Cazut din cer de Crina Stanciu

Cazut din cer de Crina Stanciu

Căzut din cer de Crina Stanciu

Prietena noastră Crina s-a gândit să scrie o poveste, o poveste comprimată într-o carte. Începând de astăzi veţi putea citi şi urmări pe site-ul nostru câte un capitol în funcţie de cum va fi scris de autoare. Urmăriţi rubrica Crinei-cartea Căzut din cer din cer. Începem cu prologul! Continuarea în curând!

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

       Prolog

    „Trebuie să fug, să găsesc un loc sigur în care să mă ascund, înainte să vină ei … dar unde? În această cameră nu există nimic solid, decât o bibliotecă şi … un birou! Perfect!” îşi zise băieţelul.
    Nu după mult timp, uşa camerei s-a deschis, intrând patru bărbaţi, îmbrăcaţi din cap până în picioare în tunici, purtând deasupra capetelor coroane. Fiecare dintre acestea părea a fi sculptată în aur masiv, ornate cu lapislazuli, având încrustate în mijloc câte un simbol diferit – o cupă, o monedă, o sabie şi un baston. Unul dintre aceştia s-a aşezat pe scaunul de lângă fereastră, vorbind:
    -Nu ştiu ce vom face … În istorie nu s-a consemnat niciodată o ameninţare de felul acesta! zise bărbatul ce purta coroana cu sabie.
    -Avem nevoie de o soluţie!Urgent! afirmă cel care purta cupa.
    -Eu ştiu… Toată puterea pe care o avem va trebui dată unei singure persoane! Dar cui? se întrebă cel care purta bastonul.
    -Ţi-ai pierdut minţile?! Cui vrei să dai toată puterea? Monopolul va fi dat peste cap, iar lumea întreagă va intra în haos! ţipă bărbatul a cărui coroană întruchipa sabia.
    Cel din urmă, purtând moneda se uita în gol, cântărind cu atenţie afirmaţiile companionilor săi. Era o decizie cu adevărat năucitoare, ce putea schimba trecutul, prezentul şi viitorul … când, observă un mic petec de întuneric deasupra covorului; nu erau singuri.
    -Opriţi-vă puţin, vă rog! vorbi acesta cu o voce imperioasă. Am eu soluţia!  zise el din nou.
    Băieţelul stătea de mai bine de un ceas culcat la podea, sub birou. Nu se mai auzea nimic în încăpere, decât ticăitul ceasului de pe perete. Micuţul hotărî că venise timpul să plece din ascunzătoare. Nu era vreme de pierdut, acum că cei patru bărbaţi ieşiseră din încăpere. Acesta se ridică cu uşurinţă, aruncând o privire de jur împrejur, sperând să găsească uşa. Lumina camerei fusese oprită, totul finnd scăldat în întuneric.
    „Când am venit, uşa era în faţa biroului. Trebuie să încerc…” gândi băieţelul. Acesta porni încet spre capătul opus al camerei, reuşind să distingă conturul uşii. Apucă mânerul rotund, deasupra căruia era gravat un romb şi deschise uşa.
    Băieţelul rămăsese fără grai. Dincolo de uşă nu mai erau holul, covorul roşu şi tablourile, ci o cu totul altă încăpere ce părea fără sfârşit. Pereţii erau zugrăviţi în culoarea aurului pal şi decoraţi cu petale de trandafir ţesute în zidăria acestora. De tavan atârnau leneş mii şi mii de candelabre de cristal, care au început a se legăna într-o parte şi în alta. „Nu poate fi vântul; ceva s-a întâmplat”, gândi băiatul.
    Deodată, camera fu inundată de o negură deasă, iar micuţul putea auzi o voce uşoară, de femeie. Vocea nu se auzea în cameră, obsevă el, ci în mintea sa: ”David …David …David …”. Băieţelul era terifiat. Fusese descoperit şi avea cu siguranţă să îşi piardă capul, touşi, îi răspunse vocii, dorind să nu pară a fi un copil slab de înger, cum îl credeau colegii săi de la şcoală: „Sărutmâna. Mă scuzaţi dacă v-am deranjat. A fost o greşeală să intru aici; ştiu că nu am pic de maniere, dar… ”.
    Vocea continuă: ”Ştii unde te afli?”.
    Băiţelul răspunse, în gând „Nu, nu ştiu. Nu-mi pot explica de ce mă aflu aici”.
    Un râs surd se distinse în mintea băiatului, urmat de voce „Vorbeşti destul de manierat, de curat faţă de alţi copii de vârsta ta…”.
    „Îmi place mult să citesc, doamnă.”, replică băiatul.
    „La vârsta ta?!”, zise uimită vocea.
    „Da, doamnă. La vârsta de şapte ani.” David ştia foarte bine că nu mulţi copii puteau citi sau înţelege cărţile de la acea vârstă. El a putut învăţa alfabetul de la prima încercare a tatălui său de a i-l explica, iar când a dorit să citească „Cei trei muşchetari” a reuşit să pătrundă şi să interpreteze întreg firul narativ.
    „Am o misiune pentru tine, David. Dacă vei dori să ieşi din acest loc, va trebui să îţi alegi drumul. Unul dintre cele cinci culoare, din în faţa ta, este cheia spre libertate. Fii atent şi vei putea, lumina spre casa ta afla!”, tună vocea.
    „Stai! Stai! Nu pleca! Nu mă lăsa singur ”, încercă David să o recheme. Dar aceasta dipăruse complet.
    Băieţelul se uită lung la cele cinci culoare. Pe care trebuia oare să îl aleagă? Isteţ din fire, se gândi „Eu am cinci degete la o mână, dar m-aş putea lipsi de toate, mai puţin de arătător.” David a ales culoarul al doilea. Deodată vocea a răsunat în întreaga încăpere „Micuţule, eşti sigur pe tine? Ai ales corect?”.
    O urmă uşoară de stânjeneală traversă chipul lui David, dar se adună şi zise hotărât „Da, sunt sigur.”. Merse încet de-a lungul culoarului. Observă palorea zidurilor şi pânzele de păianjen ce păreau că domină asupra tuturor. Podeaua era din lemn, ornată de pătrăţele roşii şi negre. David văzu o mică lumină apărând la capătul opus şi porni uşor spre ea. Acesta se gândi încă o dată, fusese oare o alegere înţeleaptă? Părinţii săi, dacă i-ar fi fost alături, sigur ar fi zis „Scumpule, zarul a fost deja aruncat”.
    Ajunse în sfârşit la capătul drumului. Îşi adună tot curajul ce îi rămase şi sări prin lumină. David cădea şi iar cădea, aşteptându-şi moartea. Auzi încă o dată vocea „Tu eşti alesul! Ai reuşit!”, dar nu putu să înţeleagă restul cuvintelor deoarece visul luă sfârşit.
    David deschise ochii şi observă că era tot în camera sa, în patul său etajat, alături de jucăriile preferate – micuţul Jerry, şoricelul, şi Tom, motanul cel gri. Coborî din pat, deschise uşa camerei şi merse spre cea a părinţilor săi. Uşor, intră şi se îndreptă spre pat, unde o găsi pe mama sa citind. Aceasta – având faţa de forma unei inimi, încadrată de o parte şi de alta de nişte bucle arămii şi un corp subţire ce-i trăda fragilitatea – îşi ridică ochii din paginile volumului şi îl întrebă cu vocea sa cristalină:
    -S-a întâmplat ceva, David? Te simţi bine?
    -Mamă, am avut un coşmar şi…dar nu mai reuşi să continue propoziţia deoarece mama sa era deja lângă el, ţinându-l strâns la piept.
    -Puişorul meu… Oricând ai nevoie de mine să ştii că îţi voi fi mereu alături! Nu uita acest lucru! zise ea încet. Povesteşte-mi. Despre ce era visul tău?
    David îi realată mamei sale cu lux de amănunte visul său. Nu după mult timp a început să îl usture cu putere braţul drept, iar când s-a uitat mai bine, a văzut. Pe degetul arătător erau gravate, de jur împrejur, sub forma unui inel însemnele cupei, monedei, bastonului şi sabiei. Acestea îi fuseseră impregnate în carne, degetul fiindu-i acum plin de sânge. Cu teamă, băieţelul o întrebă pe mama sa:
    -A fost doar un vis, nu-i aşa mami?
    -Nici pe departe, răspunse aceasta, începând să plângă cu năduf.
    -Mamă, nu trebuie să plângi. Durerea va dispărea, încercă micuţul să o calmeze.
    -Da, scumpul meu, dar semnele acelea niciodată.

Capitolul 1

După zece ani…

„O seară mai friguroasă ca aceasta nu s-a mai pomenit. Părinţii sigur mă vor certa, deoarece, ca de obicei, am întârziat.”, gândi David în timp ce privea pe fereastra tramvaiului spectacolul nocturn ce se desfăşura pe străzile înzăpezite ale Iaşului. Acesta urmărea, cu luare aminte, fiecare detaliu, persoană ce-i întâlnea privirea – mai mulţi copii transformaseră micul deal ce făcea legătura între staţia „Târgul Cucu” şi „Pădurii” într-un adevărat derdeluş, ţipând şi râzând pe măsură ce îşi luau avânt în mânuirea săniilor, urmaţi îndeaproape de maidanezii în culori străvezii de maro şi negru. Brusc, imaginea se schimbă luând locul unui peisaj auster, deprimant, odată cu oprirea tramvaiului în faţa unui şir de magazine având drept scop confecţionarea acelor cutii de chibrituri, confortabile, frumos lucrate, în care omul intră, fără a mai avea capacitatea de a ieşi la lumină vreodată. David ura partea aceasta a oraşului, ura ideea de sfârşit la care, fiecare om, cu mic şi cu mare, este supus; mutându-şi acum privirea în interiorul mijlocului de transport, tânărului îi atrase atenţia o doamnă în vârstă, acoperită din cap până în picioare de un pardesiu în culoarea chihlimbarului ars, peticit pe ici şi pe colo de un material cărămiziu. Aceasta părea obosită, sprijinindu-se de una din barele tramvaiului. David s-a ridicat de pe scaunul său şi, respectuos, a zis:

-Mă scuzaţi doamnă, luaţi loc aici.
-Mulţumesc mult, tinere. Sigur nu te superi? întrebă bătrâna.
-Nu doamnă. Eu am ales să vă ofer locul meu. Nu vă faceţi griji. Voi coborî, oricum, la următoarea staţie, răspunse David.
-Dumnezeu să te aibă în pază băiete. Mulţumesc mult, zise bătrâna, aşezându-se pe scaun. În momentul următor, tramvaiul se opri cu un huruit uşor. David apăsă butonul care deschidea uşile şi coborî. Geamul aflat în dreptul bătrânei se deschise. Aceasta strigă:
-Alesule! Primejdia e aproape! Păstrează-ţi sufletul şi inima pură!
-Mă scuzaţi, zise David total contrariat. Cred că aţi greşit persoana! ţipă el, dar tramvaiul pornise, iar geamul se închise.

„Nu. A greşit persoana. Alesul? Nu şi nu.” gândi David. Traversă strada şi se opri în faţa pieţei, observându-i goliciunea şi lumina sobră a felinarelor ce se revărsa asupră-i. Zăpada strălucea sub picioarele sale părând o pătură a timpului ce acoperea faptele întunecate săvârşite în acel colţ de lume. David traversă o a doua stradă şi coti la stânga pe o alee complet uitată de privirea trecătorilor. Acesta se opri, amintindu-şi ce promisese înainte de a pleca la bibliotecă:”Trebuie să cumpăr pâine”. Se întoarse şi alergă până la brutăria din partea dreaptă a străzii.

-Aş dori o pâine de secară cu seminţe, vă rog, spuse David.
-Un leu şi nouăzeci de bani, zise vânzătoarea, punându-i acestuia în faţă o punguţă în interiorul căreia se afla o pâine rotundă, aburindă.

David îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonului şi îi plăti femeii. Acesta se întoarse pe aleea pustie, cotind la dreapta şi intrând în scara unui bloc construit în întregime din cărămidă roşie care dădea impresia unui adevărat castel din epoca marilor regi şi regine ale lumii. Interiorul acestuia era sărăcăcios, cutiile poştale vechi şi ruginite ce abia se mai ţineau de pereţii încăperii păreau a deplânge timpul demul trecut. Tânărul se îndreptă spre o uşă pe care era scrijelită cifra 1. O descuie şi intră încet.

Apartamentul era cuprins de întuneric, lucru destul de ciudat pentru orele nouăsprezece ale serii, dată fiind slujba părinţilor săi de profesori universitari de literatură avansată. David aprinse lumina şi încuie uşa de la intrare. Imobilul era constituit dintr-un hol lung la capătul căruia se aflau baia şi micile uşi ce păreau a duce spre alte lumi, spre meleaguri încă nedescoperite. Mobilierul consta în două fotolii din lemn masiv, de o parte şi de alta unei mese din sticlă şi dintr-o mică bibliotecă ce oferea privirilor o adevărată privelişte datorită volumelor învelite în piele roşie pe care le scotea la iveală. Pereţii de culoare untului erau decoraţi ici şi colo de flori argintii sculptate în zidul mult prea vechi, dând o uşoară notă de lux şi eleganţă încăperii.

David îşi puse geaca în cuier, dându-şi jos bocancii negri şi merse la bucătărier. Lăsă pe masă pâinea pe care abia o cumpărase. Acesta auzi schelălăitul uşor sugrumat al căţelului său – un Buhund norvegian de culoare albă ca neaua pe care îl primise în dar de la bunicul său. David intră la el în cameră. Căţelul îi sări în braţe şi începuse a-l linge şi a se gudura pe lângă dânsul. Camera sa era concepută într-un stil modern şi ordonat – în partea dreaptă a încăperii se aflau patul său lucrat în lemn alb, cu aşternuturi negre aflate în contrast cu peretele din faţa acestuia şi cu mocheta ce acoperea parchetul din lemn de tec. În rest, camera era învăluită de culoarea albă, acoperită de picturi ce înfăţişau chipuri, figuri ce păreau a privi în depărtările fiinţei umane. De partea cealaltă a patului, se afla biroul tânărului, din lemn de abanos, ornat de mici sculpturi cu trandafiri. Deasupra acestuia tronau un laptop alb, marca Apple, un caiet de notiţe şi un suport pentru creioane şi pixuri. Partea din faţă a patului scotea în evidenţă o imensă bibliotecă ce adăpostea numeroase volume de cărţi, câteva dulapuri în alb şi în negru şi un mini-televizor gri. Pe lângă acestea, se puteau zări şifonierul plin de haine şi fereastra mare ce domina întreaga încăpere, acoperită de o draperie absolut splendidă, de culoarea zăpezii.

Tânărul îşi lăsă rucsacul lângă birou şi îşi deschise laptopul. Se hotărî să îşi scrie tema la istorie pentru ziua următoare – informaţii privind viaţa lui Adolf Hitler. Brusc, auzi telefonul din hol sunând; David se ridică de pe scaunul rotativ şi răspunse:

-Alo? zise David.
-Sunteţi domnul David Stepanov, unicul fiu al soţilor Oscar şi Mihaela Stepanov? întrebă o voce gravă, masculină.
-Da, eu sunt. Vă pot fi de vreun ajutor?
-Sunt şeful secţiei de poliţie 25 din Iaşi. Am sunat pentru a vă informa de moartea părinţilor dumneavoastră. Trupurile lor au fost găsite zăcând fără viaţă în liftul Societăţii de Cercetare, de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Condoleanţe.

David scăpă receptorul din mână; nu se mai putea mişca, simţea cum toate forţele îl părăsesc, că viaţa numai înseamnă nimic. Tânărul fugi în baie şi, uşor, îşi ridică ochii spre băiatul de 17 ani a cărui figură era reflectată în oglindă – faţa albă ca laptele, încadrată de o parte şi de alta de buclele rebele ale unui puştan care îşi pierduse ultima fărâmă de umanitate şi de acei ochi de culoarea văzduhului care păreau a se întuneca din ce în ce mai mult, prevestind furtuna. Elementul definitoriu al acestei persoane îl reprezenta mâna dreaptă, veşnic înmănuşată, pentru a nu revela lumii semnele căpătate pe degetul arătător în urmă cu zece ani. Acum, însă totul avea să fie diferit – mama sa nu îi va mai fi alături, nu îi va mai zice că totul va fi bine; tatăl său nu-i va mai zâmbi, nu îl va mai învăţa tainele alfabetului şi scrierii. Toată lumea îl părăsise.

David intră în cabina de duş, deschise robinetul eliberând un jet puternic de apă rece. Acesta se aşeză lăsând apa să-i înnece simţurile. Pentru prima oară de când se ştia, tânărul începu a plânge în hohote, a ţipa din toţi rărunchii. În mintea sa totul se învârtea şi nu se oprea, gândirea fiindui invadată de o negură din ce în ce mai densă. David numai cunoştea lumea, viaţa şi chiar propria persoană…
Moartea este cea care ne leagă pe toţi…precum viaţa. Ambele sunt fără de sfârşit, ambele sunt nemiloase.” gândi băiatul înainte de a leşina.
Dimineaţa următoare David se trezi cu o durere de cap insuportabilă. Luă o pastilă de Fasconal şi făcu un duş. Se gândi dacă ceea ce aflase cu o seară în urmă nu fusese decât rodul imaginaţiei sale, o glumă, dar ştia în adâncul său că totul era real. Părinţii săi nu mai erau.

Băiatul îmbrăcă o pereche de jeanşi negri, cămaşa şi îşi pregăti micul dejun. Se uită pe fereastră şi remarcă cenuşiul văzduhului, feţele încărcate de griji ale oamenilor. Telefonul sună. Tânărul se ridică de la masă şi răspunse:
-Locuinţa familiei Stepanov. Vă pot fi de ajutor? întrebă acesta.
-Bună ziua. Suntem de la firma de servicii funerare „Daniel şi Anca”. Avocatul familiei, domnul Dinu Popescu, ne-a angajat. Vroiam să anunţăm că totul va fi pregătit cu grijă, nimic nu va fi lăsat la voia întâmplării. Slujba de înmormântare va avea loc joia aceasta la orele douăsprezece. Trupurile soţilor Stepanov au fost depuse la capela cimitirului „Eternitatea”.
-Vă mulţumesc mult, zise David aproape fără glas.
-Nu aveţi pentru ce. Vă urăm sincere condoleanţe. La revedere.

David închise telefonul şi formă numărul avocatului. Sună şi sună. Îi răspunse o voce guturală:
-Dinu Popescu la telefon.
-Bună ziua sunt David. David Stepanov. Mă scuzati de deranj.
-Nici un deranj David. Condoleanţe pentru părinţii tăi… Te pot ajuta în vreun fel? Îţi stau la dispoziţie.
-Am aflat cu puţin timp în urmă ziua şi ora înmormântării…este adevărat că părinţii mei au fost ucişi domnule Popescu? întrebă băiatul plin de durere.
-Din păcate aşa este. Ai aproape 18 ani şi am să îţi vorbesc deschis: au fost împuşcaţi în piept…

Inima lui David mai că sări din piept. Băiatul se adună şi continuă:

-Există suspecţi?
-Nu m-ar mira dacă a fost mâna vreunei secte sau organizaţii. Proiectul…cercetarea la care lucrau părinţii… David îl opri.

-Staţi. Opriţi-vă. Părinţii mei nu erau cercetători, ci doar simpli profesori universitari! ţipă acesta.
-Mă tem că nu e adevărat. Soţii Stepanov erau cercetători renumiţi în mituri şi fenomene stranii, replică avocatul.
-Nu! Minţiţi! tună David.
-Cu ce folos băiete? Mă scuzi, dar numai pot vorbi. Am o şedinţă importantă în zece minute. Sunt sigur că ai să primeşti toate răspunsurile pe care le doreşti… de îndată ce va sosi unchiul tău în oraş. Am înţeles că nu va putea ajunge la înmormântare, dar săptămâna viitoare va fi alături de tine.
-Am un unchi?! întrebă stupefiat tânărul.
-Da. Conform testamentului lăsat de soţii Stepanov, domnul Vladimir Serghei Stepanov este de acum încolo tutorele tău. Mă scuzi, dar trebuie să fug. Şedinţa va începe din clipă în clipă.

David nu ştia cum să reacţioneze la toate acestea. Era de-a dreptul şocat, dar trebuia să îşi păstreze cumpătul de dragul părinţilor săi. Avea să treacă de toate calm şi va afla tot ceea ce va dori de la unchiul său, care, spera el, se va dovedi o persoană responsabilă, calculată. Nu în ultimul rând, va reuşi să găsească asasinul părinţilor săi şi apoi să îl facă să plătească pentru tot ceea ce a pricinuit. Ochii lui David s-au înnegurat, totul părea logic pentru el – dorea răzbunare, iar dacă poliţia nu avea de gând să îl ajute… nu va sta cu mâinile în sân alături de un bătrân nebun, blestemându-şi zilele. Nu. El va acţiona.

 Capitolul 2

“Nu! Nu mă vei prinde niciodată! Roata mereu se va învârti! Nu te va ţine o veşnicie deasupra vieţii! Ha, ha, ha!”râse cu putere mica arătare.

“Cine eşti şi ce anume doreşti de la mine?” întrebă David.

“Jokere…ha, ha, ha! Ţi-ai pierdut complet îndemânarea. Numai eşti perspicace, zise creatura dansând în stânga şi în dreapta. Nu este vorba de ceea ce vreau eu, ci de ceea ce vrea EA de la tine. Eu nu sunt decât un simplu mesager. EA face regulile, iar noi sau… mai bine spus, tu vei juca după cum îţi va dicta EA şi numai EA!” ţipă arătarea.

“Cine eşti tu? Cine este ea?” întrebă David pierzându-şi răbdarea. Din nou visa, iar în faţa lui se afla un mim pitic cu ochii mari cât cepele şi negri ca smoala. Era îmbrăcat cu o tunică ţesută din fir de argint; avea pe cap o pălărie neagră ce ilustra o monedă, un baston, o cupă şi o sabie. Costumaţia sa era în două culori distincte – alb şi negru.

“Cine sunt eu? Tună mimul. Tu mă întrebi pe mine cine sunt, dar ştii măcar cine eşti tu?! Am să îţi spun fiindcă aşa vrea EA! Mă numesc Planitus!”

“Planitus? De ce eşti aici? Cine este ea?” întrebă tânărul.

“Prea devreme băiete! Prea devreme!” urlă mimul.

David se trezi sub inconfundabilul sunet al soneriei sale – o melodie ritmată a formaţiei “The Black Keys”, “Stop Stop”. Era de-a dreptul bulversat. Avea capul plin de o mie de gânduri şi toate legate de întrebarea “Cine era Planitus?”. Tânărul se ridică de pe pat şi se îndreptă spre baie – făcu un duş, se spălă pe dinţi şi se îmbrăcă. Îşi zise că “A fost doar un vis. Planitus… Ce nume prostesc!”.

Venise, într-un final, ziua cea mare – înmormântarea părinţilor săi. Nu avea să îi mai vadă niciodată, nu avea să îi mai îmbrăţişeze. David era îmbrăcat cu o pereche de blugi negri, o cămaşă albă şi un sacou negru. Se gândea la ce îi spuseseră părinţii când era mai mic – în cazul vreunui accident sau nefericiri, el trebuia să poarte şi o culoare deschisă în ţinuta sa, pentru a lumina calea celor care păşesc spre Lumea de Apoi. El avea să le respecte această dorinţă, dar cum rămânea cu suferinţa sa? Aceasta va dispărea sau va rămâne cu el pe veci ca un punct imobil într-un spaţiu delimitat de patru pereţi de cărămidă?

David fu luat la ora opt dimineaţa de un SUV negru în interiorul căruia se mai aflau doi bărbaţi masivi, înveşmântaţi din cap până în picioare în negru, fiecare având prinşi la piept în bolduri, crini albi. Pe drum spre cimitir tânărul nu schimbă un cuvânt cu aceştia, aruncându-le din când în când o privire scrutătoare menită să îi ţină la distanţă. Ajunşi la intrarea în capelă, David rămase pironit locului, uimit de ceea ce avea în faţa ochilor – în ciuda vremii potrivnice, capela, biserica şi drumul spre mormânt fuseră împodobite de sute de buchete de crini, margarete, crizanteme şi trandafiri albi. Ici şi colo se observau mici lumânări care ofereau întregului tablou o mireasmă puternică de iasomie – floarea preferată a mamei sale.

Băiatul numai ştia ce să facă sau să zică – totul părea ca luat dintr-un vis şi transfigurat lumii reale. Gerul aspru îl trezi pe David din reverie. Acesta merse cu paşi nesiguri spre capelă. Înăuntru nu se mai afla nimeni, doar el şi părinţii. Tânărul fu lovit în adâncul său de noi emoţii pe care le considera total inadecvate unei astfel de zile – iubire şi fercire. Părinţii săi au fost mutaţi în centrul camerei; erau aşezaţi într-un sicriu ce aducea mult unui pat imens cu baldachin. Acesta fusese confecţionat din lemn de mahon, având încrustate, de o parte şi de alta, chipuri îngereşti şi flori. David se apropie încet de sicriu şi privi înăuntru: două trupuri inerte îmbrăcate în alb şi negru. Mama sa purta o rochie de mireasă din mătase, iar tatăl său un frac. Chipurile acestora erau acoperite de un văl, iar mâinile le erau încrucişate, fiecare ţinând o cruce de lemn, iar în mijloc domina icoana Domnului Iisus Hristos. În partea dreaptă erau aşezate mai multe căni aburinde cu vin roşu şi prăjituri cu ciocolată şi ness. Când se uită o clipă spre podea, observă că aceasta era ornată de petale de trandafir, albe şi roşii. Aceasta nu părea a fi o înmormântare, ci o nuntă, expresia începutului. În acel moment David îşi dădu seama că sfârşitul nu exista; el reprezenta, în fond, şansa unui început pentru părinţii săi “Un început care mă exclude.”. Tânărul căzu în genunchi şi începu să ţipe şi să plângă; i se părea că viaţa lui se prăbuşea pe veci. După câteva clipe auzi o bătaie uşoară din palme şi se ridică cu grijă de pe podea îndreptându-se spre uşă. Băiatul privi afară şi văzu un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, purtând ochelari de soare şi zâmbind. Părul îi era de culoarea fierului ruginit. Bătând în continuare din palme se apropia cu paşi domoli de tânăr. Se opri şi zise:

-Să ştii că te-au iubit şi regretă acum că nu vor putea să îţi mai fie alături. David făcu un pas în spate, dar nu putu să nu remarce că vocea bărbatului avea o tonalitate calmă şi se simţea întocmai ca atingerea fină a caşmirului pe marmură.

-De unde ştii dumneata asta? întrebă băiatul.

-Pentru că ninge, zise suav bărbatul.

-Dar nu… În acel moment începu ninsoarea; mai multe persoane se apropiară de capelă, fiecare zâmbind şi ducând în mâini câte un coşuleţ cu diverse flori albe.

-Ar trebui să ne îndreptăm către biserică David. E frig afară şi nu cred că doreşţi ca vreunul din aceşti oameni să îţi zică cât de rău le pare de pierderea ta. Haide băiete, adăugă bărbatul.

-Cine eşti tu? întrebă David complet stupefiat.

-David… vrei să te faci cumva ofiţer? Avocat?

-De ce spuneţi asta?

-Persoanele mult prea curioase păţesc lucruri rele David… Din fericire pentru tine, răspunsurile vor continua să vină, spuse zâmbind bărbatul. Aşteaptă-le. Ah…şi mă cheamă Vladimir Serghei Stepanov.

-Cum? Am crezut că nu veţi participa la funeralii, zise David.

-Nu cred să fi avut vreo interdicţie şi, la drept vorbind, am destule. Nu puteam risca să pierd acest spectacol băiete! Criza ta de nervi de acum câteva minute a fost sublimă, plină de dramă. M-a uns la inimă! zise Serghei ridicând teatral mâinile în aer.

-Pentru tine totul este o glumă? întrebă David plin de furie.

-Nu David. Nu este o glumă. Mai ţii minte ce spuneau părinţii tăi despre viaţă?

-Da… Viaţa este ca o piruetă… spuse David oprindu-se brusc.

-Continuă te rog sau preferi să o fac eu? spuse Serghei. Fie. O piruetă în timpul căreia poţi cădea şi lovi. La final te ridici şi încerci din nou. Părinţii tăi au căzut şi se vor ridica spre alte înălţimi, la fel cum vei face şi tu. Suferinţa nu trebuie lăsată să ne acapareze, din contra. Ea ne face mai puternici în faţa intemperiilor vieţii. Este doar o altă treaptă. Băiete dă-mi acum mâna şi hai în biserică. Astăzi nu le arătăm nimic celorlalţi. Nimic din ceea ce nu ar trebui să vadă, zise bărbatul întinzându-i mâna lui David.

David simţea că nu se va mai putea ţine pe picioare. Îi dădu mâna unchiului său şi zise:

-Ei sunt încă acolo…

-Au fost mutaţi în biserică în timpul discuţiei noastre, haide! spuse Serghei, trăgându-l pe tânăr după el.

Cei doi intrară în biserică. David observă mulţimea de oameni care se adunase pentru a-şi lua rămas-bun de la cei doi miri fără chip, aşezaţi în patul din care nu aveau să se mai ridice vreodată. Cu toţii erau în aşteptare, în aştepatarea lui. Un bătrânel cocoşat îmbrăcat cu sutana preoţească se opri în faţa lor şi spuse:

  • Putem începe slujba domnule David?

  • Da, zise tânărul cu putere. Da, puteţi începe.

Slujba de înmormântare fu ţinută de cinci preoţi, doi dintre aceştia fiind români, iar trei de origine rusă. David se ţinea drept, având chipul lipsit de orice emoţie. La final privi cum mai mulţi oameni s-au adunat în jurul sicriului şi au pus câte un trandafir în interiorul acestuia, sărutând, de asemenea, crucile şi icoana din interiorul acestuia. Mai apoi s-au adunat afară şi i-au condus părinţii la mormânt. Câţiva muncitori înlănţuiră sicriul, l-au închis şi au bătut cuie în el pentru a-l sigila. Dalele fură aşezate deasupra, iar groapa fu umplută cu pământ. Oamenii au aşezat, de o parte şi de alta mormântului, coşurile cu flori. Serghei s-a ridicat atunci din mulţime şi a zis:

-Eu şi cu nepotul meu vă invităm la masă la restaurantul “Casa cu brazi” aflat pe strada Stejar, lângă brutărie. Vă mulţumim! Acesta se îndreptă agale spre David şi îi spuse:

-Dacă mai aud o singură dată frazele “Dumnezeu să-i odihnească” sau “Ne pare tare rău” voi face o criză de isterie. O să ţip, adăugă el cu un aer obosit.

-La masă se va întâmpla asta, zise David. Nu cred că vei ţipa.

-Nu, dar te voi călca pe picior cât de tare voi putea, zise Serghei.

-Nu eşti normal, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nici tu băiete! ţipă Serghei spre David, aflat acum în maşina care, nu demult îl adusese.

La restaurant lumea începu să vorbească din ce în ce mai tare, aruncând din când în când o privire plină de milă spre masa lui David. Aşa cum prevăzuse David, cele două fraze de care Serghei era terifiat, fură repetate iar şi iar, pe tânăr durându-l, acum, picioarele datorită loviturilor primite pe sub masă de la unchiul său.

-Unchiule aş putea aduce Protecţia Copilului ştii? zise David plin de furie.

-De ce nepoate? întrebă Serghei cu un aer jucăuş.

-Picioarele.

-Vai mie, scuze. Mai poţi merge? Trebuie să fii epuizat datorită încercărilor de care ai trecut.

La sfârşitul mesei Serghei se ridică şi îl conduse pe David la ieşire. Lumea se îmbulzea pe uşile de sticlă, iar chelnerii se mişcau în dreapta şi în stânga să aducă oamenilor hainele de la dressing.

-Băiete. E timpul să plecăm acasă. Am o surpriză pentru tine, zise Serghei misterios.

Cei doi merseră în tăcere spre brutărie. Strada era învăluită de o mantie albă, iar vântul sufla cu putere. Noienele păreau a prinde viaţă şi se mişcau într-un dans numai de ele ştiut.

-Nu ştiu ce surpriză mi-ai mai putea face, spuse David punându-şi mâinile deasupra capului şi râzând ironic continuă: prima a fost să-mi văd părinţii între patru scânduri, a doua ai fost tu, iar acum îmi spui că va mai fi una! Cred că trăiesc o afurisită de telenovelă… mai rămâne să vină Santos şi cu Salome să-mi spună că sunt copilul lor şi că am un frate care vrea… Ştii ce vrea unchiule?

-Ce imaginaţie bogată! E şocant că nu ai devenit scriitor până acum!

-Să mă omoare!

Serghei se opri din mers şi luă un bulgăre de zăpadă pe care i-l aruncă băiatului în cap şi strigă:

-Atunci te omor eu până nu te omoară Salome! Termină cu prostiile astea şi hai mai repede acasă.

După vreo zece minute cei doi ajunseră în faţa blocului. Tânărul scoase din buzunar cheile şi potrivi cartela de acces. Au intrat apoi în imobil, dar ceva era diferit în casă. În bucătărie lumina era aprinsă şi se auzeau ţipetele a două personae:

-Gabriel, pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrei să faci cu tigaia asta?

-Bela, nu vreau decât să mănânc ceva. Tu nu vezi că ăştia nu au decât cărţi aici?! Ce pana mea; Nadia, vrei să mănânc un cotor de carte ?

-Serghei a zis că vine repede şi că aduce mâncare!

-Nadia, Nadia, Nadia… Tu nu vezi că boşorogul ăla e… dar nu avu timp să îşi continue tirada că uşa bucătăriei se deschise cu putere, iar Serghei păşi uşor în încăpere. Cearta se stinse.

-Oh… Serghei… ce bine că ai venit. Noi discutam despre… o tigaie. Da, o tigaie.

-Aha… şi despre un boşorog care e…

-Minunat, zise o tânără.

-David. Te uiţi la surpriza ta. Ţi-i prezint pe Nadia şi pe Gabriel Stepanov. Sunt verişorii tăi. Acum, vă rog să vă jucaţi frumos cât timp oamenii mari lucrează. În acel moment părăsi camera şi, după un răstimp, se auzi uşa de la birou trântindu-se.

-Ah! Vrei să ştii ce urma după boşorog? Ne-treb-nic! zise băiatul care fusese prezentat mai devreme ca Gabriel. I-am arătat eu lui, nu tovarăşi? se făli tânărul.

-Da… Bună! Eu sunt Nadia. Încântată de cunoştinţă. Tu trebuie să fii David nu-i aşa?

-Aşa e… Salut…Încântat, spuse David prea şocat. Mirarea sa nu izvora doar din faptul că mai avea şi verişori, ci şi din cauza frumuseţii acelei fete care îi întinse cu francheţe mâna. Era de înălţime medie, cu părul lung şi uşor ondulat la vârfuri, de culoarea castanei şi cu nişte ochi de un negru uşor verzui. Faţa îi era ovală, iar corpul ca trecut prin inel. Totul la ea părea perfect, de la faţă, corp, unghii şi felul de a vorbi şi a se mişca. Nici fata nu rămase indiferentă la înfăţişarea lui David. Chipul ei, până atunci de un alb incandescent se făcu mai întâi rozaliu, iar apoi de un roşu aprins. Se auzi o uşoară tuse şi Gabriel îl prinse pe David de reverele hainei, se uită la el şi îl îmbrăţişă cu putere.

-Ştiu că am întrerupt ceva, dar sincer nu am chef de amorezaţi pe aici, zise Gabriel la urechea lui David. Făcu un pas în spate şi spuse: Bună, ştii deja cum mă cheamă de la moş-arţăgos. Îţi jur solemn că vom fi cei mai buni prieteni şi colegi de cameră!

-Bu… Ce-ai zis? spuse David bulversat.

-Ce ai auzit! Azi e joi? Nu contează. Peste trei zile mergem la şcoală băiete! Pe cai cowboy!

Capitolul 4

-David! David trezeşte-te! Nu e decât un vis! părea a spune o voce uşor răguşită. Hai David! continua aceasta.

Tânărul observă că era acoperit de un strat de sudoare rece. Aşternutul se lipise de el şi îl învăluise asemenea unui giulgi. Totul se învârtea în jurul său şi atunci încercă să se calmeze. Îşi imagină un lup care se uită în depărtări, care este lipsit de orice grijă şi, încetul cu încetul, bătăile inimii i se domoliră; putu să vorbească coerent din nou:

-Gata! Gata, Gabriel mă simt mai bine. Nu trebuie să mai ţipi sau să mă mai loveşti.

-Bine, bine. Eşti sigur că eşti conştient? Câte degete am ridicat?

David se ridică uşor, îşi sprijini perna de perete şi ridică braţele deasupra capului zicând:

-Pe bune acum? De ce, Dumnezeule, trebuie să fac asta?

-De aia! Hai, câte am?

-Ai cinci degete la o mână şi cinci la alta, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nu, nu, nu! Nu îţi dai tu ochii peste cap la mine! Câte degete am ridicat?

-Ah… trei în faţă şi unul pe care îl ţii ridicat la spate.

-Oooo…eşti bun, spuse Gabriel zâmbind. Stând aşa rezemat David nu putea să nu se gândească la cât de puţină atenţie îi acordase lui Gabriel cu o seară în urmă. Se uita la acesta ca şi când îl văzuse acum pentru prima dată: îmbrăcat cu un tricou negru pe care era scris cu majuscule “NU SUNT VOLDEMORT”. Avea, din câte se părea cam 1,80 m înălţime şi pantaloni scurţi de pijama cu steluţe galbene şi albastre. Părul lui Gabriel era uşor ciufulit, în nuanţa trandafirului, de un roşu cum rar mai întâlneşti în zilele de azi – citise David undeva că acea culoare va ajunge “pe cale de dispariţie”. Faţa îi era albă ca porţelanul, iar ochii albaştri. Nu  erau, însă limpezi, ci întunecaţi ca marea în timpul furtunii.

-Ah, frate! Am crezut că ai murit!

-În vis? Chiar aşa? spuse David ironic.

-A… tu îi mai spui vis, zise Gabriel zâmbind pe sub mustaţă.

-Mă rog, tu cum îi spui? Reverie? Fantasmagorie?

-Fanta ce? Nup! Eu, Serghei, Nadia şi… alţi câţiva îi zicem Poartă. Ai întrebat “Chiar aşa?” şi eu îţi spun: Da, chiar aşa! Porţile sunt reale, bune sau rele, inofensive sau mortale.

-Vezi să nu râ… dar nu apucă să îşi ducă replica până la capăt fiindcă uşa camerei se deschise brusc, iar în pragul acesteia stătea Nadia. Era îmbrăcată cu o rochie trocotată, bleumarin cu mâneci lungi, iar  părul îi era împletit în două codiţe.

-Serghei vrea să vă vadă pe amândoi după micul dejun.

-Cară-te Nadejda, se auzi vocea lui Gabriel care îşi trase pătura peste cap încercând să adoarmă la loc.

-Gabi, puiule, nu vrei tu oare să te trezeşti înainte să vin eu cu o găleată plină ochi cu zăpadă? Se auzi un uşor momăit, dar băiatul tot nu se dădea trezit. Fie cum vrei tu!

-Stai, stai Nadia! Ok, sunt treaz. Pe cuvânt de cercetaş şi ţi-am mai spus să nu îmi mai spui “Gabi puiule”! tună Gabriel.

-Ha, aveţi 40 de minute! Se întoarse pe călcâie şi, exact când era pe punctul de a ieşi din cameră se uită spre David şi zise: Bună dimineaţa David, şi plecă trântind uşa.

-Fir-ai tu să fii de bruha… spuse Gabriel. Sunt primul la duş colega, adăugă el în timp ce închidea uşa la baie.

Pentru un foarte scurt moment, David se gândi că a ajuns într-o lume paralelă, că poate se afla în “League of Legends” şi trebuie să folosească  runele pentru a se lupta cu… o familie ţicnită.

După ce reuşi, într-un final să facă şi duş, să mănânce cele două felii de pâine prăjită cu gem de căpşune şi să bea capuccinoul cu caramel, merse împreună cu Nadia şi Gabriel în biroul unchiului său. Serghei citea “Ziarul de Iaşi” în timp ce beia o cană de cafea neagră şi mânca biscuiţi cu unt şi tartine cu şuncă. În colţul mai îndepărtat al mesei se afla un fotoliu, cam ros pe alocuri, de un negru spălăcit, pe care David obişnuia să se joace când era mai mic. Acum, însă era ocupat de un bătrân încovoiat cu barba lungă până în pământ şi care îl privea cu ochii mici şi negri plini de o vădită curiozitate, pe deasupra ochelarilor retro. Pe cap avea o pălărie de marinar şi era îmbrăcat cu un fel de capot verde, în carouri. Înfăţişarea lui aducea mult cu cea a vrăjitorilor din cărţile citite de David, dar ceva anume îl făcea pe tânăr să tremure când privea la acel vârstnic.

Serghei aşeză ziarul pe birou şi le făcu semn celor trei să se aşeze pe taburete.

-Vai de mine şi de mine! zise bărbatul. S-a trezit Frumoasa Adormită. Neh, spuse fluturându-şi mâinile pe deasura capului. Mai bine zis Frumosul.

-Pentru asta a trebuit să urmez tot ceremonialul ăsta ciudat cu “Eşti chemat”; de parcă aş fi făcut vreo crimă! M-ai adus aici să ce? Să mi-l prezinţi pe Dumbledore în carne şi oase? Atenţie! Nu a murit?! tună David.

-Amuzant băiat, dar ai uitat de moş Costache din “Enigma Otiliei” sau de moş Ion Roată, zise bătrânul surâzând.

-Mă scuzaţi, spuse băiatul afectat. Nu sunt aşa de obicei.

-Ştiu, ştiu. Nu ai ce să-i faci. Vlad are toane, hachiţe şi din nou toane… mereu şi mereu.

-Dimitrie parcă venisei să discuţi altceva cu David.

-Aşa e… spuse obosit bătrânelul. David a venit timpul să te cunoşti şi am să fac totul aşa cum mi-au cerut EA şi gardienii tăi.

-Care ea? întrebă băiatul.

-Nu nu nu, spuse bătrânul. O vom lua de la început. Ei bine… ştii că lumea a fost creată de Dumnezeu da?

-Da.

-Bun. El ne-a creat pe noi. Noi am dezvoltat apoi sentimente, dureri, bucurii. Printre acestea se numărau iubirea, ura, avariţia, supravieţuirea, dorinţa de a ne război, spuse bătrânul tuşind uşor. Toate acestea trebuie echilibrate, iar omul s-a gândit să creeze şi el un lucru sau mai multe care să îl ajute pe Pământ. A reuşit să realizeze un pachet de cărţi. Cărţile acestea erau originare din Asia, de dinaintea secolului X, mă întreb dacă nu existau încă de pe vremea egiptenilor… La început erau doar simple bucăţi de hârtie, desenate cum sunt piesele de domino astăzi. Aveau cerculeţe care exprimau diferitele combinaţii ale aruncării zarurilor. Te întrebi, poate, ce legătură au ele cu sentimentele, iar răspunsul este simplu: o grămadă. Zarurile, ştii şi tu, au mai multe feţe întocmai ca omul. Dacă aveai mai multe puncte, ele te stabilizau, dacă aveai mai puţine te duceau la disperare. Prin ce? Prin puterea cifrelor. Nu e magie, ci logică. Cu timpul au apărut şi jocurile, iar vechile taine au fost pierdute. Jocurile au fost introduse în Europa în 1350, iar cărţile au fost adaptate cu semnele cupei de băut, monedei, sabiei şi băţului – nu apăruseră încă trefla, inima neagră, roşie şi caro. Acum ajugem la EA care se numea Griselda. O fată din Spania de azi. Inteligentă, perspicace a găsit un volum  pe o barcă chinezească care acostase în port. În numai doi ani a reuşit să dezlege şi să readucă învăţămintele cărţilor de joc la suprafaţă. Oamenii, totuşi, se schimbaseră. Doreau putere, iar Griselda a introdus Regele şi Valetul în joc pentru a proteja inimile acestor împătimiţi. Tânăra a fost ucisă deoarece făcuse toate acestea şi a devenit ea însăşi Regina pachetului de cărţi. Vezi tu, băiete…Regele, Regina şi Valetul nu erau chiar nişte cărţi, ci persoane. Ele s-au sacrificat pentru binele mai mare şi au acceptat să se reîncarneze iar şi iar  pentru a proteja oamenii de ei înşişi. Mai târziu, cam prin 1423 au avut loc în Bologna şi Nurenberg demonstraţiile bisericii împotriva aşa-ziselor “practici diavoleşti”. Lumea s-a viciat. Apoi, Regele nu a mai fost cea mai valoroasă carte fiindcă a apărut Asul care taie suveranul şi aici… ajungem la tine. Pe la mijlocul secolului XIX s-a adus o nouă carte ce va ţine locul oricărui semn şi oricărei valori. Se numea “Nebunul” sau “Bufonul Regelui”, ulterior “Joker”.

-De ce îmi spui istoria jocului de cărţi şi bazaconii despre puteri şi încarnări? tună David furios.

-Băiete, ai răbdare, zise bătrânelul. Ai intrat în Poarta trecutului seara trecută nu? Ai fost tu sau Victor cel Mare, ia zi?

-De unde ştii tu ce am visat azi-noapte?

-Victor cel Mare a fost primul “Nebun”, dar a murit, ucis de grupul “Seppuku” într-o noapte de iarnă, în Carpaţi. Planitus trebuie să-ţi fi arătat totul, zise Dimitrie îngustânsu-şi ochii. În fine, când Griselda i-a adus pe Rege şi Valet, primul s-a îndrăgostit de ea şi a jurat să o apere. Vezi tu, EA nu era păgână. S-a rugat lui Dumnezeu  pentru a-i da forţa necesară să-i aducă pe Rege şi pe Valet. Când a apărut Nebunul… lucrurile s-au schimbat. El nu a acceptat să-i fie Reginei un simplu protector, o umbră. La fel, s-a îndrăgostit de ea, dar a vrut să îşi întemeieze o familie cu aceasta. Regele s-a mâniat şi s-a înnegrit, a încercat să îl omoare pe Bufon. Victor a reuşit, cu greu, să îl împace, dar până la urmă totul i-a căzut în cap. Clanul i-a venit de hac. “Seppuku” urmăreşte să facă din viciu simbolul jocului de cărţi, iar echilibrul şi plăcerea să dispară. Regina, numită atunci Elena, s-a sacrificat pentru fiul său,  George. El trebuia să continue linia cărţii. Tu eşti urmaşul acestui George şi trebuie să găseşti celelalte cărţi pentru a-i opri pe “Seppuku” să distrugă vechile arhive care se află sub oraşul Iaşi. Ele cuprind istoria cărţilor, a cartomanciei şi tarea-ului făcut de Rabelais. Din nou o întrebare “De ce Iaşi şi nu un oraş portuar din Spania sau orice altceva?”. Simplu, aici suntem la limita dintre Europa Centrală şi Estică, deci o zonă de legătură cu întregul continent. Avem deschideri nelimitate. Din câte observ, ai trecut, în copilărie, de Poarta începerii la fel ca celelalte cărţi.

-Ce vrei să spui?

-Visul acela din copilărie, cu regii, cu labirintul şi arsura pe care ai primit-o. Ea este pecetea ta David. Faptul că ai un cerc pe arătător înseamnă că îi uneşti şi controlezi pe toţi. Ai fost ales, din nou, pentru a fi Joker. Uită-te la Nadia, Regina şi la Gabriel, Valetul, şi ei au pe diferitele degete însemnele cărţilor. Oare de ce pe mână? Ha ha ha, râse bătrânelul. Fiindcă nu poţi juca cărţi decât cu mâinile. “Visul” tău este o cheie. Victor nu a respectat Porţile şi nu s-a bazat pe instinct; l-a dat la o parte pe mimul vieţii, pe Planitus, şi asta i-a adus groaznica soartă. Alte întrebări?

David se uita în gol. Nu ştia ce să creadă: că este eroul dintr-o afurisită de carte a lui J.K.Rowling, că viaţa este crudă, că el este nebun sau că toţi din jurul său sunt nebunii. Tuşi pentru a-şi recăpăta vocea şi spuse:

-Ştiţi unde este Socola? Trebuie să plec eu sau voi acolo?

-Ha ha ha, spuse Gabriel prăpădindu-se pe jos de râs.

-Ai reacţionat destul de bine să ştii, zise Dimitrie. Ce spui Serghei?

-Era şi varianta cu extratereştrii sau cu păgânii. Până la urmă suntem ortodocşi, spuse Serghei în timp ce mânca un biscuit cu unt.

-Of, of. Ce mai observ este că, Dumnezeu să-i ierte, spuse Dimitrie făcându-şi cruce. Protectorii tăi nu şi-au făcut bine treaba, nu ţi-au spus nimic despre tine. Eşti Neştiutor.

-Nu vorbi aşa despre părinţii mei! ţipă David ridicându-se brusc. Nu-ţi permit!

-Nu erau părinţii tăi! tună Dimitrie. Nu ţi-au spus nici măcar asta Oscar şi cu Mihaela?! Serghei eşti un idiot! Sigur din cauza ta s-a întâmplat asta! Băiatul este de-a dreptul bulversat acum! 

Capitolul 5

În ciuda furiei care îl acaparase, David nu putu să nu remarce cât de nelalocul lor păreau cuvintele bătrânului, „idiot”. Nu putu să îl condamne; Serghei chiar era un idiot.

-Stai să văd dacă o am la mine. Bătrânul începu să caute într-o desagă turcoaz. Căuta şi iar căuta până ce exclamă fericit: Evrica! Vrei ca eu să fiu acela care îi spune? Eu sau tu, Serghei? întrebă Dimitrie pe un ton uşor lătrător.

-Spune-i tu, zise Serghei ridicându-se. Merse până la bibliotecă, luă un pămătuf cam uzat şi începu să cureţe praful de pe rafturile cu cărţi.

-Câtă dramă e aici Nadejda! zise Gabriel plictisit.

-Taci Gabi, replică fata.

-Bine, bine.

Dimitrie scoase un carneţel auriu cu cheiţă şi îl deschise la pagina şapte, iar, apoi, îi arătă lui David rândul şapte.

-Citeşte de aici, te rog. Cu voce tare! Să audă şi imbecilul acesta, zise bătrânul uitându-se dezaprobator la Serghei.

-David Stepanov, fiul doamnei Vanda Diana Stepanov şi al….al domnului Vladimir Serghei Stepanov. Născut la şapte aprilie 1996. Ha…nu, nu şi nu! Aşa ceva nu poate fi adevărat! Un…el! Serghei…tatăl meu! Sigur e o glumă. Suntem la camera ascunsă nu? David păşi nesigur căutând o cameră de filmat pe care, evident, nu avea cum să o găsească.

-Este adevărat David, spuse Serghei. Te rog să te calmezi.

-Eşti atât de cinic! Nu pot să cred!

-Trebuie! Altfel, nu vei rezista la ceea ce va urma.

-Lasă-mă în pace, zise tânărul în timp ce ieşea din cameră. Se îmbrăcă şi fugi din apartament.

-Vai…mai ceva ca în telenovele, spuse Gabriel pe un ton jucăuş. Ce reuniune de familie extraordinară, cu suspans şi tot restul. Păcat că nu au existat pupicii, adăugă el în timp ce mima un sărut în aer.

-Gabi mai taci! ţipară Serghei, Nadia şi Dimitrie.

-Nu te duci după băiat, Serghei? întrebă Dimitrie.

-Neah…Trebuie să fie singur acum, trebuie să accepte el toate astea. Mă duc pe deseară să îl aduc. Lasă-l să se distreze puţin.

-Sper că ştii ce faci, spuse Dimitrie sceptic.

-Mereu am ştiut.

-Că bine zici, Maiestatea Ta, Cupă!

Era furios. David vedea negru în faţa ochilor, dar continua să fugă. Nu ştia unde anume mergea. Cert era că trebuia să se distanţeze de acei oameni care îi întorseseră lumea cu fundul în sus. În sinea lui îşi tot spunea: „Nu! Serghei nu este tatăl meu; eu nu sunt un afurisit de Joker sau Victor cel Mare!”.

Tânărul îşi cumpără din staţia de tramvai un bilet cu două călătorii şi aşteptă timp de zece minute. Urcă în numărul trei, sperând ca acesta să îl ducă cât mai deaprte de acea harababură. Se aşeză pe un scaun, la fereastră, şi se uită în jurul său. I se părea că e urmărit, că este un şoricel alb din laboratorul de cercetare şi încearcă din răsputeri să supravieţuiască unei substanţe abia administrate. Oare el însuşi era un experiment eşuat? Poate a intrat din greşeală într-un film de groază sau de acţiune. Numai lipsea decât Jackie Chan. Coborî la Filarmonică şi luă drumul Mitropoliei. Ajungând în faţa acesteia se gândi că avea de nevoie de un ajutor mult mai mare decât orice prostie îi îndrugase până atunci unchiul, tatăl sau ce vampir mai era şi acel Serghei. Aşa că David intră în Mitropolie şi stătu câteva ore ascultând slujba.

Se mai linişti puţin, dar simţea nevoia de mai mult, de ceva mai mult. Merse după ceva timp la Mamma Mia şi îşi comandă o Cola şi o pizza grande cu de toate. După ce mâncă se îndreptă către bibliotecă zicându-şi: „Măcar aici o să am parte de calm”. Pe drum observă un bătrânel stând pe o bancă şi care dădea seminţe la porumbei. Probabil era orb din moment ce se uita într-un punct fix şi strângea în mâna dreaptă un suport de metal legat cu piele de spatele unui Golden retriever. Când trecu prin dreptul acestuia, bărbatul spuse cu voce pătrunzătoare:

-Urmează semnele Jokere şi nu te mai împotrivi atâta!

David fusese cât pe-aci să-şi verse Cola peste geacă. Înghiţind în sec zise:

-Aţi spus ceva domnule?

-Da. Să te dai de aici că îmi sperii porumbeii băiete. Oi fi eu orb, dar surd nu sunt. Porumbeii mei pleacă… zise supărat bătrânelul.

-Dar…Nu contează. Băiatul avea alte idei în minte; râdea zicându-şi „Sigur, sigur ai spus să mă dau din calea ta, nu? S-o crezi tu! Nu sunt atât de prost. Probabil Serghei are spioni cu cărticele în loc de pumnale. Or fi peste tot, până şi la WC.”. Ajuns în blocul unde era biblioteca, se îndreptă cu paşi lenţi spre scara în spirală care ducea la etajul unde se afla, practic, mica lui „cameră de panică”. Nu putu să nu privească desenele de pe ziduri, de pe balustradă – unele erau graffiti, altele simple citate din cărţi, scrise cu carioca, markerul sau creioane colorate. Bara de care se ţinea tânărul era vopsită în felurite culori, dar se observa cu uşurinţă vechimea acesteia fiind pe alocuri îngălbenită şi scorojită. Nu contau toate acestea, cât locul spre care îl ghidau, spre lumea lui.

David scoase portofelul din buzunar şi luă permisul de intrare. Deschise uşa bibliotecii şi merse spre doamna Mirna. Femeia era destul de vioaie în acea zi, pălăvrăgind de zor cu o prietenă la telefon. Era mică de statură, de vreo 40-45 de ani, grăsuţă şi purtând, în ciuda gerului de afară, o pereche de pantofi roşii cu toc cui. Părul îi era ciufulit, iar unghiile ca nişte gheare, date cu ojă verde. Băiatul se postă în faţa ei, dar nu părea să-i fi remarcat prezenţa, vorbind întruna:

-Da, da scumpo. Înţeleg, înţeleg…Nu e vina ta că aţi divorţat. Of…

-Hm…Îhm, tuşi David.

-Da…Cum îţi spuneam….

-Doamnă…

-Carmen, scumpa, înţeleg perfect.

-Doamnă Mirna! se răsti David pierzându-şi răbdarea.

Femeia ridică cu dispreţ ochii spre băiat şi spuse:

-Eh, stai puţin dragă că iar a venit băiatul care mai doarme pe aici. Te sun imediat, ciao! Zi cu ce te pot ajuta tinere, spuse femeia zâmbindu-i trufaş lui David.

-Evident, vreau nişte cărţi şi nu. Nu, doamnă Mirna, nu dorm pe aici, ci mă gândesc. „Ceva ce dumneavoastră nu păreţi a face prea des” continuă băiatul ca pentru sine.

-Bine, bine. Cum spui tu. Lasă permisul aici şi du-te în lumea ta plictisitoare, spuse femeia mestecând o gumă.

„Dacă ai şti tu ce plictisitor mai sunt. Cât mi-aş dori să fiu aşa!”

David lăsă permisul pe biroul Mirnei şi plecă să caute noi volume. Lucrând la şcoală pentru proiectul bilingv, trebuia să caute informaţii despre stresul din afară, de pe străzi, cafenele, de dimineaţă. Totul avea să se lege într-o teză în limba franceză, urmând să o prezinte alături de colegii de grupă în faţa unui juriu, prin luna mai. Era şef de grupă şi avea probleme cu unii colegi, dar ştia că la final avea să iasă aşa cum îşi dorea. Putea, acum, să se debaraseze de grijile de „acasă”. Începu să se întrebe dacă acel loc mai putea fi numit „acasă” sau era doar o staţie, un colţ de stand by?

Tânărul îşi cumpărase în drum spre bibliotecă o cafea Moca cu bucăţele de cacao. Îi plăcea foarte mult. Răsfoia cărţile alese la o masă de lemn dintr-o cameră de studiu pe care erau scrijelite diverse forme de argou şi citate. Nimic nou sub soare. Timpul parcă zbură pe lângă el şi privi, într-un final, ceasul cu pisică de pe perete: 19:00. Doamna Mirna se uita supărată din partea cealaltă a camerei şi făcea gesturi criptice spre ceas.

-Doar un moment să-mi strâng lucrurile, strigă David.

Femeia se întoarse la birou, nu înainte de a-şi da ochii peste cap.

David se îmbrăcă în grabă, împrumută cărţile găsite şi plecă. Coborând scara auzi zgomotul puternic al muzicii. Venea dinspre Underground, un club de noapte care, ciudat lucru, se afla sub bibliotecă. Tânărul se mai uită o dată la ceas şi hotărî că un pic de distracţie nu i-ar strica.

Băiatul aşteptă vreo jumătate de oră la coadă şi reuşi apoi să intre în Under. Peste tot lumea dansa, iar luminile jucau pe pereţi. Îşi lăsă cărţile şi geaca la o fată de la dressing şi porni spre bar. Comandă o vodcă, după ce îl asigură pe barman că avea 18 ani. În realitate bărbatului nici nu îi păsa, voia doar să îşi vândă marfa cât mai repede. David luă o înghiţitură din băutura incoloră şi mai că se înecă. Se încumetă şi dădu paharul peste cap. O fată subţirică, blondă cu ochii căprui se apropie pe nesimţite de acesta. Era îmbrăcată sumar, cu o rochie neagră şi scurtă, cu decolteu adânc, cizme cu toc. Spatele îi era gol, lăsând la vedere un imens tatuaj cu o frunză neagră străpunsă de o pană roşie. Cu un glas zglobiu ea îi spuse:

-Ce îi trebuie unei fete ca să se distreze? Of…Ştiu! Un băiat la fel de drăguţ ca tine. Nu vrei să vii la dans? Stai ca o babă la bar şi măsori pe toţi din priviri! Nu ai observat că şi eu încercam să te măsor pe tine? zise făcându-i cu ochiul.

-În primul rând, zise David, hai la dans şi în al doilea…Nu prea sunt atent la ce se petrece în jurul meu, spuse tânărul în timp ce îşi conducea partenera pe ringul de dans.

-Ar trebui să începi să fii.

-De ce? zise el, învârtind-o pe fată.

-Pierzi multe analizând fără a analiza cu adevărat, spuse tânăra.

Oamenii se mişcau în ritmul melodiei lui Armin van Buuren, „Safe inside”. David se lăsă purtat de muzică. În jurul lui totul se învârtea, lumea îl copleşea, viaţa îl demasca pe adevăratul său eu. Nu voia să îl aducă la suprafaţă, dar trebuia. David se întreba dacă avea să mai fie acelaşi băiat, acelaşi individ după ce îl va lăsa pe Serghei să îi spargă oglinda şi să îi omoare păpuşile din cârpă, amintirile. Se uită o clipă la fata zâmbăreaţă, fără de griji cu care dansa. „Ce norocoasă!”exclamă el pentru sine.

Brusc, lumea se opri. Rămase suspendată. Numai David şi fata de lângă el se mai mişcau. Ea se opri din dansat, râse şi ţipă:

-Opreşte-te! Muzica se opri.

-Ce se întâmplă? întrebă David temător.

-Of Jokere, of! Mă enervezi atât de tare că nu te-ai trezit încă. Am mai primit şi telefonul acela de la Dimitrie. Îmi spune că ai fugit la fel ca un copil care doar ce a aflat că Moş Crăciun şi iepuraşul de Paşte nu există. Zi şi tu David ceva! Se poate?

-Mă cunoşti?

-Ce întrebări stu-pi-de pui! Cine eşti? Mă cunoşti? Nu mai face asta! Nu înainte să afli cine eşti tu! Tu, cel care îi vei uni pe toţi! Acum… să trecem la ceva mai important. Vrei o vodcă? întrebă femeia luând din mâna barmanului îngheţat o sticlă de băutură.

-Acum cine pune întrebări fără sens?

-Nu te juca cu vodca băiete! Zi. Vrei sau nu?

-Da, vreau.

-Ce bine, ce bine. Te-aş fi ucis dacă îmi refuzai ospitalitatea, zise femeia râzând. Poftim! Na Zdrovia, spuse ea dând paharul peste cap.

-Noroc! spuse el.

-Bine, bine. Acum dă tot ce ai mai bun în tine. Pune întrebări.

-Mi-am dat seama deja că eşti originară din Varşovia, după felul cum ai spus „Noroc”, zise David.

-Bravo. Primeşti o bulină albă, spuse ea în timp ce îşi privea cu atenţie unghiile. Pusese-i o altă întrebare nu demult. Da, te cunosc, zise rânjind.

-Bine…Cine…

-Stai, stai! Mi-a venit o idee…să facem lucrurile mai interesante. Vezi roata de pe peretele opus? Cea cu multe cifre, mai are şi câteva cranii…

-Da.

-Învârte-o şi aşa vom afla limita întrebărilor tale. Nu vreau să mă plictisesc aşa toată noaptea, ştii…

-Ah…Fie!

David merse şi învârti roata, iar acul se opri la numărul cinci.

-Am…dar fu oprit de tânără.

-Patru întrebări. Una ţi-ai irosit-o mai devreme, spuse femeia pe un ton jucăuş.

-Nu e cinstit.

-E cineva sau ceva cu adevărat cinstit în viaţa asta?

-Nu. Cum te numeşti?

-Dalida Popescu. Nu te lua după Popescu. Nu e adevăratul meu nume de familie. Malinovska este şi am 25 de ani azi.

-Azi, spui.

-Da… De unde vin eu… e posibil să am vreo 938. Cine mai numără?

-De ce îmi zici atât de uşor lucruri despre tine?

-Nu poţi minţi în faţa Jokerului. Nu poţi ascunde nimic de el. Pur şi simplu nu poţi. Când pui o întrebare şi aleg… Atenţie! Eu sunt cea care alege să răspundă! Ei bine… mă ustură creştetul destul de tare şi mă face să îţi spun orice. Dacă nu mă crezi uită-te. M-am ars deja.

Băiatul privi gâtul Dalidei şi văzu un şirag de sânge prelingându-se dintre firele de păr.

-A treia întrebare… Cu ce te ocupi?

-Simplu! Sunt gardianul bibliotecii „Safir” din Iaşi. Toată ţara, fiecare oraş din Europa sau din Asia are aşa ceva.

Capitolul 6

     -Credeam că doamna Mirna se ocupă de bibliotecă.

     -Nu biblioteca aia băiete! tună Dalida. Cea de aici, de jos, spuse mândră tânăra. Vrei să o vezi? adăugă ea fluturându-şi genele.

    -Am schimbat locurile în punerea întrebărilor, dar…da. Vreau să o văd.

   -Prea bine. Am,însă nevoie de câteva picături de sânge de la tine, spuse Dalida pe un ton jucăuş.

  -Sânge? De ce? întrebă mirat David.

 -Dacă ai termina odată cu pusul întrebărilor…tare bine ar mai fi. Ştii că le iroseşti, nu?

 -Cum ai vrea să reacţionez dacă nu cunosc absolut nimic?

 -Nu ştiu…Mai practic? Lasă asta acum. Se întoarse cu spatele la el şi luă un cuţit de sub tejghea. Acesta era mai special, cu pietre gravate, în nuanţa muştarului.

 -Arată-mi mâna cu semnul te rog, spuse Dalida.

Băiatul făcu întocmai, iar femeia îi crestă degetul arătător cu cuţitul. Trei picături de sânge se scurseră pe lamă, iar pietrele acestuia prinseră culoarea bomboanelor cu caramel. Dalida duse cuţitul în faţa oglinzii care ocupa întreg peretele din spatele barului. Fără măcar să clipească, îl aruncă în oglindă. Aceasta se făcu ţăndări.

 -Stai….dar băiatul nu avu timp să-şi termine propoziţia că cioburile se uniseră şi formară o uşă. Mânerul, totul era din sticlă, prinzând  nuanţa unui răsărit de soare. Dalida răsuci mânerul, iar uşa se deschise. Înăuntru era beznă.

  -David, poţi să intri în Bibliotecă acum.

Tânărul merse cu paşi nesiguri spre uşă şi gândi „Ce naiba! Am devenit un Joker, nu?”. Alergă şi sări. Se uită împrejur, dar nu putu distinge mare lucru. Brusc, podeaua se cutremură şi mii de luminiţe fură aprinse. Băiatul rămase fără grai. Era înconjurat de nenumărate rafturi de cărţi, unele mai voluminoase şi altele mai subţiri. Fiecare avea cotorul aurit. Mai existau, de asemenea, şiruri de mese de lemn pentru citit, iar podeaua era transparentă, arătând oceanul în imensitatea sa. Se reamarcau bancuri de peşti, rechini, meduze, corali. Pereţii descopereau o mină  şi câţiva oameni care munceau de zor, de altă parte se vedea o pădure de brad cu urşi, cerbi şi privighetori, în dreapta era un oraş în care lumea era îmbrăcată doar în alb şi zâmbea, iar alt perete dădea spre un altfel  de loc, învăluit de ceaţă. Tavanul se asemăna cu o tablă de şah, iar lumina venea dintr-o sferă imensă. Aceasta arăta ca un ochi, cu iris, gene şi clipea. În interiorul ei se afla o flacără ablastră, tremurândă.

-Bau!

-Ce… În faţa lui David nu se mai afla Dalida, ci un mim. Mai exact, acel mim care îi bântuia visele de ceva timp, Planitus. Acesta se uita relaxat la tânăr, fumând dintr-o pipă de argint.

-Ce e ce, băiete? Ţi-a mâncat pisica limba? întrebă Planitus.

-Din nou visez?

-Ne ne ne…Acum numai e vis, ci realitate. Din câte observ, Dalida îşi face treaba cum trebuie. Apropo, unde e ea?

-Nu ştiu… Nu a venit cu mine…

-Ba da! se auzi glasul Dalidei de undeva din spatele lui David. Poţi să te dai din calea mea?

Când se întoarse, David nu mai văzu tânăra cu părul blond de dinainte, ci o fetiţă din lemn care se foia de pe un picior pe altul.

-După privirea ta, îmi dau seama că nu ai mai văzut până acum un sfinx, zise Planitus.

-Un sfinx? Nu arată deloc ca un sfinx, spuse David mirat.

-Te crezi tare fiindcă eşti mai înalt decât mine? zise Dalida supărată. Iote na! şi îl lovi pe băiat în picior. Rasistule sau…Nu! Discriminare!

 -Au!

-Nu judeca o carte după copertă, băiete, rişti să te tai în filele ei. În orice caz…pentru ce ai venit aici?

-A vrut să vadă Biblioteca, stăpâne! spuse Dalida.

Ochii mimului sclipiră.

-Hi hi hi! Doar atât David? întrebă Planitus afişând un zâmbet ce părea a se lărgi la nesfârşit. Nu vrei să afli cine ai fost, eşti şi…cine vei fi? David asta nu este o Bibliotecă obişnuită, mai zise mimul. Nup şi îşi dădu jos pălăria hazlie. Este una specială. Aceste cărţi păstrează gândurile tuturor oamenilor şi creaturilor care trăiesc sau care au murit.

 -Aşa e, aşa e, ţipară în cor volumele de pe rafturi.

-Hi hi! Am uitat să menţionez cumva că…ele vorbesc? Dap…Am uitat. Jokere, ce gânduri ai venit să dezlegi? Sunt curios de-a dreptul, spuse Planitus aşezându-se la un birou din lemn de fag, mult mai mare decât dânsul.

David se uită în jurul său. Merse spre peretele care arăta mina şi privi mai atent. Muncitorii de mai devreme nu erau oameni, ci un fel de monstruleţi cu pielea mov, grăsuni şi cu burta galbenă, având pe spate impregnate însemnele cupei, bastonului, sabiei şi monedei.

-Oh…Îţi plac grohii? Să ştii că sunt un pic cam morocănoşi. Cer întotdeauna mărire de salariu.

-Salariu? Pentru ce?

-Muncă? Nu de aceea primesc şi oamenii salariu? Greu de cap mai eşti băiete. Ei lucrează în minele de pol; sapă tuneluri şi adună roci de hârtie folosite pentru scrierea noilor cărţi cu gânduri. Lăsând la o parte acest aspect. Ce gând sau gânduri vrei să citeşti?

  -Ah…

 -Îl vrei cumva… pe al lui Victor cel Mare? Dalida!

-Da, stăpâne.

-Adu-l pe Victor imediat!

David rămase complet stupefiat „Să îl aducă pe Victor? E posibil aşa ceva?”. Mimul avea dreptate. Numai trebuia să pună întrebări stupide.

După puţin timp, Dalida se întoarse cu o carte în nuanţa fildeşului şi i-o înmână tânărului. El deschise repede la prima pagină, dar nu putu înţelege nimic din ceea ce era scris acolo. Nu erau decât cifre şi plusuri; câteva litere îi erau cunoscute A, J, K şi Q. O închise cu putere.

-Asta este vreo glumă? întrebă David.

-Nu, nu este, spuse consternat volumul. Băiatul se uită la cartea din mâinile sale. Avea o faţă cu ochi, gură şi nas, mâini şi picioare. Vocea îi era uşor răguşită, părând cea a unui bărbat de vreo 70-80 de ani. Volumul îl ţintui cu privirea pe David şi zise:

-Te rog frumos…Poţi să mă pui jos?

-Si…sigur, spuse David.

-Mulţumesc. După câteva secunde, cartea se puse în genunchi şi făcu o plecăciune. Nu ştiam cum să mă prezint mai elegant. Sunt micul rege, Jokerul Victor cel Mare sau…cel puţin, am fost. Ştii tinere…semeni cu mine când eram de vârsta ta.

 Planitus tuşi din spatele biroului şi spuse:

-Stăpâne Victor. Acesta este noul Joker. Ţi-l prezint pe David Stepanov.

Cartea aruncă o altă privire lui David, aşteptă un minut şi se aşeză turceşte pe podea.

-Atât? Fără plecăciuni, rang, nimic? întrebă Victor.

-S-au schimbat vremurile.

-Da, Planitus, o ştiu. David? Eh…David. Ar trebui să îţi aminteşti toate câte s-au întâmplat atunci, nu?

-Eu…. dar Planitus nu-i lăsă timp să răspundă:

-Nu îşi aminteşte nimic. Încă. Tocmai de aceea te-am trezit. Poate îl vei ajuta tu, stăpâne.

Cartea îşi lăsă ochii în jos şi îşi trecu mâinile printre file. Părea la fel de pierdută ca David.

-Nu îl pot ajuta până nu mă va descoperi. Trebuie să cunoască limbajul, alfabetul vechi, iar tu…Planitus, o ştii.

-Da. David l-ai auzit pe Victor. Mâinile şi paginile ne sunt legate. Trebuie să descifrezi, mai întâi, limbajul vechi.

-Vrei să spui că toate cifrele acelea şi plusurile erau litere? întrebă David.

-Da. Noi nu putem spune nimic, din păcate. Ne este interzis de EA. Fiecare carte de joc sau gardian trebuie să găsească singură sau singur, logica alfabetului. Ne pare rău, zise Planitus.

-Pot măcar să… îl împrumut pe Victor?

-Da, sigur că poţi. Veniţi amândoi aici.

David şi Victor se aşezară pe mica canapea din faţa biroului lui Planitus. Era învelită în catifea roşie, iar marginile îi erau uşor deşirate. Mimul scoase de sub masă o carte imensă cu paginile îngălbenite de timp, protejate de o copertă din piele neagră.

-Să ne mişcăm, zise Planitus uitându-se la ceasul de mână. Numai avem mult timp şi vine dimineaţa. Scuzele mele, David. Nu te-am informat prea bine: Bibiloteca aceasta îşi are propriul program, în funcţie de lumile pe care le vizitează, a Umbrelor, a Grohilor, Îngerilor, Demonilor etc. Pentrub oameni, orarul este între  19 şi unu dimineaţa. Dacă te prinde ora unu pe aici, rişti să fii transportat, odată cu Biblioteca în una dintre aceste lumi, aşa că la treabă! Numai spun că ţi-ar lua o săptămână să te întorci…cine ştie, poate şi un an. Fiecare dimensiune are alt ritm…

Mimul deschise cartea şi luă o pană de aur. Sări, mai apoi, în poala lui David şi o înfipse în degetul arătător al acestuia.

-Hi, hi, hi. Scuze din nou. Politica Bibliotecii. Când îţi faci permisul ai nevoie de sângele acelei persoane sau creaturi. Bun…Planitus scrise câteva rânduri în imensul volum.

-Mai am nevoie de semnătura ta, David. Uite, uite…Aici, pe rândul şapte.

David semnă. Mimul îi dădu o altă pană, argintie, lui Victor, iar cartea îşi trecu numele pe hârtie.

-Victor, ai semnat pe rândul nouă?

-Da, da. Of, mim încuiat. Până şi atunci când eram viu nu pricepeam de ce este nevoie de atâtea secrete, de paşi de urmat, de atât de mult sânge. Tot sângele meu a fost, mai mult sau mai puţin, dat vouă: Bibliotecii, fantomei ăleia care îmi dădea fiori pe şira spinării. Pft! zise Victor încruntat.

-Regulile sunt…

-Nişte afurisite de reguli. Ştiu, ştiu…adăugă Victor.

 -Nu voi mai întreba despre ce fantomă vorbeaţi fiindcă…

-Este un secret, spuseră la unison Victor şi Planitus.

 -Da, am notat, zise David zâmbind ştrengăreşte.

 -Este aproape unu dimineaţa. Mai ai aproximativ…cinci minute, spuse Planitus. Ar trebui să pleci.

-Da. David îl luă pe Victor în braţe, deschise uşa pe care nu demult venise şi păşi în întuneric.

Continuarea în curând !

Review overview
5

17 COMMENTS

  1. Crina imi place foarte tare felul in care ai scris! Ideea este interesanta si abia astept sa vad cum evolueaza povestea! Astept partea urmatoare!!

  2. Crina, prologul tau e superb! Ești extrem de talentată și eu abia aștept continuarea..Se anunta a fi o poveste extrem de interesantã..Ar fi păcat să nu o publici la o editură.

  3. Incitant prolog. Mi-a trezit curiozitatea ! Astept cu nerabdare continuarea! Spor la scris Crina! ;)

  4. Ma bucur foarte mult ca v-a placut! Sincer, faptul ca vad in sfarsit ca mai multe persoane citesc ce am incercat de atata timp sa arat si altora, imi umple inima de fericire. Un om traieste atata timp cat lumea isi aminteste de el, iar cartea prinde viata atata timp cat e citita. Sper sa va placa si capitolele ce vor urma si ca David va va surprinde asa cum m-a surprins pe mine de fiecare data cand imi iau creionul si scriu o continuare! :D

  5. Crina, esti foarte talentata! Imi place ceea ce ai scris si cum ai scris, e un prim capitol mai mult decat incitant! Felicitari, sa ai inspiratie in continuare!

    • Crina … multa inspiratie. Debutul este intrigant. Abia astept sa citesc.

Leave a Reply