Cronica zeitei-de Natsuo Kirino-Editura Polirom

Cronica zeitei-de Natsuo Kirino-Editura Polirom

Cronica zeiţei de Natsuo Kirinocronica-zeitei

Titlu original: Joshinki
Editura: POLIROM
Număr de pagini: 253
An publicaţie: 2013

Am deschis cartea şi…am văzut altceva decât o simplă înşiruire de cuvinte; era un destin care m-a năucit în timpul lecturii, dar şi după. Numai citisem de multă vreme un volum care, pe de o parte, îmi mângâie ochii cu ceea ce descoperă pentru ca, în secunda următoare, să mi-i stropească cu apă sărată determinându-mă să plâng o soartă şi mai multe sorţi. Acesta este sentimentul pe care l-am trăit în paginile scrise de Natsuo Kirino. Ea s-a născut în anul 1951 în Kanazawo şi este una dintre cele mai promiţătoare scriitoare japoneze din generaţia sa. Kirino a studiat dreptul şi a făcut scenografie de film, dar a fost şi editor de revistă. Autoarea a peste 20 de romane poliţiste, dintre care amintim „Ploaia care îmi cade pe faţă” (1993), „Out” (1997). Prima carte tradusă în limba română este, însă „Cronica zeiţei”.

natsuo-kirino-cronica-zeitei-poliromPentru a explica mai bine ce înseamnă „Cronica zeiţei”, dar şi alte cărţi în genere, vă propun un citat găsit deunăzi într-o revistă şi care spune aşa: „Cărţile nu sunt făcute doar din pagini şi cuvinte. Ele sunt plăsmuite din speranţe, vise şi posibilităţi”. La fel cum oamenii calcă în picioare vietăţile mai mici de la sol, Natsuo Kirino a distrus banalul şi mi-a dat o palmă peste faţă cu ce, dacă nu cu vise, cu ură, cu răzbunare, cu dragoste, tristeţe şi infinitul posibilităţii. Volumul debutează cu povestea Namimei, o fată care moare prea devreme, la vârsta de şaisprezece ani. Aflăm că s-a născut pe o insulă de la sud de Honshu, Umihebi, din Yamato, ulterior Japonia de azi. Era considerată şi „insula unde au coborât zeii pentru prima dată în lume”. Lectorul poate crede acum că tot ceea ce va urma are la bază credinţe fără substanţă, dar se înşeală. Până la urmă orice se poate întâmpla într-o carte, dar ceea ce aduce autoarea este întrepătrunderea realului şi misticului. Satul capătă, puţin câte puţin, contur: sunt prezentate animalele, flora, portul, oamenii şi obiceiurile, legile după care vieţuiesc. Acestea din urmă sunt unele din cele mai aspre şi vom afla de ce. Fiecare om îşi cunoaşte aici destinul, mai puţin Namima, mezina unei familii însemnate de pe insulă care are o soră, pe Kamikuu, şi alţi doi fraţi, mereu plecaţi la pescuit. Cel mai bine se înţelegea cu Kamikuu, făceau totul împreună, dar vor fi separate tocmai de legea acestui loc. Kamikuu era numită de cei din jur „Fiica zeilor” şi urma să devină miko a luminii, în vreme ce Namima era privită ca o pestă de ceilalţi, „o întinată”, „Fata dintre valuri”. Soarta se joacă cu cele două fetiţe, una va fi pregătită de Marea Preoteasă, Mikura-sama, să atingă cerul, iar cealaltă stă în neştiinţă de cauză, la pământ. Namima primeşte sarcina de a-i duce mâncare lui Kamikuu, dar trebuie să aibă în vedere câteva reguli: să nu privească în coşul cu merinde, să nu mănânce resturile, ci să le arunce în mare. Anii trec, ea nu îşi va mai vedea sora; se simte singură până când îi iese în cale Mahito. El făcea parte din familia Umigame, a doua în linie să dea naştere la miko. Umigame era considerată blestemată fiindcă mama tânărului nu dăduse naştere decât la băieţi, iar nu la fete. Familia a ajuns, deci o paria a societăţii insulare, nimeni nu le vorbea, mai degrabă le aştepta moartea. Mahito o roagă pe Namima să îi dea resturile din mâncarea lui Kamikuu pentru a-şi ajuta mama care urma să nască în curând. Fără acea mâncare el nu era sigur că femeia ar fi supravieţuit, iar copilul acela era unica şansă a familiei de a se ridica. Credea cu ardoare că urma să aibă o soră. Namima stă pe gânduri, dar cedează şi îi oferă acestuia merindele. Mama tânărului le refuză, însă şi va naşte un băiat care, ulterior, va muri.

Cronica zeiteiNamima continuă întâlnirile cu Mahito, se îndrăgosteşte de el şi încalcă legea de mai multe ori: mănâncă resturile lui Kamikuu, i se dăruieşte tânărului. Nu ştie că toate acestea îi vor hotărî tragica soartă. La înmormântarea lui Mikura-sama şi a lui Naminoue-sama află că ea este miko a întunericului. La fel ca Mikura-sama, Kamikuu era miko a luminii şi reprezenta yin, iar Namima era a apusului, yang, ca Naminoue-sama. Ea nu are dreptul să păşească dincolo de cimitirul insulei, Amiido, sau să aibă copii, singura îndeletnicire fiind să aibă grijă de cei plecaţi în morţi. Este lăsată singură în acel loc sumbru, plânge, dar totul e în zadar. Nu ştie ce să facă, mai ales că purta în pântece copilul lui Mahito. Cel din urmă hotărăşte să fugă de pe insulă spre Yamato petru a avea o nouă viaţă. Namima este de acord, numai ca plecarea să fie peste 29 de zile, pentru a avea grijă de sufletele vechilor miko. Cei doi reuşesc să fugă, Namima naşte pe mare şi este bucuroasă că şi-a putut salva fiica de suferinţele de pe insulă. Prea tânără, naivă, nu vede adevărata faţă a lui Mahito, iar când totul părea a se lega într-un nou început, acesta o sugrumă şi o aruncă în mare.

Adevărata poveste abia acum începe. Da, după moarte. Namima se trezeşte într-o altă lume, în Tărâmul Întunecat al Morţilor şi o cunoaşte pe zeiţa Izanami. Îi ascultă trista poveste: ea fusese soţia zeului Izanaki, alături de care au zămislit Yamato şi alţi zei. Cei doi se iubeau nespus, dar la naşterea lui Kagu-tsu-chi, zeul focului, Izanami a murit. Orbit de furie Izanaki şi-a ucis copilul şi a plecat în căutarea soţiei sale, pe cealaltă lume. Când o vede pe aceasta este îngrozit, fuge de ea şi aruncă un bolovan la intrarea în Tărâmul Întunecat, nu înainte de a-şi făgădui unul altuia că, în timp ce Izanami va ucide în fiecare zi 1000 de persoane, Izanaki va aduce pe lume 1000 şi încă jumătate. Destinul celor două femei pare unul asemănător, dar sunt totuşi un om şi o zeiţă.
Natsuo Kirino a dat viaţă unui roman cu totul şi cu totul aparte. Coperta însăşi oferă o hartă a lucrării; pe cât e marea de liniştită la început volumului, pe atât se învolburează când vine furtuna, iar firul epic se dezvoltă. Aceasta nu este povestea unei singure persoane, ci a unei lumi mânate de reguli imuabile, de zei, de pedepse. Acţiunea este prezentată uneori la persoana I, alteori la a III –a , fapt ce îi conferă originalitate. Naratorul este când personaj, când martor şi acest lucru derutează cititorul, îl ameţeşte: Namima îşi descrie soarta, apoi Izanami, apare Hieda no Are, apoi Yakinahito sau zeul Izanaki. Până la urmă totul se întoarce de unde a pornit, de la Namima. Ceea ce m-a frapat a fost modul în care sunt descrise obiceiurile acestui lăcaş arhaic, îndeosebi ritul funerar:
Astăzi
Se ascunde în grădina zeiţei,
Se joacă în grădina zeiţei,
E aşteptată în grădina zeiţei
Cea care a coborât din ceruri,
Cea care a ieşit din mare.
Astăzi
Ea e slăvită.
Bărbaţii îi răspundeau lui Kamikuu înălţând cu voci groase cântecul de înmormântare de mai devreme…îmi împreunam mâinile, ţineam capul plecat.”. Avem şi elemente anticipative ca natura care se pliază pe ceea ce simt protagoniştii „Mă uitam cu spaimă la cerul complet negru al nopţii, cu nori groşi ce acopereau luna. În întuneric se vedea cum norii fug pe cer, ca si cum s-ar destrăma o floare de culoare albă… De departe se auzea un vuiet de parcă marea ar fi scos urlete prelungi. Am avut impresia că undeva departe, în cer, se înfuriase o putere mare, ce depăşea cu mult puterea omenească. M-a cuprins frica.”. Natsuo Kirino pare că se joacă cu mine, cu tine, cu lectorul; parcă am fi într-o bulă de cristal deasupra unui ocean de oameni şi nu ştim când se va sparge aceasta. Oare vom fi şi noi înghiţiţi de filele cărţii?
Ce face, în fond, autoarea? Ne arată ce este o zeiţă, care îi sunt atribuţiile, bucuriile şi tristeţile, că ea are o sarcină pe care omul de rând nu o poate înţelege şi se teme de ea. Opera are suspans, acţiune, regrete, bucurie. Ne învaţă ce e viaţa şi ce e moartea „există zi, există noapte. Este nevoie ca lumea să fie împărţită în două. Pentru că nu se poate naşte nimic doar dintr-o singură parte. Abia când sunt două părţi, ele susţin şi creează un sens.”, „Moartea este cruzimea însăşi… îi duce pe cei dragi într-un loc unde nu-i mai puteai vedea, iar pe cei rămaşi îi cufunda într-o tristeţe din care aproape nu se mai puteau ridica”. Totul pare un amalgam de frunze şi flori, unele mai uscate şi altele mai verzi care dau planta mamă, zeiţa unui univers. Dar ce este o zeiţă? Cine este Izanami? Este o femeie, iar „la încercările prin care a trecut ea sunt supuse toate femeile.”. O vedem ca fiind şi yin şi yang. Putem acum oare să strigăm lumii întregi „preamăriţi-o”?
Asta rămâne de văzut, trebuie să o citiţi pe zeiţă ca să aflaţi!

Lectură plăcută!stilou-1

Nota mea: 8,7/10 stilouri.

Autor: Crina Stanciu
Review overview
5

8 COMMENTS

  1. Mulţumesc mult! Cartea lui Kirino este, însă cea care trebuie lăudată. Are un şarm aparte care te ia prin surprindere :)

  2. Sincer, nu mă vă citind această carte. :) Nu prea se află pe lista cu preferințele mele, dar este okay, deoarece cei pasionați de cărțile cu subiecte de acest gen vor fi încântati. Multumim pentru recenzie, imi place cand descopar carti noi, fie ele pe placul meu sau nu! :p

Leave a Reply