Cazut din cer de Crina Stanciu

Cazut din cer de Crina Stanciu

Căzut din cer de Crina Stanciu

Ai ştiut dintotdeauna cine eşti cu adevărat? Ce viitor te aşteaptă? Azi eşti un simplu adolescent, iar următoarea zi totul se destramă, devine altceva. Poţi trăi cu acest altceva? Vorbim aici, desigur, de o persoană care a trăit şi trăieşte o adevărată luptă pentru găsirea propriului sine. Într-un Iaşi pe care toată lumea îl “cunoaşte” se ascunde ceva mai mare decât ne-am fi închipuit. David, un adolescent “ca toţi ceilalţi” va cunoaşte nesiguranţa, frica de moarte şi dragostea adevărată alături de un mim, un eu reîncarnat, o bibliotecă vorbitoare, de o femeie demult uitată şi de creaturile altor lumi. Adăugăm şi un grup care vrea să distrugă tot ceea ce iubeşte David şi avem reţeta perfectă pentru…HAOS? Ha, ha e puţin spus haos. Ce va urma? Răspunsul e în filele cărţii…

Citeşte Prologul

Capitolul 1

După zece ani…

„O seară mai friguroasă ca aceasta nu s-a mai pomenit. Părinţii sigur mă vor certa, deoarece, ca de obicei, am întârziat.”, gândi David în timp ce privea pe fereastra tramvaiului spectacolul nocturn ce se desfăşura pe străzile înzăpezite ale Iaşului. Acesta urmărea, cu luare aminte, fiecare detaliu, persoană ce-i întâlnea privirea – mai mulţi copii transformaseră micul deal ce făcea legătura între staţia „Târgul Cucu” şi „Pădurii” într-un adevărat derdeluş, ţipând şi râzând pe măsură ce îşi luau avânt în mânuirea săniilor, urmaţi îndeaproape de maidanezii în culori străvezii de maro şi negru. Brusc, imaginea se schimbă luând locul unui peisaj auster, deprimant, odată cu oprirea tramvaiului în faţa unui şir de magazine având drept scop confecţionarea acelor cutii de chibrituri, confortabile, frumos lucrate, în care omul intră, fără a mai avea capacitatea de a ieşi la lumină vreodată. David ura partea aceasta a oraşului, ura ideea de sfârşit la care, fiecare om, cu mic şi cu mare, este supus; mutându-şi acum privirea în interiorul mijlocului de transport, tânărului îi atrase atenţia o doamnă în vârstă, acoperită din cap până în picioare de un pardesiu în culoarea chihlimbarului ars, peticit pe ici şi pe colo de un material cărămiziu. Aceasta părea obosită, sprijinindu-se de una din barele tramvaiului. David s-a ridicat de pe scaunul său şi, respectuos, a zis:

-Mă scuzaţi doamnă, luaţi loc aici.
-Mulţumesc mult, tinere. Sigur nu te superi? întrebă bătrâna.
-Nu doamnă. Eu am ales să vă ofer locul meu. Nu vă faceţi griji. Voi coborî, oricum, la următoarea staţie, răspunse David.
-Dumnezeu să te aibă în pază băiete. Mulţumesc mult, zise bătrâna, aşezându-se pe scaun. În momentul următor, tramvaiul se opri cu un huruit uşor. David apăsă butonul care deschidea uşile şi coborî. Geamul aflat în dreptul bătrânei se deschise. Aceasta strigă:
-Alesule! Primejdia e aproape! Păstrează-ţi sufletul şi inima pură!
-Mă scuzaţi, zise David total contrariat. Cred că aţi greşit persoana! ţipă el, dar tramvaiul pornise, iar geamul se închise.

„Nu. A greşit persoana. Alesul? Nu şi nu.” gândi David. Traversă strada şi se opri în faţa pieţei, observându-i goliciunea şi lumina sobră a felinarelor ce se revărsa asupră-i. Zăpada strălucea sub picioarele sale părând o pătură a timpului ce acoperea faptele întunecate săvârşite în acel colţ de lume. David traversă o a doua stradă şi coti la stânga pe o alee complet uitată de privirea trecătorilor. Acesta se opri, amintindu-şi ce promisese înainte de a pleca la bibliotecă:”Trebuie să cumpăr pâine”. Se întoarse şi alergă până la brutăria din partea dreaptă a străzii.

-Aş dori o pâine de secară cu seminţe, vă rog, spuse David.
-Un leu şi nouăzeci de bani, zise vânzătoarea, punându-i acestuia în faţă o punguţă în interiorul căreia se afla o pâine rotundă, aburindă.

David îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonului şi îi plăti femeii. Acesta se întoarse pe aleea pustie, cotind la dreapta şi intrând în scara unui bloc construit în întregime din cărămidă roşie care dădea impresia unui adevărat castel din epoca marilor regi şi regine ale lumii. Interiorul acestuia era sărăcăcios, cutiile poştale vechi şi ruginite ce abia se mai ţineau de pereţii încăperii păreau a deplânge timpul demul trecut. Tânărul se îndreptă spre o uşă pe care era scrijelită cifra 1. O descuie şi intră încet.

Apartamentul era cuprins de întuneric, lucru destul de ciudat pentru orele nouăsprezece ale serii, dată fiind slujba părinţilor săi de profesori universitari de literatură avansată. David aprinse lumina şi încuie uşa de la intrare. Imobilul era constituit dintr-un hol lung la capătul căruia se aflau baia şi micile uşi ce păreau a duce spre alte lumi, spre meleaguri încă nedescoperite. Mobilierul consta în două fotolii din lemn masiv, de o parte şi de alta unei mese din sticlă şi dintr-o mică bibliotecă ce oferea privirilor o adevărată privelişte datorită volumelor învelite în piele roşie pe care le scotea la iveală. Pereţii de culoare untului erau decoraţi ici şi colo de flori argintii sculptate în zidul mult prea vechi, dând o uşoară notă de lux şi eleganţă încăperii.

David îşi puse geaca în cuier, dându-şi jos bocancii negri şi merse la bucătărier. Lăsă pe masă pâinea pe care abia o cumpărase. Acesta auzi schelălăitul uşor sugrumat al căţelului său – un Buhund norvegian de culoare albă ca neaua pe care îl primise în dar de la bunicul său. David intră la el în cameră. Căţelul îi sări în braţe şi începuse a-l linge şi a se gudura pe lângă dânsul. Camera sa era concepută într-un stil modern şi ordonat – în partea dreaptă a încăperii se aflau patul său lucrat în lemn alb, cu aşternuturi negre aflate în contrast cu peretele din faţa acestuia şi cu mocheta ce acoperea parchetul din lemn de tec. În rest, camera era învăluită de culoarea albă, acoperită de picturi ce înfăţişau chipuri, figuri ce păreau a privi în depărtările fiinţei umane. De partea cealaltă a patului, se afla biroul tânărului, din lemn de abanos, ornat de mici sculpturi cu trandafiri. Deasupra acestuia tronau un laptop alb, marca Apple, un caiet de notiţe şi un suport pentru creioane şi pixuri. Partea din faţă a patului scotea în evidenţă o imensă bibliotecă ce adăpostea numeroase volume de cărţi, câteva dulapuri în alb şi în negru şi un mini-televizor gri. Pe lângă acestea, se puteau zări şifonierul plin de haine şi fereastra mare ce domina întreaga încăpere, acoperită de o draperie absolut splendidă, de culoarea zăpezii.

Tânărul îşi lăsă rucsacul lângă birou şi îşi deschise laptopul. Se hotărî să îşi scrie tema la istorie pentru ziua următoare – informaţii privind viaţa lui Adolf Hitler. Brusc, auzi telefonul din hol sunând; David se ridică de pe scaunul rotativ şi răspunse:

-Alo? zise David.
-Sunteţi domnul David Stepanov, unicul fiu al soţilor Oscar şi Mihaela Stepanov? întrebă o voce gravă, masculină.
-Da, eu sunt. Vă pot fi de vreun ajutor?
-Sunt şeful secţiei de poliţie 25 din Iaşi. Am sunat pentru a vă informa de moartea părinţilor dumneavoastră. Trupurile lor au fost găsite zăcând fără viaţă în liftul Societăţii de Cercetare, de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Condoleanţe.

David scăpă receptorul din mână; nu se mai putea mişca, simţea cum toate forţele îl părăsesc, că viaţa numai înseamnă nimic. Tânărul fugi în baie şi, uşor, îşi ridică ochii spre băiatul de 17 ani a cărui figură era reflectată în oglindă – faţa albă ca laptele, încadrată de o parte şi de alta de buclele rebele ale unui puştan care îşi pierduse ultima fărâmă de umanitate şi de acei ochi de culoarea văzduhului care păreau a se întuneca din ce în ce mai mult, prevestind furtuna. Elementul definitoriu al acestei persoane îl reprezenta mâna dreaptă, veşnic înmănuşată, pentru a nu revela lumii semnele căpătate pe degetul arătător în urmă cu zece ani. Acum, însă totul avea să fie diferit – mama sa nu îi va mai fi alături, nu îi va mai zice că totul va fi bine; tatăl său nu-i va mai zâmbi, nu îl va mai învăţa tainele alfabetului şi scrierii. Toată lumea îl părăsise.

David intră în cabina de duş, deschise robinetul eliberând un jet puternic de apă rece. Acesta se aşeză lăsând apa să-i înnece simţurile. Pentru prima oară de când se ştia, tânărul începu a plânge în hohote, a ţipa din toţi rărunchii. În mintea sa totul se învârtea şi nu se oprea, gândirea fiindui invadată de o negură din ce în ce mai densă. David numai cunoştea lumea, viaţa şi chiar propria persoană…
„Moartea este cea care ne leagă pe toţi…precum viaţa. Ambele sunt fără de sfârşit, ambele sunt nemiloase.” gândi băiatul înainte de a leşina.
Dimineaţa următoare David se trezi cu o durere de cap insuportabilă. Luă o pastilă de Fasconal şi făcu un duş. Se gândi dacă ceea ce aflase cu o seară în urmă nu fusese decât rodul imaginaţiei sale, o glumă, dar ştia în adâncul său că totul era real. Părinţii săi nu mai erau.

Băiatul îmbrăcă o pereche de jeanşi negri, cămaşa şi îşi pregăti micul dejun. Se uită pe fereastră şi remarcă cenuşiul văzduhului, feţele încărcate de griji ale oamenilor. Telefonul sună. Tânărul se ridică de la masă şi răspunse:
-Locuinţa familiei Stepanov. Vă pot fi de ajutor? întrebă acesta.
-Bună ziua. Suntem de la firma de servicii funerare „Daniel şi Anca”. Avocatul familiei, domnul Dinu Popescu, ne-a angajat. Vroiam să anunţăm că totul va fi pregătit cu grijă, nimic nu va fi lăsat la voia întâmplării. Slujba de înmormântare va avea loc joia aceasta la orele douăsprezece. Trupurile soţilor Stepanov au fost depuse la capela cimitirului „Eternitatea”.
-Vă mulţumesc mult, zise David aproape fără glas.
-Nu aveţi pentru ce. Vă urăm sincere condoleanţe. La revedere.

David închise telefonul şi formă numărul avocatului. Sună şi sună. Îi răspunse o voce guturală:
-Dinu Popescu la telefon.
-Bună ziua sunt David. David Stepanov. Mă scuzati de deranj.
-Nici un deranj David. Condoleanţe pentru părinţii tăi… Te pot ajuta în vreun fel? Îţi stau la dispoziţie.
-Am aflat cu puţin timp în urmă ziua şi ora înmormântării…este adevărat că părinţii mei au fost ucişi domnule Popescu? întrebă băiatul plin de durere.
-Din păcate aşa este. Ai aproape 18 ani şi am să îţi vorbesc deschis: au fost împuşcaţi în piept…

Inima lui David mai că sări din piept. Băiatul se adună şi continuă:

-Există suspecţi?
-Nu m-ar mira dacă a fost mâna vreunei secte sau organizaţii. Proiectul…cercetarea la care lucrau părinţii… David îl opri.

-Staţi. Opriţi-vă. Părinţii mei nu erau cercetători, ci doar simpli profesori universitari! ţipă acesta.
-Mă tem că nu e adevărat. Soţii Stepanov erau cercetători renumiţi în mituri şi fenomene stranii, replică avocatul.
-Nu! Minţiţi! tună David.
-Cu ce folos băiete? Mă scuzi, dar numai pot vorbi. Am o şedinţă importantă în zece minute. Sunt sigur că ai să primeşti toate răspunsurile pe care le doreşti… de îndată ce va sosi unchiul tău în oraş. Am înţeles că nu va putea ajunge la înmormântare, dar săptămâna viitoare va fi alături de tine.
-Am un unchi?! întrebă stupefiat tânărul.
-Da. Conform testamentului lăsat de soţii Stepanov, domnul Vladimir Serghei Stepanov este de acum încolo tutorele tău. Mă scuzi, dar trebuie să fug. Şedinţa va începe din clipă în clipă.

David nu ştia cum să reacţioneze la toate acestea. Era de-a dreptul şocat, dar trebuia să îşi păstreze cumpătul de dragul părinţilor săi. Avea să treacă de toate calm şi va afla tot ceea ce va dori de la unchiul său, care, spera el, se va dovedi o persoană responsabilă, calculată. Nu în ultimul rând, va reuşi să găsească asasinul părinţilor săi şi apoi să îl facă să plătească pentru tot ceea ce a pricinuit. Ochii lui David s-au înnegurat, totul părea logic pentru el – dorea răzbunare, iar dacă poliţia nu avea de gând să îl ajute… nu va sta cu mâinile în sân alături de un bătrân nebun, blestemându-şi zilele. Nu. El va acţiona.

Continuarea în curând !

Review overview
5

4 COMMENTS

Leave a Reply