Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 9

Cazut din cer de Crina Stanciu-Capitolul 9

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul
Citește Capitolul 1
Citește Capitolul 2
Citeşte Capitolul 3
Citeşte Capitolul 4
Citeşte Capitolul 5
Citeşte Capitolul 6
Citeşte Capitolul 7
Citeşte Capitol 8
    Capitol 9

    Gura lupului se deschidea încet, corpul îi era format din mai multe căsuţe. Privirea tânărului nostru se desfăta cu mii de culori, mai pregnante fiind cele de maro, albastru şi stacojiu. Brusc, uşile căsuţelor se deschiseră şi o mare de creaturi se năpustiră afară. Erau şi oameni, minotauri, şerpi vorbitori, pitici roşii, galbeni, negri, verzi, monstruleţi îmblăniţi cu ochii mari cât  cepele. David putu auzi dicuţia a doi oameni-lup:
    -Te-a zăpăcit şeful astăzi?
    -Nici nu îţi poţi închipui! M-a pus să merg de zeci de ori în al nouălea pătrat. Nu pricep…şerpii au început să se mişte. Se pregăteşte ceva.
    Cei doi s-au oprit în dreptul lui David, l-au măsurat din priviri. Când au observat mâna băiatului au înmărmurit. Cu grijă s-au aşezat în genunchi şi au spus solemn:
    -Stăpâne! Bine ai revenit!
    -Alexandros, Abindos, zise David cu voce joasă. Ridicaţi-vă căci în faţa voastră mă aflu eu, stăpân aici, iar în cer, slujitor Domnului. David se cutremură de vorbele zise: Stai puţin…ce am spus?
    -Este chemarea sângelui băiete. Nu ai ce să-i faci. Aşa va fi de acum înainte. Îţi vei aminti lucruri şi vei fi purtat de destin unde va trebui. Nu-ţi fie teamă, spuse Serghei în timp ce-i ciufulea părul lui David. Hai să mergem.
    David se uită încă o dată la oamenii-lup. Aceştia îl priveau curioşi pe băiat. Păreau a-i aştepta ordinele.
    -Îmi pare bine că v-am cunoscut, dar trebuie să plec. Ne mai vedem, spuse David în timp ce păşea treptele unei căsuţe maro.
    -Următoarea oprire: Aeris. Vă rugăm să vă ţineţi bine! tună încă o dată acea voce feminină şi trenul dispăru.
    Lăsaţi în urmă, cei doi oameni-lup îşi ziseră:
    -O să  fie o altă epocă. O să fie înfloritoare?
    -O să fie splendidă?
    -O să fie a noastră şi a dreptăţii! O să fie a Jokerului! ţipară ei.

    -De ce se numeşte trenul aşa? Andreas? întrebă David în timp ce se aşeza pe un scaun de piele. Căsuţa era destul de aglomerată; peste tot forfotea de animale, păpuşi din lemn care se jucau lângă mama lor, licurici, umbre, strigoi, câte şi mai câte.
    -Băiete pui prea multe întrebări…Of! Trebuie să mai şi răspund la ele, n-am ce-i face. Jokerul îşi aminteşte cel mai târziu. Andreas e un nume ce provine din greaca veche. Derivat de la „aner”, „omul” şi „andros”, „al bărbatului”. Se traduce prin „curajos, bărbătesc, al bărbaţilor”. Ne trimite cu gândul la Noul Testament, la filele care îl descriu pe apostolul Andreas sau Andrei. A fost primul discipol care s-a alăturat lui Iisus Hristos. „Cel dintâi chemat” a adus cuvintele Domnului la malul Mării Negre.
    -România, spuse David.
    -Bingo, avem un câştigător, bătu din palme Serghei. Pe voi ce vă învaţă la şcoală?
    Tânărul nostru era deja departe cu gândurile: de ce România? De ce această ţară, atât de mică şi de neimportantă pentru Marile Puteri. Pentru a-şi domoli fluxul de informaţii , David  îşi fixă privirea pe o hartă îngălbenită de vreme.
    -Bag seama că va mai veni o afurisită de întrebare. Să dăm cărţile pe faţă băiete. Harta la care te uiţi cu atâta jind de vreo 5 minute este a Mirajului. Mirajul este un talmeş-balmeş pe româneşte. Este o lume formată din mai multe lumi.
     -Văd nişte simboluri, cifre şi litere care indică ceva…seamănă cu cele din cartea lui Victor.
-Îţi dai seama sau cel puţin aşa sper…
-Nu poţi să îmi spui nimic pentru că  trebuie să descopăr singur, spuse bosumflat tânărul.
-Nu e vorba că nu vreau să îţi spun…
-Regulile? Ordinea?
-La naiba cu toate! ţipă Serghei. Nu! Dacă încerc să îţi spun ceva, nu o să se audă nimic. Buzele se mişcă, dar de auzit nu se va auzi nimic.
-Aha. Poţi să încerci? Doar o dată? îl rugă tânărul.
-Bine. Este vorba de…dar nimic nu se auzea. Buzele lui Serghei se mişcau, dar cuvintele nu veneau, erau adumbrite de tăcere.
-Ce lume, ce nebunie, aşa cum zicea şi Francis Bacon „Tăcerea este virtutea nebunilor”.
    Serghei se  opri  şi ridică nepăsător din umeri. Fetiţele de lemn de mai devreme încetaseră a se juca şi veniseră mai aproape de David. Una dintre ele îl atinse pe băiat pe mână şi zâmbi. Ochii îi sclipeau, erau albaştri, iar părul îi era drept şi arămiu.
    -Tu eşti el?
-El cine?  întrebă David.
-Salvatorul, jokerul, continuă aceasta. În acea clipă toate privirile celor din tren îl fulgerară pe David. Unii păreau a fi trişti,  alţii fericiţi. Un grup de oameni-lup veniră la tânăr şi, la  fel ca mai devreme, căzură în genunchi în faţa acestuia.
-Vă rog ridicaţi-vă. Nu sunt nimic. Nu sunt el.
-Ha ha. Mama zice că aşa  ai făcut şi  înainte. Îţi vei aminti, spuse fetiţa. Îţi vei aminti şi atunci vei veni şi vom  fi din nou bine.
-Cum adică mama ta zice?
Fetiţa zâmbi jucăuş şi arătă cu mâna spre capul ei.
-Mirajul e gândul, gândul eşti tu. Tu, stăpâne. Avem nevoie de tine, mai spuse ea începând a plânge.  Ne e dor de tine şi se aruncă la picioarele lui David.
    Băiatul era de-a dreptul uimit de reacţia  fetiţei. O ridică şi  o aşeză la el în braţe. David nu-şi amintea ca cineva să-i mai fi spus vreodată că are nevoie de el şi doar de el.
-Cum te numeşti? o întrebă David cu emoţie.
-B…b…b…
-B? Hai, nu e greu. Buburuză poate? Zâmbeşte; ai un surâs frumos. Vrei să plâng şi eu?
Fetiţa se cuibări mai bine în braţele tânărului. Trecu încă puţin timp, se calmă şi spuse:
-Brendi. Numele meu este Brendi.
-Un nume frumos, pentru o fetiţă frumoasă, zise David zâmbind.
-Sunt un gorun. Un gorun din…dar încă o dată, nu se auzea nimic din ce încerca fetiţa să spună.
-Următoarea staţie este Driade, se auzi din difuzor.
-Nu e nimic. O să aflu eu. Îmi promiţi că nu o să mai plângi?
-Nu pot să promit ceva ce voi încălca. Se anunţă vremuri grele. Vom pierde şi vom câştiga…nu vreau să mă pierd.
-Brendi. E staţia noastră. Ia-o pe sora ta şi vino, se auzi mama fetiţelor din dreptul porţilor de lemn.  Îmi pare rău stăpâne. Aşa e Brendi, mai vorbăreaţă.
    Brendi coborî din braţele lui David, o luă de mânuţă pe sora ei şi spuse:
-Ea este Clei, sora mea. O să te aşteptăm după ce îţi vei aminti. Ne e dor de tine.
Porţile de lemn se deschiseră, iar fetiţele plecară. David se uită stupefiat la acea familie care se îndepărta şi iar se îndepărta. „Da, trebuie să-mi dau seama ce sunt toate cifrele şi literele acelea. Vreau să ştiu. Vreau să le fiu aproape” îşi spuse acesta. Trenul se puse din nou în mişcare şi peste câteva momente fu anunţată o altă staţie pe care David nu o putu înţelege.  Nici nu îşi mai bătea capul; avea un handicap care se numea alfabet şi se cerea remediat. Mai că începu să râdă la acest gând: el, el care  ştiuse alfabetul românesc mai repede decât oricare alt copil…tocmai el trebuie să elucideze taina altui rând de litere fiindcă…nu ştia să citească.
-Coborâm imediat, zise Marcus.
David şi Serghei se ridicară de pe scaune. Porţile s-au deschis. Se aflau într-o gară aproape normală. Bineînţeles că trecătorii erau neobişnuiţi, dar asta nu era tot. În faţa tânărului se ridica un oraş tăiat parcă dintr-o carte de poveşti. Casele erau făcute din lemn şi piatră, cu acoperişuri din paie, pe alocuri se zăreau palate, magazine,  clădiri mari şi mici, dar toate săpate în culmile unui munte. Ce era lumea asta nici el  nu-şi putea da seama. Ce era lumea aceea unde oamenii lăsau rubine de mărimi inimaginabile la porţi şi îşi zâmbeau unul altuia cu atâta căldură că ar fi topit şi un aisberg?
    Cei trei bărbaţi se urcară într-o birjă care o luă cu repeziciune din loc. Aceasta nu era pusă în mişcare de cai, ci de nişte veveriţe gigantice care aveau picioarele de ghepard. Birjarul era un om maimuţă care le ceru trei blide pe cursă. La toate acestea Serghei nu putu să se abţină şi comentă în barbă: „Hoţi la drumul mare” dar îi dădu, totuşi, bărbatului suma dorită.
-Gata. Suntem pe strada  „Trei palme”, îi anunţă birjarul.
David se trezi pe o alee îngustă şi văzu un semn pe peretele unei clădiri care strălucea roşiatic.
-Ah, de când nu l-am mai văzut pe Mititel. Crezi că mă mai recunoaşte bătrâne? ţipă Serghei dându-i  o palmă în coaste lui Marcus. Cel din urmă, cam supărat, spuse printre dinţi:
-Cupă. Ai mare noroc că eşti de neînlocuit că de nu… Nu pot să îţi pricep amuzamentul şi toanele. Mirajul nu e miraj! Tu eşti miraj.
-Ar trebui să o iau ca pe o insultă sau ca pe un compliment? Întrebă Serghei ducându-şi teatral mâinile la inimă.
-Ia-o cum vrei, zise Marcus scoţând din buzunarul cămăşii o cutie de gumă Huba Buba din
care scoase o lamă, o desfăcu şi o băgă repede în gură.
-Vreţi şi voi? întrebă el.
-Mănânci Huba Buba? ziseră la unison Serghei şi David şi pe loc începură a râde cu hohot.
-Discriminare. Cât de matur din partea voastră! Râdeţi de minotaurul cu Huba Buba.
    Cuvintele acestuia nu avură efectul dorit, cei doi abia mai putându-se ţine pe picioare de râs. Într-un final, Serghei îşi şterse lacrimile de la ochi şi-l bătu prieteneşte pe Marcus pe spate.
-Mi-a fost dor de tine Marcus, spune serios Serghei.
-Mie nu, zise Marcus în timp ce umfla un balon de gumă.
-Cât de caustic eşti, spuseră în acelaşi timp Serghei şi David. Cei doi se priviră uimiţi. Tăcerea fu întreruptă de Marcus care înainta ţanţoş cu balonul său:
-Aşa tată, aşa fiu.
    Serghei şi David îşi zâmbiră ştrengăreşte, îl opriră pe Marcus şi îi sparseră balonul. Minotaurul era acum plin de gumă. Părul i se încurcase în aceasta şi pufni supărat.
-Gheaţă Marcus, de  gheaţă ai nevoie. Acesta se opri brusc în faţa unui magazin cu stolurile trase.
-Am ajuns. Faci onorurile Serghei?
Serghei bătu de trei ori la uşă. Aşteptă vreo zece secunde şi o luă de la capăt, de şase ori de astă dată. Uşa se mişcă puţin şi apărură  ca din neant doi ochi verzi şi o gură. Uşa începu a vorbi:
-Cine mă deranjează când dorm? Aţi văzut indicatorul?
David se uită la vitrina magazinului. Pe geamul acestuia se afla lipită o bucăţică roşie de hârtie în acelaşi limbaj necunoscut. Tânărul se uită la uşă. Aceasta căsca şi se ştergea supărată la ochi.
-Mă scuzaţi. E vina mea. Eu nu pot să citesc ce scrie în vitrină, iar ceilalţi nu şi-au dat seama.
Uşa plictisită îşi privi unghiile. Scoase o pilă din broască şi începu să le pilească. Când văzu că reuşise ceea ce şi-a propus, ochii îi poposiră asupra lui David. Se măriră şi apoi tuşi.
-Pe mine să mă scuzaţi, zise aceasta ridicându-se cu tot cu balamale. Făcu o plecăciune şi se dădu la o parte, strigând: Mititel trezeşte-te! A venit!
    Din magazin se auzi cineva înjurând, mai multe oale sparte şi scaune date brutal la o parte. Un coş de nuiele ieşi rostogolindu-se, urmate îndeaproape de mai multe căni şi borcane care s-au răspândit pe mica străduţă. În prag se afla acum o pisică neagră cu ochi de smarald, îmbrăcată în pantaloni scurţi, turcoaz, cu şosete roşii până la genunchi şi cu un tricou negru pe care era scrisă în româneşte o replică din serialul „Game of thrones”, „Iarna se apropie”. Pe cap avea o pălărie de cowboy. Aceasta stătea cu lăbuţele încrucişate, privindu-i sfidător pe cei trei.
-Ce vreţ…începu ea cu o voce răguşită, dar cuvintele i se pierdură pe limbă de îndată ce observă mâna lui David.
-Vai, zise aceasta…Vai, vai să-mi fugă smântânica din farfurie, dar ce avem noi aici, spuse pisica ducându-şi lăbuţele la gură. Începu a ţopăi de la stânga la dreapta alarmată.
-Nu văd eu bine sau e sir David? Staţi puţin  să-mi scot ochelarii. Pisica îşi puse degrabă o pereche de ochelari ale căror lentile se asemănau, mai mult sau mai puţin, cu nişte capete de şobolan. Se uită mai atent la tânăr şi zâmbi cunoscătoare. David se gândi „Ce pisică ciudată…”. Parcă citindu-i minţile, pisica se răsuci de două ori în aer şi se aplecă, făcu o plecăciune spunând:
-Sunt motan sir, iar dumneavoastră trebuie să învăţaţi să vă ascundeţi gândul de cei din jur. Sunteţi….Comment peux-je vous expliquer? Eh… A! O ţintă facile…Pardon! O ţintă uşoară.
-Hai Mititel, ridică-te! David nu e  aici să  îţi comande, cel puţin nu încă.
– Cupă , te respect, dar de ridicat nu mă ridică nimeni  afară de sir David.
-Ridică-te şi spune-mi cum pot să-mi ţin gândul numai pentru mine, zise David în timp ce îşi scotea căciula şi-şi trecea degetele prin părul ciufulit.
Motanul se ridică, îşi scutură pantalonii de un praf care nu era acolo şi îi răspunse băiatului cu un surâs poznaş:
-Ştii alfabetul?
-Nu.
-Atunci nu avem ce discuta. Cheia, arătă motanul cu degetul spre văzduh, e litera noastră. Bănuiesc că  nu pentru asta aţi venit la Mititel, râse acesta uşor.
-Ştii pentru ce am venit Mititel. Băiatul are probleme cu statuile, spuse Serghei.
-Câte?
-Trei până acum, zise bărbatul îngustându-şi ochii.
-Mai are. Aţi venit unde trebuie. Vă rog poftiţi înăuntru, spuse acesta dându-se în lături.
-Aveţi nevoie de mult mai multe lucruri decât v-aţi putea închipui! Continuă motanul.
-Lucruri pentru ce anume? întrebDavid.
-Pentru a le face faţă noilor „prieteni”, zise  Mititel închizând uşa în urma celor doi.
Atelierul lui Mititel era un adevărat haos: peste tot se găseau hârtii mototolite, resturi de mâncare, borcănaşe cu prafuri de diferite culori. Pereţii erau de culoarea caramelului, având încrustate pe alocuri mici cupe. Din acest peisaj nu lipseau scrumierele ticsite de trabucuri neterminate, ambalaje de gumă Orbit. Ceea ce atrăgea  atenţia era peretele din spate, tapetat cu material roşu şi care avea pe suprafaţa sa mai  multe butoane verzi, albastre şi galbene. În rest,  se mai puteau distinge patul cu baldachin de culoarea cenuşii, urmele de gheare de pe mobile şi un computer micuţ care…clipea. Urmându-i privirea, Mititelu îşi dădu seama ce-l intrigă pe David:
-Ah! Văd că l-ai descoperit pe Bob, zise entuziasmat Mititel. Trezirea Bob! Avem nişte oaspeţi importanţi! ţipă acesta. Fără vreo avertizare computerul se deschise şi zâmbi către tânărul nostru zicând:
-Scuzaţi-mă vă rog. Eram în stand by. Mă numesc Bob şi sunt cel mai complex şi puternic calculator  de  arme şi viaţă construit vreodată.
-Aham, tuşi Mititelu. Eşti singurul calculator de ame. Bob nu-ţi mai da aşa aere! Fii tu însuţi.
-Dar…e sir David aici!
-Oui il est sir David, mais…
-Je m’en fiche de ce que tu crois! Stăpâne Mititel nu îmi încetini biţii.
-Na, asta-i bună! Te rog, Bob, deschide-mi-l pe patru pe patru.
-Acum, acum.
Peretele îmbrăcat în roşu se sfărâmiţă.

VA URMA!!!

Review overview
5

3 COMMENTS

  1. Nu stiam ca mai este o carte publicata pe blog. Capitolul acesta mi-a placut mult, dar trebuie sa iau povestea de la inceput si sa o citesc.

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro