Recenzii

“Când ai şanse prea mici, nu-ţi mai rămâne decât să joci pe mize mari.”

Femei periculoase vol.1, de George Martin & Gardner Dozois

Editura Nemira

Data apariţiei: 2017

Titlul original: Dangerous Women

Colecţia Nautilus

Traducător: Filip Columbeanu

Număr pagini: 496

   Nu există nimic din ceea ce poartă amprenta implicării lui George Martin, care să nu iasă excelent, atingând adesea perfecţiunea. Romane, volume de povestiri proprii, antologii în care are rol de editor şi eventual contribuitor cu câte o cărămidă epică întregitoare… Toate s-au impus drept cele mai bune produse de pe piaţă în domeniul respectiv.

   Dacă pentru romanele sau volumele lui de proză scurtă SF şi fantasy, pasionaţii genului nu mai au nevoie de nicio recomandare, despre antologiile în selecţia cărora e implicat, chiar în ipostază de coeditor, poţi spune că au totdeauna povestiri după gustul lui. Adică cu multă acţiune, cu context logic, cu personaje la care ajungi să ţii imediat. Niciun titlu nu e adăugat numai ca să fie acolo şi să completeze numele mari de pe listă, fiecare autor e adus doar cu ce are mai bun şi se încadrează în tema aleasă. Aceeaşi senzaţie o ai parcurgând Străzi Întunecate sau, mai ales, trecând în revistă Războinicii – pe care o credeam până acum cea mai bună colecţie de povestiri a celor doi, dar care simt, deja, că e egalată de această recentă apariţie, câştigătoare World Fantasy Award for Best Anthology în 2014, Femei periculoase.

    Poate părea nedrept accentul pe Martin, când coautor e Gardner Dozois, editorul de culegeri ficțional-speculative, prin excelenţă. Dar părerea mea e, citindu-i şi selecțiile individuale, care toate suferă de păcatele imputate în general antologiilor, că reuşitele astea deosebite din colaborare sunt în primul rând meritul lui Martin şi ale preferinţelor sale în literatura de gen.

   De fapt nici măcar totdeauna de gen, pentru că în această galerie de personaje feminine, specia fiecărei opere literare chiar nu contează. Avem pe lângă science fiction şi fantasy, thriller, istorie, vampirologie urbană, mistery şi romance.

    Nu sunt cel mai mare fan al prozei scurte, am obiceiul să triez după recenzii şi câteva pagini de început unde sunt agăţat sau nu, poveștile pe care le duc până la capăt în alte antologii. Niciodată, însă, nu am putut aplica decimarea asta pe o colecție Martin-iană. Dacă sunt totuşi din cei ce vor să citească numai istorisirile cu un anumit specific dintre cele adunate în acest volum, sau doar să aleagă cea pe care o vor citi la un moment dat, în funcție de chef, am să înșir câteva impresii orientative, despre fiecare dintre povestiri, evitând orice spoiler major.

F2 (1)

 

 

    Introducere de Gardner Dozois – Demnă de parcurs de orice cititor care simte nevoia unei contextualizări în peisajul literaturii cu eroine (cu sau despre femei în luptă/conflict/confruntare). Dacă ar fi ceva pentru care să fie lăudat şi Dozois la fel de mult ca Martin, ar fi introducerile astea care vin mereu ca nişte articole exhaustive despre laitmotivul antologiei.

    Halal desperado! de Joe Abercrombie – favorita mea, alături de nuveleta lui Sanderson, din volum. Un alt autor ce nu numai că nu dezamăgeşte niciodată, dar chiar ameninţă poziţia marelui maestru al Urzelii Tronurilor, pe frontul fantasy. Cumva cu aceeaşi reţetă a protagoniștilor care nu sunt nici complet buni, nici complet răi, Abercrombie ajunge să îşi întreacă de multe ori profesorul,  prin scriitura mai fermă în momentele de acţiune, prin faptul că reuşeşte să îşi compună tablourile vivante medievale cu tuşe mai comprimate şi care nu se rătăcesc nicio clipă în prea descriptiv sau prea oniric (cum la Martin se mai întâmplă) şi, mai ales, tocmai în target-ul antologiei noastre… prin complexitatea mai mare a personajelor feminine şi a poveştilor de iubire generate de ele.

   După ce taman îl declarasem pe George Martin ca superlativ, un ludatio şi mai mare adresat altui autor poate părea exagerat, dar nu ar admite că există un superlativ al superlativului în fantasy, numai cei ce nu l-au citit pe Abercrombie. Este minunată saga Marea sfărâmată, dar seria Prima lege e “şi mai şi”. Iar universul Red Country din care face parte această primă povestire cu o kick-ass girl, se ridcă cel puţin la cel mai înalt nivel al celorlalte două, încă din start.

   Aliaj de heroic-fantasy medieval şi western cu desperados, având cele mai bune elemente ale fiecăruia, întâia poveste a antologiei ne-o impune în memorie pe Shy, membră a unui grup de tâlhari, hăituită şi de poteră şi de proprii coechipieri puşi pe rele.

   Sau m-a lăsat inima de Megan Abbott – o confesiune contemporană noir, la limita între thriller şi mistery, dar cu accentul pe psihologia naratorului bărbat, care din clipa când îi dispare fetiţa, rememorează în cheie paranoică comportamentul feminin instabil al soţiei sale, încă din vremea în care îi era iubită. Femeia periculoasă devine prin suspiciune un concept, chiar în ochii cei mai iubitori, când toate acuzaţiile par să indice un gest criminal făcut de ea.

     Cântecul Norei de Cecelia Holland – ficţiune istorică despre Eleanor de Aquitania, soţia lui Henric al II-lea şi cei opt copii ai lor, care vor atrage regatul într-un război civil sângeros. Două indicii pentru recunoaşterea capetelor încoronate : filmul “Leul în Iarnă” și Richard Inimă de Leu – celebrul cruciat, speranţa regală a lui Robin Hood – tânărul prinţ Richard din povestire. Nora e una dintre copilele cuplului disfuncţional suprem – prin ochii încă nevinovaţi ai căreia e percepută toată progresia conflinctuală.

   Mâinile care nu există de Melinda Snodgrass – decupaj dintr-un viitor cosmopolit umano-extraterestru în care un proaspăt locotenent secund, ce tocmai a absolvit Academia Militară a  Ligii Solare, ascultă într-un local dubios, povestea şi mai dubioasă a unui beţiv decăzut cu accent elitist care sugera educaţie şi bogăţie. Un delir despre pasiune amoroasă inter-specii ce se transformă într-o teorie a conspirației dătătoare de fiori pentru omenire.

   Bombardele de Jim Butcher – nou caz din seria autorului despre detectivul Dresden implicat în lumea secretă a fiinţelor supranaturale : vrăjitori, vampiri, vârcolaci – preluat spre rezolvare de data asta de ucenica lui mult mai stângace, Molly Carpenter. Foarte amuzant scris.

   Raisa Stepanova de Carrie Vaughn –  planare psihologică în lumea femeilor pilot din Armata Roşie în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Carrie Vaughn surprinde destul de bine mentalitatea duală patriotard-terorizată de absurditatea stalinistă, a soldăţimii sovietice. Raisa îşi iubeşte fratele şi prietena dorindu-şi să devină eroină, dar are şi o latura cinică, realistă, care o face să nu fie luată prin surprindere de evenimentele ce vor urma. Un soi de Enemy at the Gates comprimat şi fără un personaj identificabil de partea inamică. Adică altul decât însăşi maşinăria de război germană ce nici măcar nu remarcă peste cine şi-a trecut tăvălugul. Chiar dacă dintre stalinişti şi hitlerişti mereu am preferat germanii, percepându-i ca pe răul mai puțin barbar şi oricum aliații noştri, până una-alta, scriitoarea te face să privești pozitiv şi duşmanul sovietic, atâta vreme cât îi analizează fără melodramatism umanitatea şi nu are de ce să cadă în excesivitatea declamativă propagandistică a tuturor operelor ruseşti despre subiect, care dacă nu eşti rus, îţi trezesc doar antipatie.

    În ring cu Iisus de Joe R. Lansdale – e un fel de povestioară de dragoste atemporală, potenţată de lupte amicale, dar cât se poate de dure, între doi crai-luptători de wrestling pe bune (non fake), din alte vremuri. Unul dintre ei devenind mentorul şi antrenorul tipicului adolescent cu probleme, care îi aduce o nouă viziune a propriei vieţi scurgându-se spre final.

   În pofida titlului cu iz de sacrilegiu, povestirea nu are nicio legătură cu vreo confruntare cu divinitatea, decât dacă idolatrizezi un wrestler invincibil de origine hispanică, numit Jesus. Poate trebuia menținută botezarea originală a mini-prozei, Wrestling Jesus? Cred că ar fi fost mai puţin deviantă în sugerarea conținutului.

   Vecinele de Megan Lindholm (una și aceeași cu Robin Hobb – pseudonim păstrat pentru îndrăgitele ei romane fanasy din trilogiile Farseer şi Omul Arămiu) – începe ca o clasică poveste de cartier cu vecine în vârstă pendulând între bârfă şi sanatorii, însă evoluează într-o tot mai palpitantă călătorie în timp sau poate spre descoperirea unei lumi alternative, ca o şansă la retrezirea interesului pentru viaţă.

   Ştiu cum să le-agăţ de Lawrence Block – o femeie fatală în căutarea unui băiat rău dă peste un tip chiar mai plin de probleme psihice decât îşi dorea. Elemente sinistre de devenire criminală cu trădări, incest şi obsesii ucigaşe definesc intențiile si trecutul personajelor.

   Umbre pentru Tăcere în Codrii Iadului de Brandon Sanderson – dăm din nou peste un talent uriaş al fantasy-ului, pe aceeaşi treaptă a superlativului cu Martin şi Abercrombie. Autorul celebrelor Născuţi din ceaţă , Calea Regilor sau Elantris, continuator al seriei Roata Timpului după decesul lui Jordan, e în cea mai bună formă creativă a lui în nuvela asta. Cea mai lungă din volum, cred, dar de lumea căreia nu vrei nicicum să te desprinzi când se termină. O hangiţă şi fiica ei încearcă, curajoase, să îşi păstreze afacerea pe linia de plutire în preajma unor codrii bântuiți de fantome ucigaşe şi nelegiuiţi periculoşi dar şi în pericol, căci pe capul lor este pus un preţ şi meseria de vânător de recompense se poate practica chiar şi în locuri unde dacă verşi o picătură de sânge te veştejesc duhurile devoratoare de suflete.

    O regină în exil de Sharon Key Penman – intrigi şi războaie în însorita Italie a micilor regate, purtate de sumbri cuceritori germanici, creatori de imperii şi declanşatori de cruciade. Forţa Reginei Constance stă în adaptabilitate la schimbări, rezistenţa în momentele grele, oţelirea maternităţii şi hotărârea cu care îşi duce planurile la îndeplinire.

   Fata din oglindă de Lev Grossman – Secvență din universul Magicienii, acest Harry Potter pentru adulţi. Năzbâtii şi farse studenţeşti în Colegiul Brakebills cu a sa pedagogie magică, care iau o întorsătură ciudată când micile vrăji folosite în ele dislocă puteri uriaşe zidite în vechile structuri arhitecturale ale clădirilor istorice academice.

    Cum se poate remarca din entuziasmul cu care le-am ridicat în slăvi, preferatele mele sunt nuvelele lui Joe Abercombie şi Brandon Sanderson, pe care orice iubitor de medieval fantasy sau western le va savura ca pe niște rare delicatese. Dar şi doritorii de orice alt fel de subiect pot găsi în această antologie ceva care să îi încânte.

    Femei periculoase e un amalgamat foarte reuşit cu povestiri de toate genurile, având ca fir roşu tematic, combativitatea feminină. Aşteptăm cu nerăbdarea rău stârnită, volumul doi!

sigla Nemira

Cartea Femei periculoase vol.1, de George Martin & Gardner Dozois a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 Sfârșitul nopții, de Petronela Rotar-Editura Herg Benet

Editura Herg Benet, 2016

 

Asta nu e poezie. Veți spune

Așa e. Aveți perfectă dreptate

E țipăt

    Asta nu e recenzia unei persoane care a citit volumele anterioare ale Petronelei Rotar. Veți spune cum este posibil. Așa e. Aveți perfectă dreptate. Dar așa nu voi fi tentată să compar volumul de față cu precendetele, să îl pot „trece” prin gradele de comparație ale adjectivului bun. Mă opresc din prima la superlativul absolut: foarte bun.

    În cele 164 de pagini veți găsi 19 texte diferite ca tematică și ca întindere, dar care păstrează amprenta autoarei, caracterizată prin sinceritate și bun simț. Citind, mi-am imaginat-o pe autoare întinsă pe o canapea, relaxată și povestind unei confidente frânturi din viață, reale sau imaginare, într-o ordine oarecare, cum și le amintea. Ulterior, i-a împrumutat vocea, pentru a deveni narator. Pentru fiecare text altul. La început, povestește  despre masculul Alfa și Frații, despre  Dragostea de mamă și despre Amantă, apoi devine mai concentrată și intră în detalii cu Aventura și La pescuit, pe un număr mai mare de pagini, pentru ca spre final, să devină amuzată cu scurte relatări despre Popa din sat și Accidentul de schi.

   Cartea reprezintă oglindă a societății românești de astăzi, caracterizată prin libertate de exprimare și de acțiune uneori prost interpretată, ce distruge vieți și familii. Nefericirea și eșecul sunt înecate în alcoolism (Alfa) sau sunt pur și simplu alungate din minte prin sport:

Tu nu alergi, băi, tu fugi, îi spusese rânjind. Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi ca să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. Fugi ca să ieși pe un loc mai bun decât săptămâna trecută și ca să demonstrezi că ești și tu bun la ceva, ca să te validezi. […] Fugiți, mă, nefericiților, fugiți! Să nu cumva să vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează. Fugiți! (Alergătorul)

…sau jocuri de noroc:

Așa că jucase, jucase, jucase. În fața ruletei, eșecurile lui uriașe dispăreau, vinovăția, ura și disprețul de sine se volatilizau, erau din nou doar el și riscul, doar el și cu bila de marmură, mereu indecisă, mereu gata să-l salveze sau să-l doboare definitiv, sângele clocotea în vine, mintea se înfierbânta și elibera jerbe de adrenalină și noradrenalină, de serotonină și dopamină, lumea exterioară, dar și cea interioară, populată cu demoni cu care avea curaj să dea ochii, încetau să existe.(Gambler)

    Viața libertină este legată, evident, de mare, în texte precum Aventura și Exhibiționiștii. Dar pot fi citite și texte cuminți, despre viață, despre acceptarea de sine, despre revoltă, într-un stil care pe mine m-a dus cu gândul la proza scurtă a lui Marin Preda. În Calul mort, o fetiță este nevoită să facă naveta într-un sat vecin pentru a merge la școală. Într-o zi viforoasă, renunță să mai stea în ger două ore pentru a aștepta rata și pleacă pe jos. În drumul ei, dă peste o haită de lupi care sfâșiau un cal mort de câteva zile și lăsat pe marginea drumului. Speriată, se întoarce de unde a plecat. Măcar nu mai simte frigul. La fel de savuroasă este și povestirea La pescuit, în care proprietara unei pensiuni din Deltă vorbește despre un cuplu format dintr-un misogin și o gospodină; el merge în fiecare zi la pescuit, ea rămâne să gătească. Când el dă în pântecăraie și devine aproape isteric, soția lui pleacă liniștită la plajă, după o viață în care concediile și le petrecuse în bucătărie.

A fost o zi amuzantă pentru mine, căci mă bucuram pe ascuns de boala care îl lovise pe nemernic și urmăream replicile pe care i le striga din cameră pe fereastră toată dimineața, ofticat la culme că nu poate pescui și e țintuit la pat. Aroape fiecare răutate era dublată de o fugă la baie, de unde îl auzeam înjurând și scremându-se, căci lăsase geamul larg deschis.

   Iubirea este tema textului care dă și titlul volumului și pe care eu îl văd ca pe un soi de cheie interpretativă. Noaptea este a îndrăgostiților, este timpul mărturisirilor și a gesturilor tandre, iar apropierea zorilor este privită cu teama unei despărțiri. Somnul înseamnă uitare, moarte.

Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Rebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, câteva minute în plus, câteva secunde.

    În același timp, sfârșitul nopții sugerează sfârșitul tristeților, al amăgirilor, al durerilor atât de vii în carte. Stilul este anticalofil, cu o compoziție marcată de echilibru și simetrie, cu un limbaj simplu, însă intelectual, fără ortografie pentru a delimita stilul direct de cel indirect. În Sfârșitul nopții există un lirism al măștilor, subtil, pe care autoarea îl vede – în opinia mea – ca pe un act de eliberare existențială, intelectul și afectul fiind într-o permanentă luptă de supremație, materializată în nouăsprezece răsuflări sacadate.

Editura_Herg_Benet

Cartea Sfârşitul nopţii de Petronela Rotar a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Şi am privit cu toţii spre cer, de Tommy Wallach

Titlul original:  The Girl With All The Gifts

Traducerea din limba engleză: Ruxandra Toma

Editura: Epica

 Colecția EpicWave

Genul: Ficțiune contemporană pentru adolescenți

Anul apariției 2016

Nr. de pagini: 400

 

     În momentul în care am început cartea, nu știam nimic despre ea Nimic despre acțiune și personaje, despre ce se întâmplă. Știam doar că majoritatea recenziilor de pe bloguri sunt pozitive. Despre cartea în sine aveam doar două informații: asteroid și citatul acesta ”Nu e sfârșitul lumii, spuse Stacy”

      Nu e nevoie de mult ca mintea mea să treacă pe modul activ și să înceapă să creioneze un scenariu, iar de data aceasta, mintea mea spunea că un grup de prieteni adolescenți, trăiesc un moment de panică, crezând că un asteroid va pune capăt vieții lor. Dar ceea ce au văzut, privind spre cer, le va schimba viața pentru totdeauna. Mă întrebam atunci, la începutul călătoriei mele literare cât de mult seamănă acțiunea din carte cu scenariul din mintea mea?

      Acum, după lectură realizez că nu am fost foarte departe, dar unele lucruri nu s-au petrecut așa cum m-aș fi așteptat. Nu e un lucru rău, căci am fost surprinsă. Uneori foarte surprinsă, chiar. Imaginația autorului a întrecut imaginația mea.

    Toată acțiunea romanului se petrece în doar două luni, iar finalul așteptat  ar fi moartea peste 66% din populație, în urma dezastrului produs de asteroidul Ardor. Pe  scurt,  personajele principale Peter, Eliza, Andy, Anita, află că în doar două luni un asteroid va distruge totul, iar viața lor ar deveni atunci amintire.

    Cei patru liceeni trăiesc frica unui sfârșit, se panichează cât să-și numere până și cafelele băute, refuză să mai meargă la ore, trăind doar cu teamă, injectându-și în suflet și teama familiilor. Asta până într-o zi când au realizat că viitorul nu le aparține, dar au prezentul – de doar două luni pentru a trăi.

    În doar două luni trăiesc așa cum nu au trăit până atunci, refuză să se mai îngrijoreze, să se mai gândească, dar au ales să simtă intens tot ce mai au de experimentat. Cam toți au ieșit din carapacea lor, au trecut granița imposibilului și au acționat fără teamă de consecințe.

    Nu a lipsit nimic: droguri, alcool, răutate, răpire, mister, duritate, petreceri, personaje ce nu sunt ceea ce par, acțiuni necugetate, dualitate, părinți exagerați – mai panicați decât proprii copii. Până aici totul foarte ok, căci aceasta este atitudinea cea mai potrivită:

Trăiește și bucură-te de ceea ce ai fără să te gândești la ce se va întâmpla într-un viitor (oricum) nesigur.

    Nimic de obiectat în privința ipostazelor în care au fost puse personajele, dar la un moment dat, chiar mi s-a părut prea mult. Prea multă duritate, chiar și pentru cei care pot citi cartea, conform avertismentului de +13.

    Dacă tot au luat decizia să trăiască intens, să se bucure, să fie altfel ca până la aflarea veștii care a zdrobit fără milă viitorul omenirii, nu am înțeles de ce s-a lungit până aproape de final în privința iubirii. Adică toți au trecut prin foc, unul lângă altul, au suferit, au fost închiși, dar abia la final au realizat că se iubesc. Abia la final și-au mărturisit iubirea și-au îndrăznit să nu mai fugă de adevăr: nevoia de iubire și propriile sentimente.

    Era nevoie de sfârșitul lumii ca fiecare să-și recunoască sentimentele și să facă un pas spre schimbare. E adevărat că o asemenea veste..te poate încuraja să te descotorosești de ceea ce nu te reprezintă, ca să fii așa cum simți și să nu mai amâni, dar pe relațiile frumoase dintre personaje nu prea s-a insistat.

    S-a lungit acțiunea, dar anumite aspecte s-au abandonat din fașă. Personajele din jurul celor patru adolescenți au dispărut în ceață. Meritau elucidate multe lucruri, dacă nu în carte, pe parcurs, măcar într-un epilog.

    Cartea nu este deloc rea. E posibil să o fi citit eu într-un moment nepotrivit. Cu toate acestea, eu aș traduce astfel finalul unui roman interesant scris, pe alocuri foarte bun, în timp ce, unele situații și atitudini, ce meritau să iasă în evidență, au fost lăsate în umbră.

   O carte care poate ridica semne de întrebare, poate schimba atitudinea și modul de reacție în situații extreme. Poate schimba în totalitate modul în care vezi viața, o trăiești și o simți.

   Concluzia mea: Ai grijă ce anume îți dorești că s-ar putea să se întâmple, dar atenție și mai mare la ce anume – entuziasm/fericire sau teamă îți alimentează existența, căci gândurile îți crează realitatea în care trăiești.editura Epica

Cartea Şi am privit cu toţii spre cer, de Tommy Wallach a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile, de David H. Lowenherz

 

Antologie realizată de David H. Lowenherz

   „Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.” – Wolfang Amadeus Mozart

Titlul original: 50 Greatest Love Letters Of All Times

Editura: Nemira

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limbile engleză, franceză și germană de: Ruxandra Toma

Număr pagini: 249

Gen: epistolar

Cotație Goodreads: 4,00

   Prin această antologie, David H. Lowenherz a realizat un demers lăudabil, strângând laolaltă scrisori de dragoste ale celebrităților din alte timpuri. Din timpuri în care nu existau SMS-ul sau e-mail-ul. În ziua de azi, într-o eră în care viteza primează, noțiunea de scrisoare este lăsată în urmă. Nimeni nu mai are timp de scrisori, scriem prescurtat, cât mai telegrafic, câte un SMS, un e-mail, un mesaj pe Facebook. Cam așa este comunicarea din zilele noastre.

   Într-o eră cu asemenea particularități, să citești o scrisoare în adevăratul sens al cuvântului este o experiență interesantă.

   „Scrisorile din această colecție nu au fost alese pentru manifestările expansive ale iubirii, ci pentru gama largă de sentimente autentice exprimate de semnatarii lor.”

   Lucrarea este structurată pe 6 secțiuni: „Dragostea tandră”, „Nebun după tine”, „Proză pasională”, „Despărțiri dureroase”, „Foc și gheață”, „Dragoste interzisă”. Scrisori romantice, pasionale, patetice, scrisori de reproș; scrisori adresate unor terți, în care sunt descrise poveștile și sentimentele de iubire. Scrisori ale personalităților marcante din toate domeniile: muzică, politică, pictură, literatură.

   Cred că preferata mea este scrisoarea adresată de Wolfang Amadeus Mozart către soția sa, Constanze. Mozart nu este numai un compozitor genial; din stilul său epistolar, ghicesc o persoană cu simțul umorului și mult farmec. Am râs citind cum îi povestea în scrisoare „șoricuței” lui cum decursese o vizită în călătoria sa: „În casă era un grup compus în întregime din femei urâte, care însă prin farmecul lor compensau lipsa de frumusețe.”

„În fine, am senzația că am scris numai prostii (pentru restul lumii, în orice caz); dar pentru noi, care ne iubim atât de mult, nu-s deloc prostii. Astăzi e a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea destul de urât.”

   Într-adevăr, pentru restul lumii a rămas până astăzi un cod nedescifrat între cei doi: „Stu-Stu – Stu – Stu”.

Scrisorile mele sunt destul de scurte, însă doar pentru că sunt pe fugă. Dacă nu aș fi, ți-aș scrie cât ar intra pe un cearșaf întreg.”

   Între F. Scott Fitzgerald și soția sa, Zelda, se observă o împletire a patologiilor. El alcoolic, ea diagnosticată cu schizofrenie, însăși relația lor este una de dependență. Este interesant cum chiar din vorbele lui Fitzgerald reiese modul în care patologiile lor s-au atras și se întrețin una pe alta: „Într-o scrisoare adresată unuia dintre doctorii Zeldei, Fitzgerald a scris: „Poate că cincizeci la sută dintre prietenii și rudele noastre v-ar spune, cu toată sinceritatea și convingerea, că Zelda a înnebunit din cauza obiceiului meu de a bea prea mult – cealaltă jumătate v-ar asigura că nebunia ei m-a împins la băutură. Niciuna dintre opiniile acestea nu înseamnă nimic.”” – ba eu zic că înseamnă mult…

   Altă scrisoare care mi-a plăcut este cea adresată de Marjorie Fossa, o fană, celebrului Elvis Presley. Femeia își exprimă cu naturalețe și simplitate admirația pentru „Rege”. O admirație care întrece limitele, conturându-se într-o obsesie:

„Nu mai pot să mănânc, să dorm, să conduc mașina sau să funcționez cât de cât. Am fost fana și admiratoarea ta devotată încă de când te-ai urcat pe scenă în anii cincizeci. Niciodată nu mi-a mai plăcut muzica altcuiva. În liceu am pierdut o mulțime de iubiți (doar pentru că erau geloși pe tine).”

„Înainte nu mă lăsa să-ți ascult discurile atunci când era acasă. Mereu a trebuit să aștept până pleca pentru a-ți asculta muzica. Asta m-a deranjat foarte tare și l-am amenințat cu divorțul dacă nu are de gând să-și bage mințile în cap și să mă lase să am și eu viața mea.”

   Dintre toate scrisorile, cele din care răzbate talentul literar sunt cele scrise de Franz Kafka și Simone de Beauvoir. Cu alte cuvinte, li se ghicește formația de scriitori chiar dintr-o banală corespondență. Îmi place mult stilul lui Kafka.

   Simone de Beauvoir către Nelson Algren: „Am sperat ca splendoarea lui să-mi mai aline tristețea; dar nu s-a întâmplat așa. În primul rând, astăzi Parisul nu este frumos. Este cenușiu și înnorat.”

Preaiubitul meu, nu știu de ce am așteptat atât de mult până ți-am spus că te iubesc. Voiam doar să fiu sigură și să nu rostesc vorbe frumoase, dar goale de conținut. (… Sunt fericită că mă simt atât de profund nefericită pentru că știu că și tu ești nefericit și este plăcut să împărtășim aceeași suferință. Iubirea ta era voluptate, iar acum este și durere.”

   Să nu credeți că există numai scrisori romantice, despre cât de drag este unul sau altul în ochii persoanei iubite. Foarte interesante și scrisorile din secțiunea „Foc și gheață”. De fapt, sunt cam preferatele mele:

   Anais Nin către Henry Miller: „Totul ar fi bine dacă tu ai scrie așa cum trebuie. Dar scrii cele mai oribile scrisori, atât de urâte că ar înstrăina pe oricine.”

   James Thurber către Eva Prout: „Deseori femeia este o minune. Și tu ești. Dar în tine, la fel ca în toate, zace indiferența lui Carmen, sadismul Cleopatrei, răutatea tiranică a Caterinei de Medici și strălucirea rece a tuturor femeilor despotice și lipsite de pasiune care au pus stăpânire pe inimile calde ale bărbaților încă de la începuturile sexului – de când Eva a frânt pentru totdeauna inima omenirii și a râs cu veselie perversă văzându-l pe Adam cum trudește ca un rob în țarcul făcut de ea…”

   Scrisoarea lui George Bernard Shaw către Stella Campbell m-a amuzat copios. Știu, sunt o ființă insensibilă să mă amuz la așa ceva, dar nu mă pot abține: „Ptiu! Nu ai pic de curaj: nu ai pic de creier: ești caricatura unui mascul sentimental din secolul optsprezece, o Hedda Gabler gătită cu boarfe din bocceaua lui Burne Jones. (…) ești actrița unui singur rol și nici acela real: ești o bufniță dezgustată pentru că a stat două zile în lumina soarelui meu: m-am purtat prea frumos cu tine, te-am idolatrizat, mi-am pus inima și mintea la picioarele tale (așa cum le pun la picioarele întregii lumi): și tu pricepi doar că trebuie să fugi.”

   Bineînțeles că nici Stella Campbell nu s-a lăsat mai prejos: „Tu, vagabondule – tu, orb ce ești. Tu, țesător de cuvinte – tu, care ai aripile vinete și ascunzi heruvimii – tu, sărman suflet incapabil să priceapă o simplă femeie… N-ai fete care să-ți potolească poftele – nici prunci care să-ți oprească sporovăiala satirică, de ce să plătesc eu pentru toate neajunsurile tale.”

Alte scrisori care mi-au plăcut:

George Bush către cea care avea să-i devină soție, Barbara Pierce:

„Avionul meu, acum #2, se află la Quonset, ca să i se instaleze o cameră de filmat. Eu l-am botezat Bar #2, dar așa îi spun doar în gândurile mele pentru că flota Atlanticului nu ne lasă să scriem nume pe avioanele noastre. (…

Poppy

logodic oficial cu începere din 12/12/43”

   Până la urmă, a scris numele viitoarei prime doamne pe avion, mărturie fiind o poză din carte, cu George Bush într-un avion inscripționat „Barbara”.

Jack London către Anna Strunsky:

„Temperamente puternice – asta este. Doar asta ne leagă cât de cât. Prin noi doi, prin tine și prin mine, a trecut câte o bucățică din universal și așa am ajuns să ne strângem laolaltă. Și totuși suntem atât de diferiți.”

Ernest Hemingway către Mary Welsh:

„Dacă ți s-ar întâmpla ceva aș muri ca un animal de la grădina zoologică atunci când perechea lui pățește ceva.”

Ludwig van Beethoven către „Eterna iubită”, a cărei identitate nu se cunoaște nici astăzi:

„Ca să înfrunt viața trebuie să trăiesc cu totul lângă tine sau să nu te mai văd niciodată.”

Frida Kahlo către Diego Rivera:

„Nimic nu se poate compara cu mâinile tale, nu există nimic pe lume ca aurul verde al ochilor tăi.”

Aurul verde este cafeaua, așa că probabil se referea la ochii căprui închis, de culoarea cafelei.

Emma Goldman către Ben Reitman:

„Totuși, dacă aș fi pusă să aleg între o lume a înțelegerii și izvorul care îmi umple trupul cu văpaia lui, aș fi nevoită să aleg izvorul. Este viață, soare, muzică, extaz nemăsurat.”

Napoleon Bonaparte către Joséphine Bonaparte:

„Cred că mai degrabă ți-aș găsi eu un amant decât să te știu în suferință. Așa că fii veselă și binedispusă și ține minte că fericirea mea depinde de a dumitale. Dacă Joséphine este nefericită, dacă se lasă pradă tristeții și își pierde curajul înseamnă că nu mă iubește.”

Anne Sexton către Philip Legler:

„Cel mai normal lucru din lume este dragostea. Și ce este important este sinceritatea.”

Rachel Russel către Arthur Sullivan:

„Iubesc adevărul, dar cred în minciuna care spune că poate exista fericire și în viața asta.”

Louise Russel către Arthur Sullivan:

„Însă cred cu tărie că dragostea nu ar trebui să mai dăinuiască dacă ar exista fie și cea mai mică îndoială în privința ei.”

   Desigur că au existat și scrisori care m-au plictisit: John Ruskin către Euphemia Ruskin; poezia lui Marc Chagall către Bella Chagall, „Pentru Bella”; Sarah Bernhardt către Jean Richepin (o găsesc patetică, cu serioase accente isterice; nu vreau să mi-o imaginez pe această femeie în viața de zi cu zi); Jack Kerouac către Sebastian Sampas (pun pariu că era sub influența drogurilor, scrisoarea este fără cap și fără coadă); John Rodgers către Minerva Denison.

   „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” este o lucrare demnă de a rămâne în istorie, un demers lăudabil și original. Ca să nu mai vorbim de munca titanică a coordonatorului. Să aduni scrisori din toate timpurile, ale personalităților din mai multe țări, descifrându-le și scrisul de mână, trebuie să fie foarte solicitant.

   Așadar, acord din toată inima 5 steluțe pentru o carte ce își merită locul în biblioteca dumneavoastră.

sigla Nemira

Cartea 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile de David H. Lowenherz a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureştievaluare-carte-5

by -
13

Trăieşte noaptea, de Dean Koontz-Editura RAO

Titlul original: Size the night
Traducerea: Liviu Radu
Editura: Rao,2005
Număr pagini: 443

    Dean Koontz s-a născut în 09 iulie 1945, Pennsylvania. A lucrat că şi profesor de limba engleză. Soţia sa l-a determinat să încerce timp de 5 ani să scrie, susţinându-l financiar în această perioadă. Această perioadă a fost mai mult decât benefică pentru Dean. A scris numeroase cărţi cu diferite pseudonime. Lista sa lungă de lucrări sunt dovezile de popularitate şi longevitatea sa.
D.Koontz este un as în genul suspans, cu lucrări în domeniile horror, sciece-fiction şi mister.
Multe dintre lucrările sale au devenit bestseller New York.

   ,,Mă numesc Christopher Snow. Textul următor face parte din jurnalul meu. Dacă îl citeşti, probabil sînt mort. Dacă nu sînt mort, atunci, din cauza acestei relatări, sînt-sau voi fi în curând-unul dintre cei mai celebri oameni de pe planetă. Dacă n-o va citi nimeni, asta va fi pentru că lumea, aşa cum o cunoaştem, a încetat să existe şi civilizaţia omenească a dispărut pentru totdeauna. Nu-s mai orgolios decât alţi oameni şi, în locul recunoştinţei universale, prefer tihna anonimatului. Dar, dacă aş avea de ales între Armagedon şi faimă, aş prefera să fiu faimos.”

   Pot să va spun din prima carte ,,În puterea nopţii”, cine este Chris. Este cel care umblă doar noaptea din cauza boli sale foarte rare-XP.

”Tata şi mama avuseseră fiecare, fără să ştie, o genă care se transmitea ereditar şi care apare doar la un om din două sute de mii. Probabilitatea ca doi oameni de acest fel să se întâlnească, să se îndrăgostească şi să aibă copii este de unul la câteva milioane.
În cazul meu, părinţii mei au dat lovitura.
Bolnavii de XP sînt foarte vulnerabili la cancerele de piele şi de ochi. Chiar şi cea mai scurtă expunere la soare-sau la orice fel de raze ultraviolete, inclusiv cele de la luminile incandescente şi fluorescente-poate fi dezastruoasă.”

   După decesul mamei sale acum doi ani, după decesul tatălui acum recent, Chris descoperă lucruri care îl terifiază. Află despre mama sa că a lucrat la baza Wyvern, şi datorită geneticii şi a ideilor sale, lumea este în primejdie de moarte. Transferul de material genetic de la o specie la alta în speranţa creării unei super rase. Încercarea de-a crea soldatului perfect, animale inteligente, pentru a putea fi trimise pe câmpul de luptă.
Printre aceste animale au fost şi maimuţele Rhesus, a cărui inteligenţă fusese substanţial îmbunătăţită. Ceva a mers rău, câteva animale au scăpat, au trimis altele să le găsească, dar acum avem parte de o mulţime de animale violente şi inteligente. În laborator a avut loc un episod violent, oamenii s-au omorât unii pe alţii într-o înfruntare bizară, sălbatică.

,,Sistemul folosit pentru a introduce material genetic nou în celulele subiecţilor cercetării-pentru a fi inserat în lanţurile ADN-ului lor…Acel retrovirus fabricat fusese proiectat să fie fragil, bolnav-adică steril-şi benign. Mai degrabă o unealtă vie care să facă exact ce se dorea de la ea. După ce-şi făcea treaba, trebuia să moară. Dar se transformase curând într-o drăcie infecţioasă, care se reproducea iute, care putea să se transmită, prin intermediul fluidelor trupului, prin simplu contact al pielii, provocând nu boală, ci schimbări genetice.
Aceste microorganisme capturaseră la întâmplare secvenţe de ADN de la numeroase specii din laborator şi le transportaseră în trupurile cercetătorilor care lucrau la proiect .Aceştia nu-şi dăduseră seama, un timp, că erau afectaţi lent, dar profund. Afectaţi fizic, mental, emoţional. Înainte să înţeleagă ce se întâmplă cu ei şi de ce, câtva savanţi din Wyvern au început să se schimbe…să aibă multe în comun cu animalele din cuştile laboratorului…”

   Acum încep să dispară copii. A început cu micuţul Jimmy, iar urmele duc în Oraşul Mort, la baza dezafectată de la Fort Wyvern. Acesta în urmă cu doi ani a fost părăsit, echipamentul mutat, casele familiilor care locuiau în orăşel abandonate…sau poate nu! Chris este obişnuit să circule noapte prin cele 3 nivele dezafectate, prin oraş…dar convingera sa este că  ar mai există activitate undeva mai adânc ascunsă în pământ.
Au dispărut doi gemeni, a dispărut şi Orson câinele foarte inteligent (fost proiect de la bază) a lui Chris.
Păsările de noapte au devenit violente, sau sinucis în masă.

,,Izbiră clădirea cu o forţă atât de mare, încât pocnetul trupurilor lor ce se zdrobeau de stucatură răsuna ca focul unei arme automate.
Îngrozit, scârbit, am întors faţa de la măcel şi m-am rezemat de jeep. Natura întreagă o luase razna. Ştiam de o lună, de când aflasem ce se întâmplase în laboratoarele ascunse în Wyvern.”

Coioţii au trecut în oraş în cete, agitaţi cu un comportament ciudat.
Viperele, sute la număr, s-au strâns împreună şi au început să se sfâşie.
Oamenii din oraş încep să se transforme în ceva sălbatic, cu ochi galbeni, dinţi ascuţiţi, extem de agresivi.
Poliţiştii devin agresivi, ameninţă pe Chris, pe Bobby prietenul său, să stea cuminţi să nu mai încerce să găsească nici o explicaţie, să nu-i m-ai caute pe copiii dispăruţi.

animale

koontz

   Chris, prietena şi iubita sa Sasha, Bobby cel mai bun prieten, împreună cu alţi doi bărbaţi şi pisica super deşteaptă Mungojerrie, vor încerca să pătrundă din nou în Oraşul Mort în căutarea copiilor dispăruţi şi a lui Orson.
Vor neapărat să încerce să găsească răspunsuri, mai ales că, se pare a fost activă şi o Maşină a timpului, iar ce a venit prin ea este mai terifiant decât orice coşmar.

   Vor încerca să afle ce produce această demenţă, de ce animalele mor, de ce oameni se sinucid când începe transformarea. Vor încerca să distrugă acel vierme care creşte în organismele vii. Oare vor reuşi să se salveze sau vor fi ucişi şi ei?
O carte care îţi dă fiori la propriu.

Nota mea pentru carte este 9.

targulcartii.ro

Cartea Trăieşte noaptea, de Dean Koontz a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii.

by -
5

Moştenirea babei Stoltz de Alina Pavelescu

recenzie

   Scriitoarea Alina Pavelescu mi-a atras prima dată atenția cu ceva ani în urmă când încă nu era scriitoare de cărți, ci de blog. Am urmărit cu multă interes și plăcere blogul atât de incisiv-tinerește numit “Savonarola who” și am fost cucerită de umorul fin și ironia caldă ce se simțeau alături de evidenta tinerețe a autoarei în frumoasele pastile literare despre cartierul Giulești, dar și pe alte teme. Am înțeles atunci că am de a face cu o adevărată bucureșteancă, născută și crescută în cel mai mare oraș al României. Indiferent ce ar spune unii și alții să fii bucureștean este ceva aparte. Știu asta pentru că nu m-am născut și nici nu am copilărit aici și în ciuda a mai bine de jumătate de secol de când fac parte din populația Bucureștiului, tot nu pot spune că sunt bucureșteancă. Noi, cei cu rădăcini provinciale avem ceva în plus dar și ceva în minus în felul nostru de a fi. Tocmai din această cauză am fost uimită că primul roman al Alinei Pavelescu este un roman rural. Citindu-l mi-am dat seama și de ce a ales ca acțiunea să nu se petreacă în București și cu atât mai puțin în cartierul Giulești.

   Alina Pavelescu s-a născut pe 17 august 1972 în București, a făcut liceul la Școala centrală de fete, apoi a urmat cursurile Facultății de istorie la Universitatea București. Masterul a fost pe tema Europei postcomuniste, iar doctoratul l-a urmat și absolvit în Franța între 2002-2009 la Institut d’Etudes Politique din Paris. În prezent este director adjunct al Arhivelor Naționale.

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” publicat de Editura Herg Benet este romanul ei de debut pe care l-a lansat la Târgul de carte Gaudeamus din toamna anului 2016. Mi s-a părut foarte convingătoare prezentarea autoarei de pe site-ul editurii Herg Benet:

   “ ….Sus numita nu știe dacă va reuși vreodată să devină scriitoare, dar asta nu o împiedică să rămână o încăpățânată cititoare de literatură. Până în prezent a ieșit în spațiul public cu literatura proprie pe blogul savonarolawho ( de care între timp s-a plictisit). Nu deține averi personale, cu excepția unui bărbat, a unui cățel și a unei armate de pisici indiscrete.

   Asemănări cu naratoarea din romanul său: fumează mult, îi plac maidanezii și obișnuiește să gândească neîntrebată.” 

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” nu este un roman de acțiune. Este doar un monolog al personajului principal care pentru a se elibera de stresul unei iubiri neîmpărtășite decide să se psihanalizeze singură după modelul unei cărți motivaționale cum apar nenumărate în zilele noastre. Poate s-ar fi decis să se ducă la un psiholog profesionist dar eroina, simplă secretară la o primărie dintr-un obscur sat românesc, nu prea avea cum să facă acest lucru. Așa că se decide să scape de stres și de frământările sufletești urmând sfaturile din cartea specialistului sau specialistei A. Roberti, “Cum să te psihanalizezi singur”. Și cel mai important sfat era să țină un jurnal pornind cu cele mai vechi amintiri ale ei. Dar secretara primăriei știe mai bine ce anume o doare și decide să se refere doar la tendința ei de a se îndrăgosti doar de “tâmpiți”. Iar jurnalul urma să-l țină în cap ca să nu riște să fie citit de cine nu trebuie.

    Amintirea primului tâmpit de care s-a îndrăgostit este însă deja estompată și gândindu-se la acest aspect își dă seama că “așa funcționează orice dragoste nouă: le șterge din hard pe toate alea de dinaintea ei și te autoconvingi că asta e singura dragoste a vieții tale, singura adevărată, chipurile”. p. 15 Ca orice adolescentă s-a îndrăgostit de profesorul ei de la 14 ani: “Tâmpitul avea o cultură vastă (singurul locuitor din istoria satului nostru care știa franceză), niște ochi albaștri, era gras, bătrân, bonom, idealist (așa m-am prins și eu că e tâmpit) și familist.” p. 16

     A doua mare iubire a secretarei de primărie este noul primar instalat în funcție pe care ni-l descrie extrem de sugestiv: “ …avea o meclă de pulifrici cu ifose, freză de meltean ca toți meltenii, era înalt cât mine (pe toace ce-i drept) și ceva mai slăbuț decât îmi plac mie bărbații.” Instalarea noului primar diferit din multe puncte de vedere de cel anterior moștenit din comunism, aduce neliniști și aşteptări în tot satul dar și printre angajații primăriei. Dar în scurt timp secretara își dă seama că nu s-au schimbat chiar atât de multe din punctul ei de vedere iar prietena ei Margareta cea șomeră intră într-o relație intimă cu noul primar în speranța că aşa va ajunge să aibă şi ea un loc de muncă. Pe acest fundal începe să apară sentimentele de iubire ale secretarei față de primar. Îi observă ochii albaștri și mâinile frumoase (“avea niște mâini cum nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată la niciun bărbat din satul nostru….Agile, grațioase, cu degete lungi, și nu știu cum, parcă vibrând în aer ca niște libelule.” p. 31) astfel că fără să știe nimeni devine obsedată de “dobitoc” și caută cu înfrigurare un plan prin care să o poată ține pe Margareta departe de primărie și de primar. În cele din urmă descoperă soluția ideală care putea mulțumi pe toată lumea și nu ar fi trezit nici o suspiciune legată de sentimentele ei ascunse. Ideea salvatoare este înființarea unei biblioteci publice în sat. ”Era locul ideal în care țăranul să fie convins că va putea veni cam ca la cârciumă, dar pe gratis…” p. 37 Primarul acceptă propunerea secretarei văzând în realizarea ei șansa de a-și crea o posibilitate de a pleca din sat pe o funcție mai bună. ”Găselnița mea cu biblioteca l-a interesat de la început în cel mai înalt grad. Corespundea cu imaginea de intelectual subțire pe care intenționa să i-o construiască, nu atât în fața alegătorilor rurali, cât pentru exploatarea planurilor lui de viitor.” p. 49  Margareta e mulțumită pentru că așa va avea un loc de muncă ca bibliotecară iar secretara îndrăgostită se făcea remarcată de “dobitocul” pentru care făcuse o fixație amoroasă.

 Punerea în practică a ideii este însă ceva mai grea. Mai întâi aveau nevoie de aprobare de la forurile superioare și acolo nu era atât de simplu de pătruns fără cunoștințele necesare. Plecarea spre orașul de care depindea satul respectiv este prilej pentru secretară să fie aproape de dobitocul care o fascina. Dar devine cu adevărat vizibilă pentru acesta în clipa în care descoperă la sediul județenei doi tovarăși de pahar ai răposatului ei tată, unul ca portar și altul ca șef de județeană nici mai mult, nici mai puțin. Dar odată aprobările obținute trebuie descoperit un loc pentru sediul bibliotecii. Ceea ce nu este simplu și până la urmă îi revine tot secretarei sarcina de a rezolva această treabă fără de care nu primeau banii promiși. Primarul își schimbase atitudinea față de ea dar această schimbare nu avea nimic de a face cu dragostea : “Mă considera, în felul lui simplist, un fel de vrăjitoare, un miracol ambulant la care putea apela de acum încolo de câte ori calea vieții i se încețoșa fără motive raționale”. p. 58

   Așa apare în scenă baba Stoltz. O babă ca toate babele la prima vedere care stătea mare parte din zi la poartă bâțâind din cap, dar care era complet singura pe lume după ce îi murise fiul și care era cu totul aparte în sat. Oameni spuneau că este pocăită și era singura de acest fel într-o mare de ortodocși. Dar de fapt nimeni nu știa prea multe despre ea. Ceea ce observase secretara primăriei era casa frumoasă și acareturile îngrijite care ar fi putut deveni sediul unei biblioteci sătești. Din acest moment povestea pe care ne-o spune secretara în chip de autopsihanaliză devine ceva mai complicată și mai interesantă totodată. Nu vreau să stric cititorului plăcerea de a descoperi lumea babei Stoltz precum și modul în care se va rezolva până la urmă toată povestea.

   Firul narativ al romanului nu este foarte complicat.  Ceea ce însă dă substanță, culoare și gust poveștii în sine sunt considerațiile filozofice ale secretarei. Folosind un limbaj extrem de plastic în care se îmbină spumos elemente de argou contemporan, noţiuni foarte intelectuale și speciale, dar și descrieri suculente ale elementelor de viață sătească obișnuită, romanul oferă o lectură cuceritoare de-a dreptul. Tocmai limbajul este cel care face personajul secretarei incredibil. Oare așa vorbește și gândește o secretară de primărie dintr-un sat din Bărăgan? Cele pe care le-am cunoscut eu sigur aveau o exprimare și un univers de întrebări și cunoaștere ceva mai realist și mai puțin sofisticat. Te întrebi la un moment dat dacă nu cumva secretara nu este altceva decât o mască sub care se ascunde de fapt scriitoarea.

   Fiecare din cititoarele acestui roman va găsi în psihanaliza secretarei ceva care se potrivește unui moment din viața ei. Ce femeie nu a avut la  un moment dat un “dobitoc” de care s-a îndrăgostit și pentru care a fost în stare să încerce să mute munții din loc? Definiția dată dragostei de secretara primăriei are elemente de adevăr demonstrate în practică de destule ori:

“Dragostea e ghionoaia aia perversă care te apucă de ceafă când nici nu-ți trece prin cap să te păzești, te ține în gherele cât are chef, te caută prin vintre, ia din tine ce pofteşte și pleacă doar atunci când vrea ea.” p. 50

   Personajul babei Stoltz este foarte interesant. Este imaginea peste timp al oricărei femei îndrăgostite dispuse la un moment al vieții la cele mai incredibile gesturi și alegeri. Și dacă epoca istorică îi permite, poate chiar încerca să schimbe lumea. În fond până la urmă toate fetele frumoase vor fi niște babe care privite din afară cum observă lumea bâțâind din cap vor părea pline de mister și de taine nespuse și poate chiar așa sunt. Scriitoarea Alina Pavelescu are de copil o fascinație pentru babe după cum mărturisește singură. Poate de aceea și titlul primului său roman se referă la o babă care, cu acest nume, chiar a existat doar că povestea celei adevărate era alta și mult mai simplă. Babelor le-a dedicat și o poezie postată pe blogul ei pe 4 martie 2014 cu titlul “Odă babelor sticlind la poartă” care se încheie așa :

“Ce-ar fi viețile noastre anonime fără sprâncenele voastre întrebătoare?

Și cât de singure ne-ar rătăci coșmarurile în fierbințeala de vară,

de n-ar fi insomnia voastră să ne legene..” 

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” a fost pentru mine o lectură interesantă din toate punctele de vedere și sigur oferă oricărui tip de cititor o zonă de interes așa cum se întâmplă mereu cu orice roman bine scris și conceput. Și l-am citit exact așa cum mărturisește autoarea că și-ar dori să fie citit, într-un interviu acordat revistei on line La Punkt:

   “Dacă ar fi să-mi configurez o situație de lectură ideală a universului babei Stoltz atunci mi-aș dori ca omul râdă când citește, dar la sfârșitul romanului să rămână puțin pe gânduri, atât cât să-și dea seama în ce măsură povestea babei are legătură cu propria lui poveste de viață.” Trebuie să recunosc că povestea are destule legături cu viața mea și de aceea mi-a și plăcut că am putut să râd.

Editura_Herg_Benet

Cartea Moştenirea babei Stoltz de Alina Pavelescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
5

Diamantul Ierusalimului, de Noah Gordon

   Noah Gordon (n. 11 noiembrie 1926 în Worcester/Massachusetts) este un scriitor american. Gordon a absolvit în 1950 jurnalistică şi engleză la Boston University. A fost corespondent mai mulţi ani la publicaţia Boston Herald. Primul lui roman de succes a fost Rabinul. Au urmat o serie de succese literare cu romanele Doctorul, Şamanul, Matters of Choice. Unul dintre personajele din romanul Doctorul este Avicenna. Cele mai recente romane ale sale se ocupă de teme ca: inchiziţia şi istoria culturii iudaice. La noi romanele apărute la editura Vivaldi sunt: ”Doctorul”; ”Şaman”; ”Diamantul Ierusalimului”; ”Casa de pe colină”; ”Ultimul Evreu”; ”Rabinul”; ”Catalanul”;” Clinica”.

     Mă aşteptăm la o carte clasică de aventuri, în fond e vorba despre un diamant celebru, o piatră sacră, unică prin importanţă istorică şi prin valoare, dar, dacă este aşa …este un roman atipic.

   Este o carte interesantă şi fascinantă totodată prin modul în care este structurată, prin bogăţia de informaţii şi mai ales prin deznodământul ciudat şi incitant în acelaşi timp.
Romanul urmăreşte pe două planuri de-a lungul a secole de istorie şi în timpul prezent viaţa unei familii de şlefuitori de diamante, dar şi soarta unui diamant numit ”Diamantul Ierusalimului”. Împleteşte totul cu mici poveşti de dragoste şi cu trăirile personajelor.

   Harry Hopeman continuă tradiţia, conducând compania fondată de tatăl său, care se ocupă cu prelucrarea şi comercializarea de diamante. În acelaşi timp studiază şi scrie articole şi lucrări pentru publicaţii de specialitate. Este separat de soţia lui Della cu care are un fiu, Jeff.
Tatăl lui Harry, Alfred, are un atac de cord şi moare fără a apuca să-i spună acestuia secretul diamantelor păstrate de el într-o cutie cu vaselină, pe care o purtase în permanenţă de când plecase din Europa în America. Alfred plecase din Germania în 1931, pe când era director la Hauptman (numele lui iniţial) o cunoscută casă de diamante din Berlin, din cauza naziştilor. Ajuns la New York lucrează întâi pentru alţii adunându-şi un mic capital, apoi face tranzacţii cu diamante şi reuşeşte să-şi fondeze noua firmă. Cutia cu vaselină, pe care o purta în permanenţă cu el conţinea un diamant mai mare şi şase diamante mai mici. Alfred îi spusese lui Harry că doar cele mici sunt valoroase.
Datorită cunoştinţelor şi calificării sale Harry este solicitat din mai multe părţi să achiziţioneze diamantul galben pe care-l revendicau mai multe ţări.

   ”Diamantul Inchiziţiei”, cum mai era denumit, foarte valoros, fusese prins în mitra papei Grigorie, mitră ajunsă la Alfred pe vremea când era la Berlin, pentru a curată pietrele preţioase.

   Diamantul a avut diferite denumiri de-a lungul timpului: musulmanii îi spuneau “Diamantul din Kaaba după clădirea din Mecca spre care se întorceau la rugăciune; catolicii îl numeauOchiul lui Alexandru după numele unui papa; dar rădăcinile lui sunt mult mai adânci. Ultimele ştiri spuneau că fusese furat de la Vatican în 1946 şi achiziţionat în secret de Farouk, regele Egiptului în 1949. Doar că îl revendicau şi evreii care spuneau că diamantul face parte din bogăţiile din Templul lui Solomon. Aşa că, în momentul când se aude că un anume Yosef Mehdi vinde diamantul, Harry este solicitat şi de evrei şi de Vatican să-l achiziţioneze, fiecare stat considerându-se proprietarul lui de drept.

   Peregrinările lui Harry prin deşert, întâlnirea cu arheologul David Leslau, cel care găsise un tub de aramă cu un manuscris, de fapt ca o hartă a comorilor, căutările întreprinse de acesta pentru a găsi bogăţiile ascunse ale templului, apoi drumurile care-l duc în Israel, New York şi la Roma, determina o grămadă de cercetări. Paralel cu cercetările se derulează povestirile istorice, în care câte un strămoş a lui Harry, prelucrători de diamante, a jucat câte un rol.

   Povestea diamantului începe în momentul când armata lui Nabucodonosor, terminând de jefuit Egiptul se îndreaptă spre Templul lui Solomon din Ierusalim. Preoţii reuşesc să ascundă o mare parte din obiectele de artă şi de cult valoroase în diferite tainiţe. Pentru păstrarea secretului fiecare tainiţă era cunoscută de un singur om, cel care ducea acolo obiectele. Doar scribul, bătrân şi bolnav, ştia totul având datoria să le consemneze într-un manuscris, pe care-l ascunde într-un tub de aramă şi-l îngroapă. Unele bogaţii, printre care şi diamantul galben, au fost găsite în perioada lui Ludovic al VII-lea, de la care le-au luat soldaţii lui Salaheddin, care îl dă Moscheii din Acra.
O sută de ani mai târziu ajunge la Esteban de Costa, conte de Leon, un funcţionar laic al Inchiziţiei, care-l donează bisericii catolice din Spania. Apoi ajunge la Vatican de unde va dispărea şi va fi cumpărat de regele Farouk al Egiptului.

   Luăm contact de asemenea cu istoria şi obiceiurile evreilor şi arabilor, cu părerile lor despre cine este îndreptăţit să trăiască în Ierusalim şi în deşert, cunoaştem câte ceva din viaţa beduinilor, şi despre diferenţele culturale şi religioase dintre ei şi creştini.
Avem parte şi de povestea de dragoste a lui Harry cu Tamar, o superbă arăboaică, şi a profesorului David Leslau cu o israeliancă.

   Harry îl ajută pe profesor să descifreze manuscrisul şi să decripteze datele.
Încet, cu răbdare şi migală, Harry descâlceşte iţele poveştii de la începuturi şi până în zilele noastre, reuşind în final să descopere ”Diamantul Ierusalimului” şi să-l redea deţinătorului de drept.

   Romanul este povestea diamantului, dar mai ales povestea lui Harry, a modului în care se autodefineşte, şi-şi găseşte rădăcinile.
Chiar dacă nu este scris în stilul alert al cărţilor de acţiune, chiar dacă conţine multă istorie şi multă introspecţie, romanul te captivează fără să-ţi dai seama şi aştepţi cu nerăbdare să afli deznodământul.
Abia la finalul romanului am înţeles prezentarea de pe copertă:

”O piatră sacră prin tradiţie, cu o istorie bogată-obiectul căutărilor unui om care străbate continente, religii şi epoci în căutarea ei.
În vremuri de pericol, preţiosul diamant a fost luat din Templul lui Solomon şi ascuns. Câteva secole mai târziu, familia lui Harry Hopeman ajunge să fie parte din experienţa acestui nestemat ca moştenire a tradiţiei evreieşti. Dar Hopeman nu se află numai în căutarea diamantului ci şi a propriei identităţi.
Pasiuni, Conflicte, Descoperiri şi Aventuri.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Mindfulness şi neurobiologie, de Daniel Siegel

Editura Herald

Numărul de pagini: 445

Titlul original: „THE MINDFUL BRAIN. Reflection and Attunement in the Cultivation of Well-Being”

Limba originală: engleză

Anul apariţiei: 2016

Traducerea: Marilena Constantinescu.

    Cu toţii ne simţim uneori copleşiţi de ritmul alert în care decurge viaţa noastră cotidiană: sarcini şi termene la serviciu, obligaţii personale, convenţii sociale, randez-vous-uri cu noi înşine. Uneori facem faţă cu brio, de-a dreptul eroic, alteori eşuăm în demersuri pe care le-am crezut ( sau nu ) facile. Cât de mult ne asumăm eşecul? În ce măsură vinovăţia faţă de propria persoană sau de cei apropiaţi ne copleşeşte?

   Majoritatea dintre noi are tendinţa de a se focaliza – uneori obsesiv, sufocant – asupra unui episod de viaţă cotidiană pe care nu l-a putut stăpâni. Eşecul poate lua forme diferite de la mici neîmpliniri imediate la momente de cumpănă ( pierderea serviciului, divorţul etc. ). Acest proces de a te agăţa de o neîmplinire, de a-ţi face nemiloase procese de conştiinţă, din nou şi din nou, se numeşte ruminaţie. Nu mai este un secret pentru nimeni că ruminaţia este cauza unor boli ce au devenit „stigmate” ale epocii post-post-moderne: depresia sau anxietatea.

   Ce este mindfulness-ul ? Pe scurt, totalitatea procedeelor, metodelor practice de racordare a exteriorului şi a interiorului la prezent. Acum, în acest moment – clipa de care beneficiem cu toţii – poate fi colacul de salvare de la unul dintre cei mai mari duşmani pe care, din păcate, îi avem cu toţii: autosabotarea. Mindfulness este traducerea termenului SATI, un element fundamental al tradiţiei Buddhiste: SATI sau CONŞTIENTIZAREA. Principala metodă de captare a clipei, de echilibrare a gândurilor este meditaţia. Există mai multe stiluri de meditaţie, iar fiecare tradiţie religioasă majoră are un gen de procedură numită meditaţie.

În cadrul diferitelor culturi uname, starea de atenţie conştientă reprezintă un obiectiv universal. Deşi starea de mindfulness este adesea văzută ca fiind o formă de abilitate atenţională care face ca mintea să fie focalizată asupra momentului prezent, această carte aruncă o privire profundă asupra acestui tip de conştientizare, însă face acest lucru considerând starea de mindfulness ca fiind o formă de relaţionare sănătoasă cu propria persoană.” ( p.11 )

  Celălalt termen ştiinţific abordat încă din titlu este neurobiologia, ramura biologiei care se ocupă cu studierea celulelor sistemului nervos şi a modului în care funcţionează acestea.

   Studiul cercetătorului american Daniel Siegel urmăreşte îmbinarea ştiinţei cu practica de zi cu zi, miza fiind dobândirea stării de atenţie conţientă. Acest panaceu dovedit ştiinţific – atenţia conştientă – ne garantează bunăstarea fizică, mentală şi socială.

   Dar de ce avem nevoie de încă două noi concepte, aparent sofisticate şi rigide? Pentru că trăim într-o societate ce promovează excesiv multitaskingul şi o înstrăinare de propriile nevoi sau stări. Balanţa dintre A FI şi A FACE se înclină vertiginos către verbul din urmă.

Avem nevoie disperată de un nou mod de a fi – de a fi în noi înşine, în şcolile noastre şi în societatea noastră. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcţie care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, plină de şcoli care nu mai reuşesc să inspire şi să se conecteze cu elevii, pe scurt, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunităţii noastre globale.

    Mindfulness şi neurobiologie nu este o lectură facilă, dovadă sunt şi volumul impresionant de informaţii ca şi bogata şi extrem de scrupuloasa bibliogafie din final. Este un studiu elaborat al mecanismelor şi „obiceiurilor” ce se petrec la nivel chimic, biologic în creierul nostru, dar şi un îndreptar al aplicării unor metode prin care am putea să ne scoatem viaţa de pe pilotul automat. Una dintre practicile cele mai tentante, dar şi dificile pentru fiecare mi s-a părut…”meditaţia tăcerii”. 7 zile de tăcere absolută şi de reconectare la natură şi la cei din jur. 7 zile de ascultare. A celorlalţi şi a propriului sine. Iată şi o explicaţie ştiinţifică a rolului pe care îl are…poezia: „Poezia, asemenea tăcerii, creează un nou echilibru între conţinutul memoriei şi clipa prezentă. Prin arta poetului putem vedea lucrurile cu alţi ochi, întrucât cuvintele sale luminează un peisaj care înainte a fost ascuns de vălul gros al limbajului obişnuit.Limbajul nostru uzual poate constitui pentru noi o închisoare, blocându-ne în temniţa propriilor noastre superfluităţi, în amorţirea simţurilor, în obscurarea stării de atenţie şi prezenţă. Prin faptul că recurg la sensuri ambigue, pentru că folosesc cuvintele în moduri necunoscute nouă, prin juxtapunerea elementelor realităţii perceptive în noi combinaţii, prin evocarea unor imagini, poeţii şi poeziile lor ne oferă noi posibilităţi de a experimenta viaţa. Poate că tăcerea din această săptămână va face şi ea acelaşi lucru pentru mine.” ( p.79 )

    DANIEL J. SIEGEL este un autor apreciat la nivel internaţional, educator premiat şi psihiatru, absolvent al Facultăţii de Medicină de la Harvard. În prezent, este profesor de psihiatrie în cadrul Facultăţii de Medicină a UCLA şi codirector al Minful Awareness Research Center. De asemenea, Daniel Siegel este director al Mindsight Institute. A scris numeroase cărţi pe teme de parentaj şi dezvoltare a copilului şi s-a făcut cunoscut ca expert în mindfulness şi ca cercetător în domeniul neurobiologiei interpersonale. Pe lângă cartea mai sus prezentată, la editura Herald mai puteţi găsi de acelaşi autor şi Vâltoarea minţii – puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă ( Editura Herald, 2014 ).

Editura Herald-logo

Cartea Mindfulness si neurobiologie, de Daniel Siegel a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

În puterea nopţii, de Dean Koontz-Editura Rao

Titlul original: Fear Nothing 

Traducere: Liviu Radu

Editura Rao, 2005

Nr. pagini: 410

   Dean KOONTZ s-a născut în 1945, 9 iulie în Everett, Pennsylvania. A lucrat ca profesor de limba engleză și are nenumărate lucrări în domeniile: horror, fantasy, science-fiction şi mister. Lista lungă de lucrări reprezintă o dovadă de popularitate şi longevitate. În timp, multe dintre lucrările sale au fost publicate sub diverse pseudonime. A vândut peste 450 de milioane de exemplare, iar multe din scrierile sale au fost Bestseller New York, ocupând prima poziţie de nenumărate ori.

Avem de dus povara
Pe o distanţă greu de străbătut.
Avem de dus povara
Către un loc ce nu ni-i cunoscut.
Avem de dus povara
Şi n-o putem abandona, nepăsători.
Căci noi suntem povara
Dinspre trecut către prezent şi viitor.
Cartea Mâhnirilor

   În Puterea Nopţii, Koontz scoate la iveală o serie de incidente ciudate, a cărui martor este Christopher Snow. Boala sa genetică de piele îl obligă să ducă o viaţă nocturnă, aflată la marginea întunecată a societăţii, departe de oameni şi de lumina soarelui.

“Nu sunt dotat cu puteri paranormale. Nu văd semne şi prevestiri pe cer. Liniile din palmă nu-mi spun nimic despre viitor şi n-am talentul ţiganilor de a descoperi soarta în zaţul de cafea.
Ochii mei sînt mai bine adaptaţi la întuneric decât cei ai majorităţii oamenilor. Nu am un dar natural al vederii nocturne, nici ceva atât de romantic sau de emoţionant precum un talent paranormal. Lucrurile sînt mult mai simple: e vorba despre obişnuinţă de o viaţă cu întunericul, care mi-a îmbunătăţit văzul pe timp de noapte.”

   Astfel decurge viaţa unui bărbat de 28 de ani, care este condamnat a trăi în întuneric. Nu este vina lui, se pare că boală XP-provine de la genele părinţilor săi.

“Tata şi mama avuseseră fiecare, fără să ştie, o genă care se transmitea ereditar şi care apare doar la un om din două sute de mii. Probabilitatea ca doi oameni de acest fel să se întâlnească, să se îndrăgostească şi să aibă copii este de unul la câteva milioane.
În cazul meu, părinţii mei au dat lovitură.
Bolnavii de XP sînt foarte vulnerabili la cancerele de piele şi de ochi. Chiar şi cea mai scurtă expunere la soare-sau-sau la orice fel de raze ultraviolete, inclusiv cele de la luminile incandescente şi fluorescente-poate fi dezastruoasă.”

   Foarte ciudat. Am căutat date despre această boală, eram curioasă foc, într-adevăr există XP. În orăşelul brazilian Araras din Sao Paolo, există cea mai mare populaţie cu această boală rară. Deja cartea îmi dă fiori!
La cei care suferă de XP, enzimele nu acţionează, deci nu se fac reparaţii. Cancerul provocat de razele ultraviolete se dezvoltă rapid şi uşor, ducând la metastază. Persoanele sănătoase posedă un sistem natural de reparare, acele enzime care înlătura fragmentele distruse din nucleotide şi le înlocuiesc cu ADN neafectat.

    Înainte cu doi ani, mama lui Chris s-a stins în urma unui accident de maşină, sau aşa se pare…
  Acum avem parte de moartea aşteptată (suferea de cancer, dar nu de la XP) a tatălui lui Chris. Acesta încearcă să ajungă la spital pentru a-şi lua la revedere. Asistenta Angela şi medicul curant îl vor ajuta. Personalul medical şi toţi cei din orăşelul Moonlight Bay, cunosc boala lui Chris. Când cei de la pompe funebre vor veni să ia corpul tatălui pentru a fi incinerat, Chris îşi dă seama că a uitat să îi pună fotografia preferată cu mama lui, soţia decedatului, în sicriu, aşa că va fugi după reprezentanţii de la morgă. De aici încolo, totul se schimbă: Chris va asista fără să vrea la schimbarea cadavrelor. Un autostopist a fost bătut cu brutalitate, i-au fost scoşi ochii şi este pe cale să fie ars în locul tatălui lui Chris.

    Ce se întâmplă? De când sunt schimbate cadavrele? Ce vor să facă cu cadavrul părintelui său?
Chris, fuge, încearcă să urmărească furgoneta până la morgă, cere să vadă pe tatăl său pentru un ultim rămas bun, dar… situaţia se schimbă când Chris va fi vânat şi hăituit pe dealurile de lângă oraş. Salvarea sa vine de la o pisică. Da, aţi auzit bine-o pisică care parcă a apărut de nicăieri şi îl îndeamnă să o urmeze în canalizarea oraşului.
     Ce se întâmplă aici? Deşi Chris se poate laudă că îl înţelege pe labradorul familiei, Orson, dar și limbajul pisicilor.
     Angela, asistenta care l-a îngrijit când a avut nevoie, îl cheamă de urgenţă la ea. Și-a dat demisia, este într-o stare de agitaţie şi frică, dar îi va spune o poveste fantastică stimulată de consumul de rachiu de caise…sau…
    Totul a pornit de la apariţia unei maimuţe rhesus, cu ochi groaznici, de un galben-închis, în ajunul Crăciunului. Această maimuţă cu ochi ciudaţi, a devenit violentă şi i-a spart buza Angelei, iar când soţul său a ajuns acasă, a fost teribil de speriat şi a chemat colegi de la Fort Wyvern să o prindă. Angela a fost obligată timp de patru ani să dea sânge pentru analize. A fost forţată, operată, sterilizată cu acordul soţului, în baza militară Wyvern. După doi ani soţul său s-a sinucis, din cauza remuşcărilor.
    Ce avea ciudat acea maimuţă şi de ce tocmai cei de la baza Wyvern erau implicaţi?

maimute
  Această întrebare rămâne fără răspuns, Angela fiind ucisă cu sânge rece, casa incendiată, iar Christopher va reuşi, doar cu ajutorul câinelui să fie salvat.
    Ce se întâmplă cu locuitori acestui orăşel? Ce este cu această violenţă? Ce legătură au maimuţele? Cine sau în ce s-au transformat?


dean
   Chris, va explica prietenului său cel mai bun Bobby, ce s-a întâmplat în aceea noapte. Acesta ştia de maimuţe, dar avea şi o armă pentru apărare. A vrut să fotografieze maimuţele, dar acestea dispăreau instant. Când pleca la surfing, aparatele foto dispăreau din casă. Maimuţele erau şi inteligente, foarte inteligente!

“Când am văzut prima oară maimuţa la fereastră, mi s-a părut ceva mişto, m-a făcut să rîd. Mi-am imaginat că-i animalul de casă al cuiva, animal care s-a rătăcit. Dar a doua oară am văzut mai multe. Şi mi s-a părut ceva bizar, ca rahatul Kaha Huna, pentru că ele nu se purtau deloc ca maimuţele.
-Maimuţele sînt jucăuşe, se zgîiesc peste tot. Lighioanele alea…nu erau jucăuşe. Ştiau ce fac, aveau un aer solemn, erau nişte ciudăţenii diforme.
Pentru un timp, am fost faţă în faţă, ochi în ochi. Făptura îşi arată colţii şi sisiia cu ferocitate. Respiraţia îi puțea înfiorător. Era o maimuţă şi nu era o maimuţă, iar ciudăţenia ei profundă mă îngrozea.
Dacă maimuţele acelea chiar fugiseră dintr-un laborator, iar acum umblau libere şi evitau cu inteligenţă să fie capturate? Dacă aşa stăteau lucrurile, prima întrebare era: cum de ajunseră atât de deştepte? Ce voiau?Care era planul lor de activitate? De ce nu se făcuse efort susţinut ca să fie descoperite, înconjurate şi vîrîte în cuşti din care nu poate fugi?
Sau erau nişte instrumente folosite de cineva din Wyvern?”

   La baza militară dezafectată s-au petrecut lucruri foarte ciudate. De ce este ameninţat Chris să nu caute răspunsuri? Angela a murit ucisă, iar iubita Sasha este în pericol, Bobby prietenul cel mai bun, vor fi următorii pe lista decedaţilor dacă nu încetează să caute răspunsuri.

sashabobyy

    Cine a fost mama lui Chris şi cu ce s-a ocupat cu adevărat?

    O carte cu o poveste care îţi da fiori. 

     Trebuie neapărat să citesc continuarea –TRĂIEŞTE NOAPTEA să vedem ce se va întâmplă mai departe.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

,,Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd"

Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe

Editura Rao, 2015

Titlu original: La bibliotecaria de Auschwitz (2012)

Traducere din limba spaniolă de Graal Soft SRL

Număr pagini: 416 

    Nu cred că am citit un roman cu mai multe elemente de autenticitate decât cel în discuție, cu o legătură atât de strânsă între ficțiune și realitate, încât să devină greu să îl mai încadrezi în această specie literară. Pornind de la mărturisirile unei supraviețuitoare a Holocaustului, pe nume Dita Kraus, autorul reînvie anii 1944-1945, marcați de cea mai mare crimă a umanității: exterminarea evreilor.

    E ianuarie 1944. La Auschwitz-Birkenau imensele cuptoare funcționează la capacitate maximă, având drept combustibil corpuri umane. Miroase a carne arsă și praful ce se așterne e, de fapt, cenușa celor ce nu vor mai pleca de aici. Dita Adlerová, o fată cu 14 ani împliniți și nici unul înainte, foarte slabă și cu plete castanii, încălțată cu niște ciorapi de lână lungi și saboți de lemn, își asumă rolul de responsabilă a unei biblioteci clandestine, cu 8 cărți uzate fizic, din blocul 31, care adăpostește pe parcursul zilelor lungi copiii familiilor din lagărul BIIb. Poate părea asbsurdă preocuparea pentru cultură într-o lume în care moartea îți suflă în fiecare clipă în ceafă, când știi că poți muri oricând de tifos, gazat sau împușcat, însă, pentru Dita, cuvintele din aceste cărți răsună mai puternic decât mitralierele ofițerilor SS. Pentru ea, a începe să citești o carte este ca și cum te-ai urca într-un tren care te duce în vacanță. Alfred Hirsch, antrenorul evreu devenit leaderul deținuților, înființează aici o școală, și, alături de  profesori și supraveghetori, aleargă într-un maraton cu obstacole împotriva celui mai mare tăvălug de vieți din istoria umanității.

   Viața aici i-a făcut pe oameni să-și piardă aproape complet umanitatea; femeile își vând corpul pentru o bucată de pâine veche; dimineața, căruciorul cu morții de peste noapte se intersectează cu cel în care este adusă acea apă amară numită pretențios supă. Aproape în fiecare zi, noi transporturi de evrei sunt duse direct în camerele de gazare. La Auschwitz nici păsări nu sunt; se electrocutează în gardul electric, folosit uneori și ca armă pentru sinucidere. Lagărul este folosit ca paravan pentru crime, puterile internaționale nu trebuie să știe nimic. Există, însă, o oază: blocul 31. Naziștii s-au străduit să elimine tot, dar nu au reușit să ia speranța, naivitatea copiilor și curajul Ditei. Bibliotecara se refugiază într-un colț și citește. Personajele puținelor cărți îi devin prieteni și sfătuitori; îl are alături pe bravul soldat Švejk, al lui Hašek, care îi vorbește despre absurditatea războiului, călătorește alături de Nils Holgersson prin Suedia și zâmbește amintindu-și că la un moment dat credea că personajele din Muntele vrăjit de Thomas Mann o înțeleg mai bine decât o fac părinții ei.

    Doctorul Josef Mengele fredonează arii de operă și își alege material didactic printre copii și femei însărcinate. Își dorește ca numele lui să fie trecut în analele medicinei și face experimente pe oameni: autopsii in vivo, injectarea de cerneală în ochi cu scopul de a afla dacă poate crea artificial ochii albaștri, iradierea etc. Slăbiciunea lui o constituie perechile de gemeni, pe care își supune unor serii de teste ce sfidează până și imaginația celui mai sadic criminal. Totul în numele științei.

    Rudi Rosenberg este registrator și îndrăgostit de Alice. Când urmează ca aproape toți evreii din lagărul BIIb să fie gazați, își trădează semenii. Unul dintre singurii care reușește să evadeze, nu este luat în seamă de autorități când face cunoscute atrocitățile din lagărul de exterminare.

Puțini sunt cei care scapă în viață de aici, iar Dita se numără printre ei.

    Primăvara lui 1945. Dita se află alături de mama ei în lagărul de la Bergen-Belsen. Aici, în pavilionul unde sunt repartizate, împreună cu încă vreo cincizeci de femei, nu li se dă nimic de mâncare la cină, nu există paturi și păturile miros a urină. Trebuie să doarmă pe podeaua din lemn și aproape că nu au loc nici pe jos.

Chiar și fără camerele de gazare, Bergen-Belsen devine o mașinărie de ucis oameni. În fiecare zi trebuie să fie îndepărtate din pavilion o jumătate de duzină de cadavre. Oficial, femeile sunt declarate ca decedate prin moarte naturală. La Bergen-Belsen moartea este tot atât de firească precum o muscă într-un grajd.

    Sosirea englezilor eliberatori este primită cu furie: unde au fost până acum? Dita este salvată, dar mama ei nu mai apucă să se bucure de libertate.

    În primele capitole ale romanului, alternează planurile temporale: cel al acțiunii propriu-zise și cel indus de fluxul conștiinței și al memoriei involuntare. Dita rememorează momente din copilăria sa fericită, în mod cronologic, până la sosirea la Auschwitz. Își amintește de globul pământesc pe care-l folosea într-un joc cu tatăl său, de aniversări, de sosirea primelor tancuri la Praga, de ceasul din piață, devenit un laitmotiv al cărții, simbol al timpului care se scurge ireversibil. În ultimele capitole, accentul cade doar pe evenimentele în desfășurare, ritmul devine alert și, dacă până acum era greu să faci pauză de la lectură, de acum devine aproape imposibil; tensiunea crește gradual și în niciun moment nu poți afirma că bănuiești ce urmează. Eu nu aș fi bănuit că voi fi martoră, prin Dita, la moartea Anei Frank, autoarea celebrului Jurnal.

Ana moare pe patul mizerabil, într-o singurătate absolută, la o zi după sora ei. Rămășițele lor vor rămâne pentru totdeauna în acele gropi comune de la Bergen-Belsen. Dar Ana a făcut ceva ce va deveni un mic miracol: amintirea ei și a surorii sale Margot va rămâne vie timp de mulți ani.

    Am încercat să găsesc puncte slabe acestei cărți. Încă mai caut. Tehnică narativă fără cusur, personaje vii, documentare temeinică, traducere impecabilă, trimiteri la sursele textelor citate, tehnoredactare ireproșabilă sunt doar unele dintre aspectele care fac din Bibliotecara de la Auschwitz un titlu care nu trebuie ratat. Autorul aduce un omagiu memoriei celor peste jumătate de milion de oameni torturați și uciși în lagăre în cel de Al Doilea Război Mondial și ne dă o lecție de viață, despre curaj, ambiție și devotament, prin povestea adevărată a unei supraviețuitoare, pe numele său adevărat, Dita Kraus.

Pentru toate acestea și pentru multe altele, acord cărții, cu toată responsabilitatea, 5 steluțe.

 

logo_librisCartea Bibliotecara de la Auschwitz, de Antonio G. Iturbe fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site/ul Libris.ro.

 

by -
5

“Când mia de ani va lua sfârşit, Satana va fi eliberat din temniţă.” (revelaţia lui Ioan 20:7)

Al optulea păcat, de Philipp Vandenberg

   După ce a studiat germanistica şi istoria artelor la Munchen, Philipp Vandenberg (n. 1941) a lucrat ca jurnalist la câteva mari cotidiene şi reviste ilustrate din Germania. Romanul său “Fuga faraonilor” devine un succes mondial, iar thriller-ul istoric “Conspiraţia Sixtină” îi consolidează reputaţia. Cu ediţii publicate în peste 30 de limbi, este unul dintre cei mai traduşi autori contemporani. Opera sa cuprinde numeroase thrillere şi cărţi de nonficţiune bazate îndeosebi pe cercetări arheologice. Printre romanele sale traduse la noi sunt: ”Făuritorul de oglinzi”; ”Dosarul Golgota”; ”Pergamentul uitat”; ”Al optulea păcat”; ”Fiica Afroditei”;” A cincea Evanghelie”; ”Gladiatorul”; ”Conjuraţia Sixtină”.

“Când mia de ani va lua sfârşit, Satana va fi eliberat din temniţă.” (revelaţia lui Ioan 20:7)

    O carte pe care nu o poţi povesti pentru că ar însemna să dezvălui tot misterul. Am să vă spun doar că în centrul întâmplărilor se află giulgiul, în care se presupune că ar fi fost învelit Isus la înmormântare.
Se spune că originalul ar fi la Torino. Oare? Ar lăsa Vaticanul o asemenea comoară biblică într-o biserică oarecare? Cu atât de multe manuscrise, obiecte, chiar gânduri secretizate de Vatican nu este greu să ajungi să-ţi pui întrebări.

Aşa că hai să vedem personajele din piesa unde fiecare îşi joacă rolul după firea lui.

    Lukas Malberg-anticar avut, stabilit la Munchen, vine la Roma pentru a vedea o colecţie de cărţi rare a unei marchize. Scopul nemărturisit este de-a o revedea pe Marlene Ammer, fostă colegă de şcoală şi de bancă, pe care o reîntâlnise la petrecerea cu colegii, a aniversării a 20 de ani de la terminarea studiilor. Marlene devenise o femeie frumoasă şi fiind amândoi celibatari nu excludea posibilitatea unei idile. Dar o găseşte pe Marlene moartă în cadă şi de aici începe acţiunea. Cercetările îl fac să cunoască diferite personaje, să fie la un moment dat urmărit, căutat de poliţie şi chiar gata să fie ucis. Este sprijinit şi ajutat în cercetări de-o reporteră, Caterina, şi de un detectiv pensionat Bărbieri.

   Caterina Lima –este o reporteră de investigaţii, tânăra şi dornică de afirmare. Începe să cerceteze cazul morţii Marlenei, dar este trecută la alt departament, fără explicaţii. Normal că vrea să afle povestea şi-l caută pe Lukas. Îi spune acestuia că la dispoziţii “de foarte de sus” cazul Marlene Ammer a fost închis, merg împreună la casa în care locuise aceasta, dar supriză… nu mai găsesc apartamentul, uşa era zidită, holul zugrăvit, portăreasă dispărută, găsesc doar nişte călugăriţe.

   Marchesa-marchiza Lorenza Falconieri, care vrea să vândă colecţia de cărţi rare a soţului decedat, prietenă cu Marlene, este de fapt arestată pentru hoţie şi în final ucisă.

   Cardinalul Gonzaga, al doilea om în stat la Vatican, este un om rece, dur, care la un moment-dat se îndrăgosteşte de cea pe care o credea Marlene şi o vizita des. Şantajat de Anicet îi duce acestuia giulgiul original din pivniţele secrete ale Vaticanului. Este însoţit de secretarul său Soffici, pe care-l ironizează la fiecare vorbă şi de şoferul său Alberto. Întors la Roma este căutat de un necunoscut, care vrea să-i vândă contra unei sume exorbitante o bucăţică tăiată din giulgiul original.

   Anicet, fostul cardinal Tecina, s-a considerat nedreptăţit de curie la alegerile papale, a plecat de la Vatican şi a înfiinţat frăţia ”Fidelis Fidei Flagrantes”, în Burg Layenfels, unde aduce o mulţime de genii, specialişti care să cerceteze giulgiul. Ideea era să reconstituie ADN-ul lui Isus pentru a găsi aşa numita “Gena Domnului”
Profesorul Murath voia să găsească “gena credinţei” pentru a putea manipula minţile şi credinţa oamenilor şi Anicet vede valoarea unei asemenea descoperiri ca pe o armă a răzbunării lui.

   Dar ca peste tot există şi în frăţie animozităţi între savanţi, astfel Dulazek şi Gruna îi tot pun piedici contaminându-i experienţele. Ei îi şi explică lui Malberg că cercetările lui Murath ar putea duce la anularea credinţei şi după câteva generaţii: ’Câteva generaţii. După care templele, bisericile şi moscheele vor deveni doar muzee ale vremurilor în care gena credinţei era necunoscută”

   La început savanţii chiar au crezut în oportunitatea unor astfel de cercetări, dar recunosc chiar ei:

”Ca toţi ceilalţi la început nici noi n-am ştiut nimic despre intenţiile lui Anicet. Ar fi trebuit să ne dea de gândit în această privinţă inversarea numelui din Tecina în Anicet. Anicet este cel mai rău demon dintre toţi demonii. Simbolul lui este crucea cu o linie oblică, adică o cruce secţionată de o linie, ceea ce ar semnifica mult: nu există mântuire.”

   Soffici-secretarul lui Gonzaga, care nutrea propriile ambiţii, se foloseşte de un interlop Frederico Garre, poreclit Faţă -Arsă, şi încearcă să-l folosească şi pe Anicet pentru a face rost de bani şi a dispărea în lume,dar…

   Se presupune de asemenea că Marlene ar fi murit în timpul unei exorcizări, ordonate de Morro, egalul în rang al lui Gonzaga, de aceea la înmormântarea ei participase întreaga curie şi se încearcă să se muşamalizeze totul. Dar Marlene are o soră stewardesă Liane, pe care Malberg încearcă fără succes s-o găsească.
Apare în peisaj şi un procuror tânăr Achille Mesomedes hotărât să elucideze cazul, este şi cel care-l exonerează pe Malberg scoţându-l de sub urmărire. Un rol important joacă în cercetări şi sprijinul detectivului Bărbieri şi o mulţime de personaje secundare, care intervin într-un fel sau altul.

   Până la urmă cercetările lui Malberg şi ale Caterinei, ajutaţi de Bărbieri, duc la elucidarea tuturor întâmplărilor. Finalul este surprinzător şi şocant prin urâţenia caracterului unor personaje.
Toate întâmplările, interacţiunile personajelor, crimele, duc la concluzia că indiferent de loc şi timp, indiferent că sunt oameni simpli sau genii, lăcomia şi dorinţa de putere nasc monştri care calcă la propriu pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile.

  Focul de la Burg Layenfels purifică parcă totul, arzând până la temelie aroganta clădire;

”Flăcările au distrus originalul giulgiului lui Isus din Nazareth. Ca şi preţioasa carte a lui Gregor Mendel, redată doar pentru scurt timp cunoaşterii umane, în cele din urmă păstrându-şi secretul pentru ea. Dar, mai înainte de toate, a fost distrus diabolicul plan al celor doi posedaţi de ideea de a schimba lumea şi de a-i răpi acesteia tocmai ceea ce le oferă multor oameni echilibrul vieţii.”

Dar oare ce vor face cei ce vor veni după ei?
Dacă vreţi să ştiţi mai multe, să vedeţi de fapt ce s-a întâmplat şi cine au fost vinovaţii, citiţi cartea.
O să vă placă pentru că este scrisă într-un stil alert, cu multe dialoguri, foarte puţine descrieri, doar atât cât să înţelegem adevărurile istorice şi religioase, multă interacţiune între personaje, şi mai ales ridică puţin valul secretelor de la Vatican.

Aşa că: lectură plăcută!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

,,Când conştiinţa lui se ridică deasupra chakrei sale din creştet, o altă lume se deschise înaintea lui.

Îngeri, de L.A.Weatherly-Editura Rao

Titlul original: Angel
Traducerea: Graal
Editura: Rao
Număr pagini:361

   L.A.WEATHERLY este autoarea seriei de succes Îngeri, dar şi a peste cincizeci de alte cărţi pentru copii şi adolescenţi, traduse în numeroase limbi. Este originară din Little Rock, Arkansas, şi trăieşte în Hampshire, New England, împreună cu soţul ei. Iubeşte drumeţiile, gastronomia şi are un motan pe nume Bernard.

WEATHERLY A CREAT O LUME COMPLECTĂ ŞI PLINĂ DE LOGICĂ, ÎN CARE FIINŢELE CELESTE SUNT PUSE PE RELE.-THE HORN BOOK

   ,,Să fii medium nu înseamnă ce crede lumea-nu sunt vreo atotştiutoare, vreun guru clarvăzător. Nu, nu pot prezice numerele de la loto şi, ha, ha, da mă prinde ploaia la fel ca pe toţi ceilalţi.
Adevărul este că uneori am trăiri sau premoniţii, însă nu ceva foarte clar, decât dacă am vreo legătură, de exemplu, dacă ţin mâna cuiva. În plus, am nevoie de spaţiu mental ca să mă relaxez şi să îmi limpezesc gândurile. Dacă sunt supărată sau entuziasmată, de obicei nu primesc prea multe-şi, oricum, nu e tipul de lucru pe care să-l poţi tot timpul, cel puţin nu fără să înnebunesti. Astfel că, în general, pur şi simplu îmi trăiesc viaţa la fel ca restul lumii, fără să ştiu, de fapt, cum se vor desfăşura lucrurile.”

ingeri

   Willow este o adolescentă de şaisprezece ani, care împreună cu mama sa stă la mătuşa Jo. Se pare că nu şi-a cunoscut tatăl niciodată, mama sa s-a retras treptat într-o lume doar a ei. Rămasă să îşi poarte singură de grijă, Willow este considerată ciudată din cauza calităţilor sale de medium. O altă calitate este aceia de a se pricepe foarte bine la reparat maşinile. Viaţa sa liniştită de elevă este dată peste cap când va fi rugată să îi citească în palmă unei fete din acelaşi liceu. Fata se întâlnise cu o fiinţă uimitoare, un înger, iar atingerea lui o lăsase atât de slăbită încât abia reuşise să ajungă acasă. Ce se întâmplă? Să îşi fi imaginat toate acestea fata? Se pare că îi apare un viitor neguros, posibil moartea. Willow o va sfătui să nu se mai întâlnească cu aceea fiinţă, dar nu va fi ascultată, ba mai mult, se va duce să stea la -Biserica Îngerilor, un cult cu mii şi mii de adepţii.

,,Când conştiinţa lui se ridică deasupra chakrei sale din creştet, o altă lume se deschise înaintea lui. Putea să simtă câmpurile de energie ale tuturor fiinţelor vii din jurul său-femeia din maşină de lângă ei: tipul care stătea pe trotuar, aşteptând să treacă strada: ciobănescul său german, trăgând de lesă. Energiile lor o atingeau pe a sa şi le simţea preţ de o clipă, apoi trecea mai departe, cercetând împrejurimile în cercuri din ce în ce mai largi.
În momentul în care zări o tânăra stând sub un copac şi privind visătoare în sus spre nori, ştiu. Citise o carte; acum zăcea uitată lângă ea, în timp ce fata zâmbea privind în sus, pierdută în gânduri plăcute.
Asta vedeau toţi ceilalţi .Înaintând cu viteză printre chakre, percepţia lui Alex se schimbă brusc, atunci când în raza vizuală îi apăru o fiinţă minunată, înalta de mai bine de doi metri, de un alb orbitor. Cu toate că aripile sale măreţe aproape blocau soarele, îngerul era mai strălucitor decât spera soarele vreodată să fie. Scânteia radios, aruncând o lumina pură şi ameţitoare peste trăsăturile uluite ale femeii.
Nu prea văzuse îngeri hrănindu-se până atunci. Creatură stătea cu ambele mâini îngropate adânc în câmpul energetic al femeii, care se micşora cu fiecare clipă care trecea, răsucindu-se uşor, ca şi când ar fi încercat să se opună .Îngerul stătea cu capul pe spate, într-un extaz lacom, pe măsură ce energia femeii se revarsă într-a sa, ca apa dintr-o eprubetă.”

ingeri3

 

   Aţi ghicit! Alex este un vânător de îngeri de la vârsta de doisprezece ani. Împreună cu alţi vânători s-au antrenat în tabăra tatălui său. Victimele sunt şi în rândul vânătorilor, tatăl ,fratele, au murit atinşi în lupta cu îngeri malefici.
Acum îl găsim la vârsta de şaptesprezece ani, singur într-o maşină, aşteptând ordinul de la CIA pentru a afla adresa şi unde trebuie să vâneze îngeri.
Se pare că îngeri sunt printre noi, la fel ca orice om, doar când se hrănesc devin în forma lor divină şi atunci doar victima şi vănătorul îi observă.

alex1

,,-Nu o să mă credeţi, dar tocmai am văzut cel mai frumos şi mai uimitor lucru.
Da, lucrul cel mai frumos şi mai uimitor. Va avea o amintire minunată pentru tot restul vieţii ei, şi cu ce preţ?Nebunie? Se întâmplă de cele mai multe ori; schizofrenia care îi acapara viaţa, până când începea să strige la vocile din capul ei. Sau cancer? Asta era întotdeauna o variantă bună: atingerea îngerului care se hrănea făcea ca toate celulele din corpul ei să se vestejească şi să moară.
Sau MS, ca să ajungă să nu-şi mai poată folosi membrele şi să sfârşească într-un scaun cu rotile până când murea. Sau Parkinson, sau SIDA, sau orice altă boală-nu se ştia la ce duce o arsură de înger; singura certitudine era că fusese otrăvită şi, indiferent de forma pe care o avea să o ia răul, viaţa ei o va lua în jos. Şi, în mod ironic, nu îşi va da seama niciodată de legătura dintre acest lucru şi înger. De fapt, probabil va crede că acel înger a fost trimis să o ajute la nevoie.”

inger2

   Alex va primi o nouă adresa, o nouă ţintă-un alt înger a fost descoperit.
Willow fără să îşi dea seama îşi va semna condamnarea la moarte. Când va sfătui colega aceia de liceu să nu se mai întâlnească cu îngerul, deoarece are o înfluenţă nefastă asupra sa, va fi căutată chiar de acel înger. Se pare că ceva la Willow la făcut să fugă. Alex are misiunea de a o omorî.
Tatăl lui Willow ar fi chiar un înger, ceea ce teoretic este imposibil. Îngeri nu se regenerează, ei sunt maturi şi trăiesc sute de ani. Singura cale de a fi ucişi este ţintirea cu un glonţ în nimbul pe care îl port deasupra capului şi numai atunci când se hrănesc.

,,O adolescentă dormea pe canapea. ghemuită sub un şal roşu cu negru croşetat, cu un braţ subţire ţinând perna de sub capul ei. Părul blond şi ondulat curgea pe spatele şi umerii fetei ca o pelerină. Cu toate că dormea, Alex putea vedea cât de frumoasă era, cu trăsături delicate, aproape de elf.
Energia umană-angelică era mult mai puternică acolo, ca un val ce ameninţa să-l dărâme.
Absent, îşi dădu seama că privirea lui rămăsese pe chipul ei, absorbind auriul palid al sprâncenelor ei; genele lipite de obraji netezi.
Era scundă, avea doar un metru şaizeci, şi părea să aibă aproape aceeaşi vârstă ca el; era zveltă, cu un trup micuţ, perfect.”

   Pe lângă atracţia pe care o simte faţă de această fată, este şi nedumerirea lui: o muritoare-înger? Nu este posibil! Şi totuşi,Willow există! Ce ameninţare este ea? Îngerul său se vede paşnic. Se pare că îngeri divini, o consideră o amenitare de moarte pentru ei, se pare că este singura care i-ar putea distruge.

   Când Alex îi ia apărarea fetii şi refuză să o împuşte, va începe fugă celor doi. Atât adepţii biserici cât şi îngeri cei malefici îi vor morţi cu orice preţ.
Ce se va întâmplă? Vor reuşi să scape şi să se ascundă cei doi? Unde vor fugi? Îngeri sunt peste tot, iar în curând se aşteaptă un al doilea val de invazie divină.
Vor reuşi cei doi să scape lumea de îngeri?

   Pur şi simplu m-am delectat cu această carte. Întrebarea care mi-am pus-o este: Oare există îngeri printre noi? Sunt malefici sau buni? Garantez că nu vei reuşi să te dezlipeşti de această carte.

Nota mea este 10.

5/5

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
14

„ Viața e așa frumoasă! O iubesc.”

 Jurnalul primei mele morți, de Ioana Duda

 

Editura: Herg Benet 2016

Pagini: 205

Despre autoare

   „Aș fi vrut să studiez teatru. M-am hotărât prea târziu. Așa că am dat examen la Jurnalism. În 2002. În 2006 eram absolventă a Facultății de Jurnalism și Limba Engleză din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Am lucrat mulți ani în presă. Apoi m-am îndrăgostit și am renunțat la tot. Am plecat peste o mare și câteva țări. Mai precis în Italia. M-am reîntors după trei ani. Nu mai voiam presă scrisă. Știam că nu se poate trăi decent din asta. Așa că m-am angajat într-o multinațională.
După vreo șapte luni, am avut o tentativă de suicid. Cu pastile și alcool. Prea slab. Alcoolul. Când m-am trezit, după vreo două zile, m-am uitat pe geam. Și mi-am dat seama cât de norocoasă sunt că încă pot să văd soarele, copacii, să o pup pe mama și să îi spun că o iubesc.” Fragment prezentare editură.

   Romanul Instinct, este cartea de debut al autoarei, următorul roman în curs de publicare poartă titlul Maria Magdalena.

„ Ah, am uitat să vă spun că scriu. Nu-s scriitoare. Cu toate că unii așa spun. Eu îi contrazic. Sunt un om care a descoperit că există un singur lucru pe care îl poate face bine în viața asta, și acesta e scrisul. Nu sunt scriitoare, pentru că nu am scos nici un roman de ficțiune și nici măcar o carte de poezii.”

   Îndrăznesc să o contrazic pe autoare, mai face ceva bine în afară de scris. Iubește! …oamenii, viața. Îmbrățișările ei sunt cele mai profunde și pline de iubire din câte îmbrățișări am primit de la persoanele din afara familiei.

   Jurnalul primei mele morți, are ca personaj principal pe Valentina în vârstă de  32 de ani, ce plănuiește să se sinucidă. E seara, Valentina plănuiește să se sinucidă a doua zi dimineața, gândindu-se care ar fi cea mai indicată metodă, având un plan A și un plan B. Foarte organizată, gândindu-se că va purta o rochie înflorată și balerini colorați.

– O să ajungi în Iad.

Ah, domnul din fața mea! E îngerul meu păzitor. Nu-i frumos. Nu-i nici urât. E blând și nebun. Are niște ochi căprui și calzi, de nici nu trebuie să mă ia între aripi ca să mă simt în siguranță.”

   Valentina își petrece ultima noapte vorbind cu îngerul ei păzitor, amintindu-și de persoane și momente din viața ei, unele frumoase, altele mai puțin frumoase. Fiecare persoană sau moment lăsând o amprentă în viața personajului, gust plăcut sau amar. Îngerul încearcă să o convingă să nu se sinucidă. Are timp până dimineață, în timp ce Valentina savurează vreo două sticle de vin și povestește, despre viață, sex, prieteni, copilărie.

   Acest roman are amprenta autoarei, lipsită de falsitate și artificialitate, totul este cinstit, pe față, renunțând la măști, prejudecăți și cuvinte ascunse după perdea.

   Valentina nu e un personaj, Valentina poate fi autoarea, Valentina pot fi eu, Valentina poți fi tu. Doar că Valentina e un spirit liber. Câți dintre noi renunțăm la măștile purtate zilnic, întrebându-ne ce spune societatea, familia, prietenii, vecinii……etc?

   Un roman despre relații, despre consecințele deciziilor unora, ale noaste, despre asumarea acestor decizii și acceptarea lor. Despre sex, din dragoste, din compasiune, din plăcere, din singurătate, din ce motiv vrei.

…. E normal să fii confuză. Ai baletat mereu între frică și iubire. Și ți se par normale. Iar tu, tu te cerți cu ea pentru că nu o poți ierta. Nu o poți ierta pentru frică , pentru palme, pentru urlete, pentru cuvintele urâte, pentru datul afară din casă. Pentru frica în care ai crescut, până la urmă. Nu a vrut așa. Dacă ar fi știut că se poate și altfel, ar fi făcut altfel. Ar fi făcut orice ca să fii fericită. Iar acum ai aflat că nu mai ești copilul mic, care poate fi ușor rănit, ci ai și tu putere. Și te folosești de ea. Arunci cuvinte grele, care știi că o rănesc. O faci voit. Dar te doare. Ai de ales: ori o faci și îți asumi vinovăția de după, ori înțelegi că niciodată nu ți-a vrut răul și o iubești fără năbădăi.”

   Ei, câte cicatrici provoacă durerile unor răni fizice, dar cicatricile lăsate de cuvinte grele? Ioana atinge multe lucruri importante ale vieții, multe probleme ale unui sistem infect, plin de prejudecăți și realități crude. Unele răni provocate intenționat, altele din idei învechite, îndoctrinate de un trecut al evului mediu. Romanul este o trezire a sentimentului de acceptare a ceea ce ești, asumându-ți faptele și vorbele, încurajând liberul arbitru.

   Valentina se simte singură, neiubită. Acum în ultima noapte scrie cu amintiri pagini de iubire în Jurnalul primei ei morți.

   Iubire! – da iubire, fie ea iubire din suflet sau iubire trupească. Iubire eternă sau de câteva minute. O iubire profundă față de părinți, frate, Matilda prietena ei cea mai bună , primul iubit, ceilalți iubiți , amanți.

Știi, dacă aș crede în Rai și Iad, aș crede și că ajung în Iad. Oricum aș ajunge în Iad. La câți bărbați m-au futut și la câți am futut. Nu am cum să ajung în Rai. Că spune și la Biblie: „să nu preacurvești” . Bine, eu nu consider că am fost o curvă. Că nu m-am futut nici pe silicoane, botox, facturi, mașini sau bani. M-am futut pentru că mi-au plăcut. Și nici nu m-am futut pentru că jucau hormonii în mine. De singurătate m-am futut. De prea puțină iubire. Voiam și eu să iubesc, măcar câteva ore. Și le furam bărbaților. De fapt, cred că le dăruiam. Dar ei nu știau asta.”

   Jurnalul primei mele morți, este o realitate a celor care recunosc, a celor care renunță la masca purtată din obișnuință, o realitate pe alocuri amuzantă, sau dureroasă. Valentina va duce planurile de sinucidere până la capăt?

Dacă vrei să citești o carte diferită, firească și omenească, atunci citește Ioana Duda.
„ Viața e așa frumoasă! O iubesc.”Editura_Herg_Benet

Cartea Jurnalul primei mele morţi, de Ioana Duda a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

by -
8

“Tu îţi scrii propria carte a destinului. Ce vei alege să pui în ea?”

Jurnalul Împlinirii, de P. Anda Claudia

Roman editat la Iaşi

Anul apariţiei : 2016

Număr de pagini : 260

   Un mixaj original de aventuri sentimentale citadine şi tehnici de dezvoltare personală, Jurnalul Împlinirii este romanul de debut al unei tinere autoare din Iaşi, cu un nume de familie atât de frumos încât îşi botează alţi scriitori personajele îndrăgite cu el, dar care din motive ce îmi scapă, a ales să publice sub pseudonimul-abreviere P. Anda Claudia.

   O carte apărută într-o tehnoredactare elegantă, diafană, cu aspect de gadget feminin, aproape că simţi ca explorator mascul al ei, o ezitare în a-i penetra conţinutul, aşa cum ai avea înainte de a răsfoi jurnalul intim al unei fete. Odată începută, te prinde repede. În doar câteva zeci de pagini, eroina  povestindu-şi viaţa la persoana întâi (ca să nu zic chiar în variantă POV), trece prin mai multe întâmplări, încercări şi probleme sentimentale, decât alte personaje într-un roman-fluviu.

jurnalul implinirii

   Sofia e tipica fată a zilelor noastre, cu idealuri impuse de anturaj, iubitoare a tot ce e sclipitor, hiper-activă pe reţelele de socializare, un pic superficială, un pic mercantilă, un pic piţi, un pic naivă. Schimbări dramatice în viaţa familială îi vor impune transmutări existenţiale, ce deşi nu creează neapărat o presiune negativă directă, o vor aduce în stadiul în care ea însăşi să se considere o femeie pierdută şi uşuratică. Relaţiile dubioase, mai întâi cu un bad-boy din oraşul de baştină, apoi ca amantă nefericită în capitală, o vor face să abandoneze studiile, să se refugieze în alcool, ţigări şi bântuiri de cluburi cu prietenii… E momentul unui restart fals , când îl întâlneşte pe Alex şi are impresia că se poate salva prin dragoste… Dar se pare că nu era dragostea de care avea nevoie… Un incident bahico-depresiv provoacă o serie de evenimente în care iubirea familiei sale destrămate va fi cea care va activa până la urmă resorturile schimbării de care Sofia simţea că are atâta nevoie. Cea mai importantă influență o va exercita asupra sa, mătuşa Aura, iar darul pe care i-l face de ziua ei, o carte misterioasă şi un caiet argintiu, care va deveni Jurnalul Împlinirii, vor fi uneltele ce o vor ajuta să se autoanalizeze şi să îşi definească o cea mai bună variantă a ei însăși.

   Suntem cam la sfertul romanului şi de aici, odată cu darul aniversar, vor începe ample citări din această carte a cărţilor, o chintesenţa de sfaturi pozitive și benefice, referitoare la foarte multe din domeniile vieții, parcă turnate pe dificultățile pe care le are Sofia. Chiar inspirate toate. Greu de găsit vreunul la care să scoți măcar un “hm” ca minim dezacord… E etapa în care începem să intuim şi originalitatea planului de ansamblu al scrierii, pentru că povestea de până acum a Sofiei şi continuarea ei ce se va intercala printre fragmentele “reproduse” ale cărţii primite, se constituie practic în contraexemplu ce trebuie corectat sau exemplu de bună aplicare la situaţii specfice, a ponturilor de dezvoltare personală.

foto3

 

   Problema pe care a trebuit să o evite autoarea e că oricât de bun ar fi un roman motivaţional, oricâtă filozofie existențialistă de calitate ar conţine, oricât de inteligent ar fi adus din condei, dacă nu are un scenariu sau o atracţie paralelă (o ancoră ce reţine publicul – cum e numită la mall-uri), principalul lui efect devine unul soporific. Adică până ce să te înveţe ceva din minunatele gânduri prezentate moralist-monoton, reuşeşte doar să te-adoarmă. S-au încercat diferite modalităţi pentru a strecura genul ăsta de învăţăminte în minţile refractare la eseuri filozofice. Au fost promise rezultate spectaculoase dacă citeşti cu atenţie şi urmezi întocmai îndemnurile, s-au promovat vedete îndrăgite care pe lângă ideile lor de devenire, îţi mai lăsau câte o povestioară de alcov pentru care merita să parcurgi tot restul, le-au strecurat printre călătorii exotice ca în “Mănâncă, roagă-te, iubeşte”,  sau le-au dat în totalitate o latură mistică, doar-doar îşi vor ţine destinatarii treji.  P. Anda Claudia alege pentru a ne păstra atenţia, varianta asta a intercalării, a pildei, a contra-pildei şi a punerii în practică. Eşti interesat de sfaturile înţelepte curgând declamator, în primul rând pentru că îţi pasă de Sofia şi vrei să vezi ce învaţă din ele şi cum le va aplica.

   Faptul că ea, chiar după parcurgerea în întregime a ghidului livresc, rămâne tot degrabă vărsătoare de gelozie şi de aprecieri injuriose la adresa unei rivale (deşi nu se specifică să fi adormit la capitolul cu NU JUDECA PE ALŢII), nu face decât să ne-o păstreze umană, genuină şi amuzantă.

   Trebuie spus că deşi ea se auto-denigra deprimant, eu-unul o simpatizam şi înainte de a-și încheia drumul evolutiv spre îmbunătăţire caracterială. Se simte tot timpul în protagonistă o încântare în faţa  micilor plăceri ale vieţii, o savoare a descoperirilor şi o nostalgie a revenirilor, cu care poţi rezona tare fain. Când descrie Anda prin intermediul Sofiei o cameră decorată cu drag sau nişte hăinuțe sexy, parcă le vezi aievea, iar când călătoreşte prin Iaşiul regăsit după 8 ani de absenţă, ori prin hoteluri de lux la mare, o însoţeşti entuziast pas cu pas, mai ales dacă ai vizitat și tu deja locurile. Reconstituirea vizuală în amănunt a fragmentului de peisaj, pentru ochiul cititorului ce-l  percepe ca un mediu VR înfiripându-se până nu îl mai poate distinge de contururile reale, e în sine un talent din panoplia scriitoricească.

   Un experiment literar interesant din toate punctele de vedere, acest prim roman al autoarei. O colecţie de tribulaţii feminine urbane şi digitale, cu tentaţii demonice în cluburi şi pe facebook, contrapuse cu influenţa angelica a cărţii şi a caietului-jurnal. Simbolistică subtilă, poveţe formulate inteligent şi ilustrate cu situaţii realistice, ale unei scriitoare care simte că are ceva de transmis din experienţa şi observatiile sale empatice – și o face cât se poate de reuşit.

 Mulţumim autoarei pentru exemplarul oferit!

by -
7

Moartea unui dansator de tango, de Stelian Tănase

Editura Trei, 2011

Număr pagini: 312 

Tangoul este coloana sonoră ce însoţeşte deriva „boemei” de mahala spre marşul funebru pregătit de istorie.

   Romanul urmăreşte destinul tragic al lui Gogu Vrabete şi al găştii sale, pe fundalul schimbărilor socio-politice dintre anii 1930-1950. Lumea mahalalei, a bordelurilor şi crâşmelor infecte nu a avut niciodată un aer atât de colorat şi de pitoresc. Aici se dansează şi se trăieşte cu atâta pasiune, ca şi cum viaţa şi moartea ar fi simplii paşi ai unui Tangou.

   Puţine personaje din literatura română ar putea concura cu Gogu Vrabete: este un mizerabil de joasă speţă ziua, iar noaptea devine un dandy al cârciumilor, ce vrăjeşte publicul pe ritmurile ameţitoare ale unui tangou de Gardel.

   În Bucureştiul interbelic, unde moda era dată de starurile cinematografului – peste tot puteai întâlni un Clark Gable sau un Bogart, iar damele erau pe alese: Greta Garbo, Rita Hayworth, Lana Turner sau Mae West – viaţa mahalalei curgea după reguli stricte, dar neconvenţionale. Aici, o gaşcă colorată, compusă din tâlhari, proxeneţi, delapidatori sau boieri degeneraţi, formau „lumea bună” a cartierelor mărginaşe. Dintre toţi, se remarca Gogu Vrabete prin pasiunea pentru dansul argentinian, dar şi prin talentul nativ de a supravieţui oricărei situaţii.

   Gogu Vrabete a murit când nu a mai putut urca pe scenă: ca să scape de armată, şi-a tăiat tendonul – operaţie fatală pentru un dansator de tangou. Devenit un nimeni în lipsa reprezentaţiilor din fiecare seară, Gogu Vrabete se descurcă firesc, dar fără scrupule: devine proxenet, cu acte în regulă, sau – când casele de toleranţă nu mai aduceau câştig – cioclu şi organizator de înmormântări. Afacerile îi merg înfloritor, mai ales că erau vremuri în care moartea se insinua neluată în seamă în viaţa zgomotoasă a capitalei. Nici Gogu Vrabete nu-şi poate explica cum moartea îl ocolea: a supravieţuit cutremurului din  ’41, Rebeliunea Legionară a trecut-o ascuns fiind 5 zile într-un frigider, iar în timpul bombardamentelor din ‘ 44 repeta replică cu replică prestaţia starurilor sale preferate, în cinematograf. Acum este şi perioada sa de maximă glorie: speculează moartea. Pentru că numeroase familii doresc să aibă un mort pe care să-l plângă, adună membru cu membru cadavre, le recompune şi apoi le livrează clienţilor.

   Viaţa cioclului, prinde culoare, atunci când o vede dansând pe Larisa, una dintre cele două gemene identice, venite din Rusia. Nimic nu mai contează acum, nici măcar sentimentul că lumea îşi pierde stabilitatea şi începe să se clatine, odată cu intrarea în ţară a armatei sovietice. Treptat, gaşca lui Vrabete – Cairo, Prafu Jumară, Buză, Nazarie – îşi găsesc sfârşitul, iar Gogu este închis pentru speculă şi o crimă pe care o comite din gelozie. Reuşeşte să scape şi trăieşte în clandestinitate. Viaţa de cârtiţă nu-l sperie, atâta vreme cât Larisa îi e alături. Numai că – rezultatul unor calcule periculoase – cele două gemene cad în mâinile unor generali ruşi. Nici o soluţie nu se întrevede decât cea a fugii peste hotare. Gogu Vrabete ştie că nu va reuşi niciodată să vadă un tangou autentic argentinian, aşa că face un gest de onoare şi de sacrificiu ce-l ridică peste condiţia sa de proxenet: pentru că aeroplanul cu care trebuiau să fugă avea numai două locuri, o lasă pe Larisa să plece cu ex-boierul Mişu Banu. Finalul e unul cinematografic: repetarea deloc banalizată a scenei din „Casablanca”, film pe care personajul îl găsea cam siropos. Gogu Vrabete moare sub gloanţele bolşevice, în timp ce gândurile îi sunt seduse de amintirea unui tangou dansat cu Larisa.

   O frază din acest savuros roman, ilustrează perfect sensurile tangoului: Tangoul e o conversaţie intimă. Sunetele îţi şoptesc ceva la ureche. Puţine vorbe, aspre şi pătimaşe. Îţi încredinţează un secret. Că nu mai ai mult de trăit. Femeia lipită de tine e viaţa însăşi. Soarbe-i respiraţia, sileşte-o să simtă că sunteţi priviţi de Diavol”.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

O carte oglindă-Miercuri respirăm, de Ioana Chicet-Macoveiciuc

 

Titlu: „Miercuri respirăm”

Autor: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Editura: Univers

Anul: 2016

Număr pagini: 253

   Se întâmplă uneori, ca personajele unei cărți să-mi devină atât de dragi, încât să simt o nuanțată undă de tristețe atunci când călătoria noastră împreună ia sfârșit. Așa s-a întâmplat și în cazul cărții „Miercuri respirăm”, când cele șase personaje principale și-au luat rămas-bun de la mine. Am realizat apoi ca „Miercuri respirăm” e cartea oglindă în care se regăsesc trăirile femeilor aspirante la titlul de mamă.

   Ioana Chicet Macoveiciuc, autoarea acestei cărți, este deținătoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri românesti despre cresterea copiilor –  „Prințesaurbană”. În acest spațiu virtual, dincolo de experiența în presă și comunicare, Ioana își expune și minunata experiență ca mamă… și asta pentru că cea mai sublimă dintre meserii este aceea de mamă.

   În contextul literar actual, atât de prolific, abundent și în cărți practice despre cum să faci față cu brio diferitelor perioade din viață, apare o carte care rupe din realitatea a șase tinere, așezându-i cititorului în față un episod actual nealterat de figuri de stil… o oglindă. Bărbat sau femeie, citind  „Miercuri respirăm” este imposibil să nu regăsești o emoție pe care s-o recunoști ca făcând parte din palmaresul amintirilor tale.

   Odiseea celor șase tinere, începe cu prezentarea acestora:

„Miruna Nichifor, Specialist PR, Fabulous Events: Miruna nu-și găsește niciodată cheile sau portofelul, în schimb găsește soluții la problemele altora. Ba chiar și la ale ei, uneori.

Veronica Mușat-Aydogdu, Office Manager, International Landmark Constructions: Veronica e fata pe care-o invidiezi cînd o vezi pe stradă, crezînd că viața ei e perfectă. Dac-ai ști…

Angela are o familie minunată. Ocazional visează că-i pune otravă în mîncare soțului ei.

Carmen Păunescu, analist financiar, Direcția de taxe și impozite, ANAF: Carmen te scutură de-ți merg fulgii și te aduce cu picioarele pe pămînt. Dar e îndrăgostită de o magnolie.

Raluca Rizea, Operations Manager, Oracle: Raluca e foarte serioasă și planifică totul din timp. Păcat că unele lucruri esențiale nu se pot planifica…

Gabriela Mardare, English Teacher, School nr. 164, Bucharest, District 5: Gabi e profesoară, dar manualele școlare îi dau fiori în ultima vreme”.

   Totul începe când aceste șase femei, aflate în ultimul trimestru de sarcină, se întâlnesc la cursul Lamaze, unde aveau să învețe totul despre naștere și despre întâlnirea cu bebelușul. Sub prima impresie a echilibrului (care se spulberă, însă, destul de repede) fiecare dintre cele șase tinere încep să dezvăluie câte un secret din viața lor, iar cartea ia repede alura unui film thriller și te ține în suspans până la ultimul rând. Niciuna din cele șase femei nu au o existență liniștită, ba mai mult decât atât, unele dintre ele duc pe umeri un adevărat zbucium. Aproape imperceptibil, între cele șase s-a realizat o legătură frumoasă și strânsă: „Ne cunoscuserăm de un minut și deja aveam motive să râdem complice împreună”.

    Situată la granița dintre roman chick lit și carte confesiune, „Miercuri respirăm” e un taxi în care te urci din fugă și care rulează apoi cu o viteză halucinantă către un final fericit. Intrigi imprevizibile condimentează acțiunea și așa plină de tensiune, printre replicile încărcate de umor bine construit al autoarei:

„Super, exact ce-mi lipsea, să mă întâlnesc cu singurul bărbat wow din viața mea, pe care l-am părăsit, și care arată în continuare ca un zeu , în timp ce eu arăt ca un hipopotam eșuat printre zacuști și palinci.

-Salut, Miruna! Arăți grozav!

-O, mulțumesc, și tu…

-Pot să-ți spun ceva?

Că încă mă iubești? îmi zic chicotind superior în gând.

-Ai niște brânză între dinți, uite-aici…

La naiba. Nu era de ajuns ca el e încă perfect, iar eu aproape m-am dublat în grosime, trebuia să-i și zâmbesc cu dinții împănați de urdă.”

    Cu acest stil umoristic, povestea fiecărei femei pare o dramă dizolvabilă, și nu implacabilă, pentru că în ciuda intensității și a gravității unor situații, personajele feminine fac apel la propriul optimism sau la sprijinul necondiționat al celorlalte prietene.

    Acțiunea este structurată în 24 de capitole, fiecare dintre acestea captând traiectoria tensionată a fiecărei tinere, până în momentul aducerii pe lume a bebelușului. Fiecare poveste este una rupă din realitatea zilelor noastre, iar personajele masculine, deși par a avea roluri secundare, poartă un rol esențial în construcția personajelor feminine, iar acest lucru mă duce cu gândul că Ioana Chicet-Macoveiciuc  nu este o feministă, ci o familistă convinsă, pentru care primează ideea de familie, dincolo de toate impedimentele și de orice eveniment cu alură de „greutate”.

   La finalul cursei în viteză… e copilul… personajul suprem, sublimul unei relații și unicul motiv pentru care fiecare din cele șase femei devin suficient de puternice încât să înfrunte tot ceea ce le oferă imprevizibila existență. Locația urbană în care se desfășoară acțiunea, aglomerația și viteza urbei se asortează perfect cu viteza evenimentelor din viața celor șase femei, cu emoțiile, cu nerăbdarea, dar mai ales cu speranța.

   Densitatea personajelor este în strâns raport cu viteza de desfășurare a acțiunii, astfel că ajungi să-l cunoști suficient de bine (dar tot în viteză), pe șoferul de taxi, stresat de femeia care s-a urcat pe bancheta din spate și e pe cale să nască:

„-Ce se-aude acolo, doamnă, ați născut?

-Așa se pare, șoptește Carmen cu ochii lipiți de făptura caldă și moale care respiră rapid la pieptul ei.

Șoferul întoarce capul să se uite printre scaune. Doamna ține la piept un copil mic, roșu, acoperit cu un fel de spumă albă. Scrutează atent tot decorul, apoi răsuflă ușurat: se putea întâmpla mai rău.

-Păi, să vă fie de bine, doamnă! Cum o să-l cheme?

-Nu știu, nu ne-am decis încă. Pe dumneavoastră cum vă cheamă? întreabă ea gâfâind aducându-și aminte de un film englezesc în care o tipă naște în avion și botează copilul cu numele pilotului, în semn de mulțumire.

-Curcă Titi.

-Ah, lăsați, o să ne mai gândim noi…”.

    Nu e de neglijat nici componenta romantică. În timp ce unele cupluri descoperă că nu mai au nimic de împărtășit, iar iubirea și pasiunea s-au epuizat, alte cupluri descoperă că iubirea și apariția copiilor sunt ingredientele perfecte pentru relația sau căsnicia ideală. Un lucru e sigur: nimic nu e  ușor într-o relație, dar totul e de o frumusețe uluitoare, atâta timp cât există iubire. Iar copiii nu sunt decât o confirmare a faptului că relația este una care merită construită mai departe, cu cărămizi de cea mai bună calitate.

    Intitulat „Noi începuturi”, ultimul capitol, deznodământul întregii acțiuni, confirmă pe deplin ideea intuită suav în celelalte capitole, aceea că fericirea se construiește, iar familia este locul cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi.

   „Miercuri respirăm” nu e o carte despre femei, nici despre miracolul nașterii… e o carte despre familie și despre viață, în viteza și decorul urban actual, o oglindă a realității… cu aspectele bune și cu cele mai puțin bune.

Editura Univers

Cartea Miercuri respirăm de Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost oferită pentru recenzie de Editura Univers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
12

Răzbunare la Paris, de Steve Berry

Titlul original: The Paris Vendetta 
Traducerea: Ana Dragomirescu
Editura: Litera 
Numar pagini: 460

   Steve Berry este scriitor, profesor şi fost avocat american, absolvent al Facultăţii de Drept Walter F. George din cadrul Mercer University, statul Georgia.
A practicat o vreme avocatura, dar a început să scrie încă din anii 1990. După doisprezece ani de încercări, în care lucrările lui au fost respinse de 85 de ori, a debutat în 2003 cu thrillerul istoric Camera de chihlimbar, care a devenit rapid un bestseller în Statele Unite. Romanele din seria ce îl are ca personaj principal pe Cotton Malone, fost agent în cadrul Departamentului de Justiţie, au urcat pe primele locuri în topurile New York Times, USA Today şi Publisherers Weekly. Cărţile sale au fost traduse în 40 de limbi şi publicate în 51 de ţări.

,,Banii n-au patrie; bancherii sunt lipsiţi de patriotism şi de decenţă; singurul lor ţel e câştigul.”
NAPOLEON BONAPARTE

   O aventură ameţitoare cu numeroase răsturnări de situaţie îl poartă pe Cotton Malon între Copenhaga, Londra şi Paris, punându-i la încercare intuiţia, priceperea, dar şi loialitatea. Aflat într-o permanentă luptă cu timpul, americanul va face tot posibilul să împiedice o serie de atacuri teroriste ce au ţintă mai multe monumente din capitală franceză, încercând totodată să nu-şi dezamăgească cel mai bun prieten.
Prietenul său, miliardarul Henrik Thorvaldsen, îi cere ajutorul. Bătrânul danez vrea să îşi răzbune moartea unicului său fiu, ucis într-un schimb de focuri în capitala Mexicului, dar ambiţia lui nu numai că îi pune viaţa în pericol, ci ajunge să scoată la iveală o adevărată conspiraţie internaţională.

   Cu câteva zile înainte de Crăciun, fostul agent Malone, se vede nevoit să-şi întrerupă traiul în anticariatul său liniştit, când Sam, un agent, care vine ca şi mesager din partea danezului miliardar este urmărit şi vânat de indivizi înarmaţi.

,,Sam Collins stătea pe scaunul din dreapta şi se uita, în vreme ce Malone părăsea în viteză Copenhaga, îndreptându-se către nord, pe autostrada de pe coasta daneză.
Cotton Malone era exact aşa cum se aşteptase. Dur, curajos, hotărât, luând în piept situaţiile care i se iveau, făcând ce trebuia făcut. Se potrivea până şi descrierea fizică pe care Sam o primise. Înalt, par blond strălucitor, un zâmbet care trăda puţine emoţii. Ştia despre experienţa de doisprezece ani pe care Malone o avea în Departamentul Justiţiei, despre studiile lui de drept făcute la Georgetown, despre memoria lui fotografică şi despre dragostea lui pentru cărţi. Dar acum văzuse cu ochii lui curajul bărbatului în situaţii limită.”

   Vinovaţi de moartea lui Cai, băiatul miliardarului, este Cabral şi lord Ashby. Cabral a fost ucis, urmează să i se întindă plasa lui Ashby. Acesta din urmă, se pare că se ocupă cu recuperarea artefactelor furate în beneficiul său.

,,-Lui Ashby îi place să achiziţioneze obiecte de artă şi comori care sunt ori necunoscute, ori nerevendicate, ori furate, a spus în cele din urmă danezul. Fără să-şi bată capul cu avocaţi, cu lupte în justiţie sau cu presa. I-am studiat pe Recuperatorii de Antichităţi Pierdute. Există de multă vreme. De fapt, sunt destul de isteţi. Fură ceea ce a fost deja furat.”

   Ceea mai nouă recuperare este ,,aurul lui Rommel’‘, mai exact două mii şapte sute de kilograme de aur, plata unor evrei din Gabes, Tunisia, în schimbul vieţii lor. Acest aur a fost încărcat în şase lăzi de lemn, trimise spre Italia, iar apoi în vest spre Corsica. Nu contează că recuperarea s-a făcut cu uciderea a două persoane, contează că visteriile goale a lui Ashby s-au umplut.

   Acţiunea cărţi se desfăşoară pe mai multe planuri: -prezentul în care are loc o răzbunare şi o conspiraţie mondială, şi trecut, unde Napoleon este prezentat în bătăliile sale, în călătoria sa prin Egipt ca şi conducător suprem, în aşteptarea de a reveni la Paris şi a revendica puterea absolută.
Avem parte de date istorice extrem de interesante, pe care mulţi cu siguranţă le-au uitat sau nu au ştiut de ele.

   Aflăm despre divorţul de prima soţie, Josephine şi căsătoria cu ducesa de Austria pentru a obţine un moştenitor. Napoleon nu a avut ocazia de a fi alături de fiul său, decât foarte puţin, el fiind exilat pe Elba, acolo unde îşi va da obştescul sfârşit. Alături de el va fi servitorul său Saint Denis, cel care l-a slujit cu credinţă. Saint-Denis îi va transcrie toate scrierile lui Napoleon. Împăratul i-a lăsat moştenire lui Saint-Denise patru sute de cărţi din biblioteca sa personală, însărcinându-l cu păstrarea lor până când fiul lui avea să împlinească şaisprezece ani. Acesta nu a mai apucat să primească, murind şi el la vârsta de douăzeci şi unu de ani.

   Se pare că în această moştenire lăsată de Napoleon, s-ar găsi indicii la averea fabuloasă care se vorbeşte că ar fii ascuns-o împăratul. Ashby este pe urmele acestei legendare comori. Alte preocupări ale acestui personaj malefic sunt: -Clubul de la Paris-menit să distrugă sistemul financiar mondial. Formare clubului şi recrutarea de membri este în grijă Elizei Larocque. Această fusese foarte atentă, alegându-şi membrii cu mare grijă, limitând numărul total la şapte, cu ea cu tot. Fiecare recrut plătea taxa de intrare de 20 milioane de euro, şi jurase să păstreze secretul. Oare vor reuşi ? Informaţiile curg pe site-urile de socializare:

,, A sosit un Antihrist?
Dacă analizezi actuală cucerire sistematică a ţărilor independente din întreagă lume, îţi poţi da seama uşor că, în spatele tuturor acestor agresiuni, se conturează un tipar unic al puterii, care include economia, armata, presa şi politicienii. Voi încerca să demonstrez că această putere aparţine bancherilor lumii. Cred că în fruntea acestor tirani se află un Antihrist. Numele ei e Eliza Larocque. Ea vrea ca, rămânând complet invizibilă, să conducă lumea prin intermediul puterii economice deţinute în secret, pe care familia ei a construit-o de-a lungul secolelor.
Nu există afacere mai sigură şi mai profitabilă decât împrumutul de bani către state. Creditorii care se adună laolaltă, refuzând să concureze unul cu altul şi manipulând pieţele şi valutele spre avantajul lor colectiv, reprezintă o gravă ameninţare. Larocque şi asociaţii ei posedă o structura ierarhică organizată care cumpără sau primeşte acţiuni din tot ceea ce este valoros pe piaţa globală. Controlând guvernele din ţările vestice, ei controlează întreagă lume vestică. Dacă urmăreşti tacticile politice globale, poţi vedea cu uşurinţă că şefii de stat aleşi democratic se schimbă, dar interesele lor urmăresc interesele celor bogaţi, deci rămân mai mult sau mai puţin aceleaşi. Numeroa

sele elemente indică faptul că există o organizaţie invizibilă care stăpâneşte lumea.”

   Va reuşi să se infiltreze danezul în acest club? Va reuşi să îl denigreze pe Ashby şi să îl distrugă?
Unde este legendara comoară a lui Napoleon?

   Malone şi Sam, împreună cu fosta sa organizaţie Magellan vor reuşi să oprească această conspiraţie internaţională? Vor reuşi să scape cu viaţă? Ce alte informaţii şi date importante se dezvăluie în continuare?
Va las pe voi să descoperiţi mai multe, citind acest thriller, care ne oferă o mulţime de surprize.

Nota mea pentru carte este 9,5.

targulcartii.ro

Cartea Răzbunare la Paris, de Steve Berry a fost oferită pentru recenzie de Târgul Cărţii. Poate fi comandată de pe site-ul Târgul Cărţii.

by -
7

„Încerci să domini durerea și sfârșești prin a mai răni pe cineva, pentru că nimic nu e static, pentru că faimoasa Virtute e o mare minciună, în numele căreia ajungem să fim intransigenți și inumani.”

Restul e tăcere, de Carla Guelfenbein

Editură: Litera

Număr de pagini: 256

Titlul original: „El resto es silencio”

Colecția: Buzz Books

    De cele mai multe ori un cititor dorește ca prin intermediul lecturilor sale să se detașeze de cotidian și să pătrundă în lumi la care în mod normal nu ar avea acces, poate chiar să descopere tainele unei noi culturi. Vrea să traiască o experiență neobișnuită, să simtă ceva ce nu a mai simțit niciodată sau pur și simplu să retrăiască o amintire ce îl poartă spre un eveniment din trecut de care îi era dor. Pe astfel de cărări vă poartă lecturile voastre, punându-vă față în față cu sentimente sau situații ce vă aduc fericire și speranță sau vă scot la iveală adevăruri dureroase pe care ați ales să le ascundeți în mod conștient într-un colț întunecat al minții. Noua carte a autoarei Carla Guelfenbein (distinsă în 2015 cu Premiul Alfaguara pentru romanul său „Cu tine în depărtare”) intitulată „Restul e tăcere” se încadrează cu succes în cea de-a doua categorie menționată mai sus. Această scriere vă va purta într-o călătorie dramatică prin viața membrilor unei familii din Chile, ce sunt măcinați de teamă, lipsă de comunicare și tendințe depresive.

    Romanul spune povestea familiei Montes, alcătuită din Juan (tatăl), Alma (mama vitregă), Tommy (12 ani) și Lola (7 ani). Cei patru trăiesc în Santiago, Chile și chiar dacă par fericiți, în realitate unitatea familiei este măcinată de incertitudini, neîncredere, teamă și lipsă de comunicare. Încă de mic Tommy a fost diagnosticat cu o boală rară de inimă, fapt ce l-a supus la numeroase operații și i-a răpit în același timp șansa de a fi un copil normal. Dar maladia nu l-a afectat doar pe el, ci și pe părinții săi. Dacă Juan s-a specializat în cardiologie pentru a încerca să-l ajute, Soledad, mama sa, a fost de-a dreptul dărâmată să-și vadă fiul într-o situație aparent fără scăpare. Astfel că, negăsind alinare și înțelegere în brațele soțului, care a încercat să-și mențină tot timpul tăria, alunecă încet, încet în depresie și ajunge să se sinucidă. Lăsat singur cu un copil bolnav și măcinat de mustrări de conștiință, Juan se refugiază în muncă până când o cunoaște pe Alma în Barcelona și reușește să-și reconstruiască treptat viața. Însă când este pus față în față cu cazul unui băiețel de 12 ani foarte asemănător cu al propriului fiu, rănile trecutului încep să sângereze din nou și îl determină să se închidă în el. Atitudinea lui rece și distantă o îndepărtează pe Alma care, simțindu-se singură, cade în ispita unei iubiri din trecut. În timp ce părinții săi sunt mult prea preocupați de propriile probleme, micuțul Tommy află adevărul despre moartea lui Soledad, fapt ce îi zguduie din temelii tot universul. Neavând prieteni și simțindu-se trădat de propriul tată, decide să înceapă o anchetă pe cont propriu pentru a afla mai multe informații despre eveniment. Când fiecare membru al familiei se închide în sine și nu lasă pe nimeni să-i pătrundă în gânduri, mai pot oare să se regăsească? Oricât de puternici consideră că sunt, este această izolare soluția corectă pentru rezolvarea problemelor?

    Povestea este relatată la persoana întâi, însă din trei perspective, fapt ce ne permite să vedem mai bine diferitele fațete ale poveștii și să înțelegem sentimentele care îi încearcă pe protagoniști (Tips: pentru ca schimbarea perspectivei să nu vă dea bătăi de cap la început, există câte un simbol pentru fiecare personaj care vă indică naratorul și anume o clepsidră – Juan, valuri – Alma și o săgeată – Tommy). Juan este genul acela de bărbat care încearcă să fie puternic în orice circumstanțe. Nu vrea să se arate vulnerabil și să se simtă expus în fața celor din jur, astfel că tratează totul mult prea rațional, rece, distant, uneori chiar agresiv. Acesta este motivul pentru care nu reușește să observe la timp indiciile alarmante despre căderea psihică a lui Soledad și în același timp, nu îi este alături propriului fiu când are cel mai mult nevoie de el. În adâncul său însă este conștient că greșește și este măcinat de vină și de neîncredere, fapt ce nu provoacă decât rău în jur.

„Încerci să domini durerea și sfârșești prin a mai răni pe cineva, pentru că nimic nu e static, pentru că faimoasa Virtute e o mare minciună, în numele căreia ajungem să fim intransigenți și inumani.”

   La polul opus o avem pe Alma, fire empatică, iubitoare și înțelegătoare, ajunge să se simtă singură și ignorată. Rănită de propria mamă care s-a culcat cu bărbatul de care era îndrăgostită, pleacă la Barcelona să-și continue studiile și își jură că nu va fi niciodată asemenea celei care i-a dat viață. Printr-o întâmplare îl cunoaște pe Juan, alături de care găsește alinare, susținere și înțelegere. După o scurtă aventură, el descoperă că poartă în pântece un copil și se oferă să o ajute, iar nu după mult timp se căsătoresc. Totuși, demonii lui Juan le distrug armonia din familie și o poartă pe Alma în brațele altui bărbat. Simțind nevoia de atenție, dragoste și căldură, femeia este tot mai atrasă de o iubire din trecut și ajunge să își încalce legământul față de ea însăși. Nu în ultimul rând, romanul ni-l prezintă pe Tommy, care este personajul ce reflectă cel mai bine răul pe care îl pot provoca minciuna, lipsa de comunicare și de înțelegere. Ca urmare a bolii de care suferă, el nu poate să se joace ca ceilalți copii, să facă sport sau să meargă cu bicicleta, iar acest lucru nu face decât să-l izoleze. Nu are prieteni, în afară de unul imaginar pe nume Kajef și suferă în tăcere deoarece este batjocorit de colegi și chiar de proprii veri. În ciuda tuturor problemelor, Tommy este un băiat extrem de isteț și perspicace, înțelegând uneori lucruri mult prea complicate pentru vârsta lui. Cu toate acestea, vestea că mama sa nu a murit din cauza unui anevrism, ci s-a sinucis, cade ca un trăsnet asupra lui. Nu înțelege de ce a ales să-l părăsească și consideră că este o dovadă a faptului că nu l-a iubit. Astfel că începe o investigație pe cont propriu care ajunge să-i dezvăluie informații importante. Însă va fi el capabil să le înțeleagă pe deplin și să nu se lase învins de ceea ce va afla?

„Faptul că mama și-a luat viața e serios. Atât de serios, că tata mi l-a ascuns. Mă gândesc la fisurile din Antarctica. Într-o parte a fisurii a rămas tot ce știu, iar în cealaltă… Oricum ar fi, când ți-a murit mama, jumătate din ființele pe care le iubești cel mai mult pe lume au murit, iar asta n-ar trebui să i se întâmple unui copil.”

   „Restul e tăcere” este un roman trist, dramatic, lipsit de speranță, care vă poartă pe cele mai întunecate cărări ale destinului unei familii. Vă dezvăluie răul produs de cele mai bune intenții și consecințele izolării și ale protecției excesive. Este o poveste pe care cred că trebuie să o citească toată lumea, însă pentru a o putea parcurge trebuie să știți că aveți nevoie de putere interioară, pozitivitate și compasiune. Deoarece este genul acela de roman care vă sfâșie în bucăți și vă oferă doar o mică rază de lumină, vă sfătuiesc să dați dovadă de tărie și determinare pentru a-l putea termina și a nu vă lăsa afectați de tragedia ce vi se va derula în fața ochilor.

5/5editura-litera

Cartea Restul e tăcere de Carla Guelfenbein a fost oferită pentru recenzie de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
10

  Fata de la nord de ziuă, de Alexandru Voicescu

Data apariţiei: noiembrie 2016

Număr pagini: 272

Colecţie: Radical din 7

Editura: Herg Benet

Descriere:

   ,,După moartea tragică a soției sale, Gérard – un profesor francez de istorie a artei – decide să se retragă o perioadă în nordul îndepărtat al Europei. Liniștea pe care o caută în meditație printre fiordurile Norvegiei este întreruptă de întâlnirea accidentală cu o tânără ce urmează cursurile unei stranii școli locale de fotomodele, a cărei deviză este „Sine Anima”.

Despre autor:

   Alexandru Voicescu (n. 17.10.1980, București) a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în deconstructivismul pascalian, patristică și antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității București. Frecventează cursurile de Master în publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 200 de cărți de literatură română contemporană.

   Malad, romanul său de debut, a primit premiul Cartea de proză a anului 2015 la Gala Tinerilor Scriitori și a fost nominalizat la Festivalul Internațional de la Chambéry, pentru cel mai bun roman de debut din 2015.

alexandru voicescu

  Alexandru Voicescu revine cu un nou roman ,,Fata de la nord de ziuă.” 

   Încă de când am văzut cartea, mi-a plăcut foarte mult coperta şi descrierea. Nu am citit primul roman al autorului Voicescu, dar m-am hotărât să-l încerc pe acesta, fiind convins că este o carte bună. După ce am terminat lectura, am tras următoarea concluzie: A fost un roman cu un început frumos, scris într-un mod plăcut şi coerent, însă de pe la jumătatea cărţi acţiunea se ramifică, rezultând încă o poveste (un fel de continuare) a primei. Ar fi fost pe gustul meu, si mi-ar fi plăcut si mai mult, dacă s-ar fi continuat prima poveste (care a fost, nu interesantă, ci foarte, foarte interesantă). Dar să începem cu începutul…

   Trebuie să  spun că, Alexandru Voicescu face descrieri de nota 10, care nu plictisesc şi te fac să-ţi doreşti să mai citeşti încă un capitol.

    “Bagheta magică”, dacă o pot numi aşa, folosită de autor a reuşit să alterneze naraţiunea cu dialogul şi descrierile, lăsând doar mici dâre vagi şi neclare, rezultând o frumoasă folosire a modurilor de expunere, acest lucru conferind autenticitate şi originalitate scrierii. Felicitări! Cu acest lucru cartea m-a impresionat într-un mod plăcut, uşurându-mi procesul de citire. Apreciez şi formatul cărţi, dar şi aşezarea în pagină a textului, deoarece aduce o notă subtilă de aerisire, fără paragrafe de câte o pagină şi mai bine de atât, care să îngreuneze lecturarea romanului.

    Romanul începe cu Gérard, personajul principal al operei, refugiat în munţii şi fiordurile Norvegiei, dorindu-şi să se detaşeze de moartea soţiei lui.

   Gérard, profesor de istorie a artei se află în nordul îndepărtat al Europei, făcând fotografii peisajelor, plantelor şi animalele din fiordurile Norvegiei. Într-un moment de neatenţie, Gérard alunecă şi cade, odată cu aparatul său foto, acesta activând un sunet de alertă în momentul impactului cu o piatră. Cu toate că vrea să moară, situaţia se schimbă radical.

    Plecată de la Colegiul “Angelo”, într-o mică drumeţie, o tânără ce urmează cursuri de modeling, îl găseşte pe Gérard şi îl târăşte după ea până în faţa colegiului, lăsându-l jos, fiind atentă să nu o surprindă camerele de supraveghere. Ne dăm seama că Fata misterioasă este inimoasă şi dornică să-şi ofere ajutorul necondiţionat.

    Trezindu-se confuz şi cu mii de întrebări în minte, Gérard vede în faţa lui pe directorul campusului, Rutger Deiner, un domn cu un părul alb, între 40-45 de ani.

“Cineva m-a găsit şi m-a adus la adăpost, îşi zise. Deşi nu pare un spital. Poate casa cuiva. Casa fetei, oare? Aceştia sunt părinţii şi rudele ei? Ea unde e?”

    Pentru a se reface, personajul principal Gérard este consultat de doctorul colegiului “Angelo”, Sedric (bărbat de origine belgiană, vorbitor de franceză, ca Gérard) şi dus într-o cameră a campusului. Totul era alb şi din tavan izvora o lumină puternică, albă, orbitoare.

    Dorindu-şi să-l reîntâlnească, Fata face tot felul de gesturi şi lucruri prin care să iasă în evidenţă, să-i atragă atenţia noului vizitator. Toate aceste atenţii trec fără ca Gérard să le observe, Fata enervându-se:

“Ce dobitoc!, se gândi fata. Defilez prin faţa lui cu sânii p-afară şi el nici nu se uită! Pfff!”

   Este important de menţionat faptul că, fetele erau duse des într-un studio să urmeze o “cură”, de care au devenit dependente.

   După aceste evenimente, Gérard se satură de atmosfera din colegiul şi se hotărăşte să fugă din incinta campusului. Merge şi merge, iar mai apoi se rătăceşte, neştiind cum să se mai orienteze şi pe ce potecă să o mai ia.

    După mai multe clipe de rătăcire vede un om lângă malul apei şi fuge în direcţia aceea. Află lucruri interesante, dar am să vă las pe voi să le descoperiţi….

     Cam pe la pagină 130 începe o nouă poveste care are legătură cu prima. Recunosc că prima mi-a plăcut mai mult, fiind mai bine construită şi interesantă!

     În cea de-a doua parte a romanului facem cunoştinţă cu Mome, o fată care atinge un obiect oarecare şi reuşeşte să se transpună în evenimente şi acţiuni ce au legătură cu acel obiect. Pentru această “putere”, dacă o pot numi aşa, câştigă bani, pe care îi foloseşte pentru a creşte un copil. Această parte este pionul ce lipsea şi cu ajutorul căruia se formează o poveste logică, acţiunea ei desfăşurându-se în anul 1931.

Vă las pe voi să descoperiţi povestea.

   Cu nuanţe de iubire, cu mister şi farmec, Alexandru Voicescu scrie un roman nou, specific literaturii din ziua de azi, cu adulţi şi tineri nonconformişti, alergând căre o viaţă mai bună.

Editura_Herg_Benet

Cartea ,,Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

“Toată lumea avea un viitor, dar nu toată lumea avea un destin … Numai anumiți membri ai unor familii “predestinate” aveau parte de destine, văzute în momentul nașterii lor de fiecare oracol de pe fiecare planetă. Simultan.”

               Pecetea morţii, de Veronica Roth- Editura Corint

Titlul original: Carve the Mark

Traducere: Shauki Al-Gareeb

Editura: Corint

Colecţia Leda Edge

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 496

Gen: Science Fiction; Fantasy; Young Adult

    În Pecetea morții, Veronica Roth înfățișează cu măiestrie puterea prieteniei și a dragostei într-o galaxie plină de haruri neprevăzute.

Pe o planetă stăpânită de violență și răzbunare, într-o galaxie unde unii sunt favorizați de soartă, toată lumea posedă un har, o putere unică menită să dea formă viitorului. În vreme ce majoritatea are de câștigat de pe urma acestui har, unii nu au aceeași soartă, abilitățile lor făcându-i vulnerabili în fața controlului celorlalți. Își vor putea aceștia recăpăta darurile, soarta și viețile? Vor fi ei capabili să întoarcă balanța de putere în această lume?

“Roth prezintă o lume detaliat construită, plină de intrigă politică și aventură, adesea brutală, însă pătrunsă de o emoționantă poveste de dragoste. Fanii lui Roth vor aștepta cu entuziasm urmarea.” – Booklist

     Având în vedere că mă număr printre cititorii care îndrăgesc trilogia Divergent (cu toate că nu sunt de acord cu finalul seriei; un anumit eveniment petrecut în Experiment m-a făcut să nu mai pot duce lectura până la capăt), mi-am dorit foarte mult să citesc “Pecetea morții”, chiar dacă descrierea de pe copertă îmi semnala faptul că voi avea de-a face cu un roman SF.

   Și de această dată, curiozitatea nu mi-a dat pace până nu am aflat mai multe amănunte despre carte. Mare mi-a fost surprinderea când am descoperit că Veronica Roth a scris și rescris povestea încă de când avea 12 ani și că pentru o perioadă de cinci luni a trăit la Cluj.

pecetea-mortii_1_fullsize

    Trebuie să recunosc că mi-a fost puțin greu să mă deprind cu o serie de denumiri (plante precum năgară, ogra, floare-de-gheață, floare-de-tihnă; stiluri de luptă – altetahak, elmetahak, zivatahak) și termini precum flux, har-flux, undă-flux și nici acum nu sunt convinsă că am înțeles în totalitate cum funcționează lumea creată de autoare. Însă glosarul de la finalul cărții m-a ajutat să ies din starea de confuzie. Dar în ciuda celor menționate, povestea a început să mă prindă în mrejele sale, din momentul în care s-a făcut trecerea și la alte genuri pe care le apreciez mai mult – fantasy și young adult.

   Ceea ce m-a uluit pe mine a fost modul în care Veronica Roth a creat lumi noi, cu tot felul de planete, limbi, oracole, haruri etc. Iar eu, ca să nu vă derutez prea mult, am să vă furnizez câteva noțiuni de bază.

   Universul prezentat în carte este compus din nouă națiuni-planete: Othyr, Pitha (planeta de apă),Tepes (planeta deșertică), Kollande, Ogra, Essander, Zold, Trella și Thuvhe/Urek (planeta de gheață). Teoretic, fiecare națiune-planetă este independentă, însă Adunarea (organul de conducere  al galaxiei) reglementează negoțul, armele, tratatele, călătoriile și aplică legile în spațiile nereglementate. Fiecare planetă din galaxie are trei oracole (unul care se înaltă, unul care stă și unul care cade), iar acestea împart destinele ca pe niște daruri unor persoane speciale. Destinele făceau ca anumite familii să fie importante (precum familia Noavek).

Toată lumea avea un viitor, dar nu toată lumea avea un destin … Numai anumiți membri ai unor familii “predestinate” aveau parte de destine, văzute în momentul nașterii lor de fiecare oracol de pe fiecare planetă. Simultan.”

   Peste fiecare planetă din galaxie curge un fel de energie – flux. Acesta curge prin toate lucrurile care au viață, circulă prin fiecare persoană care respiră. În carte este descris ca o putere invizibilă care le conferă oamenilor abilități și poate fi canalizat în nave, mașinării, arme. Har-flux este un rezultat al fluxului care curge printr-o ființă. Sunt abilități, unice pentru fiecare persoană, care se dezvoltă în timpul pubertății și nu sunt mereu favorabile. De exemplu, personajele principale din “Pecetea morții” au următoarele har-flux: Akos poate  anula puterile celorlați oameni; Cyra poate să rănească pe oricine o atinge, însă harul ei o face să simtă o durere continuă (harul o face să cheme durerea în ea și să o proiecteze în alții), iar harul lui Ryzek îi permite să facă schimb de amintiri cu alți oameni.

Pecetea mortii 2

   Acțiunea din “Pecetea morții” se desfășoară pe planeta Thuvhe, cunoscută și ca “planeta de gheață”. E locuită atât de thuvhesiți, cât și de shoteți. Shotet este un popor, nu o națiune-planetă și erau vestiți pentru comportamentul lor brutal și fioros. Își crestau linii pe brațe pentru fiecare viață pe care o luau și își antrenau până și copiii în arta războiului. De asemenea, ei erau unici prin faptul că urmau fluxul prin galaxie, detașarea lor de locuri și posesiuni este ceva singular. Noavek este familia conducătoare din Shotet și sunt vrăjmașii familiei Kereseth din Thuvhe.

   Romanul este redactat din perspectiva celor două personaje principale, Akos și Cyra, și avem astfel posibilitatea să le aflăm trecutul, amintirile și să le înțelegem comportamentul.

   Cyra Noavek e sora lui Ryzek, brutalul tiran care conduce poporul Shotet. Ea și-a descoperit harul la vârsta de opt ani, în urmă unui eveniment extrem de înfiorător. La acea vreme, suveran în Shotet era tatăl ei, Lazmet Noavek, un bărbat despotic care și-a silit băiatul, pe Ryzek ( în vârstă de optsprezece ani), să execute un prizonier. Iar în momentul în care Ryzek și-a utilizat harul pe Cyra – făcând schimb de amintiri cu ea, atunci s-a declanșat și har-fluxul.

Când mâna lui mi-a găsit obrazul, pe sub pielea mea au răsărit niște vene întunecate, negre ca smoala, care semănau cu niște miriapode, cu niște împletituri de umbre. Au pornit din loc, târându-mi-se în sus pe brațe, aducându-mi  fierbințeală în obraji. Și durere.”

“Venele întunecate îmi aduseseră durere; întunericul era durere, iar eu eram plămădită din durere, eu eram însăși durerea.”

Pecetea mortii 1

   Harul ei îi conferă durere, dar și putere lui Ryzek – ceva ce fratele ei exploatează fără milă, folosind-o pentru a-și tortura vrăjmașii. Dar Cyra (cunoscută și ca “Biciul lui Ryzek”) e mult mai mult decât o armă în mâna fratelui ei: este îndărătnică, agilă și mai isteață decât știe el.

Prin Shotet și Thuvhe circulau zvonuri despre mine, încurajate de Ryzek – și poate că acele zvonuri călătoriseră prin toată galaxia, de vreme ce toate gurile adorau să comenteze despre clanurile predestinate. Acestea vorbeau despre agonia pe care o puteau stârni mâinile mele, despre un braț înțesat de la încheietura mâinii la umăr și înapoi de peceți ale morții, și despre mintea mea, aflată în pragul nebuniei. Oamenii se temeau de mine și mă detestau în aceeași măsură. Însă această versiune a mea – această fată distrusă, care nu făcea decât să scâncească – nu era acea persoană despre care se vorbea.”

   Akos Kereseth e fiul unui fermier și al unui oracol de pe înghețata națiune-planetă Thuvhe. Protejat de harul său neobișnuit, Akos e un suflet generos, iar loialitatea lui față de familie e nemărginită. Interesant e faptul că el înțelege foarte bine limba shoteta și comunică foarte bine cu shotiții, deși afirmă că nu le-a învățat niciodată limba. Mai târziu se descoperă că el are o mai mare afinitate cu cultura celor din Shotet decât cu cea Thuvhe.

   Viața lui Akos se schimbă din ziua în care are loc o alertă de urgență venită dinspre Adunare. Akos și frații lui, Eijeh și Cisi, află de la tatăl lor că Adunarea și-a asumat răspunderea să anunțe destinele celor predestinați. De obicei, destinul unei persoane nu e făcut public decât după ce moare, fiind cunoscut doar de aceasta și de familia sa, dar acum situația e alta și toată lumea știe care sunt destinele fraților Kereseth.

   Îngrijorat pentru soarta copiilor săi, tatăl îi ia de la școală, dar atunci când revin cu toții acasă, găsesc trei soldați shoteți în camera de zi, care au venit în mod special pentru oracol și pentru unul dintre copii (cu toate că nici ei nu știau care anume este acela). În încăierarea produsă, tatăl copiilor este omorât, iar Akos reacționează violent: reușește să scape din cătușe, fură un pumnal și  îl omoară pe unul dintre soldați.

    Akos și Eijeh sunt capturați de soldații din Shotet și duși în fața tiranului Ryzek. Abia acum se descoperă care sunt de fapt destinele celor doi frați. În timp ce destinul lui Akos e să moară în servicul familiei Noavek, să moară slujindu-l pe Ryzek, Eijeh  are un destin aparte: să prevadă viitorul galaxiei. Așadar, va fi următorul oracol de pe planeta de gheață.

   Abia după doi ani, Cyra și Akos se întâlnesc față în față pentru prima oară, iar în momentul în care Ryzek îi cere să-l atingă pe tânăr, se produce un lucru interesant. Akos, datorită harului său, întrerupe fluxul atunci când atinge mână fetei și, în același timp, face ca durerea ei să dispară.

“Am întins mâna spre Akos și întunericul s-a împrăștiat sub piela mea precum cerneala vărsată dintr-o călimară. Mi-am atins mâna de a lui și m-am pregătit să-l aud urlând.

 În schimb, toate umbrele-flux au dat înapoi și au dispărut. Și, odată cu ele, și durerea mea.” 

   Având în vedere că singurul țel al lui Akos e să-și scoată fratele în viată de acolo și să revină împreună acasă, se folosește de faptul că poate să anuleze harul lui Cyra și îi cere să facă un târg: el îi poate oferi acea alinare a durerii de care ea are atât nevoie, iar Cyra  trebuie să-l învețe să lupte. Se vor ajuta unul pe celălalt pentru a supraviețui sau se vor distruge reciproc? Vă las pe voi să aflați răspunsul.

   V-am povestit doar în linii mari câteva dintre evenimentele petrecute la începutul cărții. Nu vă rămane decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe cu Cyra si Akos.

“— Presupui că sunt brutală fiindcă asta e ceea ce-ai auzit, am comentat eu. Ei bine, ce zici de ceea ce am auzit eu despre tine? Ești sensibil, un laș, un fraier?
— Tu ești o Noavek, a spus el cu încăpățânare, împreunându-și brațele la piept. Ai brutalitatea în sânge.
— Nu eu am ales sângele care-mi curge prin vine, am replicat. Așa cum nici tu nu ți-ai ales destinul. Tu și cu mine am devenit ceea ce am fost meniți să devenim
.”

Nota 10editura-corint

Cartea Pecetea morții de Veronica Roth a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

 

 

by -
9

Ne putem vindeca-epilogul seriei Divergent de Veronica Roth

    “Ne putem vindeca”, epilogul seriei Divergent de Veronica Roth, este o scurtă povestire despre viața lui Four, acțiunea având loc la cinci ani după evenimentele din Experiment.

   În cele 15 de minute cât vă ia să citiți cele 42 de pagini, aveți ocazia să reintrați în lumea fantastică din Divergent, să vă reîntâlniți cu personajele preferate (Four, Christina, Caleb Prior, Shauna, Zeke, Cara, Matthew, Nita, Johanna, Evelyn), să fiți alături de ei la trierea recruților care se face din an în an, să aflați ce au mai făcut în toată această perioadă, dar mai ales o să descoperiți care sunt gândurile,  trăirile şi fricile resimţite de Four și spre cine a ajuns să-și îndrepte atenția.

   Epilogul a fost oferit gratuit celor care au comandat cartea Pecetea morții (care nu are nicio legătură cu seria Divergent) exclusiv pe site-ul Editurii Corint. S-a procedat în acest fel tocmai pentru că autoarea a impus această restricție.

epilog Ne putem vindeca

FRAGMENTE:

“De când m-a împiedicat să înghit serul memoriei, am avut încredere în ea într-un fel în care n-am avut niciodată în altcineva. Sunt de părere că o persoană care te-a văzut atât de slab și n-a folosit asta niciodată împotriva ta e demnă de acea încredere. Dar tot mi-e greu să recunosc față de ea o altă vulnerabilitate, ba chiar să și rostesc acele cuvinte cu voce tare.”

“În sfârșit, arunc o privire prin jur. Mulțimea adunată la baza Carierei, în apropiere de marginea prăpastiei, este densă și multicoloră, așa cum n-am mai văzut-o niciodată. Și oamenii – tineri și bătrâni și alte categorii de vârstă între ei, ținând pahare la piept și vorbind. Ochii mei caută și-acum diviziunile facțiunilor, dar nu găsesc niciuna – nici măcar la mine, cu cămașa albă ca în Candoare, jenșii albaștri că în Erudiție și pantofii negri ca în Neînfricare.

Acum suntem doar oameni.”

“Tobias, la optsprezece ani ești prea tânăr ca să te gândești că nu mai poți avea un alt lucru bun în viața ta. Prea tânăr ca să nu o dai în bară iar și iar sau… să nu te vindeci. Prea tânăr, iar tu ești prea… Lasă fraza în aer. Tu ești prea bun ca să nu-ți trăiești viața.”

“Muncim și visam. Luptăm, râdem și ne îndrăgostim. Mergem mai departe.

Și ne vindecăm.”

Ne putem vindeca

 

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

 

Femeia inventată, de Camille Laurens

Titlul original: Celle que vous croyez
Editura: Nemira
Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu
Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză de: Doru Mareș
Număr pagini: 190
Gen: Dramă psihologică
Cotație Goodreads: 3,60

 

    Motto: „Însă nu toată lumea este gata pentru adevăr. Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. (…) Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitalul de psihiatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

   Romanul lui Camille Laurens este deosebit de realist, tratează probleme actuale, cum ar fi capcana rețelelor de socializare și în același timp, atinge o profunzime psihologică. Este o carte foarte bine scrisă, deloc ușoară, complexă, precum un puzzle. Te face să gândești, îți pune mintea la contribuție, vrei, nu vrei, te trezești făcând legături între evenimente și personaje.

   Nu este o lectură de relaxare, nu o citiți atunci când sunteți obosiți și aveți nevoie de ceva ușor, pentru a vă deconecta! Ca s-o percepi la adevărata ei valoare, trebuie să ai mintea limpede, să fii gata pentru puzzle, pentru a gândi și a te pune în pielea personajelor.

   Aparent, este vorba despre Claire, o profesoară universitară de 48 de ani, divorțată, cu doi copii, care din dorința de a-și urmări iubitul, pe Jo, creează o pagină de Facebook fictivă: o tânără frumoasă, brunetă, de 24 de ani, pasionată de fotografie. Odată realizat profilul, îl contactează pe prietenul lui Jo, un anume Chris. Prin intermediul lui Chris, voia să fie la curent cu activitatea iubitului, unde este, cu cine, ce face etc. În același timp, era convenabil ca niciunul să nu-i bănuiască adevărata identitate, Jo fiind sătul de comportamentul ei sufocant.

   Fără să-și dea seama, imaginea lui Jo începe să pălească, iar ea și Chris se îndrăgostesc unul de altul. Numai că… ea nu era cine credea Chris. Cercul se strânge din ce în ce mai mult atunci când Chris insistă să se întâlnească față în față, iar ea trebuie să ia o decizie: să-i spună adevărul sau să dispară din viața lui.

Își va asuma riscul de a-și arăta adevărata identitate sau va fugi, cum a făcut până acum în mai multe situații de viață?

   Acest plan al romanului este doar o fațadă. Cu alte cuvinte, încă nu ați văzut nimic! Acțiunea este mult mai complexă decât ceea ce se vede în primul plan. Autoarea folosește cu măiestrie inserția, povestirea în ramă.

    Trei povești de viață se întrepătrund ca un palimpsest, din câte o perspectivă diferită: Claire, Claire cea din propriul roman (alter-ego-ul ei) și scriitoarea Camille. Schimbarea de perspectivă te surprinde: când crezi că știi despre ce e vorba, faptele ți se dezvăluie în fața ochilor din alt unghi.

   Este un roman destul de complex, de profunzime psihologică și pe alocuri complicat: dacă nu citești cu atenție, te pierzi în păienjenișul țesut, într-un web, după metafora utilizată de autoare.

„În sfârșit, ajungi un adevărat rapsod: brodezi legături pe deasupra spațiilor albe și-ți găsești echilibrul. Nu degeaba i se spune web. În țesătura asta, ești când păianjenul, când țânțarul.”

Este foarte bine documentat din punct de vedere psihologic, fraza următoare descriind depresia în esența ei:

„La început eram ca moartă. Mi-era imposibil șă scriu o singură frază, cuvintele făceau zgomot ca de obiecte căzând pe dușumea.”

   De asemenea, întâlnim profile foarte bine conturate: Claire, o personalitate dependentă, cu tendințe isterice, imagine de sine deficitară, dar și o femeie deosebit de inteligentă, reușind să creeze și mai ales, să mențină o identitate falsă fără a da de bănuit:

„Aveam grijă la ce scriam, făceam intenționat greșeli de ortografie (și îmi venea foarte greu, într-adevăr, și-mi asumam lucrul ăsta: nu suport să văd limba maltratată. Limba este un reflex al vieții mele).”;

„Această patologie releva fără tăgadă o isterie severă, conform definiției pe care o cunoaștem cu toții: o dorință nesatisfăcută. Era necesar ca totul să fie ratat, iată cum am putea rezuma cazul”.

   Jo este o personalitate narcisică și sadică, ce nu suportă fericirea altora (o să vedeți ce face dacă veți citi cartea); Chris, un alt narcisic, ce are nevoie să fie admirat în mod constant și consideră că totul i se cuvine.

  Dacă mi-a plăcut? Da, foarte mult, este o carte diferită, originală, bine scrisă, cu documentare serioasă în domeniul psihiatric.

  Ce nu mi-a plăcut: are unele pasaje destul de complicate, te derutează până la confundarea planurilor. La început, lectura este mai greoaie, mai ales prologul, cu înregistrarea audio, unde ne întâmpină un discurs fără cap și fără coadă. Însă citind mai departe, observi că totul are un sens, acel discurs fiind o salată de cuvinte, simptom ce face parte din delirul personajului.

   Acestea fiind spuse, eu îi dau cărții 4 steluțe. Lectură plăcută și chiar dacă vi se pare greoaie, nu renunțați pe parcurs, chiar merită!

Citate:

„În fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă și cea care vrea să moară.”

„Indiferența e un alt soi de burka – vă șochez? -, o altă modalitate prin care bărbații dispun numai ei de dorință. Un alt fel de a închide ochii. Ai fost folosită și nu mai folosești.”

„Scrisul e ca-n dragoste: aștepți și, la un moment dat, mușcă.”

„Nu există rivală mai teribilă decât aceea care nu există.”

„Nu trăiesc pentru a scrie, scriu pentru a supraviețui vieții. Mă salvez. A-ți face un roman înseamnă a-ți ridica un azil.”

„Dorința vrea să cucerească, iar dragostea vrea să rețină, zice el. Dorința, mai spune, înseamnă să ai ceva de câștigat, dragostea, ceva de pierdut.”

Despre autoare:

  Camille Laurens, pe numele real, Laurence Ruel, este o autoare franceză contemporană. A studiat literatura modernă, a predat la Rouen și în Maroc și a debutat în 1991, cu volumul „Index”, urmând „Romance”, „Les Travaux d’Hercule”, „L’Avenir”, ce alcătuiesc împreună o tetralogie.

   „Dans ces bras-là” i-a adus Premiul Femina și Prix Renaudot des lycéens, stând la baza unei dramatizări, precum alte opere ale sale. După „L’amour, roman”, a fost dată în judecată de fostul soț pentru atentare la viața privată, însă a fost declarată nevinovată. A mai publicat „Philippe”, inspirat din pierderea propriului copil, și „Cet absent- là”.sigla Nemira

Cartea Femeia inventată de Camille Laurens a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
7

Fără drept de apel, de Jeffrey Archer

Editura Vivaldi

   Jeffrey Howard Archer, Baron Archer de Weston-super-Mare (n. 15 aprilie 1940, Londra) este un autor englez de succes şi fost politician. Cariera sa politică s-a încheiat cu o condamnare la închisoare pentru sperjur şi obstrucţionarea justiţiei pe care a efectuat-o în perioada 2001-2003. Înainte de debutul său literar, Archer a fost membru al Parlamentului (1969–74), deputat al Partidului Conservator (Britanic) (1985–86).
La noi au apărut până acum două volume de povestiri: ”Pisica are nouă vieţişi “Aici se ascunde o poveste şi romanele: ”O chestiune de onoare”; ”Nici un ban în plus, nici un ban în minus”; Primul între egali”; ”În linie dreapta”; ”Cărările gloriei”; ”O duzină de tertipuri”; ”Onoare pentru hoţi”; ”Impresie falsă”; ”Fii norocului”; ”Fără drept de apel”. Au fost traduse de asemenea două serii: seria care cuprinde romanele: Cain şi Abel”; ”Fiica risipitoare” şi-i spunem preşedintelui şi saga familiei Clifton din care au apărut: ”Doar timpul ne va spune”; ”Păcatele tatălui”; ”Mai puternic decât sabia”; ”Un secret bine păstrat”; ”Ai grijă ce-ţi doreşti”; ”A venit vremea”. Mai urmează apară Acesta a fost omul” volumul şapte al seriei Clifton şi romanul “A patra putere”

Fără drept de apel este Cain şi Abel al secolului XXI”

   L-am citit prima dată pe Jeffrey Archer când a apărut romanul Cain şi Abel” (prima ediţie la noi) şi pot spune m-a cucerit, aşa am citit aproape toate cărţile lui, adică cele traduse la noi.
Mie personajul principal al romanului, Danny Cartwright, mi se pare un Edmond Dantes (Contele de Monte Cristo-A.Dumas) al zilelor noastre, aceeaşi hotărâreaceeaşi tenacitate în a se reinventa pentru a se putea răzbuna pe cei care i-au distrus viaţa lui, iubitei lui şi familiilor lor, aceeaşi determinare în a-şi reface viaţaŞi mai ales, hotărârea de-a demonstra nimeni indiferent de avere şi statut social nu este deasupra legii.

   Danny lucrează la garajul lui H.Wilson, tatăl lui Beth şi al lui Bernie. Pe Beth o iubeşte necondiţionat, iar Bernie este cel mai bun prieten al lui. Danny o cere pe Beth de soţie şi când ea acceptă îl sună pe Bernie şişi dau întâlnire la Dunlop Arms sărbătoreascăRaddiscută, glumesc, fără griji până în momentul când văd la o masă patru bărbaţi băuţi, pe unul dintre ei recunoscându-l fiind actorul de seriale Lawrece Davenport, un favorit al publicului. Bărbaţii spun vorbe urâtese leagă de Beth, şi Bernie e gata reacţioneze, dar Danny îşi  seama sunt beţi aşa împreună cu logodnica lui îl scot din bar. Beth merge caute un taxi, timp în care doi dintre bărbaţii din bar îi atacă pe cei doi prieteni, iar ceilalţi doi închid aleea pentru ca ea nu poată chema ajutoare. Unul dintre bărbaţi, Spencer Craig, luase un cuţit din bar şi când realizează nu-i pot înfrânge pe băieţi îl taie adânc pe Danny pe picior şi îi înfige cuţitul în piept lui Bernie, care moare în braţele prietenului săuStand lângă bar Craig fuge acasă, se schimbă în haine curateîşi trimite prietenii acasă şi aşteaptă la bar sosirea poliţiei pe care tot el apucase s-o cheme. Sergentul Fuller îl arestează pe Danny, convins în urmă a ceea ce văzuse şi mai ales i se povestise acesta este ucigaşulLa proces mărturia lui Beth şi a prietenilor lui Danny nu este luată în seamă şi cum ar fi putut…când acuzarea avea patru martori de asemenea calibru: Spencer Craig-avocat pledant; Gerald Payne-om de afaceri: Lawrence Davenport-actor: şi Toby Mortimer. Toţi patru făcuseră parte în timpul şcolii din grupul Muşchetarii” fondat şi condus de Spencer Craig, aşa nu i-a fost greu acestuia -i convingă spună acelaşi lucru, o declaraţie concepută de el, credibilăfără le pese de vieţile pe care le distrugeau.

  Aşa că, mărturiile lor coroborate cu diferite lucruri scoase din context de către procurorul Pearson, fac ca avocatul lui Danny, tânărul Alex Redmayne nu-l poată salva şi primească 20 de ani de închisoarePână la recurs Danny mai sperămai ales se născuse şi fiica lui Christy şi Beth îl vizită mereu şi-l încuraja.

   În închisoare Danny este pus în aceeaşi camera cu Nick Moncrief şi Marele Al.Nick, ofiţer fiind fusese judecat de Curtea Marţială pentru o eroare la Kosovo, proces în care fusese implicat şi sergentul lui Marele Al. Nick făcea parte dintr-o veche familie scoţiană, dar tatăl lui îl dezmoştenise şi lăsase toată averea unchiului Hugo, fratele lui mai mic. În momentul în care află i s-a respins recursul Danny se schimbăîi scrie lui Beth dându-i libertatea şi n-o mai primeşte când insistă -l vadăsperând ea şi continue viaţa. Nick se hotărăşte -l ajute cât poate, îl învaţă citească scrie, îl îndeamnă şi continue studiile, îl învaţă se poarte în societate,  facă mişcare, devenind pentru Danny un adevărat Pygmalion.

   Unul dintre cei patru, Toby Mortimer, ajunge în închisoare din cauza drogurilor, si Marele Alcare lucra la infirmerie, îl face spună adevărul şi chiar îl înregistrează pe casetă, dar proba nu este admisă la proces. Simţind acesta este veriga slabă, Spencer Craig plăteşte un deţinut (pe care-l apărase la un proces) -l omoare pe Mortimer, făcând pară o sinucidere şi apoi, pentru siguranţăplanifică şi moartea lui Danny.

Doar soarta îşi avea planurile ei…

   Tuns şi aranjat, vorbind cum învăţase de la mentorul lui, Danny seamănă extraordinar cu Nick şi chiar se amuză cu toţii când gardienii îi mai confundă. Obiceiul lui Nick de a-i da lui Danny lănţişorul lui şi inelul când mergea la duş îi fac deseori de nedeosebit .De aceea Leach, asasinul plătit de Craig greşeşte şi la duş îl omoară pe Nick crezând e Danny. Toată lumea crede acelaşi lucru, mai ales Al, dânduşi seama de oportunitate, schimbă la infirmerie dosarele celor doi între ele, aşa toţi sunt convinşi de identitatea mortului. Tot Al îi spune Nick ar fi vrut asta pentru el, îi spune citească jurnalul acestuia ca -i cunoască viaţa, pentru are şansa  iasă peste patru săptămâniAşa află şi Danny despre testamentul făcut de Nick când fusese în Scoţia la înmormântarea tatălui săuşi aflase bunicul lui îi lăsase o avere. Avocatul scoţian Fraser Munro, care-l reprezentase pe bunicul lui, ia legătură cu el, întocmeşte şi testamentul şi-i spune unchiul lui, Hugo, încearcă pună mâna şi pe moştenirea lăsată de bunicul lui. Printre altele bunicul îi lăsase o comoară în timbre el fiind unul dintre cei mai reputaţi colecţionari din lume.
Aşa Danny, sub numele de Nick pleacă din închisoarese întâlneşte cu Munro care-i  cheile casei din Londra şi-i spune situaţia averii, acceptând -l consilieze şi -l reprezinte în continuare. Hugo, unchiul, încearcă cu un testament fals –i ia averea,  dar nu reuşeşte.

   Şi de aici începe o altă parte a aventurii lui Danny, găseşte timbrele, demască falsul în acte a lui Hugo, pune la punct casa din Londra, o donează pe cea din Scoţia Fondului Naţional de Patrimoniu de acolo aşa cum dorise bunicul lui şi cu mult fler înmulţeşte banii aflaţi în contÎncepe deasemenea -i cunoască pe cei trei şi-i atrage în afaceri, făcându-i piardă bani. Dar Craig intră la bănuieli, pune un detectiv -l urmărească şi -i facă poze, şi când vede şi cicatricea îşi  seama ce s-a întâmplat. Îl anunţă pe Fuller care bucuros de pont îl arestează pe Danny, doar cu o zi înainte de ziua când acesta voia se prezinte în Justiţie spună adevărulLa fel atunci când o ceruse pe Beth, şi viaţă îi oferise surprizele ei: Dacă Danny Cartwright ar fi cerut-o pe Beth Wilson în căsătorie cu o zi mai devreme sau mai târziu, nu ar fi fost arestat pentru uciderea celui mai bun prieten. Dar când martorii acuzării sunt un avocat, un actor cunoscut, un aristocrat şi un afacerist de succes, cine creadă versiunea acuzatului?” Aceiaşimai puţin Mortimer, care-l acuză şi acum.
Alex Redmayne, secondat de tatăl lui, un reputat avocat, îl reprezintă din nou, dar de această dată mărturiile tuturor, inclusiv a lui Fraser Munro, descâlcesc iţele şi duc la un cu totul alt deznodământ,

Nu vi se pare şi vouă e un Edmond Dantes modern?!!

   Dacă vreţi aflaţi mai multe, pentru ce v-am povestit eu e foarte puţindacă vreţi ştiţi amănuntele şi deznodământul poveştii citiţi cartea.
Jeffrey Archer este un autor care m-a încântat cu fiecare carte pentru întâmplările curg firesc, dialogurile sunt din belşug, descrieri doar atât cât e necesaracţiunea interesantă, personajele bine conturate, şi poveştile absolut reale, le putem uşor întâlni în jurul nostru.
Va recomand cu încredere Fără drept de apella fel ca de altfel toate romanele lui Jeffrey Archer.

10/10

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
9

Puterea celor şase, de Pittacus Lore

Titlul original: The Power of six
Traducerea: Ana Veronica Mircea
Editura: Nemira-2013
Pagini: 339

   Cartea este scrisă sub pseudonimul Pittacus Lore. Cei doi scriitori din spatele pseudonimului sunt James Frey (n.12 septembrie 1969 în Cleveland, Ohio) şi Jobie Hughes (n.9 iulie 1980 în Renton, Washington).
James Frey a scris volume autobiografice: A Million Little Pices (2003) şi Bright Shiny Morning (2008)
De Jobie Hughes am găsit scris doar această serie-Eu sunt numărul patru.

EVENIMENTELE POVESTITE ÎN ACEASTĂ CARTE SUNT REALE.

Numele personajelor şi a locurilor au fost schimbate pentru a-i proteja pe cei şase lorici care au rămas ascunşi.

GÂNDIŢI-VĂ CĂ ACESTA ESTE UN PRIM AVERTISMENT!

Existenţa altor civilizaţii este o realitate!

Şi unele dintre ele încercă să vă distrugă!

   În primul volum din serie am făcut cunoştinţă cu numărul Patru (John) şi ale sale puteri dobândite de la străbunii planetei Lorien. Lorien este o planetă de 10 ori mai mică decât Pământul, momentan pe moarte. Cei de pe Mogador au secătuit cu totul planeta, iar cei zece copii care fac parte din Garde sunt speranţa de reînviere a planetei.

   În timpul invaziei totale, populaţia Lorienului s-a sacrificat până la unul pentru a reuşi să trimită pe pământ copii Garde şi cepanii lor, pentru ai învaţa să lupte, pentru a avea grijă de ei până când Moştenirile fiecărui Garde vor apare.
Oare va mai avea şansă planeta Lorien? Mogadorienii au venit pe Pământ în număr foarte mare împreună cu fioroasele lor animale. Vor reuşi să îi prindă pe cei zece copii Garde? Se pare că pe primi trei i-a ucis. Pe Unu în Malaysia, pe numărul Doi în Anglia, iar numărul Trei în Kenya.

   Numărul Patru a reuşit să fugă, iar apariţia numărului Şase alături de el a rupt vraja care îi proteja. Vraja îi obligă pe mogadorienii să îi ucidă pe Moştenitori în ordinea numerelor.
Moartea celor trei moştenitori i-a făcut pe Moştenitorii să se caute pentru a lupta împreună împotriva mogadorienilor, dar şi a forţelor de ordine americane.
Patru în încercarea de a îşi recupera Cufărul lorian (fiecare copil are un cufăr cu lucruri şi pietre cu puteri extraordinare ) din mâinile mogadorienilor, va elibera pe Numărul Nouă, care era închis de un an de zile în peştera Mogadoriana.
Numărul Nouă se pare că este foarte agil, stăpâneşte antigravitaţia, şi poate transfera puterile sale şi celorlalţi, poate să audă foarte bine de la kilometri distanţă, poate să vorbească cu animalele, telekinezia şi o forţă incredibilă, normal.

sase

,,Îmi face cu ochiul, apoi dispare, alergând pe plafonul crăpat cu o viteză uimitoare. Mogii nu-l observă decât după ce se lasă în spatele lor, şi atunci e prea târziu. E ca o tornadă, sfâşiindu-i cu o ferocitate pe care nu ştiam că o posedă loricii; până şi Şase ar fi impresionată. Eu şi Sam nu mai tragem, îl lăsăm pe Nouă să-i facă bucăţi pe rând, cu mâinile goale.”

   Numărul Şase pleacă în Spania pentru a da de urma unui alt moştenitor aflat în pericol. În mănăstirea din Spania stă ascunsă Marina sau numărul Şapte. Ea împreună cu cepanul său Adelina, sunt ascunse de unsprezece ani în această mănăstire.

,,Mă numesc Marina, de la mare, dar nu mi s-a spus astfel decât foarte târziu. La început eram cunoscută pur şi simplu drept Şapte, una dintre cei nouă gărzi supravieţuitori de pe planetă Lorien, a cărei soarta se află, şi încă se mai află, în mâinile noastre. A acelora dintre noi care nu s-au pierdut. Care mai sunt încă în viaţă.”

   Deşi are Moşteniri apărute: telekinezia, poate să respire sub apă, să vadă pe întuneric şi poate să vindece orice rană la animal, om, plantă, ea nu s-a antrenat deloc. Cepanul ei nu a vrut să mai audă de Lorien şi lupta pe care trebuie să o ducă.

   Numărul Zece cea care a venit cu o navă separată pe pământ, este o copilă. Moştenirea ei deocamdată ar fi să îşi modifice înfăţişarea şi vârsta. Venirea ei la mănăstire sub forma fetiţei de opt ani avea un scop, acela de a veghea asupra Marinei. Cepanul ei Crayton, se pare că este ultimul rămas în viaţă.
Acesta încearcă să le apere pe cele două Garde, iar împreună cu numărul Şase, care a ajuns exact la timp în timpul confruntărilor cu mogadorienii vor reuşi să se salveze, dar cu pierderi dureroase pentru Marina. Cepanul şi cel mai bun prieten al său vor fi ucişi.

puterea celor sase

   Crayton le va duce pe Şase, Şapte şi Zece în căutarea altor Moştenitori. Vor reuşi să îi găsească? Vor scăpa din mâna mogadorienilor, care sunt din ce în ce mai mulţi şi mai disperaţi?

   În continuare asistăm la fuga lui Patru şi a lui Nouă. Remuşcările lui Patru pentru prietenul său Sam, rămas în peştera mogadoriană. Trădarea, se pare a iubitei Sarah, îl întristează pe Patru, nu vrea să recunoască că ar fi posibil, dar…toate se întâmplă cu un rost. Capturarea lor de către agenţii americani cu tehnologie de la mogadorieni îi pune pe gânduri pe Patru şi Nouă. Ce se întâmplă? Duşmanii de moarte a Pământului sunt în alianţă cu oamenii? De ce îi vânează pe lorici?

puterea celor sase 1

   Deşi, cei doi ar putea să evadeze oricând din mâna agenţilor speciali, ei vor încerca să afle ce se întâmplă cu adevărat. Vor reuşi?
Se pare că venirea pe Pământ a comandantului mogadorian, Setrakus Ra, aduce după sine şi mai multe întrebări din partea Moştenitorilor.

EI
SUNT TOT MAI APROAPE.
EI
SUNT PE URMELE NOASTRE
EI
ŞTIU DESPRE VRAJĂ.
EI
ŞTIU DESPRE MOŞTENIRILE NOASTRE.
EI ŞTIU PREA MULTE CA SĂ PUTEM CREDE CĂ
NOI
VOM MAI FI VREODATĂ ÎN SIGURANŢĂ.
NOI
TREBUIE SĂ NE GĂSIM UNII PE ALŢII.
NOI
TREBUIE SĂ NE UNIM
NOI
TREBUIE SĂ LUPTĂM ŞI SĂ ÎNVINGEM
NOI SUNTEM ULTIMUL BASTION.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă, de Barbara Leaming

recenzie

        Am primit cu deosebită bucurie această carte pentru recenzie. Am trăit pe viu ca să spun așa evenimentele deosebite descrise în carte, începând cu alegerea lui John Fitzgerald Kennedy în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii în 1960, continuând apoi cu teribila sa asasinare la 22 noiembrie 1963, apoi înmormântarea sa impresionantă, cercetările comisiei Warren și decepționantul lor verdict, asasinarea fratelui său, Robert Kennedy pe când candida și el la președinția SUA în 1968, apariția cărții lui William Manchester, “Moartea unui președinte”, decizia uluitoare și de necrezut a lui Jacqueline Kennedy de a se recăsători cu atât de bogatul și controversatul Aristotel Onassis. Toate au făcut într-un fel parte din viața mea pentru că în ciuda faptului că trăiam în comunism, s-a acordat o atenție deosebită acestor evenimente, fiind transmise atât la televizor cât și în jurnalele de știri în imagini care precedau orice transmisie cinematografică din sălile de cinema. E probabil greu de înțeles azi ce însemna să vezi imagini cu un șef de stat atât de tânăr și înconjurat tot de tineri într-o epocă în care cei în vârstă păreau să domine peste tot unde se luau decizii importante pentru viața noastră atât în lume cât și la noi în țară. Așa că ideea că acolo, la Washington, pentru doar câțiva ani, a fost un fel de nou Camelot care dorea să impună un adevărat cod al unui nou gen de cavalerism în relațiile internaționale, a prins poate mai mult de această parte a cortinei de fier decât de partea cealaltă unde informațiile erau mult mai profunde. De aceea, pentru cineva ca mine, cartea Barbarei Leaming are o importanță mult mai mare și puțin diferită decât pentru cititorul tânăr pentru care președintele  J.F. Kennedy și tot ce este legat de el ca om și personalitate istorică  sunt la fel de departe în timp ca și Ștefan cel Mare din istoria noastră.

    Cartea “Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis / Povestea nespusă”  de Barbara Leaming a apărut la editura Corint/Istorie în anul 2016 în traducerea Lidiei Grădinarul și cu o amplă și foarte interesantă prefață a Dianei Mandache, cercetătoare în domeniul istoriei. Este o carte consistentă de 410 pagini ce cuprind introducerea, 16 capitole care urmează cronologia evenimentelor din viața lui Jackie Kennedy și două mici capitole finale, unul de note explicative pe capitole și un index de nume și paginile la care pot fi găsite.

    Autoarea cărții, Barbara Leaming, este specializată pe scrierea biografiilor unor mari personalități artistice dar și istorice. S-a născut la Philadelphia în Pennsylvania și a urmat Smith College pe care l-a absolvit în anul 1965. A continuat studiile la New York University pe care le-a terminat în anul 1976 luând doctoratul cu tema “Engineering of Human Souls, on the transition to socialist realism in the Soviet cinema in the 1930”. A fost mult timp profesoară la departamentul de teatru și film de la Hunter College din New York City de unde a plecat doar pentru a se consacra total scrisului. S-a căsătorit în 1995 cu profesorul David Packman.

    Prima sa biografie a apărut în 1980 și de atunci a scris cu asiduitate cărți tot mai interesante menite să arunce o nouă lumină asupra unor personalități foarte cunoscute, dar și asupra epocilor istorice în care au trăit acestea. Să scrii o biografie de acest gen înseamnă să faci istoria mult mai atractivă și mai plină de viață reală. De aceea cărțile ei s-au bucurat de un deosebit succes de public, dar și de critică fiind nu odată premiate. A câștigat premiul “Emery Reves Award of International Churchill Society” pentru cartea sa “Churchill Defiant, 1945-1955”. A primit și premiul “Prix Litteraire 2000” oferit de Sindicatul francez de critică de cinema pentru biografia actriței Marilyn Monroe care a fost publicată în versiunea franceză la editura Albin Michel din Franța sub titlul “Marilyn, un femme”. De mare succes s-a bucurat și biografia lui Orson Welles apărută în 1985, a lui Bette Devis în 1992, Katharine Hepburn în 1995, Marylin Monroe 1998. Începând cu anii 2000 se întoarce spre lumea personalităților politice. În 2001 apare prima carte dedicată lui Jackie Kennedy și familiei Kennedy în general, “Mrs. Kennedy: the Missing History of the Kennedy Years”. Va urma o carte dedicată formării și educației lui J.F Kennedy,” The Education of a stateman” ca în 2014 să apară biografia completă a lui Jackie Kennedy, “Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis”. A continuat să exploreze universul atât de interesant și unic în felul lui al clanului Kennedy publicând în 2016 o carte închinată surorii lui J.F. Kennedy, Kick Kennedy. Îmi exprim speranța de cititor că prestigioasa editură Corint / Istorie ne va oferi în viitor măcar o parte din aceste cărți cu totul speciale.

    Ce ne oferă nou Barbara Leaming în cartea sa față de datele biografice deja cunoscute și de amănuntele de tot felul care au fost deja scrise în alte biografii sau doar articole închinate fostei Prime Doamne a SUA? După ce am citit cartea cu creionul în mână pot spune că ne oferă cu adevărat ceva deosebit. O imagine nouă, profund umană a lui Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Nu degeaba îi sunt trecute toate cele trei nume pe coperta cărții. Pentru că, autoarea ne face cunoștință cu domnișoara Bouvier, care devine doamna Kennedy și apoi doamna Onassis având însă permanent același suflet zbuciumat și nesigur care își căuta în permanență o situație sigură în care să se simtă ocrotită și la adăpost de primejdii. Starea de nesiguranță a apărut încă din copilărie când după certuri și scandaluri părinții ei se despart în 1937 și ea  împreună cu sora ei mai mică, Lee, rămân în custodia mamei. Recăsătoria mamei în 1941 cu un industria bogat și cumsecade Hugh Auchincloss îi dă posibilitatea să vadă ce înseamnă averea și totodată îi permite o educație deosebită și intrarea în lumea aristocrației americane unde se lansează ca debutantă cu mult succes. De la mama sa învață că o căsătorie avantajoasă pentru care să facă orice ca să meargă este destinul adevărat al oricărei femei și așa îl alege pe John Kennedy mai mare decât ea cu 12 ani, dar cu un viitor politic deosebit și cu o avere a familiei de invidiat. La rândul ei Jackie era soția ideală pentru proaspătul senator J. F. Kennedy și familia acestuia, fiind tânără, frumoasă, inteligentă fără ostentație și evident catolică. Se căsătoresc în 1953 și au o căsătorie de zece ani care va culmina cu președinția la Casa Albă, dar și cu teribilul asasinat din 22 noiembrie 1963. Autoarea pune foarte mult accentul pe această dată care o va schimba enorm pe Jackie Kennedy. Trăind clipele teribile a împușcării și morții soțului ei, Jackie va dezvolta simptomele unei suferințe psihice ce nu va fi definită de specialiști decât în 1980. Este vorba de stresul post traumatic TSPT care include retrăirea evenimentului, evitarea situațiilor care amenință să evoce amintiri dureroase, stare de amorțeală, surescitare, coșmaruri, tulburări de somn, gânduri obsesive, accentuarea suferinței în preajma aniversării evenimentului. Toate acestea au fost trăite de Jackie Kennedy după ce soțul ei a fost ucis chiar lângă ea. (p.212)

     Începând cu capitolul 8 autoarea va insista pe această suferință teribilă căreia Jackie Kennedy trebuie să-i facă față în timp ce se lupta cu câteva mari priorități. Prima și cea mai importantă pe care și-o stabilește chiar din clipa tragediei este apărarea imaginii publice a președintelui asasinat și a celor trei ani petrecuți la Casa Albă. Știa mai bine ca oricine care erau punctele de vulnerabilitate ale omului J.F. Kennedy și dorea să îndrepte atenția opiniei publice doar spre ceea ce era obligatoriu să rămână posterității. Barbara Leaming oferă detalii mai puțin cunoscute cititorilor legate de această prioritate a Jacquelinei Kennedy. Totul începe cu refuzul ei de a se schimba de bine cunoscutul costum roz îmbibat de sângele soțului ei. Națiunea trebuia să vadă oroarea care avusese loc. Este extrem de simbolică prezența ei în aceste haine la depunerea grăbită a jurământului de președinte de către vicepreședintele Lyndon B. Johnson. A urmat apoi decizia ei ca înmormântarea Președintelui să aibă un caracter național și prin invitații din toată lumea, internațional. Atât de internațional încât ne-a fost accesibil și nouă, celor din estul european comunist printr-o transmisie directă. Apoi are grijă de cei care deja doreau să scrie despre asasinat, dar și despre J.F.K. Recurge la ajutorul cumnatului ei, Robert kennedy pentru a controla cât mai mult tot ceea ce urma să se scrie și cine anume să scrie.

    În acest context are loc și interviul acordat de ea revistei Life, care trimite la Hyannis Port, casa socrilor ei, pe ziaristul Theodore White. Aici lansează prima dată Jackie Kennedy ideea Camelotului. Să nu uităm că avem de a face cu o femeie extrem de cultă și educată și perfect cunoscătoare a bagajului de cunoștințe și preferințe literar istorice a soțului ei. Ideea de a lipi de anii de președinție a lui JFK Camelotul regelui Arthur cu acea masă rotundă a cavalerilor lui, a fost o idee extraordinară și cu multă priză la orice tip de public. Cuvintele pe care i le spune ziaristului White sunt revelatoare: Să nu se uite că a existat cândva un loc care, preț de o clipă scurtă și luminoasă, a fost cunoscut drept Camelot.” p. 178. Dintre toți cei care se oferă să scrie despre moartea lui John Kennedy îl alege pe William Manchester mai puțin cunoscut decât alții, iar pentru înregistrările de istorie orală decide să-i răspundă lui Arthur Schlesinger, un înfocat susținător al ambițiilor politice ale lui Robert Kennedy decis să preia ștafeta fratelui ucis. Dar Jackie pune condiții. Cele spuse de ea să nu fie făcute publice decât după moartea ei și să poată tăia tot ceea ce nu-i convenea. Aceste interviuri, șapte la număr, au avut loc între 2 martie 1964 și 3 iunie 1964. Ea le vede drept șansa de a șlefui imaginea soțului ei și de a lăsa posterității ceea ce ea dorea să se știe despre JFK și lumea lui. Această dorință de control o va duce în cele din urmă la un conflict cu William Manchester care nu se va da în lături să provoace un conflict dintre Jackie și presă foarte bine descris în carte.

   Până la căsătoria ei cu magnatul Aristide Onassis din 1968 viața lui Jackie se va pendula între lupta cu suferințele cauzate de trauma trăită, de teama că nu are nici un fel de siguranță pentru ea și copiii și de lupta pentru o anume imagine a publică a lui JFK. Poate că atunci era mai puțin evidentă coerența deciziilor și faptelor sale, dar Barbara Leaming are talentul de a le prezenta extrem de limpede și convingător astfel că cititorul își va putea face o impresie mult mai clară și mai plină de viață despre Jackie Kennedy decât imaginile din reviste, tabloide sau cărți ce insistă pe lucruri mai puțin semnificative. Faptul că a fost o femeie frumoasă și bogată a estompat de multe ori că era și inteligentă și cu multă stăpânire de sine și voință. Că în fond a fost toată viața ei o adevărată luptătoare și o supraviețuitoare.

   Nu vreau să intru în toate amănuntele excelentei cărți a Barbarei Leaming. Este o carte care nu poate fi citită ca un roman. Este în fond o carte bazată pe un puternic substrat istoric și în acest substrat este încrustată viața lui Jackie Kennedy. Cititorul are nevoie de răbdare și interes și va fi pe deplin răsplătit. Era timpul ca la şase decenii de la tragedia din Dallas să apucăm, cei care am fost contemporani momentului, să vedem și din alt punct de vedere faptele care au devenit între timp istorie. Pentru cei tineri cartea poate fi un adevărat prilej de a înțelege că istoria a fost de fapt viața reală a unor oameni reali nu doar o înșiruire de date și nume.

   Din fericire cartea Barbarei Leaming a stat la baza unui film de mare succes intitulat “Jackie” nominalizat în momentul de față la premiul Oscar. Realizatorul filmului chilianul  Pablo Larrain nu a luat decât un fragment din viața lui Jacqueline Kennedy și anume asasinarea președintelui și zilele imediat următoare până la înmormântarea lui pornind de la interviul pe care îl acordă ziaristului Theodore White de la revista Life. Este momentul de cumpănă care o schimbă total pe cea care a fost pentru scurt timp Prima Doamnă a Americii. Este remarcabil cât de bine au înțeles realizatorul filmului, dar și actrița Natalie Portman care joacă rolul lui Jackie, ideea de bază a cărții Barbarei Leaming. De altfel și editura Corint / Istorie a preferat pentru copertă poza cu Natalie Portman în rolul lui Jackie și nu poza reală și nu cred că această alegere e total lipsită de semnificație. Recomand vizionarea filmului după lectura acestei cărți pentru o deplină înțelegere a personalității lui Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis.

editura-corint

 

Cartea Jaqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Kit de supravieţuire cu tine însuţi-Măştile fricii, de Camelia Cavadia

Editura: Trei

Numărul de pagini: 233

Anul apariţiei: 2016

     Romanul scriitoarei Camelia Cavadia, MĂŞTILE FRICII, este o abordare tranşantă a două subiecte în jurul cărora gravitează existenţa fiecăruia dintre noi: relaţia cu părinţii şi relaţia cu noi înşine. Este în primul rând un exerciţiu de empatie pe care, prin intermediul textului, autoarea îl propune cititorului. Un joc al introspecţiei, al accesării propriei copilării, al comparaţiilor ( faste sau nefaste ), un joc al asumării.

   Încă din primele rânduri, autoarea pune cărţile pe masă: adevărul, oricât de dureros, trebuie căutat şi mărturisit, lipsa lui – prin omisiune sau disimulare – aruncă persoana într-un veritabil labirint al căutării de sine. ( „Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieţii un sens. Absenţa lui aruncă o lumină falsă chiar şi asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate.” )

    Naraţiunea la persoana I dezvăluie trauma unei familii dominată de un tată abuziv şi de acceptarea tacită a mamei. Trei personalităţi mutilate de violenţa părintelui, de ieşirile sale imprevizibile, de duritatea jignirilor şi a umilinţei. Trei tineri frumoşi, ajunşi adulţi ce se luptă cu proprii demoni şi cu o violenţă contagioasă ce irumpe în cele mai neaşteptate situaţii. Toţi conştientizează răul ireparabil ce li s-a făcut. Toţi îşi propun ca adulţii ce vor deveni să fie contrariul modelului patern. Toţi eşuează dureros.

   Dură, împovărătoare, tăioasă este scena de început a romanului: în faţa sicriului deschis al tatălui, copiii încearcă să-şi ascundă uşurarea, să-şi mascheze teama că poate şi aceasta ( !!! ) este o altă farsă magistral orchestrată de propriul tată. Trăiesc pe rând neliniştea, eliberarea, furia, revolta, nesiguranţa, euforia şi gustul noii libertăţi. Îşi taxează aspru mama – victimă şi ea a violenţei soţului – care pare să-l regrete pe cel dispărut. Nu ştiu nimic despre tinereţea mamei, despre povestea care a legat-o de bărbatul ei, iar lipsa de comunicare ridică zi de zi un zid insurmontabil între ei.

      Măştile fricii este un altfel de roman al ratării. Eliberaţi, cei trei tineri – Ema, Sofia şi David – devin conştienţi că trag după ei ca pe o piatră de moară toată suferinţa, toată teama adunată în trecut. O frică sufocantă, dominatoare ce le conturează noua identitate: Ema, soţia infidelă, bovarică, veşnic neînţeleasă, nemulţumită de sine şi de ceilalţi. Sofia, fragilă, tăcută şi ştearsă, asemenea unei flori ce se ruşinează de frumuseţea ei. David alunecă pe caruselul violenţei, captiv în suspiciunile şi grija sa excesivă faţă de cei dragi. Există o scenă în oglindă în carte în care David – cel care se dezice cel mai virulent de modelul patern – repetă tiparul de violenţă ştiut ca pe un soi de eliberare. Ema, vocea naratoare, este şi cea care reflectează la imposibilitatea de a ieşi din această „capcană”. De altfel, pe ea o tentează dintotdeauna abandonul:

Ştii vreodată ce vei deveni? Ştii vreodată că nu te vei transforma în ceea ce ai urât mai mult la alţii? Nu, nu-ţi oferă nimeni garanţii. Certitudinile sunt pentru proşti. Sunt pentru cei ce se cred deasupra slăbiciunilor, a ceea ce ne face vulnerabili. Sunt pentru infatuaţii care se cred puternici şi dispreţuiesc omenescul din noi. A spune că tu nu vei face niciodată una sau alta e ca şi cum ţi-ai provoca destinul. A băga mâna în foc pentru asta nu-nseamnă altceva  decât că eşti dispus să renunţi de la bun început. Eu una n-am avut niciodată certitudini. Am avut doar îndoieli, frici, nesiguranţe. N-a fost bine nici aşa. Nu mă dau exemplu. Spun doar că am trăit mereu cu frica de a nu deveni ca ei.” ( p. 183-184 )

     Da, FRICA, laitmotivul acestui roman, este boala ce-i otrăveşte încet, dar sigur pe toţi cei implicaţi în poveste. Măştile ei pun în scenă un carnaval terifiant al tuturor slăbiciunilor sufleteşti: frica de a nu fi suficient pentru ceilalţi şi pentru tine însuţi, frica de a nu repeta un model pe care îl respingi, frica de eşec, frica de a nu-ţi putea fi propriul stăpân, de a nu-ţi putea stăpâni pornirile, frica de a nu fi înţeles greşit, frica de lucrurile care ar putea să te ia prin surprindere, frica de a abandona nevoia de a controla totul cu gândul că, dacă ai face-o, întreaga (ta) lume s-ar prăbuşi.

    Cumva, în roman, este sufocantă şi dureroasă convingerea personajului-narator, Ema, în predeterminarea propriului destin. Nu vede nicio soluţie, nicio ieşire. Toate încercările ei – juste sau injuste – sunt încercările de a ieşi dintr-un automatism ce pare să o definească:

Puţine lucruri le faci pentru că aşa crezi că e bine; le faci, de fapt, pentru că nu poţi altfel. Pentru multe dintre greşelile noastre, nu există explicaţii care să aibă sens. Există doar slăbiciuni pe care nu le poţi învinge. Pentru că nu poţi schimba în totalitate ceea ce eşti. Oricât te-ai strădui. Întotdeauna rămâi ceea ce te-ai născut să fii.” ( p. 199 )

   Vă mărturisesc că pe alocuri m-au deranjat detaliile exagerate, ca de exemplu descrierea amănunţită a modului în care Ema pregăteşte o masă. Apoi mi-am dat seama că tocmai agăţându-se de acest perfecţionism al lucrurilor imediate, de a dichisi o masă, de a rafina o mâncare aparent banală, toate aceste gesturi ce necesită atenţia o ajută pe tânăra mamă şi soţie să-şi ţină gândurile în frâu, să nu se sufoce sub povara lor.

   Nu vă spun că este o lectură uşoară, delicată. Ba din contră, unele pasaje le-am simţit de-o intensitate sufocantă. Ţi-e imposibil să rămâi un simplu martor, să te îngrozeşti fără a te pune în pielea personajelor. Fără să te gândeşti ce dezavantaj au copiii abuzaţi verbal sau fizic în „maratonul” devenirii. Da, violenţa mutilează caractere, iar cicatricele rămase sunt imposibil de mascat. Te trădează gesturile nesigure ale mâinilor, inflexiunea vocii, umerii lăsaţi ca sub o povară invizibilă. Mă întreb doar câte astfel de taine ascund cei din jur şi ce măşti ale fricii le poartă zâmbetul…

    Măştile fricii este al doilea roman al scriitoarei Camelia Cavadia, după Vina, roman apărut tot la editura „Trei” în anul 2015.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
9

Frumosul asasin, de VT Morogan

Editura Crime Scene Press

   Viorica şi Teodor Morogan locuiesc în străinătate de peste treizeci de ani. În primii cinci ani au locuit la Montreal, Canada, iar după aceea la Stockholm, Suedia.
Cu toate că, iniţial, ambii au terminat Facultatea de Geologie de la Universitatea Bucureşti, evoluţia lor ulterioară a fost diferită. După studii de artă plastică, făcute la Montreal, Teodor Morogan s-a dedicat picturii, având expoziţii personale şi de grup. Viorica Morogan a continuat să se specializeze în domeniul geologiei şi este actualmente doctor docent la Universitatea Stockholm, având un palmares bogat de publicaţii ştiinţifice. Pasionată de literatură, Viorica este traducătoare din limba suedeză şi, împreună cu Teodor, autoare de române poliţiste.
La Crime Scene Press au publicat romanele „Frumosul asasin” (2014) şi „În vrie (2016)”.
Am dorit să ştiu de unde provine numele autorului de aceea am vrut să facem cunoştiinţă cu ei.

  Romanul ”Frumosul asasin” este un roman complex, după cum spune şi George Arion: ”VT Morogan prezintă o relaţie plină de suspans între spaţiul nordic şi cel meridional”.

     Şi acum să vorbim puţin despre personaje şi acţiune.
Alexa Vancea locuia la Stockholm în Suedia, unde lucra ca jurnalistă, mai bine spus se prefăcea că e jurnalistă, în loc să predea la Universitatea din Lome, capitala ţării africane Togo. Şi era şi la dispoziţia unei organizaţii secrete conduse de Nathan Scott. Mulţi prieteni de-ai ei jurnalişti, reporteri, care voiau să povestească despre atrocităţile de la baza Bou-Azzer, să trezească opinia publică, muriseră: ”Nu reuşea în nici un chip să scape de amintirile tulburătoare ale anului premergător, aşa-numitei ,,primăveri arabe”‘, primăvară care se dovedise a fi o iarnă aspră şi, probabil, foarte lungă. În locul democraţiei, revoluţiile din ţările arabe aduseseră la putere regimuri religioase, totalitare, după cum fusese de altfel planificat de forţele întunecate din lume. Eforturile organizaţiei din care făcea parte Patrick şi care era condusă de Nathan Scott, de a trezi opinia publică, eşuaseră.” O parte din grup muriseră în diferite accidente, o parte se ascunseseră în Suedia. Alexa, corespondent al ziarului L”Observateur, Anders medic la un cabinet psihiatric, şi Patrick care era tot timpul plecat, în diferite misiuni.

   Deprimată de vara răcoroasă din Stockholm, Alexa pleacă la Hammamet-Tunisia în vacanţă. Seara pe plajă găseşte cadavrul unei suedeze, despre care află ulterior că era laborantă la un mare concern farmaceutic. După vreo două zile este acostată la plajă de-o altă suedeză, Mălin, prietenă cu cea moartă, care-i povesteşte necăjită despre prietena ei Eva, despre faptul că lucrau în acelaşi laborator şi că, găsiseră nereguli privind vaccinurile şi medicamentele. Când îi spusese despre asta directorului filialei firmei, din Suedia, Alain Woolley, acesta le-a spus că a cercetat şi tot lotul defect a fost distrus, dar ele aflaseră că nu era adevărat. A doua seară şi Mălin este omorâtă şi Alexa speriată se întoarce în Suedia.

   Începe să se intereseze discret de firma Profarma, mai ales că suedezii parcă erau tot timpul la doctor, tot timpul cu tot felul de tratamente şi medicamente revoluţionare, lucru remarcat şi de Anders. Nathan deţine informaţii despre o nouă conspiraţie a oligarhiei industriei chimice şi farmaceutice: ”Gripele se succedau fără întrerupere, aviară, stomacală, porcină, bovină, spaniolă, de tip Hong-Kong şi aşa mai departe. Vaccinurile apăreau în acelaşi ritm vertiginos, iar guvernele le cumpărau cu banii din impozite şi le stocau spre binele şi fericirea populaţiei îndobitocite de atâtea primejdii. Câţiva ajungeau fabulos de bogaţi, mai mulţi foarte bogaţi ,alţii doar bogaţi, iar unii, majoritatea de fapt, reuşeau să-şi păstreze serviciile bine remunerate. Cerere şi oferta. Legea mult lăudată a economiei de piaţă .Când cererea nu există, atunci trebuia creată, uneori chiar cu forţa, deoarece cartelurile industriei farmaceutice îţi ofereau deja produsele. Populaţia trebuia transformată, încetul cu încetul, într-o masă ascultătoare de bolnavi, care aşteptau cu sufletul la gură apariţia noilor medicamente, mult mai eficiente decât cele anterioare, a noilor echipamente şi metode de analiză, mult mai sofisticate, mai costisitoare, decât cele din urmă cu un an.”

   Nathan îl trimite pe Patrick să le solicite ajutorul, crezând că nu e nimic periculos.
Dar apar alte cadavre, laboranta Sanna Anderson, bună prietenă a Evei, femeia de serviciu somaleză, doctoriţa Mihaela Sekely, omorâte aproape în acelaşi mod.

   Apare şi un ucigaş, cu ochi superbi, Viktor Laho, al cărui şef Boris, conducătorul unui mare cartel, voia lucrările de la Profarma. Aşa că Viktor intermedia lucrurile, curăţând eventualele probleme din jurul lui A.Woolley, care fusese de acord să vândă pentru o mare suma de bani, ambii aşteptând ca cercetătorul suedez Rickard Sundblad să termine vaccinul. A.Woolley voia să ia banii şi să dispară, să-şi trăiască viaţă. Dar şeful firmei din Londra îşi dă seama că se întâmplă ceva la filiala suedeză şi o trimite pe Jeanne Beaufort să cerceteze.

   Descendenta unei vechi familii nobiliare, stilată, inteligentă, licenţiată, figura la firma ca cercetător, dar era un agent iscusit şi o ucigaşă la nevoie.
Drumurile tuturor se intersectează, Jeanne, lesbiană fiind, pune ochii pe Alexa. Viktor o vede şi el şi femeia cu ochi superbi, ca ai mamei lui, îl cucereşte definitiv, el îndrăgostindu-se pentru prima dată. Îi spune lui Boris adevărul şi cu acordul acestuia se retrage din joc, dar o urmăreşte în continuare discret pe Alexa, parcă presimţind că această va avea nevoie de ajutorul lui..

   În tot acest timp poliţia cercetează crimele, dar fără a ajunge la un rezultat .Urmează alte morţi, răzbunări, sinucideri, iubiri timide. Autorii ne prezintă nu numai munca poliţiştilor ci şi viaţa lor, problemele lor, modul lor de a fi, cu bucuriile şi eşecurile.

   Tot aşa ne povestesc şi despre cei implicaţi, începând cu copilăria lor, modul cum au crescut, eşecurile şi abuzurile din viaţă lor. Cunoaştem şi o parte din societatea românilor, cei cu care se intersectează drumurile Alexei, poveştile lor, felul de a fi şi de a privi viaţa.

   Şi zău că de unele personaje îţi pare rău, ţi-e chiar milă, pe unii îi deteşti, pe alţii îţi vine chiar cum s-ar spune ”să-i strângi de gât”,  iar unii pur şi simplu îţi plac.

   Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă şi care e deznodământul poveştii (apropo e cu happy end) citiţi romanul.

   Este o carte foarte bine scrisă, foarte interesantă, axată pe probleme reale şi finalul lasă loc de continuare a aventurilor. Şi mai ales personajele diferite, cu caractere şi reacţii contradictorii sunt foarte bine creionate.
Pentru cei care citiţi romane scrise de autori suedezi am să vă spun că, sunt sigură că o să vă placă cartea, pentru că modul de scriere seamănă cu al acestora.

 Personal, nu prea sunt încântată de autori nordici (e doar părerea mea personală) aşa că voi da cărţii doar 4 steluţe.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
15

Mitul creaţiei ce se întoarce împotriva creatorului, în varianta metalizată.

Robogeneza, de Daniel H. Wilson-Robopocalipsa continuă!

Editura: Nemira
Colecţia: Nautilus
Data apariţiei: 2016
Nr. Pagini: 424
Traducător: Mihai Dan Pavelescu
Titlu original: Robogenesis

   Dacă aţi văzut în ordine filmele seriei Terminator, precis ţineţi minte senzaţia de mai vreau de la scurtele secvenţe din viitor unde lupta între oameni şi roboţi era în plină desfăşurare. De atunci următoarele episoade ale francizei ne-au dat tot mai mult din dramatismul ei, fiecare cu tot mai multe efecte speciale şi tot mai mari bucăţi din viitor, până ce a ajuns toată acţiunea să se desfăşoare acolo, dar parcă niciun alt fragment din conflinctul om-maşină nu a avut farmecul neîmplinit al acelor prime secvenţe din întâiul Terminator. Uite că am regăsit până la urmă senzaţia dată de ele şi continuarea cel mai aproape de spiritul lor, în seria cu roboţi a lui Daniel H. Wilson.

   Constituit deocamdată din două romane : Robopocalipsa şi Robogeneza, dar cu extensii preconizatoare spre următorul, care îl va transforma într-o trilogie, universul distopic robotizat îşi poate deja adăuga la recomandări achiziționarea drepturilor ecranizării de către marele Steven Spielberg. Aşa că, dacă preferaţi, ca mine, să citiţi cărţile înainte de a apărea filmul, grăbiţi-vă să daţi gata măcar primul volum până se mai moșmondesc ei cu filmările, pentru că atunci când va fi lansat, va deveni un eveniment social şi veţi fi obligați să mergeţi cu prietenii la premieră.

2 (3)

 

   Mitul creaţiei care se întoarce împotriva creatorului e recurent în istoria literaturii, sub diferite forme, dar parcă niciodată nefericitul ce tinde la atributul Dumnezeirii nu e făcut mai zob ca în operele SF. Omul contra unui robot inteligent e deja o imagine tulburătoare de carne contra metal, care exploatată de un scriitor talentat poate da cei mai teribili fiori. Wilson, ca specialist în robotică, nu se mulțumește cu atât, ci creează o întrepătrundere a celor două materii, ființe cu clasificări ambigue ce sunt fie roboţi umanizaţi fie oameni robotizaţi cu implanturi şi exoschelete integrate,  lumea lui devine o contorsiune organico-mecanizată într-o continuă pulsaţie dureroasă şi zbatere pentru acapararea de esenţe vitale.

   Dacă aţi citit  primul volum al seriei, Robopocalipsa, veţi regăsi multe dintre personajele de acolo  continuând o luptă pe care credeau că au câştigat-o. Dar Inteligenţa Artificială Anchor R-14 era de-a dreptul un drăguţ şi o chestie filozofică benefică faţă de noul duşman distrugător, fixist şi nemilos, care apare torturat şi turmentat de prin stivele depozitelor de circuite. Tot ce părea rezolvat fericit în primul război om-robot devine în noua confruntare a protagoniştilor extenuaţi ce şi-au consumat deja toată energia în ]ncleștarea ce părea de final, doar un antrenament pentru un conflict şi mai devastator şi mai fără speranţă. Decorul distrugerilor planetare devine din apocaliptic, post-apocaliptic, dar infestat de primejdii şi mai mari şi mai de neînţeles pentru rămăşiţele umanităţii… Dacă nu aţi citit însă primul volum sau dacă aţi făcut-o cu ceva timp în urmă, o să fie un pic mai greu de urmărit vasta galerie de personaje şi care exact e ideea cu fiecare. În caz că aţi început cartea la recomandarea mea, să nu mă suduiţi că v-am băgat în amalgamul ăsta confuz, după câteva capitole el se clarifica, cea mai mare parte dintre legăturile logice se refac perfect şi romanul devine o continuă curgere de acţiune care te ţine cu sufletu-n gâtlej, cu eroi care îţi doreşti cu ardoare să supravieţuiască încercărilor, cu scene de război epopeic, unde roboţi şi oameni sunt în ambele tabere de-acum, ca sclavi unii ai altora sau ca spirite libere și sfidătoare.

robogeneza 1

   

  Se păstrează stilul de a scrie pe multiple planuri din Robopocalipsa – cel pe care toţi îl catalogau ca de World War Z, dată fiind proximitatea lansării pe piaţă a celor două destrămări ale civilizaţiei (molimă zombi în Războiul Z). Încearcă să se acopere o cât mă vastă întindere intercontinentală şi de data asta, dar deja oamenii au rămas mai puţini, aşa că în afară de un mic episod rusesc şi o importantă influenţă japoneză, concentrarea confruntărilor are loc tot pe continentul american, exploatând experiența de luptă a nativilor Naţiunii Osage (indieniii) şi a elementelor dispersate ale forţei armate de şoc ce a înfrânt Inteligenţa artificială malefică precedentă (cowboy-ii). Aşadar: roboţi,  indieni-indigeni, soldați-cowboy, japonezi cu spirit de sacrificiu samuraic, ruşi beţivi şi încăpăţânaţi, copii bio-mecanici cu însuşiri extraordinare, maşinării mecanice posedate de oameni şi oameni posedaţi de maşinării mecanice, toate se adaugă unei reţete pline de tot ceea ce te poţi aştepta de la descrierea unei astfel de zguduiri tectonice a ceea ce a mai rămas din societatea terestră.

robogeneza 2

 

   Cartea e structurată în trei părţi ce poartă numele a trei personaje: Lark Iron Cloud, Mathilda Perez și Cormac Wallace,  dar în fiecare dintre capitole poţi descoperi prin modul de privire gameplayer first person, viziunea a mult mai multor protagonişti. Am făcut o mică lista ne-spoiler-istă pe care şi eu aş fi vrut uneori să o găsesc pe undeva în timp ce citeam, sper să daţi peste ea înainte de a începe romanul şi să vă fie la îndemână pentru consultare dacă v-aţi blocat în identificarea vreunuia dintre numeroşii combatanți. În ordinea apariţiei:

   Lark Iron Cloud – soldat din armata Calului Sur, transformat în cyborg de o specie de robot parazit ce pune stăpânire pe corpurile umane. Se crede că a fost ucis, dar odată cu distrugerea controlului exercitat de Inteligenţa Artificială conducătoare Archos R-14, personalitatea îi este eliberată devenind un simbiot om-maşină.

   Hank Cotton – individ antipatic, gelos pe succesul altora, încercând să profite în orice fel de noile rearanjări sociale, devenit demn de milă şi chiar tragic cu sclipirile lui finale de umanitate, odată ce noua inteligenţă mecanică fatală Arayt Shah, pune stăpânire pe el.

   Vasili Zaițev – tehnician de intreținere rus, om dintr-o bucată, mai degrabă folositor de topor decât de alte fineţuri tactice sau psihologice.

   Mathilda Perez  – o adolescentă modificată bio-metalic de operaţii robotizate, care prin implantul unei bande oculare poate percepe undele radio şi controla maşinile.

   Nolan Perez – frăţiorul ei, un băiat în creştere ce trece prin toate ororile războaielor devenind tot mai puternic şi mai adaptat pentru supravieţuire.

   Arbitru Nouă Zero Doi – robot umanoid de luptă, născut-liber, cu gândire independentă şi suporter al umanităţii.

   Cormac Wallace – erou veteran din echipa Băiat Isteţ aflat împreună cu iubita pe lungul drum spre casă, oriunde o mai fi ea.

5 (2)

 

   Takeo Nomura – inginer japonez în etate a cărui păpuşă sexuală Mikiko a fost resuscitată la o formă de viaţă adevărată şi care a determinat deasemenea trezirea celorlalţi roboţi liber-născuţi.

   Archos R-14 – vechiul duşman IA, păstrat în acest volum doar ca o copie parţială şi ajuns aproape simpatic şi pozitiv prin comparaţie cu noua ameninţare – chiar după tot ce a făcut în primul război se pare că în felul lui malformat de gândire ar vrea mai degrabă să salveze o parte ranforsată a omenirii pe care inteționează să o distrugă noul duşman.

   Archos R-8 / Arayt Shah – o variată anterioară de producţie Archos, Inteligenţă Artificială monstruoasă  înrăită de tortura în cicluri şi închegată într-o filozofie simplistă de exterminare a tuturor celorlalte forme de viaţă şi accederea înspre o singularitate de electricitate pură sau ceva de genul ăsta, odată cu absorbirea tuturor energiilor necesare pentru a își creşte puterile de procesare.

   Tancul păianjen Houdini –  încropire mecanică şi unul dintre roboţii leali cauzei oamenilor.

6

 

   Pe lângă trecerea de la apocalipsă la post-apocalipsă, diferenţa dintre cele două romane ale seriei este dată de atitudinea de luciditate implacabilă, analitică,  tipic robotică, a lui Archos R-14 care a condus primul război om-maşină (numit atunci Noul Război) şi cea isterică, direct-implicată, sadică, aproape de răutate omenească, pe care o are Inteligența Artificială creată de savanţi prin echivalentul temporal a eoni de tortură, Archos R-8 – autonumit şmechereşte Arayt Shah, cel care conduce înfruntarea de acum (Adevăratul Război)…  Mi-e greu să decid care volum mi-a plăcut mai mult, Robopocalipsa începe spectaculos cu preluarea şi distrugerea societăţii umane de către maşini, dar e mai puţin epică în scenele de bătălie. În Robogeneza ele cresc progresiv dinspre a doua treime a cărţii şi se încheie apoteotic cu încleştarea tuturor forţelor existente. Aş spune că pe ansamblu sunt la fel de reuşite, ambele.

   Dincolo de fantezie, aventură şi acţiune, cunoștințele profesionale ale autorului îi permit să jongleze cu idei despre o ecologie a maşinilor şi  a simbiozei om-maşină, dar mai ales să ne transmită convingător fiorul de teamă în ceea ce priveşte viitorul tehnologiei. Clipa când inteligenţa sintetică ar fi creată artificial de experimentele scormonitoare ale savanţilor, poate fi la un pas distanţă. Ce sunt deja aici sunt căile prin care o IA ar putea prelua automat controlul infrastructurii sociale. Iar ele se tot bătătoresc şi diversifică cu fiecare reţea de computere, ghidaj electronic de la distanţă, cu fiecare smart-house, smart-car sau smart-phone care îţi ușureaza viaţa, dar ţi-o lasă totodată atât de expusă atacului informatic organizat. Considerați-vă avertizați de beletristica vizionară a specialiștilor precum Doctor în Robotică Daniel H. Wilson.


Daniel H. Wilson.

sigla Nemira

Cartea Robogeneza de Daniel H. Wilson a fost oferită pentru recenzie de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

Superstar-file de poveste, de Ștefan Caraman

Titlul original: Superstar – file de poveste

Editura: Herg Benet

Colecția Radical 7

Anul apariţiei: 2016

Număr pagini: 188

Gen: literatură contemporană, proză scurtă

Cotație Goodreads: 2,71

 

   „Superstar” de Ștefan Caraman este o mostră a literaturii din zilele noastre. Este o alcătuire de povestiri scurte, aparent fără legătură între ele, dar cu aceleași personaje. Acțiunea gravitează în jurul unei trupe de teatru ambulante, ale cărei spectacole au loc în câte un oraș diferit.

   Fiecare personaj are câte o poveste aparte: God – „șeful” trupei, care i-a adunat pe toți la un loc, incorporându-i în trupă, Vili – șoferul autobuzului, Clara, Maria, Jean, Vic, Geo, inclusiv autobuzul cu ajutorul căruia se deplasează în „turneul” lor. Mai mult, autobuzul este personificat într-una dintre povestiri, căpătând suflet.

    Povestirile sunt, într-un fel, atemporale: nu sesizăm trecerea timpului, însă la sfârșitul cărții aflăm că se împlinesc 8 ani de la înființarea trupei. 8 ani ce au ajuns la sfârșit, pentru că ea se va dezintegra în curând.

   Autorul îmbină umorul și realismul cu genul fantasy, tratând subiecte din basme și mitologie sau celebra piesă „Romeo și Julieta” dintr-o perspectivă inovatoare. Unele povestiri mi-au smuls hohote de râs („Vili călca apăsat pe accelerație”, „Romeo ședea rezemat cu spatele de tabla murdară a autobuzului…”), în timp ce în cazul altora, mai ales al celor cu iz fantasy și interpretare contemporană, nu m-a prins stilul:

„Sirena luă o țigară și cu un gest nesigur o aprinse. Trase adânc în piept și ținu fumul adânc acolo. „Prima cred că am fumat-o pe plaja Omaha de la un soldat american. (…)

„Nu cred, așa ceva nu poate fi adevărat…” Era vocea lui Zeus.”

   Nu este genul meu preferat de literatură, prin urmare, nu am rezonat cu mesajul autorului, nereușind să țin pasul cu firul narativ. Însă aceasta nu înseamnă că alți cititori nu vor avea altă părere, regăsindu-se în stilul respectiv.

   Tocmai din acest motiv, aleg să vorbesc mai ales despre povestirile care mi-au plăcut și pe care le-am înțeles. Acestea conțin un grad de realism, reflectând viața la sate și modul în care cultura este percepută și înțeleasă în acele locuri:

„„Julieta e de vină!”, strigă de undeva din spate un domn în vârstă. „Fufele astea strică omului casa.”

„Romeo nu era însurat, nea Costache”, se auzi replica unuia mai tânăr de pe lângă el. „Ce casă să strice?”

„Măi, Melu, tu nu ești atent la piesă, măi… Păi Romeo e luat cu Rosilanda asta sau cum o cheamă…”

„Rosaline…”

„Rosaline, Rosaline… Era logodiți.”

„Unde era logodiți, bre? Era amanți, se fugăreau și ei pe unde apucau.”

„Moșul însă nu ceda. „Așa îți place ție, de aia zici așa. Dacă era amanți, nu trăgea asta fuga la popa să bocească…”

„Tineri, tineri, da’ să bagi cuțitu’n om… ăia nu aveau șef de post?”, comentă și Secretarul Primăriei. ”

„Dom’ne, da’ ăia ce fel de oameni erau, nu beau deloc? (…) Atunci e un autor prost, să nu mai veniți cu el; păi, nu e mai bun Caragiale? (…) Păi, băi, nene, la Caragiale oamenii stau tot timpul la birt; bea și povestește; se îmbată și scrie scrisori… și na, câștigă și cârciumarul ceva. Ăla scriitor…”

  Da, ați ghicit, acestea sunt pasajele care m-au făcut cel mai tare să râd. De remarcat naturalețea limbajului, desprins din cotidianul rural, simplitatea și claritatea analizei piesei de teatru.

   În „Vili călca apăsat pe accelerație…”, ni se înfățișează un tablou al vieții la țară, modul de ascensiune în carieră a unor așa-zise „vedete”: primarul localității în care trupa are spectacol insistă ca „nepoata” sa cea talentată să fie promovată. Ați ghicit, „nepoata” era un fel de amantă, iar de talent nici nu putea fi vorba. Situația amuzantă continuă când God, șeful trupei, îi pasează responsabilitatea șoferului Vili, mințindu-l pe primar că el este regizorul, prin urmare, cel care poate lua decizia:

„Ah, maestre!”, exclamă God ridicându-se imediat în picioare și îndreptându-se mieros către Vili: „Tocmai ne întrebam unde sunteți.”

„La căcatul ăla de rablă, unde să fiu… că hârâie ca un moș care vine de la curve.”

  În ciuda aparenței umoristice, se dovedește că și acea „nepoată” a primarului era o nefericită, având o existență plină de eșecuri și dezamăgiri.

   Cel mai interesant personaj mi se pare God, așa cum sugerează și numele, conducătorul trupei, cel care le-a purtat tuturor de grijă, oferindu-le șansa de a face parte din acel grup. Este omul ce exercită un anumit farmec, având și cea mai neașteptată poveste:

„Popescu a fost activist comunist. Se ocupa cu evenimentele culturale la Casa de Cultură. Era frumos, al dracului de frumos; mureau activistele după el. Mă rog, nici el nu le lăsa prea mult să aștepte.”

   Așa aflăm și de unde îi vine porecla: „Contează, pentru că eu îl cunosc pe God încă de când eram studentă. Iubea o colegă de-a mea, Ioana. Îi vedeam câteodată împreună. Era fascinată, nu vorbea decât despre el, de dimineața până seara. Ea avea 20, el avea 61. <<Fată, spunea, <<gagiul ăsta e magic, zici că e un Dumnezeu. Când se uită la mine, îmi vine să-mi fac cruce>>, zicea.”

   Ce mi-a plăcut: realismul și umorul, finalul, care în ciuda faptului că multe povestiri nu m-au „prins”, m-a făcut, într-un fel, să regret că se termină.

 Ce nu mi-a plăcut: mai multe povestiri ce merg spre fantasy, au o interpretarea contemporană și pe care le consider ermetice. Dintr-un motiv sau altul, nu am rezonat cu stilul, considerându-l derutant. Aceasta nu înseamnă că alți cititori nu le vor percepe altfel.

Citate:

„Rateurile sunt vesele dacă nu le pui prea mult la suflet.”

„Ați observat că de Crăciun, oamenii sunt triști? Ei lângă brazii ăia stupizi, împodobiți cu tot felul de sticle colorate, ei ascunzându-se de cei mici, numai ca să le dăruiască lucruri în cea mai mare parte a lor inutile, ei alergând bezmetic prin hypermarket, ei înghesuindu-se în trenuri, avioane sau mașini ca să ajungă la munte, ei cântând songuri plicticoase, ei îndopându-se dintr-un porc… toate astea sunt cușca în care își ascund de fapt tristețea. Ca să te bucuri nu ai nevoie de toate astea…”

„Finalul unei călătorii înseamnă întotdeauna începutul alteia.”

„Pe lumea asta sunt femei cărora le-a dat Dumnezeu mai multă frumusețe decât trebuie, sunt bărbați cărora le-a dat mai multă putere decât le trebuie… Unora le-a dat prea multă avere, altora prea multă tristețe…”

Despre autor:

  Ștefan Caraman este un dramaturg, prozator și publicist roman contemporan. A scris, printre altele, „Scrisori către Rita”, „92 de povești cu cărți”, „Suflet de rocker”, „Aeroport”.

Editura_Herg_Benet

Cartea  Superstar-file de poveste de Stefan Caraman a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

 

“- Știi bine cine suuunt, zise monstrul cu acea voce de mormânt, dar nu vrei să accepți adevărul. Eu sunt coșmarul devenit realitate, inspectoreee… Eu sunt zeul care vine, conchise el surâzând înfiorător.”

     Jocul necromanţilor, de Şerban Andrei Mazilu-Editura Crux Publishing

Editura: Crux Publishing

Anul apariţiei: Noiembrie 2016

Nr. de pagini: 369

Gen : fantasy; dark fantasy / clockpunk

 Seria Cronici din Voss : 1. Anotimpul pumnalelor; 2. Jocul necromanților

   La solicitarea fanilor, Andrei Mazilu revizitează Arhipelagul Voss cu romanul Jocul necromanților, căci multe lucruri au rămas nerezolvate după ce eroii au ieșit din scenă la finalul romanului Anotimpul pumnalelor. După Cădere, Imperiul se confruntă cu și mai multe forțe oculte hotărâte să distrugă definitiv echilibrul dintre Bine și Rău. Până și zeul Moarte se simte neputincios în fața haosului ce pare că vrea să consume sufletele tuturor muritorilor. Dar Thanos are propriile lui arme: Ordinul Corbilor, compus din cinci asasini ce au un singur scop – menținerea balanței Creației cu orice preț. Întotdeauna există un rău mai mare, iar vechi dușmani pot deveni prieteni atunci când se confruntă cu Întunericul absolut. Pumnalele taie în carne vie, jocuri politice se fac și se desfac, mistere vechi sunt scoase la iveală și noi eroi își fac apariția. Personaje memorabile, o cursă pe viață și pe moarte, o poveste de dragoste cum puține mai sunt și un univers fantastic de o profunzime tulburătoare. 

   Anul trecut am citit pe nerăsuflate “Anotimpul pumnalelor”, primul volum din seria Cronici din Voss și am avut ocazia să descopăr o lume magică și întunecată, în care nu am fost doar un simplu spectator. Simțeam că sunt alături de Corbi, că fac parte din grupul lor. Așa că nu e de mirare că am așteptat cu nerăbdare apariția următorului volum!

Jocul necromantilor

   “Jocul necromanților” este un roman complex, care te bulversează, te îngrozește și te ține cu sufletul la gură până la ultimul paragraf. Are aventură, intrigă, mister, trădări, practici oculte, mituri și legende, manifestări supranaturale, un strop de romantism, dar și planuri diabolice, crime oribile, evenimente terifiante (unele scene fiind de o duritate greu de digerat) care te solicită din punct de vedere emoțional.

   Sunt multe lucruri care mi-au plăcut: complexitatea personajelor, stilul figurat abordat de autor, ritmul amețitor, numeroasele întorsături absolut surprinzătoare, situațiile limită care te țin în suspans pană la final, acțiunea care se desfăşoară pe mai multe planuri. Nici acum nu-mi dau seama cum autorul a reușit să scrie o poveste atât de amplă, cu o acțiune atât de intensă, să fie atent la fiecare detaliu, oferind cititorului posibilitatea de a pătrunde cu uşurinţă într-o lume fantastică de care greu se mai poate desprinde la final.

   De asemenea, am apreciat faptul că în acest volum am găsit informații despre istoria Imperiului Voss, ascensiunea, moartea și învierea lui Turek, descendența vrăjitoarei Savannah, istoria Corbilor și multe detalii despre zeități și culte.

   Așa cum v-am spus și în “Anotimpul pumnalelor”, avem de-a face cu o lume desprinsă parcă din epoca medievală (deși anumite lucruri m-au făcut să cred că de fapt  totul se petrece  undeva în viitor), populată de o serie de creaturi înfiorătoare precum vârcii, vârcolacii și moroii, dar și de zeități, forțe oculte, vrăjitoare, stafii. Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc de  Ordinul Corbilor, o organizație de asasini care acționa în numele zeului Thanos, cel care menține echilibru viață-moarte.

Jocul necromantilor 2

   La finalul primului volum am asistat la niște evenimente tulburătoare. În urma războiului purtat între Mequette și Corbi, cei din urmă au învins, iar viziunea lui Septimus I s-a împlinit: dinastia Voss a fost eliminată.

   Însă lucrurile nu s-au terminat acolo, așa cum s-a crezut. Se pare că vrăjitoarea Savannah nu doar că o manipulase în mod subtil pe ambițioasa contesă Madeline Mequette, cea care își dorea să devină împărăteasa lumii, nu doar a Imperiului, dar ea se și prefăcuse ani în șir a fi un aliat al Corbilor, ascunzând cu măiestrie adevărata ei identitate și rolul ei în învierea lui Turek Marteen, teribilul inamic al lui Thanos, zeul Morții. Miile de victime ale războiului nu au fost decât un tribut, ceva necesar pentru a-l aduce înapoi pe Turek, călugărul sanctificat de Biserica Triumviratului, cel care biruise cândva vârcii și moartea. Iar în “Jocul necromanților” aflăm că el  a revenit pe tărâmul oamenilor pentru a cuceri lumea cu o armată de cadavre ambulante.

   Iar în privința celor doi Corbi, Aendo Assermore și Jessah (Loup), lucrurile stau altfel față de ceea ce am crezut inițial. După ce o executaseră pe contesa Mequette la ordinul lui Thanos, ambii își închipuiseră că misiunea lor se sfârșise. Aendo reușise să o convingă pe Jessah să părăsească împreună Arhipelagul, să fugă pe o mică și izolată insulă numită Levand. Îi spusese că “atât  ucigașul Assermore, cel mai eficient asasin de pe acele meleaguri, cât și înfricoșătoarea Loup – așa cum Jess fusese poreclită – trebuiau să dispară; că se achitaseră de orice datorie față de zeul Moarte și că, dacă exista un picur de echitate în univers, își câștigaseră  pe deplin dreptul să își trăiască în pace restul zilelor.” Însă și-au întârziat plecarea și au ajuns prizonierii lui Turek.

   Acțiunea din “Jocul necromanţilor” debutează  cu un eveniment cutremurător. Inspectorul de Miliție Franco Baudelaire pătrunde în casa profesorului Rimm (despre care aflăm ulterior că este unul dintre slujitorii lui Turek) și îi citește corespondența și notițele din jurnal, notițe care confirmau faptul că Rimm avea cele mai groaznice intenții. Acesta vorbea despre ritualuri științifice (referindu-se la experimentele sale pe cadavre) și despre cât de încântat era că putea contribui la “ascensiunea tânărului zeu”. Însă atunci când pătrunde în mansarda reședinței Rimm descoperă ceva absolut sinistru.

“Pe tărgile dinăuntru, cadavre mai mult sau mai puțin proaspete zăceau eviscerate, iar pe pereți, în cuie, fuseseră atârnate părți anatomice ale mai multor animale. Tavanul era înlocuit de bare butucănoase, astfel încât să permită gerului să conserve ”materia primă”, în timp ce fulgi rătăciți de zăpadă se așternuseră peste leșuri și peste uneltele de pe bancul de lucru. Într-un colț, însă, micul altar spurcat nu își găsea locul în decorul relativ…tehnic. Lumina alburie de afară se revărsa peste Ochiul lui Thanos, în irisul căruia cineva înfipsese un cuțit de lamă vălurită. Sub el, într-un vas de lut, sânge negru se închega sub rafalele de vânt înghețat, înconjurat de bucăți de oase și stranii amulete din cupru.”

   Exact în acel moment, inspectorul se trezește față în față cu o creatură înfricoșătoare. Trupul îi  duhnea a putreziciune, mâinile îi erau umflate, degetele fiindu-i prevăzute cu gheare în loc de unghii, zeci de copci îi împodobeau pieptul și abdomenul, iar capul era prevăzut cu două perechi de ochi fără pleoape, urechi de lup, nas despicat și coarne de berbec. Iar când a glăsuit, printre buzele-i împietrite, Baudelaire a realizat că altcineva i se adresa și nu arătarea.

 “- Știi bine cine suuunt, zise monstrul cu acea voce de mormânt, dar nu vrei să accepți adevărul. Eu sunt coșmarul devenit realitate, inspectoreee… Eu sunt zeul care vine, conchise el surâzând înfiorător.”

   După ce inspectorul reușește să distrugă acea mostruozitate, în casă pătrund alte șase creaturi înfiorătoare, ce “scheunau și hâsâiau sălbatic, dornice de sange”.

  Din fericire, Baudelaire este salvat de câțiva agenți ai Serviciului Secret, iar în scurt timp  se va afla în fața lui Cassius Rho, noul lider al Serviciului Secret, și a lui Moon Thatcher Lillycatcher, fostul ministru al Științei și Dezvoltării. De la aceștia află că ei și sectanții se luptă pentru controlul Mlaștinii. Informatorii au observat că lunaticii sunt din ce în ce mai numeroși, că își fac simțită  prezența în întreg Arhipelagul, dar nicăieri mai mult ca în acest loc. Nimeni nu știe de ce  s-au strâns într-un număr atât de mare. Și tot de la ei află că medicul legist Daelin Dawson, curajoasa lui protejată, a reușit să se strecoare în sediul loc secret și i-a ajutat să scape de dăunători, în doar șase zile.

   De fapt,  încă de la dispariția împăratului, omorârea tuturor baronilor și eliminarea comerțului cu tutun, întreg Arhipelag Voss (compus din insulele Noss, Perque,Whitegate, Amberstone) este dominat de haos, iar Serviciul Secret abia mai reușește să mențină o oarecare ordine.

   Între timp, subteranul clocotea în corul de imnuri, în nebunia colectivă, în sângele vărsat fluvii spre gloria stăpânului Turek. Din sutele de zeloți care, de bunăvoie, se supuseseră pletorei de  chinuri inimaginabile, doar câteva duzini mai respirau, deși mintile nu le mai aparțineau demult, iar flăcările devotamentului nebunesc carbonizaseră orice urmă de suflet ar mai fi posedat. Doar unei mâini de necromanți li se permisese să își păstreze o oarecare rațiune – destulă încât să acționeze inteligent, să se poată folosi de viclenia și învățăturile pe care cel ce aspira să devină zeu le împărtășise cu ei.”

Jocul necromantilor 3

   Cei patru necromanți, locotenenții lui Turek, au fost aleși nu doar fiindcă posedau titluri și relații cu anumite cercuri sociale la care secta nu avea acces, ci datorită unui nivel de educație pe care restul nu îl aveau, dar și pentru că  erau “înzestrați” cu diverse tipuri de perversitate. John Taft (Sculptorul), al cărui aspect inocent nu trăda câtuși de puțin adevărata-i fire, este demonul care ucide femei. Nu s-a dovedit a fi doar un nebun original, ci și un necromant inovativ. Ulfmar Kay este pe cât de viclean și ambițios, pe atât de iscusit în arta întunecată; era versatil, adaptându-se în funcție de mediu oricărei situații, reușind să își farmece fără efort interlocutorul. Yvette Von Erikson este genul de femeie avidă de putere. A fost recrutată și instruită chiar de preoteasa-vrăjitoare Savannah. Ezrah Rimm, a cărei loialitatea față de Turek este totală, este cel mai ordonat, minuțios, răbdător slujitor, anticipând cu mult talent intențiile cultului, fiind capabil să ucidă întreaga populație a insulei.

   Turek cere celor patru  necromanți să îndeplinească anumite sarcini. Kay va trebui să recâștige controlul asupra Mlaștinii, să preia Universitatea și să saboteze întâlnirea prefecților. Lui Taft i se ordonă să-și folosească toate trucurile pe care le cunoște și toate ritualurile pe care le-a învățat pentru a-l ucide pe inspectorul Baudelaire. Yvette Von Erikson are misiunea de a o găsi și captura  pe  vrăjitoarea Savannah, iar lui Rimm i se dă cea mai importantă dintre misiuni. Stăpânul îi cere nu doar să-l elibereze pe Aendo Assermore, dar să îl și ajute să se pună pe picioare. Trupul zdrobit al Corbului trebuia “reparat” rapid, pentru ca apoi, prin orice mijloace, el trebuia să fie convins să recupereze un artifact.

  Adevărul e că cei doi Corbi, Aendo și Jessah, au fost prizonieri în tot acest timp, au fost bătuți, torturați, ba ea chiar a fost silită să îi despice carnea zile la rând (sub amenințarea execuției bărbatului iubit, Jessah fusese nevoită să ia locul torționarului implorându-i de fiecare dată iertare lui Aendo cât ea decupa în carnea lui). Uneori caznele durau ore întregi și Aendo ar fi  fost mort până acum, dacă vrăjitoarele nu i-ar fi administrat  forțat licori curative.

“Dintre toate armele lui Thanos, Aendo Assermore fusese cea mai devastatoare, binecuvântat de zeu cu abilități pe care nici un alt asasin nu le avusese până atunci. Putuse odată să invoce întreaga armată a vârcilor, să se transforme în umbre si să comunice cu gândul, dar acum nu mai poseda nici unul din toate acele daruri…” 

   Va accepta el să recupereze acel artefact, atât de necesar lui Turek Marteen? Dar locotenenți, își vor îndeplini sarcinile? Va reuși Turek să învingă Moartea, să îl ucidă pe Thanos? Se vor mai putea reuni cei cinci Corbi? Cine va învinge?

“Dacă Turek reușește să ducă la îndeplinire ritualul, nu doar că nimeni nu va poseda acea viață veșnică pe care el a promis-o, ci va elibera Răul suprem. Împreună, în această realitate, cei patru demoni vor distruge orice urmă de viață; se vor răzbuna pe zeul ce ne veghează, trecând în tărâmul lui și consumând suflete fără număr. Nu îmi pot decât imagina cât de puternic ar fi afectat echilibrul Creației și ce efect ar avea asupra altor lumi… Însăși soarta Universului se află în mâinile noastre”.

   “Jocul necromanților“ este un roman complex, fascinant, care pur și simplu răscoleşte sufletul cititorului. Consider a fi una dintre cele mai bune scrieri din genul fantasy. Am întâlnit personaje de neuitat, scene șocante, multe intrigi, dragoste și foarte multă magie.

 Nota 10

Crux Publishing logo

Cartea Jocul necromanților de Șerban Andrei Mazilu, a fost oferită pentru recenzie de către Crux Publishing. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Crux Publishing. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Dacă aș rămâne, de Gayle Forman-Tu ce ai face, dacă ar trebui să alegi?

Titlu original: If I Stay/2009
Editura: RAO
Anul: 2014
Traducere din limba engleză: Manuela Bulat

Tu ce ai face, dacă ar trebui să alegi?
„ Acum o ecranizare de mare succes”

   Despre autoare nu am găsit foarte multe informații. Americancă, născută în 06.06.1970, genul abordat în acest roman este young adult.
   Câteodată avem nevoie de o lectură diferită, să ne scoată dintr-o stare de rutină. Indiferent dacă ne plac genurile thriller, polițist, mister, romance, SF, fantasy, simțim nevoie de ceva, un altceva deosebit.
   Dacă aș rămâne este acel ceva care te scoate dintr-o stare de amorțeală, te zguduie trezindu-te la o realitate cruntă. Te face să realizezi că acum ai totul și într-o secundă poți să nu mai ai nimic.
    Personajul principal se numește Mia, o tânără de 17 ani, cântă la violoncel şi este pasionată de muzica clasică, are o familie frumoasă, doi părinți retro, tatăl compozitor și fost toboșar într-o trupă jazz, mama agent de turism şi un frate de opt ani. Ca orice tânără de vârsta ei, Mia are un prieten cu un an mai mare, Adam, chitarist și solist vocal în trupa Shooting Star,  destul de renumită. Prietena cea mai bună a Miei este Kim, o evreică cu care s-a împrietenit după o bătaie în scoală.
    Tot acest tablou minunat este năruit într-o zi care pare să înceapă frumos. În urma ninsorii școlile sunt închise, Mia împreună cu părinții și fratele ei se hotărăsc să petreacă ziua împreună, vizitând niște prieteni de familie. Un accident tragic are loc, Mia este singura care supraviețuiește. Problema este că Mia realizează că vede totul din afară, inclusiv corpul ei, ca o fantomă.

„Dar eu sunt moartă? Eu sunt cea care zace la marginea drumului, cu piciorul atârnând nefiresc, înconjurată de o echipă de bărbați și femei care îmi curăță frenetic trupul și îmi inundă venele cu nu știu ce. Sunt pe jumătate dezbrăcată. Fiindcă paramedicii mi-au rupt partea de sus a cămășii. Unul dintre sânii mei este descoperit. Rușinată, îmi întorc privirea.”

   Și-a văzut părinții fără viață, și-a văzut trupul zăcând, răvășită Mia (sau fantoma ei) nu a mai avut puterea de a-l căuta pe Teddy, presupunând că acesta a supraviețuit și a fost dus la alt spital unde Wilow, prietena la care mergea e asistentă, soția lui Harry (coleg de trupă cu tatăl Miei), cu care are o fetiță de câteva luni. Mai târziu descoperă că e singura supraviețuitoare.
   Imaginează-ți o fată care nu a apucat să se bucure foarte mult de viață, iar acum este între două lumi, zbătându-se să se decidă dacă ar trebui să rămână sau nu.
   Romanul este oarecum amuzant, plin de amintiri din copilăria Miei, din tinerețile părinților ei retro, despre tot ceea ce înseamnă relații, cu părinții, cu copii, cu prietenii.
   Toată lumea este șocată, la spital în sala de așteptare se adună bunicii paterni, unchi, mătuși, verișori, prieteni și Adam. Pe iubitul ei nimeni nu-l lasă să o vadă, starea ei fiind critică. Acesta încearcă să atragă atenția asistentelor cu o trupă și o cântăreață celebră. Imaginați-vă o trupă cântând pe holul de la terapie intensivă, o adevărată nebunie, dar nimic nu e prea nebunesc când e vorba de iubire.

„Între timp, mă lămurisem că nu posed abilități supranaturale. Nu pot să trec prin pereți sau să zbor pe scări. Sunt în stare să fac doar lucrurile pe care le-aș face în viața reală, doar că se pare că tot ceea ce fac în lumea mea nu poate fi văzut de altcineva. Cel puțin, asta pare să se întâmple, pentru că nimeni nu este mirat când deschid o ușă sau apăs butonul liftului. Pot atinge obiecte sau chiar apăsa clanța unei uși, dar nu pot simți nimic și pe nimeni. Este ca și cum trăiesc totul printr-un glob de sticlă. Nu prea pricep cum vine asta, dar oricum nimic din ceea ce se întâmplă astăzi nu are nici o noimă.”

Vreau ca totul să dispară. Vreau ca eu să dispar. Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să fiu în acest spital. Nu vreau să fiu în starea asta suspendată, din care pot vedea ce se întâmplă, în care sunt conștientă de ceea ce simt fără să fiu capabilă să simt.”

    Oare în asemenea momente, când simți că ai pierdut totul și trebuie să decizi dacă rămâi, ce ai decide?
   Cum încearcă bunicii, familia și prietenii să o ajute să decidă, pentru ei ea fiind în comă, nicidecum un înger (o fantomă) care vede și aude totul.
    Va reuși Adam să o influențeze în decizia pe care o ia?
   În afară de finalul care mi s-a părut un pic prea abrupt, romanul este plin de emoții și sentimente, este exact ceea ce caut eu într-o lectură.
   O carte de nota 9/10 și o recomand cu mare drag.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

by -
15

NOI-AM PUTEA FI CEI CARE TREC PE LÂNGĂ TINE CHIAR ÎN ACEASTĂ CLIPĂ.

Eu sunt numărul patru, de Pittacus Lore

Titlul original: I Am Number Four
Editura Nemira
Traducerea: Ana Veronica Mircea
Numar pagini: 373

   Sub pseudonimul Pittacus Lore se ascund doi scriitori: James Frey şi Jobie Hughes. James Frey (născut 12 septembrie 1969 în Cleveland, Ohio) este autorul a trei bestselleruri, A Million Little Pice s(2003) şi My Friend Leonard (2005) şi romanul Bright Shine Morning (2008). Jobie Hughes (născut 9 iulie 1980 în Renton, Washington) a copilărit în orăşelul Spencer, Ohio. Este autorul volumului At Dawn şi coautor al seriei ,,Eu sunt Numărul Patru”.

La început am fost nouă.
Trei au dispărut, sunt morţi.
L-au prins pe Numărul Unu în Malaysia.
Pe numărul Doi în Anglia.
Iar pe Numărul Trei în Kenya.
Şi i-au ucis pe toţi…
Eu sunt Numărul Patru.
Ştiu că sunt următorul.
Ne vânează, nu se vor opri înainte de a ne ucide pe toţi.

   Planeta Lorien de zece ori mai mică ca Pământul, a fost invadată de planeta Mogador şi animalele lor uriaşe. Sute de nave au împânzit văzduhul, bombele cădeau precum ploaia, animalele monstru sfârtecau tot ce prindeau în cale. Lorieni Garde (cei cu puteri speciale) au încercat să le ţină piept, dar în zadar. Nava cu Moştenitorii, cei 9 copii şi cepanii lor au reuşit să scape. Numărul Patru este un băiat de cinsprezece ani acum, şi se ascunde pe Pământ de zece ani. Va reuşi diferitele sale identităţi să îl salveze de Mogadorieni?Aceştia din urmă vor să distrugă Moştenitorii planetei Lorin, singurii care ştiu ce planuri au cei de pe Mogador. La fel cum a supt toată seva de pe Lorien, la fel se pregătesc să facă şi cu planeta Pământ.
Numărul Patru a ajuns în sfârşit să se ascundă în Paradise, Ohio, o localitate mică, dar care are avantajul de a descoperi pericolele la timp.
Are neapărată nevoie de fugă continuă, iar ceilalţi, care au mai rămas, la fel.
Dacă se întâlnesc, vraja aruncată de Străbuni asupra lor dispare, iar Mogadori îi poate ucide cum vor. Deocamdată îi poate ucide în ordinea numerelor…

Cicatricile de pe glezna dreaptă este un semn că a mai fost ucis un Lorien Garde.

,,Prima cicatrice şi-a făcut apariţia când aveam nouă ani. M-a sculat din somn, arzându-mi-se în carne. Atunci locuiam în Arizona, într-un mic orăşel de graniţa, lângă Mexic. M-am trezit ţipând în toiul nopţii, torturat de durere, privindu-mi îngrozit carnea care ardea, formând cicatricea.
Cu a doua cicatrice m-am pomenit la doisprezece ani. Eram la şcoală în Colorado, luăm parte la un concurs de ortografie. Imediat ce a început durerea, am ştiut ce se întâmplă, ce se întâmplase cu Numărul Doi.
A treia cicatrice mi-a apărut acum o ora. Eram pe o barcă-ponton. Apa din jur a dat în clocot şi partea de jos a piciorului meu a prins să strălucească în timp ce mi se întipărea cicatricea.”

  Acum Numărul Patru, alias John, încearcă să se ascundă în Ohio. Aşa este înscris la şcoală, iar Henri trece drept tatăl său scriitor. De fapt Henri este cepanul nr Patru, protectorul lui, cel ce îl învaţă tot ce ar putea folosi, inclusiv antrenamentele de lupta, îl iniţiază în descoperirea planetei Lorin, prin intermediul ,,Cufărului” adus pe Pământ odată cu ei, dar cel mai important trebuie să îl înveţe să folosească Moştenirile, atunci când acestea vor apare.

,,Henri nu e tatăl meu, dar spun întotdeauna că e, ca să înlătur suspiciunile. De fapt e protectorul meu, sau mai degrabă ceea ce se înţelege pe Pământ printr-un tutore. Lorien avea două tipuri de locuitori, deţinători Moştenirilor, sau ai puterilor, acestea fiind extrem de variate, orice între invizibilitate şi citirea gândurilor, între capacitatea de a zbura şi utilizarea unor forţe ale naturii, cum sunt focul, vântul, fulgerul. Celor care primesc Moştenirile li se spun gărzi, iar cei care nu le au se numesc cepani, sau protectori. Eu fac parte din Garde, Henri e cepan .Fiecărui garde i se repartizează un cepan, de la o vârstă foarte fragedă. Cepanii ne ajută să înţelegem istoria planetei noastre şi să ne dezvoltăm puterile. Cepan şi Garde-un grup care să conducă planeta şi un altul care s-o apere.”

pitacus lore

   Prima Moştenire a lui John este focul din mâini, declanşat de emoţia întâlniri celei mai frumoase fete din scoale-Sarah- ,,E şocant de frumoasă, cu părul blond cazându-i drept până la umeri, cu pielea de culoarea fildeşului, pomeţi înalţi şi ochi de un albastru pastelat.”

   Cu antrenamentul adecvat şi ajutorul lui Henri, John va deveni un Lumen cu imunitate în faţă focului. El poate arde ca o torţă vie, dar va simţi doar o căldură uşoară, la fel ca o zi de vară, cu condiţia să nu respire în acest timp.
Va încerca să se împrietenească cu Sam, un coleg de la şcoală, cu Sarah căruia nu îi este indiferent. La fel ca la orice şcoală, fata frumoasă face pereche cu vedeta echipei de fotbal, iar când se despart, acesta din urmă are pretenţia de a deţine controlul asupra lui Sarah. Apropierea dintre Sarah şi John îi va aduce repercursiuni din partea fostului prieten al fetei. Ce este mai greu: este comportamentul normal de adolescent la un extraterestru care fuge mai repede ca o maşină, este mai deştept şi puternic ca oricine. Apar primii fiori ai dragostei, primul sărut, iar de aici apare şi a doua Moştenire, telekinezia, puterea ridicări obiectelor, persoanelor, lucrurilor în aer.

numarul patru

   Va reuşi John să stea de data această mai mult de câteva luni într-un loc? Se va da de gol în vreun fel? Vor ajunge la el mogadorienii? Va reuşi să i se dezvolte şi alte puteri folositoare în lupta supravieţuirii?
Va reuşi să scape cu viaţă din confruntarea cu mogadorienii trimişi pe urmele lui?
Va reuşi mogadorienii să invadeze Pământul?

numarul patru 1

NOI
AM PUTEA FI CEI CARE TREC PE LÂNGĂ TINE CHIAR ÎN ACEASTĂ CLIPĂ.
NOI
TE PRIVIM ACUM, ÎN TIMP CE CITEŞTI.
NOI
NE-AM PUTEA AFLA ACUM ÎN ORAŞUL TĂU, ÎN CARTIERUL TĂU.
NOI
NE PĂSTRĂM ANONIMATUL
NOI
AŞTEPTĂM SĂ VINĂ ZIUA CÂND NE VOM REGĂSI.
NOI
TOŢI, UNII CU ALŢII.
NOI
VOM FI ULTIMUL BASTION-DACĂ
NOI
VOM ÎNVINGE, VOM FI SALVAŢI, NU NUMAI
NOI,
CI ŞI
VOI,
DEOPOTRIVĂ.
DACĂ PIERDEM, TOTUL E PIERDUT.

Îi acord acestui prim volum din serie 4,5 steluţe. Urmează vol. 2-Puterea celor şase şi vol. 3-Lupta celor nouă.

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

Surse foto: Pinterest

 

by -
13

Echinox, de Michael White-ocultism, astrologie, crimă

Editura: Rao

Traducere din limba engleză și note: Adrian Deliu

Pagini: 314

   „Echinox  este primul roman al lui Michael White, autor a 25 de cărți de nonficțiune. A fost redactor științific la ediția britanică a revistei GQ, editorialist la Sunday Expres în Londra, iar între 1984 și 1991 a fost lector științific la d’Overbroek’s College din Oxford. Michael  White a manifestat un mare interes pentru biografiile unor personalități ale științei, printre cărțile sale care au înregistrat un succes notabil numărându-se: Stephen Hawking – A life în Science, Einstein- A life în science, Darwin – A life in Science….Isaac Newton – The Last Sorcerer –a fost nominalizată Biografia anului….

Biograf al unor personalități precum Newton, Galileo, Machiavelli, Giordano Bruno.

În prezent, Michael White locuiește în Perth, Australia, cu soția și cei patru copii.”

    OCULTISM, ASTROLOGIE, CRIMĂ

   Demult nu am savurat cu așa o pasiune ceea ce se numește o carte bună și de calitate. O carte condimentată din toate punctele de vedere.

   Subiectul acestui roman sunt o serie de crime, victimele pierzându-și viețile în urma unor plăgi înjunghiate sau cu beregata tăiată.  Un cuplu ucis, bărbatul abandonat iar femeia mutilată cu o foarte mare precizie, un profesionalism de chirurg căreia i-au fost prelevați rinichii, unei alte femei ucise i-au scos creierul, alteia ficatul, alta cu inima scoasă, alta cu vezica biliară. În cazul fiecărei crime fusese găsită în locul organului prelevat o monedă de aur, alamă, argint, bronz, monede care aveau imaginea a cinci femei goale. Totul pare un ritual bine organizat. Investigațiile scot la iveală similitudini între crimele prezente și anumite crime din trecut, la o distanță considerabilă între ele. Având în vedere faptul că arhivarea informațiilor nu era aceeași ca în prezent era o legătură nesigură între aceste crime în serie.

  Acțiunea se petrece în prezent – 2006, dar și în trecut-1689, autorul mergând paralel cu povestea vieții lui Newton, care va avea o legătură cu povestea acestor crime. Toate întâmplările au legătură cu ocultismul, cu alchimia, de care știm cu toții că Newton era mai mult decât pasionat, cumva alchimia devenind o obsesie ținută bine ascunsă.

   Personajele prezentului sunt jurnalista Laura Niven, Philip Bainbridge fotograful poliției, care au împreună o fată, Jo, care a crescut cu mama ei, revenind la facultate alături de Philip. Laura și Philip au conceput-o pe Jo în anii studenției, aceștia nu s-au căsătorit, rămânând prieteni, dar existând o scânteie între ei.

   Locația crimelor din trecut și prezent fiind Oxford, dedesubtul Bibliotecii Bodleian  existând un tunel folosit de Ordinul Sfinxului Negru și de Gardieni, organizații care au la bază societăți secrete sau grupări oculte care au existat multe secole. Asemeni Francmasonilor, Cavalerilor templieri, Iluminati și alte frății. Adaug personajelor prezente pe polițistul Monroe, care acceptă cu greu ajutorul Laurei și a lui Philip, prietenul Laurei, Charlie, care făcea parte din organizație și o ajută pe Laura cu anumite informații despre cercetările lui Newton și biografia acestuia de după moarte, Charlie pierzându-și viața.

   Un personaj cheie este bibliotecarul-șef al Bibliotecii Bodleian, James Ligthman, bătrânul era prieten bun cu Laura, deși se vedeau în rarele vizite ale acesteia la Oxford, și Malcolm, ajutorul bibliotecarului care se dovedește în final fiind polițist sub acoperire.

   Personajele trecutului sunt multe, am să menționez cele mai importante, Newton fiind principalul personaj, în jurul căruia se învârte tot ceea ce ține de mister, alchimie, știință. Se știe că inspirația lui Newton pentru legea gravitației a fost datorată pasiunii acestuia pentru studiul ocultismului, așa cum simțea că datoria lui e să dezlege misterele vieții, să „studieze lucrarea lui Dumnezeu”

   Robert Boyle un important savant al secolului XVII-lea, adept al alchimiei, devenind chimist mai târziu.

  Thomas Bradwardine, teolog, matematician,vizionar.

  Nicolas Fatio du Duillier, matematician, prieten bun cu Newton.

  Robert Hooke, acesta fiind de caracter total opus lui Newton, dușmani până la moarte.

    Marea Britanie este zguduită de asasinatele în serie, Laura și Philip descoperind o istorie brutală în care este implicat însuși geniul Newton, și alte personalități puternice. Cine se află în spatele acestor crime organizate într-un anumit moment astrologic, va fi ceva surprinzător pentru cititori.

   Trebuie să avem în vedere că acest roman este o ficțiune, care are la bază o documentare impresionantă, oferind la fiecare informație note de subsol, iar la final ne sunt prezentate faptele de dincolo de ficțiune, oferind informații despre personalitățile menționate și despre locurile importante dezvăluite (Isaac Newton, Alchimia, Biblioteca Bodleian, etc).

   Sunt foarte multe acțiuni, detalii, pe care nu le menționez, deși sunt piese importante în rezolvarea misterului, pe care va trebui să le descoperiți doar citind acest giuvaer al literaturii.

Citate

Cadavrul unei tinere era prăbușit pe bancheta din spate. Avea mîinile și picioarele depărtate,capul dat pe spate, ochii deschiși ,nemișcați, holbați spre tavanul mașinii. Purta o bluză și o fustă simple, ambele scăldate în sânge. Carnea îi era extrem de albă, ca și când tot sângele i s-ar fi scurs din vene, iar pielea părea chiar și mai albită de reflectoarele puternice montate înăuntrul cortului. Interiorul mașinii era mînjit de sânge; șuvoiul care țâșnise din artere stropise ferestrele și bordul de culoare crem.”

„ Spre deosebire de aproape toți ceilalți alchimiști, de la însuși Hermes pînă la cercul său interior, Newton nu dorea să obțină aur pur și simplu pentru valoarea lui. Bogăția nemăsurată i se părea prea puțin importantă. Pentru el, obținerea aurului la sfîrșitul căutărilor însemna cunoaștere absolută,cunoașterea aflată în posesia zeilor, și știa foarte bine că avea de gând să facă orice ca s-o găsească. Era însăși rațiunea lui de a trăi. „

„ O tânără era pe jumătate întinsă la unul din capetele bărcii. Purta jeans și un tricou și avea ochii deschiși, iar privirea-i era îndreptată spre mal. Părea  să nu aibă nici un strop de sînge în trup. Brațele-i erau larg deschise, iar mâna stângă atîrna pe marginea bărcii. Brațele și umerii erau pline de dîre de sînge. Avea ochii deschiși, dar ceea ce fusese alb la ei era acum aproape în totalitate roșu : toate vasele de sînge se sparseră. Peste ochi avea o peliculă slinoasă, care făcea să se estompeze culoarea sîngelui. Avea beregata tăiată și partea de sus a craniului fusese înlăturată, curat, de o mînă expertă, o emisferă de oase și scalp fiindu-i tăiată. În locul în care se aflase odată creierul, nu rămăsese altceva decît un orificiu roșu și negru. În unele porțiuni, țesutul mort fusese zgâriat și îndepărtat, lăsînd să se vadă oasele înspăimântător de albe. „

    Sunt convinsă că nu am reușit să scriu tot ceea ce aș fi vrut să scriu, de aceea vă recomand această bijuterie.

Cu siguranță merită 5 /5 stele.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant şi cărtureşti

 

 

 

 

by -
11

Lee Child: ”Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.”

Cartea oglinzilor, de Eugen Ovidiu Chirovici

“Jocul minţii tale te poate surprinde chiar şi pe tine.”

Editura Rao

   Romanul este structurat pe trei părţi, trei poveşti, trei adevăruri ale aceleaşi întâmplărimoartea tragică a profesorului Joseph Wieder: ”..una dintre cele mai importante personalităţi care predau la Princeton în acei ani, considerat un soi de Prometeu, coborât printre noi muritorii ,pentru a ne învaţă tainele focului”
Fiecare parte, fiecare etapă este povestită din perspectiva celui care încearcă la momentul respectiv desluşească povestea.

   Prima poveste este a agentului literar Peter Katz, care primeşte o scrisoare şi un fragment de manuscris de la Richard Flynn. Nu este prima dată când primeşte un manuscris, dar simte este ceva adevărat şi interesantaşa lasă totul şi citeşte documentul. Richard Flynn s-a născut şi a crescut în Brooklyn, a terminat engleza la Princeton, şi a urmat o carieră în publicitate. Anumite veşti aflate în ultimul timp, accentuate şi de problemele lui de sănătateîl determină scrie povestea asasinării reputatului psiholog şi professor Joseph Wieder, din păcate asasinul nefiind descoperit. Dar unele amănunteapărute la acel moment, îl fac creadă ştie adevărul şi scrie o carte cu titlul provizoriu de Cartea Oglinzilor”, pe de-o parte pentru întotdeauna şi-a dorit fie scriitor, pe de altă parte pentru a fi cel care spune lumii adevărul despre relaţia dintre el, Laura Baines şi profesor: Mi-a fost dataşadar aflu acel adevăr în urmă cu trei luni, aşa cum scriam mai susşi mi-am dat seama trebuie -l împărtăşesc şi celorlalţideşi furia şi frustrarea pe care le simţeamşi încă le mai simt-erau copleşitoareÎnsă uneori ura poate fi un combustibil puternic, chiar mai puternic decât iubirea.”

   Flynn povesteşte despre cum a cunoscut-o pe Lauracare a închiriat o camera în casa în care stătea şi el, despre relaţia care s-a dezvoltat între ei, care după el fusese mai mult decât prietenie. Laura i-a mai povestit a avut un prieten Timothy Sanders, care acum o hărţuieşte, de aceea se şi mutase. Tot Laura îi face cunoştiinţă cu profesorul, care îl plăteşte ca -i catalogheze cărţileÎl cunoaşte pe Derek Simmons, un tip care fusese acuzat şi-ar fi omorât soţia, dar pentru în adolescenţă mai avusese episoade psihotice este ajutat de profesor, internat şi tratat în spital. Apoi, odată eliberat, profesorul îl ia pe lângă el dându-i de lucru. Serile de discuţii cu profesorul, comportarea echivocă a Laurei, îl fac pe Flynn nu mai ştie care e adevărul şi şi pună întrebări: Laura e încurcată sau nu cu profesorul? Mai e sau nu prietenă cu Timothy?Ţine sau nu la el cu adevărat?” Apoi profesorul este găsit mort şi toţi sunt cercetaţi de poliţiemai ales fiecare îl vizitase în seara respectivă pe Wieder.

  Peter Katz este interesat de continuarea manuscrisului, curios vadă ce aflase Flynn, dar când îl caută află acesta a murit şi prietena lui Danna Olsen, moştenitoarea lui nu ştia nimic despre vreo carte. Flynn fusese diagnosticat în urmă cu un an de cancer, chimioterapia nu a avut rezultate. Peter se gândeşte nu va mai afla deznodământul poveştii poate Richard Flynn, ştiind e pe moarte, gândise manuscrisul ca pe o mărturie tardivă. Dar pentru povestea nu-i  pace îl caută pe John Keller, fost reporter de investigaţiicăruia îi oferă şansa de-a cerceta cazul, câştigând nişte bani, mai ales subiectul ar fi avut un potenţial comercial important pentru agenţieDacă va descoperi ceva va putea chiar scrie o carte folosind ca punct de plecare fragmentul de manuscris al lui Flynn.

   Pe John Keller îl tentează ideea, prietena lui Samproducător tv îl încurajeazăaşa începe facă cercetări şi avem a doua parte a romanului, cu întâmplările văzute prin prisma lui.
Începe prin a cauta pe net în ziarele vremii tot ce se poate despre crimăsuspecţi şi cercetări. Apoi apelează la Harry Miller, detectiv particular găsească anumite personaje din fostul anturaj al profesorului: pe Laura Baines, Derek Simmons şi pe Sarah Harper, fostă colegă de facultate cu LauraCitind datele şi cercetând se gândeşte Laura are o legătură cu crima şi şi însuşise manuscrisul, despre care se spunea l-ar fi scris profesorul, în domeniul cercetării psihologice.

   Îi găseşte pe cei implicaţiLaura îşi schimbase numele pentru a nu fi căutată de reporteri, ajunsese un psiholog reputat, cu cărţi publicate, cu o activitate impresionantă. Sarah Harper, după o viaţă zbuciumatăse pregăteşte de mutare pe o insula cu ultima cucerire. Derek Simmons locuia cu o partenera şi avea un mic atelier. John Keller se întâlneşte şi cu poliţistul pensionat Roy Freeman care cercetase cazul şi care îi  nişte informaţii şi note referitoare la crimăVorbeşte cu secretara profesorului, cu foştii colegi, unii îl laudă alţii îl criticăToată lumea are o altă părere şi o altă poveste despre profesor şi mai ales o altă versiune a faptelor. J.Keller este obosit, tracasat de cantitatea mare de note fără a ajunge la un rezultat final, logodnica îl părăseşte şi acceptă până la urmă un post în cinematografie .Îi restituie lui Peter Katz scrisoarea şi fragmentul de manuscris, îi spune versiunea lui despre caz spunând după părerea lui Flynn era criminalul şi cartea ar fi fost mărturia lui.

   Înainte de-a pleca din oraş îi  lui Roy Freeman cutia cu toate cercetările şi notiţele lui, şi aşa începe a treia parte a cărţiipovestită de către detectiv, care avusese mereu o nemulţumire  nu soluţionase cazul.
Şi apare un nou element, un criminal condamnat la moarte mărturiseşte el este cel care l-a omorât pe profesor.
Frank Spoel, un tânăr cu antecedente, avusese o altercaţie cu nişte “prieteni de afaceri”îl bate pe unul, este închis şi ajunge într-un spital psihiatric, într-un program de cercetări al lui Wieder. Când iese cu greu din închisoarea-spital este hotărât şi refacă viaţa. dar se şi răzbune pe profesor. Îl găseşteîl urmăreşte şi-l loveşte cu o batălăsându-l într-o baltă de sânge sigur l-a omorât. Dar Freeman este intrigat pentru ora morţii este mai târzie decât momentul atacului, deci cine e vinovatul? Cercetează, verifică probele, lucrurile, pune faptele cap la cap şi descoperă adevăratul vinovat şi motivele lui.

   Care este adevărul referitor la vieţile protagoniştilorcine şi de ce l-a ucis pe profesor, veţi afla citind cartea.
Prietena lui Flynn îl cheamă pe Peter -i dea manuscrisul, dar în lumina adusă de cercetări, cartea nu ar mai fi reală mai ales pentru :Toţi se înşelaseră, toţi văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră privească şi care se dovediseră a fi nişte oglinzi.”.

Cartea este scrisă în stilul alert, concentrat, interesant şi incitant al lui Eugen Ovidiu Chirovici.

   “Cartea Oglinzilor” a fost publicată în peste 38 de ţări din toată lumea, pentru este: ”Un român cu adevărat genial care m-a captivat de la prima pagină spune Francesca Pathak (editor).
Relevante sunt şi aprecierile lui Tammy Cohen care spune:O povestecaptivantă despre natura iluzorie a adevărului şi a memoriei. şi mai ales ale scriitorului Lee Child: Inteligent şi sofisticat.O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.O recomand cu căldură.”

Eu nu pot decât -i dau punctaj maximmai ales ştiţi cu toţii sunt fan E.O. Chirovici.

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru - acesta sunt eu”.

Realitatea ființei, de Jeanne de Salzmann-o uluitoare călătorie în misterele ființei umane

Titlu original: „The Reality of Being: The Fourth Way”

Autor: Jeanne de Salzmann

Editura: Herald

Anul: 2016

Număr pagini: 368

Traducere: Cantemir Mambet, Mihăiță Alexandru (din partea Institutului Gurdjieff din România) și Bogdan Brumă

Colecția: Serie autor: G.I. Gurdjieff

   Cine suntem cu adevărat? Ce suntem? Avem o percepție justă a ființei noastre? Iată dileme cu care se confruntă cei interesați de realitatea ființei, întrebări la care Jeanne de Salzmann, ucenică a lui Gurdjieff, răspunde, publicând cartea pe care maestrul său a conceput-o în timpul vieții, carte născută pe fundalul nevoii perpetue a ființei umane de a găsi răspunsuri referitoare la originile sale.

  „Realitatea ființei” este un studiu asupra ființei cu toate planurile sale, studiu realizat din caietele lăsate de către Gurdjieff.

  Născută în 1889 în Reims, Franța, Jeanne de Salzmann a crescut la Geneva, în Elveţia, având o educație axată pe muzică. în 1919, la Tbilisi, existența sa a luat o surprinzătoare turnură când l-a întâlnit pe G.I. Gurdjieff cu care a colaborat până la moartea acestuia. Dincolo de colaborarea fructuoasă, între cei doi a fost o adevărată prietenie, Jeanne de Salzmann aflându-se printre puținii elevi pe care Gurdjieff i-a inclus în ceea ce el numea „munca speciala”, pentru o senzaţie mai constientă.

  Când a simțit că misiunea sa pe pământ era îndeplinită, Gurdjieff i-a cerut prietenei sale să trăiască mai mult de 100 de ani, timp în care să facă cunoscute studiile cercetărilor lor și rezultatele acestora… iar Jeanne de Salzmann a făcut exact cum i-a cerut maestrul său. Și-a petrecut viața publicând cărțile maestrului și conservând „Mișcările” – exerciții de dans inițiate de către Gurdjieff.   Salzmann s-a străduit să păstreze aceste mișcări în forma lor autentică și a fondat centre speciale, cărora le-a dat denumirea de „centre Gordjieff” în Paris, New York și Londra, precum și în Caracas, Venezuela. După ce și-a îndeplinit și ea misiunea, respectând ceea ce a rugat-o Gurdjieff, Salzmann a părăsit această lume, la vârsta de 101 ani. Iată ce spunea ea, într-un interviu, pe când avea 90 de ani:

„Scriu o carte despre cum să fii în viață, despre calea de urmat pentru a trăi la două niveluri. Aceasta va arăta cum să găsești un echilibru, cum să mergi de la unul la celălalt sau, mai degrabă, cum să găsești calea dintre ele. Trebuie să vedem dincolo, și prin gândirea noastră obișnuită, pentru a ne deschide către o altă minte. Altfel, rămânem pe pragul din fața ușii și aceasta nu se deschide.”

   Despre maestrul său, aflăm din deschiderea cărții: „Gheorghii Ivanovici Gurdjieff (1866-1949) a privit cunoșterea realității – ceea ce el numea adevărata „cunoaștere a ființei” – ca pe un curent care curge din îndepărtata Antichitate, transmis din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaștere drept mijlocul indispensabil de a obține libertatea interioară, eliberarea. Pentru aceia care caută să înțeleagă sensul vieții omenești în univers, el spunea că scopul căutării este de a străbate și ajunge la acest curent, de a-l găsi. Atunci rămâne acolo doar „să cunoști” pentru „a fi”. Însă pentru a cunoaște, îi învață el pe ceilalți, este necesar să descoperi „cum să cunoști”.”

  Pentru Gurdjieff, apropierea de religie, dar mai ales de divinitate include trei căi: Calea Fakirului ( cea care presupune stapanirea corpului fizic), Calea Călugărului ( axată pe credință și simțire) și Calea Yoginului ( care presupune dezvoltarea mintii).

  Toate aceste trei căi, le-a studiat și le-a integrat ulterior în „A patra Cale” – unde maestrul vorbește și de conștiința de sine și necesitatea efortului de a construi o gândire adecvată și eficientă, pentru a vedea lucrurile cât mai aproape de ceea ce ele sunt cu adevărat.

  Cartea este foarte bine structurată, cu 12 secțiuni, fiecare având câte trei capitole, divizate și ele în alte subcapitole. Textul este concis, dar departe de a fi unul pretențios, astfel încât poate fi ușor înțeles de către cititori. Fiecare secțiune reflectă o gândire de tip meditație, unde lucrurile aparent simple, comune, par să capete o însemnătate significantă.

   De multe ori mi s-a întâmplat să citesc o carte catalogată drept uluitoare în țara unde a fost publicată, dar tradusă în limba română a pierdut foarte mult din esență. Nu este cazul acestei cărți. Dimpotrivă! Răsfoind paginile cărții, pierzi noțiunea de „citit” și începi să asculți, de parcă vocea lui Jeanne de Salzmann ți-ar șopti o minunată poveste despre propria ta ființă. Asta se întâmplă atunci când traducerea este de una calitate. Se pare că stilul original al lui Jeanne și calitatea traducerii au dus la un text unde cantitatea informației, deși destul de mare, este ușor asimilabilă de către cititori.

  La fel ca multe alte coperți de la editura Herald, există o magică legătură între ceea ce transmite cartea și designul acesteia, conceput special pentru a induce cititorului starea propice înțelegerii adevărurilor transmise între file.

Iată și cele 12 capitole:

  1. „O chemare către conștiență”. De la începuturile existenței sale, omul a fost măcinat de căutarea de sine. Iată ce spune Salzmann:

„Omul rămâne un mister pentru sine însuși. El are o nostalgie pentru Ființă, un dor pentru dăinuire, pentru permanență, pentru perfectă deplinătate – un dor de a fi”.

  1. „Deschidere către prezență”. Percepția noastră despre propria existență este una de observator pasiv… dar dacă ar exista posibilitatea să ne citim viețile din perspectiva activă?

„Indiferent de starea în care mă găsesc în acest moment, indiferent de sensul forței pe care eu o manifest, posibilitățile cele mai înalte sunt aici, ascunde de ecranul gros al pasivității mele de a crede în autosuficiența mea”

  1. „Într-o direcție comună”. Se pare că în circumstanțele agitate actuale, ar trebui să acordăm o atenție deosebită conștiinței de a fi.

„Ce înseamnă să fii prezent? Să fii aici și acum? Am senzația că sunt prezentă. O gândesc, o simt.”

  1. „Munca de a fi prezent”. Poate că pare ușor, dar este destul de dificil să trăim în prezent, de aceea trebuie să căutăm mereu noi căi prin care să reușim să facem acest lucru.

„Înțelegerea este bazată pe impresii conștiente și depinde de starea mea de Ființă, de starea mea de prezență.”

  1. „Cu alții”. Omul – așa cum au spus înțelepții antici – nu a fost făcut să fie singur. El se dezvoltă numai trăind între alți semeni de-ai săi.

„O muncă în comun este necesară pentru a ajunge împreună la o mare intensitate”.

  1. „A fi centrat”. Concentrarea este una din cele mai importante căi de descoperire a centrului ființei. Multe răspunsuri la întrebări dificile le putem afla dacă ne concentrăm asupra centrului nostru interior.

„Îmi consider viața o rețea de relații văzută dintr-un centru. Simt acel centru – acesta sunt eu”.

  1. „Cine sunt eu?”. Suntem, așa cum am spus la începutul acestei recenzii, mereu în căutare de răspunsuri referitoare la propria ființă.

„Suntem cu toții, așa cum suntem, sub influența imaginii noastre despre noi înșine”.

  1. „Către o nouă ființă”. Misiunea omului este aceea de a evolua, de a se perfecționa, de aceea, din taote eforturile sale și realizările pe care le are legate de spirit, el ar putea construi o nouă ființă.

„Ființa mea astăzi nu este unificată. Aceasta este împrăștiată și, prin urmare, fără conștiință. Se poate schimba ființa?”

  1. „Într-o stare de unitate”. Atunci când omul reușește să-și alinieze gândurile și sentimentele, să devină o unitate, el devine conștient de sine.

„Există două mișcări în mine: o mișcare a energiei venind de sus, care, dacă sunt destul de liberă, să o ascult, pătrunde și acționează prin mine.”

  10.„O prezență cu o viață proprie”. O altă modalitate de a deveni conștienți de ființă, este aceea de a experimenta energii speciale, cu aspect de prezențe vii.

„În mine există o forță vitală pe care nu o simt, nu o aud, nu o servesc. Toată energia mea este chemată în mod constant în exterior de gânduri și dorințe, doar cu scopul de a satisface aviditatea mea.”

  11„Ființa esențială”. Omul trebuie să învețe să gestioneze forțele care trec prin ființa sa sub formă de vibrații.

„În transformare, întrebarea nu este cum să obținem o stare din ce în ce mai deschisă, ci cum să o permitem. Energia este aici. Rolul nostru nu este de a face ca această energie să treacă în noi, ci să o lăsăm să treacă prin noi, doar să o lăsăm să treacă prin noi.”

  • „A trăi învățătura”. Trecând prin toate învățăturile din celelalte capitole și învățând cum să ascultăm vibrațiile Ființei, putem deveni conștienți de realitatea acesteia.

   Una dintre cele mai fascinante călătorii este aceea făcută în căutarea propriei ființe și a realității sale, iar cartea lui Jeanne de Salzmann deschide ochii chiar și celor mai sceptice firi, spre dezvăluirea și acceptarea unor adevăruri care ies, în ultimii ani, la iveală din ce în ce mai clar, adevăruri despre ce este omul în imensitatea universului și mai ales care este rolul său aici.

  Recomand cartea celor care doresc să afle cât mai multe despre natura, complexitatea și caracteristicile ființei umane.

  Îi acord cinci stele pentru calitatea informației, a mesajului, pentru aspectul general și pentru traducere.

Editura Herald-logo

Cartea Realitatea fiinţei, de Jeanne de Salzmann a fost oferită pentru recenzie de Editura Herald. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herald

evaluare-carte-5

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

%d bloggers like this: