Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 3

Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 3

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2

Capitolul 3

Asta a fost, fără doar şi poate, cea mai îngrozitoare zi din viaţa mea!”tună David ca pentru sine. I-au trebuit două ore să îl instaleze, cum se cuvine, pe noul său coleg de cameră şi încă una pentru a-i explica lui Gabriel că duşul nu este un loc unde să dormi sau o cameră de unde apa ţâşneşte ca prin magie din gura unui şarpe legendar, ci un loc unde omul uită de griji, stă şi se curăţă. Nu ar fi trebuit, însă să fie atât de mirat de comportamentul tânărului, din moment ce acesta recunoscuse că trăise mai mult pe străzi decât în casă.

David stătea în pat şi încerca din greu să adoarmă, dar amintirea celor petrecute nu îi dădea pace. Pulsa în interiorul său; la un moment dat se gândise că ar prefera vechea pedeapsă chinezească – să îi cadă picături de apă la nesfârşit pe creştet, precum grijile care îl acaparau în acel moment. Cu toate acestea, picăturile de apă s-ar dispersa la impact şi i-ar limpezi mintea. Nu! El trebuia să se confrunte cu un unchi peste măsură de cinic, cu nişte verişori certăreţi, dintre care unul sforăia la fel de tare ca un urs Grizzly şi, mai presus de orice, numai avea pe nimeni apropiat în afara celor mai sus menţionaţi.

Tânărul se foia de pe o parte pe alta şi se uita la ceas necontenit. Era 23:50 şi părea că lumea se mişcă din ce în ce mai lent. Se ridică, îşi luă telefonul şi căştile. Le puse la urechi şi alese o melodie de la Arctic Monkeys care, spera el, îl va mai calma. Nu ştia dacă “Snap out of it” va funcţiona, dar merita încercată. David se sculă din pat şi plecă la bucătărie. Pregăti un castron şi puse la fiert puţin lapte. Când acesta începu să fiarbă presără griş dintr-o pungă până ce amestecul deveni omogen. Turnă grişul în castron şi luă coaja unei banane, o tăie cubuleţe şi amestecă mai departe. Mama sa mereu îi pregătea griş cu lapte şi coajă de banană când nu putea adormi…

-Nici tu nu ai somn? întrebă cu voce joasă Nadia. Păşi uşor în încăpere şi închise uşa. Era îmbrăcată într-o cămăşuţă de noapte scurtă, din dantelă bleu, deasupra căreia purta descheiat un capoţel de molton, gri. Părul îi cădea valuri pe umeri.

-Nu prea…zise David. Vrei şi tu griş cu lapte şi banană? Am făcut prea mult.

-Banana este aici…

-Am folosit coaja, spuse băiatul puţin stingherit. Are un gust mai bun aşa.

-Ok atunci.

Cei doi mâncară o vreme în linişte. Afară bătea crivăţul şi, din când în când, se auzeau gemetele iernii care încerca să distrugă termopanele imobilului. Lovea cu mii de fulgi de nea în acestea, dar nicicum nu reuşea să intre şi să îi îngenuncheze pe aceia care au mâniat-o pe regina de gheaţă. David îşi aminti seara în care tatăl său îi citise “Crăiasa zăpezii” de Hans Christian Andersen. Se întreba dacă era la fel ca acea femeie, la fel de lipsit de inimă fiindcă de la înmormântarea părinţilor numai vărsase o lacrimă. Era oare un nesimţit, un insensibil? Nu putu duce gândul până la capăt deoarece Nadia sparse tăcerea:

-Uite…Serghei nu este atât de rău sau…

-Cinic? Idiot? Un blitzkrieg în carne şi oase? Idiot? Am mai spus idiot? zise ironic David.

Nadia râse uşor.

-Da, l-ai descris cum nu se putea mai bine. Să ştii că este şi un om inimos. Nu o arată aproape deloc. Eu am reuşit să îl înţeleg din micile firimituri pe care le lasă. De asemenea, a ţinut la părinţii tăi. Nadia privi meditativ bolul cu griş; încerca să îşi găsească cuvintele. Nu l-am mai văzut… atât de furios vreodată. Biroul său – ridică ochii spre tânăr – şi casa în care am locuit până acum o săptămână nu vor mai arăta la fel. Le-a ars aproape de tot, dar l-am oprit. Acum renovează.

-De ce să ardă o casă? De ce să sufere pentru nişte oameni pe care, evident, nu i-a vizitat în 17-18 ani?

-Aş vrea să pot răspunde la toate aceste întrebări, dar ştii la fel de bine ca mine că e imposibil. Vreau să îţi destăinui ceva… Observi că eu şi Gabriel nu prea semănăm…

-Mi-am dat seama.

-Ei bine… Serghei ne-a cam adoptat…

-Ce vrei să spui prin acest “cam”?

-Nu suntem copiii lui de sânge. Orfelinatul din Moscova în care am petrecut primii şase ani de viaţă a luat foc. Totul se dusese, iar eu şi Gabriel am fost lăsaţi în urmă de îngrijitori. Au uitat de noi sau… poate doreau să reducă gurile de hrănit. În fine, eram doi copii şi nu ştiam ce să facem ca să supravieţuim. Mai era şi iarnă, frig şi atunci ne ghemuiam în coteţele găinilor. Oamenii ne alungau şi apoi căutam un alt loc. Furam colaci cu nucă şi miere de la brutar, mâncam colivă şi beam apă de ploaie, vodcă cu duiumul de la parastas, kasha. La şase ani să bei vodcă, dar să nu ai apă… ştiu că este ciudat, dar asta era treaba. Era necesar. Ei, toate astea se întâmplau înainte de a descoperi jocurile de cărţi. Mai erau destui copii fără un acoperiş deasupra capului în Moscova şi ne-au învăţat să jucăm pocher, macao. Îi provocam pe negustori şi îi învingeam imediat şi primeam la schimb mâncare, haine, bani. Nu trişam deloc, pur şi simplu câştigam şi câştigam. Asta până când un bărbat s-a înfuriat şi l-a imobilizat pe Gabriel de un perete, l-a lovit până ce şi-a pierdut cunoştinţa ţipând iar şi iar “Care vă e secretul?”. Mă simţeam neputincioasă. Nu ştiam ce să fac! Am lovit cu mâinile şi picioarele, dar mă ţinea la distanţă cu mâna lui liberă. M-a lovit şi am făcut, astfel, prima piruetă. Am căzut în braţele unui bărbat destul de solid şi cu ochii unei fiare sălbatice. Era Serghei, desigur. L-a bătut pe negustor… cum se spune aici… de i-a sunat apa în cap nu?

-Cam aşa, zise David răguşit.

-Ei bine, asta a fost. Te rog nu îl judeca înainte să îl cunoşti cu adevărat. Dă-i puţin timp.

-Ştii că nu trebuia să îmi fi spus toate astea… Ce vreau să spun este că… Sunt un străin.

-Nu e adevărat. De azi ai intrat într-o nouă familie. Nadia se ridică de pe taburet, îşi spălă castronul şi, înainte de a părăsi bucătăria, zise:

-Încearcă să dormi. Mâine se va schimba totul.

-Ce vrei să spui cu asta?

-Eu ştiu că tu ştii că toţi, dar mai ales eu… nu ştiu nimic, zise tânăra fixându-l cu nişte ochi goi.

-M-ai dus în ceaţă.

Ochii tinerei şi-au recăpătat culoarea ierbii arse. A căzut din picioare.

-S-a întâmplat ceva, David?

-Nu…Absolut nimic. Mai bine hai la culcare.

Întors în pat băiatul adormi instantaneu. Visă o casă veche aflată într-o pădure. Afară era ger şi hotărî să intre să se încălzească. Nu ştia de ce, dar dintr-un anume motiv era îmbrăcat într-un costum de arlechin. Avea pe cap o pălărie haioasă şi o mască pe faţă; restul corpului îi era plin de cruci roşii şi negre, iar el numai era David, ci Victor. Da, Victor cel Mare. Se întrebă unde îi sunt nevasta şi copilul, dacă o va mai vedea vreodată pe Elena sau pe micul George? Nu! Trebuia să îi ducă pe regali departe de cei dragi lui, altfel simpla-i existenţă ar fi fost un eşec. El, însă numai putea înainta; îi era prea frig, avea nevoie de căldură.

Două minute cer. Doar atât şi apoi am plecat”îşi zise bărbatul în timp ce îşi făcu semnul Sfintei Cruci.

Intră în casa dărăpănată şi făcu focul. Acum îi era mult mai bine. Nu exista decât o încăpere unde se aflau un pat de paie, o secure şi multe tablouri care descopereau, parcă, alte meleaguri. Acele ţinuturi în care existau oameni cu un singur ochi sau umbre care trăiau pe spatele indivizilor şi le ofereau darul eternităţii. “Simple vise? O amăgire?”spuse Victor.

-Ştii foarte bine că nu sunt vise… Înălţimea Ta, Victor cel Mare.

Bărbatul îşi scoase pe dată sabia din toacă şi spuse:

-Cine eşti şi ce vrei cu mine?

-Mă numesc Planitus şi sunt mimul vieţii. Ţin lumea în echilibru şi am venit să te avertizez.

-Ha! Ce anume vrei să-mi spui?! Că nu o să-mi mai văd familia niciodată sau că lumea mea vă cădea? M-am săturat de toate, zise bărbatul cu ochii în pământ. Numai sunt Înălţimea Sa, Ta, a nimănui, doar a mea!

-Ţi-ai pecetluit singur soarta, Victor cel Mare! tună Planitus.

-Ce vrei să spui cu asta? întrebă Victor.

-Vei vedea sau, mai bine zis, nu! Venisem să îţi spun să priveşti totul limpede, dar vremea încă nu a venit. Nu, nu, spuse mimul înclinându-şi dezaprobator capul. Totul se va întâmpla mai târziu. Tu nu vei vedea!

-Ce anume?

-Totul, zise Planitus, iar apoi dispăru.

În acel moment David simţi cum îl ia ameţeala şi fu dat afară din corpul lui Victor. Bărbatul nici nu îl observă pe tânăr. Se auziră copitele cailor. Victor luă sabia într-o mână şi îşi puse securea în cealaltă ţipând: “Aud şi uit, văd şi ţin minte, fac şi înţeleg!”. Din secure şi sabie au izbucnit flăcările. A ieşit din căsuţă repetând această frază iar şi iar.

-Tinere David… Of, of! Nu e frumos să priveşti în trecutul altuia, spuse Planitus la urechea lui David. Îl luă pe acesta de revere şi îl azvârli pe patul de paie ţipând: “Stop!” şi totul se opri. Focul numai pâlpâia, fulgii de nea au stat, iar zgomotele luptei de afară au încetat. Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu Victor mai departe? Mai bine să spun, ce s-a întâmplat cu tine mai departe? Victor eşti tu! Tu ai făcut greşeala aceea!

-Tu nu ai văzut şi nu ai crezut!

-Ce anume? vorbi David.

-Ce eşti cu adevărat! Nu ai urmărit visele, nu ţi-a păsat îndeajuns de ceilalţi şi ai pierdut totul! Familie, prieteni şi regat. La final, te-ai pierdut pe tine. Te-ai lăsat consumat de tine! Uită-te pe fereastră!

-David se întoarse spre pervaz şi deschise fereastra. Planitus ţipă:

-De unde am rămas! Fulgii cădeau din nou, iar lupta continua. Zece călăreţi l-au încercuit pe Victor-David şi şi-au înfipt simultan săbiile în acesta. Brusc tot corpul lui David ustura,îl durea de moarte.

-Înţelegi acum, David? Tu trebuie să vezi dincolo de toate: de tine, de mine şi de ceilalţi.

Focul a luat sub control întreaga căsuţă. Semnul de pe degetul lui David ardea, iar tânărul se trezi urlând din toţi rărunchii.

Continuarea în curând !

Review overview
5

5 COMMENTS

Leave a Reply