Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 6

Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 6

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Capitolul 6

     -Credeam că doamna Mirna se ocupă de bibliotecă.

     -Nu biblioteca aia băiete! tună Dalida. Cea de aici, de jos, spuse mândră tânăra. Vrei să o vezi? adăugă ea fluturându-şi genele.

    -Am schimbat locurile în punerea întrebărilor, dar…da. Vreau să o văd.

   -Prea bine. Am,însă nevoie de câteva picături de sânge de la tine, spuse Dalida pe un ton jucăuş.

  -Sânge? De ce? întrebă mirat David.

 -Dacă ai termina odată cu pusul întrebărilor…tare bine ar mai fi. Ştii că le iroseşti, nu?

 -Cum ai vrea să reacţionez dacă nu cunosc absolut nimic?

 -Nu ştiu…Mai practic? Lasă asta acum. Se întoarse cu spatele la el şi luă un cuţit de sub tejghea. Acesta era mai special, cu pietre gravate, în nuanţa muştarului.

 -Arată-mi mâna cu semnul te rog, spuse Dalida.

Băiatul făcu întocmai, iar femeia îi crestă degetul arătător cu cuţitul. Trei picături de sânge se scurseră pe lamă, iar pietrele acestuia prinseră culoarea bomboanelor cu caramel. Dalida duse cuţitul în faţa oglinzii care ocupa întreg peretele din spatele barului. Fără măcar să clipească, îl aruncă în oglindă. Aceasta se făcu ţăndări.

 -Stai….dar băiatul nu avu timp să-şi termine propoziţia că cioburile se uniseră şi formară o uşă. Mânerul, totul era din sticlă, prinzând  nuanţa unui răsărit de soare. Dalida răsuci mânerul, iar uşa se deschise. Înăuntru era beznă.

  -David, poţi să intri în Bibliotecă acum.

Tânărul merse cu paşi nesiguri spre uşă şi gândi „Ce naiba! Am devenit un Joker, nu?”. Alergă şi sări. Se uită împrejur, dar nu putu distinge mare lucru. Brusc, podeaua se cutremură şi mii de luminiţe fură aprinse. Băiatul rămase fără grai. Era înconjurat de nenumărate rafturi de cărţi, unele mai voluminoase şi altele mai subţiri. Fiecare avea cotorul aurit. Mai existau, de asemenea, şiruri de mese de lemn pentru citit, iar podeaua era transparentă, arătând oceanul în imensitatea sa. Se reamarcau bancuri de peşti, rechini, meduze, corali. Pereţii descopereau o mină  şi câţiva oameni care munceau de zor, de altă parte se vedea o pădure de brad cu urşi, cerbi şi privighetori, în dreapta era un oraş în care lumea era îmbrăcată doar în alb şi zâmbea, iar alt perete dădea spre un altfel  de loc, învăluit de ceaţă. Tavanul se asemăna cu o tablă de şah, iar lumina venea dintr-o sferă imensă. Aceasta arăta ca un ochi, cu iris, gene şi clipea. În interiorul ei se afla o flacără ablastră, tremurândă.

-Bau!

-Ce… În faţa lui David nu se mai afla Dalida, ci un mim. Mai exact, acel mim care îi bântuia visele de ceva timp, Planitus. Acesta se uita relaxat la tânăr, fumând dintr-o pipă de argint.

-Ce e ce, băiete? Ţi-a mâncat pisica limba? întrebă Planitus.

-Din nou visez?

-Ne ne ne…Acum numai e vis, ci realitate. Din câte observ, Dalida îşi face treaba cum trebuie. Apropo, unde e ea?

-Nu ştiu… Nu a venit cu mine…

-Ba da! se auzi glasul Dalidei de undeva din spatele lui David. Poţi să te dai din calea mea?

Când se întoarse, David nu mai văzu tânăra cu părul blond de dinainte, ci o fetiţă din lemn care se foia de pe un picior pe altul.

-După privirea ta, îmi dau seama că nu ai mai văzut până acum un sfinx, zise Planitus.

-Un sfinx? Nu arată deloc ca un sfinx, spuse David mirat.

-Te crezi tare fiindcă eşti mai înalt decât mine? zise Dalida supărată. Iote na! şi îl lovi pe băiat în picior. Rasistule sau…Nu! Discriminare!

 -Au!

-Nu judeca o carte după copertă, băiete, rişti să te tai în filele ei. În orice caz…pentru ce ai venit aici?

-A vrut să vadă Biblioteca, stăpâne! spuse Dalida.

Ochii mimului sclipiră.

-Hi hi hi! Doar atât David? întrebă Planitus afişând un zâmbet ce părea a se lărgi la nesfârşit. Nu vrei să afli cine ai fost, eşti şi…cine vei fi? David asta nu este o Bibliotecă obişnuită, mai zise mimul. Nup şi îşi dădu jos pălăria hazlie. Este una specială. Aceste cărţi păstrează gândurile tuturor oamenilor şi creaturilor care trăiesc sau care au murit.

 -Aşa e, aşa e, ţipară în cor volumele de pe rafturi.

-Hi hi! Am uitat să menţionez cumva că…ele vorbesc? Dap…Am uitat. Jokere, ce gânduri ai venit să dezlegi? Sunt curios de-a dreptul, spuse Planitus aşezându-se la un birou din lemn de fag, mult mai mare decât dânsul.

David se uită în jurul său. Merse spre peretele care arăta mina şi privi mai atent. Muncitorii de mai devreme nu erau oameni, ci un fel de monstruleţi cu pielea mov, grăsuni şi cu burta galbenă, având pe spate impregnate însemnele cupei, bastonului, sabiei şi monedei.

-Oh…Îţi plac grohii? Să ştii că sunt un pic cam morocănoşi. Cer întotdeauna mărire de salariu.

-Salariu? Pentru ce?

-Muncă? Nu de aceea primesc şi oamenii salariu? Greu de cap mai eşti băiete. Ei lucrează în minele de pol; sapă tuneluri şi adună roci de hârtie folosite pentru scrierea noilor cărţi cu gânduri. Lăsând la o parte acest aspect. Ce gând sau gânduri vrei să citeşti?

  -Ah…

 -Îl vrei cumva… pe al lui Victor cel Mare? Dalida!

-Da, stăpâne.

-Adu-l pe Victor imediat!

David rămase complet stupefiat „Să îl aducă pe Victor? E posibil aşa ceva?”. Mimul avea dreptate. Numai trebuia să pună întrebări stupide.

După puţin timp, Dalida se întoarse cu o carte în nuanţa fildeşului şi i-o înmână tânărului. El deschise repede la prima pagină, dar nu putu înţelege nimic din ceea ce era scris acolo. Nu erau decât cifre şi plusuri; câteva litere îi erau cunoscute A, J, K şi Q. O închise cu putere.

-Asta este vreo glumă? întrebă David.

-Nu, nu este, spuse consternat volumul. Băiatul se uită la cartea din mâinile sale. Avea o faţă cu ochi, gură şi nas, mâini şi picioare. Vocea îi era uşor răguşită, părând cea a unui bărbat de vreo 70-80 de ani. Volumul îl ţintui cu privirea pe David şi zise:

-Te rog frumos…Poţi să mă pui jos?

-Si…sigur, spuse David.

-Mulţumesc. După câteva secunde, cartea se puse în genunchi şi făcu o plecăciune. Nu ştiam cum să mă prezint mai elegant. Sunt micul rege, Jokerul Victor cel Mare sau…cel puţin, am fost. Ştii tinere…semeni cu mine când eram de vârsta ta.

 Planitus tuşi din spatele biroului şi spuse:

-Stăpâne Victor. Acesta este noul Joker. Ţi-l prezint pe David Stepanov.

Cartea aruncă o altă privire lui David, aşteptă un minut şi se aşeză turceşte pe podea.

-Atât? Fără plecăciuni, rang, nimic? întrebă Victor.

-S-au schimbat vremurile.

-Da, Planitus, o ştiu. David? Eh…David. Ar trebui să îţi aminteşti toate câte s-au întâmplat atunci, nu?

-Eu…. dar Planitus nu-i lăsă timp să răspundă:

-Nu îşi aminteşte nimic. Încă. Tocmai de aceea te-am trezit. Poate îl vei ajuta tu, stăpâne.

Cartea îşi lăsă ochii în jos şi îşi trecu mâinile printre file. Părea la fel de pierdută ca David.

-Nu îl pot ajuta până nu mă va descoperi. Trebuie să cunoască limbajul, alfabetul vechi, iar tu…Planitus, o ştii.

-Da. David l-ai auzit pe Victor. Mâinile şi paginile ne sunt legate. Trebuie să descifrezi, mai întâi, limbajul vechi.

-Vrei să spui că toate cifrele acelea şi plusurile erau litere? întrebă David.

-Da. Noi nu putem spune nimic, din păcate. Ne este interzis de EA. Fiecare carte de joc sau gardian trebuie să găsească singură sau singur, logica alfabetului. Ne pare rău, zise Planitus.

-Pot măcar să… îl împrumut pe Victor?

-Da, sigur că poţi. Veniţi amândoi aici.

David şi Victor se aşezară pe mica canapea din faţa biroului lui Planitus. Era învelită în catifea roşie, iar marginile îi erau uşor deşirate. Mimul scoase de sub masă o carte imensă cu paginile îngălbenite de timp, protejate de o copertă din piele neagră.

-Să ne mişcăm, zise Planitus uitându-se la ceasul de mână. Numai avem mult timp şi vine dimineaţa. Scuzele mele, David. Nu te-am informat prea bine: Bibiloteca aceasta îşi are propriul program, în funcţie de lumile pe care le vizitează, a Umbrelor, a Grohilor, Îngerilor, Demonilor etc. Pentrub oameni, orarul este între  19 şi unu dimineaţa. Dacă te prinde ora unu pe aici, rişti să fii transportat, odată cu Biblioteca în una dintre aceste lumi, aşa că la treabă! Numai spun că ţi-ar lua o săptămână să te întorci…cine ştie, poate şi un an. Fiecare dimensiune are alt ritm…

Mimul deschise cartea şi luă o pană de aur. Sări, mai apoi, în poala lui David şi o înfipse în degetul arătător al acestuia.

-Hi, hi, hi. Scuze din nou. Politica Bibliotecii. Când îţi faci permisul ai nevoie de sângele acelei persoane sau creaturi. Bun…Planitus scrise câteva rânduri în imensul volum.

-Mai am nevoie de semnătura ta, David. Uite, uite…Aici, pe rândul şapte.

David semnă. Mimul îi dădu o altă pană, argintie, lui Victor, iar cartea îşi trecu numele pe hârtie.

-Victor, ai semnat pe rândul nouă?

-Da, da. Of, mim încuiat. Până şi atunci când eram viu nu pricepeam de ce este nevoie de atâtea secrete, de paşi de urmat, de atât de mult sânge. Tot sângele meu a fost, mai mult sau mai puţin, dat vouă: Bibliotecii, fantomei ăleia care îmi dădea fiori pe şira spinării. Pft! zise Victor încruntat.

-Regulile sunt…

-Nişte afurisite de reguli. Ştiu, ştiu…adăugă Victor.

 -Nu voi mai întreba despre ce fantomă vorbeaţi fiindcă…

-Este un secret, spuseră la unison Victor şi Planitus.

 -Da, am notat, zise David zâmbind ştrengăreşte.

 -Este aproape unu dimineaţa. Mai ai aproximativ…cinci minute, spuse Planitus. Ar trebui să pleci.

-Da. David îl luă pe Victor în braţe, deschise uşa pe care nu demult venise şi păşi în întuneric.

Continuarea în curând !

5 COMMENTS

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro