Recenzii

Pretenţiile unui crai, de Mia Marlowe-recenzie

Titlu original: Touch of Seduction
Traducerea: Mihaela Sofonea
Editura: Litera
Colecţia Iubiri de poveste
Seria: Touch of Seduction: 1.Seducţie la prima vedere (Touch of a Thief), 2.Pretenţiile unui crai (Touch of a Rogue), 3.Touch of a Scoundrel

   Mia Marlowe, autoare premiată de romane istorice romantice a primit numeroase elogii încă de la debut. Până în prezent cărţile ei au fost traduse în 10 limbi, numărându-se printre prezenţele constante în topurile din New York Times şi Publishers Weekly. A avut numeroase ocupaţii: profesor, director de cor şi agent imobiliar printre altele. Iubeşte istoria, arta, muzica şi călătoriile, evident din moment ce a trăit în mai multe state. În prezent locuieşte cu familia în New Englend.

   Am terminat şi ceea de a doua carte din serie, iar impresia făcută prima dată nu s-a schimbat. Mi-a plăcut şi această poveste cu peripeţii.

,,Jacob Preston îşi doreşte trei lucruri de la o femeie care se arată interesată să ajungă la el în pat: să fie pasională şi înflăcărată, să fie versată în chestiuni legate de amor şi – pentru că aceste două cerinţe să fie cu succes îndeplinite – să fie căsătorită.
Lady Julianne Cambourne are toate trăsăturile unei femei pasionale şi în mod sigur nu pare genul sentimental.”

   Pe lângă problemele ivite cu fiul vitreg, Julianne o fosta actriţă devenită lady Cambourne are acum şi probleme cu situaţia financiară, dacă nu reuşeşte să găsească la timp toate cele şase pumnale ezoterice.

”Algeron îi respectase inteligenţa, la fel de mult cum îi admirase frumuseţea. Şi îi permise fără nici o restricţie să-şi înfiinţeze propria fundaţie de caritate-Şcoala pentru Fete a doamnei Osgood. Juliane înţelesese foarte bine pasiunea lui pentru arme ezoterice şi datorită experienţei ei scenice putuse chiar să facă demonstraţii ale mânuirii lor în mici lupte simulate, care îi bucurase pe amândoi. Dar viaţa ei plină de libertăţi îndrăgite se năruise în ziua în care Algeron fusese găsit mort”.

   Văduvă fiind ştiind ce viaţă mizeră a dus de mică, Juliane va apela la Jacob pentru a o ajuta de a găsi la timp ultimul din cele şase pumnale.
Statutul de văduvă ar trebui să fie un motiv îndeajuns de bun ca Jacob să se ţină departe de ea. Şi totuşi, el o găseşte mult prea ispititoare. Iar tentaţia devine chiar mai mare în clipa când ea se dezlănţuie şi nu vrea să cedeze atracţiei mult prea evidente dintre cei doi.

,,-Ai un sentiment exagerat al propriei importante, domnule Preston. Nu o să mă culc cu dumneata doar pentru a-mi asigura serviciile dumitale.
Aproape că scuipa flăcări prin ochii ei de culoarea chilimbarului. Indignarea îi era trădată de roşeaţa care se înalţa peste gulerul înalt al rochiei şi-i aprindea pomeţii ca nişte flăcări.
Doamne, chiar era o femeie foarte frumoasă!”

   Jacob are abilitatea misterioasă şi de-a dreptul supranaturală de a afla informaţii prin simpla atingere a metalelor, iar informaţiile care le poate obţine sunt variate, dar şi foarte periculoase pentru sănătatea sa mintală. Va risca el alături de această tânără văduvă, îndărătnică şi deloc supusă? Câteodată suntem independenţi de alegerea noastră, la fel şi Preston, şi dacă va capăta un sărut va fi gata să o ajute.

,,Nu-şi amintea să fi existat vreo perioadă a vieţii sale în care metalul să nu-i fi vorbit. Se întâmpla mereu atunci când pielea lui goală atingea orice fel de element chimic lustruit. Prima dată auzise glasul fierului şi apoi descoperise că fiecare metal în parte avea propriul sunet unic, pe care Jacob îl putea auzi dacă se afla îndeajuns de aproape. Iar metalele preţioase emiteau note muzicale, delicate. Argintul, de exemplu, vibra într-un clinchet strălucitor, în timp ce aurul exprima o melodie mult mai caldă şi voluptoasă. Cântecul oţelului era mult mai ascuţit şi mai strident, iar fierul emitea tonuri grave şi adânci.
Dintre toate metalele, platina era singură tăcută în faţă lui. Şi încerca să se înconjoare cu ea cât de des putea, de vreme ce era singura substanţă odihnitoare pentru el-chiar dacă raritatea sa o transforma în ceva foarte scump.”

   Datorită abilităţi sale a descoperit prin intermediul pumnalului pus la dispoziţie de către Julianne cum a murit lord Algernon, dar nu înţelege ce impuls a avut pumnalul, de ce a curmat viaţa lordului. Pare ceva malefic la aceste pumnale, oare va mai dori să meargă mai departe Preston şi să o ajute pe frumoasa văduvă?Julianne va fi motivul pentru care îşi va risca sănătatea mintală tânărul nostru crai, deoarece după fiecare ,,citire , ,a unui obiect metalic, acesta se alege cu dureri groaznice de cap. Acesta este extrem de atras de fosta noastră actriţă, dar şi de a afla misterele ce înconjoară pumnalele. Cei doi vor descoperi prin intermediul bibliei druizilor date despre pumnale. Partea din manuscris care a moştenit-o împreună cu pumnalele îi va pune pe Preston şi Julianne în situaţii periculoase. Sunt persoane din Ordinul Druizilor care sunt extrem de interesate de reunirea celor şase pumnale. Cineva va încerca să pună mâna pe manuscris, îi va urmări din umbră, şi posibil să aibă puteri supranaturale şi el. Diferenţa dintre cei doi tineri cu puteri supranaturale este că Preston ajută pe cât poate, rivalul său vrea să distrugă totul în calea sa pentru a obţine o putere imensă.

   Pe parcursul acestei căutări contra cronometru cu duşmani periculoşi pe urmele lor, Preston şi Julianne vor avea momentele lor de pasiune. El un crai, care nu se gândeşte la însurătoare, ea o fire independentă mult prea conştientă de lupta sa dusă pentru a deveni persoana care este acum.

   Vor ceda sentimentelor?
Vor reuşi să îşi acorde o şansă la fericire?
Vor reuşi să descopere la timp şi să se salveze din pericolul mortal reprezentat de pumnale, şi prezenţa malefică ce planează asupra lor?
Urmează să descoperiţi voi toate peripeţiile prin care trec tinerii.

Nota mea este 9.

Cartea Pretenţiile unui crai, de Mia Marlowe poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Vocea, își aminti ea, fusese cea mai înfricoșătoare. Felul în care trecea de la accentele jalnice la forță, într-o stare de nebunie calmă, decisă."

Păcate sacre, de Nora Roberts-Editura Miron-recenzie

 

Editura Miron

Număr pagini: 383

   „De dogoarea verilor din Washington nu poţi scăpa… şi nici de contorsionata slujbă a “Preotului” – un nebun care strangulează blonde zvelte, drăguţe, cu eşarfa de mătase albă folosită de preoţi la oficierea serviciului divin, lăsînd lîngă acestea notiţe prin care îşi absolvă victimele de păcate.

Ceea ce le dă cu adevărat de furcă frumoasei Tess Court şi lui Ben Paris – doi pasionaţi ai profesiilor lor şi care nu reuşesc să păstreze o distanţă profesională între ei, este flacăra pasiunii oarbe, fierbinţi.

Tess Court, psihiatrul de elită, desemnată de primar să se ocupe de acest caz este zveltă, drăguţă şi blondă…

Ben Paris, un ofiţer de poliţie plin de magnetism, care se ocupă de investigaţii, nu îi poate rezista lui Tess.

Dar mai este cineva care a pus ochii pe Tess… cineva care visează să o salveze, să-i cureţe sufletul de păcate, recurgînd la insolita lui metodă de absolvire în noaptea tăcută, fierbinte”.

 

  Fără îndoială, Nora Roberts este considerată una dintre cele mai remarcabile voci ale genului romance, impregnat cu nuanțe de thriller. Pe de altă parte, unii critici susțin că scrierile saled au devenit în timp, clișeice, că acțiunile sunt previzibile și că cititorii pierd astfel contactul cu suspansul cărții. Evident, fiecare are propria percepție asupra unei cărți. Un lucru e sigur: pe mine acțiunea m-a acaparat în totalitate, iar personajele m-au fascinat.

   Pe numele său real, Eleanor Marie Robertson, Nora Roberts s-a nascut la data de 10 octombrie 1950 în Silver Spring, Maryland. Este fiica cea mai mica din cei cinci copii ai familiei. Școala pe care a urmat-o a fost una cu specific catolic. În anul 1979, începe să scrie și descoperă că aceasta este marea sa pasiune. Din păcate, primele șase manuscrise trimise unei edituri au fost respinse. Mai târziu, în anul 1981, reușește să publice prima nuvelă „Irish Thoroughbred” la Editura Silhouette Books. Folosește încă de pe atunci pseudonimul Nora Roberts. Între anii 1982 si 1984, aceeași editură îi publică nu mai puțin de 23 de nuvele. Totuși, Nora Roberts cunoaște succesul abia în 1985, când i se publică cartea „Playing The Odds”. De atunci, seria bestseller-urilor pare să nu se mai termine.

   „Pacate sacre” e o carte pe care o citești cu sufletul la gură, sperând că personajele de care deja te-ai atașat, vor reuși să scape cu viață. Ne aflăm în Washington, într-o vară toridă, când turiștii colindă străzile aglomerate, căutând să-și potolească căldura exagerată cu băuturi reci și înghețată. Sunt circumstanțe pe care un criminal în serie le găsește mai mult decât favorabile.

   Tess Court este un psihiatru de succes. Primarul Washingtonului i-a plasat sarcina de a colabora cu detectivul Ben Paris într-un caz de crime în serie. Nu era o simplă sarcină… de vreme ce primarul acestei metropole era chiar bunicul lui Tess. Astfel, lucrurile erau mult mai complicate… și ca să se conplice și mai mult, apare acest Ben… cu care e nevoită să colaboreze pentru capturarea criminalului.

   Se pare că aceste crime în lanț erau un motiv de reală îngrijorare pentru primar, care-și dorea un oraș liniștit, fără evenimente de natură negativă. Suspansul cărții poartă o traiectorie ascendentă. Mai întâi aflăm despre modalitatea în care criminalul alege să își ucidă victimele. Acesta lăsa întotdeauna lângă cadavru, o eșarfă de preot și un bilet pe care scria: „Iertate să-i fie păcatele”.

   Chiar dacă nici unul, nici celălalt nu par foarte fericiți de ideea unei colaborări, Tess și Ben își dau seama foarte curând că munca lor de echipă poate da rezultate. Totuși, criminalul nu e atât de ușor de prins. Mai întâi de toate, cei doi protagoniști caută răspunsuri referitoare la motivul crimelor, încercând să afle ce e în mintea unui astfel de om și care sunt evenimentele care au declanșat șirul de orori. În anevoiosul proces al încercării de a dezlegare a misterului, Tess și Ben se îndrăgostesc.

   La un moment dat, suspansul capătă două dimensiuni. Una vizează continua cursă pentru depistarea criminalului, iar cealaltă expune etapele apropierii dintre Tess și Ben. Îmbinarea acestor două coordonate conferă o savoare deosebită cărții. Întâlnirile celor doi se lasă cu scântei, mai ales că pentru completarea tabloului psihologic al criminalului sunt necesare multe ore petrecute împreună.

   În timpul anchetei, cei doi descoperă cu stupoare că cineva dezvăluia presei informații din anchetă. Încep să dea vina unul pe celălalt, dar își dau seama curând că nu de la ei a plecat scurgerea de informații. Curând, după cei doi își dau seama că atracția dintre ei s-a transformat în iubire, criminalul pune ochii pe Tess… iar din acest moment, suspansul își mărește considerabil intensitatea.

   Stilul cărții este alert, nu există pauze mari, nu există pasaje descriptive foarte lungi… cu alte cuvinte, nu e o carte care să plictisească. Personajele par la început imaginea perfecțiunii, dar pe parcurs li se dezvăluie latura umană, cu adorabilele imperfecțiuni. Ben pare bărbatul ideal, cu un fizic plăcut, charmant, cu un job interesant. Tess e blondă, inteligentă și foarte frumoasă. Acestea sunt primele impresii despre personaje… apoi le descoperi caracterul, micile defecte, temerile, răbufnirile… și realizezi că nu sunt nici pe departe imaginea perfecțiunii. Totuși, fiind alături de ei în această intensă cursă pentru prinderea criminalului, nu poți să nu te atașezi de personaje. Tehnica narativă e una cursivă. Autoarea introduce în fiecare capitol, câte un fragment în care descrie și trăirile criminalului, gândurile sale… iar asta contribuie la suplimentarea suspansului.

   Mi-a plăcut dialogul și mai ales cum a l-a condimentat autoarea, trecându-l de la replici serioase, până la ele acide sau ironice. Mi-a plăcut abordarea subiectului, modul în care Nora Roberts a ales să expună o temă destul de des folosită în literatură, dar să o impregneze cu nota sa de originalitate. Mi-a plăcut finalul foarte mult. Cu alte cuvinte, e o carte care merită  citită!

   „Păcate sacre” nu e doar un romance. E o carte în care genul thriller se îmbină armonios cu elementele de romance, iar cititorul ajunge să vizualizeze personajele și circumstanțele, ca și cum ar vedea un film… iar asta înseamnă, după prerea mea, să scrii o carte bună.

Iată și câteva citate:

„Ben citi din nou raportul și se opri mai mult asupra armei crimei. Eșarfa unui preot. Alături, fusese prins cu un ac, un bilet. Îl citise acolo, îngenunachiat lângă victimă: Iertate fie-i păcatele”.

„Vocea, își aminti ea, fusese cea mai înfricoșătoare. Felul în care trecea de la accentele jalnice la forță, într-o stare de nebunie calmă, decisă.

-Ben, ceea ce vreau să înțelegi este faptul că parcă stăteam de vorbă cu doi oameni. Unul din ei plângea disperat, aproape pledaând. Celălalt… celălalt era de departe fanatic, hotărât.

-Când strangulează femei este una și aceeași persoană.”

Cum se încheie această cursă pentru descoperirea criminalului, veți afla citind cartea!

Cartea Păcate sacre, de Nora Roberts poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

by -
13

Rubicon, de Lawrence Alexander-Conspiraţie la Casa Albă

Traducere: Anca Forea
Editura: Rao- 2013
Număr pagini: 249

“Rubicon, îşi aminteşte Hart, este răul pe care-l traversează Cezar împreună cu legiunile sale cu gândul de-a prelua conducerea la Roma. Pentru Cezar asta înseamnă că nu mai există cale de întoarcere ca republica sa devină imperiu.
Dar traversarea Rubiconului însemna începutul unei noi epoci în Roma. Ar putea însemna şi sfârşitul a ceva azi?”

   Bobby Hart, tânăr senator de California, se pregăteşte să plece acasă la soţie când este căutat de Dieter Shoenfeld, editorul uneia dintre cele mai influente gazete din Europa şi vechi prieten.
La restaurant acesta îi povesteşte despre întâlnirea avută cu alţi doi colegi din presa germană şi cu doamna secretar de stat, care l-a mustrat că a îndrăznit să scrie despre închisoarea din Irak, unde au murit mulţi oameni şi gardienii erau americani, despre război şi abuzuri, susţinând că America are voie să folosească orice mijloace pentru a se apară:

“Ceea ce am spus despre Abu Ghraib şi toate celelalte-felul în care oamenii sunt torturaţi şi restul lucrurilor pe care ei le cred necesare. Siguranţa unor indivizi ca ea şi cei din administraţia actuală, că scopul lor este un imperativ moral şi că nimeni nu ar trebui să-l pună la îndoială.”

   Dieter auzise despre o ameninţare cu arme nucleare, mai fusese o astfel de ameninţare după 11 septembrie, când voci din guvernul american au susţinut că toate problemele ar dispărea dacă Bagdadul şi Teheranul ar fi distruse. Nu s-a aflat cine anume avusese ideea, dar din fericire nu s-a pus în practică:
…guvernul ăsta al tău are atâtea secrete, sunt atâtea agenţii şi birouri de existenţa cărora oamenii nu au habar, încât mă îndoiesc că vom reuşi să aflăm vreodată cine a fost responsabil pentru măcar jumătate din lucrurile care s-au întâmplat.”

Doar că acum lucrurile şi discuţiile reveneau.
Dieter, care locuise în Berlin pe toată perioada războiului rece, îşi aminteşte cum oamenii au savurat victoria prăbuşirii Zidului şi şi-au văzut oarecum de viaţă lăsând politică pe mâna unor diletanţi:

“Libertatea avea atunci un alt înţeles, atâta vreme cât de cealaltă parte a Zidului se afla opresiunea sovietică. Apoi Zidul s-a prăbuşit, Războiul Rece a luat sfârşit şi oamenii au decis că vor putea face ce vor. Şi în vreme ce fiecare individ se bucura de viaţa sa prosperă, politică şi diplomaţia au rămas pe mâinile unor diletanţi, plini de propria importanţă şi lipsiţi de experienţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi aici.”

   Aşa că îi cere să meargă în Germania la Hamburg unde un fost prieten al tatălui sau (tatăl lui Hart fusese agent CIA) vrea să-i vorbească şi să-i dea date despre un complot.
Hart acceptă, şi se întâlneşte la Hamburg cu Gunther Kramer. Acesta îi spune că l-a cunoscut pe tatăl lui şi l-a apreciat foarte mult. Mai mult, este convins că acesta a fost ucis pentru că ştia prea multe. Aflase că există un grup de oameni care-şi făcuseră propriul sistem informativ şi i-a cerut ajutorul lui Kramer.
Gunther Kramer, născut în Germania de Est, universitatea făcută la Moscova, lucra deja pentru serviciile secrete comuniste din Germania când l-a cunoscut pe tatăl lui Hart. După întâlnirea din 1980 din Bagdad a şi început să lucreze pentru el, devenind agent dublu, şi să-i furnizeze informaţii despre unele guverne cu care ruşii aveau relaţii mai bune decât americanii:

E ciudat ce fel de lucruri ne atrag la oameni: numele şi strălucirea sinceră a ochilor. Mi-am dat imediat seama că era o persoană în care pot să am încredere.’
“…era departe de-a fi un american tipic, îl interesa mai degrabă caracterul unui om decât faptele sale.”

   Hart îşi dă seama că, deşi nu-l cunoscuse până atunci pe Kramer, îl ştia din poveştile spuse de Max (tatăl lui) şi mai ales după porecla “Pianistul”. Max a fost şi cel care şi-a dat seama că se organiza o nouă reţea de informaţii:

   “Nu neapărat mai bune, mai corecte ci surse care ar fi furnizat informaţii utile care să poată fi folosite în propriul interes. Oameni care fuseseră discreditaţi, care nu reprezentau niciun fel de garanţie, oameni dispuşi să inventeze lucruri doar că să pară importanţi, erau din nou folosiţi.”

Aceşti încercau şi să prezinte un posibil pericol ca pe cea mai sigură realitate:

   “Nu trebuie să dovedeşti nimic, trebuie numai să deţii sursele care să-ţi ofere ceea ce-ţi doreşti, ca să poţi transforma un pericol inexistent într-unul real. Pentru că o ameninţare posibilă este una reală.”

   Dar Max nu putea dovedi nimic de aceea a apelat la Kramer şi la alţii ca acesta pe care-i cunoştea. Povestindu-i puţin despre viaţa lui, Kramer îi explică şi de ce crede că tatăl lui a fost ucis, şi de ce a ales să-l caute pe Hart să-i spună ce ştie, mai ales că puterea putea deveni o sabie cu două tăişuri în mâini nepotrivite:

“Am văzut ce-i determina pe oameni să facă puterea care slujeşte o cauză. Tatăl meu era o persoană onorabilă înainte ca Hitler să vină la putere, apoi a devenit ofiţer SS. Cine ştie câţi oameni, femei şi copii deopotrivă o fi ucis, fiindcă a crezut în Hitler şi al Treilea Reich? Apoi au venit ruşii, iar noi am crezut că tot ce stă în calea istoriei-istoria conform învăţăturilor lui Marx şi Lenin-ar trebui distrus.”
“Acelaşi lucru se repetă acum, am abandonat orice regulă a vieţii civilizate, orice formă de decenţă, fiind convinşi că lucrurile pe care le venerăm-Dumnezeu sau democraţia-justifică mijloacele pe care le folosim.”

   Kramer aflase de la sursele lui din Orientul Mijlociu că se pregăteşte un asasinat înaintea alegerilor prezidenţiale, dar nu ştia cine e vizat. În timp ce discuta cu Hart, Kramer este împuşcat .Mai apucă doar să-i spună lui Hart, rănit şi el, numele operaţiunii: ”Rubicon”
Gata să fie şi el omorât, Hart scapă şi se întoarce în State unde îl caută pe Dieter, sperând că el să-i poată da mai multe amănunte. Aşa află că Dieter şi Kramer fuseseră fraţi vitregi, că ţinuseră legătura mai ales după căderea Zidului. Kramer trăind în Germania de Est păruse a fi într-un continuu război, apoi îşi înscenase moartea şi se adăpostise în Damasc. Faptul că renunţase la siguranţa lui şi venise să vorbească cu Hart însemna că descoperise ceva foarte important şi periculos. Dieter crede că de fapt Hart fusese cel urmărit pentru că era un luptător pentru dreptate, nu se ferea să pună întrebări incomode în Comisia de Securitate, cu alte cuvinte devenise el însuşi o persoană incomodă.

   Dieter se întoarce la Berlin, hotărât să afle tot ce poate despre “Rubicon”, şi despre cei care i-au ucis fratele, urmând să ţină legătură cu Hart.
La sediul Comisiei de Informaţii a Senatului, Charles Ryan, senator de Michigan, prieten foarte bun cu Hart, îi spune acestuia că unul dintre candidaţii la preşedenţie vrea să-l coopteze în echipa lui ca vicepreşedinte. Oricum lui Hart nu-i place tipul, plus că ar fi însemnat să fie în atenţia publică, şi s-ar fi făcut prea multe speculaţii pe seama bolii soţiei lui. El o iubea prea mult pentru a o expune astfel şi era convins că putea să facă mai multe lucruri ca senator.

   La şedinţa este audiat Raymond Caulfield ,director adjunct la CIA. După şedinţă, acasă la Hart acesta îi spune că noul director al agenţiei îi ceruse să se pensioneze, dar că înainte de asta va încerca să –l ajute pe senator şi să afle tot ce putea despre “Rubicon”.
Totodată îi spune lui Hart să fie atent pentru că toţi sunt urmăriţi şi ascultaţi, mai ales cei care îndrăznesc să aibă şi să-şi susţină propriile idei. De fapt Ryan îi spusese că şi pe el îl urăşte actualul vicepreşedinte pentru că a fost împotriva războiului şi a luat şi urma banilor, că de fapt preşedintelui nu-i pasă de Congres:

-Atâta vreme cât e la putere, atâta vreme cât preşedintele e în funcţie, nu-i pasă de ce face Congresul. Când e vorba despre război, nimeni nu-l poate opri,”

   Hart petrece câteva zile cu soţia lui şi are întâlniri cu alegătorii, deoarece candida pentru un nou mandat de senator.
Apoi află că Raymond Caufield a avut un accident, dar când îl întreabă pe directorul CIA dacă se fac cercetări, acesta îi spune că a fost de acord cu poliţia, care susţinea ideea accidentului. Dar Hart este convins că a fost asasinat. Aşa că-i pune întrebări directe şi incomode directorului CIA, vrând şi să afle dacă acesta ştia ceva despre “Rubicon”. La şedinţă îşi face apariţia şi procurorul general Lopez care cere, motivând că ţara e în război cu teroriştii, să i se dea prerogative lărgite preşedintelui:

“Susţineţi că preşedintele deţine toate prerogativele pe care le consideră necesare în timp de război, iar războiul pe care-l ducem acum-împotriva terorismului- poate dura câteva generaţii. Nu cred că trebuie să subliniez că absenţa limitărilor legale referitoare la puterea preşedintelui nu ar face decât să schimbe forma de guvernare. Nu credeţi că e mai mult decât o simplă ironie, domnule procuror Lopez, în faptul că singura cale prin care putem aduce democraţie în lume presupune moartea ei chiar aici acasă?”

   Dar lucrurile se precipită, Alworth, unul dintre candidaţii la preşedenţie şi Harcourt, candidat ca vicepreşedinte, sunt ucişi într-un atentat cu bombă, ceea ce le dă apă la moară preşedintelui şi grupului său de susţinători. Ei cer dreptate şi mai multe prerogative. De fapt cer ca alegerile să fie amânate până ce preşedintele, care îşi va prelungi mandatul, va considera că sunt sigure. Ceea ce Congresul nu vrea să accepte.
Apoi Dieter, pe care Hart îl crezuse mort, îl caută şi-i aduce toate documentele şi descoperirile lui Kramer, pe care acesta i le lăsase lui. Şi tot ce mai aflase şi el. În timpul discuţiei, acasă la Hart, acesta urcă la etaj să vorbească la telefon cu soţia lui. În casă intră doi tipi, îl omoară pe Dieter, fură servieta (care acum era goală), dar, deşi intenţionau, nu mai apucă să-l ucidă pe Hart pentru că apare poliţia.

  Detectivul Leonard Coleman, Hart şi Ryan, ajutaţi de Farabi, prietenul lui Kramer şi fost deţinut la Guantanamo, derulează ghemul şi află până la urmă cine se află de fapt în spatele operaţiunii numită “Rubicon”
Ceea ce află este surprinzător şi halucinant, dar ilustrează încă odată ce poate să facă dorinţa de putere, cum poate ea să învingă orice scrupule, şi să te facă s-o vrei chiar călcând la propriu pe cadavre,
Curtea Supremă hotărăşte că alegerile vor avea loc la data stabilită, complotiştii încearcă să-şi şteargă urmele, dar asta nu înseamnă că nu va mai exista un alt “Rubicon”, ci doar că deocamdată democraţia a triumfat

   Cartea lui Lawrence Alexander este scrisă într-un ritm alert, multe dialoguri, multă acţiune şi este extrem de realistă indiferent că este vorba de vieţile oamenilor sau de făţărnicia celor aflaţi în structurile de putere.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

Taverna de pe malul Senei, de Georges Simenon-recenzie

Titlul original: La Guinguette à deux sous

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: Pivnițele hotelului Majestic; Maigret își pierde cumpătul; Ecluza nr. 1; Maigret închiriază o cameră

Anul apariției: 1931; 2012

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 185

Gen: Polițist

„- Nu c-aș fi mai rău decât altul, dar trebuie să recunosc că tipului despre care vă vorbesc i-ar sta bine, mâine-dimineață, lângă mine,  pe…”

   Acestea sunt cuvintele unui condamnat la moarte, împărtășite lui Maigret. În celula sa, Lenoir mărturisește o scenă la care a fost martor în urmă cu câțiva ani. Scena unei crime. Îl îndrumă pe comisar către așa-zisa tavernă de doi bani, de pe malul Senei, unde își face veacul presupusul autor al crimei.

   Maigret poate ignora informațiile primite, ce n-au nicio legătură cu vreo anchetă în curs, sau poate merge în căutarea criminalului; poate verifica dacă există o fărâmă de adevăr în cele spuse. Desigur că dornic de dreptate, cum a fost întotdeauna, comisarul Maigret nu poate sta deoparte. știind că un criminal se află în libertate.

   Merge la acea tavernă, unde întâlnește un grup de oameni de afaceri ce-și petreceau timpul împreună; prieteni de mulți ani, se întâlneau la Taverna de doi bani, iar în weekend-uri se distrau la Morsang.

   Maigret se infiltrează fără dificultate în grupul lor și asistă la o așa-zisă nuntă la Morsang, o petrecere în care fiecare era costumat în ceva anume. De asemenea, este martorul unui adulter: Mado Feninstein, soția unui om de afaceri, este amanta lui Basso, alt prieten din grup.

    Maigret simte că este ceva în neregulă. Intuiție, experiență, însă comisarul știe că instinctul rar îl înșală. Ce or ascunde acești oameni care aparent se înțeleg bine, părând o familie?

„Peisajul era frumos, cerul, senin, oamenii, liniștiți și, poate din cauza asta, totul era grețos, ca o tartă prea dulce.”

„- Sunt tipi cumsecade! murmură deodată James, ca și cum i-ar fi urmărit gândurile.

– Cine?

– Toți! Se plictisesc! N-au ce face! Toată lumea se plictisește în viață…”

   Cert este că la puțin timp de la infiltrarea lui Maigret, are loc prima crimă, iar autorul fuge de la fața locului. Inutil să vă spun că atât ucigașul, cât și victima, făceau parte din grup. Dacă doriți să le aflați identitatea sau dacă într-adevăr unul dintre ei a comis acea crimă în urmă cu șase ani, rămâne să citiți cartea.

   Ca de obicei, romanul lui Georges Simenon este unul atmosferic, de epocă, descriind vremuri de mult apuse, când veștile din ziar se strigau pe stradă, când existau meserii precum cea de pălărier și comunicarea la distanță se făcea doar prin telegrame și telefoane fixe:

„La aceeași oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:

Președintele republicii a respins grațierea lui Jean Lenoir, tânărul șef de bandă din Belleville. Execuția va avea loc mâine în zori. ”

„- Aveți telefon? îl întrebă Maigret pe patronul tavernei.

– Nu… Trebuie mers la gară sau la ecluză…”

   De această dată, doamna Maigret lipsește din „peisaj”, fiind plecată la sora ei, în Alsacia, unde își cheamă soțul în fiecare zi, însă bineînțeles că de fiecare dată intervine câte ceva în ancheta comisarului. Fără ea, Maigret este descumpănit:

„Lui Maigret nu-i plăcea să stea la Paris fără soția lui. Mânca fără poftă, în primul restaurant întâlnit în cale, și i se întâmplă să doarmă la hotel ca să nu se ducă acasă.”

Din roman nu lipsesc nici momentele amuzante:

„Când să iasă, privirea îi căzu pe borul pălăriei, rupt de săptămâni întregi. Doamna Maigret îi tot spusese să-și cumpere alta.

– O să ajungi să-ți dea oamenii un ban pe stradă!”

„Maigret nu se simțea niciodată mai nefericit decât atunci când proba ceva.”

„- Ce naiba fac ăia? îl întrebă el pe Maigret. N-ai văzut-o pe nevastă-mea?

– N-am observat-o.

– Degeaba e așa grasă!”

„- Supraveghez mai departe vila?

– Ca să nu fugă cărămizile?”

Citate:

„- Știți că, după toate regulile unei justiții corecte, ați putea fi învinuit de complicitate?

– Multe lucruri se pot face după regulile unei justiții corecte! Fără a mai pune la socoteală că nu e întotdeauna chiar atât de corectă!”

„Ei bine, părerea mea este că, atunci când nu ești în stare să faci o femeie fericită, n-ai dreptul pe urmă să-i reproșezi nimic!”

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

„- Numai că, nu-i așa, ar fi o idioțenie și mai mare să te duci într-o zi la comisariat și să spui că ai omorât un ins.

– Atunci, îți creezi colțișorul tău! zise Maigret.

– Pentru că trebuie să trăiești!”

    Despre autor:

    Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

  În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Taverna de pe malul Senei de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

"-Când iubești pe cineva, asta nu înseamnă că nu există loc și pentru suferință. Nici eu nu vreau să sufăr mai mult decât am suferit deja, dar nu crezi că merită? Nu crezi că merită să ne oferim o șansă?"

Vocea lui Archer de Mia Sheridan-recenzie

Titlul original: Archer’s Voice
Nr. pagini: 416
Editura Epica
Traducere: Adina Pintea
Anul: 2017
Gen: EpicLove/Ficțiune contemporană pentru tineri, +18 ani

   Vocea lui Archer este o carte incredibilă, frumoasă, unică şi plină de emoţie ce merită citită şi recitită, poate aşa vom învăţa să preţuim şi să iubim ceea ce avem. Întotdeauna ne plângem de ceea ce ne înconjoară, dar dacă o o parte din noi ar fi pentru o clipă în lumea lui Archer atunci ne-am echilibra astfel gândurile. Şi-a pierdut părinţii într-un accident teribil privind neputincios cum rămâne singur. Preţul pe care l-a plătit nu a fost suficient, turmentat de gelozie, unchiul său a avut grijă să tragă un foc de armă şi să-l omoare, dar ironia a făcut că l-a redus la tăcere pe viaţă, distrugându-i corzile vocale şi şansa de a vorbi vreodată.

    Crescut de un alt unchi, tot un bărbat urmărit de demoni şi obsedat de siguranţă, însă în felul lui a avut grijă să-l transpună pe Archer într-o altă lume, a izolării departe de oameni, indirect pregătindu-l pentru viitorul nesigur. I-a fost greu, dar a învăţat să supravieţuiască, să studieze singur şi să trăiască în tihnă. Anii au trecut şi un alt stâlp al siguranţei s-a distrus atunci când unchiul său a murit. Asigurarea de viaţă a acestuia l-a ajutat să nu moară de foame, dar teama de oameni şi sfidarea acestora l-au transformat într-un pustnic.
    Mintea sclipitoare a absorbit informaţiile învățând singur limbajul semnelor, exersând cu animalele care-l înconjurau. Teama lui de societate, dar şi de oamenii răi i-au dat bătăi de cap însă pas cu pas fiecare a reuşit să-l ignore etichetându-l drept un ciudat. Au impresia că este surd şi nu simte ironiile care vuiesc de fiecare dată când îşi face apariţia.

Uneori, cuvintele sunt de prisos!

   Bree este pata de culoare, acea fiinţă de care ai nevoie, dar nu ştii când se iveşte ocazia. O situaţie amuzantă, un zâmbet şi multe cuvinte care par să fie fără sens, dar încetul cu încetul vor fi piatra de temelie pentru o viitoare prietenie. Sentimente necunoscute dau năvală şi chiar dacă le ignoră ele nu întârzie să apară de fiecare dată în prezenţa ei.
    Amândoi vor să fie salvaţi din ghearele trecutului şi rămân captivi într-o capsulă în care timpul parcă stă în loc. Cea care va face pasul şi vrea să discute este Bree. Este interesată să îl cunoască pe acest bărbat al cavernelor. Vor reuşi să comunice cu limbajul semnelor şi să se descopere.

Două vieţi măcinate de secrete. Răspunsuri care dor.

   Bree Prescot fugise din oraşul natal ca să se liniştească, să pună distanţă între propriul trecut şi prezent. Tatăl său fusese împuşcat în timpul unui jaf, iar ea încă mai trăia scena acelei agresiuni. Era singurul martor şi trebuia să lupte pentru a se face dreptate. Este singură, nu se mai simte bine alături de prieteni şi ar merge oriunde, numai să facă ordine în viaţă. Orăşelul Pelion era o cale de mijloc. Găsise o căsuţă cochetă, retrasă, pe malul unui lac, un loc de muncă şi părea să fie pe drumul cel bun, însă când îl întâlneşte pe Archer curiozitatea creşte. Ce-ar putea să discute cu un bărbat care are o barbă de zile mari şi doar ochii îi vorbesc? Răspunsurile vin pe parcurs şi chiar nu se poate abţine să nu piardă vremea împreună. De fiecare dată când are timp liber îşi ia bicicleta, căţeluşa şi merge să facă plajă. Trecând periodic pe lângă casa lui Archer, indirect se va crea o legătură, ceva ce oamenii nu înţeleg. Încetul cu încetul, Bree vrea să-l scoată din carapace, să-l înţeleagă, demonstrând astfel celor din jur că s-au înşelat. Pentru Bree, Archer este perfecţiunea ajungând în scurt timp să îi acapareze gândurile/simţurile..
    Interesul lui Trevor, vărul lui Archer faţă de Bree se manifestă subtil neînțelegând de ce irosește vremea cu un mut, decât cu el, polițist cu o carieră stabilă și irezistibil din punct de vedere fizic. Frumuseţea bărbaţilor Hale devenise legendară în zonă, iar Trevor chiar profita din plin de acest statut.

   Preluarea afacerilor de către Victoria-mama lui Trevor, îi va aduce la picioare întregul oraş. Interesul ei era să transforme farmecul zonei şi să construiască cât mai mult. Din moment ce ea este singura proprietară cu majoritate de teritoriu, oamenii nu au putere să îi conteste drepturile, dar sperau că poate cineva să îi zdruncine această încredere. Ura faţă de Archer este veche şi mizează pe handicapul său. Acel glonţ i-a adus liniştea, dar acum dacă nu ia măsuri s-ar putea să i se ruineze planurile.

  Secretele se ţin lanţ, fiecare ascunde ceva, iar legătura fragilă dintre personaje ar putea oricând să se deterioreze.

   În momentul când Bree are un atac de panică cel care îi va veni în ajutor este Archer. Zi de zi se lupta cu aceste coșmaruri care o chinuiau și nu reușea să le stopeze. Și totuși Archer o va face să vorbească despre ele, să se liniștească.

-Nu m-am luptat cu el, repetă ea. Nici când l-a amenințat pe tata cu pistolul, nici când a venit după mine. Tata mi-a zis să mă ascund și asta am făcut. Nu m-am luptat, zise plină de rușine. Poate aș fi reușit să-l salvez, continuă. L-a omorât pe tata și când m-a prin tot nu m-am luptat.

-Te-ai luptat Bree. Ai supraviețuit. Te-ai luptat să supraviețuiești. Și ai reușit. Asta ți-a spus tatăl tău să faci. Nu ai fi făcut același lucru pentru cineva pe care îl iubești?

    Bree și Archer se completează reciproc, susținându-se, descoperind ceea ce le întunecă gândurile și nu le permite să vadă viitorul.

    Cartea mi-a dat bătăi de cap. Am stat cu sufletul la gură şi am aşteptat să văd ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi între fraţii Hale-Connor şi Marcus, de ce atâta suferinţă şi cine este cu adevărat vinovat. În mintea mea ştiam că ceva nu este în regulă şi pe măsură ce înaintam conştientizam impactul, însă aveam nevoie de vocea lui Archer, să fie el cel care dă tonul şi confirmă crudul adevăr.

   Câte s-au pierdut din cauza geloziei, a unui om care nu a suportat să fie refuzat distrugând destine. Archer a fost doar o victimă colaterală, un copil care se născuse şi era fericit. Cine ar fi crezut că tocmai el este considerat motivul acestui dezastru în lanţ.
    Chiar dacă întregul scenariu se învârte în jurul descoperirii adevărului, la un moment dat nu mai este suficient, se văd consecinţele, modul cu oamenii etichetează şi ignoră pe cei care nu-s perfecţi în ochii lor.
   Pe Archer l-a ajutat că a fost stigmatizat, a avut timp să se adapteze, să se integreze în acest mediu ostil, dar de ce să marginalizeze un om care nu are cum să protesteze. Este dureros.

    Vocea lui Archer a reuşit să-mi răscolească sufletul şi cumva să mă înfurie, dar amorţeala a perseverat pe măsură ce înaintam.  Pe parcursul lecturii am retrăit frânturile din trecut simţind durerea, neputința, indiferența și am tot sperat că la final se va face dreptate. A meritat așteptarea, deși la un moment dat am trăit cu impresia că vocea mea… s-a pierdut. Pentru prima dată după mult timp am avut parte de tăcere. Doar dacă trăiești în pielea cuiva, precum Archer poți înțelege cum este să vrei să te exprimi și să nu ai cum. 

,, – Vreau să pot să te iubesc mai mult decât îmi este teamă că te pierd, și nu știu cum să fac asta. Învață-mă, Bree! Te rog, învață-mă!”

“Dumnezeule, Archer”. M-am gândit, simțind cum mi se strânge inima în piept. Cum să înveți un bărbat care a pierdut tot să nu se teamă că va pierde totul din nou? Cum să înveți o persoană să aibă încredere în ceva ce nimeni nu poate garanta? Acest bărbat pe care îl iubeam părea atât de distrus. Stătea în fața mea arătându-mi dragostea pentru mine. Exprimându-și devotamentul. Îmi doream din inimă ca acest lucru să fie unul bun pentru el…, dar, în același timp, înțelegem de ce îi provoca suferință.

-Când iubești pe cineva, asta nu înseamnă că nu există loc și pentru suferință. Nici eu nu vreau să sufăr mai mult decât am suferit deja, dar nu crezi că merită? Nu crezi că merită să ne oferim o șansă? am întrebat eu.

 

        MIA SHERIDAN este una dintre cele mai bine vândute autoare de literatură ,,romance” din lume. Cărțile ei se află pe listele de bestselleruri ale multor publicații, dintre care amintim: New York Times, USA Today și Wall Street Journal. Pasiunea ei este să țeasă povești de dragoste despre oameni care sunt destinați unii altora. Locuiește în Statele Unite ale Americii, Ohio, Cincinnati, împreună cu soțul ei. Au patru copii aici pe pământ și unul în ceruri.

 

editura Epica

Cartea Vocea lui Archer de Mia Sheridan a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Contract marital, de Alexa Drăgan-vol 1

Editura: Letras

Număr pagini: 256

   Mi-a trebui ceva vreme să mă hotărăsc dacă să scriu ceva despre acesta carte.  Am decis, în final, ca ar fi ok să îmi expun părerea, poate cine stie, am perceput eu greşit, iar voi cei care aţi citit-o aveţi argumente solide să le demontaţi pe ale mele.

   O carte ce se citeşte cu uşurinţă, o poveste de dragoste emoţionată, posesivă şi umbrită de frici. Personaje cu temeri, dar sufletiste, ce încerca să îşi depăşească trecutul dureros, să îşi trăiască prezentul şi viitorul, să creadă în fericire şi să lupte cu sinele lor.

   Ana este o femeie cu un trecut dureros, din acest motiv este reticentă în relaţii. Damian Alexander are şi el partea lui de trecut destul de întunecat ce îi dezvoltă temeri, deşi pare un bărbat extrem de puternic. Liantul dintre cei doi şi cum ajung la o căsătorie de convenienţă în prima fază este Miruna, fetiţa lui Damian. Ana o cunoaşte pe micuţă atunci când aceasta era agresată verbal în faţa şcolii. Intervine, deşi nu prea era în măsură, dar gestul persoanei mature care agresează un copil a făcut-o să ia atitudine. Între cele două (Ana şi Miruna) se  dezvoltă o relaţie strânsă de prietenie, simpatie şi iubire.

   Pe tatăl ei îl cunoaşte la o petrecere, habar nu avea că vila luxoasă unde avea loc petrecerea era de fapt a lui Damian Alexander şi Miruna este fiica acestul om potent financiar, dar mai ales atrăgător.
Primul impact dintre cei doi protagonişti este incitant şi interesant, preconizând că va ieşi ceva cu scântei. Îmbrăcată foarte sexy, Ana este etichetată şi Damian o acostează în toaleta femeilor. Are loc un schimb de replici cu subînţelesuri, apropouri, şi Ana devine un arici, plesnind verbal în mândria domnului milionar. Ce urmează după câteva zile? Un buchet uriaş de trandafiri cu scuzele de rigoare şi invitaţia la cină, incluzând şi o o discuţie foarte importantă.

   Despre ce discuţie este vorba, cred că v-aţi dat seama, Damian are nevoie de o soţie să câştige custodia deplină a Mirunei şi îi propune Anei un contract marital, având in vedere relaţia ei cu fiica lui.
Cum decurg lucrurile? Vor fi şi roz şi gri şi momente roşii pline de pasiune, dar şi negrul trecutului care va veni în val. Care dintre cei doi va fi mai puternic să depăşească momentele întunecate, să accepte viitorul, citiţi voi.

   Ca şi bază, temelie, povestea este bună, dar, din păcate nedezvoltată suficient şi cel mai deranjant, clişeică. Mă refer aici, în special, la dialoguri. Partea de gânduri ale personajelor, temerile lor, naraţiunea, sunt în regulă, autoarea reuşind să le aştearnă pe hârtie destul de coerent şi cursiv, dar toate acestea sunt umbrite de dialogurile clişeice, liniare şi mult prea siropoase. Acel alint ,, iubirea mea”, ,,iubire”, folosit în majoritatea dialogurilor, ajunge să deranjeze vizual şi mental. Prea mult, prea des, prea dulce.

Iubire, ia-mă! Fă ce vrei cu mine, sunt a ta.
-Nu te opri, iubire.
-Iubire, dacă aşa o să înceapă toate dimineţile noastre, o să întârzii mereu la muncă….
-Idem, iubire. Dacă o să continuăm aşa, o să reuşeşti să mă omorî….
-Cred că este timpul să facem un dus pentru a ne răcori, nu?
-Sigur că da, iubire. Chiar avem nevoie să ne răcorim, plus că trebuie să ne grăbim….

Şi acest stil de dialog întâlnim în special în partea a doua a cărţii.

   Da, astfel de alintări: ,,iubirea ”, ,,iubi”, etc… sunt folosite de foarte multe cupluri, dar, tocmai asta le face să devină clişeice, neverosimile şi puerile. Ce vreau sa evidenţiez este faptul că:  într-un cuplu din viaţa reală aceste forme de alint dau bine, pentru că este vorba de ton, vibraţie, sentiment, tachinare, etc, dar atunci când aduci toate acestea într-o carte, si mai ales repetitiv, nu dau bine- devin cuvinte fade şi strică farmecul originalităţii.

   Iar….. -De ce eşti supărată, cumnată?ooo, parcă-I desprins din viaţa la ţară.

   Adică, dacă tot suntem în zona de poveste la un nivel de profunzime, mai cu stil, nu stricăm feng şhui-ul cu ,,pieţisme”. Dacă subiectul cărţii ar fi fost ceva de genul Moromeţii, da, aceste exprimări erau ok, făcând parte din context şi din peisajul rural. Dar aşa, a fost ca nuca în perete. Deşi există o singură formulare a fost suficientă pentru mine să mă facă să îmi schimb radical părerea, evident alături de celelalte dialoguri.

Din acest motiv, deşi cartea ca fundament ar fi ok, idee bună, dialogurile o depunctează.

   Autoarea are un real potenţial, dar din punctul meu de vedere ar trebui să lucreze la partea aceasta, să încerce să aducă pe pergament dialoguri inteligente şi originale, să scape de acel sweet love story. Cu siguranţă povestea ar fi fost de multe stele.

   Aş vrea ca autoarea să nu se supere pe mine, nu scriu cu răutate aceste remarci, şi să ia ca pe ceva constructiv, pentru că este păcat, are talent în special pe partea narativă şi de construcţie.

   Cel mai mult mi-a plăcut începutul şi finalul acestui prim volum, finalul însemnând ultimele 4 pagini, dar asta nu a fost suficient să spun că mi-a plăcut cartea per total din motivele scrise mai sus. M-am bucurat la început crezând ca va fi ceva frumos, totul părea în regulă, dar cuprinsul a fost decisiv.

   Nu ştiu cum va fi volumul doi, dar sper ca autoarea să vină cu un stil nou.

   Sunt probabil cititori cărora le-a plăcut foarte mult cartea şi le respect percepţia, din acest motiv puteţi citi şi voi cei care nu aţi facut-o, poate cine ştie, aveţi o altă părere faţă de ceea ce am scris, dar eu nu am reuşit sa trec peste clişeu.

by -
10

De-a v-aţi ascunselea, de Ian Rankin-Colecţia: Crime Mastersrecenzie

Titlu original: HIDE and SEEK 
Traducere din engleză:  Bogdan Hrib
Editura Paladin-Colecţia: Crime Masters
Număr pagini:  287

   Ian Rankin s-a născut în 28 aprilie 1960 în Cardenden, Fife, Scoţia. Tatăl lui avea o băcănie, mama lucra la cantina şcolii. După cursurile de la “Beath High School, Cavendenbeath” se hotărăşte spre neplăcerea părinţilor să studieze literatura. Încurajat de profesorul său de engleză, urmează cursurile Universităţii din Edinburgh.

   Până să devină scriitor cu normă întreagă a practicat o varietate de meserii pitoreşti: culegător de struguri, porcar, colector de taxe, cântăreţ în formaţia “Dancing Pigs”, jurnalist, secretar de colegiu, toată experienţa îl va ajuta în scrierea romanelor sale.

   Primele sale romane au fost în spiritul tradiţiilor scoţiene a lui Robert Louis Stevenson, sau chiar Muriel Spark, el însuşi fiind scoţian.
A colaborat la apariţia unor melodii pe plăci de vinil, pe cd-uri, la comedii muzicale, opera, piese de teatru, benzi desenate. A scris povestiri scurte şi nuvele, cu numele său, sau cu pseudonimul Jack Harvey.
Recunoaşterea i-a adus-o seria romanelor “Inspector Rebus”, 10 dintre acestea fiind adaptate ca serii de televiziune. A câştigat premii prestigioase: ”Gold Dagger”, ”Edgar Award” ,”Cartier Diamond Dagger”, ”ITV3 Crime Thriller Award”.
A colaborat la emisiuni de televiziune la: BBC TWO, BBC FOUR, CHANNEL 4.
La noi s-au tradus romanele : ”Rebus: Xsi O”, ”Apelul Morţilor” şi “ De-a v-aţi ascunselea”

“Într-un cartier rău –famat din Edinburgh, poliţia descoperă un cadavru, înconjurat de seringi, lumânări şi simboluri satanice. Deşi ar putea întocmi pentru acest caz un raport de moarte accidentală prin supradoză, detectivul John Rebus n-o face, ci îşi începe investigaţiile, atât prin adăposturile toxicomanilor, cât şi prin reşedinţele luxoase ale bogătaşilor, încercând să descopere ucigaşul.Treptat înaintea lui se dezvăluie o lume a corupţiei, pariurilor ilegale şi afacerilor dubioase.”

   John Rebus este un detectiv atipic, nu-i place să fie încătuşat de reguli, nu crede orice şi mai ales este curios, vrea toate piesele la locul lor. Este cu atât mai hotărât cu cât viaţa lui e meseria. Viaţa privată este un dezastru, o fosta soţie şi o fiica mutate la Londra, o relaţie cu o colegă Gill Templer terminată, ea cuplându-se cu un DJ Calum McCallum, relaţia cu tânăra Rian, în anturajul căreia se simte stingher şi străin, relaţie care moare singură.

   Aşa că Rebus rămâne cu meseria, cu cărţile sale, cu muzica ascultată şi ocazional cu un pahar băut cu Tony McCall, un poliţist simpatic pe care-l consideră prieten. Îi place şi Edinburgh, oraşul cu cartiere luxoase sau rău-famate, cu bogaţii şi săracii lui, dar totuşi oraşul lui.
Săptămâna începe cu anunţul unei crime. Locul- o casă din Pilmuir, o zonă lăsată în paragină devenită adăpost pentru drogaţi şi boschetari:

“Priveliştea zonei constă în iarba înaltă şi o mulţime de buruieni, în timp ce locurile de joacă ale copiilor, cândva pavate cu macadam şi acoperite cu bitum, deveniseră cratere de bombe, cioburile de sticlă aşteptând vreun genunchi împiedicat sau o mâna încercând să-şi găsească echilibrul. Majoritatea caselor aveau ferestre acoperite cu scânduri, burlane de scurgere sparte din care apa de ploaie se revarsa în vârtejuri, grădini noroioase, cu garduri rupte şi porţi lipsă. Se gândi că într-o zi însorită locul asta ar arata şi mai deprimant.”

   Cazul pare o supradoză de heroină, dar câteva elemente îl pun pe Rebus pe gânduri. Lângă cadavru un pliculeţ gol de heroină, în cealaltă mâna unul plin, trupul era cu mâinile desfăcute în lateral. Lângă el două lumânări mari, cu ceară scursă şi un borcan plin cu seringi de unică folosinţă.
Lui Rebus i se pare că seamănă cu un “Crucifix fixat cu heroină”, iar întregul ansamblu părea “
“…o pictură a lui Caravaggio, un centru iluminat înconjurat de nuanţe întunecate.”
Şi totuşi cadavrul are vânătăi pe corp şi pe faţă, iar în spatele lui, pe perete un desen simbolic:

“O stea în cinci colţuri, înconjurată de două cercuri concentrice, cel mai mare dintre ele având cam un metru şi şaptezeci în diametru. Totul fusese bine desenat, liniile drepte ale stelei, cercurile aproape perfecte.”

   E vrăjitorie? Astrologie? Sau doar punere în scenă? Rămâne de aflat!
La locul faptei era un fotograf, trimis de şeful poliţiei Watson, care voia poze de la orice incident legat de droguri pentru o campanie. Rebus îl roagă să-i facă şi lui câteva poze cu peretele, gândindu-se şi la o sectă satanistă. La plecare fotograful se oferă să-l pozeze spunându-i că face şi poze de grup şi de familie şi portrete la comandă. Dar lui Rebus nu-i plac fotografiile personale:

“Nu-i plăceau fotografiile, mai ales cele cu el însuşi. Nu doar pentru că nu era fotogenic. Nu, era mult mai mult decât atât.
Suspiciunea ascunsă că fotografiile chiar pot să-ţi fure sufletul.”

   Rebus verifică toată casa, baia plină de mizerie, care nu putea fi folosită, dar se va dovedi, mai târziu, locul ideal pentru a ascunde ceva. Şi apoi surprinzător, camera lui Ronnie-mortul, care avea ”un soi de identitate proprie, care-i fusese imprimată prin agăţarea unor imagini pe pereţi.”
Rebus îşi dă seama că fotografiile erau originale şi alcătuiau un portofoliu, erau fotografii chiar foarte bune:

Câteva reprezentau Castelul din Edinburgh în zile umede, ceţoase. Arată mai degrabă sumbru. Altele îl arătau în razele puternice ale soarelui. Tot sumbru arată. Una sau două fotografii erau cu o fată de vârstă incertă. Poză, dar surâdea larg, fără să ia în serios ce făcea.”

   Mai găseşte o sacoşă cu haine, şi cărţi science-fiction şi horror. Îl sună şi Tracy, fata din poze, prietenă cu Ronnie. Îi spune că Ronnie o salvase, dar îi spusese că va fi omorât.Tot ea era cea care sunase la poliţie, doar că ea găsise cadavrul în camera de sus. La întrebările lui Rebus, referitoare la vânătăile lui Ronnie, Tracy îi spune că acesta venea de multe ori plin de vânătăi, dar refuza să vorbească despre asta şi că visul lui era să devină fotograf, de aceea singurul lui bun de valoare era un aparat fotografic scump, aparat care nu se găsise. Apoi că mai avea un prieten Nell şi unul Charlie.

    Şeful lui Rebus, Watson, îl implică în campania lui antidrog, mai ales că fratele detectivului fusese închis tocmai pentru trafic de droguri. Watson îi cere să-l ajute cu partea publică a campaniei şi-l va introduce în cercul de oameni influenţi care-l sprijină. Aşa îi cunoaşte pe James Carew-magnatul imobiliarelor în oraş, pe avocatul Malcolm Layon, pe Finlay Andrews care deţinea clubul exclusivist Finlay”s.
Intrigat de unele lucruri, Rebus se întoarce la casa unde a avut loc crima şi vede peste pentagramă scris cu vopsea roşie “Salut Ronnie”, chiar găseşte pe jos un clips, ca cele folosite la prinderea cravatelor de către poliţişti. Apoi, cu ajutorul poliţistului Brian Holmes şi al altor colegi ai acestuia, îl găseşte pe Charlie, la care va găsi şi aparatul lui Ronnie, un student al cărui unchi fusese magician. Preocupat de lucruri oculte, de viaţa drogaţilor, Charlie locuia acolo din când în când că într-un experiment. Îl găseşte pe Nell, care se dovedeşte a fi fratele poliţist a lui Ronnie şi le află povestea.

    Mergând pe orice pistă posibilă, cercetează locurile de întâlnire ale homosexualilor, dându-se iniţial drept client, crezând că vânătăile lui Ronnie sunt de la o partidă scăpată de sub control.
Pare că s-a apropiat cam mult, aşa că homosexualul care-i dăduse informaţii contra cost, vine la poliţie şi spune că Rebus i-ar fi propus o partidă. Pe perioada cercetărilor este liber să stea acasă, doar că mai hotărât şi mai determinat decât oricând Rebus cercetează în continuare.
Află despre luptele de câini, organizate de oameni bogaţi, dar acestea nu păreau a avea legătură cu crima cercetată de el.
Totul i se pare ca o ţesătură de păianjen, dar nu poate renunţa mai ales că existenţa otrăvii din drogul luat de Ronnie transformă oficial supradoza în crimă.

   Cel care organiza luptele de câini este arestat, se dovedeşte a fi DJ Calum, care pentru a-şi uşura pedeapsa îl cheamă pe Rebus şi-i spune tot ce ştie despre clubul Hyde (era cuvântul pe care Ronnie i-l spusese lui Tracy) Îl găseşte şi pe fotograful care-i furase lui Ronnie ideile şi află cine i-a vândut pozele.
Până la urmă mărturia lui DJ este ultima piesă din puzle şi Rebus desfăşoară ghemul, descoperind vinovaţii. Oameni cu greutate şi averi, care se îmbogăţeau şi-şi câştigau puterea prin şantaj şi crime făcute fără nici o remuşcare.
Doar că până la urmă piesele importante mor şi lucrurile nu iau amploare, mai ales pentru că aleşii nu voiau ca Edinburgh să pară un oraş nesigur, un oraş al crimei:

Şi aşa se încheie. Povestea era dată uitării, zvonurile mureau încet-încet.”
“Îşi amintise în restaurant câte vieţi omeneşti se pierduseră din cauza clubului Hyde’s şi cât de puţină dreptate fusese făcută acolo”

   Autorul ne prezintă povestea şi faptele în paralel cu vieţile agenţilor de poliţie, ale dezmoşteniţilor sorţii şi ale bogătaşilor. Rebus este tipul de detectiv foarte inteligent, deductiv şi tenace ca un buldog, care nu se lasă până nu complectează toate piesele de pe tabla de joc.
Acţiunea este trepidantă, dialogurile abundă, totul pare un labirint ale cărui alei se tot întretaie, dar până la urmă găseşti ieşirea.
Aşa că nu mă miră aprecierea făcută de un alt autor cunoscut Michael Connelly:
Ian Rankin se numără printre cei mai buni autori contemporani de romane poliţiste”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ghidul nordic pentru a trai cu 10 ani mai mult, de Dr. Bertil Marklund-recenzie

 10 sfaturi simple pentru  o viață mai fericită și mai sănătoasă

Traducere: Ianina Marinescu

Editura: Lifestyle Publishing ( Grupul Editorial Trei) 2017

Numar Pagini: 135

 

Despre autor

   Bertil Marklund este medic generalist, cercetător, autor, profesor de medicină generală și specialist în domeniul sănătății publice. A studiat la Universitatea din Gothenburg unde este și profesor. Prima carte publicată a fost în anul 1980, având ca subiect simptome și măsuri de remediere folosită ca referință națională pentru asistenții care lucrează cu consiliere telefonică.

„ Situațiile care provoacă stres nu sunt întotdeauna negative. Ar putea fi vorba de un eveniment important, iar reacția de stres să ne asigure forța necesară pentru a face față unei anumite sarcini.

Stresul poate să fie trăit diferit în funcție de persoană, iar reacțiile, într-o aceeași situație, să difere la rândul lor. Ceea ce unui individ i se pare stresant, altuia poate să i se pară o provocare pasionantă pe care s-o ducă la bun sfârșit. Această diferență de atitudine îi face pe unii oameni să trăiască într-o stare de stres mai mult sau mai puțin cronică, în timp ce pe alții nu.”

 

   Dacă e să alegem o carte după titlu, această carte pare doar o filosofie, o altă părere greu de digerat pentru omul de rând. Când am început să citesc, am descoperit o carte autentică și originală, bazată pe idei logice și simple. Idei pe care fiecare persoană le poate înțelege și aplica.

   Cartea este scrisă simplu și cursiv și conține sfaturi bazate pe cercetări științifice făcute pe parcursul mai multor studii de-a lungul anilor până în prezent.

   Cu toții suntem conștienți că populația nu mai duce de mult un stil de viață sănătos, cauzele fiind diferite, dar adoptate de către noi foarte ușor. Aparent este imposibil să trăiești sănătos într-o lume nesănătoasă.

   Dr. B. Marklund reușește să ne explice importanța cunoașterii cauzelor și motivelor pentru a îmbunătății starea de negativitate a stresului prin nutriție, activitate fizică și un somn adecvat.

   O să spuneți că e ușor să dai sfaturi, mai greu e să le urmezi. Sunt total de acord, așa am spus și eu înainte să citesc această carte.

   Cu foarte puțin timp în urmă îmi spunea un medic ce efect are fumatul asupra unui om. O țigară ( doar 1) , paralizează plămânii timp de treizeci de minute, gândiți-vă ce face un pachet de țigări la zi? … prin urmare plămânii funcționează corect doar noapte în timpul somnului.

  Ei bine doctorul Marklund ne povestește despre fumat, consumul de cafea, alcool, necesitatea și timpul adecvat de somn. Pe lângă activitățile fizice contează foarte mult și psihicul. Bazate pe studii sfaturile prezentate sunt informații utile care te protejează de anumite afecțiuni prin auto-control, prin minimul de efort făcut zilnic într-o viață haotică a zilelor prezente.

    Foarte interesante valorile nutritive ale alimentelor . Este foarte important ceea ce mâncăm, iar aici găsim alimente importante care consumate ne permite să consumăm și alte alimente mai puțin sănătoase din când în când fără riscuri.

   Trebuie să vă scriu o rețetă despre care auzisem în mare parte și la sfatul unei prietene am introdus-o în alimentația familiei. După cum mi s-a explicat că scorțișoara și curcuma ( turmeric/ șofran indian) este un fel de antibiotic natural.

„ Super-băutură pe bază de curcuma (creată de prof. Stig Bengmark)

1 lingură curcuma

1 linguriță scorțișoară

¼ linguruță piper de Cayenne sau negru

1 lingură zeamă de lămâie

1 lingură oțet din cidru de mere

1 lingură ulei de măsline sa de cocos

1 pahar suc de coacăze.

Se diluează mirodeniile cu lămâia, oțetul, ulei și se adaugă sucul.

Se bea o dată pe zi.”

   Foarte multe informații interesante despre alimente, despre atitudinea fiecărei persoană și cum influențează totul nivelul de trai și durata vieții.

 „Optimiștii trăiesc mai mult decât pesimiștii și studiile au arătat că diferența de durată de viață poate să ajungă până la șapte ani.

Optimistul găsește întotdeauna o soluție la toate problemele.

Pesimistul vede o problemă în toate soluțiile.

Optimistul spune „Pot și vreau”

Pesimistul spune „ N-o să reușesc niciodată, mai bine renunț”

Optimistul spune „ O să fie greu dar nu imposibil”

Pesimistul spune „ Poate că e imposibil, dar e mult prea greu”

Optimistul spune „ Ce frumos e afară, soarele strălucește”

Pesimistul spune „ Astăzi da, dar…”

Optimistul  creează momente plăcute.

Pesimistul așteaptă momentele cele bune. „

   Eu sunt optimistă 🙂 și cred că această carte ar trebui citită și recitită în fiecare an pentru a afla sau a ne readuce aminte tot ceea ce contează în prezent.

 

Cartea Ghidul nordic pentru a trai cu 10 ani mai mult de Dr. Bertil Marklund poate fi comandata de pe site-ul Lifestyle Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

 

 

 

"L-am privit și am țipat din nou … Ochii mereu dușmănoși erau acum închiși și corpul zăcea întins între podea și ultima treaptă."

Iubire periculoasă. Volum 3-Duşmani de sânge, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colecţia: Caşmir

Număr de pagini: 552

Data apariţiei: iulie 2017

Gen: young adult, romance

Nota mea: 10 +

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie  2. Cercul Vieţii  3. Duşmani de sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

Katherine Wrise nu va mai fi o adolescentă obişnuită. A ştiut asta din ziua în care Harris Stone a privit-o pentru prima dată.

Între acomodarea cu noua viata si lupta cu trecutul fiecăruia, Kath se trezeşte bântuită de fantome. Frica ei se materializează şi sentimentul că încă nu-şi cunoaşte suficient iubitul, o îmbolnăveşte, determinând-o să-l vadă peste tot, să îl simtă urmărind-o din umbră şi să fie martora unor fapte îngrozitoare săvârţite de el. Se trezeţte vinovată pentru fiecare dintre ele şi încearcă, ca de fiecare dată, să rezolve singură misterul.

Abia în pragul morţii, Kath o să descopere că demonul şi fantoma… nu îşi doresc inima ei în acelaşi fel.

   În ultima perioadă de timp, am reușit să nu mai am obiceiuri nesănătoase de cititor, dar “Iubire periculoasă. Dușmani de Sange” m-a determinat să încalc regulile. Datorită ei am făcut noapte albă, iar a doua zi m-am simțit ca un zombie. Prima parte a cărții a fost precum o prăjiturică – savuroasă, și nicio clipă nu am bănuit că totul nu reprezintă decât liniștea de dinaintea furtunii. Evenimentele petrecute în ultimele 120 de pagini m-au răvășit complet, mi-au mărit pulsul și… somnul a fugit. Cum să dorm când Katherine, protagonista seriei, îndura cele mai mari chinuri din cauza unor monștrii care au dat dovadă de atât de multă cruzime?

“Ăsta e prețul pe care îl voi plăti pentru că m-am îndrăgostit de un demon. Asta e consecința pe care o voi suporta pentru că am acceptat o iubire periculoasă.”

   Ea nu era decât o victimă în răzbunarea lor, nu conta deloc, dar maniera în care au lovit în ce iubea mai mult Harris, mi-a stârnit dorința să fiu și eu un personaj și să-i nimicesc pe nenorociți. Ajunsesem să cred ca povestea se va termina prost, iar eu voi rămâne cu un cumplit sentiment de frustrare și tristețe. Dar m-am înșelat! Finalul m-a găsit zâmbit, mulțumită de modul în care s-a încheiat cel de-al treilea volum al seriei. S-a terminat exact așa cum mi-am dorit!

   Primele două volume din serie mi-au mers la suflet, dar “Dușmani de sânge” a devenit preferatul meu. Cred că este una dintre cele mai frumoase cărți scrise de Georgiana Sandu și mult timp de acum încolo îmi voi aminti cu drag de ea.

  Dacă “Obsesie” și “Cercul vieții” se axează mai mult pe romantism și acțiune – de fapt, o îmbinare de  erotism și adrenalină, “Dușmani de sânge” are  un element în plus: suspansul. Povestea prezintă numeroase momente amuzante și scene romantice, dar autoarea a preferat să strecoare și câteva clipe de mare tensiune – evenimente care te pun pe gânduri și te determină să îți pui o serie de întrebări: ceea ce vede Kath este real sau un vis? Harris este cel care acționează din umbră sau e vorba de altcineva? Dar  dacă ceilalți mint? De ce traficanții de arme au depus atât de mult efort ca să o prindă pe Kath ?

   Fiecare poveste scrisă de Georgiana Sandu este foarte bine gândită, superb construită, dar cu “Dușmani de sânge” m-a cucerit în totalitate. De acesta dată, autoarea a reușit să mă surprindă plăcut datorită suspansului bine dozat, deselor întorsături de situație, iar evenimentele din cea de-a doua parte reprezintă cireașa de pe tort. N-am să vă pot povești prea multe lucruri pentru că acest volum are foarte multă acțiune, dar voi încerca să vă ofer câteva ceva, atât cât să vă tentez să citiți cartea/seria.

   De această dată, Kath se trezește acuzată de furtul unei mașini și uciderea unui băiat, pe baza falsei declarații date la poliție de către Amber, fosta iubită a lui Harris (care în același timp este și sora ei vitregă, având același tată). Ca să scape, trebuie să-l predea pe Harris, adevăratul vinovat, iar asta e la fel de imposibil ca recunoașterea că ea l-ar fi omorât pe tânărul respectiv. Chiar dacă mai este șocată de vestea că iubitul ei l-a executat cu sânge rece, la ordinal lui Carter, nu l-ar trăda pentru nimic în lume. În plus, se prea poate ca poliția să aibă alte motive pentru care au arestat-o…

“Nu mă vor neapărat pentru că mă suspectează de uciderea lui Joshua sau furtul acelei mașini, ci pentru că eu sunt intrarea lor pe pista lui Carter Gunn. Fac parte din oamenii de acolo, am ucis și am furat … deci înseamnă că toți facem asta. Singura diferență e că pe mine m-au prins.”

   Cine știe cum ar fi evoluat lucrurile dacă nu ar fi intervenit la timp Margot, o polițistă care din anumite motive protejează banda din care face parte și Harris. De fapt, cel care s-a ocupat de scoaterea ei din închisoare, a fost chiar Carter, șeful lui Harris, care și-a adus imediat avocații, a făcut tărăboi și nimeni n-a putut să zică nimic împotriva lor. Toată situația asta l-a înfuriat mult, dar nu pe Kath o învinovățește, ci pe Amber, pentru că… prin răzbunarea ei prostească, a intrat pe teritoriul lui, așa că se va ocupa îndeaproape de pedepsirea ei. Dar în ce va consta pedeapsa? Se spune că oricine încearcă să se implice în afacerile lui Carter, riscă să dispară pentru totdeauna. Traficanții nu își asumă riscuri, de niciun fel.

“… e mai bine să băgăm puțină frică în ea acum și să se potolească, decât să primesc mai târziu  un alt ordin de execuție.

  Am înghițit în sec, voiam să îl întreb dacă e capabil de așa ceva, să își ucidă fosta iubită, dar nu vreau să aud răspunsul la asta. Mi-e teamă de el, mi-e teamă chiar și de o ezitare.”

   Interesant este că acest episod neplăcut nu a făcut decât să le întărească și mult relația, și parcă au început să aibă mai mult încredere unul în celălalt.

“Din noapte asta o să încetez să mă mai gândesc la ce o să se întâmple mai departe, ce mă așteaptă lângă Harris, pentru că începe să fie foarte clar că viitorul se prevestește a fi total diferit față de orice am plănuit pentru viața mea.”

   Vom asista în continuare la toate momentele lor romantic – scene fierbinți de dragoste, declarații de iubire, și o vom vedea pe Kath în mai multe ipostaze: o Kath  fericită pentru că se simte iubită; o Kath panicată pentru că a fost aleasă șefa majoretelor în locul lui Amber – fiind astfel nevoită să participe la competiţiile naționale de majorete și să organizeze preselecția de băieți pentru echipă; o Kath  înțelegătoare cu tatăl ei (care s-a decis să se împace cu prima lui soție, femeia cu care o făcuse pe Amber); o Kath decisă să joace rolul lui Cupidon pentru dragii ei prieteni. Pe Chris îl va aduce mai des în preajma Victoriei, fata de care e îndrăgostit de  foarte mult timp, iar lui Ken îi va lansa o provocare delicioasă, în urmă căreia se va alege cu o iubită: Kristen. Mai pe scurt, acesta va juca pentru o perioadă de timp, rolul admiratorului misterios care provoacă plăcere la telefon, iar Kristen va avea parte de o mare surpriză…

   Relația celor doi devine tot mai serioasă, iar Harris se decide să cumpere o casă și își roagă iubita să se mute împreună. Ideea a speriat-o pe Kath, dar ce va afla pășind în respectiva casă, o va face să se răzgândească.

– E… frumoasă, dar de ce ai ales tocmai casa asta?

 – Pentru că asta a fost casa mea, până a murit mama. Aici am trăit singura perioadă fericită din viața mea, până ai apărut tu, și vreau să reiau de unde m-am oprit.“

 “Am venit aici să mă gândesc ce loc ar putea fi potrivit pentru noi. Unul pe care să îl accepți și tu, apoi mi-am dat seama că sunt în locul perfect. Am realizat că locuința asta nu îmi mai trezește instantaneu zeci de amintiri amare, în sfârșit reușesc să văd și amintirile frumoase cu ea. Și asta datorită ție, iar eu vreau să creez alte amintiri frumoase cu tine, aici.”

   Din păcate, toate aceste momente pline de veselie sau încărcate de emoție, nu au reprezentat decât liniștea de dinaintea furtunii. Între acomodarea cu noua viață și lupta cu trecutul fiecăruia, Kath se va trezi bântuită de o fantomă. Frica ei se materializează și sentimentul că încă nu-și cunoaște suficient iubitul, o îmbolnăvește, determinând-o să-l vadă peste tot, să îl simtă urmărind-o din umbră și să fie martora unor fapte îngrozitoare săvârșite de el.

   Încă din prima noapte petrecută în noua locuință, a simțit că este urmărită din umbră. Iar ce a zărit în fața casei a derutat-o cumplit de mult. Să fie halucinație sau realitatea? Începe oare să își piardă mințile?

“Era Harris.

  Mi-am pus mâna la gură, simțind cum îmi cedează picioarele și am încercat să îmi recapăt cât mai repede calmul, până când nu leșinam. Nu era o persoană care îi semăna, era chiar el. L-aș recunoaște  oriunde … Expresia lui era sadică, iar felul în care își lumina chipul făcea totul și mai înfricoșător în întuneric, așa cum încerci să sperii un copil punându-ți lanterna sub bărbie.

  Și exact asta încerca și el să îmi facă, pentru că îmi zâmbi.

  Îmi zâmbi diabolic.”  

   Altădată, pe când era acostată în vestiar de către Zac, un tip îndrăgostit de ea de ceva timp, s-a trezit că luminile de pe hol se sting, iar Zac a fost smuls din fața ei și izbit de perete de un necunoscut. Mai târziu, Zac i-a mărturisit lui Max, cel mai bun prieten al său, că cel care îl bătuse pe hol, nu a fost nimeni altul decât Harris. Kath nu știe dacă e adevărat sau nu, dar în mod cert, liceul a luat-o razna și toate par să aibă legătură cu ea și Harris. Iar acest lucru îi este din nou demonstrat pe timpul balului mascat, atunci când ea părăsește ringul de dans, se strecoară pe culoar și dă nas în nas cu un tip care poartă mască și costum negru. Nu știe cine e, dar buclele de păr ce ieșeau de sub mască și expresia feței, îi amintesc de Harris. Nu a avut timp să înțeleagă bine cine e de fapt în fața ei pentru că privirea i s-a îndreptat spre baza scărilor, iar ceea ce a văzut acolo, a îngrozit-o pur și simplu!

“M-am prins de balustradă și, când am privit în jos, am simțit cum îmi coboară tot sângele din creier într-o fracțiune de secundă și groaza a scos din mine un țipat atât de puternic, încât s-a auzit ca sunetul unei tobe pe holurile goale.”

“L-am privit și am țipat din nou … Ochii mereu dușmănoși erau acum închiși și corpul zăcea întins între podea și ultima treaptă.

Max.

Max mort.”

   Kath nu a spus nimic poliției de necunoscutul înfricoșător ce o condusese la Max, dar e sigură că el îl împinsese pe scări. Nu știe ce să spună despre el, cum să îl descrie fără să pară nebună, dar e a doua oară când îl vede și, tot pentru a doua oară, i se pare că seamănă cu Harris. Este el cu adevărat sau o ia ea razna? Și dacă e el, de ce acționează în acest fel?

   Singura soluție e să încerce să rezolve misterul, iar pentru început își propune să îl înțeleagă cât mai bine pe Harris, să vadă cu ochii ei lumea lui, lumea traficanților de arme. Vrea să asiste la una dintre acțiunile lui periculoase, așa că îl roagă pe Carter să o ia și ea în Italia, fără ca iubitul ei să știe. În mod surprinzător, șeful îi acceptă propunerea, dar numai după ce o supune la un test. Îi va pune o armă și îi va cere să tragă în cineva. În cine va trage nu am să vă spun, ci vă las pe voi să aflați.

“- Realizezi ce o să vezi acolo, nu?

  – Moarte! am răspuns fără vreun sentiment direct.

  – Și vrei să vezi asta? Cauzată de băiatul pe care îl iubești?”

   Kath era foarte conștientă că va asista la ceva rău, dar cum va reacționa atunci când îl va vedea pe Harris luând parte un la act atât de sângeros?

   “Când credeam că totul s-a terminat, a început adevăratul spectacol sângeros. Toți au coborât din mașini, înarmați până în dinți și gloanțele au zburat spre escorta tirurilor. Oamenii erau scoși din mașini, împușcați și aruncați în grămezi pe marginea drumului. Și am văzut lucrul pentru care am venit aici, lucru de care îmi era teamă. L-am văzut pe Harris făcând asta.”

   Kath și Harris au trecut prin multe necazuri încă din prima zi de când au devenit iubiți, dar ce îi așteaptă de acum încolo, întrece orice închipuire. În curând vor fi martorii celui mai dramatic eveniment din viața lor. Nici prin gând nu le-a trecut că atunci când vor accepta să meargă la nunta mamei lui Kath, vor ajunge să-și riște viața. Vor intra direct în plasa întinsă de cel mai temut dușman al lui Carter. Cine e de fapt Hugh Reynolds, viitorul soț al mamei ei? Ce legătură există între el și Harris? De cel îl urăște așa de mult Drake, mâna dreaptă a lui Reynolds? Și cine este de fapt fantoma care a tot urmărit-o pe Kath în ultima perioadă?  Ce semnificație are tatuajul cei doi pui de lup de pe șoldurile lui Harris? Cine este dușmanul său de sânge?

“Mintea și corpul mi-au clacat când mi-am dat seamă cine e cu adevărat omul din fața mea. Nu e viitorul soț al mamei, nu e un gangster periculos, nu e cel mai mare dușman al iubitul meu. Toate astea nu mai contează acum, sunt nimicuri pe lângă adevărata lui identitate.”

 “ M-am zbătut disperată și am scrâșnit când spatele mi-a trosnit, lipit de un stâlp de lemn. Mâinile îmi erau prinse în jurul lui, de aceleași lanțuri grele și dureroase. Sunt un animal înlănțuit.

   Disperarea punea stăpânire pe mine și agitația mea a crescut, încercând o ultimă speranță că voi reuși să mă eliberez. Capul îmi zvâcnea în durere, la fel și restul oaselor, ce păreau să ardă în interiorul meu, odată cu pielea și carnea care erau însă înghețate. Mi-am văzut aburul ieșind printre buze și am început din nou să plâng de spaimă.

– Ajutor! Să mă ajute cineva!”

 “Lanțurile îmi sapă în încheieturi și simt durerea până-n măduva oaselor. Nu știu dacă plâng din cauza durerii, a fricii sau a ce va urma ma departe. Pentru că ăsta pare să fie doar începutul. “

 “Am pictat în minte chipul lui. Al celui real pentru mine, nu al celui malefic. Ochi de smarald și buclele sălbatice îmi dansau ca un sevraj în minte și m-am agățat de imaginea lor, încercând să elimin oroarea ce se întâmplă acum cu mine.

Țip pentru că ăsta e singrul lucru pe care-l mai pot face.”

“– Nu mi-am dorit un înger blând care să mă scoată din Iad și să mă ridice spre Rai. Mi-am dorit un înger sălbatic, care să îmi facă Iadul să arate că un Rai. Și te-am primit pe tine.”

 “Iubirea pentru Harris mă omoară și o face în mai multe feluri, pericolul din jurul lui nu e cel mai important, ci felul în care îmi bate inima în jurul lui.” 

“– Nu pot să mai trăiesc fără tine și asta mă sperie atât de tare uneori. Urăsc ce am făcut din viața mea, tot răul pe care l-am creat și dușmanii ce mi-i te pot lua.”

“Închide ochii grei și cazi ușor în brațele mele,

Aici ești în siguranță și nimeni nu mi te va lua vreodată.

Ești cadoul divin ce mi-a fost dăruit în iad,

Ești raza mea de soare care strălucește în cea mai întunecată zi,

Tu, îngerașul meu, dormi lin la pieptul meu și uită că există rău…”

 NOTA 10 +

Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Seria „Legenda celor patru soldaţi"

Îmblânzirea bestiei, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Titlul original: „To Beguile a Beast”

Traducere din limba engleză: Elena Arhire/Graal Soft

Seria „Legenda celor patru soldaţi”

Editura: Litera

Colecţia: Iubiri de poveste

Număr de pagini: 272

An apariţie: 2016

 

   Dragă cititorule, imaginează-ţi pentru un moment că te afli pe un pod care uneşte două maluri foarte îndepărtate. Te afli la mijloc şi nu ştii ce cale să alegi: pe cea din stânga sau pe aceea din dreapta. Un drum este ceţos, iar un altul luminos şi cu puţini nori. Îl vei alege pe cel ceţos; mergi către el şi esţi învăluit de o perdea gri ce se strânge puţin câte puţin în jurul tău. Brusc totul se luminează, viaţa îşi reia cursul şi găseşti un început pe care l-ai considerat de multă vreme pierdut în negura anilor. Acest început va îmbrăca forma…a ceea ce doreşte orice persoană şi anume…

   Elisabeth Hoyt, autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide cu aceeaşi legendă, a celor patru soldaţi care se întorceau de la război. De astă dată condeiul autoarei poposeşte asupra unui „soldat care se întorcea acasă, traversând munţii dintr-un tărâm îndepărtat…Soldatul nostru se luptase în război cu cea mai mare vitejie, dar mulţi alţi soldaţi luptaseră la fel…dintr-un singur punct de vedere, el era diferit. Nu putea să mintă”. Acestuia i s-a spus Povestitorul de adevăruri sau Sir Alistair Munroe.

   Pentru a fi un bun povestitor trebuie să fi trăit anumite evenimente care să lase gravată în lumea, în fiinţa unei persoane sentimentul a ceea ce de abia s-a petrecut. Aşa se întâmplă că o întâmplare a lăsat impregnat pe faţa şi corpul lui Sir Alistair  semne prea dure: acesta nu mai are un ochi şi a fost lipsit de două degete de la o mână. Din ce cauză? Deoarece a participat la masacrul de la Spinner’s Falls şi a supravieţuit plătind un preţ. Când a revenit în societate a observat că  aducea teama copiilor, provoca repulsie oamenilor din jurul său şi a preferat să se izoleze la castelul din Scoţia unde a continuat să cerceteze flora şi fauna. A aflat ulterior că exista un trădător care a condus la finalul tragic al misiunii din război şi a început propriile cercetări. Anii trec şi viaţa îşi urmează cursul. Alistair rămâne în singurătate, refuză să o vadă până şi pe sora sa mai mare. Acestea se petrec până apare în pragul acestuia, într-o seară ploioasă, o femeie împreună cu doi copii, care se recomandă a fi  noua lui menajeră. Munroe nu poate crede cele auzite; el nu angajase nicio menajeră, dar se pare că soţia unui bun prieten de al său, Vale, a preferat să nu îl anunţe despre mica modificare pe care o va aduce lumii lui Alistair. Este hotărât să o trimită pe Helen Fitzwilliam înapoi la Londra, dar femeia nu se lasă doborâtă de vorbele acestuia sau de înfăţişarea sa. Îl înfruntă şi câştigă:

„-Mă aştept să vreţi să plecaţi în dimineaţa asta…

-Va trebui să cumpăr unul nou, nu? Un ceainic…

-Voi cere o trăsură…

-Sunt oameni care preferă metalul…

-Ca să mă lăsaţi în pace!…

-Iar pentru ceainic, preferaţi ceramică sau cositor?

-Ceramică, dar…măcar am apucat să aleg ceainicul, mormăi Alistair în apărarea lui.”

   Opera este plină de haz. Totodată arată o nouă versiune a basmului „Frumoasa şi bestia” care înfrânge normele şi arată că nu înfăţişarea contează, ci sufletul unei persoane. Alistair acceptă, într-un final ca Helen să rămână în casa acestuia, fără să ştie motivul pentru care femeia se afla acolo: ea fusese amanta ducelui Lister căruia îi pasă de ea şi de copiii săi ca de nişte obiecte, netratându-i cu iubire, ci doar cu nişte vizite rare. Helen ştia că dacă va fugi, Lister o va găsi şi îi va lua copiii de lângă dânsa, aşa că a plecat acolo unde acesta nici măcar nu s-ar fi aşteptat. Oare îi va găsi pe ea şi pe micuţi? Oare Alistair îl va lăsa să îi fure lumina de la capătul tunelului? Rămâne de citit…

   Lucrarea este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Personajele sunt frumos conturate, relevând caractere puternice, încredere şi curaj. Descrierile spaţiale sunt în număr redus, autoarea concentrându-se asupra dialogului „Sunteţi un idiot./Mai mulţi oameni de ştiinţă importanţi din Edinburgh şi de pe continent v-ar contrazice.”. Pentru un cititor avid după romanele de dragoste, împletite cu istoria Londrei secolului al XVIII-lea şi pline de acţiune şi suspans, cartea de faţă este alegerea perfectă.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTĂ:5/5 steluţeCartea Îmblânzirea bestiei, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Seducţie la prima vedere, de Mia Marlowe-Iubiri de poveste-recenzie

Titlu original: Touch of a thief

Traducere: Alina Rogojan

Editura: Litera

Colectia: Iubiri de poveste

Seria: Touch of Seduction: 1.Seducţie la prima vedere (Touch of a Thief), 2.Pretenţiile unui crai (Touch of a Rogue), 3.Touch of a Scoundrel

   Mia Marlowe este soprană şi a avut ocazia să cânte cu Placido Domingo. Ea scrie romane istorice şi romance. A avut numeroase ocupaţii: profesor, director de cor şi agent imobiliar printre altele. Iubeşte istoria, arta, muzica şi călătoriile, evident din moment ce a trăit în mai multe state. In prezent locuieşte cu familia în New Englend.

Lady Viola Preston poate lua butonii de la manşetele unui gentleman fără ca acesta să bage măcar de seamă, la fel cum poate descuia cel mai complicat mecanism al unui seif în mai puţin de un minut. Însă, de fiecare dată când fură vreo bijuterie, Viola are grijă să poarte mănuşi, pentru că, de fiecare dată când atinge o piatră preţioasă cu mâna-dezgolită, piatră începe să îi „vorbească”, făcând-o să aibă viziuni tulburătoare — aproape la fel de neliniştitoare precum imaginea străinului cu privire glacială care o prinde în flagrant delict.

,,-Cauţi ceva?
Vocea masculină răsună tunător dintr-un colţ cufundat în întuneric.
,,Drace”! Viola se năpusti spre uşă, dar aceasta se trânti în faţa ei. Servitorul indian ieşi din ascunzătoarea sa din spatele uşii.
-Te rog nu încerca să fugi, altfel cu regret te informez că voi fi nevoit să te împuşc.
Vocea melodioasă a hindusului nu trăda cu nimic seriozitatea ameninţării.
Viola fugi spre fereastră, sperând că era deschisă în spatele draperiilor. Şi că sub această se află un tufiş prietenos care să îi atenueze căderea.
Locotenentul Quinn o prinse înainte să ajungă la geam, lipind-o cu spatele de pieptul lui. Mâna lui mare se răsfiră peste unul din sânii ei neacoperiţi de corset.
Pe toţi dracii! E o femeie. Aprinde lampa cu gaz Sanjay!”

   Uite aşa Quinn va da peste celebrul ,,Hoţ de bijuterii din Mayfair”, care era o hoaţă de fapt, şi Lady pe deasupra. Când tatăl Violei a decedat toată averea contelui a trecut în mâinile unui văr hărpăret, care nu avea de gând să întreţină familia defunctului. Cu o mamă pe cap, o soră care şi-a pierdut minţile când soţul a plecat, o nepoată, Viola a fost nevoită să întreprindă ceva pentru a-şi întreţine familia. Cum deţine două talente, unul în degete abile a deschide seifurile, iar cel de al doilea în ,,citirea pietrelor preţioase”, tânăra noastră lady a devenit hoţ, iar renumele său îl va atrage pe Quinn spre ea. Acesta împreună cu servitorul său indian în ochii lumii moderne, dar un prinţ în India, vor încerca să dea de urma maleficului diamant care alcătuieşte ochiul zeului Shiva.

,,Se spune că deţine o putere imensă. Dacă ajunge în mâinile cui nu trebuie, energia pietrei Baaghh kaa kkhuun devine malefică.”
Acest malefic diamant a fost furat dintr-un templu din India de către o bandă de thugi, şi pierdut fără urmă ca o ,,picătură de scuipat în Gange”.

Înfăţişarea şi vorbele lui Quinn au darul de a o tulbura pe Viola.

,,-E o diavoliţă, femeia asta.
-Poate. Quinn ridică una din sprâncenele lui brunete. Dar, dacă aşa stau lucrurile, atunci bătrânul meu vicar avea dreptate.
Diavolul ştie într-adevăr să îmbrace forme plăcute.
Cuvintele lui răsunară în urechile Violei precum un compliment cu dublu sens. Nu îl studiase prea atent pe locotenentul Quinn în timpul dineului. Nu prea avea timp pentru bărbaţi şi pentru problemele pe care i le creau aceştia unei femei. Se arsese o dată, şi era de-ajuns. Acum îl cântări cu o privire cercetătoare ce se potrivea cu a lui.
Trăsăturile regulate ale lui Quinn erau de o frumuseţe clasică. Gura lipsită de riduri şi dinţi albi o făcură pe Viola să îşi dea seama că era mai tânăr decât estimase ea iniţial. Se îndoia că apucase să vadă treizeci şi cinci de primăveri. Pielea lui albă de englez se bronzase sub soarele fierbinte al verilor indiene şi fusese biciuită de musonii tânguitori ai Indiei. Ochii lui cenuşii ca furtuna erau cu atât mai bine scoşi în evidenţă de nuanţa pielii profund bronzate. Păreau să privească direct în ea şi să vadă dincolo de măştile ei-să vadă în ea hoaţa cu pretenţii de lady.”

   Cei doi tineri vor pleca în Franţa pe urmele diamantului. Atracţia reciprocă le va înfierbânta sângele, iar minciuna nevinovată,  soţ şi soţie, nu îi va ajuta prea mult să stea deoparte unul de celălalt. Chiar dacă Viola a fost păcălită de fostul logodnic, Quinn are şi el un secret teribil, cei doi vor încerca împreună să convieţuiască. Darul Violei de a simţi bijuteriile îi vor pune pe urmele adevăratului diamant. Acesta, lasă în urmă sa numai moarte, iar apropierea tinerei lady de el fără protecţia necesară din argint, o va face să între în convulsii şi să leşine.

   Vor reuşi cei doi să recupereze la timp preţioasa bijuterie, şi să pună capăt răscoalei cipanilor indieni împotriva englezilor din India?
Cum va decurge relaţia dintre lord Ashford şi lady hoaţa? Va reuşi să treacă Viola peste secretul teribil deţinut de Quinn?

   O serie şi o autoare nouă pentru mine. Îmi place prezentarea istoriei din perioada dominaţiei engleze asupra poporului din India. Unele fragmente care ne dezvălui obiceiurile, cultură acestui popor, este o atracţie întotdeauna pentru cititor, mai ales pentru mine, care sunt fascinată de India. Un dar ciudat al eroinei, bijuterii fabuloase prezentate, o acţiune alertă, sentimente descătuşate, ingrediente mai mult decât satisfăcătoare pentru a ne convinge să citim această carte.

Recomand această carte. Nota mea este 9,5.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria „Legenda celor patru soldaţi”

Titlul original: „To Seduce a Sinner”

Traducerea din limba engleză: Bianca Mateescu/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţia „Iubiri de poveste”

An apariţie: 2016

Număr de pagini: 321

   Ce am simţit citind acest volum? Un amalgam de sentimente. M-a fermecat prin spontaneitatea personajelor, prin felul deschis prin care se manifestau. Este ca şi cum autoarea ne dă câteva fire de aţă pe care ni le leagă de degetul mic de la mâna dreaptă ori stângă şi ne ia cu dânsa spre un labirint, poate că al minotaurului, dar eu, cititor, nu am găsit decât o poveste a patru soldaţi care şi-au creat o viaţă cu bune şi cu rele şi care doresc să afle adevărul ce stă în spatele unui masacru. Imaginaţi-vă un ciclon, iar în mijlocul acestei furtuni stau cuvinte încâlcite care aşteaptă a fi ordonate de către…

   Elisabeth Hoyt , autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide şi de astă dată cu imaginea unui soldat care se întorcea de la război. El mărşaluia spre casă, un loc  în care credea şi nu prea credea pentru că ştia că nu mai exista un cineva care să îl aştepte. Numele său era Jack Zâmbăreţul. Acesta este imaginea în oglindă a personajului principal, vicontele de Vale, Jasper Renshaw, proaspăt părăsit în faţa altarului pentru un preot cu părul bălai. Nici bine nu a fost anulată căsătoria că în pragul casei sale a apărut o nouă soţie, Melisande Fleming, care se oferă să se mărite cu el. Jasper este năucit la cât de repede merg lucrurile şi, pentru a nu mai pierde timp preţios cu cucerirea unei alte femei, acceptă propunerea domnişoarei Fleming. El nu îşi dă, însă seama că Melisande îl iubea pe acesta de mai mulţi ani: l-a urmărit cum i-a cerut mâna celei mai bune prietene ale sale şi cum a fost, ulterior, părăsit; l-a privit cum flirta cu alte femei, dar nu a avut destul curaj să vină mai aproape de acesta. Ea este mult prea timidă, nu îi plac evenimentele mondene, aceasta fiind în totală contradicţie cu felul de  a fi al lui Jasper care doreşte să fie mereu în centrul atenţiei şi sufletul oricărei serate. Vicontele de Vale este un om cu zâmbetul pe buze, dar care ascunde un trecut tragic, fiind unul dintre puţinii supravieţuitori ai masacrului de la Spinner’s Falls. Nu vrea să îi arate soţiei sale adevăratul său chip, plin de amărăciune, de dor faţă de prietenii şi camarazii pierduţi pe front. Se vor duce, însă două bătălii: a lui Melisande pentru a-l cunoaşte mai bine pe viconte şi pentru a-l ţine la distanţă „când intră în sala unde avea loc balul mascat al lui Lady Graham, Melisande îşi ascunsese mâinile tremurânde între faldurile fustei…detesta genul acela de mondenităţi…dar acela era teritoriul lui Jasper. Şi dacă voia să-i arate că putea fi o înlocuitoare mai mult decât potrivită pentru nenumăratele lui iubite, atunci trebuia să-l înfrunte pe propriul teren” şi a lui Vale pentru a o cuceri.

   Jasper începe să o curteze pe Melisande; îşi dă seama că în spatele hainelor anoste, chipului şters, timidităţii sale, se află o femeie puternică, inteligentă,  plină de pasiune, dar care nu va trebui să ştie niciodată ce face vicontele de Vale în timpul său liber: încearcă să găsească persoana care şi-a trădat camarazii pe câmpul de luptă. Tot întrebând, Jasper află că trădătorul ar fi avut mama din Franţa, dar lucrurile se complică. Va pleca împreună cu Melisande în Scoţia către singuraticul Sir Alistair Munroe, un alt supravieţuitor al masacrului pentru a afla mai multe. În tot acest timp îşi va apăra soţia de intemperii şi va descoperi…ceva ce rămâne de citit…

   Opera este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează este modul în care sunt construite personajele, gândurile acestora, sentimentele pe care le dau în vileag:

Jasper se uită la soţia lui, care stătea pe scaunul de vizavi de el…în timp ce stătea şi o privea, mintea lui plănuia furioasă următorul asalt asupra fortăreţei sufletului ei…La ce te gândeşti? întrebă Melisande şi vocea ei căzu în gândurile lui, precum o pietricică într-un lac./Mă întreb dacă eşti o zână, îi răspunse el./Îţi baţi joc de mine./Din păcate, nu, inima mea. ”.

Lectură plăcută!!!

Notă: 5/5 steluţe

Cartea Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Respiraţia i se opri dureros. Se holba la ea încercând să-şi menţină echilibrul, apoi îşi strânse mai tare bastonul, ca să se apere de forţa cu care amintirile îl aruncară cu câţiva ani în urmă, la Waterloo, la Bruxelles, în toate celelalte momente în care o văzuse făcând exact aceleaşi gesturi.

Capitularea, de Julie Anne Long-recenzie

Titlul original: Since the surrender
Editura Litera
Traducere: Manuela Bulat

Seria Pennyroyal Green:  1. The Perils of Pleasure (Placeri vinovate), 2. Like No Other Lover (Un iubit ca nimeni altul), 3. Since the Surrender (Capitularea), 4. I Kissed an Earl, 5. What I Did for a Duke, 6.How the Marquess Was Won,  7. A Notorious Countess Confesses, 8. It Happened One Midnight, 9. Between the Devil and Ian Eversea, 10. It Started With a Scandal, 11. The Legend of Lyon Redmond

   Julie Anne Long locuieşte în zona San Francisco. Este o autoare cu numeroase premii, iar cărțile din genul romance au cucerit o mulţime de cititori. Are ca hobby-muzica clasică şi muzeele.

   Acţiunea din Capitularea se petrece în mare parte într-un muzeu. Seria Pennyroyal Green ne conduce prin vieţi, pasiuni, aventuri şi rătăciri ale locuitorilor din Pennyroyal Green, Sussex, Anglia, o ţară în care trăiesc familii bogate: Eversea şi Redmond, ale căror relaţii sunt civilizate la suprafaţă, dar de fapt, foarte tensionate din cauza unei serii infinite de nemulţumiri începute în timpul lui William Cuceritorul. Vom urmări aceşti oameni peste tot unde îi vor aduce pasiunile, fie că este vorba de Londra, o sală de bal, un dormitor sau pe mare. Povestirile sunt legate vag şi personajele se repetă, dar nu în fiecare carte. Un număr de personaje Pennyroyal Green vor avea poveştile lor, nu doar Eversea şi Redmond, şi fiecare poveste poate fi citită independent una de cealaltă, iar plăcerea va fi de partea cititorului.

   Viața liniştită de zi cu zi a căpitanului Charles “Chase” Eversea, un erou războinic, dispare atunci când primeşte un mesaj misterios care îl aduce în întâmpinarea lui Rosalind March. Cu cinci ani în urmă un sărut îl costase transferul la o altă comandă. La acea vreme, Rosalind, în ciuda iubirii ei faţă de soţ, dorea atenţia căpitanului curajos, dar acum văduva vrea doar să-i găsească din nou sora dispărută.

   Abia sosit, de fapt “alungat” de familia lui, la Londra, cu misiunea, chipurile, de a vedea cu ochii lui dacă vărul său îndepărtat s-ar potrivi ca vicar în comitatul lor, Chaise va fi abordat de Liam, o puşlama micuţă care îşi face veacul pe străzile din Londra. Isteţ foc, puştiul îl anunţă că- ,,Am un mesaj pen’mneavoastră!
 Biletul buclucaş care îl anunţă cam aşa-,,Căpitan Eversea, ne întâlnim într-o oră la muzeul Montmorency, lângă bucolicele italiene. E o chestiune foarte urgentă.
P.S. – Bucolice înseamnă vaci şi alte chestii de-astea.”

    Întâlnirea stabilită într-un muzeu îi va readuce căpitanului amintiri ce se vor pierdute!

,,Înaltă. Zveltă.
De la pălărie până la botine, veşmintele aveau nuanţe calde de maro, de la ciocolatiu la auriu-închis al tivului pelerinei. Efectul general ar fi trebuit să fie de camufla, dat fiind lemnul vechi şi lumina difuză care o înconjurau. Însă era genul de femeie care nu putea să spere că va rămâne neobservată, indiferent unde s-ar fi aflat şi cât de nemişcat ar fi stat.
Era suficient de gentleman pentru a se întreba cum era bine s-o abordeze pe femeia neînsoţită, care părea de familie bună… când, în sfârşit, ea se mişcă. Subtil, însă vizibil-o înclinare uşoară a capului, o mişcare abia perceptibilă a unui umăr.
Pentru el, avură acelaşi efect ca o lovitură de cizmă în coaste.
Respiraţia i se opri dureros. Se holba la ea încercând să-şi menţină echilibrul, apoi îşi strânse mai tare bastonul, ca să se apere de forţa cu care amintirile îl aruncară cu câţiva ani în urmă, la Waterloo, la Bruxelles, în toate celelalte momente în care o văzuse făcând exact aceleaşi gesturi.
Şi inevitabil, la ultima dată când o atinsese pe Rosalind March.’

    Ce se întâmplă? Unde a dispărut Lucy? Se pare că ar fi probat o brăţară, nu ar fi plătit, a fost arestată de un sergent de stradă, dusă la închisoare şi de acolo a dispărut. Când cei doi tineri vor încerca să dea de mai multe informaţii, drumul lor va fi blocat. Nu ştie nimeni unde a dispărut frumoasa fată, dar cu un creier cât un grăunte. Între timp unele indicii pornesc de la un tabloul din muzeu, unii dintre cunoscuţii căpitanului ar fi şi ei implicaţi. Sora golănașului nostru Liam, ar fi dispărut şi ea. Acelaşi scenariu, un furt al unei pâini, acelaşi sergent ar fi arestat-o şi… a dispărut!

   Coincidenţă sau nu, traficul dintr-un bordel cunoscut de Chase a început să scadă simţitor. Picturile atârnate în bordel ar fi şi în muzeu. Cine este pictorul şi ce legătură au? Ce legătură să fie între un păpuşar care în timpul reprezentaţiilor sale îl atacă pe fratele căpitanului? Unele indicii îl pun pe gânduri, doar că informaţiile obţinute duc la concluzia că păpuşarul este speriat, se teme, fata sa ar fi dispărut, iar el ar fi lucrat pentru cineva în schimbul unor ameninţări.

   Pe lângă goana după informaţii avem parte de o readucere aminte dureros-plăcută din partea văduvei March. Aceasta în timpul căsătoriei cu colonelul, i-ar fi căzut cu tronc căpitanul nostru. Deşi nu mai mult de un sărut schimbat între ei duce totuşi la detaşarea căpitanului.

Uitase că acesta avea talentul de a tulbura atmosfera unui loc, întocmai ca o furtună. Puful de pe ceafă i se zbârli. Braţele i se răciră de emoţie. Venise. Ce triumf!
Cuvintele lui erau la fel de calde ca ale unui ofiţer care îşi pedepsea un subaltern şi erau încărcate de ironie. Dar… oh! Vocea. Cum de nu se pregătise să-i audă din nou vocea? Înşelător de blândă, întunecată şi catifelată, alina precum fumul de opiu când conversaţia era naturală şi intimă-de pildă, în timpul unui vals sau când ţinea pe cineva de braţ la un dineu.
Când dădea un ordin, putea face un cuvânt să tune ca o împuşcătură de pistol.
Vocea lui era o armă.
Ochii lui… Ochii lui încă ar fi putut tăia diamante. Ar fi putut lumina un puţ întunecat.
Erau albaştri.
Nu ,,albaştri” era un cuvânt nepotrivit pentru ei.
Auzise întotdeauna descrieri ale caracterului lui în cuvinte absolute: Curajos. Loial. De încredere. Genial. Încăpăţânat. Neobosit. Disciplinat.

   Acum văduvă, cu o soră dispărută, se vede nevoită să apeleze la căpitan. Oare o va ajuta? Va reuşi să treacă peste ce a fost între ei? Sau pasiunea va pune stăpânire pe ei? Eu zic că focul odată aţâţat mocneşte vreme îndelungată. Scânteile dintre cei doi vor deveni incendiare. Periplul lor prin muzee, prin bordel în căutarea de indicii, îi vor face pe cei doi să îşi analizeze opţiunile pe care le au.

   Ea-ameninţată prin scrisori, el-nevoia de a o proteja, va duce la o cerere în căsătorie, refuzată de Rosalind.
Ce se poate întâmpla mai departe? Cine sunt puternicele persoane care răpesc fetele frumoase pentru simplu fapt că au furat? Ce se întâmplă cu acele fete- vor reuşi să le găsească?

   Vor reuşi cei doi să capituleze în faţă dorinţelor păcătoase şi chiar a iubirii pentru o viaţă?

Recomand această carte din serie. Nota mea este 9.

Cartea Capitularea de Julie Anne Long poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 Sursa foto> Pinterest

by -
7

Adevărul absolut, de James Rayburn-Crime Scene Pressrecenzie

Titlu original: The truth Itself
Traducere:  Alexandru Macovescu
Editura: Crime Scene Press
Număr pagini: 350

   Roger Smith (James Rayburn) s-a născut în Johanesburg (Africa de Sud) şi a fost dintotdeauna un activist  social convins împotriva apartheid-ului. Pasionat de film şi literatură poliţistă este autorul unei serii de romane mistery şi de suspans, a căror acţiune se desfăşoară în Cape Town. Primul roman din serie “Mixed Blood”, scris în 2007 şi publicat în 6 ţări a câştigat premiul Krimi Preis 2010 în Germania şi a fost nominalizat la premiul “Spinetingler”-pentru cel mai bun roman în Statele Unite. Autorul locuieşte acum în Thailanda. Sub pseudonimul James Rayburn începe o nouă etapă în carieră, scriind thriller-ul internaţional “The Truth Itself” (“Adevărul absolut”), tradus în limbile germană, franceză, japoneză, italiană, spaniolă şi cehă. Pentru prima dată un roman al lui James Rayburn este tradus în limba română şi publicat la editura Crime Scene Press.

“Excelent. Un thriller dur pe care nu-l poţi lasă din mâna.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

“O analiză foarte bună a felului în care conceptul de patriotism a fost scos la mezat.”(Dead End Follies)

“Când Kate Swift e nevoită să oprească un atac armat la şcoala fiicei ei, ştie că vânătoarea a început. În lumea serviciilor secrete, totul poate fi o capcană. Un gest sau o privire înseamnă diferenţa dintre viaţă şi moarte. Comploturile, muşamalizările, şantajul sunt la ordinea zilei. Adevărul e modificat după bunul plac al celor care deţin puterea. Presa cânta după cum i se spune. Şi totul dintr-un motiv cât se poate de simplu: răzbunarea.”

   Personajele principale ale romanului lui James Rayburn: Kate Swift-agent renegat, Lucien Benway-agent căzut în dizgraţie, Harry Hook-agent autoexilat  şi Philip Danvers-mentorul lor, se rotesc ca într-un carusel în: “O poveste brutală, violentă, cu răsturnări de situaţie ingenioase.” (Suddeutsche Zeitung)

   Aşa cum v-am obişnuit deja la astfel de romane am să vă vorbesc despre personaje. Philip Danvers condusese cândva o echipă, despre care îi plăcea să spună că e familia lui, avusese misiuni de succes aşa că: “La 77  de ani, Philip Danvers, care îşi petrecuse toată viaţa adultă cufundat în mocirla inechităţii, slăbiciunii, trădării, obscenităţii şi a mizeriei umane în stare pură, cu greu mai putea fi surprins. ”Totuşi  când o vede pe Kate în Berlin, în timp ce el vorbea unui grup de turişti, are impresia că imaginaţia îi joacă feste. Philip Danvers nu avea o familie propriu zisă, era gay, motiv pentru care Lucien îi spusese “doamna Danvers”, dar în senilitatea lui se “consideră patriarhul unei familii disfuncţionale”: “Şi, dacă în familia din imaginaţia sa zaharisită Kate Swift era nepoata, atunci Harry Hook era fiul iubit şi risipitor, iar Lucien Benway-oaia neagră.

   După lovitură pusă la cale de Lucien, când încercase să-l determine să între în sectorul privat, Danvers se pensionase anticipat. Dar păstrase legătură cu cei vechi din posturi cheie, printre ei şi cel numit “Instalatorul”, care ocupase funcţii în patru administraţii şi conducea un serviciu secret puternic. Deşi la început avusese resentimente în privinţa atitudinii lui Kate, o ajută spunându-i unde-l poate găsi pe Harry Hook. Mai apoi văzând că americanii nu iau nici o atitudine la aflarea poveştii despre moartea lui Kate îi dă datele problemei şi-i spune anumite detalii unui ziarist David Burke, care fusese concediat de la Washington Post, pentru că se luptase îndelung cu redactorul adjunct pentru nişte articole. Când Danvers, căruia   Janey, soţia lui Burke îi spunea ”Fantoma Cenuşie”, îi dă întâlnire este entuziasmat. Dar Danvers face ceea ce Hook le spunea totdeauna noilor recruţi: ”-Ideea cu orice minciună solidă, spunea Hook, stergandu-şi uleiul de pe buze cu dosul palmei, este felul în care o propagi. În Epoca Dezinformării, graniţa dintre adevăr şi invenţie, care a fost mereu ambiguă, a devenit foarte laxă.“-Dragii mei, există o maşinărie. Nesătulă. Înfometată de informaţie. Dornică să o mestece şi să o scuipe. Foarte bine. Ne face munca mai uşoară. Dar e foarte important cum hrănim maşinăria.”-Componenta de bază este următoarea: găsiţi-vă privighetoarea. Apoi lăsaţi-o să cânte. Să-şi cânte cântecul de răsună toată afurisita de ţară. ”Danvers l-a ales pe David Burke pentru că era: “Un cruciat. Credea în puterea binelui. Credea în a patra putere în stat. Era pasărea cântătoare ideală.

   Aşa că îi spune povestea, pe care de-a lungul cărţii o alimentează cu noi date şi dovezi, făcându-l să pună pe jar administraţia, dar mai ales pe Lucien Benway. Din păcate toate acestea îi vor aduce lui Burke moartea, dar Janey îl va răzbuna.  Danvers va cădea pradă aceluiaşi ucigaş, dar lasă în urmă o intensă răzbunare. Lucien Benway “jocheul acela mic şi răutăcios”, îl determinase  pe Danvers să se pensioneze, preluase  conducerea organizaţiei pe care o trecuse în sectorul privat, îşi crease propriul fief, ajungând să raporteze numai la Casa Albă. Caracterul neoficial al acestei relaţii îi acordase o mare libertate de acţiune, dar aroganţa lui copleşitoare îl ruinase. N-o suportă pe Kate Swift pentru că era protejată lui Danvers şi căsătoria ei cu Yusuf Hourani îl făcuse suspicios.

   Deşi părinţii lui Yusuf erau în mediul universitar american şi el părea un patriot, chiar o ajutase pe Kate să asasineze un lider Al-Qaeda, Benway nu se potolise convins că are dreptate. Nu luase în seama nici o explicaţie, îşi pledase convingător cauza la Casa Albă, susţinând că Yusuf avea legături cu persoane importante din Al-Qaeda, şi autorizase o acţiune în forţă cu o dronă dar:…într-un moment de sinistră grandomanie, îi trimisese lui Kate Swift link-ul către camera de transmisie a aparatului model Predator că să vadă din celălalt colţ al lumii cum soţul îi este spulberat de pe faţa pământului. ”Dar Kate reacţionase şi se dusese la televizor:“..dându-i în vileag pe toţi cei implicaţi în atacul asupra soţului ei (jurnaliştii de stânga deja îl considerau un erou american), ajungându-se până la Casa Albă, iar primii sacrificaţi fuseseră principalul consilier la Preşedintelui în materie de antiterorism, care îşi dăduse demisia, şi Benway, care fusese înlăturat ca un furuncul plin de puroi din cadrul corpului serviciilor secrete.

   Apoi Kate o luase pe Suzie şi dispăruse. Căzut în dizgraţie, Benway era hotărât să se răzbune. Soţia lui Nadja, adolescentă fiind, fusese ţinută prizonieră de un colonel sârb la Sarajevo, care o violase de nenumărate ori până s-o deie oamenilor lui. Bosniacii musulmani îi uciseseră pe sârbi, iar pe Nadja o salvase Lucien Benway. Acesta o dusese în state şi când ea împlinise 16 ani o luase de soţie, dar căsătoria nu fusese de fapt niciodată consumată. Aşa că ea, cu acordul lui tacit, ieşea, se distra, bea, se culcă cu unul sau altul. Totul până când îl întâlnise pe Michael Emerson, ziarist cunoscut, se îndrăgostiseră, el îi propusese să plece cu el şi ea era gata să accepte. Dar Michael este ucis şi deşi pare victima jihadiştilor, Nadja îşi dă seama că e opera soţului ei, aşa că jură să se răzbune, ceea ce va şi face în final. Benway împreună cu omul lui, Morse, ucid, urmăresc, torturează, totul în numele puterii şi răzbunării. Vrea cu orice prêţ s-o omoare pe Kate şi pe fiica ei. Vor reuşi oare?!!!

   Harry Hook –copilul minune a lui Danvers, fusese aşa până când participase la o misiune sub acoperire, când toţi cei de la consulatul american fuseseră ucişi de un rebel Bujang, un fanatic care se opunea familiei regale. La început Hook a fost învinuit de-o eroare de judecată care dusese la uciderea a 22 de ostatici, apoi se spusese că era înţeles cu rebelii, dar Danvers îl apară şi-i spune că nu i se vor aduce acuzaţii oficiale. Totuşi Hook demisionase, plecase la Bangkok unde locuia în junglă şi devenise un beţiv: “Dar Hook , care se judecase mai aspru decât o putea face oricare tribunal, îşi începuse sentinţa de exil auto-impus, purtând cu el povara vinovăţiei pe care nu putea s-o lepede vreodată.”

   La început Hook refuză s-o ajute pe Kate, dar văzând prăbuşirea, în junglă, a unui avion  cu pasageri în drum spre Bangkok, îi vine ideea de-a înscena moartea lui Kate, ceea ce şi face cu ajutorul unor persoane care îi sunt datoare într-un fel sau altul. Încearcă de fapt să le apere pe ea şi pe fetiţă, mai ales că află că-i leagă şi-o relaţie de rudenie. Luptă, mituieşte, apelează la toate cunoştinţele, simţind cumva că dacă reuşeşte îşi răscumpăra vina. Dar …va reuşi oare? Şi ce relaţie este între el şi Kate?

   Şi….acum Kate Swift. O agentă bine pregătită, poate chiar prea bine, ieşise în lumina reflectoarelor spunând  poveşti adevărate, pe care cei mari nu le voiau spuse. Răzbună astfel moartea lui Yusuf, apoi dispare, încercând să se ascundă şi să-şi crească în linişte fiica. Se ascunsese într-un orăşel din nordul statului Vermont, sub un nume fals, dar când vede atacatorii de la şcoala lui Suzie îşi dă seama că a fost găsită: “Îşi dădu seama că păienjenişul de adevăruri spuse pe jumătate şi minciunile bine ticluite care reprezentaseră povestea vieţii ei în ultimii doi ani erau pe cale să fie spulberate. A sosit momentul, îşi zise ea. A sosit, Kate. “

   Antrenamentul şi duritatea ei îşi spun cuvântul, îi spulberă pe atacatori, îşi ia copila şi pornesc amândouă pe un nou drum. Un drum cu ascunzişuri, cu măşti, cu adevăruri spuse pe jumătate, cu deghizări chiar cu un pic de dragoste şi romantism. Danvers este cel care-i spune unde îl găseşte pe Hook, dar şi cel care-i da un pic de răgaz, spunându-i poveşti adevărate sau nu, lui David Burke, care le publică. În final după ce scapă de multe atacuri, se apară pe ea şi fiica ei, ucide dacă e nevoie, Morse, omul lui Benway, îi dă de urmă şi o răpeşte pe Suzie, cerându-i să se predea.

Ce va face Kate? Va reuşi să-şi salveze fiica? Va reuşi să se salveze?

   Cam atât. Nu vă pot povesti cartea pentru că paginile ei sunt numai acţiune pură, urmăriri, crime, uneltiri, personaje complexe, răzbunări: “James Rayburn te poartă într-o cursă tensionată prin America şi Thailanda pe care o cunoaşte atât de bine, cursă a cărei miză este nu numai descoperirea adevărului absolut, ci şi salvarea imaginii administraţiei americane. O combinaţie extraordinară între realităţile brutale ale războiului modern şi eleganţă romanului de spionaj clasic. ”Aşa că pentru a află totul şi mai ales pentru că :“James Rayburn este un maestru al suspansului.” (The Sunday Times) Trebuie să citiţi cartea!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

Aeria, de Maria Dahvana Headley-Colecţia Leda Edge-recenzie

Titlu original:  Aerie
Traducere: Roxana Olteanu
Editura Corint-Colecţia Leda Edge

   Maria Dahvana Headley născută la 21 iunie 1977 în Oregon, Escada, este romancier, memorist, editor şi dramaturg american.
Lucrările ei includ romane de fantezie pentru adulţi (young adult): Magonia şi Regina Regilor. Povestea “Dă-i dragostea când o auzi”, publicată în iulie 2012, a fost nominalizată la premiul Nebula 2012, în categoria poveşti scurte.

   Încă de mică Aza suferă de o boală misterioasă de plămâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească, să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente şi să spere să reuşească să o ţină în viaţă. Mama sa, care este cercetător, a reuşit cumva să o salveze câţiva ani.
Doar cel mai bun prieten al ei, Jason o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason pentru care ar putea avea nişte sentimente mai mult decât prieteneşti. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmplă. Boala o doboară. Aza pleacă din această lume şi ajunge în alta.
Deasupra norilor, pe un tărâm al corăbiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte.
În Magonia, ea poate respira pentru prima dată, are o putere imensă pentru a schimba lumea. Când Magonia şi Pământul sunt în pragul războiului, Aza poate schimba asta plus de şansă dată la fericire. Cam aşa se prezintă primul volum Magonia, iar în Aeria, vol 2 vom descoperii frământările unei tinere de şaptesprezece ani, magoniene prin naştere şi pământeană prin creşterea ei într-o familie normală de pământeni sau ,,cei ce se îneacă”.

,,Aza Ray s-a întors pe Pământ. Prietenul ei Jason este în culmea fericirii.

Familia îi este vindecată. Ea duce o viaţă normală sau pe cât de normală poate fi, dacă ţi-ai petrecut ultimul an murind, trezindu-te pe o nava şi descoperind că propriul tău cântec poate schimba lumea.”

,,A trecut un an de când m-am trezit pe o corabie în nori şi am descoperit că nu sunt om, că fac parte dintr-o rasă de fiinţe care trăieşte în cer. A trecut un an de când am descoperit uşiţa din pieptul meu-da, chiar aşa o uşa-şi spaţiul care ar fi trebuit să fie ocupat de pasărea mea cântătoare, de canarul meu Milekt, şi de cântecul partenerului special pregătit pentru mine, Dai.
Amândoi m-au trădat.
A trecut un an de când am descoperit că mama mea, Zal, voia să se folosească de puterea cântecului meu magonian pentru a transforma pământul în apă, pentru a inunda planeta, pentru a o distruge în numele magonienilor care au suferit de foame din cauza ignoranţei oamenilor.
Toate astea ca răzbunare.
Nu mai era mult şi s-ar fi întâmplat, am ridicat nivelul oceanelor, am topit gheţurile şi am adus mediul înconjurător în pragul colapsului. Sfârşitul lumii, aşa cum o ştiam noi. Dar nu am făcut-o.
A trecut un an de când Jason m-a împedicat să ajung un monstru-adevăratul monstru pe care l-ar fi vrut mama mea. Un an de când Zal şi partenerul magonian pregătit pentru mine au fost duşi în capitala magoniana, la închisoare.”

   De un an de zile de când Aza trăieşte pe Pământ în pielea furată de pe nava mamei sale este altă persoană pentru oamenii din jur, dar pentru familia sa pământeană şi pentru iubitul său Jason este aceeaşi Aza dintotdeauna. Deşi are o relaţie perfectă aş putea spune cu Jason, simte că ceva nu este în ordine, iar dorul de Magonia o face nostalgică. Canarul ei, Caru, cu care păstrează legătură simte ceva evenimente ciudate, iar faptul că sora ei umană cu care a fost înlocuită este în căutarea sa pe Pământ, nu are darul să o liniştească pe Aza.

   Jason în inconştienţa sa de a o proteja cât mai bine pe Aza va da date vitale despre iubita sa agenţiei SWAB. Această agenţie priveşte cerul, monitorizează pe toată lumea care accesează date ciudate, iar ei au o înregistrare în care apare Aza când a pornit inundaţia prin cântecul său, când a transformat insula în ocean, a deschis depozitul mondial de seminţe şi putea termina tot. Pentru a o proteja de familia celestă, Jason va face o greşeală imensă. SWAB este de fapt o închisoare de vietăţi ciudate adunate, o agenţie care vrea să stârpească şi să pornească un război cu Magonia. Cântecul Azei şi a lui Caru, cel înregistrat, l-au modificat, şi prin dronele păsării, aduce moarte în ceruri printre păsări şi vieţuitoare celeste.
Aza va fi răpită, va fi forţată să găsească ,,Stolul”, cel ce se presupune că deţine o putere teribilă care poate anihila orice.
Jason va conştientiza prea târziu ce i-a făcut iubitei sale, iar regretele sunt tardive:

,,Am omis rapoarte pe toate fronturile. Am fost în întuneric. Pi apare în aer în jurul capului meu, cifrele se caţără pe pereţi şi mi se răsucesc în faţa ochilor. Universul, în întregul lui, mi se pare în ceaţă. Sunt mult prea multe necunoscute.
Dacă Magonia nu există? Dacă nu există nimic din toate astea?
Poate că nu e nicio ţară în cer. Poate e doar Jason Kerwin, un ratat de şaptesprezece ani, şi poate creierul meu s-a reprogramat în secret.
E o idee preferabilă faţă de celelalte-că sunt cea mai rea fiinţă de pe pământ, care a vândut-o pe fata pe care o iubeşte şi că toate chestiile astea oribile sunt din vina mea…
Mă prăbuşesc şi mă fac praf la aterizare. Sunt aici,p e pământ, nu în cer. Nici măcar nu ştiu unde este cerul.
Sau dacă există cer.
Sau dacă eu exist.
Sau dacă e ceva în afară de nimic.”

   În încercarea de a afla mai multe, în durerea lui, Jason va fi internat într-un spital de boli mintale de către familie. Vrea şi nu vrea să trăiască, nu crede că mai are o şansă să o salveze pe Aza. Şi totuşi, cineva îi întinde o mână de ajutor, în această nebunie, astfel că va încerca să lupte pentru Aza, chiar dacă ştie că a pierdut-o…
Aza va reuşi să evadeze din agenţia terorii, de data aceasta duşmanul de moarte din primul volum îi va fi aliat. Sora sa înlocuită la naştere şi forţată să trăiască printre norii, Heyward, o va ajuta. Împreună vor naviga într-o bărcuţă printre nori, cântecul Azei va fi cel ce le va susţine. Tot acum tânăra magoniană află că Jason a fost cel care a predat-o agenţiei, cel care a trădat-o, iar durerea şi furia pe el nu are margini.

,,Oare totul a fost fals?
Eu am fost falsă.
Iese la iveală braţul albastru. M-am obişnuit cu pielea maronie, nu cu carnea asta tatuată cu constelaţii, nu cu pielea asta magoniana lucioasă, pielea asta atât de non-umană.
Renunţă la corpul cu care l-ai iubit pe el.
Renunţă la pielea pe care a atins-o el. Renunţă la gura pe care a sărutat-o el. Renunţă la degetele care l-au atins pe el. Renunţă la corpul care a dormit lângă corpul lui, la corpul care se cuibărea în braţele lui, în plină noapte, când era singurul care te putea alina după ce ţi-ai pierdut casa din cer.
Renunţă la iubire.
Renunţă la cine erai când el te minţea.
Renunţă la toate, la pământul şi la lumea de os.
Eşti magoniană, Aza Ray. Nu mai tăgădui asta. Aşa eşti tu. Ai nevoie de corpul ăsta, de puterea asta, de lupta asta. Trebuie să fii cum ai fost.”

   Călătoria Azrei va continua prin pericolele din cer. Ea însăşi devine o fugară în Magonia, nevoită să se confrunte cu mama ei, Zal Quel, o fiinţă radicală, însetată de sânge, proaspăt evadată, şi cu Dai, partenerul ei de cântat. Aza trebuie să călătorească până la capătul lumii în căutarea unei arme legendare, Stolul, într-o aventură care o va schimba pentru totdeauna. Când Heyward va fi ucisă, Aza este hotărâtă să o răzbune, chiar dacă asta va însemna să îşi ucidă mama celestă. Va reuşi să găsească Stolul? Ce este de fapt această armă puternică sau cine? Cum va rezona împreună cu Aza? Va reuşi să rămână în viaţă şi să salveze lumea de la un nou război?

   Ce se va întâmpla cu relaţia dintre Jason şi Aza? Va mai fi posibilă? Ce va alege fata noastră magoniană? Viaţa alături de familia sa iubitoare de pe pământ sau viaţa singuratică şi aspră de pe Magonia?
Rămâne să descoperiţi balenele-furtună, liliecii cântători, păsările de foc, diavoli de mare, canwri cântători, drone-spioni, deghizate în păsări, ucigaşi perfecţi!

   O lume fantastică plină de ceva nou, lumea Magoniană cu, cruzimile şi optimismul ei ne va captiva şi ne va ţine cu sufletul la gură. O autoare care a ştiut să ne ţină in mrejele scriituri ei prin acesta serie, iar ineditul este ceva bine venit întotdeauna. Mi-a plăcut mai mult acest al doilea volum.
Recomand această carte cu încredere.

Cartea Aeria, de Maria Dahvana Headley poate fi comandată de pe site/ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

,,Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

Domina, de L.S.Hilton-Editura Litera-recenzie

Titlu original: „Domina”

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Număr de pagini: 336

   Primul volum al seriei cu același nume semnate de L.S.Hilton, „Maestra”, a fost o adevărată revelație pentru mine în 2016 și am catalogat-o ca un must-read al anului. În ciuda părerilor împărțite ale cititorilor cu privire la această carte, în mare parte datorate abundenței scenelor explicite cu caracter sexual în care era implicată protagonista, eu am apreciat stilul autoarei, numeroasele întorsături de situație, dar mai presus de orice construcția personajului principal. Admit totuși faptul că volumul poate fi lecturat alături de un pahar mare de limonadă, pentru orice eventualitate.

   Judith Rashleigh demonstrează în „Maestra” că este genul acela de personaj spumos, un caracter puternic, care nu renunță până nu-și îndeplinește scopurile, chiar dacă acest lucru presupune să-și lase furia să-i controleze acțiunile. Poate purta uneori diverse măști – femeia seducătoare, femeia ușoară, femeia de bani gata, dealerul de artă sau justițiarul – dar nu vă lăsați păcăliți de toate acestea, ea întotdeauna are în minte un plan bine pus la punct. Nu se lasă dată la o parte, batjocorită sau înșelată. În ciuda faptului că uneori poate părea complet dezlănțuită, liberă de orice restricții și inhibiții, acționând din impuls și aparent fără raționament, protagonista este ghidată de orgoliu, onoare și corectitudine. Iar în această ecuație nimic nu este mai presus pentru ea decât arta. Aceasta din urmă nu poate fi pângărită sub nicio formă deoarece oricine face o astfel de greșeală, va plăti cu viața.

Cu o asemenea protagonistă în prim-plan, cum să nu aștepți cu nerăbdare volumul al doilea?

  Când am pus mâna pe „Domina”, nu știam cum să pătrund mai repede din nou în lumea lui Judith. De data aceasta o găsim în Veneția, sub numele de Elisabeth Teerlinc, conducând propria galerie de artă intitulată Gentilenschi. Pare mai liniștită, departe de trecutul tumultos, iar lucrurile par să fi reintrat pe făgașul normal, arta ocupându-i din nou o bună bucată a timpului. Dar noua viață îi este tulburată de vizita unui bărbat misterios, dr. Ivan Kazbici, care îi propune să-și ofere serviciile pentru evaluarea colecției de tablouri ale unui anume oligarh rus, Pavel Iermolov. Această ofertă este cât se poate de atractivă și intrigantă pentru Judith datorită, în primul rând, semnificativului onorariu pe care urmează să-l primească și, în al doilea rând, faptului că tablourile deținute de Iermolov sunt un adevărat mister. Se vehiculează că ar fi posesorul unor opere importante pe care le-ar fi achiziționat prin intermediari, precum Picasso, Matisse sau Pollock și două lucrări foarte râvnite de Botticelli din colecția Jameson. Cu siguranță vizionarea unui asemenea colecții reprezintă o oportunitate de nerefuzat, iar Judith este conștientă de acest lucru și acceptă termenii impuși.

   Vizita colecției private a lui Iermolov este de-a dreptul copleșitoare pentru Judith, care decide în final că nu se consideră suficient de pregătită pentru a oferi o evaluare justă. Astfel, refuză cu regret oferta și se întoarce la propria galerie. Însă după acest eveniment, lucruri stranii par să se întâmple. Protagonista simte din ce în ce mai des că este urmărită, iar obiecte din apartamentul ei își schimbă în mod inexplicabil locul. Vizita neașteptată a Elenei, o femeie pe care Judith o cunoaște de la o petrecere, tulbură și mai mult apele. Aceasta îi mărturisește că este soția lui Iermolov, de care oligarhul dorește să divorțeze. Ea se teme că în urma separării va fi ucisă din cauza informațiilor secrete pe care le cunoaște. Îi dezvăluie, de asemenea, că fenomenele stranii din ultima vreme i se datorează tot lui Iermolov care încearcă să o intimideze ca urmare a refuzului ofertei de evaluare a colecției de artă. Astfel, pentru a evita inevitabilul sfârșit, Elena vrea să pună mâna pe un misterios desen de Caravaggio, ce este foarte valoros, iar pentru asta vrea să apeleze la ajutorul lui Judith. Deoarece protagonista încearcă să o convingă că o asemenea operă nu poate fi decât un fals și că ar fi mai bine să se reorienteze spre alte tablouri deținute de soțul ei, femeia o amenință că îi va dezvălui adevărata identitate și totodată implicarea într-o crimă din trecut. Acest pericol neașteptat trezește la viață demonii lui Judith.

„Ajunsesem atât de departe. Crezusem că Elisabeth Teerlinc lăsase în urmă toate acestea, dar trecutul încă mă urmărea, la fel de sigur ca acel parfum de crini dintr-o cameră tăcută, brațele lor continuând să se agațe de mine, să mă tragă în jos până când valurile trecutului aveau să se închidă inevitabil peste capul meu.”

„Mi-am ațintit privirea dincolo de ea, pe chei, luptându-mă simultan cu impulsul de a o împinge în apă și cu o senzație bruscă de claustrofobie sufocantă, ca și cum combinația de circumstanțe care mă adusese în acest punct începea să se încolăcească în jurul meu ca o hidră șuierătoare și agresivă care nu putea rămâne niciodată adormită.”

   În ciuda amenințării Elenei, Judith tinde să refuze să se implice în recuperarea desenului de Caravaggio, însă când află că Iermolov o suspectează că acesta s-ar afla deja în posesia ei, ca urmare a unui eveniment din trecut, și că dorește cu orice preț să pună mâna pe el, trebuie să se decidă pe ce drum să o apuce. Chiar dacă se simte încolțită și depășită de situație, protagonista pornește într-un joc de totul sau nimic pentru a se salva. Va fi demascată și va ajunge să plătească pentru crimele din trecut? Își va găsi sfârșitul în mâinile oligarhului sau va găsi o modalitate să scape și de această dată dintr-o situație aparent fără ieșire? Aventura pentru aflarea deznodământului cu privire la soarta lui Judith vă va purta într-o călătorie plină de neprevăzut prin Veneția, puțin prin Anglia natală, Paris și Belgrad.

   Așa cum ne-a obișnuit încă din primul volum al seriei, L.S. Hilton păstrează și în „Domina” stilul dinamic de scriere, ce abundă în detalii cu privire la locurile tranzitate de protagonistă și la minunatele opere de artă cu care intră în contact. Pentru cei care au fost deranjați de scenele erotice numeroase din „Maestra”, în volumul al doilea acestea sunt reduse semnificativ, însă condimentează în continuare acțiunea pe alocuri. De asemenea, cititorii vor pătrunde mai adânc în amintirile lui Judith, ajungând până în copilărie, fapt ce ne permite să înțelegem mult mai bine atitudinea și modul său de gândire, cât și pasiunea pentru artă sau vestimentația scumpă.

„Prețul de pe coperta interioară era de șaizeci de lire. Șaizeci de lire pentru o carte, iar doamna mi-o dăduse pe degeaba. Am pus cu grijă cartea sub patul meu și am răsfoit-o atât de des, încât, în timp, am ajuns să știu pe de rost numele fotografilor și ale creatorilor de modă. Nu-i vorba că mi-aș fi dorit neapărat acele haine. Doar că mă gândeam că, dacă aș fi fost genul de persoană care să le aibă, m-aș fi simțit diferit. Dacă aș fi avut astfel de lucruri, aș fi putut să aleg în fiecare zi unde să fiu. Aș fi putut să-mi controlez viața interioară prin intermediul aspectului exterior.”

„Trecuse atâta timp de când nu mai avusesem ocazia de a privi astfel tablourile, nu măsurând sau evaluând, nu calculând ceea ce îmi aminteam și ceea ce trebuia să știu, ci, pur și simplu, privindu-le, privindu-le cu tot corpul, cu simțurile relaxate. Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

   Totuși, pe parcursul lecturii am simțit că îi lipsește ceva. Ca să punctez exact, acțiunea mi s-a părut că avansează lent și fără evenimente semnificative, cel puțin în prima jumătate a cărții. Totodată, Judith mi s-a părut mai moale o bună parte a volumului, uneori chiar pasivă, nesigură, pierzându-și astfel din farmec, acea forță care o ghida și o ajuta să depășească orice obstacol în primul volum. Din fericire, aceste probleme sunt remediate în a doua jumătate a cărții ce abundă în întorsături de situație și în care protagonista se trezește din nou la realitate, mobilizându-se pentru a ieși victorioasă.

   Așadar, „Domina” este un volum care continuă cu succes seria „Maestra”, ce vă poartă într-o aventură tumultoasă în lumea artei și a afacerilor necurate din aceasta, dar și în viața unei femei puternice care este în stare să riște totul pentru a-și atinge idealul și a scăpa de fantomele trecutului. O recomand cu drag celor care vor să descopere pe unde o mai poartă destinul pe Judith, dar și celor care nu au încercat încă scrierile lui L.S. Hilton însă vor să citească un thriller bun.

Cartea Domina, de L.S.Hilton  poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

“ – Suntem negustori de moarte, Harris. Nu uita asta... ” - Te rog, iubito, sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, îmi pare rău că ți-am ascuns adevărul, dar te rog, nu pleca. Ascultă-mă mai întâi. “

        Iubire periculoasă. Volum 2-Cercul vieţii, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colecţia: Tritonic Junior

Număr de pagini: 524

Data apariţiei: octombrie 2016

Gen: young adult, romance

Cotaţie Goodreads : 4,84

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie; 2. Cercul Vieţii; 3. Duşmani De Sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

 Kath începe să dezgroape secretele iubitului ei și asta nu se întâmplă într-un mod plăcut. Harris încearcă să îi ascundă adevărul cât mai mult cu putință, dar dușmanii sunt hotărâți să nu îi dea pace, iar o afacere eșuată a bandei din Seattle o aduce pe iubita lui fix în mijlocul unui război sângeros. Cursele de mașini între adolescenți se transformă peste noapte într-o luptă de stradă pe viață și pe moarte.

Harris Stone e un adolescent orfan, infiltrat prea mult într-o bandă de răufăcători din care nu mai poate ieși-și nu vrea să iasă. Kath îl cunoaște pe adevăratul traficant de arme, șeful lui Harris, iar acesta dezvăluie secrete care o înspăimântă și o fac să își dea seama că nu e suficient de puternică să iubească un asemenea om.

     După ce terminasem de citit primul volum din seria Iubire periculoasă, îmi propusesem să trec la ceva mai lejer, la o poveste de dragoste fără prea multe piedici. Dar, cu toate că luasem la citit o carte de Nora Roberts (sunt o fană a ei și îi citesc cărțile cu o bucurie nemărginită), m-am trezit că tot ceea ce citeam, îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă. Nu mă puteam concentra pentru că mintea îmi rămăsese la evenimentele petrecute la finalul cărții “Iubire periculoasă. Obsesie”, la acel cutremurător moment în care Kath îl vede pe Harris ucigând cu sânge rece. Nu știam dacă ceea ce a văzut era ceva real sau un vis. Așa că am renunțat să mă mai torturez și am început să citesc volumul al doilea. Iar ceea ce am descoperit, mi-a depășit toate așteptările!

   De această dată, mizele sunt și mai mari, acțiunea mult mai alertă, iar cutremurătoarele dezvăluiri făcute de Harris îți dau fiori. Ai parte de mult suspans, o succesiune năucitoare de întâmplări, urmăriri ca-n filme, schimburi de focuri, secrete periculoase, dar și momente încărcate de sensibilitate și senzualitate. Georgiana Sandu a creat o poveste excelentă, încărcată de erotism, care te ține cu sufletul la gură până la final. În plus, ea știe cum să te facă să te îndrăgostești de personajele ei, în ciuda faptului că sunt atât de pline de defecte.

    Am apreciat foarte mult că autoarea nu a dorit să meargă pe ideea fată cuminte – băiat rău, ci a creionat doi protagoniști imperfecți, dar atât de perfecți împreună. Atracția dintre  Kath și Harris este uluitoare, la fel ca și modul în care par să fie conectați unul cu celălalt. La prima vedere, ai impresia că sunt extrem de diferiți, dar prin tot ceea ce fac, ei demonstrează că au o gândire destul de asemănătoare. Sunt impulsivi, geloși, năbădăioși, rebeli, dar când sunt doar ei doi, atunci iese la suprafață latura lor romantică și tandră.

“Povestea cu băiatul rău – fată cuminte, nu pare să funcționeze și la el. Chiar dacă îl enervează, știu că îi și place partea mea rebelă din mine. Și sincer, nu îmi imaginez cum ar fi reacționat o fată cuminte când s-ar fi trezit în mână cu pistolul lui. Ideea cu fata timidă care se îndrăgostește de cel mai rău băiat din școală e adorabilă doar în filme și povești. Dar aproape deloc practicabilă în realitate. La fel și “opușii se atrag”. Nu suntem magneți, și atâta timp cât iadul nu colaborează cu raiul, nicio ființă blândă nu poate prinde rădăcini lângă una demonică. Poate opușii se atrag la început, dar nu se înțeleg și nu pot conviețui unul lângă altul. Asta e adevărul din viața reală, unde nu e totul posibil ca în ficțiune.”

   După cum ați aflat deja din primul volum, Katherine Wrise nu a fost niciodată un copil cuminte, insă era o adolescentă normală, cu apucături specifice vârstei sale, rebelă, amuzantă, pusă pe șotii. Dar lumea ei s-a sfărâmat atunci când părinții săi au divorțat, mama preferând să-și abandoneze familia în favoarea unei vieți tihnite alături de un om plin de bani. După plecarea acesteia, Kath a devenit o ființă sălbatică, agresivă, dură. A renunțat la toți prietenii ei, a început să bea, să se drogheze și s-a pierdut într-o depresie îngrozitoare. Plecarea mamei a transformat-o într-o umbră, fără sens în viață. Trăind doar să distrugă, incapabilă să iubească sau să cunoască sensul rațiunii, până a apărut Harris ca o explozie în viața ei, și i-a arătat ce înseamnă să trăiască și să iubească cu adevărat. Cu un trecut plin de secrete, el devine extrem de protector cu ea, însă iubirea lui o aduce mai aproape de moarte decât a fost vreodată.

“Doar sufletul meu știe cât de adâncă poate fi iubirea pentru acest băiat. Acest băiat transformat în bărbat mult prea devreme, misterios, încărcat cu prea multă suferință, iubitor și periculos. Simt pericolul din jurul meu când sunt în preajma lui, fie că provine din halucinații sau nu. Știu că și în momentul ăsta are pistolul la spate, dar nu-mi pasă. Prefer să mor fericită de oricare dintre pericolele de care încearcă să mă ferească, decât să trăiesc o viață singură și pustiită cum am trăit până să apară el.”

   Relația lor este pusă adesea la grea încercare, dar de fiecare dată ei reușesc să depășească toate obstacolele. Însă atunci când asistă neputincioasă la scena în care Harris ucide un om cu sânge rece, în acel moment își dă seama că de fapt s-a îndrăgostit de un criminal. Imaginea îngrozitoare când acesta frânge gâtul unui necunoscut, acel sunet oribil al oaselor ce se rup, îi produce greață, amețeală și, în final, își pierde cunoștința.

“Dar, la un moment dat, ajungi în mijlocul unor oameni care ți se par incredibili și ți-i imaginezi deja ca fiindu-ți cei mai buni prieteni, apoi îți dai seama că nu îi cunoști deloc și s-ar putea ca mentalitatea ta să nu se potrivească cu a lor.

Ce faci atunci? Mai ales când îi vezi participând la o crimă… o crimă comisă de iubitul tău, persoana pe care, se pare, o cunoști și mai puțin.”

 “… îi cunosc pe acești oameni de nici o săptămână, e normal să am parte de surprize din partea lor, dar normal era să dau peste hobby-uri ciudate sau apucături enervante, nu peste gâturi sucite și bălți de sânge cauzate de pumni izbiți cu o putere și precizie corespunzătoare luptătorilor de elită.

Și așa am ajuns acolo unde m-am închipuit la început. Într-un nou cerc al vieții, cercul lui Harris, care va reprezenta ori începutul adevăratei mele vieți, ori distrugere devastatoare. Deocamdată, sorții nu sunt de partea mea și ipoteza numărul doi pare mult mai probabilă. “

    Însă, atunci când se trezește, constată că se află încă în camera lui Harris din casa bunului său prieten, Mike, iar iubitul este alături de ea, îngrijorat de starea în care se află. Tulburată de ceea ce a văzut mai devreme, Kath îl acuză că a omorât un om, dar Harris încearcă să o liniștească, și îi spune că a avut halucinații din cauza alcoolului și a drogurilor pe care le consumase la petrecere și că nimic nu a fost real.

“- V. te-a găsit în spatele casei, țipând cât te ținea gura. Mi-a spus că te uitai la ceva în fața ta și tremurai de parcă se deschidea o gaură de iad la picioarele tale, și-a dat seama imediat ce ai și m-a chemat pe mine… Știu ce a produs toate astea, mintea ta e acum plină de gânduri cu mine și ceea ce fac, ești suspicioasă și speriată, iar drogul a contribuit exploziv la asta și ți-a afișat în fața ochilor probabil cea mai mare frică a ta. Dar nu s-a întâmplat nimic, iubito, se întinse din nou spre mine și îmi prinse fața în palme. Suntem la petrecerea lui Mike, jos sunt oameni care dansează și joacă cărți, toți sunt prietenii mei … cum aș putea să omor pe cineva?”

    Kath încearcă să depășească acest episod, să uite ceea ce a crezut că a văzut. Harris nu putea fi un actor atât de bun încât să falsifice toate astea deodată, ar trebui să aibă măcar o zvâcnire pe chip care să-l dea de gol că minte. În plus, toți prietenii pe care îi văzuse în acel loc, păreau relaxați și niciun chip nu îi dădea de înțeles că văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă.

   Din acest moment, lucrurile vor reintra pe făgașul normal, Kath și Harris devin inseparabili și nu se jenează să-și arate sentimentele în fața prietenilor. Firește că majoritatea colegilor de liceu cred că ea este o altă posesie a lui Stone, dar acesta le va oferi dovada decisivă a relației lor – îi spune că o iubește de față cu toți și le arată tatuajul de pe gât cu numele ei.

    Însă toate aceste scene romantice nu sunt pe gustul unora. Zac, bunul prieten al lui Kath, continuă să-i dea târcoale și o invită în oraș atunci când iubitul ei este plec din țară, fapt care va hrăni gelozia lui Harris. Iar Amber, fosta iubită a lui Harris (despre care Kath a aflat recent că îi este soră vitregă), va recurge la o serie de trucuri murdare ca să îi despartă. Moare de ciudă când își vede fostul iubit comportându-se atât de  tandru cu “târâtura”. E obsedată de Harris și dacă ea nu-l poate avea, o să facă tot ce îi stă în putință să nu-l aibă nici Kath. E în stare de orice atunci când își dorește ceva. Însă nu știe ce dușman de temut poate fi Kath…

“- Te-am suportat destul. Dacă mai încerci o singură dată să îmi distrugi relația cu Harris, te fac bucăți, surioară. Tu îi porți semnul, am spus atingându-i S-ul de pe gât. Dar el îl poartă pe al meu. Stai departe de el sau o să-ți jumulesc tot părul și fac pampoane din el am mârâit printre dinți, înfigându-mi unghiile în scalpul ei și făcând-o să scrâșnească de furie.”

     Kath înțelege suferința lui Amber, dar face greșeala să îi plângă de milă când e clar că sora vitregă nu dă doi bani pe ea. Amber va recurge la un alt truc și, de această dată, Kath se va lăsa păcălită. Fiind diabetică, Amber preferă să nu-și facă injecțiile, leșină la dușuri, iar naiva Kath îl roagă pe Harris să discute cu ea, să o convingă să nu mai facă tâmpenii de acest fel. Pur și simplu și-a trimis iubitul în ghearele viperii, care e mai hotărâtă ca oricând să îi demonstreze lui Harris că iubita lui nu e așa bună pentru el.

“ – O să vezi că am dreptate. Ce se naște din pisică, tot șoareci mănâncă și o să îmi facă plăcere să te văd și pe tine zdrobit așa cum m-ai zdrobit tu pe mine. Iar atunci, tot la mine o să te întorci, Harris.” 

    Însă toate acestea, nu reprezintă pentru Kath o mare problemă (cel puțin la început), ci acele secrete pe care Harris le are față de ea. Secțiunea secretelor a devenit un ghimpe din ce în ce mai înțepător. În plus, își face apariția și misteriosul Carter, șeful lui Harris, șef în Dumnezeu știe ce afaceri. La cât de serios era Harris pe tema secretelor lui, Kath se aștepta să cunoască vreun traficat de droguri, țâfnos și neprietenos, care să nu fie prea încântat de prezența ei pe pistă, însă Carter era opusul la toate astea. Ba mai mult, era extrem de încântat să o cunoască. Totuși el reușește să o intimideze fără să vrea. Faptul că el e șeful în secțiunea secretelor, cu siguranță îi oferă o tensiune în plus în preajma lui. În plus, întâmplarea face ca ea să audă o discuție între cei doi, iar anumite cuvinte spuse de Carter îi îngheață sângele în vene.

“ – Suntem negustori de moarte, Harris. Nu uita asta… ”

   Kath era dispusă să aștepte până când Harris va fi pregătit să îi spună despre ce este vorba, dar nu poate să audă asemenea cuvinte ieșind de la șeful său și să rămână calmă. Gravitatea situației se triplase odată cu afirmația lui Carter, iar ea nu mai era dispusă să aștepte prea mult, mai ales că Harris i-a dat clar de înțeles că există posibilitatea să îl părăsească odată ce va afla cu ce se ocupă.

“E atât de blând și vulnerabil în momentul ăsta, dar ochii mi-au fugit fără știre spre arma de pe birou și vorbele lui Carter au apărut din nou în mintea mea, amenințându-mă că nu iubesc un băiat sensibil și romantic, ci un negustor de moarte.”

   Kath e mai hotărâtă ca oricând să aibă încredere în el, convinsă fiind că nimic nu se va schimba între ei. O sperie cealaltă față a lui Harris, cea de “negustor de moarte”, dar orice  ar însemna asta, nu o să se despartă de el.

   Din nefericire, o afacere eșuată a bandei din Seattle o aduce pe Kath fix în mijlocul unui război sângeros. Cursele de mașini între adolescenți se transformă peste noapte într-o luptă de stradă pe viață și pe moarte. Ceea ce părea la început o cursă ceva mai diferită, se va dovedi a fi de fapt un furt. Joshua, tipul care în urmă cu câteva zile încercase să o răpească, îi va pune pe toți în pericol atunci când se decide să fure unul dintre camioanele lui Reynolds, rivalul în afaceri al lui Carter.  Singura soluție ar fi să ascundă tirul, iar singurul în măsură să facă asta e Harris. Însă, în loc să o lase pe Kath departe de această situație, preferă să o ia cu el în camion și astfel o va pune într-un mare pericol.

“Mi-a strâns mâna într-a lui și m-a tras spre camionul uriaș. Spre calul troian care în orice poveste nu aduce decât moarte.”

   Ceea ce a urmat e greu de descris în cuvinte. Kath a asistat neputincioasă la o scenă terifiantă, desprinsă parcă din filmele de acțiune. A văzut oameni murind, oameni care voiau să o omoare pe ea, gloanțe zburându-i în jurul capului. A fost la un pas de moarte, a intrat în mijlocul unui război și,abia acum, a înțeles cu adevărat cât de periculos este Harris.

“Sute de gloanțe zburau spre noi. Alți bărbați ieșiseră pe jumătate, prin plafonul celorlalte mașini, cu arme mari în mână, îndreptate cu țevile spre noi.

 Am țipat, punându-mi mâinile pe cap când un glonț a spart oglinda mea laterală.

 – Katherine, pune-te jos! țipă Harris la mine și eram atât de îngrozită încât  nici nu am înțeles la ce se referă. Harris a coborât geamul de pe partea lui și am țipat din nou când l-am văzut scoțând capul afară și începând să tragă spre mașinile negre din spatele nostru. Mi-am pus mâinile la gură când unul dintre bărbați a căzut mort, fiind tras în interiorul mașinii de altcineva.

 – Harriiiis! am țipat de spaimă și am rămas blocată când una dintre mașinile negre a trecut  fulgerător în fața noastră, tranformandu-ne în țintă sigură.

 Respirația mea s-a oprit autormat, punându-mă față în față cu moartea, în adevăratul sens al cuvântului.”

 “Am privit bărbatul care ţintea spre mine. Vântul îmi învolbura părul prin parbrizul spart și simțeam gustul morții pe limbă. Chipul său îmi era necunoscut, dar arma ce o ținea îndreptată spre mine era o imagine pe care o văzusem de prea multe ori în ultimul timp.

Și cum soarta mi-a oferit întotdeauna un lucru atunci când nu mi-l mai doream, iată-mă acum aici, în fața morții, când îmi doresc mai mult ca oricând să trăiesc. Să trăiesc pentru el, așa cum și el trebuie să trăiască acum pentru mine, sau măcar să murim împreună.

De la început am știut că acceptându-l, nu voi avea o iubire obișnuită lângă el. Am acceptat toate riscurile și nu regret nimic, dar acum sunt pe cale să aflu cât de periculoasă e cu adevărat iubirea lui pentru mine.“

   Oare ce se află în tirul ăsta? De ce trebuie să îl ascundă? Cine îl vrea? De ce îl furase Joshua și cine erau oamenii cu care a discutat Carter înainte de începerea cursei? Ce reacție va avea Kath atunci când Harris îi va destăinui secretele sale? Ce secret șocant i se dezvăluie în casa lui Carter ? Va putea trece peste acest imens obstacol? Vă las pe voi să reconstruiți acest puzzle incredibil de complex.

“Am știut încă de la început când l-am cunoscut pe Harris că nu e un băiat obișnuit și o relație cu el ar fi orice numai normală nu. Dar nu credeam că granițele ajung atât de departe. Oamenii mă avertizau, dar nici măcar exagerările lor nu erau atât de rele ca realitatea.”

 “- Am acceptat și acceptat atâtea, lucruri pentru care o altă fată, poate orice altă fată, ar fi fugit de mult de tine. Dar simt că nu mai pot, am nevoie de puțin timp… “

“- Katherine, te rog, nu fă asta! Te iubesc, te rog nu mă părăsi! Lasă-mă să îți explic. Mă imploră, lipindu-și palmele de geamul ușii și mi-am stras ochii, izbucnind în lacrimi. 

 – Te rog, iubito, sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, îmi pare rău că ți-am ascuns adevărul, dar te rog, nu pleca. Ascultă-mă mai întâi. “

“- Nu mă omorî! am auzit șoapta îndurerată a lui Harris, lipindu-și fruntea de geamul portierei mele. “

 “Am ieșit din reședința lui Carter, sperând că Harris să nu mă urmărească, și nu mi-am mai putut abține lacrimile care au explodat în suspine. L-am văzut în oglinda retrovizoare, prăbușindu-se în genunchi și înfigându-și pumnii în păr. “

 “M-am înecat în propria suferință, jelindu-mi soarta, pentru că tot ce aveam nevoie acum erau brațele mamei. Dar nu mai am nici asta. Nu mai am nimic și destinul meu e să pierd și să fiu dezamăgită de absolut tot ce iubesc.”

 “Te iubesc și o să sacrific orice pentru protecția și siguranța ta, chiar și propria ta iubire pentru mine. Pentru că mai bine mă urăști decât să pățești ceva rău, mai ales din cauza mea…”

NOTA 10 +

 Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

“Ca valurile într-un lac, violența îi atingea pe toți cei care auzeau de ea.”

Pasiune obsesivă, de Tami Hoag-Editura Miron-recenzie

Editura Miron
Titlul original: Deeper Than the Dead
Traducător: Dagmar H. Popescu
Număr de pagini: 512

   Fără să se vrea o pledoarie pro domo, o să încep remarcând ce bune sunt totuşi cronicile astea literare pe bloguri, pentru că, dacă nu aflam din recenziile colegelor mele de la Literatura pe tocuri, cât de palpitant poate să scrie Tami Hoag, aş fi crezut că e o autoare exclusiv de romance şi nu aş fi ajuns niciodată să deschid volumele ei, din cauza ideilor preconcepute masculine despre cărţile prea sentimentale scrise de femei şi adresate femeilor. Şi ce păcat ar fi fost, pentru că autoarea, odată descoperită, mi-a devenit instant una dintre preferaţii absoluţi, dintre toţi scriitorii citiți, de toate genurile sexuale şi literare!

   Pasiune obsesivă (în original, Deeper Than the Dead), în pofida copertei pline de suavitate şi alb diafan, este un noir absolut. Un thriller psihologic dur, încărcat de tensiune şi suspans din prima până în ultima pagină. Se simte în construirea frumuseţii locaţiei şi a talentului cu care sunt descrise percepțiile personajelor, că autoarea a pornit de la romance şi încă abordează genul cu la fel de mult succes, dar asta chiar ajută atmosferei thriller-ului acesta despre un sadic criminal în serie, pentru că accentuează diferenţele dintre viaţa liniştită de zi cu zi a unui orăşel banal de provincie şi grozăviile de neconceput la care poate ajunge răutatea umană, prezentă chiar şi în astfel de comunităţi idilice.

   Deşi cartea a fost publicată în anul 2009, acţiunea ei are loc în 1985, într-o perioadă când omenirea era mai puţin interconectată electronic. În lumea fără telefoane mobile şi unde faxul era cea mai rapidă metodă de transmitere a unor date scrise, inclusiv munca poliţiei era mai înceată şi mai greoaie. Amprentele erau comparate de un expert, nu putea să le verifice orice detectiv cu o aplicaţie de computer, nu exista încă tehnologia analiziei ADN din prelevările de probe, iar elaborarea profilului psihologic al unui criminal nu era pusă la punct, nu avea norme clare, doar încerca să se impună mai mult decât ca o stranie procedură experimentală.

   Viaţa tihnită a micului orăşel californian Oak Knoll este dată peste cap de găsirea unui cadavru. Patru copii de zece-unsprezece ani care se fugăreau prin apropierea pădurii, odată ieşiţi de la şcoală, dau peste trupul mutilat al unei femei măcelărite și doar pe jumătate-ngropate.

   Poliţia preia rapid cazul şi cu cât mai multe amănunte înfiorătoare ies la iveală, cu atât se suspectează că ar putea fi vorba despre un criminal în serie, din cauza obiceiului ucigaşului din încă două cazuri asemănătoare de a lipi cu adeziv buzele şi pleoapele victimei, de a le perfora timpanele şi de a le tortura apoi cu tăieturi de cuţit. Detalii groaznice, care vorbesc despre un psihopat extrem de crud care îşi izolează astfel prizonierele în propriul cap şi le chinuie zile întregi, fără că ele să ştie când, cum şi de unde li se provoacă durerea.

   Oroarea în sine a crimelor este cu atât mai şocantă cu cât se petrece într-un orăşel bucolic şi luminos, unde locuitorii par mereu mulţumiţi de traiul lor şi nu se întâmplă niciodată nimic. Iar faptul că sinistra descoperire a fost făcută de nişte copii, naşte temeri pentru felul cum vor fi aceștia afectaţi psihologic, părinţilor şi profesoarei lor, Anne Navarre, care se teme ca ei să nu rămână cu sechele.

   Temere justificată, dar aplicabilă nu numai celor trei băieţi: Tommy, Dennis, Cody şi fetiţei, Wendy, ci şi întregii comunităţi. Fiindcă, aşa cum devine tot mai clar, această serie de evenimente va însemna sfârşitul inocenţei, nu numai pentru copii, dar pentru toţi cetăţenii din Oak Knoll.

   În cadrul anchetei locale, tânărul detectiv Tony Mendez primeşte însărcinare din partea șerifului Dixon să creioneze profilul ucigaşului prin noile tehnici învăţate în proaspăta lui specializare la sediul FBI, în cadrul unor cursuri organizate pentru poliţişti. El este primul care realizează că toate cele trei crime petrecute în zonă sunt opera aceluiaşi ucigaş şi că acesta ar fi putut deja răpi o a patra femeie, care e dată dispărută de câteva zile.

   Detectivul apelează imediat la instructorul său de la FBI, Vince Leon, agent cu experienţă, care şi-a creat deja un renume în domeniul analizei psihologice criminalistice. Domeniu aflat încă la început de drum, chiar dacă experţii în executarea acestor profiling-uri sunt suprasolicitaţi de colegii lor de pe tot cuprinsul Statelor Unite, care le cer ajutorul pentru prinderea criminalilor greu identificabili.

   Titlul în engleză al romanului este un joc de cuvinte ce face referire tocmai la locaţia acestui departament, care era la începuturi îngropat pe undeva foarte adânc în subteranele sediului central FBI de la Quantico. Totuşi, nu aş spune că nostalgia poveştii criminalistice se axează pe vremurile de început ale acestei tehnici, ce s-a tot dezvoltat până la generalizarea ei din ziua de azi, când specialiştii în citirea minților ucigașe au ieşit din adâncuri şi s-au răspândit în toate birourile polițienesti și prin toate serialele sau filmele hollywoodiene. Deloc, mai degrabă, dacă există o componentă nostalgică, este una pentru cultura anilor ‘80, când lumea era aparent mai lipsită de pericole şi atrocităţi, dar, tocmai de aceea, cu forţe justiţiare mai greu mobilizabile atunci când chiar era cazul ca societatea să îşi trimită câinii de pază să salveze un membru al ei.

   Vince Leon însuşi, este într-o perioada cu probleme a existenței sale, după ce a supraviețuit ca prin minune unei împuşcături în cap, de pe urma căreia a rămas cu o bucată de glonț în creier. Cum diagnosticul nu-i precizează cât de mult îşi va putea păstra starea conștientă sub presiunea metalului, bărbatul de patruzeci şi ceva de ani este mai înclinat ca oricând spre a fenta orice piedici birocratice în ajutorul dat poliţiei locale să identifice criminalul şi tentat să pună în aplicare principiul Carpe Diem în viaţa personală, pentru că nu ştie câte zile de luciditate mai are înainte ca rezistența organismului său să cedeze.

   Dincolo de anchetă, se creează posibilităţi de închegare a unei relaţii romantice între profesoara copiilor, tânăra și frumoasa Anne, şi fiecare dintre cei doi oameni ai legii, detectivul Mendez şi agentul Leon. Foarte interesant de urmărit şi evoluţia acestora, prin precipitarea evenimentelor ce de abia le permit să se gândească la problemele personale.

   În mica societate a orăşelului de provincie, numărul suspecţilor, odată confirmată legătura între victime şi Centrul Thomas de protecţie a femeilor abuzate, devine destul de redus şi se îndreaptă mai ales înspre membrii familiilor celor patru copii, care par să aibă cele mai multe legături cu persoanele ucise sau dispărute.

   Adulţii, elevii şi interacţiunile familiare, şcolare sau de serviciu dintre ei, sunt foarte bine surprinse psihologic, particularitatea narării inducând impresia că perspectiva s-ar schimba prin ochii fiecărui personaj, de câte ori se focusează atenţia autoarei asupra unuia sau a altuia. Asta chiar în condiţiile în care se păstrează persoana a treia în redarea evenimentelor şi nu se trece la persoana întâi, pentru punctul de vedere al fiecărui protagonist. Senzaţia că s-ar fi trecut este însă deosebit de intensă, datorită tehnicii scriitoricești maleabile și subtile.

    Pasiune obsesivă este un mystery în ritmul rapid şi intens – actual, despre o serie de crime petrecute şi anchetate cu procedurile şi tehnologia anilor ’80. Un thriller dark, traumatic, cu detalii criminogene cumplite, parcă desprinse din cel mai crâncen horror cu monştri umani. O fină analiză psihologică, socială şi individuală, aplicată unei galerii de personaje foarte credibile şi efervescente. Un roman nerecomandat celor prea slabi de înger, celor care nu suportă prea mult suspans şi celor care nu au răbdare până la sfârșit să dezlege misterul perfect încifrat despre cine era criminalul ascuns atât de bine sub masca normalităţii printre cetăţenii paşnici ai orăşelului Oak Knoll… Pentru toți ceilalți va fi un deliciu.

Trilogia Oak Knoll conţine titlurile:

Deeper than the Dead (2009) – Pasiune obsesivă (Editura Miron 2010)

Secrets to the Grave (2010)

Down the Darkest Road (2011)

Cartea Pasiune obsesivă, de Tami Hoag poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

 

Suflete în noapte, de Kent Haruf-recenzie

Grupul Editorial TREI (Pandora M, 2017)

Titlu original: Our Souls at Night (2015)

Traducere de Paul Slayer Grigoriu

128 de pagini

Și apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.

   Așa începe ultimul roman al lui Kent Haruf, apărut postum; brusc, ca o continuare a unei povești pe care a lăsat-o neterminată în timpul vieții. Naratorul relatează într-un mod încântător de simplu o poveste a doi oameni obișnuiți, cu destine oarecare, ajunși la vârsta la care fiecare întrebare pare să-și fi găsit răspunsul. Însă, tocmai modul acesta liniștit, ticăit parcă, sporește intensitatea trăirilor celui care citește. Pe mine m-a fermecat, pur și simplu. (Notă: Cred că am făcut o pasiune pentru cărțile de la Pandora M).

   Cele două personaje, Addie și Louis, oameni în vârstă și văduvi, își trăiesc fiecare singurătatea în orășelul Holt, până când Addie vine cu o propunere:

Mă gândeam să petrecem împreună noaptea. Și să stăm în pat la căldură, prietenește. Să stăm întinși în pat împreună și tu să rămâi peste noapte. Noaptea e cel mai rău. Nu-i așa?

   După lăsarea întunericului, Louis își ia pijamaua și periuța de dinți și pleacă la Addie. Aici, el bea bere, ea un pahar cu vin, apoi stau întinși și deapănă amintiri. Deși vecini, cei doi nu au avut o viață socială comună, nici căsătorii fericite, iar alegerile în viață nu au fost mereu bune. Ea și-a îngropat un copil, el şi-a părăsit o vreme familia pentru o altă femeie. La șaptezeci de ani, sunt conștienți că nu pot schimba trecutul sau viitorul, dar încearcă să trăiască activ, iar zilele le sunt înseninate de venirea lui Jamie, nepotul lui Addie. Atâta suflet pun în educarea și încurajarea acestui copil traumatizat de despărțirea părinților, încât cu greu reușești să îți reții lacrimile.

   Cu timpul, prietenia dintre Addie și Louis se transformă într-o iubire ce îi face să simtă că trăiesc cu adevărat, înfruntând prejudecățile și privirile celor din jur.

Adevărul este că îmi place. Îmi place mult. Mi-ar lipsi dacă n-ar mai fi. Dar ție?

Îți place la nebunie, a spus ea. E mai bine decât sperasem. E oarecum misterios. Îmi place prietenia noastră. Îmi place timpul petrecut împreună. Când suntem aici în întunericul nopții. Când vorbim. Când te aud respirând lângă mine dacă mă trezesc.

Și mie îmi plac toate astea.

Atunci  vorbește cu mine, a spus ea.

Ceva anume?

Mai multe despre tine.

Nu te-ai săturat?

Nu încă. Îți spun când mă satur.

   Cel mai înverșunat opozant al relației dintre cei doi este fiul lui Addie, care-și pune mama să facă o alegere dureroasă. Psihologii afirmă că, în cazul morții unui părinte, copiii (fie deveniți adulți sau nu) nu sunt de acord cu o nouă relație a celuilalt părinte, considerând că acesta este infidel.

De aceea sunt aici. Vreau să puneți punct.

Te referi la faptul că suntem împreună, a spus Louis.

Mă refer la faptulcă te strecori noaptea în casa mamei mele.

Nu se strecoară nimeni, a spus Addie.

Așa e. Nici măcar nu vă e rușine.

Nu avem de ce să ne fie rușine.

La vârsta voastră să vă întâlniți pe întuneric.

E minunat. Mi-aș dori ca tu și Beverly să vă simțiți la fel de bine ca Louis și cu mine.

Ce-ar spune tata în locul meu?

   Haruf renunță la canoanele prozei clasice și optează pentru un stil simplu și lipsit de orice pretenție. Pune accent pe activitățile simple ale personajelor, surprinse în rutina lor zilnică. A doua zi, el a lucrat în curte dimineața și a tuns peluza și a luat prânzul și a tras un pui de somn și apoi s-a dus la cofetărie și a băut o cafea cu un grup de bărbați cu care se întâlnea o dată la două săptămâni. Unul dintre ei nu-i plăcea în mod deosebit. Bărbatul a spus, Mi-aș dori să am energia ta.

   Are vârstă fericirea? Eu cred că nu. Nimic spectaculos nu se întâmplă în roman, dar te ține cu sufletul la gură. Am citit o poveste de iubire de o sensibilitate rară, care demonstrează că poți să te îndrăgostești la orice vârstă și să te simți împlinit. Am plâns și am zâmbit șmecherește la finalul cărții.

   În toamna aceasta, Jane Fonda și Robert Redford îi vor interpreta pe cei doi, într-o ecranizare a romanului. Sper să mă impresioneze cel puțin la fel de mult și filmul!

Cartea Suflete în noapte, de Kent Haruf poate fi comandată de pe site-ul Editura Pandora M

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 „Cărțile sunt nemuritoare! O carte care nu va fi o simplă creație literară, ci un mesaj către omenire.”

Celeste-Planeta Purgatoriului, de Lucian Ciuchiță-recenzie

Titlul original: Celeste – Planeta Purgatoriului
Editura: Ștefan
Anul apariţiei: 2017
Număr pagini: 238
Gen: S.F.

   Exact așa este această carte. Dincolo de acțiune, de firul narativ și personaje, conține un mesaj către omenire. Este mai mult decât un roman S.F., povestea și genul literar fiind simple pretexte pentru a transmite ceva; un semnal de alarmă, o atenționare către oamenii din ziua de astăzi, care aleargă după câștig, după bani, fără a se mai bucura de lucruri simple; ne este înfățișată realitatea actuală, plină de non-valori și modele false, guvernată de bani și obsesia pentru aspectul material, o societate superficială, în care uităm să acordăm importanță lucrurilor cu adevărat importante, alergând după himere; uităm să petrecem timp cu cei dragi, suntem indiferenți la suferința altora, nu mai avem timp să ne delectăm cu o carte bună… Rezultatul? Societatea de azi și valorile aferente.

„Într-o Lume în care se preferă comoditatea de a accepta ideile altora, fără a face acel minim și obligatoriu efort de a îți folosi propriul creier, rațiunea era înghețată și logica ocolită sau privită cu suveran dispreț – că nimeni nu este mai fudul decât prostul.”

„A nu fi noi Centrul lumii era o remarcă deranjantă pentru cei care gândesc puțin, sau deloc, dar firească pentru alții, care, bineînțeles, o acceptau ca pe un postulat.

De ce omenirea ajunsese în acest stadiu de decădere la toate nivelurile și arăta atâta dezinteres față de cunoaștere?”

„Din păcate, visul Kysei nu putea continua pe aceleași coordonate și în viața reală, unde există cu totul alte personaje adaptate acestor vremuri: educatoare stresate în loc de zâne, motocicliști nebuni care înlocuiesc prinții de altădată și, desigur, prințese substituite de miss-uri buzate și peste tot siliconate care nu sunt nicidecum frumoase, ci chiar mai urâte decât Cruela din filmul „101 Dalmațieni”.”

„Acum, sunt supărată pentru că realizez în ce lume am trăit. O lume falsă, sub imperiul minciunii și al nonvalorii. O lume complicată și întunecată.”

„Cu cât avansați din punct de vedere tehnologic cu atât pierdeți latura spirituală. Ați uitat să iubiți, ați uitat să trăiți. Viața în marile voastre orașe este sortită eșecului, pierdeți contactul cu adevăratele valori, constant, într-o progresie geometrică.”

O carte cu substanță, cu mesaj.

   Celeste este o femeie de 32 de ani, ce locuiește la Paris, alături de soțul și fetița sa, Cesar și Kysa. Deși suferă de diabet și nu totul merge tocmai bine din punct de vedere financiar, ea este mulțumită, extrăgându-și fericirea din timpul petrecut cu familia; are o relație minunată cu soțul ei și își adoră fetița.

   Totul ia o întorsătură radicală într-o dimineață ce începuse ca oricare alta. După ce își duce fetița la grădiniță, constată că uitase să-și facă injecția obișnuită, ce avea rolul de a-i ține perfida boală în frâu. Injecția ce trebuia făcută strict la o anumită oră. Acest lucru îi provoacă o criză diabetică, începe să se simtă rău, blocată fiind în mașină. Culmea, devine tocmai victima ciclului indiferenței, oamenii din jur fiind preocupați de propriile vieți în detrimentul problemelor altora. Cu toții se comportau așa, singura vină fiind aceea de a se lăsa pradă inerției: așa cum nici ea nu observa că o bătrână nu poate trece strada, nici alții nu observau că ea era la un pas de moarte:

„Știa traseul pe de rost, dar, de fiecare dată, observa ceva nou ce o punea pe gânduri: un om căzut în colțul străzii (pe care nimeni nu-l vede!); un cățel pierdut (pe care nimeni nu-l caută!), un capac de canalizare dispărut (pe nimeni nu interesează!); o bătrână care s-a oprit în fața trecerii de pietoni și nu distinge culorile semaforului (pe care nimeni nu o ajută!) și… multe altele care scapă ochilor vigilenți ai civilizației moderne. …

Cu ochii larg deschiși, cu privirea blocată, ațintită într-un punct orb, Celeste simte că sunt ultimele ei secunde de viață, și este mai tristă ca niciodată că nimeni nu vede, că nimeni nu-i sare în ajutor, că pe nimeni nu interesează că lângă ei un suflet piere… chiar dacă se află în mijlocul orașului, înconjurată de oameni și mașini. …

Acești indivizi, cu suflet rece, se gândesc că poate este o drogată, intrată în stare de sevraj, poate o bețivă care a turnat prea puțină cafea în coniacul de dimineață, poate… și, în fond, ce îi interesează pe ei ce face ființa aia inertă din mașina ei atât de banală!?”

   Deodată, salvarea pare să vină de la o femeie înveșmântată în alb, ce o eliberează. Până să se dumirească, Celeste ajunge la o concluzie: este răpită de extratereștri. Este condusă pe planeta Atracius, din altă galaxie decât Calea Lactee. Este uimită să constate că locuitorii acelei planete au înfățișare umană, nici vorbă de imaginea cu care ne-am obișnuit din filme. În plus, sunt mult mai avansați decât pământenii în ceea ce privește știința și tehnologia, comunică telepatic, cuvintele fiind de prisos. Și culmea, nu se foloseau de această abilitate pentru a descoperi secrete  sau pentru manipulare, însă chiar mă amuzam gândindu-mă: dacă ei comunicau telepatic, nu mai puteai să înjuri pe nimeni în gând.

„Era destul de evident că „cel mai de jos” atracian era superior oricărui geniu pământean,un lucru extraordinar, căci, asta se întâmpla în oricare domeniu, adică, dacă e s-o spunem pe de-a dreptul, un singur atracian era superior cumului de inteligență al tuturor geniilor de pe Pământ.”

„Dacă mai exista vreo speranță că pământenii sunt cele mai evoluate ființe din Univers, ea mi s-a spulberat ca un balon întâlnind în cale un spin.”

Totuși, ceva le lipsește. Ceva fără de care noi n-am concepe să trăim: iubirea.

„Dar, și acum îți răspund, deodată celorlalte două întrebări ale tale, da, ne căsătorim, dar nu cunoaștem acel sentiment ce voi numiți „dragoste”. Noi nu spunem că ne „iubim” părinții, noi le spunem că le suntem „recunoscători”; noi nu folosim cuvântul „iubit” pentru cei cu care ne căsătorim sau celor cu care urmează să o facem, le spunem „prieteni de rangul întâi”; noi spunem „facem sex”, nu cum spuneți voi „facem dragoste”, fiicele sau fiii noștri nu sunt „iubite odoare” ci „fala atracienilor”.

„Da, noi, oamenii, putem să iubim și să oferim dragoste… Este în firea noastră umană să ne transmitem unii altora sentimente de iubire… De aceea suntem triști sau fericiți, în funcție de trăirile noastre… Asta înseamnă să iubești cu adevărat… să suferi, or poate să mori din dragoste…”

„Știu, am recunoscut-o, suntem departe de a fi perfecți, ba chiar unii dintre noi sunt mai aproape de imperfecțiune. … E o lume bună, e drept, dar, crede-mă! ăia de pe Pământ care nu suntem „toți la fel” știm să iubim, ceea ce se pare că voi nu știți.”

„- Celeste, spuse Kyrra pe un ton elegiac, specific unui poet obișnuit cu melancolia, eu tot nu am prea înțeles ce este dragostea? Ce simți când iubești?

   Celeste află că a fost adusă acolo cu un scop. Are o misiune de îndeplinit. O misiune ce va salva planeta Atracius de la pieire.

   Cum ar putea ea, o pământeană, să salveze o planetă cu o civilizație mult mai avansată decât a noastră? De ce au ales-o pe ea? Se va mai întoarce pe Terra? Ce se va întâmpla cu familia ei? Va reuși în misiune? Răspunsurile la toate aceste întrebări le veți afla citind cartea.

„Vezi Celeste, tu nu ești o ființă oarecare, și acesta este motivul pentru care te-am ales pe tine din miliardele de pământeni.”

„La naiba… oare ce fac acum? Cred că am înnebunit! Mă simt atrasă de un extraterestru și l-am uitat definitiv pe Cesar! Cât de mult sau mai bine zis în ce anume m-am transformat? Poate, pe Eden, numai îl stimez… ori poate mă înșel…”

„- De ce ai intrat în mintea și în gândurile mele, Eden? De ce, astfel „violată”, nu pot să te resping? De ce mă simt atrasă de tine? Și, de ce, în același timp vreau să mă opresc? De ce nu pot să plec, chiar acum, pe Pământ?”

   Așa cum am spus, acțiunea este un pretext, o metaforă pentru a accede la un sens mult mai profund. Celeste poartă cu atracienii tot felul de discuții filosofice pe mai multe subiecte, fiecare venind cu un mesaj. Dintre acestea, cel mai mult mi-a plăcut povestea puiului de elefant (veți vedea despre ce vorbesc când veți citi cartea).

„Frumoasa Celeste. Ești desigur frumoasă, dar aici, pe Atracius „frumosul” se referă la partea interioară a ființei noastre, nicidecum a aspectului exterior. Frumusețea – la voi o noțiune înșelătoare, efemeră – aici se referă la valorile spirituale pe care le acumulezi, nu la îmbrăcăminte, podoabe și tehnici de înfrumusețare.”

„Celeste, de ce voi pămîntenii trăiți cu speranța că mâine va fi o nouă zi, mai bună decât azi? De ce nu luptați pentru ca azi să fie așa cum vă doriți? Și dacă mâine începe azi?”

„Nebunul nu este întotdeauna ceea ce pare! Oare câți au fost ridiculizați și considerați „nebuni” de către voi pământenii, deși ei, prin genialitatea lor, v-au dăruit cele mai fascinante și excepționale descoperiri! … Mă rog, linia care separă un „nebun de geniu” de nebunii adevărați este destul de subțire și trebuie să fii atent ca să vezi diferența. Dacă mă gândesc mai bine la lumea voastră terestră, trebuie spus că aveți un mod ciudat de judecată și înțelegere a fenomenelor care vă înconjoară și că, de multe ori, reacționați cu sălbăticie, aroganță și ignoranță față de ce este prețios…”

   La un moment dat, acțiunea de pe o anumită planetă este folosită ca o metaforă pentru ceea ce se întâmplă pe Pământ:

„În prostia lor, populația i-a crezut și au fost de acord cu toate acțiunile militare pregătitoare, ce prevesteau un război de cotropire. Au reușit să-și instaleze scuturile „de protecție” îndreptate împotriva unui dușman imaginar.” – vă sună cunoscut?

   Observăm și o critică subtilă la adresa filmelor americane cu extratereștri, pline de clișee în ceea ce privește aspectul acestora sau lipsa atenției la detalii în modalitatea de comunicare:

„Oh, nu! Nici pomeneală de corpuri fusiforme și capete ca o pară în care plutesc doi ochi imenși și nici cu vreuna dintre speciile dizgrațioase până la oribilitate, cum sunt prezentați extratereștrii, cu predilecție, în filmele americane.”

 „Revenită în prezentul călătoriei sale, cu eforturi vizibile de exprimare, încearcă să-i abordeze din nou, mai mult prin limbajul surdo-muților decât prin cuvinte, dat fiind faptul că încercările anterioare fuseseră un eșec, extratereștrii părând a nu avea habar nici de germană, nici de franceză ori engleză – o „minune” ce nu se petrece în filmele americane S.F. în care toți galacticii sunt vorbitori de engleză. Engleza americană, nu a lui Shakespeare!”

   De asemenea, este demontată prejudecata prezentă dintotdeauna cum că extratereștrii au scopul de a ne face rău, de a face experimente pe noi sau de a ne cuceri planeta, toate aceste supoziții izvorând din proiecțiile pământenilor, care le atribuie altora modul lor de procedare:

„Noi, „extratereștrii răi”, așa cum ne numiți voi, nu vrem să vă facem nici un rău, nu dorim să vă cucerim planeta și să vă jefuim resursele. Imaginea asta este rodul imaginației bolnave a unor pământeni paranoici, care au lansat fel de fel de povești de speriat copiii, folosindu-se de „subcărți” și, mai ales de o mulțime de filme care numai acest mesaj l-au transmis: că vrem să vă distrugem civilizația! … Să bați ditamai distanța astronomică doar ca să faci rău, este o gândire pur omenească.… Ei gândesc prin prisma omului și a greșelilor lui, nu prin filtrul diferit și necunoscut al unei civilizații superioare, cel puțin din punct de vedere al științei.”

   Și sistemul de învățământ ineficient și împovărător, închistat în tipare, este adus în discuție: „Activitățile școlare pe Atracius păreau o continuare a copilăriei, nu aveau programe greoaie, abrupte, care să timoreze copiii.

Din contră, joaca făcea parte din procesul de învățământ, iar în funcție de calitățile lor cei mici erau repartizați pe clase de studiu și ateliere de creație.”

  Îmi place cum este conturat personajul Celeste, mai ales că știu cine este muza. Tot ce pot să spun este că vedeam acțiunea materializându-se în fața mea, imaginându-mi-o pe soția autorului în rolul lui Celeste.

„O deranja enorm minciuna și, desigur, lupta împotriva ei prin toate mijloacele.

Avea armele necesare, caracterul puternic și arta de a renunța la blândețea ce se manifesta în marea majoritate a situațiilor și evenimentelor din viața ei, la o fermitate nedispusă niciunui compromis.”

Despre autor:

   Lucian Ciuchiță este absolvent ASE București, membru al Asociației Dramaturgilor de Film din 1991 și a desfășurat activitatea de realizator TV între anii 1990 și 2000 pentru mai multe emisiuni, reportaje și documentare difuzate de posturi cunoscute de televiziune.

   A publicat mai multe cărți, printre care: „Oameni și Țărmuri”, „Prețul și Decizia în Afaceri”, „Căutătorul de Zimbri”, „Manual Practic de Statistică”, „Florile Binelui”, „Dispariția” (roman polițist), Insula purgatoriului(roman distopic), „Copoiul din Cardiff” http://literaturapetocuri.ro/copoiul-din-cardiff-de-lucian-ciuchita-editura-vremea.html  (roman polițist-filozofic), „Taifun în adâncuri” (thriller psihologic), „Gemenii lui Bormann” http://literaturapetocuri.ro/gemenii-lui-bormann-de-lucian-ciuchita.html  (roman istoric).

Mulţumesc autorului pentru exemplarul oferit!

Cartea poate fi comandată din Libraria Mihai Eminescu

 

Femeia falsă, de Jude Deveraux-recenzie

Titlul original: „Counterfeit Lady”

Seria „The James River”

Editura: MIRON

Număr de pagini: 383

An apariţie: 2012

   Ce s-ar întâmpla dacă  pentru câteva zile am fi nişte simpli călători, ori piraţi şi, de ce nu, căpitanul unui vas din anul 1794? Am avea parte de o viaţă plină de aventură, de lupte între marinari, de prea mult peşte şi nelegiuiri. Probabil am fi sclavii unei nave, dar curajoşi fiindcă ştim că putem muri din cauza unei furtuni mult prea puternice, putem fi răpuşi de boli sau rămâne fără alimente. Câte şi mai câte se pot întâmpla la bordul unei corăbii. În plus, putem fi mituiţi să furăm o soţie pentru un bogătaş şi să încurcăm o lady cu…o servitoare, refugiată din Franţa care şi-a privit familia trasă în ţeapă şi care a fost nevoită să plece să găsească un nou început. Oare de ce să ne complicăm atât de mult? Mai bine rămânem în secolul nostru şi ducem viaţa de acum, decât să o schimbăm pe o alta. Nu se ştie, însă dacă nu vom ajunge să ne schimbăm părerea după ce vom citi cartea scrisă de…

   Jude Deveraux (Jude Gilliam) s-a născut pe data de 20 septembrie 1947 în Fairdale, Kentuky şi este autoarea a peste 40 de volume care au fost trecute pe lista „The New York Times Best Selle list”. Este cunoscută pentru romanele istorice de dragoste: povestirile sale au de cele mai multe ori în centru eroine puternice care îşi duc viaţa în anii trecuţi ai secolului al XIX-lea Colorado sau New Mexico. Câteva dintre volumele publicate de aceasta sunt „Fecioara”(1988), „Iubire de catifea”(1982), „Invitaţia”(1994).

   Opera se deschide cu imaginea Angliei rurale din iunie 1794.  Ne este prezentată familia Maleson: Jacob „un om mic de statură, gras, cu o burtă care-l obliga să lase ultimii nasturi ai vestei neîncheiaţi” şi fiica sa, Bianca cu „trupul înalt şi corpolent” care se studia în oglindă şi se gândea la zilele de glorie, acum nemairămânând decât cu o mică avere, o casă la ţară şi un nume regal. Aceasta o avea ca slujnică pe Nicole Courtalain, o femeie  care a trăit Revoluţia Franceză pe propriai piele şi care acum era nevoită să se refugieze în Anglia.

   Nicole provenea dintr-o familie de nobili, rude cu regii Franţei. Ascunde un secret de-a dreptul macabru: cât timp ea şi bunicul său fuseseră plecaţi, părinţii acesteia muriseră în focul declanşat de ţăranii de pe moşie. De aceea s-a ascuns cu acesta în căpiţele de fân din hambar şi nu au fost găsiţi. Povestea ei nu se termină aici: cei doi devin ajutoarele unor oameni de la moară. Totuşi sătenii înfuriaţi de cele întâmplate îi vor ucide familia morarului la un loc cu bunicul tinerei. Nu mai avea pe nimeni şi nimic în Franţa aşa că ajunge la Londra unde devine cameristă şi apoi doamna bună la toate a Biancăi. Spre deosebire de ceilalţi refugiaţi, Nicole nu e primită cu milă, ci cu neîncredere în propria descendenţă, cu ură şi superioritate. Trebuie, însă să se adapteze şi aşa şi face. Mai mult, pune la cale un plan pentru viitor: munceşte fără oprire şi strânge bani pentru a deveni asociata la o firmă de cusătorie care aparţine uneia dintre verişoarele sale. Din păcate lucrurile nu merg aşa cum trebuia. Destinul are o altă idee: în timpul unei plimbări cu trăsura, Bianca şi Nicole sunt atacate de bandiţi care nu vor aur sau haine, ci pe Bianca Maleson. Cea de pe urmă, dorind să scape, strigă cât poate de tare că Nicole este cea căutată. Aceştia o iau pe sus pe tânăra noastră şi fug pe un vas care se îndrepta spre…America.

   Ce are să o aştepte de aici în colo sau, mai bine zis…cine? Pe vas Nicole o cunoaşte pe Janie, femeia trimisă de Clay Armstrong să îi fie alături Biancăi pe drum, să îi coasă haine noi, să îi dea de mâncare. Tânăra se confesează acesteia, îi spune ce mare încurcătură s-a comis şi că nu ştie cum să o îndrepte. În plus, căpitanul vasului are ordin dat de Clay să îl însoare prin reprezentant. Foloseşte forţa pentru a o determina pe Nicole să accepte, iar aceasta cedează. Trece timpul, iar cele două femei ajung, în cele din urmă în America. Clay nici nu aşteaptă să audă explicaţiile lui Janie despre cele petrecute că se şi duce valvârtej spre Nicole şi o sărută. Ea îl dă repede la o parte şi îi spune că nu este Bianca. Furios, Clay îi spune că este o hoaţă şi o jigneşte în fel şi chip. Drept urmare Nicole va fugi, dar nu rezistă prea mult timp fără apă şi mâncare. Mai mult decât atât, este prinsă de mai mulţi câini, se loveşte la picior şi pare că zilele îi sunt numărate. Cel care o salvează este Clay. O duce acasă şi îi dă mâncare, vin – dându-şi seama cât de slabă la băutură era aceasta – o tratează la rană.

   În următoarea dimineaţă, Clay îi propune lui Nicole anularea căsătoriei, trebuindu-le doar prezenţa doctorului care fusese martor la nunta de pe vas. Până atunci, ea avea să rămână la moşia acestuia, în calitate de soţie a acestuia. Lunile trec, iar Clay se simte din ce în ce mai atras de Nicole. Nu doar el, dar şi muncitorii, nepoţii bărbatului, prietenii de familie, localnicii, cu toţii sunt vrăjiţi  de bunătatea fetei, de inteligenţa sa, de curajul şi bucuria pe care o aduce. Lucrurile bune nu ţin, însă mult timp…Barca se întoarce şi apare…Bianca de care Clay pare de-a dreptul fermecat. Parcă nu vede şi nu aude cuvintele pline de ură, dorinţa de avere a Biancăi. În plus nu vrea să îi destăinuie lui Nicole motivul pentru care nu vorbeşte despre moartea fratelui său mai mare şi a soţiei acestuia, Beth. Beth-Bianca, Bianca-Beth, este ceva ce ar trebui să ştim? Este ceva ce îl reduce pe Clay la un simplu obiect vorbitor şi care nu-i poate spune decât „da” Biancăi şi „nu” dragostei lui Nicole…Ce anume va fi dispusă Bianca să facă pentru a-l ţine pe Clay alături? Înşelăciune? Omor? Nu sunt vorbe goale fiindcă femeia se foloseşte de toţi şi de toate pentru a se asigura că va deveni „doamna Armstrong”. Doreşti, dragă cititor, să afli capătul unui lanţ al tristeţii care se strânge de jur împrejurul  încheieturii personajelor noastre şi nu mai vrea să le dea drumul?

   „Femeia falsă” este scrisă la persoana a III-a, naratorul este omniscinet şi omniprezent. Descrierile nu sunt atât spaţiale, cât bazate pe personaje, pe ce simt şi văd acestea la un moment dat, fapt ce conferă farmec lucrării „Nicole nu-şi putea imagina cum urma să ajungă acasă, încercă să-şi ţină capul sus şi-şi fixă privirea numai asupra casei…se aruncă în pat şi hohotele de plâns izbucniră”; observăm imaginile dinamice care dau contur acţiunii „Nicole începu să fugă spre casă. Trebuie să-l găsesc pe Clay. În bibliotecă, pe jos, erau urme de sânge, dar nici urmă de Clay. Inima ei încetase să bată mai de mult”. Personajul feminin rămâne un model demn de urmat: curajoasă, isteaţă, bună la suflet. Celor cărora le plac cărţile de tipul labirintului cu patru ieşiri dintre care una aduce fericirea şi celelalte moarte, dramă, suferinţă, colorate cu multă acţiune, dragoste, vor fi pur şi simplu daţi peste cap de combinaţie.

VĂ UREZ LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

   NOTĂ: 5/5 STELUŢE

 Cartea Femeia falsă, de Jude Deveraux poate fi comandată de pe site-ul târgulcărţii.ro

Sursa foto: Pinterest

by -
7

„ Ce anume ne leagă de un loc, și ce rupem de fapt, când plecăm de acolo? „

Chiriaş la Cluj, de Marius Oliviu Iacob-recenzie

Editura: ȘCOALA ARDELEANĂ , 2016

Număr pagini: 180

Despre autor

   Marius Oliviu Iacob este publicist, jurnalist și scriitor. Editorul mai multor situri de profil social-cultural, precum: teatru.info, cluj.social, cefilmevad.blog.ro/.com, clujul.xyz sau inimadecarte.ro, are la activ până acum două cărți: „Revoluția trăită de O. Țâră” (Alba Iulia, 2012) și „Jurnalul chiriașului grăbit” (Cluj, 2016).

   Volumul prezentat, „Chiriaș la Cluj” (Cluj, 2017) este o reeditare a celui din 2016, având adăugat un capitol suplimentar pentru a face legătura cu volumul doi, în curs de apariție: „Recuperatorul de iepuri” (Cluj, 2017). Va exista și un volum trei, încă în stadiu de concept: „Terasă la Cluj” (2018).

   Cele trei volume au personaje similare, dar tratează aspecte diferite (locuirea într-un oraș contemporan, urmată de ocupații în volumul II, iar în volumul III, despre relațiile interumane). Va mai publica la începutul lui 2018 un roman polițist, cu tendințe mistery-horror: „Ciocănarul”, la o editură din București.

Apropo de autori, ar fi nevoie de o trupă care s-o scrie, fiindcă de jucat, teatru joacă aproape toată lumea. Oricum, e clar că ești MINOR, poetul nu se naște, ci trebuie să se coacă, nu să apară așa, pleosc! Pe internet, asemenea piesei. …”

   Marius Oliviu nu este doar autor. El este pasionat de teatru și film, pot adăuga că este pasionat de artă. Să ai pasiune pentru scris, citit, vizionat înseamnă să iubești arta și transformările ei.

   La o scurtă întâlnire cu autorul, în vizită la Timișoara am primit această carte, am parcurs multe subiecte de la literatură, actorie, oameni, orașe ( Cluj,Timișoara și Arad), oameni, până la istorie și Revoluția din 1989.

  Să stai la povești cu o persoană care este atât de pasionat de ceea ce face este o adevărată plăcere. Probabil am fi avut nevoie de foarte multă cafea pentru  a discuta o mică parte din pasiunile comune.

   CHIRIAȘ la Cluj m-a surprins. Aparent este o carte ușoară care vorbește de un chiriaș, care de fapt este și proprietar, și despre aventurile sale în Cluj. Despre cum își închiriază propriul apartament, la rândul lui devine chiriaș ( plătind o chirie mai mică decât încasează el de la chiriașa lui). Fiind nevoit să doarmă și pe la birou câteva nopți.

   Spun aparent pentru că în spatele poveștii lui Hip, această carte este de fapt despre oameni, autorul dezvăluind viața chiriașilor și locuitorilor Clujului din punctul de vedere al unui foarte bun observator al realității, dar și al mediului  online.

   Aventurile de amor și momentele amuzante reușesc să ofere cititorului un farmec aparte, fără a putea încadra această carte într-un gen literar anume.

Gălăgia de la parter neliniști puțin locatarii de deasupra biroului: nu se mai auziseră de o bună bucată de vreme asemenea zgomote pe-aici, în micul lor bloc de pe strada Fericirii. O vecină ce se chinuia să doarmă singură la etajul doi se trezi căutându-și punctul G. „

   Pe măsură ce parcurgeam paginile aveam impresia că totul este real, găsind inclusiv numele povestitorului Marius Oliviu. Această carte având două fire narative. Una a povestitorului și a doua a lui Hip, deși câteodată am avut impresia că sunt una și aceeași persoană.

   Nu foarte groasă, această carte conține informații imobiliare, istorice foarte bine incluse într-o poveste plină de aventură umoristică, care aduce în prim plan relațiile dintre oameni, dar și natura umană.

   Ce suntem dispuşi să facem pentru un ban în plus, cum învățăm să supraviețuim într-un haos al zilelor în care trăim, cum ne complicăm viața implicându-ne în tot felul de aventuri cotidiene.

„ Ce anume ne leagă de un loc, și ce rupem de fapt, când plecăm de acolo? „

   Mi-a plăcut foarte mult legătura dintre realitate și virtual în descrierea autorului, descrisă perfect și în cunoștință de cauză, dar și caracterul uman surprins într-o continuă nemulțumire. Indiferent că este nemulțumit de ceea ce scrie, de relațiile amoroase, de vecini, de chiriaș, de proprietar, de șef… ș.a.m.d. .

   Îi mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit și aștept următoarea carte, care este diferită și genul pe care-l prefer de obicei.

„ – Ce-mi doresc eu cel mai mult după apariția cărții, domnișoară, este ca ea să fie percepută ca o ficțiune, iar personajele principale și poveștile lor să pară adevărate. „

Sursa foto: dasmclujnapoca.ro

 

by -
9

Crimă în Chicago, de Michael Harvey-recenzie

Titlu original: The Chicago Way

Traducere: Roxana Moisin

 Editura: RAO
 Număr pagini: 282

   Michael Harvey este autor american, jurnalist şi producător de documentare şi seriale.
S-a născut la Boston, a studiat jurnalismul şi limbile clasice la Northern University şi dreptul la Duke University. Este autorul a şapte thrillere, reporter de investigaţii, producător de documentare, producător şi producător executiv al seriei ”Cold Case Files”. A câştigat multiple premii atât pentru documentare cât şi pentru cărţi.
Locuieşte la Chicago, unde deţine un Irish Bar: ”The Hidden Shamrock”.
Cele 7 romane ale sale sunt:” The Chicago Way’ (Crimă în Chicago)-2007, ”The Fifth Floor”-2008, ”The Third Rail”-2010, ”We All Fall Down”-2011, ”The Innocence Game”-2013,”The Governor’s Wife”-2015, ”Brighton”-2016.

Acum doi ani, tipul care se află de partea cealaltă a mesei îmi pusese o pungă cu cocaină în maşină, mă acuzase de deţinere de droguri şi renunţase la caz doar după ce fusesem de acord să-mi dau demisia “
Aşa ajunge Michael Kelly din poliţist detectiv particular.

   Într-o bună zi este căutat de fostul lui partener John Gibbons, care-l roagă să-l ajute cu un caz vechi rămas nerezolvat. În 1997, înainte de Crăciun, avusese loc un viol, fata fusese tăiată şi împuşcată. Pe vremea aceea cei doi nu erau încă parteneri. Gibbons îl arestează pe tip şi-l trimite la poliţie ( la închisoare) urmând să-l interogheze a doua zi dimineaţă. Spre surprinderea lui, individul dispăruse şi directorul de atunci, de altfel un om serios şi de treabă îi cere să renunţe la cercetări şi să facă cazul uitat. Acum, după 8 ani, primise o scrisoare de la victimă Elaine Remington, care se pare că supravieţuise şi s-a hotărât să afle adevărul. Îi mai spune lui Kelly că cineva puternic trăsese sforile şi aranjase astfel ca vinovatul să scape, mituise, ameninţase, chiar şi el primise o medalie de poliţist de argint, cea mai mare distincţie pe care o putea primi un poliţist în Chicago, dacă aveai una erai asigurat. Mai primise o promovare şi o mărire de salariu. Gibbons s-a supus cererii superiorului său, dar acum scrisoarea venită de la victimă îl răvăşise, aşa că a hotărât să-l angajeze pe Kelly să afle adevărul:

Ca detectiv, vechiul meu partener fusese un tip puternic. Era în stare să dărâme uşi, chiar dacă nu ştia ce putea fi de cealaltă parte.”

   Gibbons îi spune lui Kelly tot ce ştie, urmând să se întâlnească a două zi, să meargă amândoi la depozitul de probe al poliţiei, să ia dosarul şi probele. Doar că în cursul nopţii Gibbons este ucis cu un pistol de 9 mm.
Pe Kelly îl contactează dimineaţă cei de la Chanel 6 Action News (poliţia găsise la mort cartea lui de vizită) şi producătoarea Diane Lindsay îi dă caseta înregistrării de la locul crimei, cerând în schimb orice informaţii ar putea avea. Este mirat, dar Diane îi spune că are nevoie de reportaj pentru a se menţine la Chanel 6, sau pentru a avansa, şi se oferă să-l ajute la rândul ei cu tot ce poate. Tot ea îi spune că Gibbons a fost ucis de aproape, deci de o persoană pe care o cunoştea şi în care avea încredere.

   Întors la apartament Kelly o găseşte pe Elaine, au o discuţie, ea îl ameninţă (cu un pistol de 9 mm) apoi la sosirea poliţiei dispare, lăsându-i totuşi numărul ei de telefon.
O’ Leary, procurorul din cauza căruia plecase din poliţie, vrea să afle ce ştie Kelly, deşi e conştient că nu-l poate acuza de nimic:

,,Acum eram vechi prieteni, discutând altă chestiune care mă privea. Am procedat cu toată atenţia cuvenită.
-Dacă e o potrivire, nu e una prea bună. Chiar şi tu eşti de acord. De fapt, mai ales tu, domnule procuror. Cât despre cauzele acestei potriviri, intenţionez să le aflu.
O’Leary a zâmbit şi m-a fixat cu privirea. Am putut observă foamea de a face rău în expresia gurii lui şi iar m-a cuprins fiorul rece de ziua trecută. Apoi a dispărut, fiind înlocuit de perspectiva şi mai pesimistă a zilei de mâine.”

Dar procurorul adjunct Bennett Davis, un tip pe care-l consideră prieten îl eliberează:

“Scund şi gras, cu chelie de la doisprezece ani şi mereu îndrăgostit de femei pe care nu le putea avea. Bennett bătuse calea spre procuratură direct după studiile de la Northwestern şi nu privise niciodată înapoi. Era mâna dreaptă a lui O’Leary, lua toate cazurile importante din Chicago şi rar nu rezolva unul”

   De altfel Kelly îl consideră un om corect şi drept şi singurul său prieten de la procuratură. Mai mult, Davis o place pe Nicole, pe care Kelly o consideră sora lui mai mică. Cei doi crescuseră împreună, el o salvase de la un viol şi erau ca fraţii. Nicole, medic legist, lucra cu un grup de asistente, detectivi, jurişti şi avocaţi special pregătiţi pentru a rezolva cazurile de abuzuri sexuale din oraş.
Kelly merge cu ea la un caz al unei adolescente, interesat fiind de modul cum cercetează ei, fiind vorba de un caz asemănător cu al lui Gibbons. Amândoi sunt grijulii unul cu altul, el o avertizează în privinţa simpatiei ei faţă de poliţistul Vince Rodriguez, care o place şi el. Ea îi spune să aibă grijă cu Diane Lindsay, pentru că e o femeie puternică, interesată mai mult de ce e bine pentru ea, deşi lucrează şi pentru “Asociaţia de Lupta Împotriva Violurilor”.

   Şi Kelly începe cercetările, merge acasă la Gibbons şi stă de vorbă cu Mulbery, proprietăreasa lui, sperând să afle câte ceva de la ea.
Apoi merge la depozitul de probe şi are noroc cu Ray Goshen, care deşi nu-i ajutase pe procurori, pe el îl ajută pentru că-l respectase pe Gibbons. Caută amândoi dosarul lui Elaine Remington, dar nu găsesc nimic. Totuşi într-o cutie ascunsă, se pare chiar de Gibbons, găsesc un plic cu un tricou verde tăiat şi pătat, pe care Goshen se face că nu-l vede când îl ia:

“Ca orice funcţionar model, preţuia ura instituţională, alimenta de altfel uitata lui problemă cu procuratura şi ţinea la duşmănie ca la aur. Idiferent ce îi făcuse procuratura lui Goshen, nu era de bine pentru ei. Oricum, în cazul meu era cu totul altă poveste. Am luat tricoul cu atenţie, l-am băgat în plicul lui şi m-am strecurat afară din depozit cât de repede şi de discret am putut.”

   Kelly îl reîntâlneşte pe Vince la un viol, o fată de 12 ani, dar violatorul scapă după ce ucide un bătrân. A doua zi merge din nou la Gibbons acasă, dar o găseşte pe proprietăreasă moartă şi este şi el semiparalizat cu un aparat de electroşocuri. Când îşi revine anunţă poliţia de la telefonul dintr-un bar din apropiere, unde o întâlneşte pe Diane, dar şi pe Elaine. Le vede vorbind şi i se pare că seamănă, că au acelaşi aer. Apoi Masters, unul dintre poliţiştii care mai stăteau de vorbă cu el, îl caută, îi spune că ştie că a fost la locul crimei şi vrea să ştie ce a căutat şi dacă a găsit ceva.

   Convin amândoi să se ajute reciproc, Kelly fiind convins că totul are legătură cu cazul Remington.
Spe mirarea lui primeşte prin poştă un plic, care presupune că e de la Mulbery şi se dovedeşte a fi dosarul întocmit de Gibbons despre violul lui Elaine Remington, el fiind ofiţerul însărcinat cu cercetarea.

   Kelly merge cu tricoul găsit la Nicole rugând-o să cerceteze ADN-ul din petele ce păreau de spermă. Nicole găseşte ceva ciudat şi-i cere lui Kelly să se întâlnească la laborator. Doar că cineva, cineva cunoscut în care avusese încredere, o ucide.
Furioşi Vince şi Kelly îşi unesc forţele, hotărâţi să descopere ce se întâmplă. Vince găseşte într-un fişier ascuns notiţele lui Kelly, aşa văd că se leagă cazul lui Elaine de cazul tinerei de 12 ani violate acum. Şi spre surprinderea lor pe tricoul lui Elaine mai era un ADN, deci fuseseră doi violatori.
ADN-ul de pe adolescentă era la fel cu cel găsit pe victimele lui Grime, violatorul în serie, care acum era închis. Cel de pe tricoul lui Elaine era a lui Grime şi al altcuiva, un complice al acestuia.
În cazul lui Grime o declaraţie importantă, dar luată sub jurământ şi sigilată aparţinea unui vecin de-al lui, un adolescent Pollard Daniel, al cărui ADN se dovedste a fi pe câteva victime.

   Kelly merge să discute cu Grime, violatorul mim, la închisoare, şi notiţa dată de acesta îl pune pe urmele lui Pollard. Urmărindu-l pe acesta el o întâlneşte şi pe Elaine, mai încearcă să obţină informaţii despre ea şi viol, dar ea îi spune că după ce fusese violată, abia aşteptase să ajungă acasă în Sedan, locul copilăriei ei.
Pe de altă parte Kelly remarcă că toţi cei care avuseseră tangenţă cu cazul Elaine Remington muriseră într-un fel sau altul, ca şi cum cineva i-ar fi bifat pe o lista: medicul de la urgenţă Joe Jeffries, care o consultase murise în condiţii suspecte, Carol Gleason asistenta fusese împuşcată mortal în timpul a ceea ce părea un jaf, Dave Belmont şeful lui Gibbons moare aparent de un atac de cord, al doilea poliţist Tony Salvucci este împuşcat pe o alee, Gibbons împuşcat şi el. Se folosise acelaşi pistol de 9 mm, întrebarea care se pune este a cui era?

   Kelly are noroc cu detectivul Reynolds, care cerceta încă cazul lui Carol Gleason, pentru că avea îndoieli că a fost spargere, aşa că fac schimb de dosare şi informaţii..
Găsirea unei poze de grup cu procurorii care rezolvaseră cazul Grime, discuţiile cu vechi poliţişti, găsirea lui Pollard împuşcat, îl fac să vadă toate piesele de puzzle şi să-şi dea seama cine este cel care orchestrează, totul.
Apoi Kelly face nişte cercetări şi în Sedan unde află lucruri revelatoare despre Elaine, care de fapt era moartă, şi despre surorile ei.
Tot el este cel care îl pune pe tipul care orchestrase totul, oferindu-i totuşi şansă să scape onorabil, să se sinucidă.

   Finalul este altfel decât te-ai gândi.
Totul este atât de ciudat, interesant, intens şi şocant încât te pune pe gânduri. Personajele sunt contradictorii, tot timpul la graniţa dintre bine şi rău, poate mai mult spre rău, deşi parcă toţi aveau justificări morale. Deciziile de crimă, pentru a muşamaliza fapte sau probe, sunt luate cu sânge rece, fie pentru a nu fi descoperit vinovatul fie în numele unei răzbunări bolnave.

   Autorul nu vorbeşte numai despre caz, ci şi despre vieţile personajelor, pozitive sau negative, despre motivele care le-au determinat să comită crime, despre motivele care le-au trecut de-o parte sau de alta a legii.

De fapt:
“Co-creatorul şi producătorul executiv al serialui de televiziune Cold Case Files, Michael Harvey ne oferă un thriller poliţist intens şi scris cu elegantă, având în rolul principal un poliţist irlandez dur, devenit detectiv particular, care reprezintă pentru Chicago ce reprezenta Raymond Chandler pentru Los Angeles.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

O speranță mai puternică decât marea, de Melissa Fleming-recenzie

An apariție: 2017

Autor: Melissa Fleming

Categoria: Memorii Jurnal

Editura: Polirom

Format: 200×130

Număr pagini: 298

Traducator: Mihaela Negrilă

   Avem impresia că diferențele dintre noi sunt imense. Trăim în zone diferite, avem obiceiuri diferite, vorbim limbi diferite… însă există o coordonată care ne poziționează pe toți, fără nicio excepție, într-o singură categorie, aceea de OM. Suntem, fără doar și poate, oameni și ne leagă pleiada de sentimente pe care o ținem ascunsă în suflet și pe care o etalăm în funcție de stare. Fără îndoială, în teorie știm cu toții că suntem oameni… în practică, trăim vremuri care dovedesc că am uitat acest lucru.

   Melissa Fleming este purtător de cuvânt al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR). Călătorește în zone de război și tabere de refugiați pentru a vorbi milioanelor de oameni obligați să-și abandoneze căminele. Este citată frecvent de mass-media internațională, inclusiv de „The New York Times”, „The Washington Post”, „CNN”, și „NPR”. Dintre miile de povești pe care Melissa Fleming le-a ascultat, a ales să pună în pagini povestea lui Doaa – o refugiată siriană care a supraviețuit terorii.

   Cartea este o mărturie impresionantă a ororilor prin care au de trecut oamenii nevinovați, prinși în vâltoarea îngrozitoare și încrâncenată a unor minți bolnave, setate parcă să nu gândească decât în mod brutal și radical. Pentru astfel de oameni, care și-au pierdut calitatea de om atunci când au ales să facă rău aproapelui său, au de suferit mase întregi de oameni nevinovați. Paradoxal, după suferința produsă de proprii lor semeni, acești oameni nevinovați mai au de suferit și din pricina oamenilor care i-au etichetat pe toți ca având aceleași idei. După evenimentele groaznice, după atentatele numeroase care au avut loc în țările din Europa care au primit pe teritoriul lor refugiați, nu e de mirare că teama oamenilor e atât de mare. La mijlocul situației, prinși între controversele geo-politice, se află ei… oamenii care s-au născut în zonele de război și care se întreabă de ce nu pot să ducă o viață ca noi, ceilalți… Da, după evenimentele crunte din ultima vreme, lumea pare să se fi împărțit în noi și ceilalți, însă „ceilalți” reprezintă o noțiune destul de vagă și confuză la momentul actual.

  Mărturia lui Doaa, pusă în pagini de Melissa Fleming te lasă fără cuvinte, frapează prin sinceritate și mai ales prin natura dură a evenimentelor relatate.

   Doaa e o fată simplă, născută într-un orășel din Siria – Daraa – un adevărat colț de rai, unde pomii fructiferi erau mereu bogați, iar oamenii își urmau liniștiți cursul vieții… până într-o zi, când totul s-a schimbat.

   Viața lui Doaa nu a fost ușoară nici până la începerea războiului, însă toate greutățile prin care a trecut au fost întâmpinate alături de familie. Familia e unul din factorii esențiali care îți conferă putere și care te ajută necondiționat să treci prin valurile uneori învolburate ale vieții. Ceea ce i s-a întâmplat lui Doaa este – pentru foarte mulți dintre noi – de neimaginat. Pentru că Doaa are o părere despre război și ține să o exprime, pericolul care o pândește este foarte mare, așa că plănuiște să plece, împreună cu iubitul ei, Bassem, în Suedia, urmând ca apoi să își aducă și familia acolo. Planul celor doi se dovedește a fi mult mai greu de realizat decât și-au imaginat.

   Mutați de pe un vas pe altul, în condiții greu de descris, cei doi, împreună cu ceilalți refugiați ajung în mare. Cei mai mulți dintre refugiați mor, iar Doaa este martoră la tot ce se întâmplă. În aceste condiții îl pierde și pe iubitul său, însă încearcă să salveze doi copilași ai căror părinți se pierduseră în mare. Doaa este firavă, avea o imensă frică de apă, însă găsește o forță nebănuită de a rezista. Când ceilalți oameni – cu constituții fizice mult mai solide decât a ei – cedează valurilor și mor, unul câte unul, Doaa este printre puținii supraviețuitori. Timp de câteva zile, Doaa trăiește    coșmarul de a vedea oamenii din jurul ei murind, copii morți alunecând printre bagaje, însă ceea ce o ține în viață este speranța.

   Cartea este o viziune plină de realism a evenimentelor oribile prin care au de trecut cei care se încumetă să își lase viața în seama călăuzelor care promit călătoria spre pământul făgăduinței.

Iată câteva citate:

 

 „Doaa era epuizată, dar îi era prea frică să doarmă, de teamă să nu-i cadă copiii din brațe. A numărat cadavrele din jurul ei – șapte. Măcar erau cu fața în jos, astfel că nu era nevoită să le vadă chipurile. Spinările lor  dezgolite erau umflate, de un albastru-negru, culoarea balenelor. Duhoarea era insuportabilă. De fiecare dată când valurile împingea un cadavru spre ea, Doaa îl împingea înapoi cu picioarele sau cu mâna. Un bărbat pe nume Momen a ajutat-o să le îndepărteze pe unele. Era unul dintre puținii supraviețuitori rămași și stătea acum aproape de Doaa”.

   „Apoi, brusc, trupul lui s-a moleșit pe umărul unchiului său. Bărbatul l-a strâns pe copil la piept, s-a îndepărtat de colacul lui Doaa, iar aceasta i-a privit scufundându-se împreună, în timp ce cadavrul mamei băiatului plutea lângă ea.

-Dumnezeule, toată lumea moare în jurul nostru, l-a auzit Doaa spunând pe Momen”.

   Ce s-a întâmplat cu Doaa, cu copiii pe care a încercat să-i țină în viață și cu toți cei jurul ei, veți afla citind mărturia cutremurătoare din paginile cărții.

   Cartea este o odisee a forței de a merge mai departe, de depășire a limitelor umane, însă este și o lecție dură, o palmă a unei realități la care suntem martori. S-a discutat mult pe tema fenomenului refugiaților. Multora, acest cuvânt le produce frică. Și nu e greu de înțeles de ce. Mai greu de înțeles este de ce omenirea are de trecut prin astfel de etape tocmai acum, în plină epocă a comunicării, acum, când gradul de civilizație este atât de mare…

  Recomand cartea celor care preferă genul „memorii” sau „jurnal”, dar și celor care vor să citească o mărturie sinceră, o poveste de viață cutremurătoare… dar mai ales reală.

Cartea O speranță mai puternică decât marea, de Melissa Fleming poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

by -
21

Ucenicul, de Tess Gerritsen-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The Apprentice
Traducere: Raluca Matiş
Editura: Rao-2000
Număr pagini: 378

   Tess Gerritsen este o scriitoare americană de thriller. Cărţile ei au fost traduse în 31 de limbi şi vândute în peste 15 milioane de exemplare.
Născută pe data de 12 iunie în San Diego, California, Statele Unite.
Ocupaţie: autor, medic

În cartea Ucenicul autoare începe cu un gândurile macabre a unui criminal feroce ,,Chirurgul’

Sunt foarte obişnuit cu sângele. ÎI cunosc toate elementele componente. Am mânuit nenumărate eprubete cu sânge, i-am admirat multele nuanţe de roşu. L-am văzut scurgându-se în pârâiaşe satinate din pielea proaspăt incizată.
Sângele i se scurgea din piept ca apa vie dintr-un izvor sacru şi-mi lipesc palmă de rană, scăldându-mi pielea în căldura aceasta lichidă, iar sângele îmi acoperă mâna cu o mănuşă stacojie. Îmi ridic mâna udă încă de sângele mortului şi inhalez aroma metalică şi rafinată. Chiar şi numai după miros mi-aş fi dat seama că e sânge tânăr, scurs din carne tânăra.
Ceilalţi deţinuţi se holbează la mine şi se trag şi mai departe. Ştiu că sunt diferit de ei; au simţit-o întotdeauna. Cât de brutali sunt aceşti oameni, şi totuşi sunt temători faţă de mine, pentru că înţeleg cine-şi ce-sunt eu. Le cercetez feţele, căutăndu-mi printre ei fratele de sânge. Un altul asemeni mie.
Dar ştiu că există. Ştiu că nu sunt singurul de felul meu de pe acest pământ.
Undeva, acolo, mai este unul. Şi mă aşteaptă.”

   Trupul unui bărbat a fost găsit rupt în două părţi pe asfaltul încins din Boston. S-ar părea că un camion i-ar fi putut pune capăt bărbatului, dar şi căderea dintr-un avion ar putea reprezenta o ipoteză, căci imaginea îngrozitoare a cadavrului nu se poate descrie în cuvinte, asemenea distrugere de nedescris nu poţi să o asemuieşti cu accidente normale. Oare ce o fi?

În timp ce detectiva Jane Rizzoli, încearcă să descopere misterul cadavrului rupt, va fi chemată la un alt caz ce s-ar părea că ar avea legătură cu drama recentă din trecutul ei. Trupul doctorului Yeager a fost găsit în propria casă, iar primele semne ale crimei se pot asocia într-o oarecare măsură cu tacticile folosite de Warren Hoyt cunoscut sub numele de Chirurgul. Gândul asocierii cu temutul criminal, care i-a lăsat lui Rizzoli cicatrici atât fizice cât şi psihice îi dau acesteia viaţa peste cap.

,

,Te dărâmă coşmarurile, se gândi ea.Te crezi imună, destul de puternică, destul de detaşată ca să poţi trăi cu ele. Şi ştii cum să-ţi joci rolul, ştii cum să te prefaci că nu există. Dar feţele acelea rămân, îţi rămân în minte. Ochii morţilor.
Oare şi Gail Yeager se numără printre ei?
Se uită în jos la mâinile ei, la cele două cicatrice de pe fiecare palmă, ca nişte răni de răstignire vindecate. Oricând se făcea mai rece şi umed, o dureau mâinile, o amintire palpabilă a ceea ce-i făcuse Warren Hoyt cu un an în urmă, în ziua când îi tăiase carnea cu lamele sale. Ziua când se gândise că va fi ultima ei zi pe pământ”

   Posibilitatea ca un alt criminal să ucidă la fel ca Hoyt este inimaginabilă, dar dovezile găsite la faţa locului indică o asemănare. Aici, soţul este ucis, soţia dispărută, găsită ucisă şi violată post mortem…Ceaşca găsită în poala soţului indică că victima a fost forţată să asiste la calvarul soţiei.
Când două trupuri fără suflare au fost găsite în parcul din Boston, în ambele cazuri putrefacţia a distrus probele, la prima vedere se poate vorbi de două femei care au căzut pradă cruzimii fără margini a criminalului. Prima victima este soţia dispărută a doctorului Yeager, a două încă nu o cunoaştem, dar presupunerile sunt din ce în ce mai sumbre. Evadarea din închisoare a lui Hoyt, după ce a masacrat câţiva oameni, stârneşte panică. Alexander Ghent a fost găsit fără viaţă în casa unde locuia. Similitudinile dintre cele două cazuri duc la concluzia că sunt înfăptuite de acelaşi autor.
Criminalul pe lângă faptul că are o minte diabolică, întreţine şi un joc psihologic cu detectivul Rizzoli, deoarece un alt cadavru lăsat chiar pe un mormânt inscripţionat cu numele de Anthony Rizzoli are menirea de a o tulbura pe tânăra noastră detectivă. Coincidenţa de nume nu este întâmplătoare.

   Hoyt a făcut o obsesie pentru femeia detectiv, o visează, vrea să-i simtă pielea şi sânii, deci vrea să încheie cu aceasta nişte socoteli neterminate. Stiind sigur că Hoyt doreşte s-o vâneze, Jane nu va ceda, va merge mai departe cu aceste anchete, şi va descoperi scrisorile primite de criminal în închisoare, iar printre acestea sunt şi fotografii cu casa, maşina şi faţa detectivei. Alături îl are pe un agent FBI, Gabriel Dean. Cei doi nu se înţeleg la început, iar faptul că Den ştie mai multe decât Rizzoli, ridică un semn de întrebare. Ce ştie aceasta, de ce îi ascunde lucruri esenţiale? În timp ce Rizzoli se află departe de Boston, află lucruri uimitoare, crime atroce săvârşite după acelaşi model, acestea fiind declarare ,,victime în războiul din Kosovo”. Cine poate să fie Ucenicul Chirurgului? Ce monştri pot să existe? În timp ce Jane se afla în braţele lui Gabriel Dean, locuinţa sa fusese spartă. Presupusul făptaş fiind Hoyt.

   Imediat după aterizarea sa pe aeroportul din Boston, Rizzoli a fost întâmpinată de o limuzină ce urma să o ducă acasă, dar ea ştia că maşina iniţială nu va mai veni, comanda fiind anulată. Cine este cel care conduce maşina şi unde a nimerit Jane? Va scapă şi de această dată? Ştim de Hoyt că era cât pe ce să o omoare, dar cu încă un monstru lângă el ce şanse are Jane?

   Până acum nu am citit cărţi de această autoare. Da, am Chirurgul, ştiu date despre carte, dar am început cu Ucenicul şi lecturarea cărţii mi-a dat fiorii. Un excelent thriller pshihologic! Am stat cu sufletul la gură pentru a descoperi alt cadavru, pentru a vedea ce se întâmplă cu detectiva noastră, pentru a citi din gândurile unui criminal!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

“Thriller poliţist şi roman de spionaj. Aventurile captivante ale unui roman care a ajuns fără să vrea asasin plătit.”

Mercenarul întunericului, de Dan Ioan Panţoiu-Editura Rao-recenzie

Editura RAO: 2017
Număr pagini: 260

   Am comandat cartea dintr-un impuls. Mi-a plăcut cum era realizată coperta, m-a intrigat titlul şi cuvintele din prezentare şi bineînţeles editura, doar e editura mea preferată. Faptul că autorul este român a fost un bonus.
    Am citit în ultimii ani multe romane apărute la RAO ale autorilor români şi am ajuns la concluzia că avem autori români contemporani foarte buni, la fel de buni ca cei străini.
    Dar să vă spun câteva cuvinte despre carte. Cum spune chiar autorul:

“Cartea de faţă este inspirată din realitate. Dar cât este realitate şi cât este ficţiune, nici autorul nu mai ştie.
De aceea nu poate să spună nici unde, nici cum şi nici dacă personajele mai sunt sau nu cu adevărat în viaţă…
Între anii 1994-1995, presa din România şi canalele televiziunilor de ştiri au consemnat ca pe o curiozitate, faptul că mai multe centre pentru copiii cu dizabilităţi, aziluri pentru bătrâni şi biserici au primit donaţii totalizând aproape un milion de dolari USD.
Donatorul a preferat să rămână necunoscut.”

   Personajul principal al romanului este Dusan Panait, elev sergent la şcoala de ofiţeri şi “de naţionalitate balcanică” cum se autocaracterizează cu mult umor. Străbunicul lui, grec, venise în România de la Salonic cu soţia şi trei băieţi. Făcea comerţ cu fructe uscate, cereale, ulei de măsline şi pentru că negustoria i-a mers bine s-a mutat de la Brăila la Constanţa, apoi la Bucureşti unde s-a şi stabilit. Unul dintre băieţi a fost bunicul lui Dusan, Nikolas. Acesta a avut un singur fiu pe Iorgos, tatăl lui, care a murit când copilul avea un an.

   Când fasciştii au ocupat Grecia, familia a hotărât să-şi romanizeze numele din Panagiotis în Panait.
   Mama lui provenea dintr-o familie de sârbi răzvrătiţi dintr-un sat din sudul Belgradului. Familia ei fugise în România trecând Dunărea. S-au aşezat într-un sat de munte mai izolat unde s-au apucat să cultive legume. Negoţul a mers, şi cu banii câştigaţi au cumpărat sute de hectare de pădure pe care le-au defrişat şi au cultivat cereale. În câţiva ani au ajuns chiaburi.
    Dusan, copil fiind, ”îl însoţea pe bătrânul grec noaptea la păscut vitele.” Priveau amândoi stelele, fiecare stea avea taina şi povestea ei şi parcă fiecare îi transmitea ceva.

Cădea în somn şi se visa cucerind lumi, cetăţi şi înfrângând armate ale întunericului.”

   Într-o noapte au fost atacaţi de lupi şi, deşi boii i-au omorât, Dusan a rămas cu o teamă de întuneric.

“Din noaptea aia a început să vadă altfel întunericul. Să-l simtă şi să se teamă de el.”

   Bunicul lui îi spunea:

“Dacă nu te temi, nu te mobilizezi, nu te concentrezi şi eşti pradă uşoară pentru oricine. Din frică vine curajul.”
“Când te cuprinde frica, primeşte-o, uită-te bine la ea, simte-o ca pe o fiinţă şi cuprinde-o la rândul tău. Atunci fii sigur că ai învins-o. Şi pe viitor Dusane, agapi mou, când ţi-e greu, gândeşte la ce-ţi spun acum: respiră, gândeşte, trăieşte! Să nu uiţi niciodată cuvintele astea! Să le repeţi în minte până când vei simţi că eşti tare şi stăpân pe tine!”

   N-a uitat cele trei cuvinte, care de-a lungul anilor l-au salvat din multe situaţii cumplite.
   Cutremurul din 4 martie 1977 îl găseşte elev în ultimul an la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa.
    Erau cu toţii la cantină, la masa de seară, au ieşit afară şi nu le-a venit să creadă cum se valurea pământul. Apoi a simţit miros de gaz şi împreună cu maistrul lor Ţopescu şi colegii săi reuşeşte să înlăture pericolul. Apoi continuă instrucţia până când este chemat la comandantul şcolii, general-maior Radian, pentru a primi o însărcinare importantă şi de încredere.

   Dusan avea o presimţire, moştenise darul premoniţiei de la mama şi bunica lui, ar sfaturile lor l-au ajutat să înveţe să-şi asculte subconştientul şi să se asculte pe el:

“Ascultă-te pe tine, cel din tine! Ascultă-ţi instinctele!”
“Aşa a învăţat să-şi asculte subconştientul. Mai târziu, a înţeles ce mare har i-a fost dat.
“Chiar mai pricepută şi mai sensibilă în a prinde informaţiile şi vibraţiile astrale era bunica Radoslava.”
“Tot ea i-a arătat cum să se uite la stele, să le vadă, zicea. Şi tot ea l-a învăţat cum să asculte pământul şi trunchiurile copacilor, atunci când nu ştia ce drum să aleagă.”

   Radian era doctor în ştiinţe, lucrase 21 de ani în DIE, foarte apreciat mai mult în afară ţării. Datorită profesionalismului, flerului şi capacităţii sale prinsese mulţi spioni, ceea ce-i adusese o avansare rapidă, dar şi antipatia unora din jurul său, colegi sau subordonaţi care-şi “făcuseră din delaţiune şi carierism un scop în viaţă”. Aceştia l-au atacat fără scrupule, cu mijloace murdare, mai ales că erudiţia lui Radian îi făcea să se simtă mici.
    Pe de altă parte de starea de spirit existentă au profitat serviciile rivale occidentale şi sovietice care au alimentat “pe toate căile distrugerea imaginii unuia dintre cei mai buni spioni ai României şi ai lumii.”
Urmarea a fost că unii i-au vrut locul, ”chiar sângele”, dar cei rămaşi integri i-au propus şefului statului să-l numească comandant la Şcoala Militară a M.I..

   Radian îl înţelesese pe Dusan, care de câteva ori voise să renunţe la şcoală, discuta cu el şi de fiecare dată îl lămurise să rămână, aşa că lui îi datora acesta faptul că aproape termină cursurile.
   Radian îi explică că în urma cutremurului jumătate din centrul vechi al Bucureştiului este ruine, blocuri vechi din 1920-1930 neconsolidate erau acum dărâmate, mulţi oameni morţi sau prinşi sub dărâmături, liniile telefonice, relee de televiziune căzute. În blocurile dărâmate locuiau şi mulţi oameni cu funcţii importante- diplomaţi, ofiţeri cu rang superior în M.I şi oameni cu bani, bijuterii şi lucruri de valoare:

“În astfel de situaţii la faţa locului apar hienele şi şacalii. Scormonitorii şi jefuitorii de cadavre. În plus apar şi cei interesaţi să găsească anumite documente de importantă deosebită.”

   Dusan înţelege ce i se cere să facă, să supravegheze zona în care va fi trimis, să adune şi să asigure paza documentelor şi valorilor găsite şi să aibă grijă să nu fie ucis de indivizi “care şi-au învăţat bine lecţiile.”
Radian avea încredere în nonconformistul Dusan şi chiar încercase să-l convingă să treacă de la miliţie la securitate şi insistă de fiecare dată, deşi elevul refuzase:

“Poate după zilele care vor trece şi după misiunea pe care ţi-o voi încredinţa, vei vedea altfel lucrurile. Să ştii că Securitatea nu înseamnă neapărat doar întemniţarea, schingiuirea şi închiderea celor ce sunt împotriva orânduirii socialiste. Sunt direcţii care chiar sunt necesare pentru viaţa oamenilor. Pentru pacea ţării şi a planetei!”

   Dusan a fost debarcat la fostul bloc Scala şi nu-i venea să creadă că frumoasa cofetărie unde-şi invita cuceririle nu mai există, că era doar un morman de moloz. Un excavator uriaş umplea cu ruine camioanele şi apăreau din ce în ce mai multe cadavre.
   Pierdut şi fără glas acceptă o cană de ceai de la Dorina, lucrătoare la salubritate. Dorina, o femeie tânăra de 30 de ani, micuţa de statură, cu un fes tricotat, i-a adus timp de trei zile şi nopţi ceai şi mâncare.
După trei zile, petrecute mai mult singur, oboseala, grija că nu ştia nimic de ai lui îi dădeau un sentiment de abandon:

“Ceda psihic. Cel mai greu era însă sentimentul că fusese abandonat. Abandonat între dărâmături, alături de saci cu bani, bijuterii, role cu filme de celuloid, benzi magnetice, documente şi tablouri. Bazarul unor foste vieţi. Oameni care muriseră îngroziţi în beznă, striviţi, asfixiaţi, neputincioşi. Oameni ale căror suflete bântuiau printre ruine.”

   Au început să apară tot mai mulţi prădători. Dusan rugase un plutonier major care împreună cu soldaţii scoteau cadavrele, şi-i ajutau pe cascadorii de la Buftea să salveze supravieţuitori, să anunţe şcoala să-i trimită un înlocuitor. Dar nu aveau pe nimeni disponibil.
   Dusan era oarecum dependent de Dorina care-i aducea câte ceva de mâncare uneori, alteori venea o maşină a armatei care le împărţea o ciorbă la toţi.
   În a patra zi a sosit o maşină cu un grup condus de un maior, care după ce i-a dat parola a început să încarce sacii. Când maşină era încărcată Dusan a cerut un proces verbal pentru saci, vehement maiorul îl refuză iniţial, dar se trezeşte cu puşca lipită de el. Aşa că locotenentul face un proces verbal de primire al sacilor, dar maiorul îl ia la ochi, deşi râzând fals îl anunţă că a trecut testul şi că sigur se vor revedea:

“Ştiu că vorbele maiorului se vor împlini. Da se vor revedea. Cu siguranţă se vor revedea. Simţea asta. Şi nu-i plăcu ce simţea.”

   Ajuns la şcoală află că ai lui sunt bine şi se hotărăşte ca după ce se odihneşte s-o caute pe Dorina şi să-i mulţumească pentru sprijin.
   Dar sculat brutal din somn i se dă o nouă misiune, de data asta de către comandantul lui direct.
   “Presimţi că nu era nimic bun la mijloc. Nu ştia atunci câtă dreptate avea.”

   De data asta este trimis să păzească groapa de gunoi ”Groapă lui Oatu,” cum i se mai spunea, pentru că până şi ziarele străine vuiau că acolo se fură tot ce nu s-a descoperit lângă ruine: bani, valori, haine. Echipele de pionieri şi utecişti căutau ziua în moloz, sortau lucrurile şi predau sacii paznicilor. În noaptea precedentă paznicii fuseseră ucişi şi sacii furaţi.
   Aşa că dacă la Scala doar îi speriase pe hoţi cu cartuşe trase în aer, acum avea ordin să tragă în plin. I se dă armă cu încărcătoare de rezervă, şi hrană rece pentru o săptămâna. I se mai spune că ordinul venise direct de la Preşedinte, iar faptul că au fost aleşi patru dintre cei mai buni elevi denotă fie încrederea pe care o are în ei, fie neîncrederea faţă de Unităţile de profesionişti ale Securităţii sau Miliţiei. Urma să fie singur, paznicii gropii fiind retraşi noaptea pentru a nu mai fi victime.

   Dusan se împrieteneşte cu paznicii, cu tinerii care munceau la groapă. Vederea bărăcii în care paznicii fuseseră efectiv executaţi îl determină să-şi aranjeze un alt adăpost. Mai află de la paznici că maşina cu care furaseră sacii era de tip militar, dar fără numere, că cei veniţi după saci ştiau tot rostul şi că au mitraliat postul de pază.
   Prima noapte a trecut greu, dar l-au ajutat amintirile din copilărie şi mai ales cuvintele bunicului său pe care le repetă că pe o mantră: ”respiră, gândeşte, trăieşte.”

   Paznicul Grigore îl asigură că-i va aduce numărul de telefon al Dorinei şi-i povesteşte câte ceva despre ea.
Dusan face o recunoaştere a perimetrului, apoi îşi amenajează cu sfoară, sticle, cutii de tablă un sIstem de avertizare. Mai mult… îşi îndeasă în rucsac haine culese din moloz, îl acoperă cu mantaua părând că acolo doarme, şi el schimbă adăpostul.
   Aşa că atacul nu-l ia nepregătit, se trage în el (de fapt în rucsac) aşa că trage şi el şi omoară doi oameni, dar când trage şi spre cei de lângă maşină aceştia nu păţesc nimic şi pleacă în viteză.
   Apare o maşină cu Uslaşi care-l iau prizonier, dar şi o maşină a miliţiei. Colonelul de miliţie îl verifică vorbind cu Radian care îi confirmă ce a spus Dusan. Aşa că îl preia pe arestat, scrie un proces verbal, dar nu consemnează în el modul de comportare al uslaşilor, şi-l duce în arestul miliţiei.

   Este interogat şi bătut până la sosirea şi intervenţia lui Radian care-l scoate de acolo. Cu acordul Preşedintelui, Radian îl transferă după vindecare într-o unitate specială, o baza secretă de antrenament.   Datorită rezultatelor şi aptitudinilor lui, Dusan este recomandat pentru a deveni membru al unităţii speciale, preţul tranzacţiei fiind chiar viaţa lui.
   După schimbarea politicii pro-sovietice a României, Securitatea statului a devenit vulnerabilă faţă de KGB. Consiliul Suprem de Apărare al Ţării a ajuns la concluzia că numai Securitatea israelită-Mossad putea face faţă ruşilor. Aşa că se creează alianţe. În acelaşi timp statul scotea bani prin aprobările de plecare din ţară a evreilor, mulţi bani, ca un fel de răscumpărare plătită de statul Israel pentru cetăţenii săi. Tranzacţiile se derulau prin două firme de comerţ exterior, de fapt firme ale Securităţii. Aşa s-au creat şi unităţile speciale antrenate de Mossad care aveau mai multe scopuri: să execute misiuni sub acoperire având că scop înlăturarea din ţară a persoanelor incomode, să asigure transportul conspirativ de informaţii diplomatice, documente, parole, cifruri şi conturi bancare şi de asigurare a siguranţei zborurilor. Mai erau curăţătorii şi cei numiţi Mercenarii Întunericului. Odată pregătiţi membrii operau prin rotaţie, şi toate operaţiunile la care se participa erau foarte bine plătite:

“Sigur, toate operaţiunile la care participă membrii acestor unităţi speciale sunt plătite. Se câştigă mai mulţi bani decât ai visat vreodată! Ca toţi ceilalţi, vei semna un contract. Garanţia de executare a contractului din partea ta este aceeaşi cu preţul din tranzacţia care te-a adus aici.
Viaţa ta! Ca garanţie suplimentară: viaţa alor tăi.!”

   Dusan care idealizase viaţă pentru care se pregătea în Bucureşti vrea iniţial să refuze, dar alternativă era un proces şi zidul de beton cu moartea. Şi atunci ia o hotărâre:
   “Din viaţa care i se oferea semnând, mai putea ieşi. Cândva. Cumva. Dar din moartea care-l aştepta dacă n-ar fi făcut-o, n-avea scăpare!”
   “Recrutarea se produsese. Era deja un mercenar.
    Un mercenar în solda întunericului.”

   După ce se reface şi după antrenamente Dusan pleacă în permisie, îi revede pe ai lui şi se încarcă de energie şi speranţa:
   “Toate mirosurile, culorile şi energiile locurilor dragi îl reclădeau şi-l încărcau cu viaţă.
   Toate acestea erau ale lui. Nimeni nu i le va putea lua. Şi întotdeauna le va regăsi când le va caută. Vor fi pentru totdeauna matricea lui! Pe care doar el o ştia.”

   Întors la Bucureşti o caută pe Dorina, apoi caută să afle vinovaţii pentru ce s-a întâmplat la groapă de gunoi şi cine îi încărcase arma cu gloanţe oarbe, dar parcă o mână divină îi pedepsise pe toţi.
    Însoţeşte o vreme transporturi aeriene, are câteva momente de linişte în dragostea lui cu Dorina, pe care însă boala ei le curma brusc. Trimisă în Israel la tratament, Dorina îşi va reface viaţa cu un medic argentinian.
    Într-o jumătate de an Dusan o pierde pe Dorina, bunicii şi mama, pe toţi cei dragi lui, rămânând singur într-o “lume pustie şi cenuşie”.
“Curând întunericul urmă să fie deplin.”

   Şi-acum urmează pentru Dusan viaţa de mercenar al întunericului. Nu e uşor să ia vieţi la comandă, începe să se înece în alcool. Apoi cu multă voinţă se va salva.
   La un moment dat ca peste tot şi în organizaţia lor apare trădarea, lăcomia, trădătorii.
   Află că un grup îi urmăreşte pe mercenari, îi omoară şi le ia banii. Şi asta de când fuseseră şi ruşii primiţi într-un fel de consiliu secret cu europenii şi Mossadul.
   Dar nu vă spun mai mult, parafrazând poveştile vă voi spune doar că “din poveste înainte mult mai este”.

   Dacă vreţi să aflaţi aventurile, misiunile şi viaţă lui Dusan, modul în care se salvează şi-şi salvează banii (adunase peste un million de dolari) trebuie să citiţi cartea. Veţi mai trece prin multe aventuri, poveşti de prietenie, loialitate, ură, trădare, dragoste şi mai ales dorinţa de supravieţuire.

   Important e că până la urmă toate lucrurile sunt plătite şi că Dusan:
“Ajuns asasin plătit, reuşeşte, în urma unor peripeţii extraordinare, să se răzbune pe cei care-i doreau moartea şi banii şi să se retragă departe de acea lume a întunericului din care fusese constrâns să facă parte.”

   Recunosc că m-a răscolit romanul, mi-a adus aminte de cutremurul din 1977, eram la Sinaia, am ajuns la Bucureşti şi am văzut pe viu grozăviile descrise în carte. Mi-am amintit de multe poveşti şi drame auzite, văzute şi citite, de lucruri pe care le-am aflat, de oamenii pe care i-am cunoscut.
   Şi mi-am dat seama că povestea lui Dusan este “brodată “ pe realitatea vieţii şi evenimentelor de atunci.
   Romanul este scris într-un stil alert, fără descrieri şi poveşti inutile, exact ca o carte document foarte impresionantă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„Nu poți fi fericit decât dacă îți privești trecutul în față.”

Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks-recenzie

Titlul original: Where My Heart Used to Beat

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Virgil Stanciu

Număr pagini: 425

Gen: literatură contemporană, dramă, război

– Cartea asta miroase a zmeură, nu-i așa? Sau a grapefruit?

– Hm, nici a zmeură, nici a grapefruit. Mie mi se pare că a lămâie.

   Da, mama zice că a lămâie, dar eu rămân la părerea mea: cartea aceasta, ca probabil toate din colecția „Clasici contemporani” (vezi „Numele meu este Lucy Barton”, de la Editura Litera, are o puternică aromă de zmeură. Luați și voi cartea și spuneți-mi: miroase a zmeură sau halucinez eu?

Dar să lăsăm ambalajul (aroma și coperta atrăgătoare) și să trecem la conținut:

   „Acolo unde îmi bate inima” este o poveste despre război și dragoste, despre suferința umană. Un roman ce ne portretizează secolul XX, cu toate evenimentele sale istorice importante.

Poate fi considerată povestea de viață a lui Robert Hendricks, un psihiatru și scriitor ce a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

   Acțiunea se petrece în 1980, când este contactat de Alexander Pereira, un medic neurolog, specializat în memorie, ce l-a cunoscut pe tatăl lui Robert pe front, în Primul Război Mondial. Cum acesta nu avea amintiri cu tatăl – murise în război atunci când Robert avea 2 ani, iar mama sa nu i-a vorbit prea mult despre el -, dă curs invitației lui Pereira de a petrece câteva zile la locuința sa din Franța.

   Acesta este pretextul dezvăluirilor despre viața sa și totodată, a evocărilor faptelor petrecute în secolul XX: copilăria marcată de absența figurii tatălui, înclinația către învățătură, înrolarea în Cel de-al Doilea Război Mondial, cariera sa ca medic psihiatru, povestea de iubire dintre el și frumoasa italiancă Luisa. De fapt întregul roman este unul al evocărilor, întrerupt pe alocuri de rutina zilnică.

„Aveam douăzeci și opt de ani și mă aflam în Italia, în locuința de pe o străduță lăturalnică a unei fete căreia îi făceam curte de câteva săptămâni. Chiar și după atâta vreme mi-e greu să-i rostesc numele, să pronunț cele trei silabe fără să mă doară, așa că va trebui să-i spun L.”

  Viața lui Robert se împletește cu istoria, discuția cu Pereira fiind pretextul de a caracteriza adevăratul personaj al cărții: secolul XX.

„Atât de adânc mă cufundasem în latină și în profeții minori, că sinistrele evenimente din Europa mă ocoleau. Preocupat de Napoleon al-III-lea, n-am dat atenție felului cum Hitler a rupt în bucăți Tratatul de la Versailles, în timp ce italienii erau gata să-i măcelărească pe sulițașii din Abisinia cu gaze otrăvitoare și mitraliere. Pur și simplu, chelul de Mussolini și micul și țanțoșul Fuhrer aveau ceva ce te împiedica să-i iei în serios.”

„- Din cartea dumneavoastră am rămas cu puternica impresie că socotiți secolul douăzeci o catastrofă, zise Pereira umplându-mi paharul cu brandy.

– Fără îndoială.  Sau, mai exact, o amăgire. Poate că într-o zi vom coborî cu picioarele pe pământ și vom trata această perioadă drept ceea ce este, un episod psihotic pe care vom învăța să-l lăsăm în urma noastră. Dar, de unde suntem acum, nu pare să aibă sfârșit.”

   Discuțiile celor doi ne poartă în mai multe domenii: filosofie, psihiatrie, fiind descrisă suferința umană, indiferent ce nume ar purta: depresie, șoc posttraumatic, suicid, schizofrenie, despărțire, pierdere. Se pune mult accentul pe traumele suferite de soldați de război:

„Supraviețuitorii care s-au întors de pe front erau alți oameni decât cei cu mentalități din secolul al nouăsprezecea care au început războiul.… Un francez – poate un german – a ieșit împleticindu-se din abatorul acela la asfințit, în sânge până la piept… Avea în minte o informație nouă și teribilă. Că nu suntem ceea ce am crezut că suntem – superiori altor viețuitoare. Nu. Suntem cele mai josnice creaturi de pe pământ.”

   De asemenea, un loc important în discuții îl are memoria, capacitatea omului de a uita anumite lucruri de nesuportat pentru psihic. Pereira acordă o importanță deosebită unor episoade din viața lui Robert pe care acesta nu și le poate aminti în mod inexplicabil.

Eram îngrijorat că dacă scormoneam mai adânc în evenimentele vieții mele, dacă găseam ceva pândind în adâncurile memoriei, nu m-aș fi putut apăra, aș fi înnebunit.”

 „ – Și totuși credeți că memoria poate ajuta?

– Da. Felul cum ne amintim. Memoria și arta. Altceva nu este.”

   Partea mea preferată este cea despre relația cu Luisa, italianca pe care a cunoscut-o în timpul războiului și de care s-a îndrăgostit nebunește. Sufletul său pereche, singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat întreaga viață.

„Sentimentul că zilele fericite ne erau numărate nu ne provoca angoasă, dar trăiam intens fiecare clipă în care contemplam tenul Luisei, părul ei de abanos, felul cum își dădea capul pe spate când era meditativă sau nesigură și își mijea spre mine ochii negri. La fel, examinam cu nesaț arcul făcut de coapsa ei, curba atât de delicată dintre șold și genunchi.”

„De fiecare dată când mi se mai acorda o săptămână de libertate, Luisa vărsa lacrimi de bucurie. Sărbătoream cu un dineu la lumina lumânărilor, în grădina cu ziduri sau în locuința ei, în timp ce soarele la asfințit aluneca în mare.”

„Pereira intuise corect că omisesem unele detalii despre Luisa, mi-am zis în timp ce mergeam pe iarbă. De multă vreme refuzul fusese modalitatea mea favorită de a trata acest subiect; dosarul ei era încuiat într-un sertar bine ascuns al minții mele.”

„- Tu ai fost vreodată îndrăgostită?

– De sute de ori! Dar dumneata?

– O singură dată.”

„Luisa însemna pentru mine toate femeile, și făcusem eforturi uriașe ca să mă conving că nu eram blestemat fiindcă o pierdusem, ci norocos că o asemenea femeie mă iubise cândva.”

„Când doctorul Nash l-a întrebat de ce nu s-a căsătorit, i-a spus că a avut o iubită odată și nu mai voia alta. I-a arătat lui Simon fotografia unei italience tinere șezând pe un zid lângă mare.”

„Cam la unu noaptea, Luisa a început să plângă. Mi-a spus că iubise un singur bărbat. Am presupus că era primul soț, italianul. Dacă nu putea fi bietul Nigel.

– Și cine era?

– Ei, asta-i chestia, domnule doctor. Dumneavoastră.”

„Te-am visat, Robert, aproape în fiecare noapte. Timp de patruzeci de ani. De multe ori m-am trezit cu fața scăldată de lacrimi.”

   Altă parte care m-a impresionat o reprezintă scrisorile lui Thomas, tatăl lui Robert, către soția și fiul său; printr-un concurs de împrejurări, Robert intră în posesia lor; scrisori trimise de pe front, însă cenzurate de autorități. Impresionant și trist efectul războiului, care a dat peste cap viețile și planurile atâtor oameni…

„Lumea în care am crescut nu mai există acum. Nu doar copilăria mea, ci și momentul când ne-am căsătorit și ne-am imaginat cum vor merge lucrurile. Că dacă muncim pe brânci și avem norocul să nu ne îmbolnăvim, totul va fi bine. Aveam munca, biserica, banii și familia și ne purtam frumos cu semenii noștri. Nu eram prost, știam că există rău pe lume și că sunt războaiele. Dar nu ca ăsta, nu cu populații întregi lăsându-se măcelărite.

Cândva am înțeles, Janet, cândva am știut diferența dintre bine și rău. Acum nu mai știu nimic.”

„Asta nu este lumea care credeam eu că va fi. Va trebui să te descurci singur în dezordinea lăsată vouă moștenire. Fii bun cu alții. Fii bun cu mama ta.”

   Ce nu mi-a plăcut? Lectura a decurs greoi, nu a avut acea fluiditate, m-am surprins de prea multe ori verificând câte pagini mai sunt până la final… Faptul că autorul a ales să înglobeze într-o singură carte prea multe teme: amintirile din război, povestea de dragoste cu Luisa, copilăria sa marcată de absența tatălui, discuțiile filosofice cu Pereira, temele privind sănătatea mintală și cariera sa de psihiatru și scriitor… Toate aceste aspecte, luate separat au farmecul lor, însă adunate în același loc, derutează un pic și împiedică focalizarea pe ceva anume.

 Citate:

„Linia de separație dintre iubire și furie este subțire. Presupun că nevoia de a se feri de alte răni îi face pe oameni să țipe la cei iubiți.”

„Întotdeauna mi s-a părut că există o doză înspăimântătoare de arbitrar în modul cum își aleg oamenii carierele. Nu am nici o îndoială că o mulțime de genii literare n-au ajuns să pună niciodată penița pe hârtie din cauză că au dobândit succese timpurii în alte ocupații.”

„- Credeți că problema rezidă în individ, sau în societățile pe care le construiește? …

– Și una, și alta. Structurile pe care le construim sunt o funcție a firii noastre pervertite.”

„Dar Biblia și știința susțin același lucru. Prima este o versiune a celei de-a doua.”

„Povesteau cum Aliații, la intrarea în Florența, constataseră că nemții aruncaseră în aer toate podurile, în afară de Ponte Vecchio, pe care însuși Fuhrerul îl declarase „prea frumos”. Unii erau mândri de această laudă adusă țării lor; alții se amuzau pe socoteala omului care putea trimite la moarte milioane de oameni, dar trăgea linia la un pod.”

„Totuși, din nu știu ce motiv, psihoterapia arăta ca un câmp de bătălie al diverselor teorii, și ar fi trebuit să aleg un zeu mititel să mă închin: Perls, Freud, Adler, Jung… Fiecare școală de gândire era convinsă de preceptele ei și le disprețuia pe ale celorlalte; era mai rău decât războiul civil dintre diferitele tipuri de marxism. Iar mie mi se părea că pacienții aveau nevoie nu de un tip dogmatic, ci de un om care știa să asculte.”

„Adusesem un omagiu acestor suflete pierdute și arătasem că experiențele lor merită mai multă atenție, că orice viață individuală este sfântă, dar e înjosită de clasificarea imperfectă a bolilor.”

„Mi-am bătut joc fără milă de situația tratamentelor, mai ales de remediul mult lăudat al psihanalizei freudiene care își făcuse singur atâta reclamă nefondată, încât pusese la pământ întreaga profesiune.”

„Fiecare moarte este o capitulare, o recunoaștere a faptului că fotografiile fericite de pe șemineu sunt o deșertăciune, că momentele de bucurie pe care le înfățișează nu au fost „surprinse”, ci doar împrumutate și apoi plătite scump…”

„Nicio persoană întreagă la cap n-ar lua o decizie care să-i schimbe viața pe baza invidiei, furiei sau disperării, dar lăsăm bucuroși ca cele mai importante opțiuni de viață să fie determinate de emoția „iubirii”.”

 

 Despre autor:

   Sebastian Faulks este un autor britanic contemporan. Jurnalist la bază, a lucrat pentru BBC și a publicat mai multe romane. Cel mai cunoscut este, probabil, „Cântecul păsărilor”, ce i-a adus titlul de „Autorul anului”, ecranizat cu Eddie Redmayne și Clémence Poésy (Fleur din Harry Potter) în rolurile principale. Romanul face parte dintr-o trilogie – The Girl at the Lion d’Or” și „Charlotte Grey”, ecranizat cu Cate Blanchett în rolul principal.

   A primit titlul de doctor onorific pentru romanul „Amprenta omului” și în 2008 a scris „Jocul cu diavolul”, un nou episod din saga James Bond.

Cartea Acolo unde îmi bate inima, de Sebastian Faulks poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Inimă sălbatică, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria: „Legenda celor patru soldaţi”

Titlul original: „To Desire a Devil”

Traducere din limba engleză: Elena Arhire/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţia „Iubiri de poveste”

An apariţie:2016

Număr de pagini: 270

5/5 STELUŢE

 

   Omul este o fiinţă cu totul şi cu totul deosebită şi ar trebui să ne simţim mândri că suntem ceea ce suntem şi nu o altă făptură. De ce acestea? Fiindcă avem capacitatea de a simţi bunele şi relele, fericirea şi tristeţea, ura şi iubirea. Uneori ne lăsăm copleşiţi de acest amalgam de sentimente şi ne ridicăm, fiind cuprinşi de bucurie, ori, din contra, cădem la pământ, în disperare, uitându-ne o lume întreagă. De uitare îi este frică omului, de faptul că fie va uita persoana care îi este aproape în ultimele momente, fie va uita cine este, fie îl vor uita pe el cu toţii. Parese că scriu cuvinte sumbre, parcă legate şi parcă dezlegate. Acestea nu reflectă decât ceea ce am descoperit într-o carte adusă de…

   Elisabeth Hoyt , autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Romanul se deschide şi de astă dată cu un fragment dintr-o mini poveste care va urmări cititorul pe parcursul întregii lucrări. Vom afla continuarea Legendei celor patru soldaţi, mai cu seamă, a celui care s-a oprit să îşi scoată o pietricică din cizmă. El nu dorea să îşi reia călătoria deoarece nu credea că va exista vreo persoană care să îl aştepte acasă. Soldatul a fost schimbat de război „frica şi dorinţa, curajul şi pierderile, omorurile şi oboseala, toate îşi lasă subtil amprenta asupra lui, minut de minut, zi de zi, an de an până când, în cele din urmă, se schimbă întru totul, o transformare în bine sau în rău a omului care fusese cândva”. Acesta a rămas să cugete, dar nu pentru mult timp… fiindcă lângă el va apărea o sabie de nicăieri şi soldatul nostru va fi de aici încolo numit Longsword…

   Ulterior, lectorul este adus în Londra lui octombrie 1765 şi îi este prezentată domnişoara Beatrice Corning, nepoata celui care a moştenit toată averea Blanchard, mai bine spus, cel care a revendicat-o după ce au apărut veştile de pe front despre moartea adevăratului conte, Reynaud St. Aubyn. După cum aflasem în volumele anterioare, Reynaud, este fratele lui Emeline Gordon, recent căsătorită cu Samuel Hartley, şi care decedase în urmă cu şapte ani în bătălia de la Spinner’s Falls. Aşa s-a crezut până la momentul acestei petreceri, destul de plictisitoare din perspectiva lui Beatrice, când „uşa salonului albastru se deschise brutal şi se trânti de perete. Fiecare cap din încăpere se întoarse ca să îl privească pe bărbatul care rămase pironit în pragul ei. Era înalt, cu umeri extraordinar de laţi…părul negru îi cădea în dezordine pe spate, şi o barbă prea mare aproape îi acoperea obrajii supţi. O cruce de fier se legăna în urechea lui şi un pumnal imens, scos din teacă era atârnat de o sfoară la brâu”. Lucrurile iau o turnură neaşteptată; bărbatul începe a striga cât îl ţin plămânii că doreşte să îşi vadă tatăl. În tot acest timp privirea-i nu conteneşte în a o măsura din cap şi până în picioare pe Beatrice. După câteva minute acesta îşi pierde cunoştinţa. Tânăra noastră îl recunoaşte de îndată din portretul  la care se uita zi de zi: bărbatul era nimeni altul decât Reynaud St. Aubyn.

   Reynaud fusese ţinut ca sclav de către indieni, dar a reuşit să fugă şi s-a întors pentru a-şi reclama drepturile. Află cele ce s-au petrecut cât timp a fost plecat: casa, averea, titlul erau deţinute de unchiul lui Beatrice, iar sora sa s-a căsătorit cu unul dintre companionii săi din regiment. Ce urmăreşte în cele din urmă? Să  i se redea toate care i se cuvin. Totuşi pentru a reuşi va trebui să se supună regulilor societăţii engleze, să redevină vicontele manierat şi oratorul de altă dată, să se căsătorească. Este ajutat de mătuşa sa, Tante Cristelle şi de vechii săi camarazi: Hartley, Munroe şi Vale. Află că masacrul de la Spinner’s Falls nu a fost doar un accident, ci a fost plănuit şi va face orice pentru a descoperi adevărul. Nu se gândeşte, însă că trădătorul care a întins cursa cu şapte ani în urmă va încerca să îl ucidă, angajând mercenari după bunu-i plac. Pe acest fundal, plin de acţiune şi mister, se va naşte şi o poveste de dragoste dintre cele mai pasionale dintre Reynaud şi Beatrice care se ceartă fără sorţi de izbândă. El ştie şi nu ştie ce vrea, iar dânsa s-a săturat să îl aştepte. Ca de obicei, puţin alcool şi auzim cu toţii acele cuvinte „Te iubesc, trebuie să îi spun” . Ce se va întâmpla, rămâne de citit…

   „Inimă sălbatică” este scris la persoana a III-a, naratorul este omniscient şi omniprezent. Descrierile spaţiale aduc un ton specific volumului „cu coloane albe înşirate de-a lungul pereţilor, care se înălţau spre tavan cu bucle ornamentale discrete. Mesele şi scaunele erau împrăştiate ici-colo, iar în centrul încăperii se afla o masă ovală pe care se găsea o vază cu stelişoare târzii”, crema societăţii era împărţită în cupluri care dansau, domnişoare care aşteptau a fi curtate, bărbaţi care vorbesc despre politică şi femei, soţii, care infirmă toate ideile soţului care face parte din Camera Lorzilor şi nu ştie să facă propuneri de legi mai înţelepte J. Personajele nu lasă de dorit. Cel care m-a impresionat a fost Reynaud datorită curajului său, tăriei de caracter, reuşind să salveze o parte din companionii săi în luptă şi rezistând ca sclav pentru şapte ani. În plus se adaptează la fiece mediu, rustic sau la societatea londoneză a secolului al XVIII-lea.

„-Sunt prostuţă, nu? Să mă aştept ca un bărbat pe care îl cunosc doar dintr-un portret să fie un prinţ romantic.

-Poate, recunoscu el. Dar dacă nu am avea visuri romantice, viaţa ar fi teribil de plicticoasă, nu crezi?”

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!Cartea Inimă sălbatică de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto:  Pinterest

O lume se destramă, de Chinua Achebe-Editura Poliromrecenzie

Editura: Polirom;

Titlu original: Things Fall Apart;

Număr de pagini: 208;

Traducător: Angela Duplenschi.

   Printre cei cu care împarte gloria tribului, Okonkwo este privit cu admiraţie şi încredere. El e un luptător puternic, are trei neveste, fii şi fiice care să-i ducă stirpea mai departe şi îndrăzneala care-l ajută să ţină piept oricărei nenorociri. Soarta îl loveşte însa la o sărbătoare, când, fără să-şi dea seama, omoară un baiat din acelaşi neam. Urmând legile strămoşilor, Okonkwo pleacă alături de familia sa în exil timp de şapte ani, şapte ani în care-şi rumega mânia şi speranţele, în care-şi vede copiii crescând, în care-şi pregăteşte răbdător revenirea. La întoarcerea pe pamânturile neamului, lucrurile nu mai sînt la fel. Glorioasa memorie a zeilor e ştearsă de apariţia dumnezeului unor străini: oamenii albi. În faţa acestei ameninţări necunoscute, micile duşmănii ale tribului pălesc, zeii Igbo îşi adună poporul la arme, iar Okonkwo simte mândria luptătorului de altădată făcându-i inima să-i tresalte în piept.

   Devenit cunoscut pentru romanele şi demersurile sale umanitare, Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe) s-a născut în 1930, într-un oras din estul Nigeriei, Ogidi. După studii universitare în limba engleză la Universitatea din Ibadan şi o scurtă perioadă de profesorat, devine director de difuzare la Nigerian Broadcasting Corporation, unde ramâne pâna la 36 de ani. În 1958 publică primul său roman, Things Fall Apart (O lume se destramă). Prin subiectul ei, constând în prezentarea realităţilor culturale ale unei Africi dezbinate între tradiţie şi modernitate, cartea îşi câştigă repede celebritatea şi intră în programele şcolare din mai multe ţări. Aceeaşi tematică a conflictului dintre viaţa tradiţională africană şi modernitate, deseori cu tentă accentuat colonială, o au şi romanele următoare: No Longer at Ease (În impas, 1966), Arrow of God (Săgeata lui Dumnezeu, 1964) şi A Man of the People (1966).

   “O lume se destramă” este un roman încântător, deosebit, cu un subiect inedit, care pune cititorul pe gânduri. O alegere excelentă pentru cei care preferă cărţile serioase, “O lume se destramă” m-a convins că este un roman care merită recomandat mai departe, pentru ca numele lui să ajungă din ce în ce mai cunoscut, cucerind inimile cititorilor.

   Pentru că am citit foarte multe review-uri bune pe goodreads despre acest roman, m-am hotărât să-l citesc şi eu, cu un sentiment de frică, deoarece nu ştiam dacă mă va prinde în mrejele lui sau nu. Spre bucuria mea, m-a prins bine în acţiune, dar asta după ce am citit prima jumătate a romanului, aproximativ primele 100 de pagini. Începutul a fost oarecum greoi şi uşor plictisitor, făcându-mă să citesc porţii scurte (maxim 50 de pagini) odată. Dimensiunea scrisului în ediţia “Top 10+”, a editurii Polirom, a cărţii “O lume se destramă” este destul de mică, ochii mei obosind rapid. Ridicam capul din carte şi simţeam cum o durere îmi “stresează” ochii, aşa că mă opream des, luând pauze de câteva minute, pentru a mi-i relaxa.

   Vândută în mai bine de 12 milioane de exemplare şi tradusă în peste 50 de limbi, cartea  “O lume se destramă”  este cel mai celebru roman al autorului de origine africană Chinua Achebe, una dintre cele mai citite cărţi din literatura africană şi una dintre cele mai valoroase din ultimii 50 de ani. De asemenea, romanul “O lume se destramă” este un roman realist, scris la persoana a III-a, de un narator ominişcent, omniprezent şi omnipotent, structurat pe 3 mari părţi, semnificative în viaţa personajului principal al cărţii, tânărul Okonkwo, fiind o alegere excelentă în materie de lectură.

  La începutul cărţii sunt prezente 4 versuri minunate din “A doua venire” de W.B. Yeats, care au fost pe gustul meu şi pe care vi le ataşez mai jos, aceste versuri fiind în legătură strânsă cu conţinutul romanului:

“Rotindu-şi zborul, şoimul spirale vaste-atinge:

În strigă-n van şoimarul, s-asculte nu mai poate.

O lume se destramă, din miezul ei se stinge.

Pulsează anarhia, mustind în tot şi-n toate.”

   Personajul principal al romanului este Okonkwo, un bărbat de temut în rândul semenilor săi, neînfricat, curajos şi un luptător priceput, născându-se într-o familie de leneşi, care nu i-a lăsat nimic moştenire, nici măcar o pungă cu igname (ignamele sunt plante cultivate pentru tuberculul lor gros, în regiuni precum Asia sau Africa, tuberculii urmând mai apoi să fie gătiţi şi serviţi pe post de mâncare).

   Tatăl lui Okonkwo, pe nume Unoka, era opusul fiului său: un om leneş, indolent, domol, dator vecinilor şi nemuncitor. Unoka murise plin de datorii şi fără niciun titlu, toată viaţa cerşind vecinilor igname sau alte bunuri, promiţându-le că le va da înapoi, însă de fiecare dată când cineva venea să-i spună că trecuse multă vreme de când Unoka promisese că le va da înapoi bunurile, acesta îi aşeza la masă, ducându-i cu vorba, păcălindu-i pe oameni şi ieşind el în câştig. În schimb, Unoka iubea muzica, distracţia şi să piardă timpul stând degeaba.

   Okonkwo a început să-şi clădească totul de la zero, fără ajutor de la nimeni, fără datorii neplătite, încă de la o vârstă fragedă. Conducându-şi gospodăria cu o mână de fier şi având 3 soţii şi o mulţime de fii şi fiice, Okonkwo avea o fire dură şi orice decizia de-a lui nu putea fi contestată de nimeni. Cea mai mare parte din viaţă şi-o petrece pe câmp muncind pământul, cultivând igname şi muncind din greu pentru a-şi face numele cunoscut şi pentru ca oamenii să uite imaginea tatălui său, aceea de om leneş şi trândav.

   Printre copiii lui Okonkwo, unul dintre ei este primit drept dorinţa (sau preţul) de a face pace din partea altui clan adversar, acesta lăsându-l pe Ikemefuna, căci aşa îl cheamă pe băiat, în grija unei soţii de-a lui. Ikemefuna a fost pur şi simplu răpit din sânul familiei sale, părăsindu-o pe mama lui fără discuţii, neştiind unde merge şi de ce a fost luat din familia lui, însă acesta nu plânge şi nu scoate niciun sunet pe tot drumul până la casa viitorului său tată.

   Bineînţeles, în lunga sa călătorie spre succes şi spre o viaţă mai bună, Okonkwo a întâmpinat şi momente dificile, de cumpănă şi obstacole, dar cu ambiţia sa de nestăpânit şi determinare, le depăşeşte pe toate cu bine, fără probleme.

   Pentru că nu era fiul lui adevărat, Ikemefuna nu e demn să locuiască în tribul din care face tatăl său parte, aşa că Okonkwo este avertizat de un localnic influent şi sfârşeşte prin al omorî chiar el pe “fiul său înfiiat”. Lui Ikemefuna i se spune că va fi dus înapoi la familia lui adevărată, dar tânărul este ucis cu sânge rece de Okonkwo.

   După ce-l pierde pe Ikemefuna, Okonkwo se apropie din ce în ce mai mult de Ezinma, fiica lui, repetându-şi de multe ori în minte cuvintele: “ce bine dacă ar fi fost băiat”, căci Ezinma inspira o atitudine demnă şi aspră, exact ca cea a tatălui ei. În momentele când Ezinmei i se face rău, prin grele clipe trece Okonkwo, suferind alături de fiica sa. Pentru că-şi dăduse seama că pe Ezinma o chinuie o febră cumplită, Okonkwo merge în pădure chiar el pentru a îi culege plante medicinale şi miraculosul medicament este preparat după sfaturile lui. Plantele erau fierte în apă şi apoi bolnava era ţinută cu fruntea deasupra aburului fierbinte ce ieşea din apa fiartă.

Lucruri ciudate se petrec în sat…

   După ce-şi revine puţin, Enzinma este chemată în noapte de preoteasa lui Agbala, Chielor. Mama Enzinmei spune că fiica ei doarme şi că preoteasa nu poate să o ia, pentru că în ultima vreme se simţise rău, dar Chielor insistă, iar Enzinma este trezită şi urcată în spatele lui Chielor şi, mai apoi, dusă într-o peşteră. Abia spre dimineaţă, fata este scoasă din peşteră şi adusă acasă.

   Naratorul oferă o mulţime de informaţii în următoarele pagini despre obiceiurile şi tradiţiile oamenilor de culoare din Africa, referitoare la nuntă sau la înmormântare. Informaţiile prezentate sunt foarte preţioase, în special pentru acea nişă de cititori care vor să afle mai multe despre tradiţiile din Africa.

   Cel mai bătrân om al satului este găsit mort şi, nu după mult timp, fiul său este omorât, din greşeală, de Okonkwo. Arma acestuia se descărcase şi o bucată de fier intră în inima fiului, murind pe loc. Fiind considerată o crimă femeiască, făptuitorul ei nu este pedepsit prea dur, dar pentru Okonkwo pedeapsa este mult prea severă: 7 ani departe de satul său.

   Okonkwo se refugiază pe terenurile tatălui său şi se integrează bine în noul sat, dar vremurile se schimbă şi în sat apar misonarii albi care militează pentru credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Cum vor reacţiona sătenii? Ce părere are despre aceşti misonari Okonkwo? Oare îi va omorî? Vor câştiga oare adepţi aceşti misonari? Cum se va termina romanul?

În încheiere mai spun doar atât şi vă las un fragment care mi-a plăcut mult, mult: Fără cuvinte!

” – Nu vă vom face nici un rău, le spuse mai târziu guvernatorul din district, dacă sunteţi de acord să cooperaţi cu noi. Am adus cu noi o administraţie paşnică, pentru ca voi şi poporul vostru să fiţi mulţumiţi. Dacă cineva se poartă nedrept cu voi, vă vom sări în ajutor. Dar nu vă vom permite să vă purtaţi nedrept cu alţii. … V-am adus aici pentru că v-aţi strâns şi i-aţi atacat pe alţii, le-aţi ars casele şi locurile de rugăciune. Nu puteam accepta să se întâmple aşa ceva pe teritoriile aflate sub stăpânirea reginei noastre, cel mai puternic conducător din lume.”

 

Recomand cu încredere!

Cartea O lume se destramă, de Chinua Achebe poate fi comandată de pe site-ul Libris

Însemnări zilnice. Volumul I, de Maria, Regina României-recenzie

Editura: Albastros

Anul apariției: 1996

Gen: Memorii, Jurnal

Număr pagini: 428

   Regina Maria. Cel mai de seamă monarh al României. Cea mai măreață regină a patriei noastre. O femeie incredibilă. Mama românilor, protectoarea acestora. O infirmieră de război, un diplomat genial, un artist al cuvintelor. Un om generos, neînfricat, capabil de orice sacrificiu pentru binele celor pe care-i iubește. Un exemplu de urmat.

   Regina Maria este, fără îndoială, una din personalitățile remarcabile din prima jumătate a secolului al XX-lea, o figură istorică importantă, ce a jucat un rol decisiv în amplul proces de reîntregire teritorială al României. Fără ea, poate că astăzi Transilvania și Bucovina ar fi în continuare separate de patria-mamă, iar existența României Mari nu ar fi decât un vis…

Regina Maria

   Maria Alexandra Victoria s-a născut în 1875  la Kent, în Marea Britanie, fiind fiica ducelui Alfred Ernest Albert de Saxa Coburg-Gotha, duce de Edinburgh, și a Marii Ducese a Rusiei Maria Alexandrovna Romanova. Pe scurt, era nepoată după tată, a Victoriei I – Regină a Angliei și Împărăteasă a Indiei, iar după mamă a țarului Rusiei Alexandru al II-lea. Luându-i în considerare descendența augustă, nu putem decât s-o apreciem și mai mult pe Regina Maria și să-i înțelegem mai bine contribuția adusă țării noastre.

  În anul 1892 s-a măritat cu principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, alături de care avea să aibă 6 copii: Carol (viitorul Carol al II-lea al României), Elisabeta – Regină a Greciei, Maria – Regină a Iugoslaviei, Nicolae, Ileana – Arhiducesă a Austriei și Mircea – decedat la doar trei anișori. Pentru relațiile matrimoniale pe care le-a susținut, Regina Maria a ajuns să poarte numele de ,,soacră a Balcanilor”.

   În anul 1914, Ferdinand și Maria au devenit regii României, următorii ani până la decesul lui Ferdinand, survenit în 1927, reprezentând o perioadă de înflorire a Regatului. România a intrat în război de partea Antantei în 1916, Regina fiind sigură că țara ei adoptivă  avea să fie sprijinită de Anglia – țara sa natală, de Rusia și de Franța. După sfârșitul Marelui Război, câștigat de Aliați, Maria a reprezentat cauza României la Paris și la Londra, asumându-și cu demnitate dificila sarcină de diplomat.

   Datorită contribuției ei, Marea Unire a fost posibilă. Eforturile ei au permis reconstruirea țării răvășite de război, de ocupația germană. Cert este că și-a dedicat o mare parte vieții României, implicându-se activ în acțiuni caritabile, cautând și obținând ajutor străin pentru poporul ei greu încercat…

   Eu o admir extrem de mult pe Majestatea Sa, un om precum ea mă determină să fiu mândru că sunt român și recunoscător, pentru că vorbesc dulcele grai românesc. Consider că am multe de învățat de la ea, de fapt, cu toții avem, motiv pentru care îmi face o deosebită plăcere să mă documentez referitor la viața și activitatea sa. Una din cărțile pe care am citit-o recent și despre care vreau să vă vorbesc astăzi este primul volum din ,,Însemnări zilnice”, o serie de jurnale transcrise și puse laolaltă.

   Acest prim volum ne oferă informații neprețuite despre perioada decembrie 1918-decembrie 1919. Citindu-l avem ocazia să facem o incursiune în România acelor vremuri, ni se permite să pășim alături de Regina Maria prin București, prin Iași. O însoțim la Paris, la Londra, la turneele Familiei Regale prin țara, în sfârșit, unită. Privim fiecare eveniment, fiecare întâmplare dintr-o altă perspectivă, din perspectiva Reginei, a celei ce a fost o mamă a națiunii.

   Îi aflăm gândurile, facem cunoștință, prin ochii ei, cu mai mari sau mai mici personalități ale acelor timpuri. Pătrundem în intimitatea acestei femei uimitoare, îi aflăm întâlnirile, acțiunile la care ia parte, îi înțelegem faptele și deciziile atent chibzuite. O altă lume ni se deschide dinainte, o lume afectată de război, cu un nivel de trăi inferior celui de care ne bucurăm noi astăzi.

   Am putea crede că citim un basm, o parte din povestea unei Regine, însă am fi uimiți să descoperim că viața unui om cu așa-zisul sânge albastru nu este deloc simplă. Ba dimpotrivă. Pe umerii unui rege sau a unei regine nu se află doar grijile sale personale, pe ei nu îi preocupă doar binele familiei lor, nu li se permite să se piardă în detalii lipsite de importanță, de multe ori, nu li se dă voie să profite de micile bucurii ale vieții. Ei poartă responsabilitatea unei întregi națiuni, al unui popor pentru care trebuie să lupte, să vorbească, să obțină tot ceea ce este necesar…

Regina Maria într-un spital de campanie

   Prima zi cuprinsă în însemnări este cea de 1 decembrie 1918, ziua proclamării Marii Uniri. Totodată, în acea zi exilul Familiei Regale la Iași a luat sfârșit, permițându-i-se să revină la București, acasă, la căldura propriului cămin. Participăm la viața socială a Reginei, suntem martori ai problemelor sale de familie. Călătorim și luăm parte la Conferința de Pace de la Paris, revenim acasă și muncim pentru România, pentru viitorul românilor pe un teritoriu reîntregit. Acest volum ia sfârșit odată cu notele ultimei zile a anului 1919,  dar povestea și misiunea Reginei Maria nu s-au terminat. Ea avea să fie, în continuare, protectoarea celor sărmani, susținătoarea artiștilor și o figură emblematică a țării…

   Vă recomand să citiți însemnările zilnice ale Majestății Sale! Vă invit s-o descoperiți pe această englezoaică care a iubit România ca pe ea însăși. Nu trebuie să ne uităm eroii, nu trebuie să-i uităm pe cei care au făcut ceva pentru patrie. În 2018 vom celebra Centenarul Marii Uniri, încât o astfel de lectură e mai mult decât binevenită…

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Însemnări zilnice. Volumul I de Maria, Regina României poate fi comandată de pe târgulcărţii.ro

Sursa foto> Pinterest

          

,,Sunt un suflet întunecat și rece, dar asta nu înseamnă că nu îmi doresc o lumină care să mă încălzească. Întotdeauna te-am așteptat, am așteptat ziua în care inima mea să bată iar cu un scop.“

        Iubire periculoasă. Volum 1-Obsesie, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colectia: Tritonic Junior

Număr de pagini: 522

Data apariţiei: iulie 2016

Gen: young adult, romance

Cotatie Goodreads : 4,57

Nota mea: 10 +

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie; 2. Cercul Vieţii; 3. Duşmani De Sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

   Lumea lui Kath se sfarămă atunci când parinţii ei divorţează, durerea îi rupe aripile, lasând-o să cadă în cele mai întunecate capcane ale existenţei. Începe să se drogheze, punându-și viaţa în pericol… Atunci când tatal ei o mută forţat în Seattle, aduce şi mai multă durere în sufletul distrus al fiicei sale. O nouă familie apare din umbră… îngerul sălbatic are nevoie de un înger păzitor, dar primeşte un demon. Harris reprezintă tot ceea ce o femeie poate iubi nebuneşte şi tot ceea ce o poate ucide. Cu un trecut tenebros şi prea multe secrete în prezent, devine un protector ce nu îi păzeşte trupul şi sufletul frumoasei Katherine, ci le devorează în cel mai pasional mod cu putinţă, iar iubirea lui o aduce mai aproape de moarte decât a fost vreodată.

   „Iubire periculoasă” a cunoscut succesul pentru prima oară pe platforma online wattpad, fiind de asemenea, prima carte din România ce a atins pragul de un milion de lecturi, devenind imediat un fenomen. Încă ocupă primul loc.

   Înainte să mă apuc să citesc cartea “Iubire periculoasă. Obsesie”, mi-am propus să nu țin cont de faptul că acest volum de debut a primit titlul de bestseller al anului 2016, că Georgiana Sandu este una dintre cele mai iubite autoare de pe platforma wattpad sau că mă cucerise cu romanul “Prefă-te că mă iubești” (o poveste scrisă impecabil). Nu voiam să mă las influențată de toate aceste lucruri, ci să pornesc de la zero, fără să am mari așteptări. În schimb, mi-a fost teamă că nu va reuși să-mi atingă sufletul, că nu va avea același impact ca “Prefă-te că mă iubești”. Dar în scurt timp, mi-am dat seama că nu aveam de ce să mă tem atât de mult. Adevărul este că nici nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multe răsturnări de situație, scene fierbinți, replici amuzante, momente emoționante.

   Ce se întâmplă în “Iubire periculoasă. Obsesie”, depășește nebunia din seria Beautiful de Jamie McGuire, erotismul e mai ceva ca în cărțile din cadrul colecției Eroscop, iar atmosfera e parcă desprinsă din “ The Fast and The Furios”. Este o combinație sofisticată de senzualitate și adrenalină. Pasiune și suspans. Iubire și ură. Și foarte, foarte, foarte multe emoții

    Nu știu în ce gen să o încadrez – romance, young adult, romantic suspense, important e că  “Obsesie” a reprezentat o surpriză plăcută pentru mine. Cred că este cea mai surprinzătoare carte pe care am citit-o în ultima perioadă. Povestea este superb construită, intriga este bine închegată, scenele se succed cu repeziciune, cu personaje credibile, inteligente, puternice, dornice să-și depășească limitele.

  Și dacă tot am adus vorba de personaje, trebuie să vă mărturisesc că la început îmi făcusem o impresie greșită despre Harris Stone. Mă gândeam la tot ce este mai rău despre Demonul de care toți se tem. Este periculos, violent, dur, întunecat, nemilos, probabil fiind capabil să omoare fără resentimente și deloc romantic. Are un comportament agresiv, fiind ușor de enervat și greu de calmat. La proasta lui reputație, se mai adăuga și câteva plăceri vinovate: participa la cursele ilegale de mașini, se droga și își marca iubitele ca pe niște animale (le tatua pe gât cu litera S). Însă, în ciuda acestor defecte și năravuri, am rămas plăcut surprinsă de modul în care se comportă cu Kath. Nicicând nu aș fi crezut că un tânăr cunoscut pentru comportamentul său agresiv, sălbatic și posesiv, se poate purta atât de blând și tandru.

“Cu greu își afișează adevăratul paradis pe care îl deține înăuntrul său, dar atunci când o face, nu poți să nu rămâi fascinată de el. “

  De fapt, multe lucruri nu am reușit să le înțeleg, dar în momentul în care am citit capitolul “Lacrimile Demonului”, în care el povestește câte ceva despre trecutul său, abia atunci am reușit să îl văd  pe adevăratul Harris Stone. Am fost șocată când am aflat ceea ce i s-a întâmplat mamei lui, că el s-a născut în urma unui viol, că a fost un copil al străzii. Însă, cel mai mult m-a impresionat modul în care vorbește despre mama lui, despre lecțiile de viață oferite de ea, despre nevoia de dragoste…

“Mama mea spune mereu că atunci când ești înconjurat de șerpi, transformă-te într-un uliu … Șerpii există în viața oricărui om, sunt dușmanii. Dar tu poți să alegi dacă o să fii șoarecele sau vulturul.… Un dușman e o continuă amenințare. Dacă nu poți scăpa de el, asigură-te că nu uiți de existența lui, e o parte din tine.”

,,Obișnuia să îmi spună că totul are un început și un sfârșit. Întotdeauna trebuie să fii conștient de asta. Când treci printr-o perioadă grea, trebuie să aștepți și să speri că va lua sfârșit și vei fi fericit  într-o zi. La fel și invers, când ești fericit și împlinit, nu uita că asta se va termina într-un sfârșit. Trebuie să știi să aștepți, să îți trăiești viața și să știi să te oprești atunci când ajungi prea departe.“

   Când avea 12 ani, mama lui s-a îmbolnăvit de leucemie și doi ani mai târziu a pierdut-o de tot și de atunci viața i s-a schimbat complet. La 14 ani a fost trimis la orfelinat, dar a fugit de acolo pentru că locul acela era un iad. A preferat să stea pe străzi și să caute de mâncare prin tomberoane. A trăit ca un aurolac o perioadă și cum nu-i plăcea să cerșească, a început să fure. Întotdeauna a fost atras de mașini și atunci când a descoperit pista misteriosului Carter, viața lui a luat o altă turnură.

   În ceea ce o privește pe Katherine Wrise, pot spune că nu am prea plăcut-o de la început și nu am fost de acord cu ceea ce a făcut, dar i-am înțeles perfect motivele. Puțin câte puțin, am ajuns să-i apreciez caracterul puternic, rebel, impulsiv și i-am admirat îndrăzneala și curajul.

   Kath nu a a fost niciodată copilul cuminte și foarte studios, însă era o adolescentă normală, cu apucături specifice vârstei sale. După divorțul părinților, viața ei a trecut la cu totul alt nivel de rebeliune. Drogurile și băutura și-au făcut loc în ea. A devenit dură, agresivă, incontrolabilă și sălbatică. Dar în spatele tuturor acestor schimbări explozive, se ascunde un suflet distrus. S-a depărtat de prietenii ei și a intrat într-un alt anturaj.  Și poate că ar fi continuat cu acest stil de viată desfrânat și periculos, dacă tatăl ei  nu s-ar fi hotărât să o depărteze până când lucrurile nu scăpau complet de sub control. A scos-o din arest după o tentativă de jefuire a unui fast-food, mai mult moartă decât vie din cauza supradozei,  apoi a luat decizia de a se muta împreună într-un nou oraş.

 “Ce se poate întâmpla cu un copil atunci când își pierde modelul în viață? Când e dezamăgit de cea lângă care a crescut, călcându-i pe urme? Când e abandonat de propria mamă în favoarea banilor și a unei vieți liniștite? Nimic bun. 

 Și acest “nimic bun” era tot ce aveam nevoie. Un întuneric în care am căzut după plecarea ei, dar mă ajută să supraviețuiesc. Să nu mai știi ce se întâmpla cu tine, era cel mai bun mod să treci peste. Asta până când tata m-a smuls din întunericul meu, încercând să mă scoată la lumină. Lumina care e acum strălucitorul Seattle, ce nu îmi va fi nimic altceva decât mormânt.”

   Din prima zi de liceu, Kath reușește să se împrietenească cu simpaticii ei colegi, Candice, Kristen, Chris, Zac, însă are și “nefericirea” să asiste la momentul în care își fac apariția în curtea școlii vedetele liceului, gașca pe care nimeni nu îndrăznește să o deranjeze, cei care se cred grozavi pentru că participă la curse ilegale de maşini și își fac veacul prin garaje părăginite unde se îndoapă cu droguri. Iar acum și-au făcut o intrare în glorie, cu mașinile lor tunate, reușind s-o impresioneze pe eroina noastră. Și nu doar mașinile au lăsat-o gură cască, ci și liderul găștii, Harris Stone (Demonul).

 “Era posibil să îmi rămână aerul în gât? Pentru că asta mi se întâmplă acum și l-am verificat tușind ușor să mă asigur că nu înghițisem vreo muscă. Băiatul veni în fața celorlalți, proptindu-și piciorul pe marginea capotei joase … Ochii mei au analizat imediat sculptura perfectă a corpului său; mușchii erau atât de bine definiți și masivi prin tricoul negru, mulat pe corpul înalt, încât erau mai evidenți decât dacă ar fi fost dezbrăcat. Brațele îi erau acoperite de tatuaje, oferindu-i o alură periculoasă și matură.” 

   În mod cu totul surprinzător, Kath reușește să-i capteze atenția lui Harris și se știe ce se întâmplă dacă  cel mai sexy băiat din liceu i se pune pata pe o fată. Acest demon sălbatic, împătimit al pericolului, îi va da viața peste cap, îi va devora sufletul și o va face să simtă ce înseamnă pasiunea, senzualitatea, iubirea periculoasă.

“A stat câteva secunde privind în gol, apoi și-a întors fulgerător atenția spre mine. Contactul cu privirea lui m-a electrocutat. M-a electrocutat cu adevărat și eram sigură că cel puțin firele de păr de pe mâini mi s-au ridicat.

 Nu mă așteptam la asta, nu trebuia să mă observe, eu eram cea invizibilă.

Dar ochii lui mi-au dovedit că mă văd foarte bine și mi s-a oprit aerul în gât, din nou, nefiind capabilă să mai mișc vreun mușchi. Voiam disperată să întorc capul, dar eram înțepenită de privirea lui hipnotizantă. Ochii lui îmi puteau provoca o implozie.”

 “Privirea sa îmi aduce aminte de ochii prădătorului privindu-și prada, sau mai bine zis, privirea  demonului analizând sufletul neajutorat chiar înainte de a-l devora.”

 

   Atracția dintre  ei este uluitoare, la fel ca și modul în care par să fie conectați unul cu celălalt. Însă această atracție nu trece neobservată de cei din jur, iar de aici vor pleca o serie întreagă de probleme. Din prima clipă, atrage antipatia lui Amber, iubita lui Harris, apoi ajunge să fie acostată de Joshua, fiind la un pas să fie răpită. Iar atunci când i se propune să facă parte din echipa de majorete, unde Amber este șefa lor, un mare necaz o paște. Încă de la primul antrenament, o pune să stea în vârful piramidei și vă dați seama și singuri ce se întâmplă mai departe.

“Picioarele mi-au cedat și am închis ochii când am simțit aerul rece trecând pe lângă mine. Cădeam. Țipetele altor persoane au explodat în jurul meu. Așteptam terifiată lovitura puternică cu pământul, care avea să mă lase cu sechele, dar nu a mai venit. În schimb am simțit două menghine puternice care mă prind în ultima secundă, strângându-se apoi mai tare în jurul meu .”

   Și de această dată, Harris a fost cel care i-a sărit în ajutor, dar când își va da seama că ea se află în sevraj, în loc să o ducă  la un cabinet medical, preferă să o ducă la locuința pe care o împarte cu restul găștii și îi va administra un drog, lucru care o va enerva profund pe Kath.

   Abia de acum înainte încep adevăratele necazuri pentru ea. Amber și-a propus să o distrugă cu orice preț, Joshua continuă să-i facă probleme, tatăl ei a început o relație cu o altă femeie, care se dovedește a fi prima lui soție. O serie întregă de secrete ies la iveală, iar Kath va fi devastată când va afla adevărul despre mama ei, despre trecutul părinților săi, despre legătura care există între ea și Amber.

“- Măcar tu nu ai trăit o minciună. Ai avut un singur părinte, dar care te-a iubit și nu ți-a ascuns adevărul despre cine ești. Ce rost a avut pentru mine să îi am pe amândoi? Ca să aflu acum că tot ce a reprezentat familia mea a fost o greșeală? Că eu am fost o greșeală. Că mama mea este mai perfidă decât am crezut, iar tata un mincinos.”

   Harris continuă să stea prin preajma ei, însă Kath nu are de gând să fie noua lui jucărie sexuală, refuză să-i pice în plasă, așa cum au făcut celelalte fete, așa că încearcă să i se împotrivească, iar asta trezește furia tânărului. În plus, Kristen și V. au avut grijă să îi atragă atenția că trebuie să păstreze distanța oricât de mult ar fi atrasă fizic de el sau cel puțin să fie atentă ce face,  pentru că numai lucruri rele se întâmplă cu fetele pe care Demonul punea ochii. El nu-și alegea decât virgine, pe care le tatua pe gât cu litera S, ca toți să știe că fata e a lui și să nu se apropie de ea. Niciodată nu se cupla cu o fată care a fost a altuia. Și mai ales dacă nu mai e virgină. El vrea să fie primul și se pare că și ultimul, deoarece niciun băiat nu se mai apropie de o tipă care are S-ul pe gât, chiar dacă Harris a părăsit-o deja.

“- Știe ce face, o să îți sucească mințile într-un fel pe care nici nu ți-l imaginezi. O să îți pună lumea la picioare și apoi o să ți le tăie când nici nu îți dai seama. Nu ești prima. Acum tu ești prioritatea lui, dar mai încolo va apărea alta și vei rămâne exact ca Amber. Nu e tipul de băiat care să se culce cu toate fetele și să schimbe câte una în fiecare noapte. Dar ce le face celor pe care le alege, e chiar mai rău decât asta. Pentru că ele speră la iubirea lui și sunt sfârșiate când își dau sema că nu o vor avea niciodată. Stone e demonul perfect.”

“- Harris e un tip periculos, Kath, și nu pentru că este capabil să omoare pe oricine cu mâinile goale, și fără sentimente. O să vină momente când o să te roage anumite lucruri, lucruri care o să ți se pară ciudate, dar să-l asculți, pentru binele tău. Este deja obsedat de tine și tu de el ca să mai puneți punct chestiei ăsteia. Deci, să fii atentă ce să o faci de acum încolo.”

 “Harris chiar era un demon, un demon fără control capabil oricând să ucidă fără rețineri.”

   Însă Harris se dovedește a fi altfel decât crezuse inițial Kath, iar de aici surprizele se țin lanț. Având în vedere că autoarea a preferat să scrie povestea doar din perspectiva lui Kath, nu putem ști ce este în mintea lui. Sentimentele pe care le nutrește pentru ea, îl determină să îi spună doar o mică parte din secrete.

Știu ce ți s-a spus despre mine și ce impresie ți-au format toate astea. Nu o să neg nimic din ce ai aflat, cam tot e se vorbește despre mine e adevărat. Și nu o să îți promit că sunt altfel acum pentru că  tu ești diferită, asta te-ar putea convinge mai tare ca sunt un prefăcut. Dar o să îți demonstrez în timp ca acel ceva enervant, straniu, dar plăcut, pe care îl simt pentru tine, e cu adevărat diferit.”

   În ciuda sentimentelor pe care le împărtășesc, Harris refuză să depășească pragul preludiului pentru că vrea să îi ofere șansa de a avea mai multă încredere în el. Ar vrea să-i ofere mai mult, dar nu poate. Deocamdată. Pentru că s-ar putea ca atunci când îi va afla toate secretele, să nu mai rămână cu el. După ce “secțiunea secretelor” va dispărea. Oare așa o fi? Demonul și Îngerul sălbatic vor reuși să depășească toate obstacolele? Rămâne de văzut.

   Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva pasaje. Însă, îi rog pe cei care nu vor să afle prea multe amănunte, să NU  le citească.

“Oricare ar fi dușmanii lui Harris, par să fie o amenințare serioasă dacă și-a tatuat semnificația lor pe piele. L-am subestimat la început, crezând că le-a făcut doar pentru a arăta bine, le-a făcut din același motiv ca mine: sentimente. 

Fiecare tatuaj are o semnificație pentru cel care și-l face. Un sentiment, o durere, o bucurie, o plăcere… ceva ce îl reprezintă într-un fel sau altul.“

“Mi-a prins mâna ducând-o ușor spre pieptul său și lipindu-mi palma în dreptul inimii.

– O simți? Nu ai idee de cât timp nu a mai bătut așa. A fost moartă până la tine, Katherine … Niciodată să nu plângi din cauza mea. Nici măcar de fericire. Nu vreau să văd lacrimi în ochii tăi, rosti aproape speriat, ștergându-mi lacrima din colțul ochiului cu vârful degetului.”

“Nu mai pot nega că mă îndrăgostesc nebunește de el și știu că dacă el m-ar dezamăgi acum, așa cum au făcut toți cei pe care îi iubeam, aș fi distrusă complet. Cu el totul se schimbă, devine ușor oxigenul meu și lucrurile nu mai par atât de complicate atunci când el e lângă mine.… Apariția lui în viața mea poate era o minune sau un blestem. Rămânea de văzut.”

“- Ești umbrită de dușmănie și crezi că ai pierdut totul, că nu ai avut niciodată nimic. Că ai fost o greșeală. Nu, Katherine. Eu sunt o greșeală. Un blestem.… Nu aștepta să pierzi cu adevărat totul ca să realizezi cât de dură și rece poate fi viața cu adevărat. Poate că nu ai totul, dar încă mai ai multe.”

“- Inima asta nu a mai bătut de mult cu un scop. De când a murit mama, am fost o umbră pe pământ. Fără un scop anume, doar să se distrugă pe sine și pe alții. Fără să simtă sau să mai iubească. Până la tine.”

“Sunt un suflet întunecat și rece, dar asta nu înseamnă că nu îmi doresc o lumină care să mă încălzească. Întotdeauna te-am așteptat, am așteptat ziua în care inima mea să bată iar cu un scop.“

“- Te iubesc, Katherne, și tu nu ai nicio idee ce înseamnă dragostea pentru mine. Gândește-te la o floare în mijlocul unei păduri. Înconjurată de frumusețe și de tot ce are nevoie ca să trăiască cât mai bine. Dar singură, singură între copaci mari care o admiră, dar nu o înțeleg. Una de-a lor, dar atât de diferită de ei. Toți cred că are nevoie de altă floare lângă ea, care să îi țină companie, să fie la fel ca ea. Dar nu are nevoie de cineva asemănător cu ea, are nevoie de cineva care să o înțeleagă, să o facă să radieze când e în jurul ei, oricât de diferiți ar fi. Un suflet viu care să îl învie și pe al ei. Știi cine face o floare să radieze, Katherine?… Un fluture, spuse aproape în șoaptă. Își mângâie nașul de al meu și am zâmbit amândoi. Tu ești fluturașul meu, m-ai  adus înapoi la viață și la fericire. Suntem diferiți, dar împreună strălucim.”

“Când iubeşti pe cineva foarte mult, acea persoană îţi umple viaţa de fericire. Dar când o pierzi, fericirea se transformă în durere. Durerea se transformă în acceptare, acceptarea în amintire, amintirea în uitare şi, în cele din urmă, uitarea în fericire.”

NOTA 10 +

Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Să iubeşti un Conte, de Julia Quinn-Editura Miron-recenzie

Titlu original: A Night Like This

Traducerea: Cornelia Cerneţchi Pascu

Editura: Miron

Numar pagini: 366

Seria Smythe-Smith Quartet-1. Just Like Heaven (2011)-2. A Night Like This (2012)-3. The Sum of All Kisses (2013)-4. The Secrets of Şir Richard Kenworthy (2015)

 

   Julia Quinn (Julie Cotler Pottinger) s-a născut în anul 1970 în New York City. Genurile romance şi historical romance i-au adus notorietate şi cărţile sale au captat atenţia cititorilor traducându-se în douăzeci şi nouă de limbi.

   O carte cu adevărat ,,delicioasă”. O serie pe care vreau să o citesc în întregime, ceea ce înseamnă că aştept să fie tradusă şi la noi. Cred că aţi auzit de celebrele concerte Smythe-Smith, nu? Ce mai contează că celebrele interprete se schimbă în funcţie de căsătoria fiecăruia, toate sunt la fel, iar verişoarele sunt multe -cu o ureche muzicală dezastruoasă! De această dată în premieră va fi acceptată să cânte guvernanta familiei Smythe-Smith. Ce mai contează când e vorba de bunul renume al concertului? Se mai întâmplă să se îmbolnăvească şi interpretele, nu? Sau doar îşi dau seama că talentul muzical este pe nicăieri…

   Anne Wynter nu este cea care pretinde că ar fi…deşi este guvernanta fetelor mai mici din familia Pleinsworth, nu are prea multe de spus despre ea. Este frumoasă, manierată, recomandări excelente, singuratică şi cam atât…sau nu? Când va fi nevoită să cânte ne vom da seama că guvernanta noastră evita mulţimile pe cât posibil. De ce oare? De cine sau de ce se teme?

,

,Văzu pe cineva.
Îngheţă. Cineva le urmarea din culise. Uşa prin care intraseră pe scenă şi pe care Anne îşi aminti că o închisese cu un clic, era întredeschisă. Cum ea se afla cel mai aproape de uşă, vedea un bărbat care le privea.
Panică.
Puse stăpânire pe ea, comprimându-i plămânii şi aprinzându-i pielea. Cunoştea această senzaţie. Nu o copleşea prea des, slavă Domnului, dar de cele mai multe ori i se întâmpla. Ori de câte ori vedea pe cineva într-un loc unde nu trebuia să se afle.
Încetează.
Se strădui să respire. Se afla în casa contesei de Winstead, o văduva bogată. Era într-o deplină siguranţă. Nu trebuia decât să…”

   Daniel Winstead un tânăr conte care la o partidă de cărţi, la băutură cu prietenii, ajunge să se dueleze cu Hugh, acesta din urmă va fi împuşcat accidental în genunchi…ceea ce pentru aceea vreme era un dezastru. Degeaba încearcă Daniel să se justifice că a fost o greşeală, că au fost beţii amândoi protagoniştii duelului, lordul Ramsgate (tatăl lui Hugh ) îl ameninţă cu moartea. Va începe exilul său prin Europa, fuga de criminalii ce se găseau pe urmele lui, până când, după câţiva ani Hugh îl va găsi şi îl va convinge să revină în Anglia. El nu îi poartă pică şi l-a convins şi pe tatăl său să îl lase în pace pe Daniel.
Acesta nu vrea o revenire glorioasă în casa părintească, aşa că va intra prin uşa din dos, va asista la concert şi va întâlni o făptură minunată.

,,O privi cum răsuflă, cum îşi flexează degetele, apoi…
Ea ridică privirea.
Timpul s-a oprit pur şi simplu. Era modul cel mai ciudat de a descrie sentimentul, dar acele câteva clipe, când ochii ei îi întâlniră pe ai lui…sau prelungit, s-au extins, apoi s-au topit în eternitate.
Era frumoasă. Dar asta nu explica nimic. Mai văzuse femei frumoase şi altădată. Chiar se culcase cu multe dintre ele. Dar această…Ea…Ea… Nici chiar gândurile lui nu puteau fi exprimate prin cuvinte.
Avea părul negru, lucios şi bogat şi nu conta că fusese strâns într-un coc modest. Nu avea nevoie de agrafe decorative sau de altceva. Şi-ar fi putut purta părul strâns la spate, ca o balerină, ori şi l-ar fi putut tunde scurt şi tot ar fi fost fiinţa cea mai reuşită pe care o văzuse în viaţa lui.
Faţa ei, de forma unei inimi, şi pielea albă, apoi genele lungi, frumos arcuite. În lumina apusului nu putea distinge culoarea ochilor ei şi asta i se păru trist.
Dar buzele ei…
Spera din tot sufletul ca această tânăra să nu fie măritată, fiindcă avea de gând să o sărute. Întrebarea era când.”

   Ce avea de ascuns frumoasa noastră Anne? Se pare că ea nu este chiar o simplă guvernantă. Avea o familie decentă, o soră, dar din cauza încrederi acordată unui tânăr, acesta a profitat de ea. Când acesta îi aruncă în faţă că este o uşuratică şi că el este logodit cu o fată de viţă nobilă, Anne în încercarea de a scapa de mârşăviile tânărului i-ar fi crestat foarte rău faţa.  Părinţii au alungat-o de acasă, iar tânărul o va ameninţa cu răzbunarea. Se pare că şi Anne are demonii săi de care fuge, iar precauţia sa în tot ceea ce face are acum un înţeles.

   Daniel nu înţelege de ce frumoasa guvernantă nu vrea să îi cadă în braţe. Da, vor exista tachinări între cei doi tineri, săruturi furate pline de fiori, aranjamente din partea tânărului conte pentru a fi inclus şi el în planurile Annei, dar nu îşi poate da seama de ce fata încearcă să îi reziste.

   Anne, deşi foarte atrasă de conte va încerca să pună distanţă între ei, atunci când, câteva întâmplări nefericite îi puteau costa viaţa. Contele va fi atacat, atelajul unde se găseau cei doi tineri s-a răsturnat peste ei, iar fiecare din tineri va crede că duşmanii lor declaraţi sunt de vină. Hugh îi va asigura că nu tatăl său este în spatele mârşăviilor. Oare se fie George, tânărul infam care a profitat de Anne? Acesta a cautat-o în continuare decis să se răzbune. Când o va prinde neajutorată pe o alee va reuşi să îşi ducă la bun sfârşit planul?
Ce va face Daniel, când aleasa inimii lui a dispărut din casa verişoarelor sale? Va reuşi să scape de răpitorul său însetat de răzbunare?
Oare relaţia lor va mai avea vreo şansă?

   O carte la care am ras cu lacrimi atunci când asistam la dialogurile dintre cei doi tineri, dar mai ales la strădaniile deloc mascate ale contelui de a îşi petrece cât mai mult timp cu Anne. Va suferi alături de planurile deloc cuminţi ale mult mai tinerelor verişoare pentru a-şi urma inima? Am asistat la suferinţa Annei, atunci când încearcă să reziste eroic la dreptul ei de a fi fericită. Nu mai are puterea de a visa la o viaţă de familie, iar privaţiunile suferite de când a fost alungată o vor face să se resemneze în faţa destinului.

   Autoare are un dar special de a te face să asişti împreună cu personajele sale la tot ce se întâmplă în cărţile ei, şi nu le  poţi lasă din mâna. Povestea ,,Să iubeşti un conte”, este una dintre cele mai bune cărţi ale sale traduse la noi. Aştept după cum am mai spus să citesc toată seria Smythe-Smith.

O carte de nota 10.

Cartea Să iubeşti un Conte, de Julia Quinn poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

Sursa foto> Pinterest

“…scriitorii văd oamenii aşa cum ar putea fi…”

Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea-recenzie

 

Editura Librex Publishing
Anul apariţiei: 2017
Număr de pagini: 324

   Pentru mine, întâia deschidere a unui nou roman al Nataşei Alina Culea este echivalentă cu senzaţia cadoului de Crăciun, desfăcut lângă brad în copilărie. O încântare totală a simţurilor, însoţită de surpriza ce anticipează deliciile pe care le voi găsi dincolo de ambalajul strălucitor – pentru că fiecare carte a autoarei e mereu diferită de orice altceva a scris până atunci – dar şi de siguranţa absolută că orice ar fi, va fi minunat, neexistând nici cea mai mică posibilitate să nu îmi placă enorm.

   Am încercat de multe ori să definesc prin paralelisme exterioare (cu alţi scriitori) sau interioare (între un roman al ei şi un altul) stilul Nataşei. Să îl integrez într-un curent, într-un gen, într-un format ștanțat de literatură. Dar nu mi-au ieşit decât mici comparaţii punctuale, aproape forţate, din cauza originalităţii ei descătuşate, neîncadrabile în șabloane, nici măcar într-o matcă proprie de creaţie, fiindcă nu numai de la o carte la alta, dar chiar de la o secţiune a unui roman la următoarea, tot ce te aşteptai să continue într-un fel, se transformă spectaculos şi devine altceva, la fel de original, dar din cu totul altă zonă a imaginarului extaziant.

   La fel se întâmplă şi cu Visele nu dorm niciodată, compozit genial din două aliaje atât de deosebite: o primă parte, Legămintele macilor, fascinant de introspectivă, analitică, a cărei atracţie se creează prin magnetism intim emoțional, o a doua parte, Arca celor 11 nopţi, intens epică, parcă desprinsă dintr-un basm-thriller-horror cu personaje extraordinare, mister criminogen şi numerologic, fenomene inexplicabile şi revelaţii spirituale.

   Ajunsă la a cincea lansare livrescă, juna autoare-complet-maturizată-profesionistic face în această nouă bijuterie literar-psihologică a sa un exerciţiu de empatie, sărind peste aproape un deceniu de viaţă şi transpunându-se/transpunându-ne în mintea unei scriitoare celebre de peste 40 de ani, care simte că trece printr-un moment de cumpăna al existenţei ei. Prinsă într-un mariaj incomplet, îndrăgostită de un amant nepotrivit, percepând dureros trecerea timpului şi disiparea farmecelor feminine asociate cu tinereţea, este tentată să abandoneze totul, să se abandoneze curgerii intrinseci a destinului, renunţând să mai lupte pentru a-l influenţa în vreun fel. Prima afectată de delăsare fiindu-i însăşi cariera:

„Am început să scriu din dragoste pentru oameni şi voi renunţa să mai scriu din dragoste pentru unul singur dintre ei.”

…mărturiseşte ea dureros. Sacrificiu suprem, lehamite de orice altceva exclude dragostea sau răzbunare întortocheată – dat fiind că iubitul din cauza căruia vrea să facă acest gest pare să-i adore cel mai mult tocmai talentul de scriitoare?

   Deşi Nataşa are sinceritatea să spună mereu o poveste personalizată, ce place prin ea însăşi, nefiind interesată de categorisirile pe care le încearcă mereu criticii literari pentru a stoarce cât mai multe concluzii general valabile dintr-o operă, nu poţi să nu extrapolezi semnificații prototipice, remarcând că alegerile personajului ei, Lea Leroy, în privinţa iubirii, sunt două extreme opuse ale masculinităţii intelectuale.

   O variantă cu soţul perfect din punct de vedere al confortului, echilibrat liniştit, grijuliu, cedând mereu capriciului feminin, neproblematic, completând genul de cuplu despre care, din afară, oricine va lansa complimente referitoare la ce bine vă potriviţi şi ce pereche perfectă sunteţi, dar lipsit de pasiune şi înclinaţie romantică, mai mult un prieten tacticos şi plin de tabieturi decât un partener care-şi demonstrează afecțiunea.

   O altă variantă, de amant ce se întrevedea ca posibilă titularizare oficială, exploziv, efervescent, debordând de energie şi iniţiative surprinzătoare, romantic şi pasional măcar în momentele când a înfiripat inter-dependenţa sentimentală, imprevizibil în reacţii şi încăpăţânat în aplicarea ideilor proprii, deşi îndrăgostit sincer de tot ce creează iubita admirată. Bărbat mai tânăr, parcă încă neformat complet, dar care pe Lea o face să se simtă feminină şi atrăgătoare, la fel cum poate să-i reteze brusc însuşi cheful de viaţă, dintr-o singură vorbă aiurită aruncată prosteşte, aşa cum lansează adesea fiinţele imature emoţional. Un cuplu cu el adună la orizont norii negri ai bârfei, clevetelii şi controversei, dar singurul care pare să îl facă cu adevărat imposibil e chiar comportamentul lui instabil.

   Dacă pentru perceperea primei variante masculine, dintre cele între care Lea navighează ca între Scylla și Charybda, Thiery, soţul, ne ajunge un fragment scurt să-i înţelegem descrierea, pentru cea de-a doua, amantul, Mark, iubitul ce ar fi putut fi, avem nevoie de secvenţe întinse pe parcursul întregului roman, neliniare temporal, desprinse din gânduri şi amintiri ale Leei, pentru a putea schiţa cât de cât profilul celui care a tulburat astfel o femeie atât de sofisticată, serioasă şi bună judecătoare de caractere, ce e capabilă să-i descifreze pe toţi din jurul ei ca pe propriile personaje de carte şi să le ofere instant soluţii în a-şi aborda problemele, dar nu îşi poate aplica sieşi aceleaşi tratamente psihic lecuitoare, drept cataplasme pentru tribulațiile iubirii sale.

   Ce face o tipă impulsivă când gândurile răvăşite, prietenele şi analizele psihologice nu-i oferă rezolvarea dilemelor ei sentimentale? Schimbă peisajul şi porneşte într-o călătorie spre un loc cât mai pierdut în spaţiu.

   Astfel începe partea a doua a romanului, cea magic-epică şi de două ori mai lunguiaţă, unde protagonişti turistici cu personalităţi ca ale posibililor criminali ai Agathei Christie se strâng în număr fatidic într-o splendidă vilă înzăpezită pe vârf  de munte şi tot mai extrasă din civilizaţie de vitregia progresivă a vremii.

   Chiar dacă noile personaje au o tentă clasică ce te face să le aştepţi evoluţia înspre conflicte la fel de clasicizate odată rămase izolate, fără curent şi regresând energetic la lumina pâlpâindă a lumânărilor, conversaţiile şi felul lor de a fi rămân de un modernism militantist vijelios, ce te atrage în argumentații de idei şi contradicţii principiale, abordând tematici din cele mai diverse. Predominantă devine cea a iubirii şi genurilor de cupluri în toate variaţiile lor, dar apar şi discuţii despre prezent ca umbră a trecutului, simţământul de dispariție a frumuseţii, tinereţii şi gloriei, veganismul ca alegere spirituală, seninătatea yoghinului amator, creşterea copiilor – cu unic exemplu nefericit de fată răsfăţată prezentă, autoanaliză freudiană, psihologia de grup sau de perechi romantizate şi încă atâtea altele, ca în orice minusculă comunitate inteligentă comunicativă.

   O înşiruire de evenimente stranii îngroaşă aura de mister şi supranatural în acest peisaj deja dătător de tot soiul de fiori. Universul restrâns la mâna de personaje înconjurate de zăpezi şi rupte de lumea exterioară devine unul al coincidenţelor, simbolurilor, semnelor superstiţioase şi oglindirilor, fiecare regăsindu-se în ceva parcă pregătit pentru sine, uneori chiar în reflectarea secvenţială a celorlalţi, văzuţi ca cioburile reunite ale unei oglinzi sparte:

„Suntem prinşi în camera oglinzilor şi, în acelaşi timp, în labirintul propriilor conștientizări. Maja îmi oglindeşte teama de îmbătrânire, cei doi unguri au curiozitatea mea pentru mister şi pentru lumea nevăzută, Arthur este lipsa mea de implicare în viaţă, Kate este fetiţa revoltată şi răutăcioasă din mine, Theo şi Benoit sunt extensii ale polarităţii bărbat-femeie, Selene este idealista care încă mai trăieşte în mine şi care crede că are forţa de a schimbă lumea, iar Monique reprezintă refuzul meu de a accepta schimbările. Oare ce reprezint eu în ceilalţi?”

 

   Încercam să descriu dualitatea fascinaţiei din primul şi al doilea capitol al cărţii, atmosfera din Legămintele macilor pregatind-o, potențând-o şi definind-o pe cea din Arca celor 11 nopţi, dar realizez acum, într-o nostalgică răsfoire, încercat de regretul despărțirii de captivantele personaje ale cărţii, că, nemenționându-l individual, am nedreptăţit un al treilea capitol. Fiindcă Epilog-ul este o poveste în sine. De un gen indefinibil şi interpretabil în atâtea feluri câţi cititori există, lărgindu-şi cu fiecare nouă lectură ramificaţiile interpretative. Fără să dezvălui nimic care ar putea strica plăcerea descoperirii sale de către fiecare explorator al romanului, aş remarca melancolic doar că mi-a lăsat aceeaşi senzație ca învârtirea titirezului ce testa realitatea din filmul Inception, când nu puteai spune dacă ultima sa rotire a fost parte a unei mișcări continue de perpetuum mobile sau o primă încetinire şi ezitare ce anunţa ieşirea din vis.

   Tentaţia umană de a face mereu comparaţii şi a găsi similarităţi, măcar senzitive, chiar şi când excepţionalul originalității nu-ţi permite să aplici procedura standard asupra conţinutului, ci doar să îţi formulezi propriile interpretări despre ceea ce tocmai ai experimentat…

   În viziunea mea decriptatoare, intuiesc sub titlul primului capitol, Legămintele macilor, un dublu simbol: cel al visului indus halucinogen, dar şi al lipsei de durată şi superficialităţii unei promisiuni făcută de o floare care la prima suflare îşi pierde petalele. În cel de-al doilea, Arca celor 11 nopţi, dincolo de forma arhitecturală arcuită a intrării în vilă, ce i-a atras denumirea din partea vizitatorilor, resimt metaforic o nouă Arcă a lui Noe cu genuri şi tipologii de iubiri şi iubiți – poate nu exhaustivă la nivel planetar, dar reflectând ca un puzzle personajul principal. Epilog-ul fiind completare şi reînceput, însă nu unul sisific sau circular până la epuizare, ci cu acumulări şi noi şanse acordate de propriul sine.

Iar, per ansamblu, acest splendid roman în topitura sa de aliaje-nghețate?

   O rafală de vânt degerător şi fierbinte, împletită în încolăciri învârtejite de roşu şi alb-albăstrui, dându-ţi de perete ferestrele şi uşile sufletului, invadându-ţi orice ungher tainic al minții, molipsindu-ţi fiecare celulă de febră delirică şi răceală dârdâitoare, lăsând în urmă un tablou oniric acoperit de nea şi petale căzătoare de maci, din care nu mai vrei să refaci originalul, realizând că în noua cheie simbolistică, totul are mult, mult mai mult sens.

Cartea Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea poate fi comandată de pe site-ul Librex

Surse foto: Pinterest şi Arhiva personală Nataşa Alina Culea

by -
4

Vinovăţia a devenit inocenţa, nelegiuirea a adus merite de serviciu, impostorii slugarnici şi zeloşi au ajuns eroi, a fi prezent însemna să fii absent, iar a avea şobolani în subsol era un semn de reale aptitudini gospodăreşti.” (Robert Ludlum)

Compromisul, de Robert Ludlum-recenzie

Titlu original: Trevayene
Traducere:  Irina Negrea
Editura: Lider Bucureşti 
Romanul a apărut initial în limba engleză cu pseudonimul JONATHAN  RYDER
Număr pagini:  569

“Din punctul meu de vedere, una dintre realizările cu adevărat remarcabile ale omului este democraţia reprezentativă şi neîngrădită, iar cea mai mare încercare din toată istoria de a crea un asemenea sistem a fost minunatul experiment american, aşa cum şi-a găsit el expresia în Constituţia noastră. ”(Robert Ludlum)
“Iată de ce am scris “Trevayne”, acum aproape două decenii. Era pe vremea afacerii Watergate şi, de indignare, am umplut nenumărate pagini. Ceva mai tânăr-dar nu necopt-, datorită firii impulsive şi necumpătate simţeam că-mi plesneşte capul de cuvinte ca: Înşelătorie! Abuz de putere! Corupţie! Stat poliţienesc!” (Robert Ludlum)

  Personajul principal al romanului, Andrew Trevayne, este în vacanţă cu soţia şi copiii, dar bancherul Franklyn Baldwin îi solicită o întâlnire. Acesta conducea comisia care se ocupa de cheltuielile legate de apărare şi voia să înfiinţeze un subcomitet, care ar urma să efectueze ”un studiu aprofundat” al relaţiilor de la Pentagon.
Patru, cinci corporaţii, de fapt nişte conglomerate răspundeau cam de 70% din bugetul de apărare şi nu mai exista nici un control eficient. Acest subcomitet ar fi devenit un instrument de investigaţie al Comisiei de apărare.

   Pentru că îl respectă pe Baldwin şi-l consideră prieten Trevayn acceptă întâlnirea. Dar nu ar vrea să devină preşedintele subcomitetului, odată pentru că avea destulă activitate cu propriile afaceri şi apoi pentru că:
“Persoana care va ocupa acel post va deveni un paria…dacă apucă să lucreze o vreme acolo.”
Pentru că la Pentagon e o harababură generală şi în orice încercare de-a face ordine ei ar pierde monopolul, oricine ar fi aşa curajos să încerce asta ar deveni un adevărat duşman.
Doar William Hill-ambasador şi Frank Baldwin-bancherul, prieteni de-o viaţă, ale căror vieţi şi activităţi s-au dovedit productive pentru ţară vor să lase o moştenire. Subcomitetul este ideea lor pentru că, cred ei, ţara trebuie să afle adevărul:

“Adevărul. Întreagă dimensiune a adevărului, aşa cum credem noi că e el. Ţara are dreptul să-l afle, cu preţul oricărei suferinţe. Pentru a vindeca orice boală trebuie pus un diagnostic correct. Nu lozinci evazive promovate de fanatici ipocriţi, nici acuze răzbunătoare zbierate de răzvrătiţi…Adevărul Andrew. Doar adevărul. Darul acesta va fi al nostru, al lui Billy şi al meu. Poate ultimul nostru dar.”

   Şi avându-l pe Trevayne preşedinte cei doi sunt convinşi că subcomitetul va fi deopotrivă apolitic şi cinstit. Ambele partide încercaseră să-l recruteze, dar nu reuşiseră şi ţinând cont şi de calităţile şi abilităţile lui cei doi “bătrâni” l-au convins şi pe preşedintele ţării:

“Nu eşti republican sau democrat, nici liberal sau conservator. Ambele partide au încercat să te recruteze şi le-ai refuzat pe amândouă. Eşti o contradicţie în această era a nomenclaturii. N-ai nimic de pierdut sau de câştigat. Vei fi crezut. Asta e important…Am devenit un popor polarizat, împărţit în tabere ce implică poziţii conflictuale şi intransigente. Avem nevoie cu disperare să credem iarăşi în adevărul obiectiv.”

   Trevayne urmează să se întâlnească cu preşedintele, care-l cheamă acasă la ambasadorul Hill, pentru a discuta liniştiţi. Îi spune că dacă acceptă postul, va fi numit, dar că lucrurile vor fi urâte pentru că sunt mulţi cei care nu vor acest subcomitet şi mai ales nu condus de el, pe care-l ştiu incoruptibil.
Dar evenimentele se precipită, soţia lui este drogată şi agresată şi abia acum Trevayne face legătura cu incidentele şi înscenările făcute fiicei şi fiului său.
Asta îl întărâtă şi-l motivează, aşa că apare în faţa senatului pentru interviu şi validare.
Răspunde deschis la întrebări, dar are curajul să ceară şi reciprocitate şi vrea să determine senatorii să nu se amestece în treburile comisiei, ci să coopereze cu ea:

“Să-i fac să se justifice în faţă mea… în raportul acestei audieri. În darea de seamă va trebui să se menţioneze că această comisie este un auxiliar necesar al subcomitetului. Un parteneriat de lucru.”
“…dacă arăt explicit că subcomitetul nu poate funcţiona fără cooperarea Senatului, fără participarea activă a acestei comisii în particular. Dacă nu-i pot face să se angajeze în acest sens, n-are nici un rost să continuu.”
“Tipii devin o parte activă a …cercetării. Fiecare membru va deveni un inchizitor, nici unul nu va şti exact implicarea ”distinsului său coleg”…Se împarte bogăţia, se împarte responsabilitatea.”

   Este validat, îşi organizează propriul sediu, îşi aduce în echipă oamenii lui, oameni în care are încredere.
De cealaltă parte, Genessee Industries, o organizaţie puternică care cuprindea mulţi senatori şi oameni politici, nu avea nici un interes ca cei din comisie să-i cerceteze afacerile şi ramificaţiile, ceea ce Trevayne chiar avea de gând, aşa că-şi organizează apărarea fără a se feri să se asocieze cu cei de teapă mafiotului Mario Spadante. Doar că acesta nu va ţine cont de ce vor ei şi va acţiona chiar în stilul lui mafiot, oricum avea lucruri neterminate cu Trevayne de pe vremuri. Până la urmă sătui de iniţiativele lui eşuate, care ar putea atrage atenţia asupra lor, cei care l-au folosit îl elimină făcând să pară o luptă între mafioţi.
La fel de mult se vor folosi de un ziarist din Washington-Roderick Bruce, care se va implica pentru că voia să-l termine pe maiorul Bonner, pe care-l consideră vinovat pentru moartea prietenului lui. Maiorul Bonner fusese numit de către armata pe lângă Trevayne, cu scopul să-l ajute, să-l păzească, dar şi să –l urmărească şi să raporteze totul superiorului său, generalul Cooper.

   Doar că Trevayne şi Bonner se vor ajuta şi salva reciproc câştigându-şi respectul unul faţă de celălalt.
E dificil pentru că din corporaţie fac parte: Robert Webster (consilierul preşedintelui), senatorii Allen, Knapp, Norton, Armbruster, generalul de brigadă Cooper, James Goddard-geniul financiar şi multe alte persoane importante şi surprinzător până şi avocatul lui Trevayne –Madison.

   Cam atât despre încrederea faţă de oamenii de lângă tine.
Şi totuşi, Trevayne şi oamenii lui află numele câtorva persoane puternice, care au participat fiecare la câte o operaţiune importantă a companiei Genessee, dar, doar doi dintre ei se vor dovedi cei mai importanţi ei fiind fondatorii companiei. Trevayne încearcă să stea cu ei pe rând de vorba, ca să afle exact realitatea.
Intervin o mulţime de morţi făcute să pară accidente.
Atacul la adresa casei lui, a familiei şi chiar a lui însuşi sunt însă dejucate de cei care îl apară.
Asta îl motivează parcă şi mai mult.
Până la urmă Trevayne descurcă iţele, găseşte motivaţiile, va ajunge chiar într-o funcţie mare. Dar cu ce preţ?
O mulţime de crime, atacuri, comploturi, minciuni, trădări toate generate de lăcomie şi setea de putere:

   “Ca o dovadă de supremă tâmpenie, unii demnitari au alimentat vălvătaia terorismului, vânzând arme unui stat terorist în timp ce aliaţilor noştri le cereau să n-o facă. Vinovăţia a devenit inocenţa, nelegiuirea a adus merite de serviciu, impostorii slugarnici şi zeloşi au ajuns eroi, a fi prezent însemna să fii absent, iar a avea şobolani în subsol era un semn de reale aptitudini gospodăreşti.” (Robert Ludlum)

   Cu toate că romanul are multă acţiune, dialoguri, personaje, situaţii, este alert şi intens, mie mi s-a părut puţin mai slab decât celelalte cărţi ale autorului, probabil fiindcă este printre primele scrise de acesta.
Dorind să pună pe hârtie revolta faţă de situaţia politică a ţării, să spună foarte multe într-o formă condensată, mi s-a părut puţin prea încărcat.
De altfel chiar autorul recunoaşte:

   “Exact când aştern pe hârtie aceste rânduri, Statelor Unite ale Americii le-a fost dat să asiste la două dintre campanile prezidenţiale socotite a fi cele mai ruşinoase ,înjositoare, inepte, necinstite şi jignitoare din câte îşi pot aminti admiratorii în viaţă ai sistemului nostru. Candidaţii au fost “asmuţiţi”de nişte manipulatori cinici ai celor mai elementare temeri ale publicului, fanfaronadele “guriştilor” gălăgioşi erau mai căutate decât declaraţiile de poziţie inteligente, imaginea a prevalat asupra rezultatelor.”
“Plus că change, plus c’est la meme chose, zice un proverb francez. Aceeasi Marie, cu altă pălărie. Sau poate istoria îşi repetă nesăbuinţele “ad nauseum”, fiindcă omul este o fiinţă cu un talmeş-balmeş de pofte ce îl împing mereu să revină la troacă plină de otravă.” (Robert Ludlum)

Cartea Compromisul, de Robert Ludlum poate fi comandată de pe targulcărţii.ro

50 de zile înainte de sinucidere, de Stace Kramer-recenzie

Editura Corint (Leda Edge), 2017

Titlu original: 50 days Before My Suicide (2017)

Traducere din limba franceză de Diana Morărașu

688 de pagini

Fiecare zi care trece îmi aduce un alt motiv pentru a mă sinucide. Fără îndoială, moartea nu e cea mai bună dintre soluții, dar în cazul meu e soluția care se impune de la sine.

   Scris sub pseudonim de o tânără din Rusia, 50 de zile până la sinucidere tratează cu deosebită seriozitate problematica vârstei critice, când adolescenții sunt greu de înțeles, uneori neînțelegându-se ei înșiși. Până la acest roman, am citit ficțiune pe tema adolescenței scrisă doar din perspectiva unui adult, care nu oferă credit sentimentelor tinerilor în formare. Prin urmare, este destul de interesant de urmărit evoluția personajului, mai ales că este și narator (un plus de subiectivitate).

   Gloria McPhin este o adolescentă obișnuită din Florida cu probleme care pentru ea sunt mereu catastrofale: este îndrăgostită de iubitul prietenei cele mai bune, părinții se află în pragul divorțului, tatăl începe o relație cu profesoara ei de matematică, mama își îneacă amarul în alcool, intră într-o sectă și ajunge la sanatoriu, bunica urmează să se căsătorească cu cineva mai tânăr decât ea cu aproape 30 de ani. Ar putea trece mai ușor peste tot ce se întâmplă, dacă familia i-ar acorda timp să o asculte. Din contră, tatăl uită aproape că ea există (nici nu știe cum se numește școala pe care o frecventează), mama o consideră o povară și-i mărturisește că nu a fost un copil dorit și nu se implică deloc în viața ei, ambii abuzând uneori de rolul de părinte (îi interzic să iasă din casă, îi confiscă telefonul, o lovesc etc.), încălcându-i dreptul la libertate și intimitate. Însă aceste tehnici de a o pedepsi nu funcționează, iar Gloria (Lori) hotărăște să se sinucidă după 50 de zile în care încearcă să mai dea vieții o șansă.

   În aceste 50 de zile dramatice, Gloria ține un jurnal în care scrie în amănunt ce simte, începe să își exprime independența și experimentează tot ce poate părea interzis: își vopsește părul albastru, se îmbată îngrozitor, își începe viața sexuală la beție, fuge de acasă, ia și vinde droguri, este implicată într-un schimb de focuri ce se termină cu moartea prietenei sale, Becks. Întoarsă forțat în lumea ei de acasă, trăiește și mai mult sentimentul că nu este iubită, dar, cu toate acestea, alege să trăiască.

Dragul meu jurnal!

De un lucru sunt sigură: nu mai sunt aceeași și îmi place la nebunie noua Gloria în care m-am transformat. Nu credeam că e posibil să te schimbi radical într-un timp așa de scurt. Acum, nu mai trebuie decât să-i uit pe toți cei pe care i-am iubit, care m-au făcut să sufăr – cel puțin unii dintre ei – și de care mi-e un dor cumplit acum. Așadar, va trebui să uit de mama, tata și de Nancy, să-i uit pe Max și pe bunica, pe Matt și pe Tezer, pe Adam și pe Chad. Nu cred că-i voi mai vedea vreodată și probabil că e mai bine așa. Vreau ca Becks, Alex, Jey și cretinul de Steve să fie mereu alături de mine.

Cu toate astea, o întrebare rămâne în suspans: noua Gloria trebuie să trăiască sau, din contră, să moară conform planului în exact 17 zile?

  Atitudinea Gloriei este tipic adolescentină (ușor exagerată uneori), în încercarea de a atrage atenția celor din jur. Are nevoie de compasiune, de o mamă pe al cărei umăr să plângă, de un tată care să o protejeze. În prefața și notele de subsol, dr. Cristian Andrei explică într-o manieră erudită cauzele și consecințele acțiunilor Gloriei. Nu e de mirare că Gloria a găsit soluția cea mai simplă pentru a-și rezolva problemele, cât și pentru a se afirma: suicidul, afirmă el. Gloria caută afecțiune, se îndrăgostește (sau așa i se pare) de Matt, Chad, Alex, Steve.  Ea întoarce lumii ceea ce primește: lipsei respectului îi răspunde cu revoltă, trădării cu răzbunare, durerii cu plecarea. Nu pot să nu mă întreb câte adolescente și-au vopsit părul albastru după lecturarea acestui roman care a făcut furori pe rețelele de socializare… .

E aproape miezul nopții când ne adunăm în casă. Fiecare are în mână câte o sticlă de Martini. Am luat-o cu băutul de dimineață, așa că acum suntem turtă. Jucăm un joc crud, numit „eu niciodată nu am…”.

   În 50 de zile, Gloria trece prin toate încercările posibile, unele greu de imaginat, unele absurde, cum ar fi episodul în care ea își crestează încheietura mâinii pentru a scăpa de un viol și sângele țâșnește violent sau cum îi sunt furate actele în Paris, dar asta nu reprezintă o piedică în a se întoarce acasă cu avionul. Sau cum Dumnezeu poate ea să cheltuiască 13 000 de dolari din contul lui Tezer fără ca aceasta să-și dea seama? Cu toate că a început numărătoare inversă ( Au mai rămas 49, 48, 47, 46… de zile), își face planuri de viitor (de exemplu, dorește să trăiască alături de Steve, de care se îndrăgostește).

   În presă s-a vehiculat ideea că cei care sunt călăuze pentru probele jocului Balena Albastră s-au inspirat din acest roman. Nu cred că acesta a fost scopul autoarei. Mai degrabă a încercat să dea glas frustrărilor adolescenților aflați în conflict cu lumea și cu ei înșiși, iar notele domnului doctor Cristian Andrei au încercat să le ofere o conotație educativă. După cum spune dumnealui, adolescenților le este mai ușor să renunțe la viață decât la libertate.

   Cine altcineva decât o adolescentă să scrie un roman despre adolescenți cu un titlu atât de sugestiv? Mesajul cărții este oarecum ambiguu, zic eu. Pe de o parte, un semnal adresat adulților despre cât rău pot să le facă tinerilor și cât de mult suferă aceștia, pe de altă parte, un soi de ghid de metode de a te revolta. Limita dintre cele două este foarte sensibilă, iar un adolescent în depresie ar putea să aleagă varianta a doua.

Cartea 50 de zile înainte de sinucidere, de Stace Kramer poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

%d bloggers like this: