai, în miez de noapte, Inimă de Foc și războinicii s-au străduit să salveze bătrânii, reginele și puii din ghearele mistuitoare ale focului. Au fost nevoiți să traverseze râul și să se adăpostească pe teritoriul Clanului Râului. Pe lângă distrugerile de ordin material, trei pisici și-au pierdut viața în groaznica noapte. Una dintre ele este Colț Galben, pisica-vraci a clanului, o prietenă dragă secundului și conducătoarei.

,,S-a trezit tresărind. A deschis repede ochii și s-a uitat prin vizuină temător. Ceva era în neregulă. Lumea din visele lui îi invadase realitatea; mirosul înțepător încă plutea în jurul lui și o ceață stranie, sufocantă se strecura printre crengi. Inimă de Foc a sărit în patru labe și a năvălit afară din vizuină. O lumină portocalie strălucea printre copaci. Să fi răsărit deja soarele? Mirosul a devenit mai puternic, iar motanul, îngrozit, și-a dat seama ce era. Foc!”

    Furtuna și năpasta par să se fi abătut asupra Clanului Tunetului. Bătrânii pun supărarea divinității pe nerespectarea ritualului, numirea lui Inima de Foc drept secund realizându-se mai târziu decât ar fi trebuit. Necazurile nu contenesc. Iar visele lui Inimă de Foc în care apare Frunză Ruginie, o prietenă răposată, nu-i dau pace. Și, în vâltoarea tuturor evenimentelor, Inimă de Foc și Furtună de Nisip sunt tot mai apropiați. Nu mai sunt pisoiașii de altă dată, au crescut, iar atracția dintre ei este tot mai evidentă.

    Va reuși Inimă de Foc să apere Clanul Tunetului, să-i schimbe destinul? Va avea el parte de sprijinul necesar? Amenințarea lui Gheară de Tigru va dispărea? Vor înceta oamenii să distrugă, prin acțiunile lor, habitatul acestor necuvântătoare și, astfel, să le permită să-și ducă traiul ca până acum? Focul va mistui ori va apăra?

    Vă recomand cu drag acest volum din seria ,,Pisicile războinice”! Cititorii mici și mari vor avea șansa de a descoperi o poveste uimitoare, în spatele căreia se află numeroase învățături, tipologii umane satirizate, modele de urmat sau de evitat, aventuri fără seamăn și personaje remarcabile. În vremurile în care trăim uităm ce înseamnă să fii copil, dar o astfel de lectură ne va aminti farmecul altei vârste, pe care am face bine să n-o lăsăm de o parte, în negura trecutului…

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Pisicile războinice. Furtuna de Erin Hunter a fost oferită pentru recenzie de către Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

              

%d bloggers like this: