Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 8

Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 8

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Capitol 8

David se uită mai atent la căţel: nu mai avea un cap, ci trei şi se tot mărea. Se aruncă la podea şi se rostogoli în partea opusă. Abia în acel moment băiatul îşi dădu seama că nu mai era nimeni în tramvai.

Şarpele cu clopoţei încercă să îl muşte pe Serghei, dar acesta se feri şi scoase din buzunarul pantalonilor un pistol Glock17 cu şine de 20 mm pe partea inferioară. Nu era un Glock oarecare având desenat de-a lungu-i un as de inimă roşie. Bărbatul trase o dată cu pistolul, dar nimeri în peretele din spate. Nu dură mult şi tramvaiul începu să se fărmiţeze.

-Ah, la naiba, spuse Serghei zâmbind.

Râsul şi cu cerberul se apropiau uşor de David, care se ghemuise în spatele unor scaune. Cele două arătări păreau a vorbi una cu alta, dar într-o limbă imposibil de descurcat. Serghei mai trase o dată în şarpe şi îl nimeri. El începu să ţipe la creaturi pe graiul lor, lăsând tânărul nostru în ceaţă.

Cerberul se năpusti asupra lui David şi îl înhăţă de picior rupându-i o bucată din pulpă. Băiatul ţipă de durere, iar semnul de pe degetul său se făcu roşu şi ardea. Mănuşa lui David luă foc. El nu mai simţea durere. Imaginea morţii lui Victor îi apăru în faţa ochilor şi îşi dădu seama de ceea ce are de făcut. David tună cu o voce care nu părea să îi aparţină:

-Aud şi uit! Văd şi ţin minte! Fac şi înţeleg! Atât a trebuit. Din mâinile băiatului au izbucnit flăcările, ochii i se făcură albi şi se simţea mai puternic ca niciodată. Îl apucă pe cerber de capul mijlociu şi îl topi, iar apoi suflă spre celelate şi acestea se prefăcură în cenuşă. David văzu sfere negre în interiorul celor două creaturi. Dorea neapărat să le spargă aşa că fugi spre râs şi băgă mâna în spatele acestuia de unde scoase bila. O făcu numaidecât pulbere.

Tramvaiul se opri la Universitate. Serghei îl apucă atunci pe David şi îl îmbrânci afară. Uitându-se înapoi, băiatul se minună cum mijlocul de transport se făcea mai mic şi mai mic până ajunse de mărimea unui trenuleţ de jucărie. Cu un pocnet, acesta se schimbă într-un pandantiv de fier care avea pe margini argint şi rubine. Pe acesta se observau câteva desene care se mişcau de la dreapta la stânga: un bărbat cu barbişon şi coroană care râdea, un şarpe care se afla pe aripa unui porumbel şi un cerc care îi cuprindea pe toţi.

-Du-te băiete şi ia drăcia aia! Să nu vină tramvaiul, spuse Serghei punându-şi palmele pe genunchi.

David fugi şi îl luă de pe jos. Imediat ce îl atinse, pandantivul se eliberă din mâinile tânărului şi i se aşeză la gât. Nu doar atât; îi pătrunse în piele şi se vedea ca un tatuaj gigant cu desenele care se mişcau uşor de la dreapta la stânga. Îl gâdilau pe băiat, iar bărbatul cu barbişon începu să vorbească:

-He he, la asta nu te aşteptai!

-Stai, acum am un bătrân care îmi vorbeşte din piept? Minunat! ţipă David punându-şi mâinile în cap.

-O să ne distrăm copios! mai spuse regele. Stai, nu nu, nu îmi place întunericul! Nu încheia roba asta băiete!

-Mai taci, mi-e frig!

David se uită de jur împrejur. Lumea de pe stradă nu părea cu nimic deranjată de cele petrecute. Era ca şi cum…

-Nu te mai uita ca un molâu! Nimeni alticineva nu a mai văzut ce s-a întâmplat. Bine, nimeni în afară de noi şi… câţiva brimci în formă omenească. Prima lecţie despre evenimentele Lumii Ascunse: nu pot fi văzute decât de creaturi, cărţi de joc, protectori şi preoţi. Acum hai să plecăm. Nu vreau să vină vreun Zburător pe aici, spuse Seghei îmbufnat.

– Stai, stai, zise David prinzând-l pe Serghei din urmă. Vrei să spui că Zburătorul există?

-Parcă eşti un copil! Îţi sclipesc ochii de parcă ai văzut o ciocolată… Nu îmi plac copiii.

-Sunt un copil şi la fel sunt şi Nadia şi Gabriel.

-O maschează foarte bine. Oricum…În serile cu lună plină mai iese câte unul din ei şi îşi bate joc de fetele care visează la o prostie de Făt-Frumos. Vine atunci Zburătorul şi pac! Îi dă cel mai frumos Romeo: MOARTEA. Of, tinereţea…

-Eşti tare cinic, ştii?

-Realist! Eu nu aş merge în toiul nopţii cu busuioc şi grâu la subsuoară să îl caut pe sortit pentru nimic în lume! Mai degrabă stau să vizionez Game of Thrones, la care, apropo, am rămas în urmă. Mergi mai repede băiete!

În timp ce urcau pe Copou începu să ningă. De partea cealaltă a străzii un poliţist destul de înalt şi cu faţa mohorâtă fluiera de zor la câteva maşini care se opriseră în mijlocul şoselei. David privi în sus şi lăsă ca fulgii de nea să îi acopere chipul, sperând că aceştia vor spăla tot ceea ce văzuse. Bineînţeles, era zadarnic. Tânărul nu fu atent pe unde mergea şi se lovi cu putere de spatele unui bărbat bondoc care se întoarse pe dată şi îl privi cu ură pe David. Murmură, apoi, ceva ca pentru sine şi plecă.

-Acum trebuie să te învăţ cum să mergi pe stradă? întrebă nervos Serghei.

-Unde mergem?

-Vei vedea imediat. Aproape am ajuns.

Cei doi intrară în parc, trecând de gardul plin de articole de ziar şi versuri ale autorilor demult apuşi. Ocoliră un stand cu pinguini de pluş, mai înaintară şi ajunseră în faţa Obeliscului cu lei. Serghei scoase atunci din buzunar o cheie de forma unui copac. Aruncă o privire prin jur şi şopti:

Aici sunt. Nu te-am părăsit niciodată, iar apoi aşeză cheia în gura unuia din lei. Pământul se cutremură şi Obeliscul se desfăcu în două, lăsând loc unui pasaj secret cu multe trepte care duceau în subteran.

-După tine, spuse Seghei zâmbind.

„Mai rău de atât nu cred că se poate”, îşi zise băiatul şi porni în întuneric fără a mai arunca vreo privire înapoi. Cu cât se avânta mai mult în tunel, cu atât lumina pălea. Pereţii păreau a-l strânge şi erau plini de pânze de păianjen, iar aerul era stătut.

Lumină! ţipă Seghei şi s-au aprins zeci de torţe. David putea să vadă zidurile văruite în roşu şi albastru, cu mici simboluri pe alocuri.

Treptele se opreau într-un punct mort. În faţa tânărului nu era decât un iaz cu apă verde şi îmbâcsită.

-Şi acum? întrebă David. Mai adus să văd un iaz subteran?

Serghei îl ajunse din urmă şi măsură din priviri locul. Se plimba în stânga şi în dreapta, cercetând fiece ungher al încăperii. Se uita într-un punct fix. Începu să râdă.

-Ştiai că în 1834 a început construirea Obeliscului cu lei, după ce marea boierime şi înaltul cler i-au propus domnitorului Mihail Sturdza, într-o petiţie, să ridice un monument comemorativ? Pentru ce au făcut toate acestea te întrebi? Pentru a-l îmbuna pe vecinul de la est, pentru a-i arăta recunoştinţă Imperiului Rus care devenise protectorul Ţării Româneşti şi al Moldovei prin 1827. Nu uităm! Voiau să îl mulţumească şi Imperiul Otoman care ne rămânea suzeran. Aşa le arăta că Moldova se spunea Regulamentului Organic. Ah, nimeni nu s-a gândit că în 1834 arhitectul Gheorghe Asachi va atribui acestei bucăţi de piatră şi marmură, cred… Ce spuneam?

-Numai tu ştii, zise David aşezându-se la baza treptelor.

-Nu fi impertinent băiete! A! Mi-am amintit. Nimeni nu s-a gândit că Asachi era Valetul reîncarnat care avea nevoie de un portal şi de un depozit de arme şi planuri. Mai mult…de un labirint care să le aducă moartea opozanţilor săi şi care să îi fie casă.

-Ce? se bâlbâi David.

-Nu ce, ci unde! spuse Serghei luând o mină serioasă. David, ia vino tu niţel până aici.

David se ridică nesigur de pe treaptă şi merse la bărbat. Punându-şi mâinile în şold ca mama care îşi ceartă fiul, întrebă:

-Altceva? Sincer Serghei, de ce Doamne… fu însă azvârlit de bărbat în apa cea verde. Băiatul ieşi numaidecât la suprafaţă, aruncând săgeţi din priviri. Seghei ridică nepăsător din umeri, iar în momentul următor avu loc un cutremur. David fu înghiţit de un vârtej, apucând să mai vadă cum plonjă şi Serghei. Crezu că i-a venit sorocul, dar în câteva momente se afla în picioare şi putea respira. Băiatul deschise temător ochii şi dădu nas în nas de rusul care rânjea maliţios.

-Aveai de gând să rămâi cu ochii închişi pe veci? Hm… Frumoasa Adormită?

Cuprins de furie, David se aruncă la gâtul bărbatului şi se rostogoliră pe podea. Băiatul încercă de nenumărate ori să îl lovească pe Serghei, dar acesta para cu abilitate fiecare mişcare. După ce ajunse la concluzia că sorţii îi sunt pe potrivă, tânărul începu să plângă cu sughiţuri. Atunci Serghei îl îmbrăţişă cu putere şi îi ciufuli uşor părul. Deodată se auzi o tuse, cineva care îşi dregea vocea:

-Mă scuzaţi. Probabil că întrerup un moment destul de înduioşător, dar trebuie să ne grăbim Vladimire că nu avem tot timpul din lume şi o ştii.

Serghei îl dădu protector pe David la o parte şi se ridică. Încercă să îşi aşeze hainele, dar fără prea mare succes şi îl ajută pe băiat să se pună pe picioare. David se şterse la ochi, iar când îi deschise nu îi venea să creadă ce avea în faţă: un mostru din cărţile ilustrate ale tatălui său, cu o jumătate de trup al unui om şi cealaltă al unui armăsar. Ştia cum se numeşte creatura; îi stătea pe limbă…

-Minotaur, spuse creatura. Încă ceva David. Este supărător să te aud cum te gândeşti la mine ca la un mostru. Pentru moment, înfrânează-te bine?

-D, d…Da, domnule!

-Mă cheamă Mircea. Vrei să vezi unde te-a adus Serghei sau nu? întrebă minotaurul.

-Da, răspunse David sec.

Mircea era destul de înalt, îmbrăcat cu o cămaşă albastră în buline portocalii, iar pantalonii săi aveau patru deschizături. Erau nişte jeanşi rupţi la genunchi, iar copitele îi erau acoperite de cizme negre. Nu părea nici prea tânăr, nici prea bătrân, de vreo 30 de ani. Părul îi era cicolatiu şi cu unele şuviţe albastre, prins într-o coadă împletită. Avea ochii verzi şi pătrunzători pe un chip angelic. În timp ce Serghei discuta cu Mircea, David privea curios în jur. Vedea rafturi mari cu cărţi, ziare vechi înrămate, lămpi cu gaz care atârnau de tavan. Totuşi nu existau prea mulţi pereţi…Cei doi bărbaţi priviră ceasul de pe unul din rafturile bibliotecii.

-Ai la tine cât trebuie Serghei? Să ştii că preţul a rămas la fel.

-Ah, nu aţi mai scăzut şi voi preţul? E criză economică la suprafaţă ştii, iar aici…

-La noi este echilibru, zise Mircea indignat. Dacă nu am avea regulile noastre totul s-ar duce de râpă. Să nu o mai lungim. Ai sau nu ce trebuie? întrebă minotaurul.

David obervă dincolo de Mircea nişte şine de tren care ieşeau dintr-un perete. Părea imposibil ca acolo să fie o staţie de tren. Ar fi făcut prea mult zgomot…

Fără tragere de inimă, Serghei îşi luă portofelul din buzunar şi scoase câteva monede de argint.

-Stai puţin Mircea. Vreau ca David să vadă în ce plătesc.

-Bine, dar repede că vine Andreas.

-O secundă. David, uite. Noi nu plătim cu lei, ci cu blide. Pe o parte avem un Ankh. Ştii ce este Ankh inteligentule?

-O hieroglifă egipteană care simbolizează viaţa lungă. Faraonii o primeau sub formă de amuletă la naştere.

-Da. Numai că, vezi tu, a fost integrată şi la noi. În creştinism. De aceea pe partea cealaltă a monedei avem o cruce. Ankh-ul a fost adoptat în simbolul crucii. Pe lângă asta, mai ştim că Iisus Hristos a fost ucis pe o cruce. E ca un fel de glumă pe aici cum că plătim în viaţă veşnică, rânji Serghei.

-Se plăteşte cumva în ani de viaţă?

-Nu, nu. Sunt doar bani cu un trecut mişto în spate, spuse Serghei flturându-şi mâna prin aer.

Andreas, 30 secunde. Vă rugăm, faceţi un pas în spate, se auzi vocea unei femei.

-Ha, 30 de secunde, zise David îmbufnat. Când trebuia să plec la Bucureşti cu trenul, trebuia să îmi iau integramele la mine că avea o întârziere de 40 de minute.

-El e Andreas. Nu are întârziere, zise Mircea.

Băiatul numără în gând, iar când ajunse la 29 o gaură neagră se deschise şi din ea coborî un tren, dacă putea fi numit aşa. Era de forma unui lup gigant.

Continuarea în curând !

Review overview
5

6 COMMENTS

  1. Vă mulţumesc mult pentru că îmi sunteţi alături în acest vârtej de peripeţii!!! Datorită vouă simt că am un scop! Mă bucur enorm că vă place ceea ce scriu!!! :p ;)

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro