Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 5

Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 5

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4

Capitolul 5

În ciuda furiei care îl acaparase, David nu putu să nu remarce cât de nelalocul lor păreau cuvintele bătrânului, „idiot”. Nu putu să îl condamne; Serghei chiar era un idiot.

-Stai să văd dacă o am la mine. Bătrânul începu să caute într-o desagă turcoaz. Căuta şi iar căuta până ce exclamă fericit: Evrica! Vrei ca eu să fiu acela care îi spune? Eu sau tu, Serghei? întrebă Dimitrie pe un ton uşor lătrător.

-Spune-i tu, zise Serghei ridicându-se. Merse până la bibliotecă, luă un pămătuf cam uzat şi începu să cureţe praful de pe rafturile cu cărţi.

-Câtă dramă e aici Nadejda! zise Gabriel plictisit.

-Taci Gabi, replică fata.

-Bine, bine.

Dimitrie scoase un carneţel auriu cu cheiţă şi îl deschise la pagina şapte, iar, apoi, îi arătă lui David rândul şapte.

-Citeşte de aici, te rog. Cu voce tare! Să audă şi imbecilul acesta, zise bătrânul uitându-se dezaprobator la Serghei.

-David Stepanov, fiul doamnei Vanda Diana Stepanov şi al….al domnului Vladimir Serghei Stepanov. Născut la şapte aprilie 1996. Ha…nu, nu şi nu! Aşa ceva nu poate fi adevărat! Un…el! Serghei…tatăl meu! Sigur e o glumă. Suntem la camera ascunsă nu? David păşi nesigur căutând o cameră de filmat pe care, evident, nu avea cum să o găsească.

-Este adevărat David, spuse Serghei. Te rog să te calmezi.

-Eşti atât de cinic! Nu pot să cred!

-Trebuie! Altfel, nu vei rezista la ceea ce va urma.

-Lasă-mă în pace, zise tânărul în timp ce ieşea din cameră. Se îmbrăcă şi fugi din apartament.

-Vai…mai ceva ca în telenovele, spuse Gabriel pe un ton jucăuş. Ce reuniune de familie extraordinară, cu suspans şi tot restul. Păcat că nu au existat pupicii, adăugă el în timp ce mima un sărut în aer.

-Gabi mai taci! ţipară Serghei, Nadia şi Dimitrie.

-Nu te duci după băiat, Serghei? întrebă Dimitrie.

-Neah…Trebuie să fie singur acum, trebuie să accepte el toate astea. Mă duc pe deseară să îl aduc. Lasă-l să se distreze puţin.

-Sper că ştii ce faci, spuse Dimitrie sceptic.

-Mereu am ştiut.

-Că bine zici, Maiestatea Ta, Cupă!

Era furios. David vedea negru în faţa ochilor, dar continua să fugă. Nu ştia unde anume mergea. Cert era că trebuia să se distanţeze de acei oameni care îi întorseseră lumea cu fundul în sus. În sinea lui îşi tot spunea: „Nu! Serghei nu este tatăl meu; eu nu sunt un afurisit de Joker sau Victor cel Mare!”.

Tânărul îşi cumpără din staţia de tramvai un bilet cu două călătorii şi aşteptă timp de zece minute. Urcă în numărul trei, sperând ca acesta să îl ducă cât mai deaprte de acea harababură. Se aşeză pe un scaun, la fereastră, şi se uită în jurul său. I se părea că e urmărit, că este un şoricel alb din laboratorul de cercetare şi încearcă din răsputeri să supravieţuiască unei substanţe abia administrate. Oare el însuşi era un experiment eşuat? Poate a intrat din greşeală într-un film de groază sau de acţiune. Numai lipsea decât Jackie Chan. Coborî la Filarmonică şi luă drumul Mitropoliei. Ajungând în faţa acesteia se gândi că avea de nevoie de un ajutor mult mai mare decât orice prostie îi îndrugase până atunci unchiul, tatăl sau ce vampir mai era şi acel Serghei. Aşa că David intră în Mitropolie şi stătu câteva ore ascultând slujba.

Se mai linişti puţin, dar simţea nevoia de mai mult, de ceva mai mult. Merse după ceva timp la Mamma Mia şi îşi comandă o Cola şi o pizza grande cu de toate. După ce mâncă se îndreptă către bibliotecă zicându-şi: „Măcar aici o să am parte de calm”. Pe drum observă un bătrânel stând pe o bancă şi care dădea seminţe la porumbei. Probabil era orb din moment ce se uita într-un punct fix şi strângea în mâna dreaptă un suport de metal legat cu piele de spatele unui Golden retriever. Când trecu prin dreptul acestuia, bărbatul spuse cu voce pătrunzătoare:

-Urmează semnele Jokere şi nu te mai împotrivi atâta!

David fusese cât pe-aci să-şi verse Cola peste geacă. Înghiţind în sec zise:

-Aţi spus ceva domnule?

-Da. Să te dai de aici că îmi sperii porumbeii băiete. Oi fi eu orb, dar surd nu sunt. Porumbeii mei pleacă… zise supărat bătrânelul.

-Dar…Nu contează. Băiatul avea alte idei în minte; râdea zicându-şi „Sigur, sigur ai spus să mă dau din calea ta, nu? S-o crezi tu! Nu sunt atât de prost. Probabil Serghei are spioni cu cărticele în loc de pumnale. Or fi peste tot, până şi la WC.”. Ajuns în blocul unde era biblioteca, se îndreptă cu paşi lenţi spre scara în spirală care ducea la etajul unde se afla, practic, mica lui „cameră de panică”. Nu putu să nu privească desenele de pe ziduri, de pe balustradă – unele erau graffiti, altele simple citate din cărţi, scrise cu carioca, markerul sau creioane colorate. Bara de care se ţinea tânărul era vopsită în felurite culori, dar se observa cu uşurinţă vechimea acesteia fiind pe alocuri îngălbenită şi scorojită. Nu contau toate acestea, cât locul spre care îl ghidau, spre lumea lui.

David scoase portofelul din buzunar şi luă permisul de intrare. Deschise uşa bibliotecii şi merse spre doamna Mirna. Femeia era destul de vioaie în acea zi, pălăvrăgind de zor cu o prietenă la telefon. Era mică de statură, de vreo 40-45 de ani, grăsuţă şi purtând, în ciuda gerului de afară, o pereche de pantofi roşii cu toc cui. Părul îi era ciufulit, iar unghiile ca nişte gheare, date cu ojă verde. Băiatul se postă în faţa ei, dar nu părea să-i fi remarcat prezenţa, vorbind întruna:

-Da, da scumpo. Înţeleg, înţeleg…Nu e vina ta că aţi divorţat. Of…

-Hm…Îhm, tuşi David.

-Da…Cum îţi spuneam….

-Doamnă…

-Carmen, scumpa, înţeleg perfect.

-Doamnă Mirna! se răsti David pierzându-şi răbdarea.

Femeia ridică cu dispreţ ochii spre băiat şi spuse:

-Eh, stai puţin dragă că iar a venit băiatul care mai doarme pe aici. Te sun imediat, ciao! Zi cu ce te pot ajuta tinere, spuse femeia zâmbindu-i trufaş lui David.

-Evident, vreau nişte cărţi şi nu. Nu, doamnă Mirna, nu dorm pe aici, ci mă gândesc. „Ceva ce dumneavoastră nu păreţi a face prea des” continuă băiatul ca pentru sine.

-Bine, bine. Cum spui tu. Lasă permisul aici şi du-te în lumea ta plictisitoare, spuse femeia mestecând o gumă.

Dacă ai şti tu ce plictisitor mai sunt. Cât mi-aş dori să fiu aşa!”

David lăsă permisul pe biroul Mirnei şi plecă să caute noi volume. Lucrând la şcoală pentru proiectul bilingv, trebuia să caute informaţii despre stresul din afară, de pe străzi, cafenele, de dimineaţă. Totul avea să se lege într-o teză în limba franceză, urmând să o prezinte alături de colegii de grupă în faţa unui juriu, prin luna mai. Era şef de grupă şi avea probleme cu unii colegi, dar ştia că la final avea să iasă aşa cum îşi dorea. Putea, acum, să se debaraseze de grijile de „acasă”. Începu să se întrebe dacă acel loc mai putea fi numit „acasă” sau era doar o staţie, un colţ de stand by?

Tânărul îşi cumpărase în drum spre bibliotecă o cafea Moca cu bucăţele de cacao. Îi plăcea foarte mult. Răsfoia cărţile alese la o masă de lemn dintr-o cameră de studiu pe care erau scrijelite diverse forme de argou şi citate. Nimic nou sub soare. Timpul parcă zbură pe lângă el şi privi, într-un final, ceasul cu pisică de pe perete: 19:00. Doamna Mirna se uita supărată din partea cealaltă a camerei şi făcea gesturi criptice spre ceas.

-Doar un moment să-mi strâng lucrurile, strigă David.

Femeia se întoarse la birou, nu înainte de a-şi da ochii peste cap.

David se îmbrăcă în grabă, împrumută cărţile găsite şi plecă. Coborând scara auzi zgomotul puternic al muzicii. Venea dinspre Underground, un club de noapte care, ciudat lucru, se afla sub bibliotecă. Tânărul se mai uită o dată la ceas şi hotărî că un pic de distracţie nu i-ar strica.

Băiatul aşteptă vreo jumătate de oră la coadă şi reuşi apoi să intre în Under. Peste tot lumea dansa, iar luminile jucau pe pereţi. Îşi lăsă cărţile şi geaca la o fată de la dressing şi porni spre bar. Comandă o vodcă, după ce îl asigură pe barman că avea 18 ani. În realitate bărbatului nici nu îi păsa, voia doar să îşi vândă marfa cât mai repede. David luă o înghiţitură din băutura incoloră şi mai că se înecă. Se încumetă şi dădu paharul peste cap. O fată subţirică, blondă cu ochii căprui se apropie pe nesimţite de acesta. Era îmbrăcată sumar, cu o rochie neagră şi scurtă, cu decolteu adânc, cizme cu toc. Spatele îi era gol, lăsând la vedere un imens tatuaj cu o frunză neagră străpunsă de o pană roşie. Cu un glas zglobiu ea îi spuse:

-Ce îi trebuie unei fete ca să se distreze? Of…Ştiu! Un băiat la fel de drăguţ ca tine. Nu vrei să vii la dans? Stai ca o babă la bar şi măsori pe toţi din priviri! Nu ai observat că şi eu încercam să te măsor pe tine? zise făcându-i cu ochiul.

-În primul rând, zise David, hai la dans şi în al doilea…Nu prea sunt atent la ce se petrece în jurul meu, spuse tânărul în timp ce îşi conducea partenera pe ringul de dans.

-Ar trebui să începi să fii.

-De ce? zise el, învârtind-o pe fată.

-Pierzi multe analizând fără a analiza cu adevărat, spuse tânăra.

Oamenii se mişcau în ritmul melodiei lui Armin van Buuren, „Safe inside”. David se lăsă purtat de muzică. În jurul lui totul se învârtea, lumea îl copleşea, viaţa îl demasca pe adevăratul său eu. Nu voia să îl aducă la suprafaţă, dar trebuia. David se întreba dacă avea să mai fie acelaşi băiat, acelaşi individ după ce îl va lăsa pe Serghei să îi spargă oglinda şi să îi omoare păpuşile din cârpă, amintirile. Se uită o clipă la fata zâmbăreaţă, fără de griji cu care dansa. „Ce norocoasă!”exclamă el pentru sine.

Brusc, lumea se opri. Rămase suspendată. Numai David şi fata de lângă el se mai mişcau. Ea se opri din dansat, râse şi ţipă:

-Opreşte-te! Muzica se opri.

-Ce se întâmplă? întrebă David temător.

-Of Jokere, of! Mă enervezi atât de tare că nu te-ai trezit încă. Am mai primit şi telefonul acela de la Dimitrie. Îmi spune că ai fugit la fel ca un copil care doar ce a aflat că Moş Crăciun şi iepuraşul de Paşte nu există. Zi şi tu David ceva! Se poate?

-Mă cunoşti?

-Ce întrebări stu-pi-de pui! Cine eşti? Mă cunoşti? Nu mai face asta! Nu înainte să afli cine eşti tu! Tu, cel care îi vei uni pe toţi! Acum… să trecem la ceva mai important. Vrei o vodcă? întrebă femeia luând din mâna barmanului îngheţat o sticlă de băutură.

-Acum cine pune întrebări fără sens?

-Nu te juca cu vodca băiete! Zi. Vrei sau nu?

-Da, vreau.

-Ce bine, ce bine. Te-aş fi ucis dacă îmi refuzai ospitalitatea, zise femeia râzând. Poftim! Na Zdrovia, spuse ea dând paharul peste cap.

-Noroc! spuse el.

-Bine, bine. Acum dă tot ce ai mai bun în tine. Pune întrebări.

-Mi-am dat seama deja că eşti originară din Varşovia, după felul cum ai spus „Noroc”, zise David.

-Bravo. Primeşti o bulină albă, spuse ea în timp ce îşi privea cu atenţie unghiile. Pusese-i o altă întrebare nu demult. Da, te cunosc, zise rânjind.

-Bine…Cine…

-Stai, stai! Mi-a venit o idee…să facem lucrurile mai interesante. Vezi roata de pe peretele opus? Cea cu multe cifre, mai are şi câteva cranii…

-Da.

-Învârte-o şi aşa vom afla limita întrebărilor tale. Nu vreau să mă plictisesc aşa toată noaptea, ştii…

-Ah…Fie!

David merse şi învârti roata, iar acul se opri la numărul cinci.

-Am…dar fu oprit de tânără.

-Patru întrebări. Una ţi-ai irosit-o mai devreme, spuse femeia pe un ton jucăuş.

-Nu e cinstit.

-E cineva sau ceva cu adevărat cinstit în viaţa asta?

-Nu. Cum te numeşti?

-Dalida Popescu. Nu te lua după Popescu. Nu e adevăratul meu nume de familie. Malinovska este şi am 25 de ani azi.

-Azi, spui.

-Da… De unde vin eu… e posibil să am vreo 938. Cine mai numără?

-De ce îmi zici atât de uşor lucruri despre tine?

-Nu poţi minţi în faţa Jokerului. Nu poţi ascunde nimic de el. Pur şi simplu nu poţi. Când pui o întrebare şi aleg… Atenţie! Eu sunt cea care alege să răspundă! Ei bine… mă ustură creştetul destul de tare şi mă face să îţi spun orice. Dacă nu mă crezi uită-te. M-am ars deja.

Băiatul privi gâtul Dalidei şi văzu un şirag de sânge prelingându-se dintre firele de păr.

-A treia întrebare… Cu ce te ocupi?

-Simplu! Sunt gardianul bibliotecii „Safir” din Iaşi. Toată ţara, fiecare oraş din Europa sau din Asia are aşa ceva.

Continuarea în curând !

Review overview
5

NO COMMENTS

Leave a Reply