Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 2

Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 2

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Capitolul 2

“Nu! Nu mă vei prinde niciodată! Roata mereu se va învârti! Nu te va ţine o veşnicie deasupra vieţii! Ha, ha, ha!”râse cu putere mica arătare.

“Cine eşti şi ce anume doreşti de la mine?” întrebă David.

“Jokere…ha, ha, ha! Ţi-ai pierdut complet îndemânarea. Numai eşti perspicace, zise creatura dansând în stânga şi în dreapta. Nu este vorba de ceea ce vreau eu, ci de ceea ce vrea EA de la tine. Eu nu sunt decât un simplu mesager. EA face regulile, iar noi sau… mai bine spus, tu vei juca după cum îţi va dicta EA şi numai EA!” ţipă arătarea.

“Cine eşti tu? Cine este ea?” întrebă David pierzându-şi răbdarea. Din nou visa, iar în faţa lui se afla un mim pitic cu ochii mari cât cepele şi negri ca smoala. Era îmbrăcat cu o tunică ţesută din fir de argint; avea pe cap o pălărie neagră ce ilustra o monedă, un baston, o cupă şi o sabie. Costumaţia sa era în două culori distincte – alb şi negru.

“Cine sunt eu? Tună mimul. Tu mă întrebi pe mine cine sunt, dar ştii măcar cine eşti tu?! Am să îţi spun fiindcă aşa vrea EA! Mă numesc Planitus!”

“Planitus? De ce eşti aici? Cine este ea?” întrebă tânărul.

“Prea devreme băiete! Prea devreme!” urlă mimul.

David se trezi sub inconfundabilul sunet al soneriei sale – o melodie ritmată a formaţiei “The Black Keys”, “Stop Stop”. Era de-a dreptul bulversat. Avea capul plin de o mie de gânduri şi toate legate de întrebarea “Cine era Planitus?”. Tânărul se ridică de pe pat şi se îndreptă spre baie – făcu un duş, se spălă pe dinţi şi se îmbrăcă. Îşi zise că “A fost doar un vis. Planitus… Ce nume prostesc!”.

Venise, într-un final, ziua cea mare – înmormântarea părinţilor săi. Nu avea să îi mai vadă niciodată, nu avea să îi mai îmbrăţişeze. David era îmbrăcat cu o pereche de blugi negri, o cămaşă albă şi un sacou negru. Se gândea la ce îi spuseseră părinţii când era mai mic – în cazul vreunui accident sau nefericiri, el trebuia să poarte şi o culoare deschisă în ţinuta sa, pentru a lumina calea celor care păşesc spre Lumea de Apoi. El avea să le respecte această dorinţă, dar cum rămânea cu suferinţa sa? Aceasta va dispărea sau va rămâne cu el pe veci ca un punct imobil într-un spaţiu delimitat de patru pereţi de cărămidă?

David fu luat la ora opt dimineaţa de un SUV negru în interiorul căruia se mai aflau doi bărbaţi masivi, înveşmântaţi din cap până în picioare în negru, fiecare având prinşi la piept în bolduri, crini albi. Pe drum spre cimitir tânărul nu schimbă un cuvânt cu aceştia, aruncându-le din când în când o privire scrutătoare menită să îi ţină la distanţă. Ajunşi la intrarea în capelă, David rămase pironit locului, uimit de ceea ce avea în faţa ochilor – în ciuda vremii potrivnice, capela, biserica şi drumul spre mormânt fuseră împodobite de sute de buchete de crini, margarete, crizanteme şi trandafiri albi. Ici şi colo se observau mici lumânări care ofereau întregului tablou o mireasmă puternică de iasomie – floarea preferată a mamei sale.

Băiatul numai ştia ce să facă sau să zică – totul părea ca luat dintr-un vis şi transfigurat lumii reale. Gerul aspru îl trezi pe David din reverie. Acesta merse cu paşi nesiguri spre capelă. Înăuntru nu se mai afla nimeni, doar el şi părinţii. Tânărul fu lovit în adâncul său de noi emoţii pe care le considera total inadecvate unei astfel de zile – iubire şi fercire. Părinţii săi au fost mutaţi în centrul camerei; erau aşezaţi într-un sicriu ce aducea mult unui pat imens cu baldachin. Acesta fusese confecţionat din lemn de mahon, având încrustate, de o parte şi de alta, chipuri îngereşti şi flori. David se apropie încet de sicriu şi privi înăuntru: două trupuri inerte îmbrăcate în alb şi negru. Mama sa purta o rochie de mireasă din mătase, iar tatăl său un frac. Chipurile acestora erau acoperite de un văl, iar mâinile le erau încrucişate, fiecare ţinând o cruce de lemn, iar în mijloc domina icoana Domnului Iisus Hristos. În partea dreaptă erau aşezate mai multe căni aburinde cu vin roşu şi prăjituri cu ciocolată şi ness. Când se uită o clipă spre podea, observă că aceasta era ornată de petale de trandafir, albe şi roşii. Aceasta nu părea a fi o înmormântare, ci o nuntă, expresia începutului. În acel moment David îşi dădu seama că sfârşitul nu exista; el reprezenta, în fond, şansa unui început pentru părinţii săi “Un început care mă exclude.”. Tânărul căzu în genunchi şi începu să ţipe şi să plângă; i se părea că viaţa lui se prăbuşea pe veci. După câteva clipe auzi o bătaie uşoară din palme şi se ridică cu grijă de pe podea îndreptându-se spre uşă. Băiatul privi afară şi văzu un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, purtând ochelari de soare şi zâmbind. Părul îi era de culoarea fierului ruginit. Bătând în continuare din palme se apropia cu paşi domoli de tânăr. Se opri şi zise:

-Să ştii că te-au iubit şi regretă acum că nu vor putea să îţi mai fie alături. David făcu un pas în spate, dar nu putu să nu remarce că vocea bărbatului avea o tonalitate calmă şi se simţea întocmai ca atingerea fină a caşmirului pe marmură.

-De unde ştii dumneata asta? întrebă băiatul.

-Pentru că ninge, zise suav bărbatul.

-Dar nu… În acel moment începu ninsoarea; mai multe persoane se apropiară de capelă, fiecare zâmbind şi ducând în mâini câte un coşuleţ cu diverse flori albe.

-Ar trebui să ne îndreptăm către biserică David. E frig afară şi nu cred că doreşţi ca vreunul din aceşti oameni să îţi zică cât de rău le pare de pierderea ta. Haide băiete, adăugă bărbatul.

-Cine eşti tu? întrebă David complet stupefiat.

-David… vrei să te faci cumva ofiţer? Avocat?

-De ce spuneţi asta?

-Persoanele mult prea curioase păţesc lucruri rele David… Din fericire pentru tine, răspunsurile vor continua să vină, spuse zâmbind bărbatul. Aşteaptă-le. Ah…şi mă cheamă Vladimir Serghei Stepanov.

-Cum? Am crezut că nu veţi participa la funeralii, zise David.

-Nu cred să fi avut vreo interdicţie şi, la drept vorbind, am destule. Nu puteam risca să pierd acest spectacol băiete! Criza ta de nervi de acum câteva minute a fost sublimă, plină de dramă. M-a uns la inimă! zise Serghei ridicând teatral mâinile în aer.

-Pentru tine totul este o glumă? întrebă David plin de furie.

-Nu David. Nu este o glumă. Mai ţii minte ce spuneau părinţii tăi despre viaţă?

-Da… Viaţa este ca o piruetă… spuse David oprindu-se brusc.

-Continuă te rog sau preferi să o fac eu? spuse Serghei. Fie. O piruetă în timpul căreia poţi cădea şi lovi. La final te ridici şi încerci din nou. Părinţii tăi au căzut şi se vor ridica spre alte înălţimi, la fel cum vei face şi tu. Suferinţa nu trebuie lăsată să ne acapareze, din contra. Ea ne face mai puternici în faţa intemperiilor vieţii. Este doar o altă treaptă. Băiete dă-mi acum mâna şi hai în biserică. Astăzi nu le arătăm nimic celorlalţi. Nimic din ceea ce nu ar trebui să vadă, zise bărbatul întinzându-i mâna lui David.

David simţea că nu se va mai putea ţine pe picioare. Îi dădu mâna unchiului său şi zise:

-Ei sunt încă acolo…

-Au fost mutaţi în biserică în timpul discuţiei noastre, haide! spuse Serghei, trăgându-l pe tânăr după el.

Cei doi intrară în biserică. David observă mulţimea de oameni care se adunase pentru a-şi lua rămas-bun de la cei doi miri fără chip, aşezaţi în patul din care nu aveau să se mai ridice vreodată. Cu toţii erau în aşteptare, în aştepatarea lui. Un bătrânel cocoşat îmbrăcat cu sutana preoţească se opri în faţa lor şi spuse:

  • Putem începe slujba domnule David?

  • Da, zise tânărul cu putere. Da, puteţi începe.

Slujba de înmormântare fu ţinută de cinci preoţi, doi dintre aceştia fiind români, iar trei de origine rusă. David se ţinea drept, având chipul lipsit de orice emoţie. La final privi cum mai mulţi oameni s-au adunat în jurul sicriului şi au pus câte un trandafir în interiorul acestuia, sărutând, de asemenea, crucile şi icoana din interiorul acestuia. Mai apoi s-au adunat afară şi i-au condus părinţii la mormânt. Câţiva muncitori înlănţuiră sicriul, l-au închis şi au bătut cuie în el pentru a-l sigila. Dalele fură aşezate deasupra, iar groapa fu umplută cu pământ. Oamenii au aşezat, de o parte şi de alta mormântului, coşurile cu flori. Serghei s-a ridicat atunci din mulţime şi a zis:

-Eu şi cu nepotul meu vă invităm la masă la restaurantul “Casa cu brazi” aflat pe strada Stejar, lângă brutărie. Vă mulţumim! Acesta se îndreptă agale spre David şi îi spuse:

-Dacă mai aud o singură dată frazele “Dumnezeu să-i odihnească” sau “Ne pare tare rău” voi face o criză de isterie. O să ţip, adăugă el cu un aer obosit.

-La masă se va întâmpla asta, zise David. Nu cred că vei ţipa.

-Nu, dar te voi călca pe picior cât de tare voi putea, zise Serghei.

-Nu eşti normal, spuse David dându-şi ochii peste cap.

-Nici tu băiete! ţipă Serghei spre David, aflat acum în maşina care, nu demult îl adusese.

La restaurant lumea începu să vorbească din ce în ce mai tare, aruncând din când în când o privire plină de milă spre masa lui David. Aşa cum prevăzuse David, cele două fraze de care Serghei era terifiat, fură repetate iar şi iar, pe tânăr durându-l, acum, picioarele datorită loviturilor primite pe sub masă de la unchiul său.

-Unchiule aş putea aduce Protecţia Copilului ştii? zise David plin de furie.

-De ce nepoate? întrebă Serghei cu un aer jucăuş.

-Picioarele.

-Vai mie, scuze. Mai poţi merge? Trebuie să fii epuizat datorită încercărilor de care ai trecut.

La sfârşitul mesei Serghei se ridică şi îl conduse pe David la ieşire. Lumea se îmbulzea pe uşile de sticlă, iar chelnerii se mişcau în dreapta şi în stânga să aducă oamenilor hainele de la dressing.

-Băiete. E timpul să plecăm acasă. Am o surpriză pentru tine, zise Serghei misterios.

Cei doi merseră în tăcere spre brutărie. Strada era învăluită de o mantie albă, iar vântul sufla cu putere. Noienele păreau a prinde viaţă şi se mişcau într-un dans numai de ele ştiut.

-Nu ştiu ce surpriză mi-ai mai putea face, spuse David punându-şi mâinile deasupra capului şi râzând ironic continuă: prima a fost să-mi văd părinţii între patru scânduri, a doua ai fost tu, iar acum îmi spui că va mai fi una! Cred că trăiesc o afurisită de telenovelă… mai rămâne să vină Santos şi cu Salome să-mi spună că sunt copilul lor şi că am un frate care vrea… Ştii ce vrea unchiule?

-Ce imaginaţie bogată! E şocant că nu ai devenit scriitor până acum!

-Să mă omoare!

Serghei se opri din mers şi luă un bulgăre de zăpadă pe care i-l aruncă băiatului în cap şi strigă:

-Atunci te omor eu până nu te omoară Salome! Termină cu prostiile astea şi hai mai repede acasă.

După vreo zece minute cei doi ajunseră în faţa blocului. Tânărul scoase din buzunar cheile şi potrivi cartela de acces. Au intrat apoi în imobil, dar ceva era diferit în casă. În bucătărie lumina era aprinsă şi se auzeau ţipetele a două personae:

-Gabriel, pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrei să faci cu tigaia asta?

-Bela, nu vreau decât să mănânc ceva. Tu nu vezi că ăştia nu au decât cărţi aici?! Ce pana mea; Nadia, vrei să mănânc un cotor de carte ?

-Serghei a zis că vine repede şi că aduce mâncare!

-Nadia, Nadia, Nadia… Tu nu vezi că boşorogul ăla e… dar nu avu timp să îşi continue tirada că uşa bucătăriei se deschise cu putere, iar Serghei păşi uşor în încăpere. Cearta se stinse.

-Oh… Serghei… ce bine că ai venit. Noi discutam despre… o tigaie. Da, o tigaie.

-Aha… şi despre un boşorog care e…

-Minunat, zise o tânără.

-David. Te uiţi la surpriza ta. Ţi-i prezint pe Nadia şi pe Gabriel Stepanov. Sunt verişorii tăi. Acum, vă rog să vă jucaţi frumos cât timp oamenii mari lucrează. În acel moment părăsi camera şi, după un răstimp, se auzi uşa de la birou trântindu-se.

-Ah! Vrei să ştii ce urma după boşorog? Ne-treb-nic! zise băiatul care fusese prezentat mai devreme ca Gabriel. I-am arătat eu lui, nu tovarăşi? se făli tânărul.

-Da… Bună! Eu sunt Nadia. Încântată de cunoştinţă. Tu trebuie să fii David nu-i aşa?

-Aşa e… Salut…Încântat, spuse David prea şocat. Mirarea sa nu izvora doar din faptul că mai avea şi verişori, ci şi din cauza frumuseţii acelei fete care îi întinse cu francheţe mâna. Era de înălţime medie, cu părul lung şi uşor ondulat la vârfuri, de culoarea castanei şi cu nişte ochi de un negru uşor verzui. Faţa îi era ovală, iar corpul ca trecut prin inel. Totul la ea părea perfect, de la faţă, corp, unghii şi felul de a vorbi şi a se mişca. Nici fata nu rămase indiferentă la înfăţişarea lui David. Chipul ei, până atunci de un alb incandescent se făcu mai întâi rozaliu, iar apoi de un roşu aprins. Se auzi o uşoară tuse şi Gabriel îl prinse pe David de reverele hainei, se uită la el şi îl îmbrăţişă cu putere.

-Ştiu că am întrerupt ceva, dar sincer nu am chef de amorezaţi pe aici, zise Gabriel la urechea lui David. Făcu un pas în spate şi spuse: Bună, ştii deja cum mă cheamă de la moş-arţăgos. Îţi jur solemn că vom fi cei mai buni prieteni şi colegi de cameră!

-Bu… Ce-ai zis? spuse David bulversat.

-Ce ai auzit! Azi e joi? Nu contează. Peste trei zile mergem la şcoală băiete! Pe cai cowboy!

Continuarea în curând !

Review overview
5

1 COMMENT

Leave a Reply