Cel mai puternic glas

Cel mai puternic glas

by -
10

Cel mai puternic glas

Poveste

   Estebano Cortez nu-şi imagina ce emoţii avea să-l treacă când cel de-al douăsprezecelea căţel al său avea să se simtă rău. Albano, căci aşa-l chema pe căţel, mânca iarbă şi o vomita mai apoi cu o spumă albă. Avea ochii roşii, o privire bolnăvicioasă şi nasul nu-i mai era ud. Atingând uşor nasul căţelului, Cortez simţi că nu mai era ud, deci câinele nu era sănătos, după cum spunea tradiţia columbiană.

   Avuse de-a lungul timpului douăsprezece animale de companie, toate căţei, toţi băieţi. Îi iubea foarte mult şi imediat ce îl curpindeau durerile bătrâneţii se juca cu micuţele creaturi şi starea i se ameliora substanţial.

  Primul căţel, Cruz, îl adusese tatăl lui de la ferma la care lucra şi era un Husky Siberian. Murise de timpuriu, aflat în floarea vârstei.

   Cel de-al doilea era un Mops pe nume Mateo, jucăuş şi mâncăcios. Acesta murise de bătrâneţe, chiar în ziua de 24 septembrie, trăind fix nouă toamne.

  Al treilea, Alonzo era de rasă “Beagle”, frumos şi cu ditamai urechile maro. Îl iubise mult Estebano Cortez, fiindcă era câinele bunicii sale, Cielo.

  Al patrulea era un Ciobănesc german. N-avea nume şi când îl chema la el, Estebano folosea apelativul mult prea popular: cuţu’-cuţu’.

   Locul cinci a fost rezervat de un Labrador Retriever dur, însă drăguţ. Blana îi era de-un alb pur, precum zăpada proaspăt aşternută, iar la gât avea o zgardă albastru-smarald cu un mic pandantiv în formă de os. Nici acesta nu avea nume, dar bătrânul Cortez îl chema cu un alt apelativ pentru a nu-şi aminti de ciobănesc, şi respectiv pentru a nu se mai chinui să-şi amintească numele lui, cu toate că nu-l botezase în niciun fel.

  Rottweiler-ul Enrique, al şaselea, îşi muşca chiar şi stăpânul, Cortez fiind nevoit să-şi facă zeci şi sute de injecţii împotriva bolilor transmisibile. Nici frumos nu era, aşa că l-a dat unui om de afaceri celebru, pentru că tocmai când voia să scape de el, Martin Scott, actorul câştigător a 67 de premii Oscar, trecea prin satul lui Estebano şi voia un câine. Cortez nu voia în ruptul capului să-l dea, soţia sa Rosa Tereza, da. Îl lucrase pe la spate pe soţul ei, iar Cortez nu a iertat-o nici acum, conştient de faptul că obţinuse nu mai puţin de 78 de muşcături, chiar şi în locurile mai sensibile.

  Al şaptelea, pe nume Julio, era un Pudel mic de tot. Avea o coadă ca un pămătuf decolorat de praf, iar părul de pe tot corpul îi era ondulat. Ăsta îi intrase la suflet Rosei, deoarece nu mânca mult. Murise tot de bătrâneţe, trăind 12 ani. De-a lungul vieţii a demostrat că este alert, loial, activ şi inteligent, ba chiar uşor de dresat.

   Numărul opt era un căţel vioi, extravertit, jucăuş şi prietenos, de tip “Shih Tzu”. Numele era unul ciudat, iar Cortez l-a uitat repede, strigându-l simplu “C.”. N-a murit, nici bolnav, nici de bătrâneţe, nici de nimic, ci a fost donat unei campanii de dresare.

  Al nouălea era un Bichon Maltez, cu numele Aurelio. Ajunsese din Malta pe un vas de croazieră, strecurându-se în bagajul unei femei bătrâne. Nu se mai despărţise de ea, iar Corez doar s-a apropiat de el şi acesta a sărit în braţele lui. Astfel, biata femeie a scăpat de bichon. În semn de apreciere, Estebano şi Roza îi organizase o fastuoasă petrecere de “Bun-venit!”. Nu prea au fost invitaţi, ce-i drept, doar câţiva vecini plictisiţi şi gata să profite de bunătatea familiei Cortez. Au fost întinse mese mari şi pline, iar în carafele de sticlă au tronat vinuri aduse tocmai din Provence, respectiv Marsillia.

   Al zecelea era tot un ciobănesc german, precum cel fără nume. Acesta a avut un nume ciudat dat de bătrâna satului, Moniba. Memoria scurtă a fostului avocat Cortez îi juca feste şi când a fost întrebat cum îl cheamă s-a gândit şi răzgândit şi probabil se mai gândeşte şi acum dacă n-ar fi murit. Căţelul fără nume era de-un negru aprins cu pete de foc şi mânca mult. Pentru că se îngrăşase, Estebano îl pusese la cură, însă n-a rezistat prea mult această cură, căţelul rupând lanţul de care era legat, dărâmând coteţul şi sărind în grădina vecinei Genoveva. A mâncat câte găini a dorit, până când şi-a umplu golul imens din stomac. Mult s-au mai blestemat Cortez şi Genoveva pe baza acestei fericit eveniment pentru Cortez (pentru că a supărat-o pe vecină) şi nefericit pentru biata Genoveva.

   Penultimul era un Ogar irlandez, urât şi cu mulţi purici. De fiecare dată când sărea gardul venea înapoi cu căpuşe şi alţi paraziţi ce-l făceau trist. N-am murit, ci a fugit de acasă, sătul până peste cap şi enervat la culme de pupăturile bătrânului Cortez Estebano.

   Ultimul, cel puţin până în momentul când am aşternut povestea pe hârtie, a fost Pufulete, un Beagle. Avea un corp masiv, robust, un craniu lat şi o expresie rugătoare. Îşi iubea stăpâni şi uşor-uşor a fost dresat de familia Cortez, fiind inteligent, amabil şi hotărât. Pufulete şi-a sărbătorit a cincisprezecea aniversare la un concurs pentru câini, vara trecută, organizat de mai marii conducători ai Columbiei.

   Când avea 13 ani, frumosul căţel s-a simţit rău şi mânca iarbă proaspătă de parcă era hrana lui preferată. Nici prin gând nu i-a trecut lui Estebano Cortez că acesta dorea doar să-şi “cureţe” sistemul digestiv. De dimineaţă, la ora 5 bătrânul Estebano a simţit o durere groaznică la inimă şi a fost cât pe ce să facă un infarct. Cum l-a zărit pe căţel, starea lui Cortez s-a înrăutăţit, în loc să se îmbunătăţească, pentru că a văzut câinele vomitând iarbă cu o spumă albă. L-au apucat greţurile şi pe el, inima l-a încercat din nou, luând-o la trap, iar capul îl durea tare. Soţia sa se tot foia pe lângă el, neştiind ce să îi facă mai întâi: să-i aducă o citrică, să-i dea un pahar cu apă, să-l lovească cu mâna pe spate sau să îi dea o pastilă de tensiune?

 Cu ultimele puteri, Estebano a zis:

– Ch- che- cheam- cheamă doctor veter-veterinar, Ro, Rosa!

– De ce? Nu vrei să-l chem pe doctorul nostru de familie să vadă ce-ţi poate face pentru aţi reveni?

– ROSA!

De îndată ce auzi acest cuvânt, Rosa Cortez fugi în casă, luă câteva monede şi se îndreptă către cabina de telefon, singura din satul acela naufragiat şi părăsit.

– Doctore, vino repede la mine acasă! DOCTORE! Doctore, mă auzi? Rosa rosti pe un ton grav şi accentuat ultimele cuvinte.

– Bună ziua, doamnă! Cine sunteţi?

– ROSA, tâmpitule! Vino, moare Estebano!

– Doamnă, eu sunt specializat în tratarea animalelor de companie, nu a oamenilor.

– Vino! Dacă moare Estebano, îţi jur că vin după tine cu cel mai ascuţit cuţit moştenit de la tata şi te toc precum carnea pentru tocană.

   Înspăimânat de cruzimea vorbelor, doctorul Placidia nici nu închise telefonul mobil când plecă şi Rosa înjura şi blestema cât o ţinea gura. Fără a observa că în jurul său se strânsese mai bine de 20 de cetăţeni, Rosa urla cât o ţinea glasul. Nu observă nici că doctorul ajunsese deja, tratase câinele, iar soţul ei îşi revenise, şi nici că erau în spatele ei şi o smotoceau şi ţipau la ea, însă Rosa se gândi că era vreun vecin şi continuă să urle şi probabil urlă şi acum, dacă nu cumva a lăsat-o glasul sau poate a răpit-o moartea.

SFÂRŞIT!

Sursa foto http://zooglobal.ru

10 COMMENTS

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro