Recenzii

by -
4

Omul de zăpadă magic, de Catherine Walters-recenzie

Editura: Univers Enciclopedic;

An apariţie: 2017;

Număr de pagini: 32;

Traducător: Irina Popa;

Ilustraţii de: Alison Edgson.

 Iepuraşul a făcut un om de zăpadă atât de frumos, încât nu vrea să se mai despartă de el. – Este doar un om de zăpadă, spune Tati. Dar, atunci când Iepuraşul se rătăceşte în pădurea acoperită de ninsoare, dintre copaci se iveşte o lumină blândă. Din ea apare un prieten cu totul deosebit, care-l va duce într-o călătorie magică spre casă… O poveste emoţionantă despre puterea imaginaţiei.

   Literatura pentru copii a fascinat, fascinează şi va fascina în continuare şi adulţii, nu numai copii. Căci cărticelele şi cărţile pentru cei mici sunt lecturi simple şi frumoase, cu mesaje importante, care ne scot de fiecare dată din reading slump. Lecturând o astfel de carte, farmecul copilăriei reapare, iar grijile şi gândurile rele dispar. Îmi plac mult cărţile scurte pentru copii, deoarece sunt perfecte pentru a fi citite pe fugă, când n-ai timp să faci nimic. De obicei, dimineaţa mă trezesc destul de devreme, aşa că îmi mai rămâne ceva timp liber. Imediat aleg o carte pentru copii, o citesc şi încep ziua într-un mod vesel şi pozitiv.

   Catherine Walters spune pe site-ul său că, citez (traducere aproximativă) : “Am fost destul de norocoasă să-mi văd visul meu din copilărie de a deveni ilustrator şi autor devenit realitate. Am ilustrat şi am scris peste 30 de cărţi pentru copii. De cărţile mele s-au bucurat copiii din întreaga Europă, SUA şi Asie. Acestea au fost traduse în principalele limbi europene, precum şi în japoneză, coreeană şi urdu”, afirmă autoarea.

   “The Magical Snowman” a fost publicată iniţial în 2009, graficianul fiind Alison Edgson. Nu pot să nu-mi exprim bucuria care m-a încercat la vederea minunatele ilustraţii, realizate cu măiestrie de ilustratoarea irlandeză. După cum afirmă într-un interviu, aceasta îşi petrece timpul liber (când nu ilustrează cărţi) jucându-se cu animalele de companie şi urmărind puii săi scormonind prin grădina de legume.

   Iată despre ce e vorba, pe scurt, în carte: Iepuraşul se hotărăşte într-o zi de iarnă senină şi strălucitoare să facă un om de zăpadă. Se străduieşte şi munceşte din greu, iar rezultatul este pe măsură: un frumos şi înalt om de zăpadă. Tatăl Iepuraşului îl vede şi el, îl laudă pe fiul său, dar acesta are alte planuri pentru Iepuraş: trebuie să meargă să culeagă fructe de pădure pentru ceai. Nedumerit, Iepuraşul nu prea vrea, deoarece omul de zăpadă va fi foarte trist dacă el va pleca să culeagă fructe de pădure. Tatăl lui îi spune că este doar un om de zăpadă, nu are viaţă, aşa că ar fi mai bine să meargă cât mai repede după preţioasele fructe. În drumul său, după ce culege câteva fructe, Iepuraşul este distrat de un măcăleandru, o pasăre, şi el se ia după ea. Nu după mult timp, pasărea dispare, iar Iepuraşul nu ştie pe unde să se ducă acasă. Însă un prieten îi vine în ajutor! Cine să fie oare? Tatăl?  Se vor supăra părinţii Iepuraşului că acesta a întârziat cu fructele? Cum se termină drăguţa cărticică?

   “Omul de zăpadă magic” este o carte perfectă pentru a fi pusă sub brad şi oferită cadou. De asemenea, cărticica lui Catherine Walters este ideală pentru a fi citită seară, când fii şi fiicele dumneavoastră doresc să le lecturaţi o poveste, înainte de a veni moş Ene pe la gene. Vă recomand cu încredere!

 

Cartea Omul de zăpadă magic, de Catherine Walters poate fi comandată de pe site-ul Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dispariția din Silver Water, de Haylen Beck-recenzie

Titlu original: ”Here and Gone”

Editura: Herg Benet

Colecția: Passport

Număr de pagini: 352

   În ultimul timp am realizat că pot citi cam orice gen de cărți, însă trebuie să admit că întotdeauna este o plăcere să-mi cadă în mână un thriller sau ceva fantasy. Pe acestea chiar nu le pot lăsa până nu le dau gata deoarece reușesc să mă țină în priză, complet captivă în universul romanesc pe tot parcursul lecturii. Așa mi s-a întâmplat și cu „Dispariția din Silver Water” de Haylen Beck (pseudonim al autorului de romane polițiste cu numeroase premii internaționale – Stuart Neville), un thriller polițist despre pierdere, regăsire, influența banilor asupra principiilor unei persoane și forța ce sălășluiește în interiorul unei mame, care se activează atunci când copiii săi sunt în pericol.

   Audra Kinney este o femeie ce găsește în ea curajul necesar să pună capăt abuzurilor soțului, Patrick, luând decizia să fugă cu cei doi copii, Sean și Louise, la o prietenă din California. În apropiere de orașul Silver Water, șeriful Ronald Whiteside o trage pe dreapta sub pretextul că mașina ar fi mult prea încărcată pe o parte. Când acesta îi deschide portbagajul pentru a transfera o parte din cutii la el în vehicul, descoperă o pungă de marijuana. În acest context, Whiteside decide să o ia pe Audra la secție pentru a o interoga. În ciuda insistențelor femeii cu privire la faptul că punga nu-i aparține, rămâne ferm pe poziție. Copiii sunt preluați de ajutorul de șerif Collins cu promisiunea că va avea grijă de ei și se vor revedea curând. Dar odată ce Whiteside și Audra ajung la secție și sunt finalizate procedurile arestării preventive pentru posesie de droguri, polițistul susține în fața femeii că nu știe nimic de copii. La auzul acestei vești, protagonista face o criză de nervi și-l acuză pe bărbat că i-a răpit. Totul ia amploare când în joc intră FBI-ul, ce dă crezare acuzațiilor mincinoase ale lui Whiteside și își concentrează investigațiile asupra mamei, care este suspectată că și-ar fi rănit sau poate chiar ucis copiii.

„Audra auzi un zgomot îndepărtat, ca o streche, ca un uragan, ca o mie de animale urlând. Răceala din miezul sufletului ei, ca și cum ar fi căzut într-un lac înghețat. Se uită la el, sunetul propriilor bătăi de inimă adunându-se în ea, acoperind totul, chiar și rumoarea sălbatică din depărtare.”

   Între timp, în celălalt capăt al țării, Danny Lee (supranumit și Danny Doe Jai – Băiatul cu Lama) aude la știri povestea copiilor dispăruți și face imediat legătura cu propriile amintiri. Intrigat că este posibil ca ceea ce a trăit soția lui cu câțiva ani în urmă să pățească și altă femeie, decide să călătorească către Silver Water și să descopere adevărul. Între timp, acuzațiile asupra Audrei se intensifică, atât presa cât și FBI-ul o acuză de dispariția copiilor, bazându-se pe trecutul plin de vicii al acesteia. Nimeni nu încearcă să asculte varianta ei cu privire la ceea ce s-a întâmplat, iar femeia începe chiar să se îndoiască de sănătatea sa mintală. Pentru ce i-a răpit Whiteside pe copii? Va reuși FBI-ul să identifice adevăratul vinovat sau o vor condamna pe nedrept pe Audra? Și își va regăsi protagonista copiii înainte să fie prea târziu? Răspunsurile acestor întrebări le veți găsi singuri pe parcursul lecturii.

   De cele mai multe ori te aștepți ca într-un roman polițist criminalul să fie o adevărată enigmă pe care s-o dezlegi abia spre final. Totuși, în „Dispariția din Silver Water” lucrurile nu stau deloc așa. Cititorul cunoaște răpitorii încă de la început, dar acest lucru nu este deloc deranjant  deoarece cartea te ține captiv în acțiune și complet implicat emoțional în povestea Audrei tocmai ca urmare a modului în care autorul a construit relatarea poveștii. Totul este la vedere, dar date fiind circumstanțele neprielnice din trecutul protagonistei, nimeni nu vrea să-i dea crezare nici măcar în mică măsură. Tocmai din acest motiv, am ajuns să mă transpun în pielea Audrei și să resimt toate stările ei. De la stupefacție, la nervi și groază, mai apoi la îndoială, teamă și în final hotărâre și dorință de răzbunare. Pe alocuri, situațiile sunt de-a dreptul frustrante deoarece adevăratul vinovat continuă să acționeze nestingherit chiar sub nasul oamenilor legii.

   Un mare plus al romanului îl reprezintă personajele deoarece fiecare are în spate o poveste, mai mult sau mai puțin dezvoltată, care îi călăuzește acțiunile. Audra este o femeie reabilitată, dacă o putem numi așa, care a reușit cu eforturi semnificative să se vindece de vicii și să-și părăsească soțul abuziv. Povestea ei tumultuoasă începe când se îndrăgostește de un bărbat, pe nume Patrick Kinney, care la prima vedere pare să aibă de toate: o imagine prezentabilă, șarm, simțul umorului și bani. Oricine ar fi putut să cadă în capcana lui și, din păcate, protagonista noastră nu a putut să-i reziste farmecelor. Prima crăpătură în imaginea sa perfectă s-a întrezărit în ziua în care cei doi se duceau să o cunoască pe mama acestuia, când Patrick o bruschează pe Audra, dar aceasta nu dă prea mare atenție momentului. La scurt timp, cuplul are parte de primul copil, Sean. Tensiunile se accentuează odată cu apariția acestuia, iar ca urmare protagonista începe să bea și să ia medicamente aduse în casă chiar de soțul ei. Din fericire, un șoc o trezește din această stare latentă și cu ajutorul unei doamne doctor reușește să renunțe la vicii și să realizeze răul pe care Patrick i-l provoacă intenționat.

„Am văzut tot felul de abuzuri. Crede-mă, bătaia nu e singurul fel. Soțul tău este un facilitator. Te ține beată și drogată pentru a fi mai tăcută și mai ușor de controlat. Nu te iubește, dar din cine știe ce motiv nu te lasă să pleci. Trebuie să înțelegi că te ține prizonieră. Alcoolul și medicamentele sunt lanțurile cu care te leagă.”

   Din păcate, acest trecut revine și o bântuie în momentul dispariției copiilor. Cine ar crede o fostă alcoolică în detrimentul unui șerif? Totuși, Audra demonstrează cu fiecare ocazie că este o femeie puternică, hotărâtă și perseverentă, care este în stare să facă orice pentru a-și regăsi copiii. M-a impresionat profund modul în care luptă cu toată ființa ei să îi revadă teferi. Parcă o forță lăuntrică o ghidează și o provoacă să meargă mai departe indiferent de obstacole. Audra este ilustrarea perfectă a unei MAME, ce se transformă într-o adevărată leoaică atunci când puii îi sunt puși în pericol. Chiar dacă la început nu a fost alături de proprii copii, ulterior ei au devenit centrul universului.

   În același timp, tot de partea personajelor pozitive îi avem pe Sean și pe Danny Lee. Cel din urmă este un bărbat încă bântuit de trauma pierderii și putem spune că suferă de sindromul supraviețuitorului. El a trăit exact experiența Audrei, iar acest lucru l-a marcat profund. În urmă cu câțiva ani, soția sa a fost acuzată de dispariția fiicei lor, Sara. Din nefericire, chiar dacă era victima unei înscenări, nu a reușit să reziste presiunii și s-a sinucis. Astfel că Danny a rămas singur să suporte atât pierderea ei, cât și pe cea a Sarei. Ca un justițiar, a pornit într-o călătorie de identificare a vinovatului, care însă nu a avut finalul dorit. În acest context, pentru el Audra reprezintă șansa de a salva o altă mamă de chinul prin care a trecut soția lui și de a găsi un final propriei povești. Pe de altă parte îl avem pe micuțul Sean, care la numai 10 ani pare să aibă curajul și determinarea unui om mare. A simțit încă de la început că este ceva în neregulă cu cei doi polițiști, dar din păcate nu a reușit să oprească răpirea.

„Sean își întoarse capul, privi indicatorul și curba dispărând în urma lor. Teroarea ce-i viermuia prin stomac de când fuseseră opriți de șerif urcă acum în piept și-n gâtlej. Îl năpădiră lacrimile, fierbinți și șocante, picurând de pe obraji pe tricou. Încercă să le țină în frâu, dar nu izbuti. Nici vaietul nu-l putu ține închis în gură.”

   Totuși, s-a luptat din răsputeri și nu a încetat niciodată să încerce să evadeze, punându-i tot timpul bețe în roate lui Collins. Totodată, chiar dacă și el era o victimă, în ochii surorii sale mai mici s-a străduit să pară brav și neînfricat pentru a nu-i accentua frica. Mi s-a părut de-a dreptul impresionantă determinarea lui.

   Să nu uităm însă cele două personaje negative care, în ciuda situației, nu pot fi privite din aceeași perspectivă. În timp ce Collins este împinsă în povestea răpirii de dorința de a obține banii pentru tratarea fiului bolnav, Whiteside este pur și simplu ghidat de setea de avuție. El trăiește cu dezamăgirea faptului că nu a reușit să agonisească mare lucru pe parcursul vieții, astfel că decide că este dispus să cadă pradă ilegalităților dacă acestea îi asigură un trai îndestulat. Acest om este genul acela care nu poate provoca în sufletele cititorilor decât repulsie și dezamăgire, în timp ce Collins poate fi privită și cu o ușoară milă dintr-un anumit punct de vedere.

   „Dispariția din Silver Water” este o adevărată cursă contra-cronomentru de revelare a adevărului și, în același timp, o dovadă incontestabilă a determinării unei mame care se confruntă cu dispariția copiilor săi. Această carte m-a ținut cu sufletul la gură până la final și a reușit să mă facă să empatizez puternic cu trăirile personajelor, să respir alături de ele, să mă enervez și să-mi simt inima bătând cu putere în gât. Îl recomand tuturor fanilor romanelor de tip polițist sau thriller și nu numai. Cu siguranță o să-l țineți minte.

Cartea Dispariția din Silver Water, de Haylen Beck poate fi comandata de pe site/ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
7

Recomandări pentru cei mici-Univers Enciclopedic-Noapte bună , micuță Stea!-O floare în zăpadă

  Momentele cele mai frumoase se transformă în amintiri, iar amintirile se construiesc din momente fericite. Zâmbetul copiilor noștri răsare atunci când ne petrecem timp cu ei, povestind sau învățând zi de zi lucruri noi. Una dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să-i învățăm pe cei mici e să iubească lectura. Împreună, încă de la vârstă fragedă, citim cărți. Primele cărți achiziționate trebuie să atragă prin imagini minunate și povești educative.

   Astăzi vă prezint două cărți potrivite acestei descrieri și mărturisesc că mi-ar fi plăcut să am și eu în copilărie așa cărți frumoase .

                         Noapte bună , micuță Stea! ( Gute Nacht, kleiner Stern)

                      Text – Suzane Lutje, ilustrații-  Eleni Livanios

                      Editura- Univers Enciclopedic Gold, 2017

                      Traducător- Cristina Muică

   O poveste sub formă de versuri despre un Ursuleț somnoros pe care tatăl său îl scoate afară la aer înainte de culcare. Ei zăresc o stea care nu mai strălucește așa tare și se gândesc să o ajute, poate că a răcit. Împreună caută soluții și găsesc o căciulă. Problema e cum ajung să o pună steluței. Caută o scară și reușesc astfel să ajute mica stea înfrigurată.

   Prin foarte puține versuri, pentru cei mai mici copii, o lecție de a ajuta pe cineva la nevoie este un pas spre un viitor adult mai bun, mai smerit.

„ Urșii se îmbrățișează bucuroși,

Se ghemuiesc pe bancă somnoroși,

Stelele îi privesc din cerul senin,

Ursulețul cască și adoarme lin. „

   Satisfacția după un asemenea gest este minunată, iar visul copilului va fi unul care-i va aduce zâmbetul pe buze.

 

            O floare în zăpadă ( A Flower in the Snow)

               Editura Univers Enciclopedic Gold, 2017

               Text- Tracey Corderoy , ilustrații – Sophie Allsopp

               Traducător – Irina- Ruxandra Popa

   Această mică bijuterie literară este despre Luna. Ea trăia în regatul de gheață și era tare jucăușă. Prietenul ei pe care ea îl iubea enorm era mare, alb și pufos. Era Ursul. Erau de nedespărțit și foarte fericiți. Într-o zi Ursul îi aduse Lunei o floare galbenă care după câteva zile a ofilit. Fetița s-a întristat, iar Ursul a plecat departe să mai caute alte flori galbene doar să-i readucă zâmbetul pe buze. În luna perioadă în care acesta era plecat fetei i-a fost tare dor de el, iar când acesta s-a întors au fost amândoi fericiți. Flori au plantat împreună din semințele primei flori ofilite.

   E esențial să-ți educi copilașul să aprecieze prietenii mai mult ca orice alt lucru trecător. Iar cele două personaje sunt un exemplu. Ursul era în stare de orice pentru prietena lui și Luna a învățat cât de valoros este un prieten bun.

Așa că Luna și Ursul au semănat semințe, apoi le-au îngrijit în fiecare zi. Și, în scurtă vreme, pe zăpadă….o pajiște întreagă de flori aurii se legăna în vânt!

Iar printre flori se ascundeau fluturi și albine, melcușori, buburuze și…..doi prieteni foarte buni. „

Ce poate fi mai frumos decât o lectură minunată alături de îngerașii noștri într-un regat minunat…..

 Carţile le puteţi comanda de pe site-ul Univers Enciclopedic

Ușa, o geografie intimă, de George Banu-recenzie

Titlul original: La porte, au coeur de l’intime

Traducere din limba franceză: Anca Măniuțiu

Editura: Nemira

Colecția: Yorick

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 192

George Banu este profesor emerit de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle-Paris. Conduce colecția Le Temps du theatre la Editura Actes Sud. A scris numeroase volume de referință consacrate scenei contemporane și principalelor sale personalități, lucrări traduse în numeroase limbi, dintre care menționăm: Livada de vișini, teatrul nostru, Reformele teatrului în secolul reînnoirii, Shakespeare – lumea-i un teatru, Nocturne, Scena modernă, Mitologii și miniaturi, apărute la Editura Nemira. A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța, a obținut Premiul de excelență UNITER și Premiul Promoteu 2007. Este președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și doctor honoris causa al mai multor universități europene. Este membru de onoare al Academiei Române. A obținut în 2014 Marele Premiu al Academiei Franceze.

  Trebuie să recunosc că majoritatea cărților pe care le citesc se încadrează în categoria beletristică, ficțiunea reprezentând pentru mine o gură de aer proaspăt, o șansă de a evada din cotidian. Dar, din când în când, mai citesc și non-ficțiune, cărți care îmi permit să-mi îmbogățesc cunoștințele, vocabularul de specialitate, pe care le consider ,,serioase” datorită simplului fapt că nu se citesc sau nu ar trebui să se citească asemenea unui roman, ci, mai degrabă, cu un creion în mână, înarmat cu răbdare și cu dorința de a-ți lărgi orizontul de cunoaștere.

   Lecturile mele non-ficționale se reduc, în general, la cele cu caracter istoric, însă de data aceasta am ales ceva puțin diferit, și anume o lucrare ce abordează arta, o lucrare ce poartă semnătura lui George Banu. Sincer să fiu, numele autorului m-a convins să includ ,,Ușa, o geografie intimă” în planurile mele de lectură (și titlul, bineînțeles). Un român cu o carieră impresionantă într-una din cele mai civilizate state din Occident, și anume Franța, care își desfășoară activitatea într-un domeniu nu tocmai accesibil, te determină să te mândrești cu faptul că ești român și cu capacitatea conaționalilor tăi de a fi cei mai buni, indiferent de locul în care se află.

Las Meninas – Diego Rodríguez de Silva y Velázquez

   Vreau să încep prin a preciza faptul că ,,Ușa, o geografie intimă” nu e o carte oarecare, ci reprezintă un discurs referitor  la ușă – așa cum apare în pictură, în  piesele de teatru, un elogiu adus acestui element arhitectural încărcat de semnificație, nespus de important, dar căruia cel mai adesea nu îi acordăm atenția cuvenită. Într-adevăr, ne concentrăm asupra lucrurilor, aparent, esențiale, ce ies în evidență și uităm detaliile care fac diferențe, elementele latente dintr-o operă de artă.

,,Ușa deschisă și ușa închisă se asociază precum yin și yang, principii complementare, amândouă necesare, inseparabile. Descoperim, însă, frecvent, o ușă întredeschisă, care salvează indecizia, căci nu constituie o sinteză liniștitoare, ci confirmă mai degrabă coabitatea posibilă a contrariilor. Deschiderea și închiderea nu se anulează printr-un al treilea termen unificator, ci își supralicitează coexistența. Nici pe de-a întregul închisă, nici explicit deschisă, această ușă a stării intermediare prezervă o izolare în sânul interiorului, lăsând totodată să pătrundă forțele de afară.”

   Am parcurs volumul de față, subliniindu-mi pe tot parcursul textului descrieri interesante, analogii deosebite, reflecții ale autorului asupra ușii pe care, personal, le găsesc fascinante. Mi-a plăcut mult această călătorie, această incursiune într-o istorie relativă a ușii ca expresie artistică, ca element de decor, de detaliu, aparent, banal, dar fără de care niciun tablou, nicio piesă de teatru, nicio poveste nu ar fi aceeași. Inclusiv viața oamenilor nu ar fi aceeași, fără ușă.

Sărutul dat pe furiș – Jean-Honoré Fragonard

   De ce GEOGRAFIE INTIMĂ? Lucrarea excepțională a lui George Banu reprezintă o analiză a unei hărți imaginare a ușii, trasată de raporturile dintre ușă și oameni, dintre ușă și fereastră, dintre ușă și cei care o pictează sau o includ în operele lor de artă. Pătrundem până în cele mai ascunse cotloane, descoperim cele mai mari secrete ale ușii, un element important, dar neglijat. Nu este descrisă doar ușa propriu-zisă, ba dimpotrivă, se evidențiază sentimentele, trăirile oamenilor, pe care artiștii încearcă să le transpună în artă, în această expresie a sensibilității și a profunzimii spiritului uman.

,

,Astăzi știu că ușa sau poarta trebuie închisă, nu pentru a mă proteja de oaspeți nepoftiți sau pentru a mă concentra asupra unor proiecte noi, ci pur și simplu pentru a pleca. E timpul să trag poarta după mine. Pentru ca cercul să se închidă și alții să poată să o ia de la capăt. Cea din urmă poartă. Poarta este și rămas-bun și, poate, trecere înspre un anume orizont. Ea este un prag propice metamorfozei contrariilor. Ieșim și intrăm! Intrăm și ieșim! Întotdeauna ne vom afla în fața sau în spatele unei porți care ne îndeamnă să descoperim taina ce ne scapă și care rămâne vie tocmai din acestui etern eșec. Ușa, poarta… repere distincte pentru geografia spațiului intim, pe care îl avem de parcurs noi toți, zi de zi.”

   Cartea este structură în patru părți: Amprente și frontiere, În inima spațiului intim, Melancolia spațiului intim, Dincolo de spațiul intim. Pe măsură ce parcurgem capitolele, ne familiarizăm cu vocabularul specific ușii, cu multitudinea de forme în care este regăsită, cu legătura dintre ușă și poartă, cu intimitatea ascunsă în spatele unei uși închise, cu semnificația pragului, a punctului de trecere întruchipat de acesta.

   Ușa capătă numeroase sensuri, e de nelipsit din pictură și teatru, fie că ne referim la Kafka, ori la Salvador Dali, Hammershoi, Hooch, Munch. Ușa face parte din viața de zi cu zi a tuturor, simbolizează altceva în funcție de cultură, țară, religie, experiență personală. Ușa nu este doar un obiect, o bucată de lemn sculptată sau o simplă piesă de metal, ușa are o întreagă istorie în spate, o mitologie proprie. Fiecare ușă are o poveste de relatat, propria ei poveste, la care se adaugă poveștile celor cu care intră în contact, a oamenilor care se izolează de lume prin intermediul ei sau care pășesc în lume, care îi trec pragul, lăsând-o în urmă.

,,Prin intermediul ferestrei, privim lumea, prin intermediul ușii, ne apropiem de aceasta pentru a ne confunda cu ea sau pentru a o părăsi. Prin intermediul ferestrei, acceptăm lumea așa cum e ea, în vreme ce, trecând de pragul ușii, alegem să pătrundem în ea. Sau, dimpotrivă, închizând ușa, ne asumăm o retragere, un abandon. Ușa este preludiul unei acțiuni sau al unui refugiu. O răscruce.”

Tânără citind o scrisoare sau Raza de soare – Peter Ilsted

   Dacă ești pasionat de artă și de frumos, e imposibil să nu fii fascinat de această carte, de această scrisoare de dragoste adresată ușii. Vă invit s-o citiți și să vă pierdeți pentru câte clipe în universul încântător al artei!

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!   

       Cartea Ușa, o geografie intimă, de George Banu poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
6

S-a întâmplat la Londra, de Julia Quinn-Editura Miron-recenzie

Titlu original: What happenes in London
Editura: Miron
Gen: historical romance
Număr pagini: 374
Traducerea: Dagmar Popescu
   Julia Quinn (Julie Cotler Pottinger) s-a născut în anul 1970 în New York City. Genurile romance şi historical romance i-au adus notorietate şi cărţile sale au captat atenţia cititorilor traducându-se în douăzeci şi nouă de limbi.
   Această nouă carte a autoarei m-a surprins de la început. Viața de când era copil a eroului nostru, tristețea ce răzbate cu asemenea părinți, nevoia de a îi lua apărarea tatălui bețiv în față slujitorilor, m-a făcut să percep cum va deveni tânărul nostru ca și adult. O mamă mult prea indiferentă la tot ce se întâmplă în jurul său.

   Mulți tineri și-ar fi urât tatăl care nu era bun de nimic, decât să bea, să vomite și să îi facă de râs, dar Harry a încercat să se consoleze că va pleca la școală și totul se va termina. Iubea școala, și dorea să se afirme pe plan profesional.

,

,Harry adora școală. O iubea. Își iubea orele de clasă, iubea sportul și iubea faptul că atunci când se ducea la culcare nu trebuia să controleze fiecare colțișor al clădirii, pentru a-și face turul de control asupra tatălui său. Era fericit că scăpase înainte de a se autodistruge. La școală, Harry avea de străbătut un drum drept de la sala comună la dormitorul său și iubea fiecare pas lipsit de evenimente, din acest drum.”

   La nouăsprezece ani, Harry împreună cu vărul său Sebastian, au absolvit școala. Harry era moștenitorul unui baronet, dar Sebastian cu posibilități de moștenire mai îndepărtate se va înrola în armată. Acest imbold îl va avea și Harry, deși vroia să mai studieze. Sora lui a promis că se va mărita cât de curând pentru a putea părăsi și ea domeniul părintesc. Singur cu părinții va rămâne doar fratele mai mic Edward.

   Datorită unei bunici din partea mamei, care era de viţă nobilă, rusoaica, Harry va învață rusă. După mulți ani de lupte împotriva lui Napoleon și a francezilor, îl găsim pe Harry lucrând pentru Cancelaria de război.

   Problema lui cu concentrarea, apare când se simte urmărit de superba creatură blondă din spatele unor draperii de la fereastră din nord de casă lui Harry.

,,Fata din casa de la nord îl urmarea din nou. Făcea asta deja aproape tot timpul, de o săptămâna încoace. La început, Harry o ignorase cu desăvârșire. Doar era fiica Contelui de Rudland, Dumnezeule Mare și dacă nu, era cel puțin o rudă de-a lui-dacă ar fi fost o servitoare, cu siguranță că până acum ar fi fost concediată pentru timpul petrecut la fereastră.

Fusese tentat să-i facă cu mînă. Să-și lipească pe față un zâmbet vesel, uriaș și să-i facă cu mîna. Asta ar fi pus stop pîndei ei. Doar că atunci nu ar mai fi aflat niciodată de ce era atât de interesată de el.”

Eii…ce nu știe Harry- este că Olivia Bevelstoke va auzi prin bârfă prietenelor sale că noul său vecin și-ar fi ucis logodnica. Cum Olivia este o fire curioasă, nu crede bârfa, dar nu se poate împiedica să nu îl spioneze. Crezându-se bine ascunsă de draperiile de la dormitorul său, ea descoperă un bărbat cât se poate de ciudat, care în mod clar pune ceva la cale. Când este convinsă că vecinul său ar fi zărit-o la fereastră, intră în panică:

 ”Olivia se prăbuși în patru labe, cu inima bubuind. O văzuse. Categoric o văzuse. Citise asta în ochi lui, în acea rapidă întoarcere a capului. Dumnezeule Mare, ce explicație ar putea da ea? Domnișoarele bine crescute nu-și spionează vecinii. Barfesc despre ei, le studiază linia hainelor și calitatea trăsurilor, dar nu, și repetă cuvîntul nu, îi spionează de la fereastră.”

   Cu un Harry intrigat de vecina lui (oare să prezinte un pericol pentru munca sa), își va da seama că este curios. Deși o va studia și el pe furiș, ajunge la concluzia că, nu poate să fie vinovată de ceva, este hotărât să o cunoască mai îndeaproape.

,,El nu reușise să-i vadă prea bine fața. ÎI văzuse forma, puțin ca o inimă, puțin ca un oval. Dar nu-i văzuse trăsăturile, nu văzuse că ochii ei erau ușor mai depărtați decât în mod obișnuit, sau nu văzuse că genele ei erau cu trei nuanțe mai închise decât sprâncenele.

Părul i-l văzuse destul de bine-moale, blond ca untul, mai mult decât ușor ondulat.

Ar fi vrut să o atingă. Ar fi vrut să tragă ușor de bucla aceea, doar ca să vadă dacă ar fi sărit imediat înapoi când i-ar fi dat drumul, după care ar fi vrut să-i scoată agrafele, una câte una și să vadă cum îi cade fiecare buclă din coafură, transformând-o încet din perfecțiunea de gheață în zeiță tumultuoasă.”

   Olivia va deveni o persoană rece față de vecinul său, așa crezând că va scăpa să nu fie trasă la răspundere că l-a urmărit. Nici o șansă! Harry își va da seama că nu o place pe pe această persoană rece, îi va și spune de fapt, dar soarta altfel plănuiește pentru cei doi.

   Când Olivia va intra în grațiile unui prinț rus, Harry va primi ordin să o urmărească îndeaproape. Oare prințul rus o dorește pe Olivia pentru zestrea sa, sau este doar un spion rus care profită de poziția sa de prinț?

Harry va petrece mult timp la fereastră cu Olivia, iar cei doi vor recunoaște că nu sunt așa indiferenți precum pare.

   Cel mai distractiv moment din carte, cel ce a fost un deliciu, a fost vizită alternativă la Olivia, atât a lui Harry cât și a prințului Alexei. Cei doi masculi alfa își vor disputa teritoriul. Alexei, rigid datorită poziției sale de prinț, iar Harry, un umil baronet, care încearcă să aibă grijă de vecina lui.

Cel care îl va îndepărta pe prinț de Olivia este Sebastian și talentul său oratoric minunat.

În intervalul când cei doi tineri își vor vorbi prin ferestrele deschise, unele sentimente încep să apară, cel puțin din partea lui Harry.

,,-Eu unul mă distrez la nebunie, declară el. Și chiar așa era. Ce putea fi mai neobișnuit decât să stea aici, la fereastra lui, citindu-i un roman disperant de prost lui Lady Olivia Bevelstoke, cea mai rîvnită tânără din societate.

Nu era numai drăguță, era frumoasă, cu genul acela de față care-i făcea pe bărbați să lăcrimeze: în formă de inimă, cu o piele perfectă, ca de porțelan. Și ochii ei-femeile ar fi în stare să ucidă pentru niște ochi de culoarea asta, acest uluitor albastru de floare de albastrele.

Era frumoasă și o știa, dar nu-și mînuia frumusețea ca pe o armă. Aceasta era pur și simplu o parte din ce era ea, la fel de firească, de naturală.

Era frumoasă și o dorea.”

   Oare aceleași sentimente nutrește și Olivia față de Harry? Știm că el nu are un titlu pe măsura Oliviei și, mai știm că Olivia a refuzat multe partide strălucite.

   Ce se va întâmpla atunci când Olivia va fi răpită de la Balul dat de Ambasadorul rus? Cineva vrea să scoată o mulțime de bani în urmă relației dintre Alexei și Olivia.

   Oare, atunci când își va da seama răpitorul că Olivia nu este perechea prințului, ce plan va pune la cale răpitorul și care sunt consecințele?

   O care super haioasă, relaxantă, fără pretenții, minunată pentru o lectură de weekend.

Nota mea pentru carte este 10.

 Cartea S-a întâmplat la Londra, de Julia Quinn poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

by -
8

Culege-ţi toamna de pe buzele mele, de Ştefan Vereş

An apariţie: 2017

Număr de pagini: 70

Editura: TracusArte

Poezii

Prin scris îmi exersez comunicarea. Și seducția.

Locuri, stări sau momente – toate așteaptă cuminți să se îmbrace în haine de gală: peniță și hârtie.

Ferchezuită la sfârșit, scrierea se arată cititorului. Și-i vorbește despre emoție, cu sensibilitate.

Artă?!? Nu știu… poate sunt doar un inspirat negustor de cuvinte…                                                                                               

Ștefan VEREȘ

 

Poezia este lux și vinovăție, trăire și extaz.

Să fii poet e oarecum decadent, să-ți poți permite un așa rafinament straniu…

De cele mai multe ori, în lipsa unor experiențe personale cu substrat, poți părea un trișor în fața cititorului.

Ștefan Vereș reușește să surprindă  printr-o sensibilitate acută, extrem de vulnerabilă și să transmită o infuzie subtilă de senzații prin versurile pline de emoție.

Cristina IVĂNEȚ

   Volumul de poezii “Culege-ţi toamna de pe buzele mele” de Ştefan Vereş este o colecţie de “texte scurte, în flirt cu poezia”, aşa cum este scris în primele pagini. Nu-mi amintesc să mai fi citit complet, dintr-o suflare, vreun volum de poezii scris de un autor român, poetul Ştefan Vereş introducându-mă în minunata lume a poeziei româneşti. Design-ul volumului mi se pare unul reuşit, grafica şi fonturile alese pentru poezii m-au impresionat. De asemenea, ce m-a impresionat cel mai tare au fost câteva schiţe şi desene puse alături de unele poezii, imaginile ilustrând mesajul respectivelor poezii. Pe lângă versuri şi schiţe, volumul are, la  final, şi un “portret al toamnei” şi ce facem noi la venirea ei, din care se distinge şi conturează lirismul din vorbele autorului, dar şi pasiunea cu care este scrisă cartea, acest “portret” încheind volumul.

Pielea ta

“E dimineaţă.

Mă-ntreb cu teamă

ce rost are o nouă zi

fără gustul buzelor tale?

Singurul răsărit

pe care-l recunosc

are mirosul pielii tale!”

   Temele poeziilor sunt iubirea, copilăria, timpul, toate fiind susţinute de motive specifice. Sensibilitate şi emoţie. Rafinament şi eleganţă. O bucăţică din suflet aşternută pe hârtie, aşa percep eu poeziile lui Ştefan Vereş. Citiţi şi veţi călători în timp şi spaţiu, către acel ceva ascuns şi boem din sufletul vostru.

Cartea Culege-ţi toamna de pe buzele mele, de Ştefan Vereş poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dresoarea, de Cristina Nemerovschi-Editura Herg Benet-recenzie

Editura Herg Benet-2017
Număr pagini: 278

“Mă gândeam foarte mult în ultimul timp la ce înseamnă să îmblânzeșți pe cineva. Cum poți da deoparte pornirile rele, crude, ca să rămână doar ceea ce este acceptat în societate. La cum mă îmblinzisem pe mine, cum îmi domolisem amintirile, chiar cu riscul de-a le schingiui, de a da deoparte multe dintre ele, numai pentru a putea să trăiesc cu mine.”

   Să citesc cartea Cristinei Nemerovschi a fost o încântare, am citit-o fără pauze, abia putând să respir, atâtea întrebări aș fi avut de pus. Dar să vorbesc despre ea se dovedește a fi foarte greu.

   Este o carte=lecție de viață, de la început până la sfârșit, o carte document a relației părinți-copii, frați-surori, colegi de scenă, a relațiilor eșuate de dragoste, dar și a găsirii în final, a unei iubiri pure născută în două suflete chinuite, care se descoperă unul pe altul și împreună descoperă frumusețea vieții și a iubirii.

   Ar fi păcat să nu vă povestesc câte ceva despre eroii romanului, despre interacțiunea lor, și câte ceva despre acțiunea cărțîi.

   Ludmila se naște într-un sat pierdut din Ucraina, un sat lângă pădure, cu priveliști minunate, dar cu oameni rămăși parcă în secolul trecut. Citind aveam impresia că satul era o lume a bărbaților, că femeile erau tolerate și de folos doar să facă treburile  în gospodărie, în dormitor, și pe post de sac de box când “domnul și stăpânul” avea chef. Iar copiii. asta era de-a dreptul crunt…erau doar niște poveri, existau doar pentru a servi ca mod de defulare, fie fiind bătuți, fie violate, de propriul tată sau de prietenii lui. Iar mamele nu-și apărau niciodată copiii, asistau cu placiditate la tot, de parcă ceea ce se întâmpla era absolut normal:

“Cum adică să nu poți face copiilor tăi tot ce-ți trece prin cap, păi nu sunt ai tăi? De ce i-ai mai făcut, dacă nu-ți poți descarca supărările pe pielea lor sensibilă? Sigur că poți! Sigur că ei trebuie să suporte. Pentru că îți datorează viața.”

“Lucrul cel mai rău însă atunci când ai un părinte crud este că nu poți compara situația ta cu nimic. Nu ai termen de comparație, nu ai de unde să faci rost de o privire de ansamblu. Ești mic și neștiutor și în mintea ta ajungi să crezi că numai tu ești cel care greșește. Că meriți să fii tratat astfel.”

“Mai ales  spre sfârșit, am avut senzația că maică-mii într-un fel îi plăcea când ne bătea tata, era mulțumită. Poate o considera o dovadă de afecțiune față de ea-tată se îngrijea în sfârșit de copii, nu era ca alți bărbați, numai la amante și la crâșmă. Își mai făcea din când în când și datoria de părinte. Poate era bucuroasă și ușurată că n-o bate pe ea. Sau poate intrase un demon în mine și îmi șoptea gândurile astea necurate, eretice.”

   Oaza luminoasă, în toată copilăria ei, era sora ei Oksana cu care încerca să fie tot timpul împreună, asupra căreia veghea apărând-o de mania tatălui, dar și de indiferența mamei, sora cu care era ca ”două boabe într-o păstaie.”

   O iubea pe sora ei necondiționat și-l îndrăgea pe Vitali, băiatul din vecini. Au fost prieteni și mai apoi iubiți, dar Vitali o trădează chiar cu Oksana. Supărată la început, Liudmila încearcă să-i înțeleagă și chiar o iartă pe Oksana.

   Vitali are și el o poveste dureroasă. Tatăl lui îl bătea frecvent până ce mai crescuse și riposta sau se ferea. Pe mama lui o omorâse în bătaie, dar nimeni nu spunea asta cu voce tare și poliția prefera să nu se amestece.

Dimitri se lega și de Ludmila frecvent și Vitali care susținea că ține la ea, n-o apară niciodată.

   Peste ani, Ludmila și-a explicat că Vitali era de fapt un supraviețuitor și “atunci când ești un supraviețuitor lupți pentru tine”:

“Nu-ți consumi energia pentru alții. Oamenii se schimbă, și uneori chiar simți că nu trebuie să-ți riști viața pentru o altă persoană. Așa mi-l explic pe Vitali, azi. Se conservă. Avea nevoie de toată energia ca să-și apere propria viață. Nu ar fi avut cum să mă mai salveze și pe mine.”

Tatăl lui Vitali încercase de câteva ori s-o violeze dar a eșuat:

“Încercării de atunci îi mai urmaseră și altele, nereușite ce-i drept, dar toate ar fi fost încununate de succes dacă tata ar fi avut un cuvânt de spus în asta. Coșmarurile mele îi includeau mereu pe cei doi, care se sprijineau și se încurajau unul pe altul ca să ducă treaba la bun sfârșit.”

   După ce Dimitri o violează, cu acordul tatălui ei, casa ei arde, părinții ei mor în incendiu, dar din păcate moare și Vitali. E singurul de care-i pare rău.

Pe Dimitri îl lovește cu o toporișcă, nu moare, dar ajunge în spital.

   Amintirile legate de casa ei, care arde, și de moartea părinților le îngroapă adânc în subconștient, doar din când în când se întreba: ”Ludmila ce ai făcut între 15 și 16 ani?”

O caută pe sora ei Oksana toată viață, convinsă că trăiește, dar nu o găsește nicăieri.

   Ludmila iubea circul, iubea animalele și le înțelegea, poate pentru că le simțea spirite înrudite, așa că după ce-și revine lucrează în diferite locuri, până ajunge la circul pe care-l consideră casa ei. Acolo i se dau pe mâna, de mici, o leoaică Shakira și un tigru Ruslan:

Am început să iubesc animalele mai mult decât orice altceva pe lume. Ele erau la fel de complicate ca și noi dar nu purtau măști. Își manifestau întotdeauna emoțiile și nu voiau să pară altceva decât ce erau. Puteam comunica perfect cu ele. Nu ne mințeam niciodată. Nu aveam intenții ascunse, nici eu față de ele, nici ele față de mine.”

   Dar Ludmila iubea bătrânii, copiii și părinții care știau să fie părinți. Poate de aceea  fiecare spectacol, în care le aducea bucuria pe feţe, însemna enorm pentru ea:

Eram atât de fericită când vedeam copii apărați de părinți, crescuți cu încredere de sine, copii cărora li se oferă tot ce au nevoie ca să se transforme în adulți sănătoși psihic.”

“Și îi iubeam pe părinții care știau să fie părinți, a fel cum îi iubeam pe adulții care își asumaseră că a fi părinte nu era pentru ei.”

“Am început să iubesc mult bătrânii.”

“Îi iubeam pe bătrânii care încă mai visau, care nu renunțau să aibă o viață bogată. Pe cei care își făceau fericiți nepoții.”

   Pe colegul ei dresorul Iuri nu-l lăsa în preajma animalelor ei și încerca să-l împiedice să fie prea dur și cu cele de care se ocupa el. Cu o viață grea în urmă, Iuri părea câteodată un alter ego al tatălui ei, era dur și violent convins că animalele pot fi disciplinate numai cu bătaia.

   Ea pe de altă parte își iubea “copiii”, îi trata cu blândețe, convinsă că și ei o înțeleg  așa cum și ea îi înțelegea pe ei.

   Inspirată de povestea dresoarei, de renume internațional, Lidia Jiga (își dorea să fie la fel de bună în meserie ca ea) iar Ludmila fiind un nume prea lung pentru scenă își spune Lidia.

   Viața ei nu este ușoară, leagă prietenii durabile cum este cea cu Beatrice, acrobată, cu Cornel, directorul circului și chiar cu Iuri, dresorul. Dar are și legături =eșec printre care cea cu Marius, care n-a putut accepta să fie părăsit și o hărțuia tot timpul.

Dar zilele îi erau înseninate de un admirator necunoscut, care-i lăsa mici daruri la portar, și de animalele ei.

Până la urmă îl cunoaște și pe admiratorul secret, Asid, și între ei se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste.

   Asid, un suflet înrudit, cu mama irlandeză și tată arab. Părinții lui colindaseră Europa, când el avea un an, locuiseră în Franța, apoi veniseră în România, pentru că tatăl lui voia să mai facă o facultate. Apoi tatăl  își înșelase soția, s-au despărțit și Asid stătea când la unul, când la altul, dar de cele mai multe ori la vecina lor de bloc, tanti Viorica. Ea îl ducea în parc, îi cumpără jucării, l-a învățat să  vorbească și-l iubea ca pe propriul fiu. Când a împlinit doi ani mama lui a plecat din România cu un englez, lăsându-l oficial în grija tatălui, neoficial în grija vecinei. Până la urmă tatăl lui începe să bea, se droghează, intră în anturaje periculoase și sfârșește prin a fi ucis. Așa că, Asid rămâne definitiv cu tanti Viorica, având amândoi un chioșc  în care lucrau.

“Se consideră norocos că o avusese pe femeia aia, care nici măcar nu îi era rudă, o iubise și o iubea în continuare.”

“Părea o femeie bună. Genul care ar putea iubi un copil.”

   La circ se angajează două acrobate tinere Adela și Nați, și la cererea lui Beatrice, Ludmila acceptă să facă câteva numere la trapez cu ele. Avea uneori o strângere de inima și o senzație de teamă când o vedea sau lucra cu Nati. I se părea că seamănă cu cineva cunoscut, dar pe urmă tot ea se gândea că de vină este reticenţa ei în relațiile cu oamenii.

   Apare legea în care se specifică că în România circul nu mai are voie să dețină pentru dresură animale sălbatice., și Iuri se gândește să plece în Belarus și s-o ia și pe ea. Ciudat, ciclul asta al vieții: Lidia Jiga (cea adevărată) venea din zona Făgărașului, și moare într-un turneu la Harkov în Rusia, Ludmila venea dintr-un sat din Ucraina să lucreze într-un circ din România.

  Și au loc ultimele spectacole și accidentul în care, dacă nu intervenea Asid, Ludmila ar fi murit, ucisă de Shakira.

  Ludmila își revine în spital, începe să pună amănuntele și lucrurile cap la cap, discuta și cu Nati și realizează ce s-a întâmplat. De aceea nici n-o învinovățește pe Shakira și nu lasă să fie eutanasiată.

   Sincer m-a durut sufletul pentru Ludmila, pentru copilăria ei chinuită, pentru dezamăgirile viețîi și m-am bucurat că la final și-a găsit liniștea și dragostea.

   Dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat la spectacol și înainte, de ce a atacat-o Shakira, cine a pus totul la cale și de ce, cine l-a dirijat pe Marius s-o hărțuiască și de ce, cine a vrut s-o omoare pe Ludmila și care erau motivele, citiți cartea. Iată câteva din gândurile Ludmilei:

”Iubirea de care am fost lipsită întreaga mea copilărie, iubirea care a fost înlocuită cu lovituri, frică, nesiguranță, s-a adunat într-un glob multicolor în pieptul meu și scânteiază, trimite căldură în jur.

Globul asta m-a ajutat să continui să iubesc.”

“Poate că există lucruri, mi-am zis pe care trebuie să ne abținem să le îmblânzim.Trebuie să le confruntăm așa cum sunt, brute, sălbatice, diferite, pentru că frumusețea poate fi și așa.

Există frumusețe și în nedreptate, în suferință, în durere, în ororile minții noastre, dacă iese ceva bun la final de poveste.”

“Cât timp aveam iubire, ne puteam reinventa la infinit.”

Cartea Dresoarea, de Cristina Nemerovschi poate fi comandată de pe site-ul Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
22

,,Niciodată nu mai întâlnise o astfel de femeie. De-a lungul timpului avusese de a face cu o sumedenie de vrăjitoare. Unele îl tentaseră destul de mult ca să le aducă în patul lui. Orice iz de putere îl aţâţa suficient pentru a-i deschide cheful de joacă. Se amuzase pe socoteala lor. Le sedusese şi le corupsese mintea fără milă, delectându-se cu aroma îmbătătoare a victoriei."

Crepuscul, de Raluca Butnariu-Editura Librex Publishing-recenzie

Editura: Librex Publishing

Data apariţiei: Noiembrie 2017

Număr pagini: 255

 

Asgard. Tărâmul zeilor nemuritori.

   Zei mari, născuți din miezul creator al universului, meniți să stăpânească lumi nenumărate, și zei mai mici, la fel de lacomi și doritori de putere. Zeii cei mici râvneau și ei să stăpânească lumi, însă acest lucru nu le era îngăduit. Răscoala lor a fost inevitabilă. La fel și înfrângerea. Au fost blestemați, transformați în demoni și trimiși printr-un portal în cel mai îndepărtat bastion al universului: Pământul. Însă portalul nu a putut fi sigilat atât de lesne și zeii cei mari se temeau de un nou atac din partea celor exilați, căci demonii puteau răni cumplit un nemuritor. Așa că au spart Piatra-Trecerii în trei și-au dat câte un fragment spre păstrare unor vrăjitoare cu puteri deosebite. Și fiecare dintre cele trei Păstrătoare a jurat să apere cu propria-i viață ceea ce i-a fost lăsat în grijă. Atâta vreme cât pietrele rămâneau separate, portalul avea să rămână închis și Asgardul – Cetatea celor de nebiruit – avea să-și cearnă timpul în tihnă și siguranță.

Cel puțin așa sorocea Profeția…

   Demonii s-au amestecat printre oameni, apoi seminția lor a început treptat să se stingă. Însă răul nu a dispărut complet, ci s-a retras tăcut în măruntaiele pământului, ticluindu-și cu răbdare, în întuneric, cumplita-i răzbunare. Anii care s-au scurs au fost socotiți în veacuri și mai apoi în milenii. Iar momentul Profeției se apropia…

Vor reuși cei proscriși să-și răzbune prea lungul exil și să dobândească ceea ce râvniseră încă de la început? Vor reuși oamenii să le țină piept unor creaturi însetate de putere, sânge și răzbunare, cu atât mai mult cu cât soarta lor atârnă de alegerea unui demon și cea a unei Păstrătoare, pe jumătate zeiță, pe jumătate muritoare?

   În urmă cu câteva ore am terminat de citit acest fabulos roman fantasy și de atunci tot încerc să-mi pun ordine în gânduri, dar constat că mintea mea zburdă în continuare în magica lume populată de creaturi fantastice și de personaje cu puteri supranaturale – zei, semizei, demoni, driade etc. Vreau să scriu recenzia, dar în loc să încropesc ceva, mă trezesc că iau cartea în mână și recitesc pasajele cele mai interesante. Adevărul e că nu îmi vine să mă despart de cei doi protagoniști, Leah și Saul. Îmi amintesc de discuțiile lor spumoase și de modul cum s-au completat unul pe altul – un lucru destul de interesant, având în vedere că fac parte din tabere opuse, unul reprezentând lumina, iar celălalt întunericul. Acțiunea alertă m-a făcut să stau cu sufletul la gură, iar ultimile trei capitole au reprezentat pentru mine o sursă de mare agitație.

   De autoarea Raluca Butnariu am auzit cu ani în urmă. Mai multe doamne mi-au recomandat să îi citesc cărțile și recunosc că tentația a fost foarte mare, mai ales atunci când mi s-a spus că în materie de historical romance e ca o Judith McNaught a României. Am ținut cont de părerea lor, așa că am fost conștiincioasă și mi-am achiziționat romanele sale de epocă. Însă atunci când am aflat că autoarea s-a orientat și spre genul fantasy, toată atenția mea s-a îndreptat spre “Crepuscul”. Voiam ca prima mea întâlnire cu opera ei să fie ceva diferit, inedit. Voiam să fie precum dragostea la prima vedere. Să simt fluturi în stomac, să mă îndrăgostesc de stilul ei, de personajele ei. Și așa a fost! Romanul Crepuscul mi-a întrecut toate așteptările.

    Raluca m-a introdus într-o lume magică în care nu am fost doar un spectator tăcut la cele petrecute în carte. Am trăit alături de personaje și le-am simțit toate trăirile emoționale. Replicile amuzante și  înțepături ironice dintre Leah și Saul, m-am făcut să zâmbesc adesea. Dar m-am trezit și cu lacrimi în ochi de fiecare dată când vedea vorba de  regele Jerod și zeița Neyra, părinții Leei. În plus, natura duală a lui Saul (demon-cameleon cu o fire cameleonică, care a moștenit de la mama sa, o vrăjitoare cu darul prefacerii, frumusețea, înclinația către studiu și talentul ei de a-și schimba înfățișarea, iar de la tatăl său, regele nemesingienilor, luase cruzimea, inteligența și abilitatea de a conduce și stăpâni), m-a determinat să stau într-o permanentă stare de tensiune, neștiind ce este de fapt în mintea lui. Nu i-am putut intui intențiile și mai mereu m-am îndoit de el, din cauza minciunilor pe care le spune cu atâta ușurință. De la început și până la sfârșit, nu am putut să disting adevărul de minciună. Îmi puneam problema dacă nu cumva totul nu-i decât o înșelăciune, o cursă monstruoasă, un plan morbid, executat abil, cu sânge rece, de o cruzime înfiorătoare.

“În alte condiţii, probabil că s-ar fi deranjat să investească un oarece efort şi s-o ademenească în tabăra potrivită. Ar fi fost un pumn usturător dat drept în gura aristocraţiei din Asgard. Gândul acesta îl făcu să rânjească. Convertirea celei care pentru ei reprezenta singura garanţie a păcii şi continuităţii lumii lor… O privelişte magnifică, fără-ndoială!”

 “Totul era schimbător, sorţii fiind la fel de capricioşi ca zeii, însă el trebuia să se asigure că la momentul respectiv să fie în tabăra care trebuie: adică cea a învingătorilor.

  Aşa că tot ce el trebuia să facă era să aştepte şi să se adapteze schimbărilor din mers. Pentru că, mai mult decât să-şi încolţească prada, cameleonului din el îi plăcea să improvizeze, să surprindă, să ademenească şi să câştige.”

    De asemenea, am mai avut parte de o surpriză plăcută, prin faptul că stilul de scriere al Ralucăi se apropie mult de stilul autoarei mele de suflet, Nora Roberts. Amândouă reușesc cu mult succes să aducă magia în viața cititorilor, crează o anumită dependență, iar poveștile lor sunt impregnate de misticism. Însă, am remarcat și ceva diferit. La  Nora Roberts, taberele dintre bine și rău sunt foarte clar delimitate, personajele negative merg până la capăt cu planurile lor diabolice, iar cei care se confruntă cu personajul negativ, sunt de regulă un cuplu format de doi tineri din tabăra bună. În cazul de față, aș fi văzut mai degrabă cuplul Leah-Morkhan, luptând până la capăt împotriva lui Saul. Dar Raluca Butnariu a depășit granița dintre  bine și rău, dintre lumină și întuneric, creionând o poveste mult mai interesantă, incitantă și plină de neprevăzut.

Tu eşti preţul pentru care am renunţat la tot ceea ce aveam şi puteam să am, la tot ceea ce am fost şi puteam să devin.”

   E drept că am fost încântată de latura romantică a cărții – povestea de dragoste imposibilă între o semizeiță și un demon -, de intrigă (autoarea reușind cu succes să țină cititorii în suspans), dar cel mai mult am fost captivată de modul în care autoarea a conturat povestea: apariția demonilor, cum au fost ei izgoniți din Asgard, Tărâmul zeilor nemuritori, printr-un portal, și implicit, am fost fermecată de legenda care însoţeşte Poarta Celor Şapte.

   Cu aproape trei cicluri osirice în urmă, când omenirea se afla de abia la începuturile ei, pământul nu aparţinea decât zeilor – zei mari şi mici, care cârmuiau lumile şi convieţuiau în pace şi armonie. Treptat, unii dintre ei au devenit mai ambiţioşi şi mai lacomi decât ceilalţi, râvnind la mai multă putere şi bogăţie. Când cea mai mare parte a zeilor mărunţi s-a revoltat, zeii cei mari s-au mâniat si au hotărât să-i pedepsească pe cei vinovaţi, izgonindu-i pentru totdeauna din lumea veşniciei lor. Le-au luat nemurirea, sau o parte a ei, şi i-au osândit pe veci, blestemându-i şi transformându-i în demoni. I-au exilat, trimițându-i printr-un portal în cel mai îndepărtat bastion al universului: Pământul. Însă portalul nu a putut fi sigilat atât de lesne și zeii cei mari se temeau de un nou atac din partea celor exilați, căci demonii puteau răni cumplit un nemuritor. Așa că au spart Piatra-Trecerii/PiatraStelei în trei și-au dat câte un fragment spre păstrare unor vrăjitoare puternice şi înţelepte. Și fiecare dintre cele trei Păstrătoare a jurat să apere cu propria-i viață ceea ce i-a fost lăsat în grijă. Profeţia spune că ”atâta vreme cât pietrele rămâneau separate, portalul avea să rămână închis și Asgardul – Cetatea celor de nebiruit – avea să-și cearnă timpul în tihnă și siguranță”.

    Însă demonii au avut la dispoziţie aproape trei mii de ani ca să-şi gândească răzbunarea şi modul în care urma s-o împlinească. În tot acest timp, au stat ascunşi în văgăunile lor,” ştergându-şi urmele, învăluiţi în uitare”, și și-au construit o armată puternică, înfricoşătoare, de nebiruit. Au reușit să captureze și să ucidă două Păstrătoare, și astfel, au pus mâna pe două din cele trei pietre. Nemeth, regele nemesingienilor(războinici demoni de o cruzime inimaginabilă, lipsiţi de orice urmă de îndurare), nu mai are nevoie decât de ultima piatră și de sângele unui nemuritor sau de sângele unui vlăstar al Asgardului pentru a putea folosi Pietrele Stelei. Iar dacă Nemeth va reuși să pășească dincolo de Poartă, blestemul se va ridica şi el îşi va recăpăta veşnicia.

“Trăise veacuri nenumărate în acel colţ uitat de lume, măcinat de o ură fără margini, furie şi dorinţa mistuitoare de a se întoarce acolo unde începuse totul. Fusese izgonit, i se răpise nemurirea şi condamnat să-şi sfârşească viaţa în această lume mică, insignifiantă şi sufocantă… numai pentru că avusese îndrăzneala să ceară ceea ce i se cuvenea!”

 “Avea să-şi redobândească nemurirea şi, odată cu ea, chipul şi trupul său aveau să reîntinerească, recăpătându-şi vigoarea şi puterea de odinioară. Urma să stăpânească lumi care- i fuseseră interzise, să le distrugă sau să le modeleze după bunu-i plac. Se vedea şezând pe tronul atotputernicului şi mândrului Beltham, singurul dintre zei care avea să-i cunoască mărinimia, petrecându-şi veşnicia într-o lesă la picioarele lui, ca un câine ce era. Tabloul acela era favoritul lui şi singurul lucru care-l împiedica să păşească în el era… ultima dintre Păstrătoare şi Piatra de la gâtul ei!”

   Singura ființă care ar putea să îi scape  pe toți de această cumplită amenințare este Leah, ultima Păstrătoare, fiica regelui Jerod din Eliria și a zeiței Neyra. Însă ea reprezintă și singura verigă slabă din armura pentru că ea are sânge de nemuritor. Așadar, sfârşitul sau izbăvirea stă în mâinile ei.

“Se apropie timpul când aceste locuri îşi vor pierde din puritate şi vor deveni vulnerabile. Umbrele au început să se întindă, Leah, luând în stăpânire pământul, bucată cu bucată, şi tot ceea ce se află deasupra şi-năuntrul lui. Nimic nu va mai fi la fel ca înainte. Iar tu eşti speranţa noastră. Ultima noastră speranţă.”

 “Curând, vieţi nevinovate vor fi jertfite şi sânge neprihănit va uda aceste pământuri. E scris în Cartea Destinului şi nici chiar noi, zeii, nu putem interveni. Iar tu nu-i poţi salva pe toţi. Pe unii vei reuşi, dar nu pe toţi. Asta va fi durerea şi povara ta. Şi a noastră. Dar va trebui să înţelegi şi să accepţi acest adevăr. “

     Și pentru că Nemeth are nevoie de ultima piatră și de sângele Leei, își trimite fiul, pe Saul, un demon-cameleon să lupte cu ea. Însă modul în care tânăra îl înfruntă “cu o graţie specifică celor care ştiu cum anume să-şi înfrunte adversarul cu o sabie în mână şi să-l ţină la distanţă”, îl determină pe Saul să-şi revizuiască complet impresiile în privinţa ei.  În plus, i-a trezit curiozitatea şi interesul cameleonului din el, așa că începe să o urmărească peste tot. Se simte atras de mintea, voinţa, forţa, curajul şi puterile ei. Este ademenit şi stârnit de faptul că “nu mai întâlnise niciodată o vrăjitoare cu o asemenea forţă mentală. Şi ceva îl făcea să creadă că ceea ce văzuse era numai suprafaţa. Puterile ei erau, cu siguranţă, la fel de adânci ca apa unui lac de munte.”  Nu-şi face probleme în a o captura pe micuţa războinică, dar  în scurt timp, își dă seama că a ratat o gramadă de ocazii în care ar fi putut duce la bun sfârşit misiunea pe care Nemeth i-o încredinţase.

“Niciodată nu mai întâlnise o astfel de femeie. De-a lungul timpului avusese de a face cu o sumedenie de vrăjitoare. Unele îl tentaseră destul de mult ca să le aducă în patul lui. Orice iz de putere îl aţâţa suficient pentru a-i deschide cheful de joacă. Se amuzase pe socoteala lor. Le sedusese şi le corupsese mintea fără milă, delectându-se cu aroma îmbătătoare a victoriei. Şi întotdeauna fusese uşor, atât de uşor! Însă niciuna nu se apropiase, nici pe departe, de talentul şi puterea acestei Păstrătoare. Era… unică! Indiferent cum ar fi privit-o. Totul la ea îl provoca şi-l stimula. Ei bine, pe câmpul de la Biel-Cairngorm, avea să se lămurească cât de redutabilă era. Acolo, în acele mlaştini, fiecare dintre ei urma să dea tot ce era mai bun în el. Pentru că niciunul dintre ei nu-şi putea permite vreo greşeală.

 “O subestimase pe ea. N-avea de gând să mai repete această greşeală vreodată. Intenţiona să echilibreze balanţa într-un mod cât mai satisfăcător cu putinţă. Deja se hotărâse asupra unei strategii strălucite, un plan absolut încântător prin viclenia şi genialitatea lui, când Nemeth îşi trimisese gărzile năroade în cetate, tăindu-i şansa de a-l pune în aplicare.”

    Între timp, ameninţarea asupra căreia au fost avertizaţi elirienii cu multă vreme în urmă pluteşte la miazăzi. Demonii au invadat ținutul vecin, iar acum sunt la granița Eliriei. Regelui Jerod i s-a cerut ca în maxim o săptămână să le predea de bunăvoie cetatea, coroana şi tronul, pe fiica sa, Leah şi Piatra, în schimbul promisiunii că Eliria şi întregul ei popor va fi cruţat de mânia lor.

   Elirienii vor trebui să oprească această urgie care se anunţă la miazăzi de hotarele lor. Însă oştirea lor este mică comparativ cu cea pe care va trebui curând s-o întâmpine. Au ținut un sfat la Stânca Zeilor, iar cuvântul lor a fost acesta: „biruinţa nu va sta în mâinile celor de-un singur neam, ci în voinţa celor patru. Apa, pământul, focul şi aerul vor trebui să se unească într-un singur cuget. Forţa stă în echilibru şi nu va exista biruinţă fără sacrificiu”.

   Pământul este reprezentat de elirieni, aerul e stăpânit de nimfe, apa e guvernată de ondine, iar focul aparţine leoninilor. Singura lor șansă de salvare constă într-o posibilă alianță cu aceștia. Dar, cu toate că vor primi ajutor din partea driadelor conduse de Khaly, șansele să îi învingă pe demoni sunt aproape nule pentru că Nemeth prevăzuse aceste alianțe și avea să le împiedice. În scurt timp, acest pământ, urma să fie în curând câmpul de luptă a unui război înfricosător, poate cel mai mare și mai teribil din toate timpurile. Cine va ieși victorios? De ce a ales Saul să o salveze pe Leah în mlaștinile de la Biel-Cairngorm? Ce planuri ascunde el? Ce târg va încheia cu zeitățile? Ce decizie va lua la final?

El era unul dintre cei mai instruiţi războinici ai lui Nemeth. Amplitudinea forţelor lui mentale şi energetice era uriaşă şi nu putea fi contestată. Darurile lui întunecate erau extrem de complexe. Era viclean, puternic, abil şi foarte, foarte periculos. Un adversar formidabil care, ca aliat, le-ar fi mărit şansele de izbândă. În momentul de faţă, nemesingienii erau în avantaj: cuceriseră cetatea de scaun, regele era prizonier, armata fusese decimată. Puţinii supravieţuitori se retrăseseră în munţi, la adăpost. Curând, aveau să fie vânaţi precum sălbăticiunile şi nimiciţi cu toţii. Şi totul avea să fie pierdut… asta dacă nu se repliau cât mai repede şi nu ripostau.”

 Vă invit în lumea magică a creaturilor de poveste, o lume aflată la granița dintre lumină și întuneric, într-un crepuscul fermecător.

NOTA 10+

Mulțumesc Raluca Butnariu!

Cartea Crepuscul, de Raluca Butnariu poate fi comandată de pe site-ul Librex.ro

by -
8

Pulbere de oase, de Matt Hilton-Editura RAO

Titlu original: Dead Men”s Dust
Traducere:  Raluca Matis
Editura: RAO
Număr pagini: 345

   “Joe Hunter este omul care „rezolva probleme“ și, ca fost militar și agent CIA, se pricepe foarte bine la ceea ce face. Însă când află că fratele său, John Telfer, de care se înstrăinase de multă vreme, a dispărut, descoperă că tot ceea ce avusese de rezolvat până atunci a fost doar o joacă de copii în comparație cu ceea ce îl așteaptă. Căci Tubal Cain, cel mai prolific criminal în serie nedescoperit din America, este un ucigaș sentimental. Cel mai de preț lucru pentru el este setul de cuțite pe care îl folosește și, din nefericire, Joe are proasta inspirație de a-i fura unul. Astfel, pentru a-și găsi fratele, Hunter trebuie să-l găsească pe Cain, iar cei trei bărbați pornesc într-o cursă de-a lungul țării, spre un loc atât de pustiu din sud-vestul Americii, încât din oameni nu mai rămâne decât… pulbere de oase”

   Joe Hunter își trăiește viață în armată, dar după paisprezece  ani de vânat oameni renunţă și-și deschide o firmă de consultanță privată:

“Ca soldat am vânat și am ucis oameni. Asta fac soldații. Dar pentru mine, omorul era un lucru personal. Când trebuie să te uiți în ochii oamenilor pe care-i omori, se întâmplă ceva cu tine. Violența îmbolnăvește sufletul omului. Ura consumă și dă naștere disprețului de sine. Nu contează că morțile erau autorizate, corecte sau justificate.”

“Timp de paisprezece ani am întâmpinat violența față în față, răspunzând cu violență și mai mare, și se părea că în ciuda intențiilor mele bune, nimic nu se schimbase.”

   John, fratele lui după mamă, în timp ce Joe era erou de război, era derbedeul fără căpătai care pierdea vremea acasă. Și totuși, părințîi îi țineau partea lui John, iar el nici măcar nu le spusese că banii din care trăia veneau de la Joe. Când află că John jucase și pierduse banii cei doi se ceartă urât și nu se mai caută.

   John își părăsește nevasta și copiii și dispare cu Louise, o colegă de la serviciu, lăsându-i în urmă fără remușcări, deși știa ce  însemna asta pentru ei și ce puteau păți din partea acelora cărora le rămăsese dator. Dar Joe îi ajută pe Jenny și pe copii, alungându-i pe cămătari.

   La ultima vizită Jenny îi dă o scrisoare pe care i-a trimis-o Louise, în care o roagă să-l anunțe pe Joe că fratele lui a dispărut.

Joe îl caută pe Rink, fost coleg și prieten și ajutați de Harvey pornesc în căutarea lui John.

   Drumurile lui John se intersectează cu ale lui Tubal Cain, un ucigaș prolific, niciodată prins. John îi ia mașina, dar face greșeala de a-i lua și un cuțit, ori colecția lui de cuțite este lucrul la care Cain ține cel mai mult, numindu-le uneltele meseriei lui. Cain îl găsește pe John, dar pentru că îi convine se aliază momentan cu el. John furase niște matrițe pentru bani falși, și niște bani falși pe care vrea să-i schimbe pe bani adevărați. Dar ca orice afacere cu un mafiot, nici aceasta nu sfârșește bine. Cain îl ajută să se salveze, savurând de pe acum cum îl va ucide.

   Urmează urmăriri de-a lungul țării, crime lăsate în urmă, la un moment dat FBI anunță că John ar fi ucigașul în serie și-l dă în urmărire.

   Așa că Joe și Rink încearcă să-l găsească ei primii. Este momentul în care Walter, fostul lui șef de la CIA, le spune povestea lui Cain, un psihopat, fost agent.

După multe urmăriri, lupte, crime, John este salvat și intră în programul de protecție a martorilor.

  Dacă vreți să aflați cum a fost salvat, cine minte și cine spune adevărul, cine este de fapt Tubal Cain și cum a ajuns un ucigaș, ce se întâmplă cu Joe, John, Rink, Louise, Jenny și copiii, citiți cartea.

   Cu toate că este interesantă, cu multe dialoguri, urmăriri, crime, toate scrise într-un stil cinematografic, nu pot să spun că “m-a prins”

  Mi s-a părut un pic facilă și previzibilă, mai mult o carte ușoară și relaxantă, nu genul de thriller complex.

   Voiam să citesc ceva scris de Matt Hilton, eram curioasă mai ales că romanul face parte dintr-o serie ”seria Joe Hunter”, dar sincer am fost dezamăgită.

Oricum este părerea mea personală, s-ar putea că vouă să vă placă.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
11

Un Crăciun Elefantastic. Expediţie la Polul Nord, de Joëlle Tourlonias, Michael Engler-recenzie

Editura: Univers Enciclopedic;

An apariţie: 2017;

Număr pagini: 32;

Traducător: Marilena Iovu.

Îngerul Crăciunului e cel care aduce cadouri – Luiza nu are nicio îndoială! Dar Anton clatină din cap: nici vorbă, Moş Crăciun e cel care aduce cadourile! Lui Timbo nu-i pasă cine le aduce. Cel mai important este să primească limonadă şi biscuiţi cu fulgi de ciocolată din belşug. Oricum, de Crăciun nu e bine să te cerţi, aşa că cei trei vor să descopere singuri cine are dreptate. Pornesc spre Polul Nord în containerul mobil plutitor pe schiuri, iar pe drum întâlnesc tot felul de făpturi ciudate. Suspansul creşte… Cine locuieşte la Polul Nord, Moş Crăciun sau Îngerul Crăciunului? Şi, mai ales, cine este cel care a adus cadourile acasă?

   Joëlle Tourlonias, născută în 1985, a studiat Comunicare Vizuală, secțiunea Ilustrație și Pictură, în cadrul Universității Bauhaus din Weimar. Din 2009 lucrează ca independentă, desenează, pictează și trăiește în camera sa de zi.

   Michael Engler a scris piese, piese radiofonice și cărți. Între publicațiile sale anterioare se numără titluri ca The Vikings come și cărți pentru tineret ca Mind the gap. În prezent locuiește la Düsseldorf.

   Vin astăzi cu o carte drăguţă, pentru copii, care se citeşte rapid şi care ne ţine în mrejele ei până la final. “Un Crăciun elefantastic” este, după mine, una dintre cele mai bune cărţi pentru copii citite, căci acţiunea este palpitantă, personajele sunt interesante, iar ilustraţiile geniale. N-am mai citit până acum ceva pentru copii care mă ţină în priză până la sfârşit. Uneori, tindem să credeam că literatura pentru copii este plictisitoare şi lipsită de acţiune, iată că nu este aşa. Dacă aveţi aceeaşi părere ca mai sus, atunci neapărat să citiţi cărticica lui Michael Engler.

   În Ajunul Crăciunului, un frate, o soră şi un elefant vorbitor sunt tare trişti, pentru că afară bate vântul, luând în dansul lui ultimele frunze ale copacilor, şi cade lapoviţă.

 “Ce plictiseaaală! Dar acolo unde domneşte plictiseala, e proastă dispoziţie, iar curând izbucneşte şi cearta.”

   Anton, băieţelul, spune că peste câteva ore Moş Crăciun va aduce cadourile sub brad şi plictiseala va dispărea, dar şi nostalgia. Simţind că are altă opinie, Luiza, fata, îl contrazice zicând că Îngerul Crăciunului aduce cadourile copiilor cuminţi. În discuţia lor contradictorie, intervine şi Timbo, un simpatic elefant vorbitor, care spune că pe el nu-l interesează cine aduce cadourile, ci pentru el este important să-şi primească biscuiţii cu fulgi de ciocolată şi limonada din belşug. El este şi de partea lui Anton, şi de partea Luizei.

    Nedorind să se certe şi fiind curioşi să afle cine aduce cadourile, micuţii pleacă, alături de Timbo, la Polul Nord, într-un aşa numit container mobil plutitor pe schiuri. Pe scurt, o cutie magică. Aşa începe călătoria lor în căutarea Moşului sau a Îngerului Crăciunului, traversând canale îngheţate, “unde totul de jur-împrejur este neted şi strălucitor ca un calup de brânză”, zburând pe deasupra valurilor zbuciumate ale Mării Nordului şi pe deasupra unei insula din mijlocul mării, mergând prin pădurile din nord, mergând chiar şi pe “o insuliţă acoperită cu vulcani şi cratere, unde zăresc spiriduşi şi alte făpturi ciudate”. Până la urmă aterizează pe o planetă mare de gheaţă, în faţa unui palat imens tot din gheaţă. Să afle aici răspunsul mult râvnit cei trei exploratori? Cine livrează cadourile? Moş Crăciun, Îngerul Crăciunului sau ambii? Vor primi cei trei cadourile pe care şi le doresc?

“Un Crăciun elefantastic” a fost o cărticică care chiar m-a binedispus şi m-a făcut să-i acord pe goodreads 5 din 5 steluţe, considerând că este perfectă în special pentru această perioadă a anului.

   Pentru cunoscători: dacă aveţi exploratori şi iubitori de aventură pe acasă, atunci cartea aceasta este un must-read. Citiţi-o alături de ei înainte de somnic şi vor adormi cu un zâmbet larg pe faţă, întrucât finalul este unul fericit şi surprinzător.

 

Cartea Un Crăciun Elefantastic. Expediţie la Polul Nord, de Joëlle Tourlonias, Michael Engler poate fi comandată de pe site-ul Univers Enciclopedic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 Blestemul frumuseţii, de Teresa Medeiros-Iubiri de poveste

 Titlu original: The Fairest Of Them All
Editura: Litera
Colecţia. Iubiri de poveste
Număr pagini: 292
Traducere: Cristina Kuti
   Teresa Medeiros este cunoscută ca romancier premiat în Statele Unite, cu peste zece milioane de cărți tipărite. Trăiește în Kentucky cu soțul și pisica ei, născută în 1962/1963( nu se știe sigur). Peste 23 de cărți publicate, toate pe lista New York Times Best Seller. Scriitor de Fantasy, Futuristic și Paranormal Romance, câștigătoarea Premiului PRISM, și de două ori câștigătoare a Premiului  Waldenbooks pentru cea mai bună ficțiune. 
   Știe cineva că ar exista o persoană care să se plângă de frumusețea ei? Mai ales femeie fiind? Se pare că eroina noastră exact acest lucru îl va face.

   Lui Holly de Chastel i se dusese vestea că era cea mai fermecătoare femeie din întreaga Anglie, însă ea își consideră frumusețea un blestem.

,,-Binecuvântare! Nu-i nici o binecuvântare, ci un blestem! Disprețul îi îngroșa vocea. ,,Holly, nu te plimba pe afară prin soare! Îți vei păta chipul. Holly, nu-ți uita mănușile, dacă nu vrei să-ți rupi vreo unghie! Holly, nu râde zgomotos! O să răguşeşti!.

Bărbații vin în valuri la Tewksbury pentru a se minuna și a-mi lăuda tonul melodios al vocii, însă nimeni nu ascultă nici măcar un cuvânt din ceea ce spun. Îmi ridică în slăvi nuanța ochilor, dar nu privesc niciodată în ei. Îmi văd numai chipul de alabastru! Trase mânioasă de o șuviță de par, numai pentru ca aceasta să se încolăcească din nou într-o buclă perfectă. Cosiţele negre ca pana corbului! Cuprinzându-și sânii în palme, le cântări greutatea generoasă. Rotundele, ademenitoarele…”

   De ani buni  reușea să-și alunge pretendenți cu tot felul de șiretlicuri. Acum însă, tatăl ei o oferă drept premiu la un turnir la care iau parte cavaleri din tot ținutul, care mai de care dornic să îi câștige mâna. Holly nu are însă de gând să se căsătorească cu vreunul dintre ei, așa că pune la cale cel mai scandalos plan de până atunci: să-și mascheze frumusețea de privirile hărpăreţe, transformându-se peste noapte, din ceea mai fermecătoare făptură în ceea mai hidoasă.

  Ce nu a luat în calcul tânăra noastră este întâlnirea neașteptată dintre ea și Austyn de Gavenmore. Ei…nici unul dintre ei nu era pregătit, așa că:

,,Scârţâitul leagănului din spatele lui îl avertiză o clipă prea târziu. Se răsuci pe călcâie și observă drăcovenia îndreptându-se spre el cu o viteză amețitoare, cu o creatură întunecată și înaripată cocoțată pe scândură. Picioarele acesteia îl loviră în piept, trântindu-l pe spate. Ar fi fost doborât la pământ, alegându-se numai cu mândria vătămată, dacă nu s-ar fi lovit cu capul de marginea unei bănci de marmură. Mii de fulgere îi scăpărara în mintea uluită.

Pe măsură ce se cufundă în inconștiență, ar fi putut jura că auzise trilurile batjocoritoare ale râsului unei femei pierzându-se în aerul fără adieri de vânt.

-Sir? șopti ea. O, sir? Rogu-vă, sir, mă auziți?

Părul lui îi mângâie încheieturile degetelor. Șuvițele i se parură moi și curate, nu aspre și încâlcite, așa cum se așteptase. Fascinată de mister, îi trasă cu degetul mare linia bărbii, pipăind curba puternică a bărbiei de dedesubt.”

   Austyn de Gavenmore este unul dintre acei galezi care a fost blestemat să aibă parte de frumusețe și de necazuri. Strămoșul său a fost blestemat de o zână. Aceasta le-a hărăzit femei frumoase ca soții, dar să nu aibă parte de ele. Vrând să scape de acest blestem care i-a distrus familia, Austyn este hotărât să se însoare cu o femeie banală. Când o va întâlni pe Holly, această era în starea sa ceea mai precară. Disperată să își ascundă frumusețea și-a înnegrit dinți, și-a pus cenușă în păr, și-a tăiat genele, și-a ciopârţit frumosul ei păr, iar hainele au fost modificate să pară mult mai plinuță, iar frumoși sâni legați strâns.

   Vrând să dea uitări întâlnirea de la miezul nopții cu zâna aceea brunetă cu miros de smirnă, Austyn o va aceepta pe Holly cea hidoasă ca și soață și se va reîntoarce la domeniul său.

Pe drum, Holly va face tot posibilul să îl scoată din minți de soțul ei și pe însoțitorii acestuia.

   Viața la castel va decurge normal până când Austyn va crede că soția sa are o legătură cu preotul ei, Nathanel, iar gelozia îi va întuneca mințile. El nu vrea să se atingă de soția sa, iar când șiretlicul ei va ieși la iveală și se va dovedi că de fapt este o frumusețe, Holly va fi închisă în turnul castelului. Se pare că blestemul îl urmărește în continuare: are soție frumoasă și gelozia îl macină.

   Ce se va întâmplă acum cu Holly? Va reuși ea să își atragă soțul? Va scapa din mâinile socrului său, care o va considera soția lui trădătoare și va încerca să o sugrume?

   Cineva, se pare că nu s-a împăcat cu măritişul fetei, iar acela are de gând să și-o facă a lui cu orice preț. Va reuși să își ducă mârşavul plan la îndeplinire?

   Ce soartă vor avea Holly și Austyn?

O carte de nota 10. O relaxare binevenită, care îți va aduce zâmbetul pe buze.

 Cartea Blestemul frumuseţii, de Teresa Medeiros poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Bobul de strugure, ca și condeiul, e mai puternic decât sabia.”

Jocul orelor, de David Baldacci-Editura Rao-recenzie

 

Titlul original: Hour Game

Seria Sean King and Michelle Maxwell: 1. Ultima secundă; 2. Jocul orelor; 3. Un simplu geniu; 4. First Family; 5. The Sixth Man; 6. King and Maxwell

Editura: Rao

Anul aparitiei: 2004, 2005

Traducere din limba engleză și note de: Ana-Veronica Mircea

Număr pagini: 475

Gen: Thriller, Polițist

 „- Deci ăsta este sfârșitul, spuse Williams, pe îndelete.

– De fapt, mă tem că e doar începutul, ripostă King.”

   Cu siguranță, unul dintre cele mai bune thrillere citite anul acesta. Nu înțeleg de ce romanele lui David Baldacci nu sunt mai cunoscute la noi. Vezi tot felul de cărțulii ce se bucură de recunoaștere, iar de cele care ar trebui cu adevărat promovate nu aude nimeni.

   „Jocul orelor” este primul roman al lui David Baldacci pe care îl citesc. Până acum, din păcate, nu auzisem de acest autor. Mi-a atras atenția „Jocul orelor” datorită descrierii și bună alegere am făcut!

   Este cea de-a doua carte din seria „Sean King and Michelle Maxwell”, însă poate fi citită la fel de bine ca un roman de sine stătător. Eu, una, până când am căutat informații despre carte, nici nu mi-am dat seama că face parte dintr-o serie, deși cei doi detectivi ar fi trebuit să-mi dea de gândit.

Nu știam nici că există o serie televizată realizată după scrierile lui Baldacci, „King & Maxwell”.

   Totul începe atunci când o femeie este găsită moartă. Din păcate, nu este singura, urmând un șir de crime ce zguduie din temelii liniștitul orășel Wrightsburg din Virginia. La scurt timp, anchetatorii sunt de acord că au de a face cu un criminal în serie. Modul de operare este foarte interesant: la fiecare crimă, este imitat câte un ucigaș celebru diferit: Zodiac, David Berkovitz, Richard Ramirez („Vânătorul nocturn”), Mary Martin Speck (supranumită „Florence Nightingale”, după infirmiera ucigașă), John Wayne Gacy, Bobby Joe Lucas. Desigur că și „omul nostru” are un stil propriu: de la fiecare victimă ia câte un obiect drept trofeu și așază la încheietura cadavrului un ceas fixat la o oră ce indică numărul la care au ajuns crimele: la prima victimă, ceasul arată ora 1, la a doua, 2 și așa mai departe.

   Detectivii Sean King și Michelle Maxwell, doi foști agenți ai Serviciului Secret, se ocupă de caz. Creșterea pe zi ce trece a numărului victimelor implică și FBI-ul.

   În alt plan, Sean King este rugat de Harry, un prieten avocat, să dea o mână de ajutor în cazul anchetării unui furt. Harry este prietenul și totodată, avocatul familiei Battle. Oameni cu mulți bani și renume în zonă, formată din Bobby, un om de afaceri prosper, soția sa, Remmy, fiul lor, Eddie, soția acestuia, Dorothea și fiica cea mică a soților Battle, Savannah. O familie ciudată, care dă impresia de la început că sub aparența normalității ascunde multe lucruri.

   Cineva a spart sertarul secret din dulapul stăpânei casei, Remmy, de unde a furat anumite obiecte. Principalul suspect este Junior Deaver, un om bun la toate, care a lucrat la un moment dat în casa familiei Battle. Harry este convins că nu Junior este vinovatul și îl roagă pe Sean să-l ajute în demonstrarea acestui lucru.

   Există vreo legătură între acest caz de furt și crime? Rămâne să aflați citind cartea, însă un lucru este sigur: Bobby Battle, aflat în spital în urma unui atac cerebral, este ucis. La început, pare încă o crimă din serie, însă la o examinare mai atentă, se ajunge la concluzia că este vorba de doi asasini diferiți. Și nici acesta din urmă nu se va opri aici…

   Panica este instaurată, oamenii din până atunci liniștitul orășel, neobișnuiți cu asemenea întâmplări, se tem pentru viețile lor. Nici cei doi detectivi nu sunt în siguranță, devenind ținte ale atacurilor criminalului și scăpând nu o dată ca prin urechile acului.

„Nu mai puteai să te uiți la știrile naționale sau să citești Washington Post, New York Times sau USA Today, fără să vezi un reportaj despre masacrele din Wrightsburg. Analiști după analiști propuneau soluții după soluții, cele mai multe dintre ele neavând nimic de-a face cu faptele legate de caz. Oamenii începeau să-și scoată casele la vânzare într-un ritm alarmant și afacerile erau la pământ pe toată linia; ideea că orașul ar fi putut înceta să mai existe dacă ucigașul sau ucigașii nu erau descoperiți nu părea deloc deplasată.”

   Ritmul este alert, avem parte de răsturnări de situație și dezvăluiri senzaționale până în ultimul moment. Nu am avut timp nici să respir printre fragmentele pline de tensiune, pe care este recomandat să le citim cu atenție, altfel ne scapă informații importante.

   Pe unul dintre cei doi criminali l-am descoperit înaintea anchetatorilor, însă la cel de-al doilea nici nu mă așteptam. Am rămas mască la final, unde au fost dezvăluite lucruri pe care nici eu, obișnuită cu atâtea lecturi polițiste, nu le-am bănuit. Și vă mai spun ceva: mai periculos mi se pare cel de-al doilea, care ucide insidios și care pare total nevinovat. Primul criminal, deși face mult mai multe victime, chiar îmi trezește mila la un moment dat: este un biet om labil psihic și traumatizat, care dacă ar fi avut parte de ajutor specializat, poate nu ar fi ajuns aici. Însă cel de-al doilea omoară în cunoștință de cauză, cu un scop bine determinat.

Gata, mai multe nu vă spun, nu vreau să începeți să bănuiți ceva!

   Am găsit amuzantă interacțiunea dintre cei doi detectivi, Sean King și Michelle Maxwell. El este calm, ordonat, îi place să investigheze în liniște, preferă confortul și nu se dă în vânt după efortul fizic în exces (ceea ce mă duce puțin, doar puțin, cu gândul la Poirot). Ea este exact opusul: îi place mișcarea, se implică în activități sportive ce-i stimulează adrenalina, acționează imediat, este dezordonată, ceea ce-l scoate din minți pe pedantul Sean. Mă regăsesc câte puțin în fiecare: sunt la fel de dezordonată precum Michelle, dar în ceea ce privește activitățile sportive și confortul, îi împărtășesc părerile lui Sean.

„Totuși, cei doi nu ar fi putut fi mai diferiți. În timp ce Michelle se dădea în vânt după puseurile de adrenalină și după activitățile fizice intense, care îi solicitau la limită întreg organismul, King prefera să-și petreacă timpul liber umblând după vinuri potrivite pentru colecția sa, străduindu-se să intre în posesia operelor artiștilor locali, citind o carte bună, dar și plimbându-se cu barca sau pescuind în lacul din spatele casei sale. Era o natură introspectivă; îi plăcea să cumpănească bine lucrurile înainte de a trece la acțiune. Michelle avea tendința să se miște cu viteza luminii și să lase lucrurile la voia întâmplării. Și într-un fel sau altul, această asociere dintre o supernovă și un ghețar era înfloritoare.”

„Măturară încăperea cu lumina lanternelor. Într-un colț, o prelată de dimensiuni mari acoperea ceea ce părea a fi o grămadă de var. Împrejur erau împrăștiate scânduri și alte materiale de construcție, unelte, găleți, saci cu ciment, o adevărată harababură.

– Hei, aici arată exact ca la tine acasă, zise King.”

„- Acum trebuie să mai fac față unei singure provocări.

Michelle îl privi derutată.

– Care anume?

– Supraviețuirea în casa ta.”

„- De fapt, nu mi-e foame, strigă, fără vlagă. Pregătește ceva doar pentru tine, poate niște carton cu puțină brânză de soia.”

„- Cred că știu un remediu.

El o privi cu neîncredere.

– Nu iau parte la nici un maraton și nici nu sar cu coarda elastică ca să-mi fac creierul să fie în formă.

– Mă gândesc la ceva care nu cere nici un fel de efort fizic.

– Când vine din partea ta, asta e o idee absolut uluitoare.”

 

    „Jocul orelor” este un produs al timpurilor sale, respectiv  începutul anilor 2000. Ne dăm seama de acest lucru după ortografie (încă „vroiam” era corect, se scria „nici un”, „nici o”, varianta într-un singur cuvânt nici nu exista), iar digitalizarea nu ne năpădise așa cum o face astăzi:

„- Nu pot. Nu mi-am luat celularul. Geanta era prea mică ca să-mi încapă în ea și pistolul.

King o privi nevenindu-i să-și creadă urechilor.

– Nu ți-ai luat telefonul, dar ți-ai luat pistolul?

– Cred că prioritățile mele sunt corecte, spuse ea, pe un ton tăios. Ce-aș putea să fac cu un telefon, să-i sun moartea?”

   Corect raționament, și totuși, în ziua de azi, câți mai gândesc așa? Dar dacă ne întoarcem în timp cu vreo 10-12 ani, cu siguranță mulți dintre noi am fi procedat la fel. Nu plecam tot timpul cu telefonul după noi, asta îmi amintesc clar.

 Despre autor:

   David Baldacci (n. 1960) este un scriitor american contemporan, născut în Richmond, Virginia. Primul său roman, „Putere absolută”, a fost adaptat într-un film cu Clint Eastwood în rolul principal. De asemenea, au mai fost adaptate romanele „Wish You Well” și „The Christmas Train”.

A scris atât cărți pentru copii, cât și thrillere, serii (The Camel Club, Sean King and Michelle Maxwell, Shaw and Katie James, John Puller, Will Robie, Amos Decker) și cărți de sine stătătoare.

Seria televizată „King & Maxwell” are la bază personajele construite de el și prezente în acest roman, personajul feminin purtând numele soției sale, Michelle.

Surse foto: arhivă personală, ShareTheFiles

Cartea Jocul orelor, de David Baldacci poate fi comandată de pe site-ul dol.ro-Diverta

“Ar trebui să ne iertăm dușmanii, dar nu înainte de a-i vedea spânzurați” Heinrich Heine

Fără îndurare, de Joe Abercrombie-partea a II-a din trilogia Prima Lege

Editura Nemira
Colecția Nautilus
Data apariției: 2017
Titlul original: Before They Are Hanged
Traducere: Ruxandra Toma
Număr de pagini: 664

   Nu știu dacă nu am consumat în recenzia la Tăișul sabiei, primul volum al trilogiei Prima Lege, toate superlativele pe care le puteam îndrepta spre Joe Abercrombie, comparația supremă cu maestrul absolut al fantasy-ului epic, George Martin, fiind ea însăși o declarație de admirație.

   Tânărul scriitor britanic are o prospețime și o originalitate a stilului cuceritoare, într-o enclavă a literaturii unde e destul de ușor să rămâi doar un epigon, pierzându-te în clișee. Comparația cu Quentin Tarantino, copilul teribil al cinematografiei de public inovatoare, este și ea pe drept vehiculată. Aceeași explozie de imaginație creativă ce dă peste cap orice șabloane, aceleași reinterpretări extravagante ale unor motive clasice, același sadism sângeros scenografic – paradoxal, al autorului de fantasy mai realist decât al regizorului.

  Pentru că există sadism în scriitura lui Abercrombie. Este un demiurg literar la fel de nemilos, de crud, de dur ca unele dintre personajele sale, în construcția și definirea destinelor acestora. Nu-i pasă că ar putea leza sensibilități sau afecta firi emotive de cititori, nu se teme de grotesc și, așa cum a mărturisit recent într-un interviu din cadrul Serilor Nautilus, organizate de editura Nemira, are o adevărată fascinație pentru eșec, pentru planurile care sfârșesc lamentabil, pentru oamenii care se îneacă la mal și smulg înfrângerea din ghearele victoriei.

   Fără îndurare, volumul doi al ciclului Prima Lege, cotinuă cu aceeași forță a narării, fără niciun episod care să te lase mai puțin interesat decât altele. Cu o frecvență de schimbare a perspectivelor personajelor parcă un pic mai rapidă decât în primul volum și cumva încartiruită pe zone geografice. Adică, dacă evenimentele dintr-un capitol se petrec în Nord, se adună POV-urile protagoniștilor aflați în regiune, urmând ca în cel ce va prezenta situația din Sud sau călătoria prin Vechiul Imperiu, să se treacă în revistă și viziunile celor aflați în partea respectivă de lume.

  Astfel, avem patru fire ale acțiunii, reluate din nodul tensionat în care ne lăsase sfârșitul primului volum.

    Prin Vechiul Imperiu spre Marginea Lumii au pornit Bayaz – Întâiul dintre Magi, ucenicul lui -Malacus Quai, uriașul barbar nordic Logen Nouădegete, cvasi-demonica sălbăticiune – sclava fugară Ferro Maljinn, filfizonul duelist recent câștigător al Turnirului Unional – Jezal dan Luthar și călăuza lor din Ordinul Navigatorilor – Fratele Picior-Lung. Periculozitatea călătoriei lor este rezumată ghiduș de vorbărețul lor ghid, într-un soi de haz de necaz tipic personajelor lui Abercrombie:

“Întotdeauna Nordul a fost sălbatic și nelegiuit, plin de dihonii sângeroase și de tâlhari neîndurători la drumul mare. Toți de prin părțile astea sunt înarmați până în dinți, în orice clipă gata să ucidă. În Gurkhul, călătorii de pe alte meleaguri rămân în libertate doar dacă așa poftește guvernatorul local, riscând oricând să fie înrobiți… Cercul Lumii este plin de pericole, prietene cu nouă degete, dar dacă nu-ți este de ajuns și tânjești după primejdii și mai îngrozitoare, îți sugerez să vizitezi Vechiul Imperiu.”

   Expediționarii de circumstanță au pornit în căutarea Sămânței, o mega-armă misterioasă pe care Bayaz vrea să o folosească împotriva celor care întrebuințează într-o modalitate perversă și malefică magia, riscând să ducă lumea la pierzanie și încălcând legile din vechime. Dacă în primul volum nu am avut clarificate complet conceptele etico-religioase și istoria mitică a universului Primei Legi, acum ele se explică detaliat, din conversațiile lui Bayaz, mai bine-zis – tragerile de limbă executate asupra sa de către ceilalți tovarăși de drum, ori din poveștile în jurul focului.

     În Dagoska, Sand dan Glokta, torționarul din Inchiziție, fostul erou de război ajuns într-o stare fizică deplorabilă după chinurile suportate în închisorile Împăratului, a primit misiune de la Arhilectorul Sult, să descopere unde a dispărut fostul  inchizitor local și să apere orașul de la graniță de iminenta invazie gurkiana. Găsește cetatea total nepregătită de un eventual asediu, măcinată de conflicte interne, suspiciuni de trădare și lipsă de unitate armată între trupele Uniunii, mercenari și localnici. El are împuternicirea Consiliului Unional să întreprindă tot ce este necesar pentru a rezista unui eventual atac, dar țelul pare aproape o provocare imposibilă, cu atâtea probleme în interiorul cetății.

   În Nord, clanurile băștinașe unite sub Bethod devastează Englia colonială. Trupele Uniunii trimise să apere teritoriul sunt prost pregătite și slab conduse. Singurii care percep cât de cât corect magnitudinea amenințării inamice și au idee despre ce trebuie să facă, sunt mareșalul Burr și fostul maior – proaspătul colonel West. Pentru a se menține însă la conducere, ambii trebuie să jongleze politic, împăcând generali orgolioși care nu se suportă unul pe altul și floarea nobilimii din capitală ce s-a deplasat la fața locului ca la un turnir unde pot să se umple de glorie, în frunte cu prințul moștenitor Ladisla.

   Tot în Nord îi regăsim și pe vechii tovarăși de bandă ai lui Logen. Toți Oameni Aleși sau Oameni Vestiți, adevărați eroi locali intrați în legendele orale ale locului pentru faptele lor aprige de vitejie, istorisite prin cântece populare. Ei încearcă să-l anunțe pe Bethod despre pericolul ce paște Nordul, odată cu  invazia monștrilor shanka dinspre munți, pentru că au conștientizat în recenta lor incursiune în zona izolată, cât de mult s-au înmulțit capetele turtite. Însă mesajul  sfârșește în previzibila baie de sânge și ei sunt nevoiți să se alăture dușmanului dușmanului lor, adică Uniunii, făcând astfel o improbabilă, dar savuroasă, joncțiune cu West, Principele Ladisla și suita lui pestriță de filfizoni aristocrați.

   Pericolul înconjoară Adua, capitala celei mai luminoase dintre civilizațiile Cercului Lumii, cea Unională… El vine dinspre Imperiul Gurkian, care aflăm că nu este condus doar de belicosul lui Împărat, ci că acesta are în spate o forță a magiei malefice; cel care li s-a impus drept Profet, Khalul, fiind de fapt unul dintre magii care încalcă Prima și a Doua Lege – prevederi de siguranță esențiale pentru a nu se ajunge iar la distrugerea civilizației umane… Vine dinspre Nord, prin Bethod și invazia barbarilor săi, iar și mai în spatele lor, prin oribilii shanka/capetele turtite, altă invenție sinistră a vrăjitoriei folosită ticăloșit… În interiorul Uniunii se coc trădările și interesele meschine care sabotează orice efort de apărare conjugat… Iar ideea, altfel izvorâtă din bune intenții, a Întâiului dintre Magi, Bayaz, de a readuce în actualitate o armă atât de distructivă, încât oricine ar trebui să se teamă să nu-i ajungă printre victime, chiar dacă ar fi folosită împotriva dușmanilor, nu este mai puțin primejdioasă decât restul amenințărilor directe.

  Un volum mustind de acțiune, intrigi politice, vicleșuguri, ambuscade și violență disperată descătușată, cu personaje individualizate psihologic magistral, nici măcar cel mai neînsemnat dintre ele nefiind creat cu ștampila clișeului. O carte care are de toate, chiar romantism și povești de dragoste sau de prietenie înduioșătoare, la fel de neconvenționale ca înfruntările și protagoniștii săi. Cu gri-ul amestecului dintre alb și negru în planul eroilor-anti-eroi, dar plin de coloristica, miresmele și miesmele lumilor prin care te poartă, de la înghețatul, stâncosul și împăduritul Nord, până în orașele fistichii Unionale, prin Dagoska cea cu savoare de mirodenii înecată în căldură și praf nisipos, până spre adâncul Sud policrom, unde populații nenumărate se cabrează sub o unică voință, sau în Vechiul Imperiu, printre splendidele ruine ale unor decăzute civilizații milenare.

   Reamintesc titlurile volumelor acestei prime trilogii din universul Prima Lege și din ce butade li s-au imprimat denumirile originale:

Prima Lege / The First Law

Tăișul sabiei – The Blade Itself (2006)

The blade itself incites to deeds of violence.” / Însuși tăișul sabiei incită la fapte de violență.  — citat din Odiseea lui Homer

Fără îndurare – Before They Are Hanged (2007)

“We should forgive our enemies, but not before they are hanged”/ Ar trebui să ne iertăm dușmanii, dar nu înainte de a-i vedea spânzurați  — citat din Heinrich Heine

Puterea armelor – Last Argument of Kings (2008)

Inscripția latină de pe tunurile lui Ludovic al XIV-lea: Ultima Ratio Regnum / Ultimul argument al Regilor

  Tot sub pecetea The First Law mai apar și alte romane, dintre care, unul, Dulce Răzbunare, tocmai a fost tradus la aceeași fantastică editură Nemira.

Cartea Fără îndurare, de Joe Abercrombie poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto : IMDb

 

 

 

Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro-recenzie

Editura: Litera;

Număr de pagini: 205;

Traducător: Doina Cernica;

An apariţie: 2017.

 

Olga a ajuns la vârsta bilanțului. Bolnavă, simte nevoia să-și povestească viața, să-și treacă în revistă tinerețea, căsnicia nefericită și împrejurările care au condus la moartea precoce a fiicei sale Ilaria. Astfel începe lunga confesiune adresată nepoatei sale. Iar în actul de a scrie, în mărturisirea ei calmă, dar în același timp intensă și emoționantă, Olga regăsește sensul propriei existențe și al propriei identități.

   Susanna Tamaro este o romancieră din Italia, care are experiență în regie de film și documentare științifică. Scrierile sale au primit numeroase premii, iar romanul său, „Mergi unde te poartă inima”, se bucură de o mare popularitate în rândul cititorilor.

  Romanul “Mergi unde te poartă inima” a fost publicat iniţial în 1994, bucurându-se de o ecranizare la doi ani de la publicare (Follow Your Heart) În prezent, “Va’ dove ti porta il cuore” este considerată cea mai bine vândută carte italiană a secolului XX, tipărindu-se şi cumpărându-se în 16 milioane de exemplare.

   Autoarea romanului afirmă următoarele: „Cartea mea spune povestea unor femei: pentru că nefericirea coboară, de obicei, pe linie feminină, ca o anomalie genetică, ea se transmite de la mamă la fiică și devine mai intensă.“

   O apreciere critică vine din partea lui Carlo Bo ( critic literar şi om politic italian): “Un text de ales suflu poetic, în care semnele vieții sunt bine deslușite, în echilibru cu vocația frumosului și a purității. Fiecare pagină are o rațiune spirituală lăuntrică, muzicalitate și o discreție unică.” . Şi chiar aşa şi este: fiecare pagină te pune pe gânduri şi sfârşeşti prin a reciti anumite pasaje pentru a le “gusta” şi digera mai bine.

   Scriitorii italieni au ceva special şi găsesc mereu o operă italiană diferită faţă de citesc de obicei. Aşa cum literatura franceză mă face să mă gândesc la delicateţe, lucruri făcute lent şi pasiune, când pronunţ literatură italiană în minte îmi vin următoarele: nostalgia vremurilor apuse, vară, bucuria vieţii şi mâncare bună.

   Pe lângă Susanna Tamaro, am mai citit un autor italian, şi anume: Peter Pezzelli, un scriitor minunat, pe care vi-l recomand cu mare, mare încredere. Eu am citit de la el “Lecţii de italiană”; să ştiţi că nu este un manual sau un dicţionar care să te înveţe să vorbeşti în italiană, ci un roman frumos, titlul aflându-se în legătură cu conţinutul lui.

   “Mergi unde te poartă inima” este o confesiune (mărturisire) în mare parte, acţiunea fiind aproape inexistentă. Vorbele personajului principal sunt mai greu de înţeles pentru cei care nu iubesc psihologia. Eu am recitit de zeci de ori unele propoziţii, tocmai pentru că nu le “prindeam” sensul. Însumând nu mai mult de 205 pagini, am reuşit să termin cartea în câteva zile bune şi consider că aceasta nu este potrivită pentru cei pe fugă, ocupaţi şi stresaţi, ci este pentru cei care sunt în vacanţă, care nu se grăbesc să treacă la altă carte, având tot timpul din lume pentru a o citi, sorbind fiece cuvânt în parte.

“Eşti plecată de două luni, şi de două luni, în afara unei ilustrate prin care mă anunţai că eşti încă în viaţă, nu mai am veşti despre tine.”

   Olga, personajul central al romanului, o femeie, care locuieşte în Trieste (Trieste este un oraș în nord-estul Italiei, capitală a regiunii Friuli-Venezia Giulia și a provinciei Trieste), în vârstă de 80 de ani, se hotărăşte într-o zi, simţind că nu mai poate ţine mult informaţiile în interiorul ei şi că moartea se apropie cu paşi repezi, să scrie câteva “scrisori” nepoatei sale, al cărui nume nu se ştie, neapărând în carte. Prin scrisorile sale, Olga îşi exprimă nemulţumirea şi gândurile sale asupra mai multor subiecte, care o macină şi nu-i dau pace. Totodată, Olga îşi realizează un portret al propriei sale vieţi, cu bune şi cu rele, cu evenimente frumoase şi urâte. Scopul acestor scrisori este de a o ajuta pe Olga să vorbească cu cineva, viaţa ei cotidiană fiind plictisitoare şi monotonă, vindecându-se, astfel, de lipsa de comunicare.

   De ce-i scrie tocmai nepoatei ei? Pentru că îi este dor de ea, nepoata fiind plecată un an în străinătate. Decizia de a merge undeva departe de casa bunicii ei, este luată chiar de nepoată, care nu mai suportă atmosfera din casa bunicii şi din Trieste. Bunica ei nu este de acord, dar nepoata spune că dacă nu va pleca în străinătate, atunci se va duce la un psihanalist. Imediat ce aude de psihanalist, Olga refuză imediat varianta, pentru că şi fiica ei, pe nume Ilaria, avusese câteva şedinţe cu un psihanalist, în trecut, totul terminându-se rău, iar Olga rămânând cu o impresie negativă despre aceşti “doctori”.

   Nepoata Olgăi a fost concepută în Turcia, cu un tată necunoscut, mama fetei murind peste câtva timp, iar fata rămânând cu bunica, în grija şi sub protecţia ei. Aşa cum probabil vă daţi seama, să ascundă faptul că nu ştie cine este tatăl nepoatei ei e foarte greu pentru Olga, căci fetiţa creşte, devenind o adolescentă emancipată, care nu mai crede că tatăl ei e un prinţ dintr-o poveste, cum îi spunea bunica, ci vrea să ştie adevărul.

   Alături de povestea nepoatei este prezentată şi povestea Olgăi, care nu a avut o viaţă tocmai minunată. Încă de când era mică Olga era o fată diferită faţă de celelalte. Nicidecum naivă şi cu capul în nori, ci ancorată în realitate şi străduindu-se să ţină pasul cu timpul, Olga refuza orice pretendent care nu-i plăcea. N-accepta minciuna, răutatea şi ura dintre oameni. Îi erau pe gust cărţile şi lectura, fiind o fată cultivată şi inteligentă. Tatăl ei chiar i-a spus odată că n-are să se căsătorească niciodată, deoarece e mult mai deşteaptă decât orice pretendent care-i face curte. În ciuda celor spuse de tatăl ei, Olga se căsătoreşte cu un colecţionar de insecte, pe care la început îl iubeşte, dar îşi dă seama că acel bărbat este doar un pion, o aventură de o noapte. Alături de el, viaţa ei devine plictisitoare şi agasantă, Olga ajungând în pragul depresiei. Din dorinţa de a se îndepărta, la fel ca nepoata ei, de viaţa normală, Olga pleacă într-o vacanţă departe de soţul ei, unde întâlneşte un medic şi are o relaţie cu el. De data aceasta, iubirea este sinceră şi respectivul doctor nu este doar o aventură precum soţul ei. Dar ce se întâmplă dacă soţul ei află? Ce va păţi Olga? Se va reîntoarce acasă nepoata ei? Cum se termină romanul?

   Ecranizarea romanului “Follow Your Heart” a apărut pe 9 februarie 1996, avându-o regizor pe Cristina Comencini, producător pe Alessandro Parenzo, iar printre actori se numără: Virna Lisi, Margherita Buy şi Massimo Ghini.

   Cartea Mergi unde te poartă inima, de Susanna Tamaro poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

- Nu copiez, bă, că mă vede icoana! Uite-o cum se uită încoace!”

Provinciale, de Adrian Voicu-Editura Tracus Arte-recenzie

 Titlul original: Provinciale
Editura: Tracus Arte
Anul aparitiei: 2016
Număr pagini: 123
Gen: Proză scurtă
Cotație Goodreads: 5,00

   Atunci când am deschis cartea „Provinciale”, nu mă așteptam să râd atât de mult. Să-mi placă, da, mă așteptam, de aceea am și ales-o, dar să râd în asemenea hal… Din nou m-a prins ora 2 noaptea, râzând pe înfundate (nu prea îmi ieșea), pentru a nu trezi toată casa. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat de la Dana Fodor Mateescu!

„Nu știu dacă e ușor ori greu de depistat chestia asta, cert este că dacă vezi pe unul/una în metrou că râde de-i joacă ochelarii pe nas și-i fuge rimelul de pe ochi ori culoarea din păr, atunci e musai stilul meu în cartea respectivă.” – Adrian Voicu, sursa

  Bine că n-aveam ochelari, nu eram dată cu rimel și n-am părul vopsit, că altfel pățeam cum spune autorul. Și noroc că nici în metrou nu eram, altfel toți călătorii s-ar fi întors către mine, cu priviri compătimitoare de genul „Săraca fată, a scăpat de la nebuni!”.

   „Provinciale” este o colecție de povestiri scurte amuzante, avându-i ca protagoniști pe locuitorii unui sat „de la poalele muntelui”. Ne este descrisă viața la țară autentic românească, cu momente extrem de amuzante.

   Deși povestirile nu au legătură între ele, se conturează câteva personaje ce apar frecvent: Săndel, Paul, Ninel, Mitel, Efel, Culiță, moș Gătej, Gherase Multicase. Observăm diverse tipologii desprinse din viața de zi cu zi: Paul și Ninel, prieteni buni, dar care ajung să fie doar vecini și să se invidieze reciproc, Gherase Multicase, tipul omului care se descurcă în orice situație, orientându-se după cum bate vântul și căzând întotdeauna în picioare, totodată, tipul arivistului, al snobului, Săndel, cel plecat la oraș, dar care revine mereu pe plaiurile natale.

   Este descrisă viața la țară în mai multe ipostaze: la școală, în armată, la unitatea de pompieri, la cabinetul medical, la magazin sau cooperativă. De asemenea, este accentuată evoluția lucrurilor odată cu trecerea timpului și cu schimbările de regim politic. Vedem cum sunt privite lucrurile prin prisma copiilor de atunci, ce au fost martorii unor momente istorice, a perioadei de tranziție de la comunism la vremurile post-revoluție:

„Toată școala avea trei camere: una era cancelarie, una la care avea numai directorul cheia, și o alta, cam cât o sufragerie măricică, ce era numită pompos „sală de clasă”.

De vreo doi ani, portretul într-o ureche din clasă fusese înlocuit de o icoană. … Copiii crescuseră, se schimbaseră, deveniseră prieteni, neprieteni, se mutaseră din bancă-n bancă și renunțaseră la uniforme. Până și metodele de copiat evoluaseră de-a lungul trecerii generațiilor. …

În ultimele trei săptămâni doamna de religie le vorbise cu abnegație și patos despre Apocalipsă, demoni și exorcizare. Următoarele două săptămâni, jumătate dintre ei dormiseră în pat cu mamele și cu lumina aprinsă. …

Colegul lui de bancă, Săndel, copia de rupea bila la pix. …

– Copiază și tu, bă, sau ești prost? îi șopti Săndel apăsat.

Culiță se uită în spate temător.

– Nu copiez, bă, că mă vede icoana! Uite-o cum se uită încoace!” – Icoana

„- Auzi, da’ ce-aveai, mă, de te tot uitai la calorifer? își aminti Mitel, care stătea cu Firică în ultima bancă, dar pe rândul de la ușă.

Efel zâmbi, apoi se apropie de ei, ca și când le-ar împărtăși un mare secret.

– Duminică am fost aici, făcu el misterios.

– Și? întrebară cei doi cu ochii mari și morți de curiozitate.

-Și-am scris tot tabelul lui Mendeleev pe elemenții de la calorifer.” – Mendeleev

   Sunt surprinse realități cotidiene cu o autenticitate rar întâlnită, regăsind în paginile cărții lucruri care ni se întâmplă în viața de zi cu zi:

„Pe nebăgatelea de seamă civilizația de consum ajunse și în frumosul sat de la poalele muntelui. Pentru început, aceasta s-a manifestat prin înființarea primului supermagazin într-un fost saivan de oi care aparținuse Cooperativei. …

Se trezise odată cu cocoșii și se așezase la coadă. Asta-l făcuse să-și aducă aminte de vremurile când stătea la coadă la banane ori „adidași” de pui, convingându-l o dată în plus că, în ciuda micilor diferențe, istoria mereu e pusă pe șotii, repetându-se.” – Promoții

   Cel mai mult am râs la „Bârfa și efectul”, „Întâmplarea”, „Telefonul”, „Nedumerirea” și „Zombi”:

„- Ce faceți, mă? Vreți să mă omorâți? strigă moș Iftode țâșnind voinicește în capul oaselor.

Ninel fu aruncat pe spate, Paul și Firică, luați prin surprindere, fură trași de moș Iftode și se dădură cap în cap, Culiță, cu ochii beliți de frică, scăpă împărtășania pe patrafirul popii, iar restul suflării de babe nu mai știură cum să nimerească ușa de spaimă.” – Întâmplarea

„I-auzi, mami, Paraziții! zise o fetiță bucălaie, făcând referire la celebra trupă cu piese ale căror versuri cotidian-inspirate fac deliciul audienței.

Cea care fusese numită „mami” i-a aruncat lui moș Gătej o privire de sodă caustică, de săracului moș îi venea să treacă prin bancheta microbuzului.” – Telefonul

„Au așteptat de s-a strâns iar lumea pe lângă sicriu, apoi, unul dintre ei, băiatul Ceciliei, când a tras o dată de sfoară au căzut late două babe. Când a mai tras o dată au dat ochii pe spate și restul de patru, care nu văzuseră de prima oară că mortul le face cu mâna.” – Zombi

   Nu toate povestirile sunt neapărat amuzante. În unele întâlnim un ton dulce-amar, sub stratul de umor descoperind un substrat ce reflectă societatea, așa cum este ea:

„Copiii erau singurii care nu vedeau în tot acest proces o tragedie, neînțelegând de ce anumiți oameni îl plângeau acum pe moș Gătej, iar când încă mișca nici nu știau de existența lui.” – Zombi

  Această anume povestire, Zombi, seamănă foarte mult cu cea pe care mi-o spunea unchiul meu în copilărie (o găsiți aici). Probabil face parte dintr-un folclor neoficial, de fapt, sunt sigură că asemenea „farse” erau la modă într-o perioadă. Se știe că orice sat care se respectă are poveștile lui de groază, mai mult sau mai puțin înspăimântătoare. Ce impresionează este motivația avută de unul dintre copii, apropo de tonul dulce-amar:

„- Doamne, cum de v-a dat așa ceva prin cap? Nu v-a fost frică? îi întrebă Ninel pe copii după ce se mai liniștiră lucrurile.

– Nu, că am văzut la noi, la teatrul de păpuși, zise nepotul cel mare al lui moș Gătej.

– Și la desene animate, răspunse fetița lui Paul.

– Eu am văzut într-un film cu zombi săptămâna trecută, zise băiatul lui popa Efel.

– Eu am vrut să-l mai văd o dată pe tataia viu, răspunse nepotul cel mic al lui moș Gătej.”

   Altă povestire, „APA”, este destul de intrigantă, cu un ușor iz fantasy și de mister. Cel puțin așa am perceput-o eu.

   Mai departe, voi vorbi despre această carte în citate. Știu că se regăsesc mai mult cuvintele autorului decât ale mele, însă mi se pare că procedând altfel, tot farmecul ar dispărea.

Citate:

   „În clasă cu ei nimerise unul, Vicențiu, dar îi spuneau „Efel”, pentru că avea tată din Franța, cică. … Așa de mult le plăcea ce zicea Efel pe limba lui, că l-au făcut membru permanent în echipa lor de colindători de Crăciun și de Anul Nou. Ei își spuneau urarea normală, acompaniați de buhai, pocnituri de bici și sunete groase de talăngi, iar la final îl băgau pe Efel.

– Efele, zi-o și tu, mă, p-aia cu telefonu’, îl îndemnau ei, trăgându-se mai în spate.

Efel tușea scurt și începea să-și recite poezia care-i punea pe toți în cur.

– Alooo zanfan de la patrieee, le jur de gloa etariveee…

Ceva mai târziu aveau să afle că ceea ce recita Efel cu atâta patos era doar „Tricolorul” francezilor.” – Alo

 Despre autor:

   Adrian Voicu (n. 1970) este un scriitor român contemporan, având la bază profesia de inginer de aviație. S-a născut la Nehoiu, Buzău și primele sale publicații au apărut în revista „Viața studențească”, la sfârșitul anilor 1980. A debutat cu „Joi seara, în parcare” (2007), iar printre scrierile sale se numără: „Între două decolări”, „Nepovestitele trăiri ale templierilor români” (două volume), „A fi sau a nu Wi – fi”, „Otrava noastră cea de toate zilele”. În 2009 a câștigat premiul special pentru proză decernat de Festivalul de Literatură „Lili” al Asociației Scriitorilor București. Scrierile sale au fost publicate în mai multe reviste culturale și poate fi urmărit pe site-ul și blog-ul personal.

Cartea Provinciale, de Adrian Voicu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 Păcatele vechi au umbre lungi

Locul de unde vine lumina, de Louise Penny-recenzie

Titlu original: How the Light Gets In

Traducerea: Mihaela Apetrei

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul aparitiei: 2017

Nr. Pagini: 592

Gen: Mystery

Cotaţie Goodreads: 4,41

Seria Chief Inspector Gamache: 1. Still Life (2005); 2. Dead Cold (2006); 3.The Cruellest Month (2007); 4. The Murder Stone (2008); 5.The Brutal Telling (2009); 6.Bury Your Dead (2010); 7. A Trick of the Light (2011); 8. The Beautiful Mystery (2012); 9. Locul de unde vine lumina – How the Light Gets In (2013); 10. Lungul drum spre casa – The Long Way Home (2014); 11. The Nature of the Beast (2015); 12. A Great Reckoning (2016); 13. Glass Houses (2017)

Crăciunul se apropie în Québec, este vremea ninsorilor de poveste, a luminilor feerice și a reuniunilor în jurul șemineului. Nu și pentru inspectorul-şef Armand Gamache. Mulți dintre colegii de la Omucideri au plecat, vechiul lui prieten și locotenent Jean-Guy Beauvoir nu i-a mai vorbit de luni întregi și forțe ostile se aliază împotriva sa. Când primește de la Myrna Landers un mesaj despre dispariția unei vechi prietene care n-a mai ajuns în Three Pines pentru Crăciun, vede ocazia perfectă de a pleca din oraș. Intrigat de refuzul Myrnei de a dezvălui numele prietenei sale, va descoperi că femeia dispărută a fost cândva faimoasă în toată lumea și acum aproape că n-o mai remarcă nimeni, în afară de geniul nebun al poeziei, Ruth Zardo.

Gamache este din ce în ce mai atras de lumea din Three Pines. Nu doar că investighează dispariția prietenei Myrnei, dar caută și un loc sigur pentru sine și colegii care-i mai sunt încă loiali.

Ce preț va plăti Gamache pentru pacea mult dorită?

 Păcatele vechi au umbre lungi

   Zilele trecute am simțit nevoia să citesc un roman polițist, dar să nu fie ceva complicat, ci o lectură uşurică, așa că m-am decis să citesc cartea autoarei Louise Penny. Inițial, am presupus că voi avea parte de clasica poveste în care un detectiv va încerca să descifreze misterioasa dispariție a unei femei, dar am descoperit o poveste absolut genială. Dacă acțiunea mi s-a părut puțin cam lentă la început, în scurt timp m-am trezit că iau parte la o cursă contra cronometru. Simțeam cum tensiunea și frustrarea mă învăluie din cauză că mulți dintre apropiații lui Gamache nu dădeau crezare celor spuse de el și îl considerau un sărman polițist care vedea peste tot numai conspirații.

   De asemenea, după ce am parcurs primele o sută de pagini, mă simțeam puțin bulversată pentru că nu înțelegeam ce legătură există între o șoferiță care bălmăjeşte ceva despre un tunel care stă să se prăbușească, monștrii din imaginația ei care devin tot mai reali, și care mai târziu este găsită moartă în apele fluviului St. Lawrence (pe malul de sud al Montrealului), misterioasa dispariție a unei bătrâne de 77 de ani, crimele din comunitatea Cree (populație aborigenă din America de Nord, cu peste 200.000 de membri supraviețuitori în Canada) – un caz rezolvat de Gamache cu ani în urmă, conspirațiile la nivel înalt din cadrul departamentului de poliție și încercarea de discreditare a inspectorului-șef Armand Gamache. Încercam să pun la loc toate aceste bucăti de puzzle, dar parcă lipsea piesa cea mai importantă care să le unească. Însă ea era ascunsă la vedere! Iar când am reușit să văd întreg tabloul, mi-am dat seama că am intrat într-un păienjenis al minciunii și al manipulării.

Și ce altă metodă mai bună putea exista decât o poveste despre lăcomie și iubire, deopotrivă falsificată și reală. O poveste despre secrete și furie, despre răni dincolo de vindecare. Și, în cele din urmă, o poveste despre crimă. Despre crime.”

   Cu toate că romanul de față reprezintă volumul cu numărul nouă din serie, se poate citi și separat, fiind de sine stătător. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, investigațiile fiind făcute de către șeful departamentului Omucideri din Sûreté du Québec (cel mai vechi dintre cele patru corpuri de poliție din Canada), inspectorul-sef Armand Gamache și controversații lui prieteni și colegi, iar povestirile se petrec, de obicei, în satul Three Pines, o locație fictivă stabilită în provincia Quebec. Toate romanele din serie au câștigat premii importante pentru scrierea de crime în trei țări. Demn de menționat este că seria stă la baza unui film de televiziune – Still Life: A Three Pines Mystery (2013).

   În “Locul de unde vine lumina“ avem parte de crime misterioase, asasinate la comandă, urmăriri ca-n filme, trădări și manipulări din partea celor care ar fi trebuit să se interpună între cetățeni și cei care le-ar fi putut face rău, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie până unde se poate merge atunci când cineva își dorești puterea, un caz controversat care ne trimite în trecut, în urmă cu șapte  decenii, conspirații și dezvăluiri zguduitoare.

“Se gândea la el însuși ca la un comandant de oști pe timp de război, care nu se teme de decizii dificile Nu se teme să-i trimită pe oameni la moarte. Sau să ordone moartea altora. Nu era plăcut, dar era necesar. Precum Churchill, care aprobase bombardarea orașului Coventry. Sacrificându-i pe câțiva în folosul celor mulți … Pentru binele general.”

   Romanul autoarei Louise Penny iese în evidență fată de alte scrieri ale genului. Acțiunea se desfășoară pe două planuri care nu au de fapt nicio legătură între ele. Cazul despre care bănuiam că e punctul central al romanului este doar ceva secundar, adevărata investigație concentrându-se asupra corupției din sfera politică și asupra poliției care facilitează diferite activități ilegale. Cei care rezolvă celor două cazuri sunt o mână de oameni subapreciați: un ofițer de vârstă mijlocie, marginalizat (Gamache), un bătrân octogenar care se crede hacker (doctor Brunel), un ofițer cu vechime în Sûreté, trecut de mult de vârsta pensionării (Thérèse Brunel), o agentă labilă și arogantă, pe care Gamache o concediase de curând (Yvette). Cei patru vor fi ajutați de câțiva localnici excentrici: Myrna- o femeie masivă, de culoare, fostă terapeută;  Ruth Zardo, poeta dementă, o femeie bătrână care umbla prin sat cu rața-n brațe; Clara – pictoriță; Olivier și Garbi – un cuplu de gay.

   Inspectorul-sef Armand Gamache este un bărbat spre șaizeci de ani, nu neapărat arătos, dar distins. Mai mult un profesor, decât un polițist.Mai mult un explorator, decât un vânător. Crede cu tărie în ideea că orice suflet pierdut trebuie salvat și că “lumina poate îndepărta umbrele. Că bunătatea e mai puternică decât cruzimea, că Dumnezeu există, chiar și în locurile cele mai lipsite de speranță”. Și  crede că răul are limitele lui. Dar văzând ce se întâmplă în cadrul departamentului pe care îl conduce, se întreba dacă nu cumva de data asta se înșelase.

 “— Știi ce am învățat, după treizeci de ani de moarte? întrebă Gamache, aplecându-se spre agent și coborând vocea … Am învățat cât de prețioasă este viața.”

   În ultimele șase luni, inspectorul-șef își văzuse departamentul restructurat, ciopârțit, lăsat de izbeliște. Își văzuse munca făcută bucăți. Îi văzuse plecând pe cei care-i fuseseră loiali –  transferați la cerere sau din ordinul superintendentului-șef Francoeur. Sau îi văzuse întorși împotriva lui. În locul lor au fost aduși agenți leneși, neobrăzați și incompetenți – o haită de impostori abia așteptau să-l vadă pe legendarul inspector-șef Gamache îngenunchiat și umilit. În plus, pierduse  ceva important – prietenia asistentului său, locotenentul Jean-Guy Beauvoir(38 de ani). Timp de cincisprezece ani, cei doi făcuseră o echipă formidabilă. Cu douăzeci de ani mai tânăr decât inspectorul-șef, Jean-Guy Beauvoir fusese pregătit să-i urmeze. În plus, prietenia lor se întărise și mai mult de când locotenentul  se îndrăgostise de Annie, fiica lui Gamache. Însă totul se destrămase din momentul în care Beauvoir fusese rănit într-un raid. Din cauza durerilor, tânărul începuse să ia prea multe calmante și devenise dependent de ele. I se ceruse să meargă la psiholog, apoi la reabilitare, dar negarea viciului său, nu a făcut decât să distrugă relația lui cu Annie. Până la urmă, Beauvoir a fost  transferat de la Omucideri în departamentul superintendentului-șef Francoeur.

“— Doar o cunoști, Jean-Guy. O știi mai bine decât aș putea s-o cunosc eu vreodată. Știi că nu i se poate spune să facă ceva. Treaba asta aproape că a omorât-o, dar ceea ce a făcut a fost o dovadă de iubire. Te-a alungat pentru că voia să primești ajutor pentru dependența ta. “

 “Trecuseră câteva luni și, din câte știa, Annie nu mai luase legătura cu Jean-Guy. Dar asta nu însemna că nu-i este dor de el. De bărbatul care fusese cândva Beauvoir și care ar fi putut fi din nou. Dacă i se dădea șansa.”

   Toate problemele inspectorului-șef au pornit de la un raid încheiat într-un mod lamentabil. Gamache, deși lingușit în public, fusese, în realitate, marginalizat din punct de vedere profesional. Iar un răuvoitor din conducerea de la Sûreté a deconspirat filmarea din timpul raidului, distribuindu-o pe internet. De asemenea, au existat niște scurgeri de informații despre el, despre viața sa personală, dar cele mai multe divulgări de informații au fost din ședințele pe care le-a făcut cu oamenii săi. Informații care au fost folosite împotriva lor. Știe că în poliție există corupție și că în spatele acestor lucruri este un ofițer superior, dar nu știe precis cine. Însă cunoaște scopul – acela de a-i destabiliza pe Beauvoir și pe el însuși, ca să-i împingă pe amândoi dincolo de limită. Este ferm convins ca Beauvoir este influențat, manipulat și împins în prăpastie.  În concluzie, lucrurile o luaseră razna în departament!

“…  lucrase suficient în poliție cât să știe că e mult mai ușor să tragi decât să vorbești. Că e mult mai ușor să strigi decât să fii înțelegător. Că e mult mai ușor să umilești și să degradezi pe cineva, folosindu-ți abuziv autoritatea, decât să fii demn și politicos chiar și cu aceia care nu au niciuna dintre aceste calități.

Știa cât de mult curaj îți trebuie ca să fii blând, mai degrabă decât să fii crud.

Dar vremurile erau diferite. Sûreté era diferită. Exista acum o cultură care răsplătea cruzimea. Care o promova.“

   Gamache, împreună cu oamenii care i-au mai rămas loiali vor încerca să obțină cât mai multe informații, să afle cine vrea să îi distrugă cariera și departamentul, iar pentru asta vor fi nevoiți să intre în sistemul de date al Poliția. Însă atunci când află că discuțiile lor sunt interceptate, își vor muta cartierul general în satul Three Pines, locul în care Gamache va investiga și uciderea unei bătrâne de șaptezeci și șapte de ani, Constance Pineault. Femeia trebuia să vină în sat ca să petreacă Crăciunul alături de Myrna Landers, o prietenă bună de-a lui Gamache, dar nu a mai apărut. Ulterior s-a descoperit că fusese ucisă chiar când își făcea bagajul, în noaptea dinaintea plecării spre Three Pines. De asemenea, va afla că femeia, al cărui nume real era Constance Ouellet, a fost cândva faimoasă în toată lumea. A fost una dintre cvintuplele Quellet.

.“Cvintuplele erau legendare în Québec. În Canada. În lumea întreagă. Erau un fenomen. Aproape niște ciudate. Cinci fetițe identice. Născute în plină criză. Concepute fără tratament de fertilizare. In vivo, nu in vitro. Singurele cvintuple naturale despre care se știa că supraviețuiseră. Și supraviețuiseră până la șaptezeci și șapte de ani. Până ieri.”

   De ce ar ucide cineva o femeie de șaptezeci și șapte de ani? Și o ucisese pe Constance Pineault sau pe Constance Ouellet? Oare ucigașul știa că era una dintre celebrele cvintuple Ouellet? Și nu una oarecare, ci ultima în viață? A fost un străin sau cineva care a urmărit-o intenționat pe Constance? Au intenționat s-o ucidă sau a fost un accident? Un jaf care a scăpat de sub control?

 

— De ce bărbații și femeile cumsecade devin agresivi? De ce visul soldatului de a deveni erou sfârșește cu abuzarea prizonierilor și împușcarea civililor? De ce politicienii devin corupți? De ce polițiștii îi bat fără rost pe suspecți și încalcă legile pe care ar trebui să le apere?

— Pentru că pot? întrebă Lacoste.

— Pentru că așa fac toți ceilalți, spuse Gamache, stând aplecat în față. Corupția și brutalitatea sunt modelate, așteptate și recompensate. Devin firești. Și oricine le stă împotrivă, oricine spune că nu sunt bune este doborât la pământ. Sau mai rău.”

 Despre autoare:

   Louise Penny este o autoare canadiană de romane poliţiste al căror protagonist este inspectorul-şef Armand Gamache de la Secţia de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câştigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șase ori). Romanele ei au fost traduse în 23 de limbi.
În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională.
   Locul de unde vine lumina a fost cartea anului 2013 în Washington Post, The Globe & Mail, Publishers Weekly, Goodreads și bestseller Barnes and Noble și amazon.com, fiind nominalizată la premiul Gold Dagger pentru cel mai bun roman crime din Marea Britanie.
De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut Lungul drum spre casă.

 

 Cartea Locul de unde vine lumina de Louise Penny, poate fi comandată de pe site-ul dol.ro– Diverta.

 

by -
7

Întoarcerea acasă (Seria Cei 100, partea a III-a) de Kass Morgan-recenzie

   După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafață radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta În primul volum vom avea parte de poveștile tinerilor condamnați ce au pornit în misiunea sinucigașă sau poate, aceasta va fi salvarea lor.
   Știm cât de aspre au fost regulile în Colonii. Oare pe Pământ va fi mai ușor ca și Docrina Gaia aplicată în spațiu?
  După incendiul care a mistuit tabăra, au învățat să facă barăci din lemn! O vom găsi pe Clarke cu Bellamy împreună în pădure în căutarea Octaviei. Sora lui Bellamy ar fi fost răpită! Nu știu de cine sau cum, cert este că vor să o găsească.
   Clarke află că secretul ei cel mai ascuns, Lily, pe care a ajutat-o să moară mai repede, era de fapt fosta prietenă a lui Bellamy. Acesta o înțelege și încearcă să o ierte pentru fapta comisă, și îi găsim împreună în volumul trei.
  Coloniștii vor lua prizonieră o fată pământeancă-Sasha, iar aceasta nu va fi în siguranță în tabăra coloniștilor. Aceștia o vor acuza de crimele înfăptuite.
   Sasha le va dezvălui de fapt că mai sunt oameni pe Pământ, că sunt și răi, rebelii, iar aceștia ar fi responsabili și de răpirea Octaviei și de una din crimele comise. Wells o va îndrăgi pe fata conducătorului Pământenilor pașnici.
   Clarke va descoperi că de fapt ar m-ai fi fost o expediție de pe Colonie, oameni pământeni i-ar fi ajutat, dar în urma neînțelegerilor ar fi fost uciși și alungaţi.
În prima expediţie ar fi și părinții lui Clarke…oare aceștia au scăpat, trăiesc?
   În volumul trei asistăm la navele care au aterizat pe Pământ. Acestea nu au aterizat în condiții tocmai ușoare, iar victimele sunt peste tot.
   Un alt cuplu despre care știm ce a făcut în Colonii-Glass și Luke-vor reuși să ajungă pe Pământ.

[quote_box_center]

,,Glass apucă brațul scaunului și strânse mâna lui Luke,așteptând valul de frică.Însă nu veni. Știa că ar fi trebuit să se teamă, dar cele întâmplate în ultimele zile o amorțiseră. ÎI fusese foarte greu să vadă cum căminul ei  se destramă, în timp ce Colonia rămânea fără oxigen. ÎI fusese foarte greu să riște să iasă în spațiu fără autorizație, să treacă de pe Walden pe Phoenix, unde aerul era încă respirabil.
Vedea doar profilul lui Luke; profilul lui perfect și bărbia puternică, pe care și-o imaginase noapte de noapte, în timpul acelor oribile luni de detenție, când fusese condamnată la moarte și împlinise optsprezece ani.
Fu readusă la realitate de sunetul metalului rupt. Îi vibra prin timpane și prin barbie, prin oase și prin abdomen. Scrâșni din dinți. Privi îngrozită și neputincioasă cum acoperișul se desprinse și zbura, de parcă ar fi fost doar o cârpă.
Se forță să se întoarcă spre Luke, care închisese ochii și îi strângea mâna cu și mai multă intensitate.
Brusc, cu un troznet violent, nava căzu pe Pământ și totul se întunecă.”

[/quote_box_center]

 
    Acțiunea alertă din carte nu te lasă nici să respiri. În ultimele ore ale aceleași zile Well fusese dat afară din tabăra, pentru că a ajutat-o pe Sasha să fugă. Apoi Clarke și Belllamy s-au întors cu Octavia, iar aceasta a confirmat că există rebeli violenți pe Pământ. Wells a aflat că este frate cu Bellamy, iar prăbușirea navelor și încercarea de a acorda primul ajutor fac ca ziua să pară interminabilă.
   Socul cel mare vine atunci când își face apariția vicecancelarul Rhodes și o parte din gardienii săi, iar aceștia vor începe să dea ordine și așteaptă să fie îndeplinite la fel ca și în Colonii.
Bellamy cel a cărui autor a fost vital în supraviețuirea celor 100 în primele zile va fi prins și condamnat la moarte pentru împușcarea pe Colonii a cancelarului.
   Haosul și frica se instaurează în supraviețuitori din Colonii. Glass împreună cu Luke vor fugi din tabără. Nu vor ca Luke să fie cel care e nevoit să îl împuşte pe Bellamy. Ei vor întâlni pământeni rebeli, iar aceștia îl vor răni grav pe Luke. Glass, în disperarea sa va încerca să îl readucă în tabără pe iubitul său grav bolnav. Va reuși să scape cu viață? Îl va aduce la timp pentru a fi salvat Luke? Ce îi așteaptă în tabără?
Clarke împreună cu Wells îl vor ajuta pe un Bellamy rănit să fugă în tabăra pământenilor pașnici, tabăra Sahei.
 

 ,,Bellamy nu era obișnuit să stea degeaba, să nu facă nimic. Nu-i plăcea să se simtă neputincios. Inutil. Era obișnuit să lupte pentru lucrurile de care avea nevoie: mâncare, siguranță, sora lui, viața în sine, iar dacă trebuia să depindă de alții o lua razna.”

  Frământările nu îi vor da pace. Ce se va întâmpla când gardienii îi vor găsi și îi vor obliga pe pământeni să îl predea? Cum va putea el să pună atâtea suflete prețioase în pericol?
Şi totuși, când vor fi găsiți, când vor fi somați cu armele să predea condamnatul, pământenii îi vor lua apărarea.
 

,,Nenumărate mâini se ridicară în aer și blocară vederea lui Max, a lui Burnett și a celorlalți gardieni. Genunchii lui Bellamy începură să se înmoaie, în timp ce un copleșitor val de recunoștință creștea în el. Adulții de pe Colonie nu îi oferiseră niciodată lui Bellamy nici măcar o fărâmă din bunătatea aceea. Niciodată, nici măcar atunci când, practic, murea de foame împreună cu Octavia.I ar oamenii aceștia erau dispuși să riște totul pentru el, un străin!’

 
    Care va fi deznodământul dintre gardieni și pământeni? Cine va muri, care pereche se va destrăma…a cui va fi durerea mai mare?
   Înfruntările nu se termină aici. Pe lângă un Rhodes maniac, gardieni violenți, avem de a face și cu atacurile rebelilor asupra taberei oamenilor din Colonii. Cine va câștiga, cât de mari vor fi pierderile și ce se va întâmpla, vă las să descoperiți singuri.
Vor reuși să supraviețuiască oamenii din Colonii pe Pământ?
Îşi va găsi Clarke părinții sosiți acum un an pe Pământ?
Câţi alți oameni mai sunt supraviețuitori și unde?
 
   Sunt bucuroasă pentru ca am avut posibilitatea de a citi această serie fantasy minunată. Câteodată, am stat și m-am gândit că, poate, acest scenariu din serie s-ar putea adeveri, iar eu aș fi în locul nepăstuiţilor aceia. Nu cred că aş putea supraviețui la fel cum au făcut-o eroii noștri. Puterea de a supravieţui a unor tineri, unii minori încă, este uluitoare.

Cartea Întoarcerea acasă (Seria Cei 100, partea a III-a) de Kass Morgan poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

Nu te încrede în nimeni, de Gregg Hurwitz-recenzie

Titlu original: Trust no one
Traducere:  Ana Veronica Mircea
Editura:  RAO- 2008
Număr pagini: 441

“O slujbă bună, un apartament frumos în Los Angeles, o viaţă liniştită, Nick Horrigan a lăsat în urmă un incident traumatizant petrecut chiar înainte să împlinească 18 ani. Sau cel puţin aşa părea, până când o echipa SWAT apare pe neaşteptate în locuinţa lui, în miez de noapte, şi îl târăşte spre un elicopter. Nick află că un terorist a pus mâna pe o centrală nucleară şi ameninţă să o arunce în aer… dacă nu vorbeşte cu el. Atras în vârtejul unei intrigi mortale, Nick este acuzat că deţine un secret periculos, care îl va duce în culisele unei curse pentru alegerile prezidenţiale. În vreme ce adevărul este scos la lumină încetul cu încetul, dezvăluit de sub straturi de minciuni şi înşelătorii, un singur lucru este sigur: secretul demult îngropat, legat de traumele din trecutul său, ameninţă acum la fiecare pas viaţa lui Nick.”

   Nick Horrigan se trezeşte brusc la două noaptea cu presimţirea că ceva rău urmează să se întâmple. Seara urmărise la televizor dezbaterea din cursa prezidenţială, acum aude sirenele de poliţie. Pe moment crede că e paranoic, reuşise şi el, acum după 17 ani să-şi depăşească propriile spaime şi să doarmă o noapte întreagă.
La prima vedere totul pare normal. Totuşi când intră în camera de zi vede o frânghie atârnând de sus, maşini de poliţie şi SUV-uri jos, iese pe balcon şi se trezeşte cu un tip îmbrăcat în haine SWAT, cu puşcă de asalt. Alte răpăieli pe hol, uşa e smulsă din balamale şi sufrageria se umple cu oameni cu cagule.
Într-o clipă totul devine un haos, Nick e percheziţionat dur, de parcă ar fi putut ascunde ceva sub pijamaua subţire, perna canapelelor despicata, sertare trântite şi golite pe jos. Apoi şeful întreabă dacă el este ”Nick Horrigan, născut pe 12 iunie 1973? Fiul agentului Frank Durant?”  şi-i vâră sub ochi o poză întrebându-l dacă-l cunoaşte pe tip. Când Nick neagă îi spune să-şi ia pantofi, îl ia pe sus, îl urcă în elicopter şi-l duc la centrala nucleară de la San Onofre.

   Un terorist urmărit intrase acolo şi ameninţa că aruncă centrală în aer dacă nu discută cu Nick.
Abia în elicopter Wydell, şeful trupei, îi spune că, atunci când poliţia, după cererea teroristului, l-a identificat în baza de date şi-au dat seama că tatăl lui vitreg, Frank Durant fusese însărcinat cu paza vicepreşedintelui Caruthers. De aceea apelaseră la serviciul secret.
Wydell îi mai spune că nu este timp de politeţuri, trebuie să afle de ce teroristul îl vrea pe Nick. Îi mai spune că nu trebuie să facă nimic periculos, doar să intre şi să-i dea teroristului un telefon mobil, restul îl va face negociatorul adus la faţa locului.

   La centrală nucleară Nick găseşte un tip lovit, mai bătrân decât în poza văzută, care după ce scoate un aparat de bruiaj, îi dă rucsacul să se convingă că nu are nici o bombă-în rucsac erau haine şi bani. Charlie, cel pe care-l numeau terorist, fusese prieten şi coleg cu Frank, îi spune că tatăl lui vitreg vorbea mereu despre el, aşa că s-a gândit că poate avea încredere în Nick. Pe antebraţ Charlie avea exact ca Frank, o inscripţie sub forma unui tatuaj, care spunea ”nu te încrede în nimeni!”.

  Charlie îi dă lui Nick o cheie, pe care acesta o ascunde în talpa adidaşilor, prin marginea de plastic crăpat din călcâiul pantofului, în perna de aer. Vrea să-i povestească mai multe şi să-l roage să-l ajute, dar sună celularul, aşa că îl ia de la Nick crezând că dacă răspunde până negociază mai câştigă ceva timp. Înainte de-a răspunde îi mai spune lui Nick: ”Nu te încrede în nimeni!” Şi răspunde:

”Străfulgerarea albă a unei explozii i-a spulberat capul, şi şocul m-a propulsat în aerul bubuitor, prin care am plutit cu încetinitorul, şi apoi întuneric.”

   Nick îşi revine la spital, e uşor rănit, doar în obraz are încastrată o bucăţică de os zburată din craniul lui Charlie, dar doctoriţă s-a gândit că nu are rost să-l supună traumei unei operaţii.
Încercând să-şi acceseze telefonul, să vadă dacă nu are vreun mesaj, îşi dă seama că cineva îl urmăreşte. Îşi aminteşte că Charlie i-a spus: ”Viaţa ta e acum în pericol!” şi realizează că vreme de şaptesprezece ani încercase să scape de fantomele trecutului:

“Fusese linişte atât de multă vreme, încât îmi spuneam că era posibil să fi scăpat de necazuri. În ultimii câţiva ani, ajunsesem chiar să mă relaxez convingându-mă că ”Da, pot avea parte de asta”. Dar, indiferent cât de mult m-aş fi străduit să pretind contrariul, în adâncul sufletului ştiam că nu putea fi adevărat. Iar acum fantomele ieşiseră în cele din urmă din ascunzători.”

   Agenţii Wydell şi Sever vin la spital, încearcă să afle dacă teroristul i-a spus ceva, dar Nick le spune doar numele Charlie. Totuşi ei susţin că l-au identificat şi că era un terorist căutat, Mike Milligan. Ei încearcă să afle dacă Nick ştie că de fapt în rucsac nu era nici o bombă, doar că Nick nu mai era un copil speriat. Nu le spune nimic, nu vrea să i se ştie numele şi nici să participe la vreo conferinţă de presă. Ambii candidaţi din cursa prezidenţială vor să se folosească de moment, dar Nick acceptă să se vadă doar cu Caruthers, pentru că pe vremuri Frank vorbise frumos de el, şi mai ales nu vrea presă.

   Acesta încearcă şi el să afle ce s-a întâmplat la centrală, dar, deşi senatorul îi vorbeşte frumos despre Frank, Nick nu are încredere în nimeni. Hotărât, Nick îi mai spune că nu e de acord cu nici unul dintre ei şi nici cu dezbaterile din cursa prezidenţială, pentru că orice promit politicienii acum, uită când ajung pe post:

“Doctrina şi indignarea morală prefăcută, astea mă obosesc. La vechea mea slujbă, am fost martor la o mulţime de schimbări politice, şi Dumnezeu ştie că Bilton a devastat serviciile sociale, iar eu am descoperit că indiferent ce-ar promite politicienii, de obicei nu reuşeşte să se infiltreze până jos, până la oamenii care au nevoie de aşa ceva.”
“-Nu eşti un fan al formei noastre de guvernământ?
-Poate fi foarte primejdioasă când te afli în extremitatea ei nepotrivită.”

   Să vedem acum câte ceva despre Nick. Tatăl lui murise când avea 4 ani, aşa că nu ştia prea multe despre el, doar ce-i mai povestea mama lui, Callie. Când a împlinit 11 ani în viaţa lor a apărut Frank, care lucra în Seviciul Secret şi se ocupa de protejarea vicepreşedintelui. Nick şi Callie s-au mutat în casa lui Frank. La început reticenţi cei doi ajung să se înţeleagă bine. Frank nu-l presează, îl lasă să câştige încredere în el. Frank fusese combatant în Vietnam, de acolo avea şi tatuajul cu mesajul ”nu te încrede în nimeni”. Era uşor paranoic, avea arme ascunse în casă, că să nu fie prins fără apărare. Apoi Frank devine de-a dreptul paranoic, i se pare că e în permanenţă urmărit, verifică uşile şi geamurile, îi păzeşte şi pe ei:

“M-am întrebat de ce se furişa un agent federal prin propria casă, trăgând cu ochiul pe ferestre, dar n-am spus nimic. Poate că nu voiam să mă gândesc la implicaţii. Poate-mi era frică de ceea ce mi-ar fi putut dezvălui răspunsul.”
“Aveam să aştept. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, Frank putea controla lucrurile.”

   Cu o săptămâna înainte de-a împlini 18 ani, când mama lui plecase la Chicago la un curs de artă, Nick şi prietenii lui merg după film la un restaurant. Acolo este efectiv acostat de-o chelneriţă, frumoasă, mai în vârstă decât el, care-i dă întâlnire pe terenul de sport. Nick nu-i spune nimic lui Frank, pleacă pe ascuns prin garaj, lăsând alarma oprită. Când revine peste o oră îl găseşte pe Frank în fotoliu, grav rănit cu propria-i armă. Frank moare în braţele lui, dar poliţia spune că a fost un jaf. El şi Callie se înstrăinează, fiecare suportând durerea şi remuşcările în felul lui..
Apoi Nick este sunat la telefon şi doi tipi îl iau de acasă cu maşină şi-l duc la centrul de detenţie, acuzându-l că l-a omorât pe Frank. Văzând că nu recunoaşte nimic, îl sperie, îi dau bani, îl duc la aeroport şi-i spun să dispară, altfel cea care va dispărea va fi mama lui.
Pleacă în Alaska, lucrează în diferite locuri, după 6 luni o sună pe Callie doar să-i spună că e bine.
Un tip cu care lucrează, fugar şi el, îl învaţă să lupte, să reposteze scrisorile ca să nu se ştie de unde sunt trimise, să se ascundă. Apoi se mută la Washington şi în final în Oregon, unde face şi cursurile serale luându-şi diploma în literatură şi filozofie.

   La nouă ani de la plecare revine acasă. Îşi găseşte un apartament cu chirie, o caută pe Callie, dar nu-i spune adevărul dorind s-o protejeze. Ea îi dă o parte dintre lucrurile lui personale, pe care le păstrase, dar întâlnirile lor se răresc, fiecare văzându-şi de viaţă. Nick o mai urmarea noaptea din maşină, vrând s-o ştie în siguranţă.
Reîntalnirea cu colegii îi lasă un gust amar şi multe resentimente:

“Am încercat să-mi reiau vechea viaţă. Dar am descoperit curând că nu mai era acolo aşteptându-mă. Şi prietenii mei plecaseră sau îşi văzuseră de vieţile lor. Reîntalnirea cu ei mi-a adus aminte cât de mult pierdusem. Cât de gravă era vătămarea, întipărită în caracterul meu cu fierul roşu, ca stigmatul unui osândit. Într-o zi fusesem un băiat de şaptesprezece ani, cu o consolă de jocuri Nintendo, căruia i se prevedea o viaţă decentă. A doua zi eram un adult fugar.”

    Aşa că o ia de la început, cu noi prieteni, o nouă viaţă, se integrează în societate, până la noaptea fatidică:
“Mi-am găsit în sfârşit liniştea, sau cel puţin una dintre versiunile ei.
Şi pe urmă m-am trezit într-o noapte ca să văd capătul unei frânghii negre încolăcindu-se în balconul meu.”
Doar că de data asta Nick nu mai e un copil, e hotărât să nu se mai lase dominat şi începe cercetările pe cont propriu. Găseşte dulapul pe care-l deschide cheia lui Charlie, acolo găseşte o altă cheie şi un rucsac cu bani. În a doua ascunzătoare acasă la Charlie găseşte nişte poze şi negative. Îl caută băiatul lui Charlie, Mick care-i spune că tatăl lui şantaja pe cineva ca să-i facă lui rost de bani. Dar până să-l întâlnească Mick este şi el omorât.
Aşa că Nick din aproape în aproape, ajutat de-o fostă prietenă şi de un om al străzii, reuşeşte să găsească persoanele din trecut, care pot face lumină. O găseşte până şi pe chelneriţa care-l ademenise în noaptea morţii lui Frank şi află că fusese plătită să facă asta. Abia acum vede ramificaţiile uriaşe ale caracatiţei. Află şi cine a fost cu adevărat Charlie şi ce legătură avea cu Frank.
Află întâmplări din trecut şi care dintre candidaţi încearcă să-şi ascundă murdăriile, şi ai cărui agenţi au pus lucrurile în mişcare până la crimă.
Află, dovedeşte, pedepseşte…pedepsindu-i şi pe ucigaşii lui Frank:

“E mult mai greu să susţii povara amintirilor, să te împaci cu trecutul, să te întorci cu faţa la necazuri şi să le înfrunţi. E mult mai greu, dar descopăr că merită să lupţi.
Dorm din nou noaptea. În a nu deţine nici un secret e o putere enormă. Acum sunt protejat, fiindcă povestea mea e publică. Dacă aş muri, oamenii potriviţi ar pune întrebările potrivite.”
“După cum am aflat recent, oamenii sunt dornici să-şi trăiască viaţă cu stele în ochi. Problema e că stelele blochează realitatea. Nu e de mirare că vrem să ne ascundem de ea. E urâtă. E brutală. Dar poate fi şi graţioasă şi oferă alinări cu care încă încerc să mă obişnuiesc. Ascunde surprize şi nu sunt toate neplăcute.”

   Este incredibil câte vieţi pot fi distruse pentru că unii vor să ajungă în posturi cheie. Ambiţii politice la unii, ambiţia şi siguranţa că dacă ei câştigă le va fi bine la alţii.
Per total aceeaşi lăcomie, sete de putere, credinţă că ţi se cuvine totul, indiferenţă faţă de viaţă şi sentimentele celor ce nu-ţi sunt de folos, determinarea de a-ţi atinge scopul, chiar dacă drumul tău e presărat cu cadavre şi vieţi irosite.
Aceeaşi lege a cultului personalităţii, a siguranţei că tu eşti cel ales, a nepăsării faţă de orice nu-ţi este de folos, aceeaşi subordonare a ideilor democratice ţelurilor tale.
O carte reală, foarte bine scrisă, care pune multe întrebări, toate prezentate într-un stil alert şi intens. Sincer, te ţine captiv de la prima până la ultima filă.

O carte pe care merită s-o citeşti şi la final sunt convinsă că veţi fi tentaţi, ca şi mine, să puneţi în practică îndemnul: “Nu te încrede în nimeni!”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“Și  Ahmann, odată aflat pe deplin sub controlul ei, nu mai trebuia decât să cadă pe perne și să-l secătuiască atât de deplin, încât orice femeie care avea să-i urmeze să fie o dezamăgire.”

Războiul la lumina zilei, de Peter V. Brett -Editura Nemira-recenzie

                                                   (Seria Demon, partea a III-a)

Titlul original: The Daylight War

Traducere: Ana-Veronica Mircea

Editura: Nemira

Colecţia Nautilus

Anul apariţiei: octombrie 2017

Nr. de pagini: 840

Gen: Fantasy; Epic Fantasy

Seria The Demon Cycle : 1. Omul pictat – The Painted Man ( 2008); 2. Sulița deșertului – The Desert Spear (2010); 3. Războiul la lumina zilei – The Daylight War(2013); 4. The Skull Throne (2015);  5. The Core (2017) 

    În noaptea cu lună nouă, demonii atacă în forță, hotărâți să îi ucidă pe cei doi bărbați care pot deveni Mântuitorul, cel despre care profețiile spun că îi va distruge o dată pentru totdeauna. Arlen Bales, cunoscut acum drept Omul Pictat, poate înfrunta orice demon, iar oamenii obișnuiți îl urmează peste tot și văd în el Mântuitorul. Însă calea lui este una periculoasă și alături de el rămâne doar neînfricata Renna Tanner, ea însăși în pericol să cadă pradă puterilor magiei demonice.

   Ahmann Jardir a transformat triburile deșertului Krasia într-o armată care ucide demonii și s-a proclamat Shar’Dama Ka, Mântuitorul.

   Arlen și Jadir, pe vremuri cei mai buni prieteni, sunt acum dușmani înverșunați. Dar când hoardele se ridică pentru a da lovitura finală omenirii, trebuie să-i învingă mai întâi pe adversarii cei mai de temut: demonii din sufletul omului.

    Îmi doream să citesc “Războiul la lumina zilei” încă de când am terminat Sulița deșertului”, dornică să aflu prin ce peripeții vor mai trece Omul Glifat/ Arlen Bales, Renna, fata care îi fusese promisă lui Arlen încă din copilărie, Culegătoarea de ierburi Leesha Paper din Văiuga Izbăvitorului și saltimbancul Rojer Juma-de-Mână. Voiam să văd cu ce anume mă mai poate surprinde Peter V. Brett, autorul care știe cu adevărat cum să provoace imaginația cititorilor. A fost nevoie de doi ani ca să mi se împlinească dorința.

  “Războiul la lumina zileieste genul de carte care te face să treci printr-o serie întreagă de trăiri emoționale – afecțiune, compasiune, frustrare, furie, ură – , dar să și simți o anumită stare de confuzie din cauza acțiunilor desfășurate de personaje. Trăiești mai mereu cu impresia că toți au câte ceva de ascuns, că în mintea fiecăruia există un anumit plan, și din cauza asta ajungi să stai într-o permanență stare de tensiune, neștiind ce se va întâmpla în următorul moment.

  Titlul cărții te îndeamnă să crezi că vei avea parte de o poveste fantasy în care se vor desfășura  numeroase bătălii purtate contra unor creaturi malefice, conspirații, alianțe etc. Lucrurile nu vor fi chiar așa pentru că autorul s-a axat mai mult pe latura romantică. O adevărată intrigă romantică, în care vei asista la tot felul de partide de sex, scene de gelozie, stări tensionate, conflicte. Abia în ultimele 200 de pagini și-a îndreptat atenția asupra luptelor dintre oameni și miezingi și spre mult așteptata întâlnire dintre Arlen și Jadir. Sunt convinsă că mulți dintre fanii genului fantasy vor fi dezamăgiți de poveste, dar pe mine personal m-a încântat toată această romantizare a seriei.

    După părerea mea, “Războiul la lumina zilei” este un roman al intrigilor de culise (mai bine spus, de așternut – nu știu dacă este corectă exprimarea mea, dar așa am gândit din prima clipă), în care se observă ce putere au femeile asupra bărbaților. Ele conduc în iatac, cu carnea și sudoarea lor, în așternuturi. Am asistat la o serie întreagă de intrigi duse pe de o parte de  manipulatoarea Inevera, prima soție a lui Jardir, iar pe de altă parte de Culegătoarea de ierburi Leesha Paper, cea pe care o iubește Jardir. Amândouă vor să-l controleze sau să îl determine să își dezvăluie planurile și tocmai din această cauză îl cam compătimesc.

   Cred că Arlen este mult mai norocos, având în vedere că este iubit de două femei care nu doresc decât ca el să fie fericit. Renna Tanner i-a fost promisă încă din copilărie și de curând i-a devenit parteneră de echipă în lupta contra miezingilor. Este cea în care are toată încrederea și pe care o iubește necondiționat. Pe Leesha, femeia cu care a avut în trecut o aventură de noapte (o încleștare întreruptă de apariția demonilor), o consideră o foarte bună prietenă. E drept că se simte vinovat pentru că i-a refuzat cândva dragostea, însă știe că la acea vreme situația stătea altfel, și nu se punea problema să își întemeieze o familie, având în vedere că sângele lui era întinat de magie, iar el se considera la rândul său un demon. Reapariția Rennei în viața lui, susținerea pe care o primește din partea ei, l-a determinat să își schimbe perspectiva și să-și acorde o șansă la dragoste.

“Leesha își dădu seama că își ținea răsuflarea și se sili să reînceapă să respire. Era ridicol să se supere. Se săturase de mult să-l tot aștepte pe Arlen și începuse să caute pe altcineva. Pe noapte, greața care o chinuia în fiecare dimineață dovedea cât de departe mersese. Și totuși îl voia. Dacă ar fi vrut-o și el, i s-ar fi oferit fără rezerve.

Dar el n-o voise. Dăduse vina pe blestemul lui. Spusese că nu-și putea face o familie, nu cu sângele lui întinat de magie. Cumva, asta o făcuse să-l iubească și mai mult, să-i admire noblețea și demnitatea sacrificiului. Se simțise slabă, fiindcă, după asta, își căutase alinare în alte brațe.

Dar fusese oare sincer? În numai câteva luni, trecuse de la renunțarea la dragoste la logodna cu o altă femeie. Tot ce pretinsese atunci fusese prefăcătorie? Gândul o umplu de furie. Cum îndrăznise? O crezuse atât de slabă, atât de disperat de dornică de dragostea lui, încât să nu poată suporta adevărul? Crezuse că e nevoie de o minciună cu care să-și îndulcească refuzul? Lașul.”

  După cum ați aflat deja din recenziile precedente, omenirea se confruntă de foarte mulți ani cu niște creaturi malefice – miezingi sau alagai – demoni ai focului, lemnului, pietrei, nisipului, apei, vântului, metamorfi și ai minții (prinți miezingi). Aceștia ies din pământ (Miez) la apusul soarelui, atacă oamenii, se hrănesc cu ei și distrug tot ce le ies în cale. Nu există armă care să-i omoare, doar razele soarelui îi alungă în văgăunile din care au apărut. Sunt ținuți la distantă de  niște simboluri magice numite glife. Oamenii din Nord (verdeni) sunt atât de înspăimântați de  demoni încât nu mai au curajul să lupte contra lor, preferând să se baricadeze în case sau adăposturi protejate de glife. Doar Mesagerii și războinicii din Krasia (fort cunoscut și ca Sulița deșertului) sunt cei care mai au curajul sa lupte contra lor. Însă oamenii mai au speranța că în curând vor fi salvați de cel despre care profețiile spun că îi va distruge pe miezingi o dată pentru totdeauna – Izbăvitorul.

  Dar cine este cu adevărat Izbăvitorul? Arlen Bates, cunoscut acum ca Omul Glifat, cel care poate înfrunta orice demon, îi poate lecui pe oameni de boli și care detestă să i se spună Izbăvitorul? Sau Ahmann Jardir, cel care poartă toate însemnele primului Kaji, coroana și sulița Izbăvitorului și care a transformat triburile deșertului Krasia într-o armată care ucide demonii și s-a proclamat Shar’Dama Ka, Mântuitorul? Cei doi au fost pe vremuri buni prieteni, însă acum sunt dușmani înverșunați și au idei diferite în privința modului în care pot înfrânge creaturile venite din Miez. De altfel, Jardir este decis să unifice toate orașele libere din nord (ținuturile verzi) și să pornească războiul împotriva demonilor și împotriva oricui îi stă în cale.

   Evenimentele din “Războiul la lumina zilei” au loc într-o perioadă scurtă de timp, doar o lună de zile, iar acțiunea se desfășoară pe trei planuri care spre final vor ajunge să se suprapună în punctul culminant – confruntarea dintre cei doi potențiali Izbăvitori – Arlen și Jardir. Pe deoparte vom călători prin ținuturile verzi, alături de Arlen și Renna (anul 333 D.Î.), iar pe de altă parte, vom lua parte la toate peripețiile pe care Leesha, Roger și cele două soții ale sale, Amanvah și Sikvah (fiica și nepoata lui Jardir), le vor avea în drum spre Văiuga Izbăvitorului.

   De asemenea, vom descoperi detalii importante din viața Ineverei, damaji’ting (conducătoare care  se bucură de un mare respect și una dintre cele mai puternice femei din Krasia) și prima soție a conducătorului krasian, Ahmann Jardir, firul narativ alternând între trecut și  prezent (300-333 D.Î.  – După întoarcere). Faptul că descoperim cât de  tristă i-a fost copilăria, dar și ce a putut să îndure pe timpul uceniciei în Palatul Dama’ting, ne determină să îi înțelegem mai bine motivele pentru care a luat decizia să se căsătorească cu cel care peste ani va fi considerat Izbăvitorul și de ce a ajuns să îi manipuleze pe toți, cu scopul de a înlesni ascensiunea soțului său la putere. Totodată, vom vedea toate gândurile care o macină din momentul în care Leesha Paper își face apariția în viața soțului ei, dar și ce planuri urzește împotriva dușmancei sale.

Singura ei grijă era Ahmann. Trebuia să-l știe în siguranță și gata să pună mâna pe putere când îi ieșea în cale. Trebuia să planteze semințele acelei puteri. Dacă i se îngăduia s-ajungă pe culmea ei, nicio intrigă din Krasia nu mai servea la nimic. Iar dacă nu, poporul ei avea să se distrugă pe durata unei singure generații.”

“Și  Ahmann, odată aflat pe deplin sub controlul ei, nu mai trebuia decât să cadă pe perne și să-l secătuiască atât de deplin, încât orice femeie care avea să-i urmeze să fie o dezamăgire.”

   Partea cea mai captivantă din carte mi s-a părut aceia în care i-am urmărit pe Arlen și Renna. Firul narativ se continuă de unde a rămas la finalul volumului “Sulița deșertului”. Cei doi tineri s-au luptat cu un prinț al demonilor, iar mai apoi s-au decis să formeze o echipă în lupta contra demonilor și s-au logodit.

   Se pare că atunci când s-a confruntat cu demonul minții, Arlen a reușit să intre în mintea acestuia și să afle toate planurilor prinților din Miez, așa că ei trebuie să pornească în cel mai scurt timp spre Cutter’s Hollow, ca să-i avertizeze pe oamenii de acolo de viitorul atac. Pe drum vor întâmpina  destule probleme, se vor lupta cu tot soiul de demoni, dar de fiecare dată vor ieși învingători. Și asta datorită puterilor magice pe care Arlen și le-a dobândit încă de pe vremea în care a fost nevoit să supraviețuiască în mijlocul pustietăţii. Se dematerializează, se vindecă de aproape orice nu îl ucide și poate lecui ființele de orice boală. Însă atunci când Renna descoperă cum anume a reușit logodnicul ei să își dobândească puterile, imediat i-a venit ideea să obțină și ea aceleași puteri magice. S-ar putea ca această decizie să îi schimbe viața…

“Dacă stau cu mâinile-n sân, o să-l pierd, se gândi. Oricât de puternic ar fi, nu poate face asta singur. Trebuie să țin pasul sau o să fiu lăsată în urmă când o să fie din nou atras către Miez.”

“Arlen nu-și poate găsi moartea aici, o să și-o caute în Miez, și nu-l pot lăsa să se ducă acolo singur. Am făgăduit să rămân cu el și să nu-l încetinesc.”

   Odată cu însușirea acestor puteri, Renna parcă și-a modificat personalitatea. Pasiunea și furia se aprinde acum în ea cu iuţeală, mai ales când se gândește la Leesha. Nu știe sigur ce reprezintă culegătoarea de ierburi pentru Arlen, iar reacțiile ei necontrolate iscă o serie de discuții contradictorii. Adevărul e că Leesha Paper o fi fost trecutul lui Arlen, dar încă mai are putere asupra lui. Iar asta se vede cât se poate de clar în momentul în care tânărului i se spune că Leesha a plecat împreună cu Rojer în Krasia și că Ahmann Jardir a cerut-o în căsătorie. În mintea lui sunt mai multe gânduri contradictorii, dar în mod cert se simte dator să o salveze din mâinile dușmanului său de moarte.

“Renna scuipă. Simțea un monstru răcnind în ea; esența demonică, urlându-și setea de violență. Scrâșni din dinți. Senzația era prea intensă ca s-o poată înăbuși. O copleșea. Se încordă, luptându-se cu imboldul de a sări la el. Ba chiar de a-l ucide.

— Ce e? se răsti Arlen, văzându-i privirea sălbatică și răspunzându-i cu una de zece ori mai înverșunată. Trebuia să-ți fiu credincios fiindcă tații noștri au făcut troc cu noi, de parc-am fi fost vite? Ren, am plecat din Pârâul lui Tibbet cu gândul să nu mă mai întorc niciodată.

Renna se trase înapoi. Arlen Bales, simplul gând la el și amintirea sărutului lor din fân și a cuvintelor prin care i se promise ea fuseseră pentru Renna Tanner, în frageda ei tinerețe, lumea întreagă. Visurile țesute în jurul lui Arlen o ajutaseră să treacă prin vremuri grele, care pe alții i-ar fi strivit. Chiar îi striviseră. Gândul că pe atunci nu însemnase nimic pentru el, că nu avusese niciun loc în gândurile lui, era prea cumplit ca să-l poată suporta.

Arlen se repezi la ea, și ea își scoase instinctive cuțitul. El se mișcă mai iute, o prinse de încheieturile mâinilor și i le împinse în jos cu forța unui demon al pietrei. Ea se încordă zadarnic.

— N-am cunoscut-o pe fetița care erai atunci, spuse Arlen. Și n-am știut ce femeie urma să devii. Altminteri m-aș fi întors imediat să te iau cu mine.”

   Însă Leesha acceptase să-l însoțească pe Jardir în Krasia cu un motiv anume. Voia să afle tot ce plănuiește el în legătură cu unificarea/ cucerirea orașelor libere din nord. Totodată, încercase să îi câștige încrederea, să îl farmece suficient de mult încât să îi ia în considerare sfaturile. Iar acum, după ce aflase tot ce o interesa, va încerca să revină în Nord, ca să îl prevină pe Arlen. Însă vestea că a rămas însărcinată cu copilul lui Jardir, o va determina să ia anumite decizii. Să sperăm că vor fi niște decizii bune!

   “Războiul la lumina zilei” este un roman complex, fascinant, intens și plin de acțiune. Recomand cu căldură această carte atât iubitorilor de fantasy, cât și celor care îndrăgesc genul romance. Aveți ocazia să întâlniți personaje de neuitat, scene palpitante, numeroase intrigi, scene de dragoste și multă magie.

Citate

“— Dar pentru tine nu e? Omul Glifat, cel pe care îl numesc nordicii Izbăvitorul, e cheia pentru Sharak sub Soare, Ahmann. Până și un orb vede asta! Iar neprețuita ta Leesha Paper îl apără, îl ține în siguranță, ca să-ți poată înfige o suliță în spate!

Ahmann se înnegură la față și Inevera se temu că mersese prea departe, însă el nici măcar nu o mustră.

— Nu sunt atât de prost. Acum avem oameni în Văiuga. Dacă acest Om Glifat își face apariția acolo, o să aflu și o să-l ucid dacă nu mi se închină.

— Iar eu o să ți-o aduc pe fiica lui Erny sau dovada trădării ei față de Everam, făgădui Inevera.”

 “— Izbăvitorul suntem cu toții, răspunse Arlen. Izbăvitor e oricine stă demn sub cerul nopții, în loc să se ascundă în spatele glifelor… sau sub pământ.”

 “— Demonii au pătruns în capul meu, Leesha, o întrerupse Arlen. Le-am aflat planurile și, mai rău, ei le-au aflat pe-ale mele. Știu tot ce-am făcut vreodată, plus ceea ce am de gând în privința lui Jardir și a atacului împotriva lor. Tot ce-am pus la cale a devenit inutil într-o singură clipă.”

 “La apariția lui, își înălță bărbia. Strălucea de magie cu atâta putere, încât nu se putea uita la el fără să-și mijească ochii glifați. Înțelegea de ce îl credea lumea Izbăvitorul. Uneori nici Ziditorul însuși nu strălucea ca Arlen Bales.”

 Nota 10

Cartea Războiul la lumina zilei (Seria Demon, partea a III-a), de Peter V. Brett  poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„- Nu-mi place Cruella de Vil, zise el. - Nici mie, îl aprobă Missis. Numai să o vezi și e de ajuns ca să sară petele de pe tine!”

     101 dalmațieni-adaptare ilustrată după Dodie Smith-recenzie

 

Titlul original: The Hundred and One Dalmatians

Editura: Univers Enciclopedic Gold

Anul aparitiei: 2017

Adaptarea textului de: Peter Bently

Ilustrații de: Steven Lenton

Traducere de: Alina Loredana Brebeanu

Gen: carte pentru copii

Cotație Goodreads: 4,11

   Cine nu cunoaște povestea celor 101 dalmațieni? Cine nu o știe pe malefica Cruella de Vil, un personaj negativ emblematic? „Zici că-i Cruella!” spunem când vedem o femeie machiată excesiv sau „Ai/are niște unghii precum Cruella de Vil”, adică lungi, ascuțite și roșii. N-ați auzit niciodată asemenea comparații?

   „101 dalmațieni” este unul dintre reperele copilăriei mele, cu atât mai mult cu cât filmul a apărut în 1996, exact în acea perioadă. L-am urmărit de mai multe ori, ca și animația din 1961, pe care sunt sigură că o cunoaștem cu toții.

   Însă ce știm despre povestea originală? A fost scrisă în 1956, de Dodie Smith (Dorothy Gladys  Smith), ca urmare a remarcii unei prietene, cum că din dalmațienii autoarei ar ieși o haină de blană minunată. Pentru că da, Dodie Smith avea 9 dalmațieni, iar primul dintre ei, Pongo, a dat numele cățelului din poveste.

   Pongo și Missis (în povestea originală; ulterior, pentru adaptări, numele i-a fost schimbat în „Perdita”) sunt o pereche de dalmațieni ce locuiesc într-o casă frumoasă din Londra, alături de familia Dearly. Într-o zi, Missis îi aduce lui Pongo vestea că vor avea cățeluși. Însă nu mare le este mirarea, dar și bucuria, când se nasc nu mai puțin de… 15!

   15 pui încântători. Fericirea le este umbrită atunci când sosește în vizită o femeie pe nume Cruella de Vil. Aceasta le propune soților Dearly să-i vândă cățelușii contra unei sume mai mult decât avantajoase, însă ei refuză.

„- N-o să-i vindem niciodată, îi răspunse ferm domnul Dearly.

– Păcat, mormăi Cruella în timp ce se pregătea să plece. Din ei ar ieși o haină de blană absolut fermecătoare!”

    Cruella dă impresia că le acceptă hotărârea, însă nu renunță la planul ei. Într-o zi, nu după mult timp, Pongo și Missis se întorc de la plimbare și constată că le-au fost răpiți copiii. Întreaga casă se pune în mișcare, atât ei, cât și stăpânii lor îi caută peste tot, soții Dearly anunță Poliția, din păcate fără rezultat.

   Ideea salvatoare le vine celor doi dalmațieni: merg pe un deal și încep să latre, cerându-le ajutorul tuturor câinilor. Noroc cu Colonelul, un câine ciobănesc, care știe unde se află cățelușii. Evident, Cruella era implicată în răpire. Ajunși la Casa Infernului, locul în care erau ținuți, Pongo și Missis constată că nu numai copiii lor fuseseră răpiți, ci și mulți alți pui de dalmațieni. Cruella de Vil era de neoprit în planul ei diabolic de a-și croi o haină de blană cu pete.

  Reușesc să evadeze cu toții (inclusiv restul cățelușilor, alături de care însumează numărul de… 101), însă la scurt timp, Cruella își dă seama și vine după ei cu mașina. Or fi reușit cei 101 dalmațieni să scape?

   Cruella de Vil este unul dintre personajele negative emblematice. Însuși numele ei îi sugerează intențiile diabolice: de Vil. Ia uniți aceste două silabe și vedeți ce vă iese! Nu cumva „devil” (diavol)? Semnificația numelor este prezentă și în cazul soților Dearly (probabil de la „dear”, însemnând dragi, cumsecade).

„- Nu-mi place Cruella de Vil, zise el.

– Nici mie, îl aprobă Missis. Numai să o vezi și e de ajuns ca să sară petele de pe tine!”

   Ca în orice poveste pentru copii, și aici avem parte de mesaje moralizatoare: din modul în care Pongo și Missis sunt ajutați de cei din „tagma” lor, vedem cât de important este să ne ajutăm între noi, să nu rămânem indiferenți la suferința altora. De asemenea, ne dăm seama că nu e bine să avem încredere în oricine; soții Dearly i-au arătat Cruellei prea multă amabilitate și în naivitatea lor, au fost păcăliți, ceea ce le-a provocat suferință tuturor.

   În afară de faptul că „101 dalmațieni” mi-a încântat copilăria, nu pot să nu remarc ilustrațiile superbe din noua ediție de la Univers Enciclopedic Gold. Pe lângă aspectul estetic, este surprins specificul epocii: telefonul fix pe măsuță, televizorul cu butoane, cuierul vintage. Mi-a atras atenția eleganța lui Missis și Pongo: ea, cu un colier la gât, iar el, cu papion. Totodată, am fost mirată să constat că însoțitoarea Cruellei era… o pisică.

   Textul este adaptat bine pentru nivelul de înțelegere al celor mici, cu fraze scurte și concise. Copiii din ziua de astăzi sunt norocoși că se pot bucura de aceste minunății, numai bune pentru a-i îmbia la citit.

   Povestea lui Dodie Smith a inspirat mai multe producții cinematografice, cele mai de seamă fiind adaptarea Disney din 1961 și filmul din 1996, cu Glenn Close în rolul Cruellei. Revăzând filmul, am descoperit un Mr. Weasley mai tânăr; actorul Mark Williams, ce îl interpretează pe unul dintre angajații Cruellei, avea să joace câțiva ani mai târziu rolul lui Arthur Weasley în Harry Potter.

   Au adaptat bine povestea din animație la vremurile din film; în animația din 1961, Roger este muzician și compune celebrul cântec „Cruella de Vil”, cel mai mare hit al său; în filmul din 1996, el creează jocuri video, industrie aflată în plină dezvoltare și datorită Cruellei, ia naștere personajul ce îi asigură succesul.

   Nu m-aș plictisi niciodată să revăd filmul sau animația Disney și de ce nu, nici să recitesc povestea; cu producțiile Disney am crescut, mereu îmi vor aduce aminte de copilărie.

Despre autoare:

   Dodie Smith (Dorothea Gladys Smith) este o autoare britanică de povești și piese de teatru pentru copii. Cea mai celebră operă a sa este „101 dalmațieni”, inspirată de proprii căței. Primul său dalmațian se numea Pongo, de unde numele personajului canin din poveste. Ideea i-a venit atunci când cineva i-a spus că din dalmațienii ei s-ar face o haină de blană minunată.

  Alte cărți de referință ale autoarei sunt „I Capture the Castle” și „The Starlight Barking” – continuarea poveștii „101 dalmațieni”.

 

 

 

Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, de Mathias Enard-recenzie

Titlu original: Parle-leur de batailles, de rois et d’éléphants

Autor: Mathias Enard

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Număr pagini: 152

  Cel mai mare beneficiu pe care un cititor îl are este posibilitatea de a călători în spațiu și timp, întorcând filele istoriei la fel de ușor ca și cum ai trece cu un accelerat printr-o serie de gări în care trenul nu mai oprește.

   „Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți” este cartea care oferă… fascinanta oportunitate de a-l cunoaște pe Michelangelo, de a petrece timp alături de marele maestru și de gândurile sale.

   Înainte să citesc cartea, am auzit unele opinii potrivit cărora autorul, Mathias Enard nu a ilustrat suficient de amplu Imperiul Otoman… dar constat că Imperiul Otoman, în toată opulența sa, devine minuscul în raport cu complexitatea personalității lui Michelangelo… de aceea, cartea nu e despre acest imperiu, ci despre marele maestru și modul cum a gestionat el întâlnirea cu această lume.

   Mathias Enard s-a născut pe 11 ianuarie 1972 în Franța. Este un scriitor şi traducător. A studiat araba şi persana la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris. În anul 2000 s-a stabilit la Barcelona. În anul 2015,  Mathias Enard a primit premiul Goncourt pe 2015, pentru romanul său „Boussole”, în care descrie povestea unei insomnii trăite de un tânăr muzicolog vienez, bântuit de amintirile sale din Orient.

    Se pare că de această dată, Mathias Enard a ales ca temă tot frământările interioare, însă de data aceasta personajul principal este unul memorabil – Michelangelo.

   Cum ajunge Michelangelo să facă cunoștință cu Imperiul Otoman? Ei bine, acesta este chemat de către sultanul Baiazid al II-lea pentru a-i construi un pod peste Cornul de Aur. Un adevărat pasionat al podurilor, se pare inițial, sultanul se tocmise cu Leonardo da Vinci, însă schițele acestuia au părut prea inovative și chiar nerealizabile pentru mintea sultanului de atunci. Pe fondul unor neînțelegeri cu Papa Iulius al II-lea, Michelangelo pleacă de la Roma și începe nu o adevărată aventură, ci un lung șir de frământări sufletești.

   Trecuseră doar 50 de ani de când capitala fusese cucerită și  transformată din capitală a Imperiului Bizantin în capitală a Imperiului Otoman. Ceea ce trăiește Michelangelo este de fapt, reacția unui străin la o capitală încă confuză, unde aglomerația de rase (italieni, greci, evrei etc) se străduiesc să supraviețuiască într-un spațiu care i se pare extrem de neprietenos lui Michelangelo. Un alt lucru care îl frapează pe marele artist este numărul mare de biserici. În aceste circumstanțe, de inadaptabilitate la exterior, temerile interioare întregesc tabloul pe care Michelangelo îl resimte ca fiind unul îngrozitor.

   Dintre toate temerile sale, una se ridică mai semeață asemeni unei turle ascuțite de biserică care vrea să-l înțepe pe Dumnezeu: dacă nu va fi capabil să întocmească o schiță care să-l mulțumească pe sultan? Dacă nu se va ridica nici măcar la nivelul schiței făcute de da Vinci?

  Întreaga carte e un cântec al frământărilor. Podul, simbolul trecerii de la viață spre eternitate, este abordat cu teamă de către Michelangelo. Perspectiva artistului asupra abordării acestei creații denotă teama de evenimentele esențiale ale vieții, de marea trecere dincolo, despre care marele Michelangelo știe că se petrece identic la toți muritorii.

   Dincolo de amploarea frământărilor… există întotdeauna ceva care determină artistul să creeze și acel ceva e iubirea. Michelangelo, ca majoritatea artiștilor, creează sub impulsul emoțiilor cauzate de iubire.

    Sub vraja unei dansatoare, marele artist întrezărește nu doar un plan pentru pod… ci își vede – în cele mai fine amănunte – viitoarea creație.

   Însă… nimic nu e simplu pentru marele maestru. Așa cum în Italia fusese implicat, de multe ori fără voia sa, în cele mai complicate scandaluri politice, la fel se întâmplă și aici, unde jocurile de culise nu îl ocolesc. Renumele său îi determină pe unii oameni fără scrupule să se folosească de Michelangelo pentru anumite mișcări politice esențiale. Evident, este o situație incomodă pentru artist, care-și dorește… la fel ca toți artiștii… liniște. Dacă va avea parte de liniște, dacă va construi sau nu podul, toate acestea le veți afla răsfoind paginile de poveste ale cărții.

   Structurată în zeci de capitole scurte și nenumerotate, cartea pare o poveste pe care cineva vrea să o spună repede, dintr-un suflet. Frazele sunt scurte și au o construcție aproape poetică, ascunzând uneori înțelesuri pe care cititorul e obligat să le detecteze. La finalul cărții, sesizezi o oarecare muzicalitate… și te întrebi dacă nu cumva îmbinarea acesta de stiluri amintește de sonetele de iubire scrise de Michelangelo.

    Iată câteva citate:

 „Într-o cameră cu plafon din lemn, care dădea în această curte, fuseseră așezate perne și carpete. Le-au fost servite băuturi parfumate și fructe proaspete. Apoi au început să sosească alți convivi; printre ei, vizirul Ali Pașa și inseparabilul său paj japonez, care l-au salutat pe Michelangelo cu o răceală pe care artistul a resimțit-o ca umilitoare”.

„În singurătatea pierdută a celui care ignoră totul: limba, codurile și uzanțele reuniunii la care ia parte, Michelangelo se simte pustiit, obiect al unei atenții pe care nu o sesizează”.

„Sculptorul se întoarce și se ghemuiește la marginea patului. Ea a cântat pentru el, această umbră, iat-o alături de el și nu știe ce să facă; îi este rușine și frică; ea se întinde lângă el și dă să-l atingă; îi simte respirația și se-nfioară de parcă vântul nopții, venit dinspre mare, l-ar fi-nghețat dintr-o dată. O mână i se așază pe biceps, se oprește din tremurat, mângâierea-l arde. Nu știe care dintre cele două bătăi de inimă e cea pe care o simte bătând atât de tare prin degetele care-l ating. Un val julav de păr îi trece peste ceafă. Cu ochii închiși, își imaginează…”.

   Recomand cartea pasionaților de istorie, pasionaților de artă, dar mai ales celor care vor să citească o carte excepțională.  Sunt doar 152 de pagini pe care le citești, apoi ai vrea să le recitești… ca într-o poveste unde nu regreți decât sosirea inevitabilă a finalului.

 

Cartea Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți de Mathias Enard poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban-recenzie

Editura: Quantum Publishers

Colecția: Alfa

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

     Alina Șerban s-a născut în 1992 la Galați și a absolvit Facultatea de Jurnalism. Are un masterat în Relații Publice și Publicitate, iar în prezent lucrează la ziarul local Viața Liberă. Locuiește în orașul său natal alături de un câine și o pisică, împărțindu-și timpul liber între pasiunea pentru lectură, scris și cea pentru fotografie. A debutat în 2017 cu romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, publicat la Quantum Publishers.

   Mi-am dorit nespus să citesc această carte, încă din momentul în care a fost publicată. Descrierea m-a atras, coperta m-a incitat, iar faptul că autoarea locuiește în Galați ca și mine a reprezentat un factor decisiv. Imediat ce am pus mâna pe volumul de față, am și început lectura, o lectură ce s-a dovedit a fi fermecătoare și tare captivantă.

   Mi-a plăcut mult romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, o scriere psihologică încântătoare, o poveste pe care o descoperi încet-încet, pagină cu pagină și care nu încetează, nici măcar pentru un moment, să te surprindă. Îmi pare rău că am amânat-o până acum și nu pot să afirm decât că aștept cu nerăbdare continuarea. Totodată, țin să precizez că m-am bucurat să fac cunoștință cu un autor gălățean deosebit, care mă determină să mă mândresc cu orașul meu și cu oamenii valoroși care încă mai locuiesc aici. Alina Șerban este, într-adevăr, una din speranțele literaturii române și, cu precădere, ale celei gălățene 🙂

   Alina debutează cu acest roman psihologic bine scris, documentat și capabil să miște cititorul, să-i stârnească sentimente diverse, să-l pună pe gânduri, întrucât abordează o temă destul de comună pentru literatura contemporană, dar care datorită complexității sale nu a fost exploatată complet până acum, și anume depresia. Această afecțiune de ordin psihic se numără printre principalele boli și probleme cu care se confruntă societatea secolului al XXI-lea, motiv pentru care, consider eu, este absolut necesar să-i conștientizăm existența și să încercăm să empatizăm cu oamenii care suferă de ea, să le oferim suportul de care au nevoie.

   Un alt aspect pe care l-am apreciat este modul în care autoarea își transpune gândurile, ideile, sentimentele într-un personaj masculin, Oskar Kaufmann, protagonistul cărții de altfel. Acțiunea cărții este plasată în Germania, în arealul germanofon și, cu precădere, în Nuremberg (Nürnberg), landul Bavaria.

   Oskar este un tânăr scriitor, fiu al unei familii cu cinci copii din Dinkelsbühl. În ciuda dorințelor și visurilor părinților săi, a ales să-și urmeze propria cale și să facă ceea ce-i place cel mai mult, și anume să scrie. În scurt timp, cărțile sale l-au făcut celebru, autor de bestseller-uri, apreciat de critici și de cititori. Este interesant modul în care ni se înfățișează portretul acestui artist al cuvântului, dar și modul în care se raportează acesta la societate și societatea la el, la ascensiunea sa rapidă în cadrul ,,breslei” scriitorilor. Publicul îl apreciază, devine un idol pentru cei care-i citesc și-i iubesc scrierile, însă o categorie de oameni îl privesc cu scepticism, îl consideră un scriitoraș banal, de duzină. Această perspectivă este cât se poate de reală, de altfel.

   Vin sărbătorile de iarnă, vine Crăciunul, iar Oskar le face o vizită părinților. Încercând să păstreze tradiția, cei cinci frați, trei băieți (Oskar, Martin, Josef) și două fete (Elsa, Karolina), se adună în casa părintească pentru a celebra, pentru a petrece câteva zile împreună, ca odinioară.  Anul acesta, din nefericire, Crăciunul nu reprezintă nicidecum un motiv de bucurie și de voioșie pentru Oskar. Se pare că este bolnav, însă niciun medic nu a fost în stare să-i dea un diagnostic clar.

   Încearcă din răsputeri să-și păstreze secretă slăbiciunea, pe care o ascunde, inițial, și de membrii familiei sale. Leșină, i se face rău în public, îi îngrijorează pe toți ceilalți cu starea sa de sănătate. Ajunge chiar și pe copertele ziarelor, începându-se o adevărată campanie de defăimare a sa. Acest lucru îl scoate din minți, motiv pentru care are de gând să ceară ajutorul justiției pentru știrile mai mult sau mai puțin false. În acest demers, primește ajutor de la sora sa Elsa, avocat de profesie. Nimeni nu-i poate știrbi imaginea, nimeni nu-i poate distruge renumele pe care și l-a creat de unul singur, fără ajutorul nimănui.

   În tot acest timp, lui Oskar îi este imposibil să-și înțeleagă propria stare de sănătate și, implicit, de spirit. Are momente în care se simte foarte bine, urmate de căderi bruște, neașteptate. Se prea poate să sufere de depresie, medicii nu sunt siguri, iar el nici nu vrea să-și imagineze una ca asta…

   O cunoaște pe Clara, secretara lui Rudi, prietenul său cel mai bun, și împreună încep o relație. Petrec timp împreună, la început se simt atrași unul de altul, însă, de fapt și de drept, Oskar nu o iubește, iar încercările ei tot mai evidente de a-l schimba (vasăzică, în bine) devin iritante, deranjante pentru tânărul bărbat. Pentru câteva luni, boala sa dă semne că a dispărut, însă într-o zi se redeclanșează pe neașteptate… Oskar urmează să-și lanseze o nouă carte, care îi va salva reputația sau care, cine știe, poate că i-o va târî prin noroi…

   Este prezentată relația lui Oskar cu membrii familiei sale, o serie de legături care ia o întorsătură neașteptată ca urmare a unor evenimente. Reușește chiar să le salveze, să le lumineze viețile a doi dintre frații săi. Totuși, viitorul lui rămâne incert și rămâne să descoperiți de unii singuri cum se sfârșește acest volum interesant.

   ,,Ziua în care am învățat să zbor” prezintă destinul unui artist bolnav, incapabil să se înțeleagă pe sine însuși, darămite să priceapă firescul vieții. Suferă de depresie, nu știe ce ar trebui să facă, la ce să se aștepte de la ziua de mâine. Un lucru devine tot mai evident, și anume rolul pe care l-a jucat familia sa în acest proces de degradare psihică. Însă e posibil ca această afecțiune să-i ofere ceva în schimb? Depresia îi poate oferi aripi, îl poate aduce mai aproape de ziua în care va putea să zboare, să-și depășească propriul statut, să-și înfrunte destinul sau, de ce nu, să și-l împlinească?

   Cartea întruchipează mai mult decât jurnalul tânărului Oskar. Pe alocuri, reprezintă o confesiune, pe care el o face preotului duhovnic sau, poate chiar, propriei conștiințe, în încercarea de a-și clasifica viața, faptele, de a afla cum să procedeze mai departe, cum să se căiască, cum să înainteze de-a lungul cărării bătătorite de soartă.

   Vă recomand să citiți romanul de debut al autoarei Alina Șerban! Vă invit să descoperiți o carte fermecătoare ce încântă prin povestea măiestruos redată, prin personajele atent schițate și prin gama de emoții ce se ascund printre cuvinte și ce nu încetează să vibreze, să ajungă la sufletul cititorului…

Citate:

 

,,În lumea asta perfectă nimeni nu are sentimente, dar toţi au prejudecăţi.”

   ,Nu scriam de dragul nimănui, nici măcar de al lui, ci pentru că simţeam că e singurul mod în care puteam spune cu adevărat ce gândesc, fără să fiu judecat. Societatea maliţioasă nu percepea ideile ca fiind direct ale mele. E o operă de ficţiune, deci, acele păreri și lamentaţii nu există mai mult decât Dumnezeu pentru Nietzche, așa că nu-și făceau griji.”
   ,,Într-o clipă, am realizat că stăteam în picioare, privind balconul ca pe o eliberare. Aș fi vrut să mă opresc, să adorm iar, dar nu era cu putinţă. Nu eram eu acela. Și totuși, mă vedeam pășind către necunoscut, către ceva care mă chema. Era neobișnuit de rece afară, un fel de frig primordial, înainte de care nimic nu a fost. O pereche de aripi mă aștepta în colţul balconului, iar eu, ca un nătăfleţ, m-am întins spre ele, le-am așezat de parcă ar fi fost întotdeauna ale mele și dus am fost. Degeaba am ţipat ca un nebun. Oamenii nu puteau zbura. Un gol imens m-a cuprins deodată. Simţeam că mă apropii, apoi că mă îndepărtez. Eram prea sus și totodată prea jos. Mi-am revenit în simţiri fără să știu cum și de ce. Micuţa mea prietenă mă gâdila cu mustăţile ca să mă trezească, fiindcă eram pe podea. Acela a fost un fel de început, schimbarea. Eram conștient de faptul că acela care a fost odată murise în momentul când am luat aripile și am plonjat în gol. Că a rămas doar cel de după, dărâmat, dar împăcat cu sine. M-am văzut zburând. Am conștientizat!”

        LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
11

Duel la înălţime, de Tom Clancy-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The sum of all fears
Traducere: George Salomie
Editura: Rao 1998
2 Volume-Număr pagini: 571+507

Fiecare război lasă urme adânci în conștiința luptătorilor și crestează cicatrice în sufletele martorilor nevinovați. Și după fiecare rămâne ceva ce reclamă răzbunare. Pentru arabii păgubiți de conflictul din Golf, varianta ideală ar fi reizbucnirea Războiului Rece prin învrăjbirea foștilor lui protagoniști de la Washington și Moscova. Iar dacă asta ar presupune asasinarea președintelui american în exercițiu cu ocazia Super Bowl-ului…cu atât mai bine. Infidelii care iau în derîdere Coranul și Jihadul nu vor fi niciodată prea puţini.”

   La prima vedere am crezut că este ceva cu război aerian, avioane, parasutisti, dar “Duel la înălțime” se referă la reacțiile și hotărârile luate de marile puteri în situații de criză, care pot duce la începerea unui nou război.

“Razboiul din Golf s-a încheiat. Totodată a dispărut însă  și una dintre armele nucleare ale Israelului. Echilibrul de forțe din Orientul Mijlociu-dar și din lumea întreagă-este pe cale să se schimbe în mod fatal…Jack Ryan, directorul adjunct al CIA-eroul din “Datorie De Onoare” și”Jocuri De Putere”-revine în forță într-o acțiune atît de dramatică și de intensă, încît vom fi aproape convinși că scenariul propus de scriitor s-a petrecut cu adevărat.”

   Îmi place Tom Clacy, dar cărțile lui sunt atât de complexe și documentate încât devine o adevărată provocare să vorbești despre ele. Și totuși…să încercăm.

   Începuturile acestui roman se află mai departe în timp, când sirienii au atacat Înălțimile Golan, vrând să cucerească Israelul. Soldații rezistă, îi resping și sirienii atacă în forță cu tancuri și artilerie. Israelienii știau că se pot baza pe avioanele lor, care sunt superioare și conduse de piloți antrenați, dar au omis faptul că sirienii fuseseră instruiți și aprovizionați cu arme de ruși. Mai mult, israelienii mai aveau opt bombe cu încărcătură nucleară, vopsite astfel încât să pară tancuri de combustibil. Inițial vor să le folosească și chiar  încarcă avioanele, apoi dau ordin să se renunțe și să se folosească armament normal. În nebunia acelor momente, în graba nesăbuită a tinerilor piloți, una dintre bombe rămâne atașată la avion. În confruntarea care urmează artileria siriană este distrusă, pilotul avionului se izbește de stâncile golașe, dar înainte de asta bomba nearmată s-a desprins de avion și s-a prăbușit îngropându-se în pământul unui fermier druz la 50 m de casă. Pământul a acoperit-o și fermierul o va descoperi peste câțiva ani. Trei zile după luptă israelienii își dau seama că le lipsește o bombă, dar nu au cum s-o caute:

“Bomba era undeva în spatele liniilor siriene-dar unde? Care dintre cele patru avioane o transportase? Unde se prăbușise? Era imposibil să le ceară sirienilor să o caute. Oare puteau să se spovedească americanilor, tocmai cei de la care “materialul nuclear special” fusese obținut pe căi ilegale?

Şi astfel, culcușul bombei rămase necunoscut pentru toată lumea, cu excepția fermierului druz, care o acoperi pur și simplu cu doi metri de țărînă și continuă să-și cultive peticul de pămînt pietros.”

Peste ani, sătui de toate luptele și războaiele inutile din Orientul Mijlociu se caută o soluţie.

   Şeful personalului de la Casa Albă, C.Adler-consilierul pe probleme de securitate, Jack Ryan-director adjunct CIA, și alți câțiva prieteni de încredere discută despre ce s-ar putea face  în situația în care Războiul Rece s-a terminat, rușii acționează și ei destul de previzibil, cam la fel ca americanii, Germaniile s-au unificat. Cei de față îi cer părerea lui Jack Ryan, respectându-l pentru meritele lui deosebite în luptă și pentru toate misiunile executate cu curaj și profesionalism.

Ryan le spune că motivul războaielor din Orientul Mijlociu este religia și toate vizează Israelul:

Catolicii și protestanții cred că Cristos este fiul Domnului, dar asta nu a împiedicat Irlanda de Nord să explodeze…Și e cel mai sigur loc din lume pentru evrei. Creștinii ăștia îngrozitori sînt atît de ocupați să se ucidă unii pe alții, încît nu mai au timp să fie antisemiți. Uite Arnie, oricît de insignifiante ne-ar părea nouă diferențele religioase din ambele locuri, pentru ei sînt suficient de mari că să ucidă. Sînt atît de mari cît le trebuie, amice.”

   Preşedintele nou ales, Fowler, voia să facă ceva memorabil, era suficient de orgolios să vrea să fie pomenit în istorie:“Trebuie să facem ceva, că să dăm impresia că nu stăm degeaba”

   La propunerea lui Ryan  se organizează o întâlnire la Vatican a conducătorilor celor mai importante țări, prezidată de papă pentru că:
”Vaticanul este o țară adevărată, cu un statut diplomatic real, dar fără armată…soldații sînt elvețieni…iar Elveția este neutră, nici măcar membră a Națiunilor Unite. Arabii își fac acolo afacerile bancare și chefurile…”

   În timpul acesta FBI-ul îl urmărise pe John Russell, care alăturându-se unui grup numit “Mișcarea Indiana Americană” fusese implicat în foarte multe acte criminale. Pentru aceștia gruparea “Societatea Războinicilor Națiunii Siouxe”, unde activau și el și fratele lui Marvin se ocupă de trecere drogurilor prin contrabandă în Canada.. F.B.I.-ul îi urmarea de mult timp, îi încolțește la un motel unde îl și omoară pe John salvând niște reporteri. Marvin Russell scapă și fuge din ţară.

   În altă parte a lumii teroristul  Ismael Qati tocmai aflase că are cancer, nu se temea de moarte, ci doar că nu va reuși să facă ce-și propusese așa că trebuie să grăbească lucrurile:

”Nu era bărbatul care să includă un eșec în planurile lui. Își alesese un scop în viață și decisese, cu ani înainte, să-l realizeze, indiferent cît l-ar fi costat pe el sau pe alții. Pe acest altar sacrificase totul, visurile părinților decedați, promovarea lui și a altora, o viață normală, confortabilă, cu o femeie care ar fi putut să-i dăruiască doi-trei copii-toate acestea le respinsese în favoarea unei căi de trudă, pericol și hotărâre cumplită de a atinge acel unic ţel strălucitor.”

   Apoi o confruntare între arabi și israelieni, care debutează pașnic, dar devine sângeroasă, determină transformarea unui plan inițial teoretic într-unul practic, un proiect numit “Pilgrimage” Ryan, Adler și Talbot reușesc să contacteze toate țările din proiect, se fac și se modifică tratate, iar la Roma va fi semnat în formă finală. Bineînțeles că președintele Fowler își va aroga toate meritele, deci egoul lui era satisfăcut:

“Fowler știa istorie. Era în fața unei șanse unice. Nu se mai întâmplase niciodată. Poate că era începutul procesului, poate sfârșitul lui, dar ceea ce urmarea el putea fi exprimat simplu. Va pune capăt războiului. Numele  J.Robert Fowler va fi asociat cu tratatul acesta. Era inițiativa administrației lui prezidențiale. Discursul lui la Națiunile Unite chemase națiunile lumii la Vatican. Subordonații lui conduseseră negocierile. Numele lui va fi primul pe documentele tratatului. Forțele lui armate vor garanta pacea.Î și câștigase cu adevărat locul în istorie.”

  Era satisfăcut și de legătura cu Liz Elliott, consilierul pentru securitate, o legătură importantă pentru doi oameni singuri, dar secretă deocamdată.

   În cealaltă parte a lumii fiul bătrânului druz îl anunță pe comandatul Qati de existența bombei. Un grup între care și inginerul Ghosn și Marvin Russell, ajuns și el acolo, se duc s-o ia, o duc într-un depozit s-o poată cerceta și detona. Dar Ghosn își dă seama ce este și la ce poate fi folosită. Îl cooptează în echipă pe un fost profesor al lui din Germania, un fizician de renume, pe un alt terorist tot din Germania pe nume Bock, a cărui soție se sinucisese în închisoare. Vor găsi componentele și materialele necesare și vor reuși să facă o bombă nucleară. Bineînțeles toți cei implicați într-un fel sau altul în proces, inclusiv la transportul ei în SUA, n afară de Qati și Ghosn vor fi uciși în numele cauzei și în ideea de-a nu compromite acţiunea.

Deci în timp ce unii luptau să încheie pacea alții nu voiau că această să se realizeze.

   Pe de altă parte Liz Elliott voia să-l îndepărteze pe Ryan, nu-l suporta pentru că era un om integru, care nu îngenunchea în fața nimănui și nu linguşea, și care era apreciat de adevărații luptători și de foarte mulți din Congres. Prin metodele pe care orice amantă le deține reușește să-i inoculeze lui Fowler ideea că trebuie să scape de Ryan. În același timp pune oameni să-i cerceteze trecutul și banii, dă datele unui reporter, este gata să-i distrugă credibilitatea și mai ales căsnicia.

Doar că minciună are picioare scurte… adevărul se află și Liz este pusă la punct chiar de Cathy soția lui Ryan, ea însăși un medic reputat, specialistă în cardiologie.

   Aruncarea în aer a stadionului din Denver la Super Bowl, în timpul meciului, numărul mare de victime, inclusiv oameni importanți din stat, și ideea că a fost o bombă cu încărcătură nucleară inflamează și mai mult situația. Și președintele trebuia să fie pe stadion, dar ratase din cauza vremii nefavorabile. Mai mult, pe lângă bombă teroriștii pun la cale și destabilizarea armatelor, încăierarea lor și  în Berlin chiar atacul armatei americane de către ruși.

 Preşedintele Fowler, secondat de amantă dă ordine contradictorii și are idei necorespunzătoare pentru că  nu are răbdare să vadă rezultatele cercetărilor și-l acuză pe Ryan de incompetenţă.

   Hotărât să demisioneze după ce se rezolvă criză, Ryan își vede de treabă, adună date, pune cap la cap informațiile, află toate faptele. Tot el este cel care va vorbi cu rușii, președintele rus cunoscându-l din timpul războiului, cu omologii lui din Israel, Germania, Rusia, cu prințul Ali din Arabia Saudită, și va reuși să facă pace, evitând un război.

Cei doi teroriști sunt prinși, interogați, și se află că în spatele lucrurilor era un șeic din Irak care nu era de acord cu prințul Ali, și nu voia pacea cu necredincioşii.

   Prost sfătuit și orbit de orgoliu, când află cine este vinovatul principal, Fowler vrea să trimită un avion cu bombă nucleară să distrugă localitatea unde se află șeicul. Dar, ca noroc, era nevoie de două autorizații pentru aprobare. Doi oficiali cu autorizație fiind morți, singurul rămas era Ryan.

El refuză să omoare oameni nevinovați.

  Lucrurile se vor rezolva, conflictul se va stinge, vinovații vor fi pedepsiți, toate cu cooperarea tuturor statelor implicate. Este incredibil cât rău pot face o mâna de oameni profitând de îngâmfarea, reaua credință, egoul exacerbat, invidia și îngustimea minții. Exact cum îi spune Ryan preşedintelui:

“Tu ești cel care  a dat rasol! Tu ești cel care ne-a adus pe marginea prăpastiei- și acum adevăratul motiv pentru care vrei să macelaresti un oraș întreg este că ești furios pentru că mândria ta a fost rănită și vrei să-ți iei revanșa. Vrei să le arăți că nimeni nu te poate manevra …pe tine! Asta-i motivul, nu-i așa? NU-I AŞA?”

   Dacă vreți să vedeți cum s-a ajuns aici, cum s-au desfășurat și rezolvat lucrurile, care este reacția oamenilor și deznodământul întâmplărilor, citiți cartea.

Iata și câteva păreri autorizate:

“Tom Clancy știe să facă din ordinea mondială o aventură citită pe nerăsuflate, cu pulsul la 200.” (Houston Chronicle)

“Îţi trebuie curajul lui Clancy pentru a face din cel mai puternic om al planetei un personaj de carte cu slăbiciuni, vicii și…amantă.”(Chattanooga Press.)

Cartea Duel la înălţime, de Tom Clancy poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

„Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume - și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

Povestiri din București, de Dana Fodor Mateescu-recenzie

 Titlul original: Povestiri din București

Editura: Cartea Românească

Colecția Cartea de proză

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 125

Gen: proză scurtă

Cotație Goodreads: 4,25

   În sfârșit, am apucat și eu să citesc această carte! Mă credeți sau nu, de la Bookfest mă așteaptă. Da, da, din primăvară! De la Bookfest, de la acea lansare ce mi-a lăsat amintiri frumoase, la care am avut plăcerea s-o întâlnesc personal pe Dana și să obțin un autograf de la ea. De atunci, eu și cartea „Povestiri din București” ne așteptăm reciproc. Ea cuminte, în raft, alături de multe alte cărți necitite încă, iar eu, să prind un crâmpei de timp pentru a mă bucura de ea. Nici n-am vrut s-o citesc repede, în grabă, ci s-o savurez, să nu mă preseze nimic, să mă pot delecta în voie.

   Dana Fodor Mateescu mi-a atras atenția de mult timp prin scrierile ei online. Are un stil unic, ce nu poți spune că seamănă cu al altcuiva. Combinația de românesc autentic și gust dulce-amar rezultat din umor și trista realitate este unică. Nu cred că am mai întâlnit scriitor care să te facă să râzi în hohote și la scurt timp, să lăcrimezi. Povestirile Danei sunt hazlii, pline de umor, însă citind atent, veți observa subtextul din spatele lor, ce reflectă o realitate tristă. Povestirile ei sunt tragicomice, ne vorbesc despre trecut, despre prezent, uneori din perspectiva mai multor tipuri de oameni.

   Prin scrierile ei, am avut ocazia să iau contact cu vremuri apuse, pe care nu le-am prins (și acum mă bucur). Totuși, mi-am amintit cu nostalgie de unele „practici” ce supraviețuiseră până prin anii copilăriei mele, dar care acum nu mai există:

„Pe la 8 și ceva, trecea „ăla cu mătura”: „Măăătura, măturica, măturaaaa!”

„Mai încolo, când soarele sugea lacrimile florilor de salcâm, veneau țigăncile care „cumpărau sticle goale. Îmi era o frică teribilă (Nu ești cuminte? Te dau la țigani!).”

   Dana Fodor Mateescu scrie cu sufletul, transpune totul în culori vii, astfel încât ai impresia că întâmplările ți se derulează în fața ochilor. Limbajul este unul direct, de zi cu zi, în ciuda figurilor de stil folosite, ceea ce face cartea foarte ușor de citit. Este o lectură relaxantă, distractivă, dar nu lipsită de profunzime. Vreți să adormiți cu zâmbetul pe buze? Citiți „Povestiri din București” înainte de culcare, garantez că așa se va întâmpla!

   Povestirile Danei (sau mai bine zis, ale Muchinuței), m-au ținut trează până la 2 noaptea: mi se închideau ochii, somnul mă pândea, dar eu tot nu dădeam drumul la carte. La „Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război” deja râdeam atât de tare, încât credeam că o să trezesc toată casa. Cu unele povestiri eram obișnuită, cunoscându-le de pe blogul autoarei, însă cele citite pentru prima oară chiar mi-au provocat crize de râs. Mi-am adus aminte cu plăcere cât am râs citind prima oară „Orașul de pe geantă”, „Amor de cocalar”, „Marea descălțare”, „Baloanele”.

   Unele sunt emoționante, în ele întâlnind exact acel amestec dulce-amar despre care vorbeam mai devreme: „Tristețea agentului contemporan (de pază)”, „Tristețea casierei de la hipermarket”, „Sonata”; „Albinele din suflet”; altele evocă vremuri trecute, introducându-ne într-o atmosferă specifică epocii: „Arome din anii 70…”, „Maica mare –poveste din Bucureștiul de altădată”, „Rapandula”, „Mireasa cheală”, „Amintiri din Epoca-mi de Aur”, „O fustă mai găsești, dar un prieten greu”, „La spălat de lebăr pe vremea lui Ceaușescu”, „Scrisoare către Luke Skywalker”.

Ce le dă farmec acestor povestiri?

   Stilul unic, faptul că multe întâmplări n-ar mai fi posibile în contextul de azi (mă refer la cele de epocă) și că indiferent de specificul povestirii, nu lipsește umorul: situații amuzante sau cuvinte ce stârnesc râsul, comicul este prezent peste tot în scrierile Danei.

Citate:

   „Vreau să-i filmez, dar nu știu cum dracu’ apăs pe altceva, și nu reușesc. Abia de-mi ies două poze, cu familia de amărâți. O să sparg în bucăți telefonul ăsta de doi lei! Mă enervez cumplit, dar îmi trece rapid, pentru că din stânga apare o țigăncușă frumoasă, zglobie ca o manea duminicală: „Avem superunghiere și forfecuțe…” – Gara din mine

   „Proteza căzuse între noptieră și pat, stătea așa, înțepenită ca o idioată, rânjind la nea Popică în bătaie de joc.” – Dulăul

   „De la depărtare, semănam cu un papagal: colanți negri sau blugi rupți în genunchi, cu alți blugi scurți, pe deasupra, maiou roz, strâmt, cumpărat de la raionul de copii, pe care scrisesem cu o cariocă roșie: Star Wars, o geantă din cârpă, făcută dintr-un material care imita leopardul și espadrile la fel. Eram dureros de „șic”. La glezna dreaptă purtam ceasul lui nea Fodor, tata adică, era stricat, dar arăta excelent și stârnea indignarea-n populație: „Fata asta-i fugită de la Bălăceanca!” La încheieturile mânuțelor eram plină de brățări din „aur” de clanță, iar la gât îmi flutura o sârmă periculoasă, în formă de șpan, pe care-o găsisem în curte la fosta întreprindere Electrotehnica din Drumul Taberei.” – O fustă mai găsești, dar un prieten greu

   „Pentru că era rocker „în timpu’ liber”, a pus oleacă de Judas Priest (spre jalea cucoanelor împaietate și cu ștrampii distruși) și a început să se dea, optimist, cu fruntea de mobile și de străchini: bang, bang, stânj! Credeam că moare acolo!” – Marea descălțare

    „Rămânem fără nimic, dacă vin termitele… (așa erau porecliți cei trei băiețoi, toți supraponderali, ca și părinții lor, răi, bocci, ciorditori și mega enervanți, să-i calci cu tancu’ pe mutre!) – Mic tratat de alungat mitocanii

   „Într-o zi, am găsit pe câmp numai cuiburi cu pui de șobolani. Erau zeci de șoricei roz, orbi, numai pieliță subțire prin care se vedeau vinișoarele.

   – Aaaa, ce frumos!, mi-am zis fericită și am cărat vreo 45 de bucăți în casă, la bunica. Le-am dat și verilor mei, care i-au băgat în pat, „să doarmă cuminți”. O minune!” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Ce prost ești, măăă!, săream, deșteaptă. Gândacu’ de Colorado are vitamine, a zis la Teleenciclopedie, băăăă, te face să crești mare. Ia, bagă-l în corcodușa asta! Să vezi că nu mai e așa amar.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Tușă Ioanăăăă, iar a venit nebuna dă la București? Leag-o, bre, dă copaci, cu lanțu’, că numai porcării face! Dă ce nu-l chemi pă Merlă, să-i dea nește buline, poate să potolește, dracu’!

   „Merlă” era medicul localității. Se numea Mierlă, dar toți îl strigau „Merlă” – fără i. Pentru orice boală, el dădea chinină. Și bolnavul era fericit.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

 „- Săru’ mâna, ce înseamnă p…a?

   Bietul om! Să-și facă terci cu ciocanul unicul deșt sănătos, ăla din mijloc. Patru erau ba tăiate, ba rupte, ba fără unghii. S-a speriat, vezi bine! O zgâtie de fată să scoată din gurița ca un boboc asemenea mizerie?

– Dacă mă scol la tine acu`, rămâi fără moț! Cine paștele mă-tii te-a învățat asta? Las că te spui eu lu’ tac-tu când vine acasă! Pleacă d-aici!” – Orașul de pe geantă

   „Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume – și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

   „Aaaa, ia te uită! Tata le-a ascuns de mine, probabil mi le-a cumpărat pentru ziua mea!”, mi-am zis eu în gândul nebunatic din cap.” – Baloanele

   „Măi, a dracu’ s-a făcut lumea asta! Vine sfârșitu’, e clar.” – Tristețea casierei de la hipermarket

Despre autoare:

   Dana Fodor Mateescu este jurnalist, editor al blogului Artizanescu.ro și al Revistei 13. A absolvit Colegiul de Jurnalism și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București.

   A debutat poetic în 2000, în Ziua Literară, la cenaclul Euridice, versurile ei apărând ulterior în Adevărul Literar și revista Puncte Cardinale. A publicat pe cont propriu, la Editura Mateescu, patru volume de proză, povești pentru copii și poezie. Este cunoscută pentru scrierile sale umoristice, publicate online la Revista 13: „Cum am devenit informatoare”, „Daniel Ciripescu”, „Tembelă până la moarte”, „Norocosul”.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
8

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

Pistolarul, de Stephen King (seria Turnul întunecat) – recenzie

Titlu original : The Gunslingers (2003)

Editura Nemira, 2017

Colecția Nautilus fantasy

Traducere de Mircea I. Pricăjan

Nr. pagini 240 

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

   În acest mod începe King povestea Pistolarului; brusc, fără o introducere prealabilă, ex abrupto. Ultimul pistolar își urmărește dușmanul prin deșert. Dar cine acest pistolar? Cine este omul în negru? Și care este motivul acestei urmăriri? Sunt întrebări cărora autorul le oferă răspuns în mod gradual, firesc, fie în mod direct, fie prin intermediul memoriei afective a personajului principal.

   Roland Deschain, cel din urmă pistolar, un bărbat puternic și violent, cu un trecut dureros, despre care aflăm din ceea ce el însuși povestește, are de îndeplinit o misiune aproape imposibilă și de luat decizii dificile, ceea ce îl transformă într- un singuratic al deșertului. Dacă la început pare un personaj desprins dintr-un western, treptat se dovedește un ins complex, prin între două lumi. Căci, la finalul volumului, rămâne întrebarea: când are loc acțiunea romanului? În trecut, în prezent, în viitor sau atemporalitatea unei lumi paralele? Planurile temporale alternează, ceea ce sporește ambiguitatea unui posibil răspuns. Aici, timpul curge ciudat, după cum bine știi.(Allie)

Era doar un pelerin de rând, cu alte cuvinte, și tot ce putea spune cu reală certitudine era că îi era sete. […]

Mai jos de ploscă erau armele, amândouă atent calibrate pentru mâinile sale; atunci când îi rămăseseră de la tatăl său, care cântărea mai puțin și nu era atât de înalt, la fiecare fusese adăugată câte o plăcuță. Cele două curele i se încrucișau peste vintre. Tocurile erau unse atât de bine încât nici soarele acela filistin nu le putea crăpa.

   Nu cred că am mai citit un roman în care autorul să fi folosit mai multe tehnici narative și să fi amestecat într-atât genurile românești. În prima parte, acțiunea este narată prin tehnica povestirii în ramă, însă naratorul rămâne mereu același. Mai exact, acesta ne spune că, în drumul lui, pistolarul primește adăpost în coliba unui om al deșertului, cultivator de porumb, căruia îi povestește despre Tull, orașul blestemat, unde a cunoscut-o pe Allie cea însemnată. Aceasta povestește, la rându-i, cum l-a înviat omul în negru pe Nort, bietul dependent de iarba-diavolului și despre cifra nouăsprezece.

Ea nu avea curaj. Doar un bar și o cicatrice. Și un cuvânt. Un cuvânt care se zbătea în spatele buzelor închise. […]

Însă omul care îl readuse la viață pe Nort și scrisese un mesaj – îi lăsase un cuvânt ca un pistol armat pe care, într-o zi, ea și-l va lipi de tâmplă – știuse că astfel stăteau lucrurile.

Nouăsprezece va revela secretul.

Nouăsprezece era secretul.

Roman mitic, distopic, western, fantasy, thriller. Pistolarul este din toate câte puțin.

  Omul în negru, personaj cameleonic, negativ, pe jumătate diavol, pe jumătate vrăjitor, îl atrage pe Roland în mod inexplicabil. În Tull, populația aproape îl venerează și se sacrifică în numele lui. Reprezintă puterea de care acești bieți ticăloși înfometați au nevoie și tentația perpetuării speciei. Folosește magia pentru a învinge într-o luptă a minții. Rolul său este de a-l pregăti pe eroul ce dă titlul romanului pentru ceea ce urmează să înfrunte.

   Roland trebuie să salveze lumea. Trebuie să îl prindă pe omul în negru și să-l ucidă. Cu toate că mă așteptam să-și descarce pistoalele, lupta dintre cei doi este una psihologică, iar Roland este pus în situația de a face o alegere foarte grea: între ce este bine și ce este bun; între a salva lumea sau pe Jake, băiețelul ce fusese ucis de un criminal în serie.

  Prezicerile omului în negru deschid drumul spre Turnul întunecat, unde pistolarul va purta o inimaginabilă luptă finală.

–… Apa trebuie să curgă la vale și ție trebuie să ți se spună. Vei alege trei, înțeleg… dar mie nu-mi pasă cu adevărat și nici nu vreau cu adevărat să știu.

–Cei trei, murmură pistolarul, gândindu-se la Oracol.

–Și apoi începe distracția! Dar pe atunci eu voi fi demult plecat. Râmas bun, pistolarule! Rolul meu s-a încheiat acum. Lanțul este încă în mâinile tale. Ai grijă să nu ți se-nfășoare în jurul gâtului.

    Revenind la ideea inițială, privitoare la modul în care autorul își începe romanul, constat că tot ce am citit poate fi considerat o lungă introducere. Căutarea continuă prin deșert anunță, de fapt, intriga seriei. Și dacă la început vei spune că Pistolarul nu te face să cumperi și celelalte volume, la final, te vei răzgândi.

Seria Turnul întunecat cuprinde:

Pistolarul (I)

Alegerea celor 3 (II)

Ținuturile pustii (III)

Vrăjitorul și globul de cristal (IV)

Lupii din Calla (V)

Cântecul lui Susannah (VI)

Turnul întunecat (VII)

Cartea Pistolarul de Stephen King (seria Turnul întunecat) poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dispărută în Moscova, Povestea unei spioane americane în anii 1920, de Marguerite Harrison-recenzie

Titlul original: Marooned in Moscow

Colecția: Istorie

Editura: Corint

Anul apariției: 2017

Traducător: Alina Popescu

Număr de pagini: 464

   „Numai în aventură unii oameni reușesc să ajungă să se cunoască pe sine, să se găsească pe sine”, spunea Andre Gide, iar cartea „Dispărută în Moscova. Povestea unei spioane americane în anii 1920” este o inestimabilă dovadă a faptului că spiritul de aventură nu este caracteristic unei epoci anume, ci a contaminat oamenii de când a luat naștere omenirea.

   „Dispărută în Moskova” e o carte excepțională, o armonioasă împletire de mărturisiri și istorie. Cartea face parte din colecția „Istorie” a editurii Corint, colecție din care am devorat anterior zeci de alte titluri, unele mai fascinante decât altele.

   Am o mare pasiune pentru cărțile memorii, cred că nimic nu poate fi mai frumos decât o istorie povestită din partea celor care au trăit-o. O astfel de carte e un concentrat de emoții… și poate că istoria e mai mult decât o înșiruire de date, e o colecție de trăiri pe care cei prezenți la evenimente le-au simțit și au fost profund marcați.

   Miracolul cărților constă în posibilitatea de a călători, fie în trecut, fie în viitor, în funcție de perioada descrisă. De data aceasta, am călătorit în trecut, într-un teritoriu actualmente plin de farmec… dar la vremea aceea destul de controversat și chiar periculos – Moscova.

   „Periculos” e un cuvânt care declanșează o în firile aventuriere un soi de inexplicabilă adrenalină… așa s-a întâmplat și în cazul Margueritei Harrison, o americancă care decide, la cei 39 de ani ai săi, să devină spion.

   Marguerite Elton Harrison s-a născut în 1879, în Baltimore. Fiică a unui magnat, Marguerite a fost crescută în bogăție. Tatăl său se asigura mereu că celor două fiice ale sale le sunt îndeplinite toate dorințele. Totuși… se pare că Marguerite a avut mereu un dor ascuns de aventură… și acesta a determinat-o să recurgă la acțiuni pe care unii oameni ai timpului respectiv le-ar fi catalogat drept „vecine cu nebunia”. Contrar așteptărilor familiei, Marguerite se căsătorește cu un bărbat dintr-o clasă socială inferioară, iar în 1902 se naște fiul lor. 13 ani mai târziu, Marguerite rămâne văduvă, cu un copil ajuns la vârsta adolescenței și cu nenumărate datorii de plătit de pe urma soțului său. Dacă pe unii, aceste circumstanțe i-ar fi răpus, nu același lucru s-a întâmplat cu Marguerite.

   Cu ajutorul rudelor, se angajează la celebra publicație „Baltimore Sun”, apoi în 1918, după ce se prezintă la „Departamentului de Informații Militare al Armatei Statelor Unite”, își îndeplinește visul de a deveni spion.

   Misiunea sa are în vedere explorarea situației economice și nu numai. Totuși, în Rusia sovietică de atunci, nicio misiune de spion nu putea fi catalogată drept „ușoară”. Astfel, după o primă vizită scurtă, care s-a terminat cu un arest, Marguerite părăsește Rusia.

   Ajunsă din nou pe teren american, Marguerite realizează că viața fără aventură e lipsită de sens și nu se asortează cu caracterul său, așadar… se întoarce în Rusia. Marguerite știe cu siguranță, că poate să aducă mai multe informații. A doua sa incursiune în lumea bolșevică este mai îndelungată și mai profitabilă. Rapoartele pe care reușește să le trimită sunt mai numeroase și mai detaliate decât în cazul primei șederi. Totuși, când totul părea să meargă bine, este săltată de CEKA și încarcerată.

        De-a lungul cărții, prin expunerea trăirilor intense, dar și a raționamentelor juste făcute în diverse situații critice, nu fac decât să creioneze un personaj cu o deosebită putere și stăpânire de sine, un caracter bine construit, adaptat la situații limită.

   În calitate de jurnalist, Marguerite aduna informații pe care le centraliza în rapoarte trimise ulterior în SUA. Interesant este faptul că Marguerite, obișnuită un un trai cel puțin decent, într-o țară liberă, experimentează acum circumstanțe complet diferite. Este însă, o alegere pe care a făcut-o mânată de spiritul de aventură și eroina nu se dă înapoi atunci când îi apar în cale obstacole, indiferent de amploarea acestora.

   Stilul cărții este unul special, la un moment dat ai impresia că scrisul devine o voce, că însăși Marguerite e cea care îți povestește. Iată, de exemplu, ce spune despre întâlnirea sa cu Lenin:

„Când l-am văzut urcând pe scenă, primul meu sentiment a fost acela de dezamăgire. Era un omuleț scund, solid și cu o înfățișare modestă, cu păr și ten fără culoare, cu o bărbuță ascuțită, ochi albaștri pătrunzători și o adresare lipsită de emoție, liniștită, aproape monotonă.Purta un costum de stofă englezească aspră și semăna cu un relativ prosper om de afaceri de clasă mijlocie. Însă, după numai câteva cuvinte, am început, asemeni întregii asistențe, să ascult cu mare atenție”.

   Dincolo de mărturisirea sa, cartea Margueritei Harrison ne oferă oportunitatea de a descoperi un episod istoric delicat din Rusia. Aflăm și aspecte din viața economică și socială a rușilor de rând. Discrepanța dintre facilitățile mediului urban și mediul rural o uimește pe Marguerite. Inevitabil, descoperirile pe care le face le trece mai întâi prin filtrul emoțiilor feminine, pe care însă reușește să se gestioneze foarte bine.

   O parte considerabilă din carte este dedicată descrierii perioadei a doua de arest. Este o perioadă în care, deși se află închisă, Marguerite cunoaște o Rusie pe care nu o descoperise încă, dar căreia reușește să-i supraviețuiască.

   Frazele nu sunt lungi și elaborate, ci relativ scurte și succinte, lucru explicabil, de altfel, în lumea spionilor, unde rapoartele trebuie să fie cât la precise. Cuvintele sunt și ele simple, concise, autoarea nu folosește foarte multe figuri de stil, dar reușește să transmită cu o mare acuratețe ceea ce a trăit în timpul experienței sale în Rusia.  

   Există oameni care s-au întrebat dacă incursiunea Margueritei în Rusia a fost spirit de aventură sau nebunie. Ei bine, ea scrie această carte imediat după sosirea din Rusia, de parcă și-ar fi alocat astfel un timp de odihnă, după care se implică în alte acțiuni cum ar fi expediții de studiere a migrației nomazilor.

  În 1926, Marguerite se căsătorește cu actorul englez Arthur M. Blake și își petrece următorii 20 de ani la Hollywood. După moartea soțului său, Marguerite se mută la fiul său, cu gândul de a duce o viață liniștită… însă, mânată de spiritul aventurii, la vârsta de 70 de ani reîncepe expedițiile în Africa de Sud. După o viață plină de aventuri, a recunoscut că Rusia e  cel mai fascinant loc pe care l-a vizitat vreodată.

   Mi-a plăcut foarte mult faptul că Marguerite reușește, în cuvinte simple, să țină cititorul lipit de carte, ca și cum l-ar plasa în fața unui ecran pe care rulează un documentar foarte reușit.

   Dacă ar fi să dispar undeva – metaforic vorbind, desigur – mi-ar plăcea ca acel loc să fie Moskova, cu catedralele ei speciale, cu poveștile atât de fermecătoare.

Cartea Dispărută în Moscova, Povestea unei spioane americane în anii 1920 de Marguerite Harrison a fost oferită de Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Război şi pace, de Lev Tolstoi-recenzie

Editura pentru Literatură Universală

Număr volume: patru

Ediţie: Bucureşti 1969

Traducere din limba rusă: Ion Frunzetti şi N. Parocescu

   Dragi cititori v-aţi simţit vreodată bulversaţi, de-a dreptul daţi peste cap de o poveste, de o ficţiune care nu arată lucruri imposibile, ci fapte care s-au întâmplat cu mult, mult timp în urmă? O tornadă? Un uragan de cuvinte împrăştiate, de personaje care mai de care mai diferite în caracter, stare socială, îmbrăcăminte, înfăţişare şi vârstă. O furtună de idei care s-a năpustit asupra unui biet lector care nu vrea decât să afle…ce va urma…război…sau…pace ?

   Lev Tolstoi a fost un scriitor rus, considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse. S-a născut într-o familie din nobilimea rusă ; trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii ţăranilor, călătorii, activitate militară şi viaţa de scriitor. Operele sale, ‘Război şi pace’ şi ‘Anna Karenina’ au avut o mare influenţă în dezvoltarea romanului. Mai mult decât atât, Tolstoi a fost şi eseist şi dramaturg, reformator în domeniul educaţiei. Unele dintre ideile şi interpretările sale literare vor avea impact, mai târziu asupra unor personalităţi precum Gandhi şi Martin Luther King Jr.

  Opera ‘Război şi pace’ a fost rescrisă de 13 ori înainte de a fi publicată şi…iată ce a devenit : un compediu, o lucrare despre toate câte se pot petrece în viaţa unui om –  dorinţa de ascensiune socială şi intelectuală, iubirea unei persoane la care nici măcar nu ar trebui să se viseze, războiul ca eveniment definitoriu , căsătoria ca o temniţă rece, societatea care încearcă din răsputeri să afle mai devreme decât actorul însuşi ce se va petrece în lumea acestuia.

   Lucrarea se deschide cu prezentarea cadrului spaţio-temporal, Imperiul Rus al lui iulie 1805. Acţiunea se derulează pe fondul războiului ruso-francez : toată lumea se aştepta la o luptă care pur şi simplu nu mai dorea să apară. Despre acestea discutau şi Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare a împărătesei Maria Feodorovna şi prinţul Vasili. Vorbesc despre faptul că Rusia este singura salvatoare a Europei, că Austria va trăda Rusia pentru Franţa şi Napoleon ‘Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat’. Ulterior sunt pomeniţi fii prinţului,Ippolit ‘un prost liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat’. Anna şi Vasili vor pune la cale un mariaj între fiul, Anatol şi  prinţesa Bolkonskaia. Nu peste multă vreme îşi vor face apariţia şi celelalte personaje, invitate la serata Annei : fiica prinţului Vasili, Hélène, mica prinţesă Bolkonskaia ‚căsătorită abia de iarna trecută’, soţul acesteia prinţul Andrei Bolkonski ‚tânăr nu prea înalt şi foarte frumos, cu trăsături bine conturate şi severe. Totul în fiinţa lui, începând cu privirea, obosită şi plictisită, şi până la pasul liniştit şi măsurat, prezenta cel mai izbitor contrast cu făptura micei şi vioaiei sale soţii’, Pierre, fiul nelegitim al contelui Bezuhov care nu avea încă nicio funcţie ‚de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, şi apărea pentru prima dată în societate…purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, jabou înalt şi frac de culoare cafenie…privirea lui inteligentă şi timidă…scrutătoare şi dreaptă’, prinţesa Drubeţkaia. Un amalgam de persoane legate între ele.

  Prinţesa Bolkonskaia este însărcinată, şi-ar dori mai multă atenţie din partea soţului său, Andrei, dar acesta nu ia seama la nimic. Mai mult decât atât, hotărăşte să plece pe front.

   Pierre este un prieten bun al lui Andrei, dar din păcate un bastard care nu este bine văzut de societate; pe lângă aceasta, este şi mult prea inteligent, se ceartă cu lumea din marile cercuri, vrea să îşi impună opinia, dar nu prea este ajutat.

  Prinţesa Drubeţkaia, după cum şi numele o recomandă, vine dintr-o familie bună, dar ajunsă la sapă de lemn. Vrea să îl ajute pe fiul ei Boris în toate aşa că se umileşte în faţa prinţului, cerându-i să pună vorbă la suveran pentru a-l muta în gardă. După multe rugăminţi şi lacrimi, aceasta îşi atinge scopul. Serata va lua  sfârşit, iar autorul ne duce spre casa prinţului Andrei. Acolo îl regăsim pe Pierre şi aflăm cu ocazia discuţiei dintre cei doi prieteni că Andrei consideră căsătoria o capcană fără de scăpare şi că războiul vine ca o amânare a vieţii anoste pe care o va duce. Pierre nu poate să înţeleagă cele spuse de prinţ, dar trece cu vederea acestea şi se ajunge la făgăduiala pe care fiul lui Bezuhov o va face: să se ţină departe de necazuri şi de…fiul prinţului Vasili. Din păcate, de îndată ce a părăsit casa prietenului său se va îndrepta spre cea a lui Anatol ‚nu avea nicio valoare cuvântul de onoare dat, de vreme ce, înainte de a şi-l da prinţului Andrei, şi-l mai dăduse, tot aşa, prinţului Anatol, făgăduindu-i că va fi invitatul său’. Zis şi făcut, dar seara s-a sfârşit destul de rău pentru Pierre care a băut mult prea mult şi care împreună cu Anatol şi încă un prieten al acestora vor lega de un urs un comisar şi îi vor da drumul pe apă . Acesta este şi motivul pentru care va avea interdicţie în a se mai întoarce în Petersburg pentru o vreme. Se va îndrepta, deci spre casa tatălui său din Moscova. Aici facem cunoştinţă cu o altă familie, Rostov. Ceea ce se remarcă sunt relaţiile dintre mamă şi fiică, ură faţă de Vera, iubire faţă de Nataşa. În plus se conturează două legături, cea dintre Sonia şi Nikolai, care ar dori să se căsătorească, dar sunt veri primari; în plus, Nikolai pleacă la război şi dintre Nataşa şi Boris, fiul prinţesei Drubeţkaia  care, la rându-i pleacă la război. Pe acest fundal se urmăreşte ura dintre copiii legitimi, rude şi bastardul Pierre pentru averea contelui Bezuhov. Singurul care nu ştie sau se preface că nu ştie despre acestea este…Pierre. Urmează un vals, Danilo Kupor şi…războiul. Ce are să se petreacă mai departe…rămâne de citit.

   ‚Război şi pace’ este un roman complex, prezentat la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient, omniprezent şi obiectiv. Este acel tip de autor rece care observă doar şi care nu lasă să se întrevadă urmă de ficţiune. Nu. Acesta doreşte cu tot dinadinsul să creeze realitatea, să ne arate o istorie nu doar în războaie, ani, câştig sau pierdere, ci şi o istorie a unei societăţi, apoi a unei familii, a unui cuplu. De la mare-lume la mic-familia. Sunt schimbări de neanticipat care determină cititorul să se avânte, să se determine să finalizeze un volum cât de repede pentru a-i afla conţinutul celuilalt. Ceea ce m-a frapat este că pe fundalul războiului dintre ruşi şi francezi, ruşii au preluat atât de multe cuvinte din limba franceză, încât se creiona imaginea, senzaţia că ar fi uitat, chiar detestat propria limbă. Personajele sunt caracterizate şi direct şi indirect, sunt complexe revelând persoane care mai de care mai diversificate- omul mândru, nepăsător, omul dornic de aventură, familistul. Le descoperim împreună, tu, dragă cititor, ce altă mască ai găsit?

Lectură plăcută!!!

Notă:10/10

Cartea Război și pace de Lev Tolstoi poate fi comandată pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

by -
13

Ziua 21, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea II)
Titlul original:  Day 21
Editura Nemira, 2016
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 264
   Kass Morgan a studiat literatura la Brown University, iar mai târziu și-a continuat studiile la Oxford. Locuiește în Brooklyn, New York. Lucrează ca editor și printre preferințele ei de lectură se află romanele SF și proza victoriană.  Continuarea romanului Cei 100, intitulată Ziua 21, s-a publicat în anul 2014, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bross și CBS Television Studios.
  După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. În primul volum vom avea parte de poveștile tinerilor condamnați ce au pornit în misiunea sinucigașă sau poate, aceasta va fi salvarea lor.
    Regulile dure din Coloniile spațiale condamnă la moarte tinerii pentru infracțiuni minore…
   Cei 100 de condamnați vor ajunge pe Pământ, câțiva vor muri la aterizare, câțiva vor fi uciși…oare de cine? De rebelii pământenii sau chiar de tinerii din Colonie.

,,Fără să vrea, privirea lui Wells se îndreptă către gâtul lui Asher, spre rana urâtă unde săgeata îl străpunse. Trecuseră două zile de la moartea lui, două zile de când siluetele misterioase se materializaseră pe creastă și schimbaseră tot ce știuseră Coloniștii până atunci, tot ce li se spusese. Fuseseră trimiși pe Pământ ca subiecți de test, primii oameni care să pună piciorul pe planetă, după trei sute de ani. Dar se înșelaseră.
Unii oameni nu plecaseră deloc.
Siluetele străinilor conturate de soarele ce apunea, semănau mai degrabă cu demoni decât cu oameni. Wells clipise, așteptându-se cumva că siluetele să dispară. Era imposibil să fie reale.
Dar vedeniile nu trag cu săgeți.”

 
   Să vedem mai departe cum se descurcă câțiva dintre eroii noștri din primul volum. Îi găsim în volumul doi foarte agitați și înfricoșați de Pământeni.
   După incendiul care a mistuit tabăra au învățat să facă barăci din lemn! O vom găsi pe Clarke cu Bellamy împreună în pădure în căutarea Octaviei. Sora lui Bellamy ar fi fost răpită! Nu știu de cine sau cum, cert este că vor să o găsească.
   Bellamy și-a crescut surioara de mică, iar spaima continuă de a nu fi găsită pe Colonie este constantă.      Coloniștii aveau dreptul doar la un copil. Dacă se încălca această regulă părinții erau condamnați, copilul sfârșea într-un centru de îngrijire. De aici erau luați de mici și se făceau experimente cu radiații nucleare.
   Clarke va fi mușcată de un șarpe, tânărul o va aduce înapoi în tabără, iar Wells îi va administra antidotul. Va afla că secretul ei cel m-ai ascuns, Lily, pe care a ajutat-o să moară mai repede, era de fapt fosta prietenă a lui Bellamy.
 

,,Lilly o implorase să facă durerea să dispară. Clarke nu voise, dar știa că Lilly nu avea nici o șansă să se facă bine. Așa că, în cele din urmă, fusese de acord și îi dăduse medicamentul fatal, care îi curmase suferința”.

,,Știi, îmi amintesc când am auzit că există frați pe Walden.
E adevărat, continuă ea. Prietena mea Lilly își amintea de voi, de la centru. Cred că zicea: e o fată cu un frate mai mare. E super că are un frate, iar el e incredibil de atrăgător, nimeni nu se poate uita la el pe față. E orbitor, de parcă te-ai uita la soare.
În loc să zâmbească, Bellamy se albi la față.
-Lilly? Nu Lilly Marsh, nu?
-Eram mai mult decât prieteni. Lilly a fost singura fată la care am ținut. Până la tine.”

 
   Coloniștii vor lua prizonieră o fată pământeancă-Sasha, iar aceasta nu va fi în siguranță în tabăra lor. Aceștia o vor acuza de crimele înfăptuite.
   Sasha le va dezvălui că mai sunt oameni pe Pământ, că sunt și răi, rebeli, iar aceștia ar fi responsabili și de răpirea Octaviei și de una din crimele comise.
    Clarke va descoperi că de fapt ar m-ai fi fost o expediție de pe Colonie, oamenii pământeni i-ar fi ajutat, dar în urma neînțelegerilor ar fi fost uciși și alungați.
     În prima expediție ar fi și părinții lui Clarke, cei pe care fata îi credea morți. Oare trăiesc? Unde ar putea fi?
     Paralel cu viața tinerilor trimiși pe Pământ, vom afla cum este viața celor rămași în Colonii.
 
     Avem pe Glass și pe Luke, perechea de tineri îndrăgostiți care își așteaptă sfârșitul în urma terminării aerului de pe Walden. Cei de pe colonia Phoenix vor ridica podul pentru a raționaliza aerul doar pentru ei.
     Glass va reuși să se strecoare înapoi pe colonia unde a crescut, va ridica podul și va da drumul mulțimii care  se aflau în pragul colapsului din lipsa de aer.
    Conștienți că vor muri oricum fără aer, mulțimile vor lua cu asalt navetele ce ar putea să îi ducă pe Pământ. Problema este că după 3 secole populația s-a înmulțit considerabil, iar acum scapă cine poate.
   Fosta prietenă a lui Luke îi va dezvălui acestuia secretul șocant despre Glass. Aceasta, când a fost însărcinată și condamnată, a trebuit să dea numele tatălui, iar ea a mințit, și condamnat a fost prietenul lui Luke.
     Oare va reuși să o ierte și să ajungă cei doi pe una din navele spre Pământ?
    Pe Pământ, Clarke și Bellamy vor găsi o parte din Pământenii, o vor găsi pe Octavia și vor încerca să ajungă la un acord cu tatăl lui Sasha, conducătorul lor. Problema rămâne rebelii, care vor continua să ucidă…
    Wells, băiatul cancelarului din Colonii, a venit pe Pământ pentru Clarke, dar…unele probleme nu pot fi uitate și iertate!
    Sasha, în ciuda amenințărilor la adresa ei, va încerca să îi ajute pe coloniștii, în special pe Wells. Va reuși cei doi împotriva celor recalcitranți din tabără? Când Wells o va elibera pe Sasha fără acordul mulțimii, ce se va întâmpla?
   Foarte multe de descoperit, multe necunoscute cărora trebuie să le facă față tinerii noștri. Cine sunt sau ce sunt de fapt Bellamy și Clarke??? Aici, am rămas surprinsă…
   Mi-a plăcut foarte mult și acest al doilea volum din serie. Vă las pe voi să descoperiți cele ce nu am dezvăluit…
   

Cartea Ziua 21 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
17

Orașul Ambasadei, de China Miéville-Comunicarea: Ultima Frontieră-recenzie

Editura Paladin
Data apariției: 2014
Titlul original: Embassytown
Traducere Liviu Radu
Număr de pagini: 474

  Scriitorul britanic China Miéville își autoetichetează creațiile pe care noi le numim generic SF, ca weird fiction și curentul său literar plin de originalitate, New Weird. În multe clasificări îl găsești însă plasat la fantasy sau, mult mai motivat, la steampunk. Este bine că și-a stabilit singur apartenența, pentru că stilul din cele mai bune romane ale sale este unul eclectic, exuberant, cu idei explodând peste tot și conglomerându-se în ceva extrem de straniu și foarte extravagant.

   Nu este deloc un autor care îți ușurează vreun moment strădania de a-i înțelege universul. Te aruncă direct în Big Bang, cu evenimente fulgurând din toate direcțiile, fără să poți cuprinde pe cât de repede ți-ai dori toată panorama, toate legile lumii fantastice care germinează în jurul tău și toate motivațiile acțiunilor ce deja se succed fără răgaz. Când am citit trilogia Noul Crobuzon, primul volum, Stația Pierzaniei, mi s-a părut cam prea complicat și confuz, aproape că nu i-am putut savura povestea. De abia din al doilea, Cicatricea, culminând cu al treilea, Consiliul de Fier, când deja am prins sensul teribilei, dar atât de ineditei, malformări de worldbuilding, am putut percepe cu adevărat tot sublimul celei mai bune serii de până acum a lui Miéville.

  Romanul Orașul Ambasadei, un stand-alone premiat cu Locus în 2012, comprimă cumva același efect revelatoriu al trilogiei. În prima parte jumate’ (vreo sută de pagini) e ca și cum te-ai fi trezit brusc în viitor și ai fi deschis holovizorul sau ce s-a mai dezvoltat în materie de informare video și ai privi știrile, talk-show-urile și câteva reportaje făcute pentru cei care deja erau la curent cu evenimente importante trecute, dar ce nu s-au întâmplat încă în timpul tău. Nu e o mare problemă când schimbările sociale și culturale sunt mai simpluțe, dar, hei!, ești într-o construcție Miéville, nimic nu e vreodată simplu sau șablonard în lumile lui.

   Cu atât mai mult cu cât universul de-aici îl descoperim direct prin ochii protagonistei, Avice Benner Cho, printr-o narare la persoana întâi, cu salturi de la prezent la trecut, în copilăria acesteia sau în timpul cât a părăsit planeta Arieka, unde s-a născut, pentru o carieră spațială de cufundătoare în immer.

  Ariekeii, numiți mai respectuos Gazde, sunt locuitorii băștinași ai planetei Arieka, cei care au acceptat înființarea unei Ambasade și a unui Oraș al Ambasadei, unde mediul natural, altfel destul de aspru pentru oaspeți, este adaptat coloniștilor umani care locuiesc aici. Există curiozitate și dorință de cunoaștere între cele două specii, dar asta, contrar experienței oamenilor cu alte genuri de extratreștri/exoți nu duce la o rapidă înțelegere a culturii fiecăruia, din cauza stranietății nemaiîntâlnite a ariekeilor.

   Modul acestora de comunicare este absolut unic. Limba, pentru ei, coincide cu lumea însăși. Nu există posibilitatea de a minți pentru că e de neconceput ca vreunul să facă o afirmație care nu are corespondență în viața reală. Au nevoie de neologisme comparative pentru orice termen nou, așa că e posibil ca un cetățean uman surprins într-un eveniment excepțional să intre în limbajul local, să devină el însuși o comparație, așa cum s-a întâmplat cândva cu Avice.

   De asemenea, ariekeii se exprimă pe două voci concomitent, fiecare. Nu acordă atenție unui vorbitor singular umanoid sau unor reproduceri ale propriilor sunete cu ajutorul mașinilor. Pentru a putea intra în sfera lor de percepție este nevoie de o dualitate conversativă care să vină din aceeași minte, sau din minți foarte asemănătoare. Trucurile pe care le încearcă oamenii pentru a depăși bariera comunicațională sunt mai întâi gemenii monozigoți, apoi clonele educate special pentru a se completa reciproc în timpul unei convorbiri inter-specii, pe fondul structurii cerebrale identice.

   Există mai mulți ambasadori doppeli, care au chiar și numele formulat dual, câte o silabă pentru fiecare component al duetului: CalVin, MagDa, JazMin, JoaQuin, YlSib, EzRa.

  De la ultimul, cel sosit din afara planetei, care nu e constituit dintr-o pereche de clone ca ambasadorii locali, special formați, ci din ceea ce par două individualități complet diferite care au trecut textul stăpânirii limbajului pe baza afinității, vor începe și tulburările pe Arieka, odată cu surparea echilibrului construit cu atâta migală între oameni și ariekei, sub influența factorului extern perturbator.

Avice are în clipa când evenimentele încep să se precipite, o triplă calitate: aceea de localnic care cunoaște lumea unde s-a născut, este unul dintre puținii locuitori ai Orașului Ambasadei care a trăit în lumea exterioară, grație specializării ei, ba chiar s-a și întors cu un soț lingvist de pe altă planetă și… cea de comparație vie, acceptată de către Gazde la evenimente de felul Festivalului Minciunilor – rod al fascinației exoților pentru capacitatea oamenilor de a fabula, imagina și mistifica. Devine inevitabil ca ea să fie prinsă în mijlocul vârtejului atunci când turbulențele, pornite de la ceva atât de banal ca felul de a rosti, se amplifică.

   Din punct de vedere al descrierilor, narațiunea lui  Miéville este una a imaginilor fragmentare, ni se prezintă mereu în fugă și pe bucățele înfățișarea orașului sau a extratereștrilor, faunei și florei indigene –  niște componente de puzzle fixate pe tabloul cel mare, restul urmând să completăm fiecare dintre noi cu imaginația.

   Chiar și efectele științifico-tehnologice folosite, deși par să aibă o bază serioasă de sistematizare, nu ne sunt livrate nouă decât drept niște termeni germanici: manchmal (câteodată) este spațiul banal unde acționează legile ordinare ale fizicii, ca limita vitezei luminii – de exemplu, și immer (întotdeauna) un soi de hiperspațiu unde toate acestea sunt suspendate și se pot executa tot felul de panglicării spiralate pentru a parcurge mari distanțe din univers. Și din acest punct de vedere, Arieka e un fel de capăt de linie izolat, ea fiind o extensie a coloniei de pe Bremen, căreia-i e subordonată administrativ, și cumva la extremitatea zonei de explorare immer-iene.

   Dar, paradoxal, fușăreala asta nu vine dintr-o lipsă de profunzime în a dezvolta subiectul – îl simți acolo complet ca pe muntele de gheață de sub vârful aisbergului – ci tocmai din abundența imaginativă. Scriitorul ne ia de complici când ne trântește câte un concept schematic: “Hai, precis ați prins ideea, colorați voi mai departe, eu trebuie să va povestesc și despre obiectele de pe Arieka, care sunt toate produse prin biotehnologie și au o viață a lor, chiar dacă nu conștientă. Ca aeolii – măștile vii generatoare de oxigen. Sau despre animalele terestre translocate de coloniști care, ori prin amestec cu fauna planetară, ori din cauza influenței mediului, rămâne să va dumiriți voi, au dezvoltat anomalii morfologice și comportamentale atât de bine integrate în logica vieții de-aici. Și să vă mai spun de… “

  Orașul Ambasadei este un hard SF de o originalitate totală. Un corp astral al science fiction-ului de calitate, cu nucleu filosofic pulsatil despre forța limbajului, ambiguitatea comunicării și motiv de reflecție asupra a cât de mult putem înțelege stranietatea îndepărtată, când nu o înțelegem nici pe cea apropiată, … bine învelit într-o manta incandescentă de tensiune, intrigi, confuzie, dependență, paranoia, beligeranță și mize vitale puse în joc pe reușita unei comparații.

 

Cartea Orașul Ambasadei, de China Mieville poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

 

 

 

Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury-recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 206

Traducător: Mihaela Stan

 

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamnă în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu 2 stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viața.

“O poveste tandră, cu un strop de nebunie” – Lire

  Cartea “Fata care citea în metrou” a apărut pentru prima dată în limba franceză, pe 9 martie 2017, cu titlul: “La fille qui lisait dans le métro”, cunoscând un succes important, câştigând în scurt timp simpatia publicului şi a criticilor. Revista “Avantages” (una dintre cele mai populare reviste franceze) afirmă despre cartea “Fata care citea în metrou” că este “o poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit şi celor mai puţin entuziaşi de lectură!”. Sunt multe recomandări de cărţi, în special cărţi scrise în limba franceză, lucru care mi-a plăcut, pentru că mi-am găsit inspiraţia pentru viitoarele lecturi din recomandările lui Juliette, personajul central. La fel, la sfârşitul cărţii este o listă cu alte recomandări, utilă în special celor care vor să-şi mărească wishlist-ul cu încă câteva noi titluri. Am remarc în listă şi “…Să ucizi o pasăre cîntătoare” de Harper Lee, care a fost pe gustul meu, tratând subiectul rasismului în societate şi cum sunt văzuţi oamenii negri. Stilul de scriere al scriitoarei din Alabama este unul frumos, care curge lin precum apa unui râu din munţi. Recomand cu încredere, fiind un must-read. În carte s-a mai menţionat şi “Suita franceză” de Irène Némirovsky, despre care am scris mai multe aici (http://literaturapetocuri.ro/suita-franceza-de-irene-nemirovsky-recenzie.html).

   Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a caştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-şi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

  Există două motive pentru care m-am apucat să citesc această carte: 1. titlul sugestiv şi 2. descrierea cărţii.

   “Fata care citea în metrou” este o cărticică simpatică şi facil de citit, ideală pentru călătoriile cu metroul, tramvaiul sau trenul, tocmai pentru faptul că este uşor de transportat şi te face să uiţi de călătorul grăbit care te-a călcat pe picior, fără a îşi cere scuze sau de faptul că ţi-ai prins eşarfa în uşile metroului. Romanul este scris în stilul caracteristic al francezilor, delicat, lent şi nostalgic.

   “

Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe uşa din faţă a vagonului şi cobora tot pe acolo peste fix şaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile şi clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obişnuite. Zilele în care ai impresa că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaş corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, îşi găseşte locul şi îşi joacă rolul.”

 

   De când se ştie, Juliette, o tânără domnişoară frumoasă, care lucra în domeniul imobiliar, iubeşte să tragă cu ochiul la oamenii din metrou care citesc cărţi. Vânează titlurile cărţilor şi face orice să descifreze numele unei cărţi, uneori răsucindu-şi gâtul sau privind insistent cartea pe care i se pune pata. Şi ea era o cititoare, şi căra cu ea la metrou cărţi din care să citească pe parcursul călătoriei cu acest mijloc de transport, dar niciodată nu se putea concentra, sfârşind prin a ţine doar cartea pe genunchi, privind neputincioasă. De-a lungul călătoriilor zilnice spre serviciu, Juliette întâlneşte tot felul de cititori: cititori de ediţii rare, de cărţi de bucate sau romane obişnuite. Dar într-o zi, plictisită de drumul până la birou şi de aceleaşi vitrine ale magazinelor cu geamurile murdare şi prăfuite, Juliette ia o decizie de moment, gândindu-se şi hotărându-se să meargă pe o rută ocolitoare, căci timp avea destul, neavând cum să întârzie. Într-adevăr, totul arată diferit, însă un singur aspect îi atrage atenţia lui Juliette: o carte –  o carte – ce ţinea o poartă între-deschisă, pe respectiva poartă scriind “Cărţi fără limite”, cu albastru. Juliette, cu inima bătându-i nebuneşte, scoate cartea blocată, o atinge şi o miroase. Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărţile, aceasta mirosind a stradă – un amestec de rugină şi fum, de găinaţ şi de pneuri arse. Dar şi a mentă.

   În câteva momente, o fată drăguţă îşi face apariţia în spatele lui Juliette, scuzându-se şi cerându-i voie femeii să treacă, căci tatăl ei o tot striga. Numele ei e Zaïde şi e foarte, foarte prietenoasă şi respectuoasă. Imediat ce o vede pe Juliette, Zaïde crede că este unul dintre cărăuşii tatălui său, dar pentru că Juliette nici măcar nu ştie ce înseamnă să fii cărăuş, fata îi propune să o urmeze până în biroul tatălui ei, pentru a deveni şi ea un aşa zis “cărăuş”. Fără acordul ei, Juliette intră în casă şi mai apoi în biroul tatălui micuţei. De cum deschide uşa, femeia rămâne uimită de miile de cărţi din biblioteca bărbatului, fiind aşezate astfel încât abia-abia aveai loc să te mişti şi dacă nu erai atent oricând puteai dărâma un teanc.

   Meseria de cărăuş presupunea să iei din biblioteca lui Soliman, tatăl lui Zaïde, 4-5 cărţi pe care să le dai oamenilor pe stradă, însă trebuie să fii atent şi să simţi cam ce roman i s-ar potrivi persoanelor respective. Mi s-a părut o idee genială, mai ales pentru că pe lângă gestul frumos, această activitate stimulează cititul.

   Juliette acceptă şi zi după zi începe să împartă cărţile: la birou, colegilor, pentru că şi-a dat demisia, prietenei ei cele mai bune Chloé şi altor persoane. Vă întrebaţi de unde are Soliman atâtea cărţi de împărţit? Ei bine, din când în când, în faţa porţii depozitului (casei lui) cineva lasă cutii pline cu cărţi, astfel teancurile nu se epuizează niciodată.

   În scurt timp, Juliette este invitată de Soliman să se mute în casa lui, deoarece el trebuie să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, femeia rămânând să aibă grijă de fata lui. Dar Juliette nu se mută la depozit doar pentru a avea grijă de Zaïde, ci Soliman o pune să fie  şefa depozitului, împărţind cărţile cărăuşilor. Oare de ce pleacă Soliman? Ce se va întâmpla cu fata lui? Va reuşi Juliette să facă faţă muncii de la depozit?

Cum se termină romanul?

   “Fata care citea în metrou” se citeşte alături de o ceaşcă fierbinte de cafea, într-o pauză la birou, căci reuşeşte să te răpească din lumea reală şi să te facă să o însoţeşti pe Juliette pe străzile Parisului, în călătoria sa. De asemenea, romanul este unul care ne învaţă că trebuie să citim mai mult şi să petrecem cât mai mult timp în compania cărţilor, deoarece ele sunt aur şi diamante pentru mintea noastră.

Lecturi plăcute în continuare!

Cartea Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„Cred că, în ziua aceea, am încetat definitiv să-l iubesc pe Pablo și am început să-l urăsc pe Escobar.”

Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar-recenzie

 

Virginia Vallejo

Titlul original: Amando a Pablo, odiando a Escobar

Editura: Litera

Anul apariţiei: 2007, 2017

Traducere din limba spaniolă de: Oana Balaș/Graal Soft

Număr pagini: 430

Gen: Biografie

 

   Fanii serialului Narcos au de ce să se bucure! „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” este confesiunea jurnalistei Virginiei Vallejo, amanta lui Pablo Escobar, despre anii cei mai tulburi ai traficantului de droguri. Probabil ați reperat-o deja în serial: personajul Valeria Vellez este inspirat din viața Virginiei, însă doar atât: inspirat. Dacă vă așteptați să regăsiți cuvintele Valeriei din Narcos în carte, vă înșelați: Virginia, femeia din realitate și Valeria, personajul inspirat, sunt foarte diferite. De aceea i-au schimbat numele în serie, pentru că oricum Virginia Vallejo s-a declarat jignită de imaginea atribuită în miniseria columbiană „Escobar, el Patrón del Mal”, unde după spusele ei,„au dorit s-o prezinte ca pe o prostituată ieftină”. (sursa –www.elespectador.com)

   Virginia Vallejo era deja o jurnalistă celebră în țara ei atunci când l-a cunoscut pe Pablo. Avea propriul ei canal TV, împreună cu o colegă de breaslă, iar în 1981 a fost singurul jurnalist columbian trimis la Londra pentru a transmite în direct de la nunta prințesei Diana cu prințul Charles. Virginia este femeia ce i-a fost alături lui Pablo, care îl tempera și îl oprea de la punerea în practică a ideilor neinspirate și violente. Nu este femeia obiect înfățișată în Narcos, este o femeie inteligentă, care a ajutat la prinderea lui Pablo Escobar tocmai pentru că știa cum acesta gândea și acționa.

„Omul ăsta are cu adevărat nevoie de tine, Virginia, fiindcă ești singura femeie educată și adultă pe care a avut-o în viața lui și singura care-l pune la locul lui.”

   L-a cunoscut pe regele cocainei la moșia acestuia, celebra Hacienda Nápoles, invitată fiind împreună cu iubitul său de pe atunci, Aníbal Turbay, nepotul fostului președinte, și cu mai mulți prieteni. Pablo a intrat în viața ei salvând-o de la înec. Petreceau cu toții, ea înota, când a fost prinsă într-o vâltoare. A început să le facă semne celor de pe mal, însă aceștia au crezut că îi salută sau că îi cheamă în apă. Pablo a fost singurul care observându-i privirea disperată, a înțeles gravitatea situației.

„Sunt la un pas de moarte, în prezența a peste 40 de prieteni și de gărzi de corp care refuză să privească dincolo de propria comoditate, de mitraliere sau de pahare, când, aproape epuizată, privirea mea o întâlnește pe cea a lui Pablo Escobar. Doar cel care este mai ocupat, conducând spectacolul și dând ordine, dirijorul orchestrei, „stăpânul plimbării” – cum s-ar spune, în spaniola columbiană -, bagă de seamă că sunt într-un vârtej din care n-o să scap cu viață.”

A intrat în apă și a salvat-o.

„- Acum o să fii răspunzător pentru viața mea cât timp o să trăiești, Pablo…”

   La scurt timp, s-a despărțit de logodnicul său, acesta fiind dependent de cocaină. De cocaină furnizată chiar de… Pablo Escobar.

„- Dacă renunți azi la cocaină, o să am grijă de tine și-o să te fac fericit pentru tot restul vieții. Dacă nu, te părăsesc în clipa asta.

– Dar, scumpa mea… Trebuie să înțelegi că nu pot trăi fără „albă-ca-zăpada” și că n-o să renunț la ea niciodată!

– Atunci, nu te mai iubesc. Până aici ne-a fost.”

   Tot Pablo l-a forțat pe cel de-al doilea soț al Virginiei să-i acorde divorțul. Erau despărțiți în fapt de mult timp, însă rămâneau legați pe hârtie, din cauza refuzului bărbatului de a semna actele de divorț. Escobar s-a ocupat cum a știut el mai bine și l-a convins să divorțeze, pentru a o avea pe Virginia numai pentru el.

   Ne sunt descrise momente ce au rămas în istoria televiziunii columbiene, unul din ele fiind reportajul la groapa de gunoi din Medellín. Atunci Virginia i-a luat interviu lui Escobar, care la momentul respectiv îi ajuta pe cei săraci, de unde și-a atras porecla de „Robin Hood paisa”. Citind acele rânduri, ce descriau atmosfera de la groapa de gunoi, am simțit că mi se mișcă toate reperele, tot ce știam până atunci era văzut, dintr-o dată, în altă lumină. O situație pe care chiar nu ne-o putem imagina, ce este dincolo de puterea noastră de înțelegere. O adevărată lume paralelă.

„Groapa de gunoi din Medellín nu e un munte îngropat în gunoi, ci un munte alcătuit din milioane și milioane de tone de gunoi în descompunere. … E duhoarea nedreptății, a corupției, a aroganței și a indiferenței totale.”

   Criminalitatea, corupția din Columbia fac din această țară o altă lume. O lume pe care crezi c-o vezi numai în filme.

„Orice columbian poate număra printre prieteni, rude sau angajați peste douăsprezece persoane răpite, dintre care unele s-au întors tefere și nevătămate, iar altele au dispărut pe vecie.”

   Corupția și traficul de droguri sunt întâlnite peste tot, chiar și la concursurile de frumusețe pe care le urmărim cu plăcere la televizor și pentru care America de Sud este renumită. Virginia Vallejo ne dezvăluie că toate aceste concursuri în Columbia, cel puțin, sunt finanțate din banii obținuți din traficul de droguri.

Implicarea traficanților de droguri în concursurile de frumusețe este deja cunoscută și toată lumea știe că, fără sprijinul șefilor cartel din departamentul respectiv, autoritățile nici n-ar visa să poată acoperi cheltuielile pe care le presupun câștigătoarea și însoțitorii acesteia, adică 100 sau 200 de persoane, printre care rude și prieteni intimi, peste 20 de doamne din înalta societate, fostele câștigătoare cu soții lor și toată birocrația regională. Nu e ciudat ca însăși Miss să fie logodnica șefului de cartel sau a fiului acestuia ori ca relația șefilor de poliție cu regele local al cocainei sau al marijuanei să fie mult mai intimă, mai stabilă, mai durabilă și mai rentabilă decât relația afaceristului de succes cu câștigătoarea din anul respectiv.”

   Urmărind salariul Narcos, mă întrebam: „Lucrurile acestea chiar or fi adevărate sau au mai inventat scenariștii, pentru a spori dramatismul sau a atrage audiența?”. Chiar să fi aruncat acest om în aer un întreg avion, doar pentru a-l ucide pe președinte? Chiar să fi ucis cu cruzime atâția oameni? Atunci când urmărești un film, oricât de dur ar fi, ceva în spatele minții îți spune: „E ficțiune, nu e real! Totul este dincolo de ecran.”. Îți spui că lucrurile sunt exagerate, pentru a atrage publicul, pentru a părea mai spectaculos sau din cine știe ce alte motive. Ei bine, nu! Totul era adevărat. Toate acele lucruri îngrozitoare chiar s-au întâmplat: uciderea ministrului de justiție Rodrigo Lara Bonilla, a candidatului la președinție Luís Carlos Galán, numeroasele răpiri, printre care și a Dianei Turbay, prezentatoare TV și totodată, fiica fostului președinte, ucisă în schimbul de focuri din timpul operațiunii de salvare, detonarea avionului în care urma să se urce președintele Gaviria, executarea cu sânge rece a celor doi angajați, Galeano și Moncada, pentru că îi furaseră banii obținuți în urma unui transport, atacul de la Palatul de Justiție, probabil una dintre cele mai mari tragedii din istoria Columbiei…

   Ele sunt relatate în cartea femeii care, terorizată la rândul ei de Escobar, a ales să colaboreze cu agențiile antidrog și să spună tot ceea ce știe. În 2006, i s-a acordat azil politic în SUA pentru colaborarea cu autoritățile. Dacă ar fi rămas în Columbia, nu ar fi scăpat cu viață, întrucât a denunțat instituții și oameni sus-puși din țară. Citeam în carte aceleași lucruri văzute în serial și mă înfioram. Pentru că erau reale. De data aceasta, nu mai aveau loc doar dincolo de ecran, ci aveam confirmarea cuiva că într-adevăr s-au întâmplat.

   Din cele scrise, ne putem creiona un portret al lui Pablo Escobar omul, nu traficantul. Virginia încearcă să le separe, amintindu-și cu plăcere momentele de la început, când Pablo încă nu devenise atât de nemilos. De aici și titlul, „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”. Punctul slab al lui Pablo Escobar omul era familia: soția, mama și cei doi copii ai săi, Juán Pablo și Manuelita. Provenind dintr-o familie de oameni simpli, a dorit mai mult decât orice să reușească în viață, să fie bogat și apreciat de toată lumea:

„Voiam doar să fiu bogat, mai bogat decât familia Echevarría din Medellín și decât oricare altul dintre bogătașii din Columbia, slujindu-mă de toate resursele și de uneltele pe care viața avea să mi le pună la îndemână. Mi-am jurat că dacă la 30 de ani nu am un milion de dolari, mă sinucid cu un glonț în tâmplă, îmi mărturisește într-o zi, în vreme ce ne urcăm în Learjetul staționat în hangarul său privat de pe aeroportul din Medellin, alături de celelalte avioane din flota sa.”

„Eu nu sunt un magnat, ai înțeles? Sunt cel mai mare criminal din America Latină și gândesc, vorbesc și mă port ca atare.”

   „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” a fost transpusă pe marele ecran în filmul „Loving Pablo”, cu Penélope Cruz și Javier Bardem interpetându-i pe Vallejo și Escobar. Relația lor mai apare în serialul Narcos, chiar dacă personajul vedetei este mult modificat, sub forma Valeriei Vellez, precum și în miniseria columbiană „El patrón del mal”, cu Angie Cepeda în rolul Virginiei. Autoarea cărții a criticat dur această din urmă producție, susținând că este înfățișată ca o „prostituată ieftină”. Nu pot decât să spun că abia aștept să văd atât filmul, cât și miniseria.

   Ce mi-a plăcut: am aflat mai multe despre Pablo Escobar, traficul de droguri și situația din Columbia, mi-a stârnit curiozitatea asupra serialului „Narcos” și a altor producții pe care abia aștept să le urmăresc.

  Ce nu mi-a plăcut: cartea nu prea are structură cronologică. Un cititor experimentat observă ușor că Virginia Vallejo nu este scriitoare la bază. De asemenea, traducerea este destul de încurcată, iar unele expresii sunt transpuse direct din spaniolă. Am parcurs-o într-un timp relativ lung pentru mine, dar probabil pentru că abundă în informații greu de asimilat. Probabil cineva familiarizat cu subiectul ar citi-o mai repede; până de curând eu nu știam prea clar nici cine a fost Pablo Escobar.

 

Despre autoare:

   Virginia Vallejo este o celebră jurnalistă columbiană, singura din țara sa ce a transmis live de la nunta prințesei Diana și a prințului Charles, în 1981. A fost amanta traficantului de droguri Pablo Escobar, iar în prezent este protejată de guvernul SUA pentru că a colaborat cu autoritățile antidrog, furnizându-le multe nume și date. În 2007, a scris cartea „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”, în care vorbește despre relația cu acesta și multe aspecte din viața și activitatea narcotraficantului.

   A fost portretizată în seria „Narcos”, sub forma personajului Valeria Vellez, în miniseria columbiană „El patrón del mal” și mai nou, în filmul realizat după cartea sa, „Loving Pablo”, rolul ei fiind interpretat de Penélope Cruz.

Cartea Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Julio Iglesias – Intre paradis și infern-recenzie

Titlul cartii: Julio Iglesias Intre paradis și infern

Autor: Julio Iglesias

Editura: RAO

An apariție: 2008

Număr pagini: 316

Gen: autobiografie

Traducere: Gabriela Ristea

   Cine nu a ascultat, măcar o dată, minunatele cântece ale celebrului Julio Iglesias? Ei bine, chiar dacă fanii percep viața marelui maestru al cântecului spaniol drept „perfectă”, dincolo de această imagine se ascund lacrimi, renunțări, încercări perpetue de păstrare a echilibrului. Cartea, apărută în 2008 la editura Rao, este scrisă la persoana I-a… pentru că protagonistul a găsit în această autobiografie, cel mai lung, cel mai sincer și cel mai frumos cântec al său.

   Julio Iglesias a vândut mai bine de 80 000 000 de discuri în peste 50 de țări. Fiecare apariție a sa este o oportunitate de a-și cuceri din nou publicul, cu vocea sa atât de suavă, dar și cu versurile sale speciale.

   Julio Iglesias s-a nascut la Madrid pe data de 23 septembrie 1943, la orele 14.00. Fiul cel mare al doctorului Julio Iglesias Puga și al Mariei del Rosario de la Cueva y Perignat a venit pe lume în vechea maternitate madrilena de pe strada Mesón de Paredes.

   Deși pentru publicul larg, viața personalității Julio Iglesias este una complet lipsită de griji, iată ce ne mărturisește el: „Știu că în această clipă, în aceste zile, există în lumea întreagă, o jumătate de duzină de persoane – cercetători, ziariști, fani devotați, critici neiertători – care au scris, din câte știu eu, șase cărți diferite despre Julio Iglesias, în același timp.

   După o prefață de câteva pagini bune, scrisă de Tico Medina, un bun prieten de-al său, Julio începe odiseea vieții sale, spusă cu sinceritatea unui cântec neșlefuit, dar emoționant.

   Mărturisirea sa debutează cu un accident care a avut loc la 20 de ani, în noaptea de 22 septembrie 1962. Împreună cu mai mulți prieteni, la ora 02:00, Julio a fost implicat într-un accident grav de mașină, în urma caruia a ramas semi-paralizat mai bine de un an si jumatate. Șansele ca Julio să mai poată merge, erau aproape inexistente. În clipele sale de durere, infirmierul Eladio Magdaleno i-a dăruit o chitară. Julio a început să scrie versuri despre destinul crunt al existenței umane.

   Perioada care a urmat, a fost una extrem de dificilă. Fire sportivă și energică, Julio a fost nevoit să stea în pat, imobilizat. A fost, cel mai probabil – după cum mărturisește artistul – perioada decisivă care i-a determinat cursul existenței.

   Unul din lucrurile esențiale pe care le subliniază mereu artistul, de-a lungul cărții sale, este familia și modul în care aceasta a ajutat la recuperarea sa de atunci. Desigur, sprijinul familiei nu s-a oprit la acea perioadă, în care tatăl său, medic de profesie, a renunțat la propria sa carieră pentru a fi alături de fiul său. Cu un așa exemplu în familie, s-ar fi putut spune că Julio avea să devină un familist convins. Viața sa, atinsă mai târziu de izul celebrității, a făcut ca familia să se destrame, în ciuda iubirii enorme pe care cei doi protagoniști au simțit-o la început.

   Pe data de 20 februarie 1971, la Toledo, se căsătorește cu Isabel Preysler Arrastria (Manila, 18 februarie 1951), petrecându-si luna de miere în Gran Canaria (Insulele Canare). Au împreuna trei copii: María Isabel – “Chábeli” (3 septembrie 1971, Madrid), Julio José (25 februarie 1973, Madrid) si Enrique Miguel (8 mai 1975, Madrid).

   În 1978 s-au despartit, după ce Julio și-a dat seama că turneele lungi fac imposibilă menținerea echilibrului într-o relație. Totuși, Julio conștientizează faptul că Isabel a fost prima iubire a vieții lui, femeia căreia i-a dăruit tinerețea și femeia care i-a încredințat tinerețea sa. Ceea ce părea o relație perfectă, o căsnicie reușită, cu trei copii la fel de reușiți, a devenit, ca într-un cântec trist, o simplă amintire, o filă a vieții care a trebuit depășită.

   Julio mărturisește că, deși era mereu înconjurat de femei frumoase, divorțul a fost răvășitor pentru el. Pentru a-și alina durerea și a redobândi echilibrul cu care fusese obișnuit, Julio se refugiază în cântec și vers. Criticii din vremea aceea au vehiculat ideea potrivit căreia Julio se folosea de viața personală și de evenimentele triste sau mai puțin triste, pentru a scrie și, implicit, pentru a-și intensifica gradul de celebritate. Julio infirmă toate aceste acuzații și spune că e posibil ca nuanțele emoțiilor din fiecare eveniment din viața să se fi impregnat în versuri, însă în niciun caz obiectivul nu a fost celebritatea.

   În anul 1971 a participat la Festivalul Eurovision, dar și la alte evenimente care aveau să-l propulseze ca numărul 1 în Mexic, Argentina, Spania, dar și Japonia. Din acest moment, viața sa echivalează cu muzica, iar tot ce este dincolo de muzică, devine mai puțin important.

   În timp ce tabloidele au dat publicității faptul că viața lui Julio Iglesias, ajuns acum la vârsta de 74 de ani, e o eternă nestatornicie, atribuindu-i peste 5000 de femei în palmares, în cartea sa, artistul relevă eforturile perpetue de a menține un echilibru și de a fi mereu la înălțimea fanilor.

   Desigur, având în vedere faptul că Julio Iglesias este o adevărată personalitate în muzică, speculațiile presei sunt aproape firești… mai ales având în vedere tendințele actuale în ceea ce se numește „presă de scandal”.

   Dincolo de aspectele expunerii vieții personale – lucru inevitabil la o vedetă de o asemenea talie – aduce cu sine și efecte neplăcute. Ajuns la vârsta unei explicabile înțelepciuni, Julio Iglesias mărturisește:

„Trecerea timpului a lăsat câteva urme de neșters. Nu degeaba trec anii. Dar continui să fug de boli. Vreau să evit durerea. Vaporul meu, vaporul vieții mele, a efectuat multe schimbări bruște de direcție.

„Cât despre suflet, nu m-am mai confesat de ani de zile. O fac astăzi în fața dumneavoastră, zilele acestea, lunile acestea. În această carte. Nu ca să-mi iertați păcatele sau să mă condamnați, ci ca să mă cunoașteți. Pentru că, uneori, îmi spun mii de lucruri pe care nici măcar eu nu le cred. Simt întotdeauna nevoia să știu cine sunr, dar pentru asta nu-mi trebuie nicio țigară de marijuana, nu… Când m-am culcat ultima dată cu o femeie? Mâine”. [/quote_box_center]

   Cartea are alura unei mărturisiri grăbite, de parcă cel care a scris-o a vrut să-și releve gândurile cât mai repede, să se descarce de povara adunată pe suflet de-a lungul anilor.

   Frazele nu sunt lungi și elaborate, ci scurte și concise, semn că artistul expune abordarea sinceră a vieții sale.

    Recomand cartea celor care iubesc autobiografiile, dar și celor care vor să cunoască mai bine aspecte reale din viața marelui artist, Jului Iglesias.

Cartea Julio Iglesias – Intre paradis și infern poate fi comandată pe targulcartii.ro

Testamentul, de John Grisham-recenzie

Editura: RAO

Traducerea din limba engleză: Anca Nistor

An apariţie: 1999

Număr de pagini: 443

Citat favorit: „Eu…fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, las acest document ca fiind ultimul meu testament”

   Ultimele dorinţe ale unui om pot fi de-a dreptul de neînţeles, alambicate, mergând până la absurd, dar trebuie să ne obişnuim cu ideea că aşa suntem cu toţii. Nicio persoană nu se aseamănă cu cealaltă; sunt unici în sens pozitiv ori în sens negativ. De asemenea, mintea umană este o altă componentă care ne distinge unii de alţii: este ca un labirint fără de scăpare, plină cu idei, cu planuri pe care reuşim sau nu să le ducem la bun sfârşit. Ai spune că la finalul vieţii unui individ totul s-a dus, dar realitatea redă contrariul: o foaie de hârtie poate transmite pe mai departe ceea ce un om şi-a închipuit, poate aduce ultima sa manifestare de voinţă. Pe cine să afecteze, dacă nu pe urmaşi. Întrebarea este dacă acea coală, dosar, va aduce un zar cu şase puncte ori cu unul singur…

    John Grisham este un romancier american, fost politician, fost avocat pensionat, autor cunoscut pentru lucrările sale în domeniul dramei legale moderne. Al doilea venit pe lume într-o familie cu patru copii, s-a născut în Jonesboro, Arkansas, având părinţi baptişti şi cu posibilităţi modeste. Tatăl său era muncitor în construcţii şi într-o fermă de bumbac, iar mama sa casnică. Grisham şi-a luat gradul de JD, Juris Doctor, doctoratul în drept de la University of Mississippi School of Law în anul 1981. În timpul facultăţii de drept, Grisham şi-a mutat interesul de la legislaţia taxelor spre litigiile civile criminale şi generale, iar după absolvire, ca tânăr avocat, şi-a petrecut o mare parte din timpul său în tribunal şi pregătindu-se pentru înfăţişările la Curte din dimineaţa următoare. În 1983 a fost ales ca democrat. În timpul liber a reuşit să ţeasă intriga marilor sale opere precum „…Şi vreme e ca să ucizi”, „Firma”, „Cazul Pelican”, „Avocatul străzii”, „Apelul”, „Litigiul”.

   O altă carte scrisă de Grisham este „Testamentul”. Aceasta se deschide cu imaginea unui om care are totul şi, în fond, mai nimic: are banii la care mulţi doar visează, iahturi, firme peste firme pe care le conduce, a călătorit în întreaga lume. Cu toate acestea nu se simte împlinit. Nu a reuşit să lege o familie, trecând din floare în floare, având copii care ştiau situaţia tatălui: extrem de bogat, persoană care le va trece cu vederea micile năzbâtii, pentru ca mai apoi să le acopere marile datorii fiindcă pur şi simplu nu îi mai păsa. Tind să cred că nepăsarea poate deveni un viciu, iar în cazul de faţă a devenit boală, la care mai adăugăm şi goana după femei pe care o arăta din plin Troy Phelan, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Statelor Unite. Acesta a îmbătrânit şi „am ajuns la ultima zi, la ultima oră chiar. Sunt un bătrân singur şi neiubit, bolnav, suferind şi sătul de viaţă…Am avut cândva toate jucăriile pe care le-am vrut – iahturi, avioane, blonde, case în Europa, ferme în Argentina, o insulă în Pacific, cai pursânge, până şi o echipă de hochei, dar…” jucăriile au stat, cum ar spune şi Sadoveanu. A venit vremea ca Troy să se gândească la ce are să se întâmple cu averea pe care a agonisit-o în cazul în care  viaţa îi va scăpa printre degete şi va veni noua stăpână, de astă dată cu coasa.

   Troy este o persoană pragmatică, isteaţă peste poate aşa că concepe un plan. Copiii săi sunt delăsători, adună mult prea multe datorii, iar firma lui Troy cel mai probabil ar ajunge în pragul falimentului la nici câteva luni de la decesul acestuia…Am spus că pune la cale un plan jucându-se cu…legea şi clauzele. Realizează un testament olograf – este scris în întregime de mâna testatorului, semnat şi datat de acesta – şi invită pe membrii familiei sale, împreună cu fostele soţii şi trei doctori pentru a dovedi că este în deplinătatea facultăţilor mintale la acel moment, că voinţa nu îi va fi înlăturată. Arată că va lăsa câte ceva fiecăruia, dar după ce rămâne doar cu avocatul său şi servitorul, scoate de sub masă un nou testament olograf care îl anulează pe celălalt prezentat. Rugămintea lui Troy este de a fi citit membrilor familiei după 15 zile de la moartea sa. Nici bine nu isprăveşte de vorbit că se ridică de pe scaunul cu rotile şi fuge spre fereastră şi se aruncă în neant. Lumea este stupefiată. Surpriza cea mai mare pentru avocat este faptul că Troy îşi dezmoşteneşte copiii, lăsându-şi averea unei fiice ilegitime care este misionară şi doctor în Brazilia. Prin testament cere ca aceasta să fie găsită degrabă şi informată cu privire la calitatea ei de moştenitoare. În plus, Troy arată că doreşte să i se facă autopsia – pentru a se arăta că nu se afla în acel moment sub influenţa băuturilor alcoolice, stupefiantelor şi să se constate că nu suferea de vreo boală, tocmai pentru ca cei dezmoşteniţi să nu poată ataca actul unilateral.

   Avocatul se pune în mişcare: vorbeşte cu presa, aruncă declaraţii false, ori refuză să adauge comentarii, îi linişteşte pe avocaţii celorlalţi copii ai lui Tony şi…îl trimite pe un fost apărător, abia ieşit de la dezintoxicare, să o caute pe fiica ilegitimă în Brazilia. Nick nu stă pe gânduri şi pleacă de îndată într-o aventură cu aligatori, indieni şi…malarie? Oare ce are să se întâmple mai departe? Ce au să spună copiii lui Tony care se credeau asiguraţi pe viaţă şi care, au început să adune noi datorii?

   Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, omniscinet şi omniprezent. Ceea ce m-a atras a fost latura juridică a cărţii, în special câte poate să facă un avocat pentru a reprezenta interesele clientului său chiar şi după moartea celui de pe urmă. Atât clientul, cât şi avocatul au ştiut să-şi joace cartea; au întors-o pe toate feţele şi au revelat un adevăr crunt părţilor adverse. De asemenea, atrag suspansul şi modul în care au fost concepute personajele: tipul omului întreprinzător, dar singuratic care ştie că i-a venit sorocul şi vrea să întoarcă roata; tipul omului de carieră  bine plătit care protejează în instanţă interesele celui reprezentat, tipul copilului răsfăţat şi risipitor. Grisham ştie să ţeasă o poveste pe care putem să o regăsim oricând în realitate, iar felul în care prezintă de o parte gândurile moştenitorilor, de cealaltă  ale avocatului nu lasă de dorit. Poate că testamentul pare a fi actul final, dar în cazul de faţă este o treaptă de urcat către mai mult.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Testamentul de John Grisham poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Sursă imagini: pinterest.com

by -
24

“Fuge de oameni și se ascunde de ei cât poate de mult, fără să știe de ce o face, dar simțind că ăsta e lucrul pentru care fusese născută .”

Cheia Iadului. Volumul 1-Deschiderea Porţilor, de Georgiana Sandu-recenzie

 

Editura: Tritonic

Colecţia: Casmir

Data apariţiei: noiembrie 2017

Număr pagini: 446

Gen: Fantasy

Nota mea: 10+

      Printre flăcările Infernului şi cruzimea oamenilor, un copil s-a născut. Fiica unui înger.
A crescut pură, bândă şi ascunsă, dar păcatul a corupt-o, iar durerea ei a distrus lumea.

   Atunci când săvârșește primul păcat, Duwan aproape că deschide Porțile Iadului spre lumea oamenilor. A fost născută și crescută cu un scop: sufletul ei e Cheia care ține închise creaturile întunericului. Un mic păcat și e suficient că Diavolul să o găsească, să afle în ce trup se ascunde Cheia și să dezlănțuie infernul.

   Prinsă în secretele unor tărâmuri interzise și atâția ani ascunsă în umbre, ea devine simbolul unei lumi, cauza unor masacre, protejată unei armate de Gardieni ai Iadului și Cheia distrugerii tuturor, dar în această întreagă apocalipsă, va simți pentru prima dată dragostea. Dragostea pentru un bărbat care o va proteja cu prețul vieții… sau o va ucide înainte că Diavolul să-i răpească sufletul. Iar iubirea lor, odată dezlănțuită, ar putea deveni cel mai mare păcat al tuturor timpurilor.

   Acum două zile am terminat de citit “Deschiderea Porților”, primul volum din trilogia “Cheia Iadului” și încă mă simt prinsă în mrejele acestei povești uluitoare și nu pot să revin la realitate. Mi-am propus să scriu recenzia imediat după ce termin lectura, dar  în mintea mea era o învălmăseală de gânduri, idei și trăiri emoționale. Răsturnările de situație de la finalul cărţii m-au lăsat mută de uimire. Nici acum nu-mi vine să cred că s-a ajuns la așa ceva! De fiecare dată când mă gândesc la consecințele acțiunilor celor doi protagoniști, la ceea ce a produs Duwan în urma acelui moment de slăbiciune și ce sacrificiu a făcut Iolaw pentru ea, îmi vine să strig că așa ceva nu e posibil! Am nevoie urgent de continuare, altfel nu am liniște!

   Am citit toate cărțile Georgianei Sandu și am văzut cât de bine scrie pe segmentul “roman de dragoste”, dar cu Cheia Iadului și-a dat parcă doctoratul. Să abordezi genul fantasy, să creionezi o lume originală plecând de la un subiect mult utilizat – Îngeri Căzuți, și să scrii atât de bine, ăsta e lucru mare. Din punctul meu de vedere, Cheia Iadului întrece toate scrierile sale de până acum. Aici se vede talentul ei în stare pură. Credeți-mă când vă spun că este excepțională pe genul fantasy!

   Sunt multe lucruri care mi-au plăcut aici: stilul abordat, ritmul foarte alert, complexitatea personajelor, aura de mister în care sunt învăluite ele, trecerea de la lumea ireală la cea reală, faptul că acțiunea se desfăşoară și în România (și nu oriunde ci la Hoia Baciu, cea mai bântuită pădure din lume), povestea de dragoste care e ceva mai aparte ( având în vedere ceea ce sunt de fapt Duwan și Iolaw, ei nici nu au voie să se îndrăgostească unul de altul).

   Însă, chiar dacă mi-a plăcut enorm povestea, altceva m-a fascinat pe mine: modul cum Georgiana Sandu a creionat geneza Îngerilor Căzuți, a Gardienilor Iadului, dar și cele patru Lumi: Lumea Nouă, pe care toți o cunosc ca lumea muritorilor; Lumea de Sus – Raiul;  Lumea de Jos – Iadul; Lumea Veche – dimensiunea în care ajunge toată magia interzisă. Cronologic, Lumea de Sus e mult mai veche, pentru că a luat naștere odată cu Creatorul, dar aici e un fel de depozit sau o închisoare. Cei mai vechi păcătoși ai timpurilor sunt aduși aici. De fapt, în acest loc sunt aduse  vrăjitoarele, nepoatele lui Lucifer, și alte creaturi  născute din magia vrăjitoarelor.

   “Cheia Iadului“ este genul de carte care trebuie citită cu foarte mare atenție. Dacă ai trecut peste un pasaj, se poate să fi pierdut câteva informații utile. Iar eu, ca să nu vă derutez prea mult, am să vă furnizez noțiunile de bază, înainte de a intra în subiectul cărții. Și de ce nu, poate că ceea ce am să vă explic acum, o să vă ajute să înțelegeți mai bine lumea creată de autoare, motivul pentru care Duwan este atât de protejată de Gardienii Iadului, urmașii Îngerilor Căzuți.

   De fapt,  Biblia Veche  nu vorbește despre ei ca și Îngeri Căzuți, ci îngerii ce au păcătuit și au fost alungați din rai – 111 îngeri, împreună cu Lucifer, unul dintre cei mai iubiți de Creator. Au fost alungați în Lumea de Jos, un tărâm sterp și întunecat, dar Lucifer s-a ridicat și și-a creat propria lume, Iadul. Împreună cu ceilalți îngeri, au creat monștri, “dihanii îngrozitoare ce se hrăneau cu răutatea lor”. Mult timp și l-a petrecut în gaura lui de Iad, înmulțindu-și armata, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze. În timpul ăsta, a fost creată Lumea Nouă, animalele, plantele și omul.

   Când Diavolul a văzut iubirea Creatorului pentru aceste ființe inferioare, i-a urât mai mult decât orice. Îi voia distruși, voia Lumea Nouă pentru el. Așa că și-a scos demonii din Iad si i–a trimis asupra omenirii. Însă, după ce răul și întunericul a acoperit pământul, Creatorul l-a spălat (Marele Potop).

“A distrus atât creaturile, cât și oamenii întinați de Diavol, lăsându-l doar pe cel ce mai rămăsese pur. Însă nu a fost așa de ușor. Demonii și Diavolul s-au luptat, au supraviețuit Potopului și au rămas pe pământ. Atunci au coborât îngerii și s-a dezlănțuit primul dintre războaie … S-au luptat zile fără număr, Îngeri Puri și Îngeri Căzuți, serafimi și demoni, până când nu avea să mai rămână niciunul. “

   Însă ceva inimaginabil s-a întâmplat. Doisprezece dintre Îngerii Căzuți s-au întors împotriva lui. Li s-a făcut milă de oameni, așa că au mers înaintea lui Uriel, fratele  mai mic al lui Lucifer, unul dintre cei mai iubiți îngeri al Creatorului și unul dintre cei mai mari războinici ai Raiului, și s-au plecat în fața lui. Nu i-au cerut iertare, ci doar permisiunea să lupte alături de el, să îi protejeze pe oameni.

Amon, îngerul conducător  al celor 40 de legiuni din Iad. Apollyon, îngerul morții. Armaros, îngerul învățăturii și al magiei. Bune, îngerul dragon. Flauros, îngerul leopald. Vepar, îngerul apei, ce luptă  sub formă de sirenă. Lix Tetrax, îngerul vântului. Ornias, îngerul schimbător de formă. Phonix, îngerul pasăre de foc. Marbas, îngerul leu. Uzza, îngerul puterii. Și Samyaza, îngerul farmecelor și unul dintre primii fii ai Creatorului. Cei 12 Pocăiți.”

   Nu erau semnificativi ca număr, dar au fost o surpriză ce i-a luat pe nepregătite pe demoni. Îngerii Căzuți  le cunoșteau trucurile, slăbiciunile, așa că i-au ras de pe câmpul de luptă. După ce demonii au fost trimiși înapoi în lumea lor, Uriel a creat Zidul Iadului. A coborât în Lumea de Jos, și și-a folosit puterea să înconjoare tărâmul blestemat și să îl închidă, astfel încât demonii și Diavolul să nu mai poate ieși vreodată. Apoi a creat Porțile, “destinate sufletelor ce aveau să se scalde din nou în păcat și să cadă alături de cel pe care l-au urmat”. Și după asta, a creat-o pe Auriel – “o bucată din el, așa cum oamenii sunt bucăți rupte din Creator. Copilul lui, sufletul ce poate deschide Porțile din exterior. Sufletele intră, dar nimeni nu mai poate ieși. A pus sufletul în corpul unei muritoare și a ascuns-o, lăsând în ea destinul a două lumi.“

  Lumea Nouă era din nou pură și liberă. Însă 12 dintre marii luptători ai războiului au rămas în urmă, fără să mai aparțină cuiva. În Iad ar fi fost distruși dacă se întorceau, iar în Lumea de Sus nu mai erau primiți. Însă Uriel l-a convins pe Creator să rupă o bucată din Lumea de Sus și să creeze Lumea Veche, un tărâm doar al celor 12 îngeri pocăiți și au fost puși să jure că își vor folosi noua șansă să îi apere pe oameni și Lumea Nouă. Au fost numiți metani ( înseamnă pocăit în limba veche). Iar ei și-au permis să se numească între ei Gardienii Iadului.

   Despre Îngerii Căzuți și Gardienii Iadului ar mai fi  foarte multe de spus, dar vă las pe voi să le aflați toată povestea. Important de reținut e faptul că acum, fiecare dintre ei are dreptul să lase doar câte un urmaș, pe care îl numește după Îngerul Căzut din care i se trage generația. Iar în momentul de față, urmașii lor se confruntă cu o  mare problemă – regăsirea lui Auriel. Și cum această creație a îngerului Uriel este un suflet care migrează în trupuri umane de-a lungul timpului și se ascunde de ochii lumii, găsirea ei nu va fi chiar așa de ușoară.

  Revenind la povestea din prezent, trebuie să ne îndreptăm atenția spre Duwan Alwah (18 ani), protagonista cărții de față. Tânăra s-a născut în Somalia și a fost singurul copil alb într-o mulțime de oameni mulatri. Nu știe cine îi sunt părinții și nici locul exact unde  s-a născut. Femeia care a crescut-o, cea căreia îi spune bunică, nu i-a spus prea multe lucruri, decât că a găsit-o într-un sat distrus de rebeli, printre cenușă și oameni morți (Duwan a fost singura supraviețuitoare a atacului). A fugit cu ea în America, a adoptat-o legal, însă niciodată  nu i-a spus mai multe despre proveniența sa. Faptul că e somaleză a fost  întotdeauna principalul motiv de glume și batjocură pe seama ei, iar colegii de liceu o văd ca pe o paria. Este o ființă pură și blândă, dar are un caracter antisocial, motiv pentru care este o singuratică. Are o slăbiciune pentru supranatural, în special pentru îngeri. Nici ea nu-și explică atracția asta dar, “atata timp cât o ține deconectată de la realitate, n-o să își refuze vreodată placerea păcătoasă de a citi despre fantezii cu ființe sacre și sfinte”.

“Fuge de oameni și se ascunde de ei cât poate de mult, fără să știe de ce o face, dar simțind că ăsta e lucrul pentru care fusese născută .”

   Singura persoană care se tot învârte în jurul ei este Kale, colegul ei de liceu, căpitanul echipei de fotbal și cel mai râvnit dintre băieți. Se vede că e atras de ea și că încearcă să o ajute, să o integreze printre oamenii obișnuiți. Însă nici Kale nu pare un adolescent normal, pentru că Duwan “simte în el ceva ciudat ce nu reușise să deslușească niciodată, ceva diferit ce nu se simțea la niciun alt om pe care-l întâlnise, iar asta o speria și-o atrăgea în egală măsură.”

   Cu toate că cei doi se cunosc de foarte mulți ani, Duwan a încercat mereu să-l evite sau să-l respingă aproape cu brutalitate, iar asta îi trezește uneori sentimentul de vinovăție. Însă, când Kale o invită de această dată să meargă cu el la o petrecere, ceva o tentase să accepte. De parcă o voce se strecurase în spatele urechii și-i șoptise ademenitor să meargă. Dar știind că bunica nu îi va da voie să meargă la petrecere, se decide să mintă și astfel va comite primul păcat din viața ei. Apoi la petrecere va săvârși cel de-al doilea păcat, simțind o imensă ură față de cei din jur.

“Se simți tot mai asaltată de sentimente de toate felurile, de la furie și gelozie, până la batjocură și amuzament. Toate erau rele, nici măcar una care să se bucure că fata ciudată își găsise în sfârșit curajul să se comporte tipic vârstei, să fie una de-a lor. Nu! O renegau, n-o voiau printre ei.  “

   Duwan va fi în acea noapte martora unui fenomen bizar și din acest moment viața ei se va schimba pentru totdeauna. Până și comportamentul lui Kale e bizară. Parcă nu mai e acel Kale pe care îl știa. Ochii lui nu mai sunt umani, iar rânjetul slinos pare brăzdat de colți. Parcă e altcineva, dar cine?

– Cine ești tu? găsi curajul să întrebe, încă fără să simtă ceva în preajma lui, probabil își pierduse abilitatea asta.

  – Unul din nesfârșitele coșmaruri ce vor urma pentru tine, vorbi glasul gros, iar ea  își dădu abia acum seama că nu e engleză sau orice altă limbă cunoscută, sună exact așa cum și-o imaginase când văzuse semnele pe oglindă. Oripilantă și barbară, dar o înțelese la fel de ușor cum citise acele cuvinte. 

 Se aplecă deasupra ei și,  găsind puterea de care se credea capabilă, se lasă pe spate și îl lovi din nou cu piciorul în stomac, apoi se trase pe fund și se ridică cât de repede putu. O luă la fugă și îi auzi din nou râsul, ca al unui balaur ce se joacă cu prada.

– Nu mai poi fugi de noi, Cheie! O sa ne deschizi Porțile!”

   Salvată la timp de un misterios călăreț ce poartă o robă de călugăr și o sabie la brâu, Duwan (numele său înseamnă prima apariţie a luminii) va fi dusă  în Lumea Veche, iar aici va ajunge să cunoască adevărul, că se prea poate ca ea să fie Auriel, creația îngerului Uriel. Iar dacă se confirmă că Duwan este Auriel, atunci Lumea Nouă și Lumea Veche sunt într-un mare pericol. Diavolul o caută de  mult timp pentru că ea reprezintă Cheia iadului.   

“Atunci când a construit Porțile Iadului, i-a închis pe demoni în Lumea de Jos. Iar tu, tu le-ai încuiat. Sufletu tău e Cheia Iadului … Diavolul te vrea pentru că tu ești singura ce poate deschide Porțile. Acum că te-am găsit, nimic n-o să-l mai oprească să nu te vâneze pentru restul zilelor tale.

Și cum pot deschide eu porțile?

 – Sufletul tău e Cheia. Ca să deschizi Porțile, trebuie să ajungi în Lumea de Jos. Trebuie să mori.” 

 “Auriel e un suflet, migrează în trupuri umane de-a lungul timpului și se ascunde de ochii lumii. Locul ei e în biserici secrete, printre călugări. Însă, se presupune că fiecare om care se naște și e binecuvântat cu sufletul ei, știe cine e. Auriel îi redă memoria celor de dinaintea lui, istoria întregii noastre existențe, de la căderea lui Lucifer și până la crearea Metanilor. Știe că trebuie să se ascundă, să fie pură și fără păcat. Pentru că păcatul e arma Diavolului și asta îl poate conduce la ea. Dacă te-a găsit, ai comis un păcat”.

   Însă Duwan nu știe absolut nimic, pentru că Auriel nu i-a redat memoria, așa că va fi și mai vulnerabilă în fața demonilor care sunt pregătiți pentru ziua în care vor fi eliberați. Gardienii Iadului vor încerca să o protejeze cu orice preț, dar vor reuși ei să o salveze de fiecare dată?

“- Auriel e în tine, dar tu ești Duwan Aleah. Acum înțeleg asta. Ești specială, și orice ne așteaptă, știu că nu te vei ascunde în spatele nostru, ci vei  ieși să lupți. Poate primul tău păcat te-a demascat, dar ți-a și eliberat spiritul, dorința de a te impune și de a lupta. O să lupți, Duwan. O să protejezi Lumea Nouă și oameni, nu?”

   Diavolul va încerca să o înnebunească, să îi trimită cele mai îngrozitoare creaturi după ea și o să-i stoarcă sufletul. O să o facă să-și dorească să moară doar ca să scape.

“-El îți face asta. E doar începutul. Nu o să te vâneze fizic tot timpul. Cea mai grea luptă pe care o s-o ai cu el va fi în mintea ta. Încearcă să te ispitească, să abuzezi de puterea pe care te face să crezi că o ai și să cazi cu totul în păcat.”

  Dar în această întreagă apocalipsă, Duwan va simți pentru prima dată dragostea. Iar această iubire, odată dezlănțuită, ar putea deveni cel mai mare păcat al tuturor timpurilor. S-a îndrăgostit de Iolaw, unul dintre Gardienii Iadului, a cărei datorie e să păzească Zidul, să îi trimită înapoi pe demonii ce ies prin el. Dar el e diferit de ceilalți gardieni. Nu poartă numele niciunuia dintre cei 12 Îngeri Căzuți și nici măcar nu-și cunoaște povestea. I-a fost interzisă. Nu a fost crescut că ceilalți, n-a avut un părinte al lui. Mama a fost izgonită imediat după ce l-a născut. A fost nevoit să lupte să fie cel mă bun, pentru că s-a simțit mereu nedemn să se numească gardian.  Cu toate acestea, el este cel mai puternic dintre ei. E prezent la ieșire celor mai răi demoni, și niciunul nu a reușit să îl omoare. Dacă ceilalți gardieni au anumite păcate ce le sunt interzise și nu au nicio șansă se le încalce, nu același lucru se aplică și lui Iolaw. El e imun la ele. Încearcă să le respecte, la fel ca ceilalți, dar dacă își pune în cap să le încalce, nimic nu îl poate opri.

  V-am povestit doar în linii mari câteva dintre evenimentele petrecute la începutul cărții. Nu vă rămâne decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe cu Duwan, Kale, Iolaw și ceilalți  Gardieni ai Iadului.

  “Cheia Iadului. Deschiderea Porților “este un roman fabulos, care pur si simplu răscoleşte sufletul cititorului. Consider a fi una dintre cele mai bune scrieri din genul fantasy. Am întâlnit personaje de neuitat, scene tulburătoare, multe intrigi, dragoste, dar și foarte multă magie. Dacă nu ați cumpărat romanul, vă recomand să o faceți, iar cei care îl au deja, să nu mai amâne. Citiți-l! Veți avea parte de o aventură de neuitat!

Nota 10+

Mulțumesc Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Mica enciclopedie Hygge, de Meik Wiking-recenzie

Editura: Litera;

An apariţie: 2017;

Număr de pagini: 288;

Traducător: Valentina Georgescu.

Pentru Hygge există tot felul de definiţii, de la ,,arta de a crea intimitate, confort sufletesc, şi lipsa supărărilor, la bucuria dată de lucrurile ce induc o stare de bine, stare de confort în prezenţa semenilor şi, varianta mea preferată, ciocolată fierbinte la lumina lumânărilor….”

   Afli ce este hygge atunci când simţi hygge. Când te ghemuieşti comod pe canapea alături de persoana iubită sau când te bucuri de timpul petrecut cu cei mai apropiaţi prieteni. Hygge sunt acele dimineţi albastre şi limpezi cu lumină perfectă. Şi cine ar putea să îţi fie un ghid mai bun în lumea hygge decât Meik Wiking? Meik este directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga şi şi-a petrecut ani din viaţă studiind magia vieţii daneze, de la alegerea corpului de iluminat ideal, la planificarea unei cine sau de la crearea unei truse hygge de urgenţă până la modalitatea în care trebuie să te îmbraci.

Că danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume nu mai este un secret şi toată lumea o ştie.

   Îmi plac foarte, foarte mult cărţile cu subiecte diferite, care reuşesc să mă impresioneze cu fiecare pagină citită. La fel s-a întâmplat în cazul cărţii: “Mica enciclopedie Hygge”. Această carte este despre momentele în care te simţi bine, împăcat cu tine şi fericit cu ce ai, bucurându-te în fiecare zi de lucrurile mărunte, care chiar ne înfrumuseţează viaţa. Ce satisfacţie ai dacă locuieşti într-o vilă cu piscină şi ce satisfacţie ai când locuieşti în coliba ta? Aşa cum zicea şi bătrâna femeie din “Moara cu noroc” a lui Slavici: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”.

   Cartea “Mică enciclopedie Hygge” are un design unic, inedit şi o copertă cartonată interesant ilustrată. Unele litere şi desene de pe copertă sunt tipărite şi colorate cu auriu, astfel, la lumină, strălucesc. În carte sunt prezente şi zeci de grafice şi statistici care oferă mai multe informaţii reale despre oamenii fericiţi.

  Meik Wiking are unul dintre cele mai interesante şi plăcute job-uri: studiază cauzele Hygge. Mi-aş dori şi eu să am locul lui de muncă, în special pentru că se află în Danemarca, o ţară pe care aş vrea să o vizitez.

“Mică enciclopedie Hygge” este un manual care te învaţă ce stă în spatele fericirii.

Ce este Hygge?

   Cuvânt original vine din norvegiană şi înseamnă “stare de bine”. Până acum, nu există o traducere literară exactă a cuvântului Hygge, în mult limbi neavând un corespondent. Hygge este un amestec între: consideraţie, respect, confort, tihnă, mânghiere şi îmbrăţişare. Acest “Hygge” a devenit din ce în ce mai cunoscut în toată lumea, marile tabloide scriind articole întregi despre Hygge. Cu alte cuvinte, “Hygge” conţine următoarele: atmosfera, prezenţa, delectarea, egalitatea, recunoştinţa, armonia, confortul, pauza, pritenii şi adăpostul. După cum scrie şi pe copertă, afli ce înseamnă Hygge doar dacă simţi Hygge. Dar oare când simţi Hygge? Atunci când coci o prăjitură, când te joci cu copiii tăi, când petreci ore întregi cu prietenii, când eşti la un picnic, când faci un grătar, când faci ce-ţi place, când citeşti, când plantezi o floare, când cele mai liniştitoare şi relaxante sunete sunt troznetul lemnelor din sobă sau furtuna de afară. Hygge e atunci când radiezi, când te simţi bine în pielea ta şi nimic nu poate să îţi răpească această stare mi-nu-na-tă.

Unde simţi Hygge?

    Acasă, de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri. Căci acasă te simţi în siguranţă şi departe de toate necazurile lumii. Eşti prinţul/prinţesa din castel. Sunt sigur că şi tu ai un colţ numai al tău, pe care n-ai vrea să-l împarţi cu nimeni. Află că acel fotoliu, ungher din bucătărie sau orice altceva este un element ce te face să simţi Hygge, acea stare de bine. Colţul meu este pe balcon, unde am un fotoliu pentru citit. Acel colţ mă face să mă simt bine şi simt că de fiecare dată când iau loc, sunt fericit. Se poate simţi hygge şi la locul de muncă? Sigur că da, însă doar dacă ai grijă să amenajezi puţin spaţiul din biroul tău. Adu, de exemplu, o canapea, pune nişte lumânări în dulap şi asigură-te că ai o bucată din prăjitura ta preferată ascunsă pe undeva prin birou. La ora X, lasă pentru cinci minute computer-ul, aşează-te pe canapea, aprinde câteva lumânări şi stinge becurile, astfel încât camera să fie scăldată în lumina lumânărilor. Apoi, mănâncă prăjitura şi gata! Te simţi mult mai bine acum. Iar această pauză mică, sigur va creşte productivitatea ta la serviciu şi vei lucra mai cu spor, aşteptând pauza. Exact ca în cazul vulpei din “Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry: “Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea!”

Există o trusă Hygge?

   Bineînţeles că există, iar dacă vrei şi tu una, iată ce trebuie să conţină: lumânări, nişte ciocolată de bună calitate, ceaiul preferat, cartea preferată, filmul sau serialul preferat, gem, o pereche de şosete din lână, o selecţie din scrisorile preferate, un pulover călduros, o agendă, o pătură frumoasă, hârtie şi stilou, muzică şi un album foto. Dacă ai toate acestea într-o valiză sau într-un geamantan, ai tot ce îţi trebuie pentru a simţi Hygge instant. Cred că am să-mi fac şi eu o trusă Hygge şi am s-o folosesc atunci când totul merge prost şi nimic n-are sens, pentru a-mi reda starea pozitivă.

Ce mă face pe mine să simt Hygge?

Iată câteva din motivele care mă fac să zâmbesc zilnic şi să mă bucur de viaţă:

  1. Gătitul

   De când eram mic am simţit o atracţie faţă de încăperea numită bucătărie, în sensul că mă găseai mai mereu pe lângă mama sau bunica, amestecând pe furiş în cratiţă/oală, sau gustând din mâncare. Când nu eram în bucătărie, sigur eram în faţa televizorului urmărind zeci de emisiuni culinare şi notându-mi în carnete, pe foi sau înregistrând, cu un vechi telefon Samsung, reţete.

    2.Cititul

   Am început să citesc datorită cărţii: “Singur pe lume” a lui Hector Malot şi datorită profesoarei mele de limbă şi literatură română din clasa a IX-a. Cu fiecare carte citită, îmi face plăcere să cred că am dobândit cunoştinţe noi, că mi-am investit timpul într-o activitate frumoasă şi că am devenit o persoană mai bună. Gândul că acasă, pe noptieră, mă aşteaptă o carte îmi face întotdeauna ziua mai bună.

3. Scrisul

   Îmi place să scriu. Recenzii, proze scurte sau articole. Visez să scriu un roman, dar încă nu cred că am acumulat tot bagajul de cunoştinţe necesare unei astfel de operaţiuni. Sper ca în viitor să-mi duc visul până la capăt, cu toate că acum mi se are imposibil de realizat. Consider că scrisul se încadrează în momentele caracteristice Hygge.

 4.Natura

   Pe gustul meu sunt şi plimbările în natură, atunci când simt că mă eliberez de toată energia negativă şi stresul se reduce considerabil, când simt iarba încă umedă de roua proaspăt căzută sub tălpi. Munte, mare, pădure, lac sau o baltă de apă de ploaie, toate mă fac să-mi descreţesc fruntea şi să zâmbesc.

  5.Serile lungi de vară

   Oh, da! Sunt de departe preferatele mele. Pur şi simplu privesc cerul şi stelele, mă încarc cu energie pozitivă şi uit de griji şi de nevoi. Este o terapie gratuită şi funcţionează de fiecare dată. Să asculţi concertul greierilor şi insectelor, în timp ce stai la fereastră privind stelele sau poate unu-doi trecători grăbiţi pe stradă, este o experienţă faină, în timp ce temperatura scade treptat, aerul devenind rarefiat şi răcoros. Perfect!

 6.Familia

   Cine îţi este mereu alături? Cine te sprijină de fiecare dată când ai nevoie şi doreşti să auzi cuvinte încurajatoare? Familia este întotdeauna lângă tine şi te înţelege de fiecare dată (bine, mai puţin mamele :D). Atmosfera de siguranţă, calm şi linişte mă face să asociez familia cu un moment în care hygge îşi face apariţia. Chiar şi simpla masă de prânz mă face să o aştept cu nerăbdare.

Plus: Crăcinul, vacanţele de vară, notele de 10 la istorie, dulciurile, grădinăritul, bunica, plus altele.

   “Mică enciclopedie Hygge” este o carte superbă şi faină, perfectă pentru a fi dăruită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, împachetată în hârtie colorată şi legată cu o panglică.

Pe voi ce vă face fericiţi? Voi ştiaţi de Hygge?

P.s.: La cât de mult mi-a plăcut cartea, am făcut şi un proiect pentru liceu, vi-l las mai jos.

 

Cartea Mica enciclopedie Hygge de Meik Wiking poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

%d bloggers like this: