Dar…unde sunt femeile de-odinioara?

Dar…unde sunt femeile de-odinioara?

by -
0

Dar…unde sunt femeile de-odinioară?

Replică la articolul ,,Feminism, structuralism, postfeminism-rubrica Colţul misoginului

   Postfeminismul, termen propus de mass-media anilor ’80, este strâns legat de postmodernism, care consideră că în dihotomia masculin-feminin, al doilea termen este inferior primului. Consecința acestei atitudini este manifestarea unei tendințe de asimilare, propunându-se un feminism „misogin”, care va disprețui comportamentul feminin, alegând asemănarea cu masculinul, considerat valoros, superior.

   Principiile postmodernismului cer să ne adaptăm la schimbările rapide de ritm ale societății, la un mod de existență definit de mall, t.v., calculator, în care individul devine doar un consumator al realității, însușindu-și modele sau pseudo-modele care i se impun prin mass-media lobotomizantă. Pendulăm derutați între lumi „post-”: postmodernitate, postfeminism, postcolonialism, postadevăr, postumanism.

   Alain Touraine, în cartea „Lumea femeilor”, carte pe care însuși autorul ar fi vrut s-o numească „Timpul femeilor” aduce în discuție globalizarea care redefinește noțiunile de minoritate, multiculturalism și recunoaștere, ca premise ale intrării într-o lume postsocială, în care postfeminismul anunță o societate a femeilor: „Suntem deja intrați într-o societate a femeilor. Iată de ce cercetările despre femei reprezintă cea mai eficientă cheie de acces la un nou model de sociologie.”„

   Într-una dintre definiţiile sale, feminismul este o reacţie defensivă şi ofensivă faţă de misoginism şi sexism. Feminismul postmodern, care este o abordare a feminismului în care sunt incorporate teoria postmodernistă și poststructuralistă, se străduiește să dea impresia că egalitatea dintre sexe a fost cucerită și că acum feministele se pot relaxa, concentrându-se pe altceva, cum ar fi: „Cine deține telecomanda?”

   Și pentru că extremele îmi repugnă, suspectez că postfeminismul este o trădare a feminismului. Emanciparea feminină nu trebuie să nege categoric tradițiile, este suficient să schimbe atitudini. Primul status pe care ți-l oferă societatea este acela de bărbat sau femeie, făcând asociația cu un anumit comportament, numit de sociologi „rol de gen”. Mentalul colectiv deja asociază femeia ca o posibilă victimă, neajutorată în fața unei lumi aparent masculine. Dar ignoră faptul că emanciparea le-a permis femeilor să-și schimbe „rolul de gen”, să poarte pantaloni, să facă armata, să piloteze avioane, în timp ce extrem de rar se va vedea un bărbat care a ajuns secretară, infirmieră ori învățătoare, domenii aparținând prin tradiție femeilor.

   De multe ori, femeile, ca și soldații, asimilează cunoștințe superficiale, dar trainice. Ambele categorii acționează pe baza unor cunoștințe de bază, care le-au fost transmise, înainte ca în mintea lor aceste informații să se sprijine pe principii. Femeile, soldați bine camuflați, transformă totul într-un război, fără să accepte că bărbații au locul lor în lume, fiecare îndeplinind  mai bine ori mai rău, un rol esențial.

   În postfeminism, feminismul capătă o conotație negativă. Bărbații sunt puși laolaltă într-o oală, uitând în „vâltoarea luptei” că există și bărbați sensibili, de la funcționarul oarecare la intelectualul rafinat. Feminismul astfel perceput poate deveni un alibi perfect pentru agresivitatea pasivă. O cunosc și bărbații, dar femeile au făcut din asta o artă. Disprețul, negarea, subminarea stimei de sine, ignorarea sunt manifestări rafinate ale agresivității feminine.

   Cele mai distrugătoare arme ale femeilor sunt  critica, cicăleala și comparațiile. Oricâtă dreptate credem că am avea, critica înseamnă respingere și disprețuire. Da, avem așteptări, dorințe, dar a face presiuni asupra celuilalt, a impune, a pretinde, a dicta nu are nimic în comun cu idea de feminitate, de egalitate în cuplu. Refuz o discuție despre postfeminism din care dispare… „feminismul”, cu riscul de a fi acuzată că am devenit  „advocatus diaboli”!

   Revenind la literatură…în timp ce marii rivali Tolstoi și Dostoievski nu s-au întâlnit niciodată, nevestele lor își vorbeau, se sprijineau una pe cealaltă, amândouă devenind editori și contribuind, fără îndoială, prin devotament și susținere la nașterea unor capodopere. Umbre și lumini, Ana  Dostoievski și Sofia Tolstoi și-au dedicate viețile artei săvârșite de soții lor. Vi le-ați putea imagina…postfeministe?

 

 

.

NO COMMENTS

Leave a Reply