Felinare stinse de Cristina Otel-sau fetita cu chibriturile

Felinare stinse de Cristina Otel-sau fetita cu chibriturile

by -
9

Nu uita, sunt mereu lângă tine, privește-ți sufletul și mă vei vedea.

Felinare stinse de Cristina Oțel-sau fetiţa cu chibriturile

Editura Quantum, 2016

383 de pagini numai bune de citit

   Noi, oamenii, suntem precum felinarele stinse. Suntem așezați sub semnul incertitudinii și obscurității, iar lumina e doar o iluzie, o plăsmuire după care tânjim cu ardoare. Felinarele stinse nu au niciun rol; ele încarcă universul degeaba. Lipsa luminii este echivalentă cu inutilitatea. Pe când stelele… uită-te la ele, mărețe, felinare cosmice, cum luminează totul. Sunt gândurile Sorinei Diaconescu, personajul principal căruia Cristina Oțel îi dă viață în roman. Spun îi dă viață nu întâmplător, ci pentru că autoarea a construit o poveste veridică în jurul Sorinei, i-a oferit o conștiință și o gândire tipic adolescentină, autentică; atât de autentică, încât ești tentat să crezi că este un alter ego al autoarei. Impresie falsă, dacă îi citim propria mărturisire, din interviul de aici.

   Sorina Diaconescu este o adolescentă de șaptesprezece ani, din Craiova, mare consumatoare de cafea, cu rezultate școlare deosebite, dar care nu iubește școala, considerând că poate învăța mai bine singură, mai ales că profesorii o nedreptățesc (de exemplu, îi greșesc nota la test) și doar simulează interesul pentru procesul de învățământ.

Cutele de pe fruntea lui (a directorului, n.n. ) capătă alte dimensiuni când schițează un zâmbet de admirație. Sceneta aceasta nu mă impresionează, din simplul motiv că nu îl interesează câtuși de puțin să ne aprecieze cu adevărat meritele.

   Relația cu părinții săi, medici de profesie, este lipsită de afecțiune, lucru care îi influențează Sorinei atitudinea față de societate, fiind ușor introvertită, mai ales că liniștea sufletească îi este tulburată de coșmaruri cu incendii și miros de cadavru și de halucinații cu accidente auto, care îi provoacă atacuri de panică. În viața ei intră un băiat, Adrian, pe post de meditator-bonă, deoarece părinții hotărăsc să plece la București, să lucreze într-un spital privat (de fapt, pentru ca mama să se trateze de un cancer despre care fiica ei nu are habar). Respins la început, Adrian (poreclit de Sorina Făt-Frumos) se dovedește a fi remediul sufletesc de care adolescenta avea atâta nevoie și alături de care va trăi o frumoasă poveste de iubire; o învață ce înseamnă empatia, răbdarea și că ea nu este asemeni unui felinar stins.

Oamenii sunt niște felinare aprinse. Tu ești un felinar aprins, fiindcă ai adus bucurie în viața mea. […] Noi suntem două felinare aprinse pentru că am luminat mereu, indiferent de ce s-a întâmplat. Am trecut prin atâtea și totuși suntem capabili de sentimente frumoase.

   În același timp, Adrian o învață pe Sorina să își privească mama altfel; acea femeie care o considera bună de nimic și care nu evita să o pedepsească fizic este, de fapt, o persoană cu un pronunțat spirit civic, ajutându-i pe cei aflați în dificultate. Un episod edificator este acela în care Adrian o duce la Tuși, o femeie care avea în grijă copii salvați de Mariana, mama Sorinei. Cu tot optimismul pe care îl afișează, Adrian ascunde un trecut trist, cu o mamă care l-a părăsit în mod inexplicabil în copilărie, cu o adolescență trăită în aburii alcoolului și decepționat în plan sentimental, trecut care îl va determina să o părăsească pe Sorina în cel mai sensibil moment: aflarea veștii despre boala incurabilă.

   Cele mai impresionante pagini, pagini de veritabilă literatură, pentru care cu respect mă înclin, detaliază suferința Sorinei cauzată de moartea mamei (Capitolul 29).

Nu mai mirosea a cafea în cameră, ci a flori moarte, frunze înecate, a fum de rouă și a singurătate. Am simțit cum mă strâng pereții, cum își înfig tentaculele în carnea mea, torturându-mă, zvârcolindu-se; m-au sufocat propriile bătăi de inimă, și tot ceea ce îmi doream era să înceteze, să le arunc într-un mormânt, să mă cheme după ele și să dispărem într-o mare de particule putrede. […] Suferința îi face pe oameni puternici, mi-a spus el. Ea naște flori în ploi și stele-n ceață. Ea cântă stihuri peste apă și desenează viață-n glie. Și taie-n cer lumini mute, aprinde focuri în lupte oarbe, crește păpădii în mlaștini și cheamă corbii de pe dealuri.

   Autoarea alege să ne ofere răspunsul la coșmarurile Sorinei imediat după înmormântarea mamei, când cititorul încă își folosește mâneca pentru a-și șterge lacrimile: în frageda copilărie, Sorina fusese scoasă din casa în flăcări a bunicilor și, ceva mai târziu, suferise un accident de mașină, ulterior, mintea ei ferecând aceste amintiri dureroase.

  Povestea Sorinei este presărată cu momente amuzante, alături de prietenii ei, Rocsana, Liviu, Marina, Ana, care uneori par să îi invadeze spațiul personal și să o sufoce.

Pe ecranul telefonului sclipesc literele unui nume bine cunoscut: Marina. Adrian mă privește nedumerit, dar ridic din umeri a scuză și răspund.

–Da, Marina.

–Ești acasă?

–Da. E totul bine?

Pe fundal se aude un zgomot ciudat, iar ea pare că gâfâie.

–Prea bine. În douăzeci de minute o să fim la tine acasă, la o partidă de Adevăr și Provocare!

–Ce? mă panichez eu.

–Mamă, ești surdă, am spus că…

–Marina, o întrerup eu pe un ton înalt, ceea ce-l amuză pe Adrian, am auzit foarte clar ce ai spus. Tocmai asta e problema. Cum adică să veniți toți la mine? Cu ce ocazie?

   Așa cum mărturisea chiar autoarea, amuzamentul este doar o aparență, un înveliș al unor povești dureroase. S-a spus despre Sorina că este un personaj atipic; eu cred că este o adolescentă absolut normală, dar trecutul care îi ridică semne de întrebare, lipsa de comunicare cu părinții și singurătatea o fac să perceapă viața la modul tragic. Și atunci se refugiază în singurul loc unde poate să-și adune gândurile: pe terasa unui bloc.  Sorina este sinceră, naturală, modestă, calități care îl vor determina pe Adrian să o iubească și să îi fie alături. Se împacă sufletește și-i iartă mamei tot, odată cu ultima scrisoare pe care aceasta i-o scrisese înainte să moară.

Am speranță și încredere. Încredere în tine. Încredere că acest plic nu va rămâne nedesfăcut, că această scrisoare nu o să rămână necitită. Am încredere în tine că vei lupta mereu împotriva obstacolelor, că o să te eliberezi din jocul vinovăției. Am încredere că nu îl vei pierde pe Adrian, că nu îți vei pierde viața. Asta e important, să dai tot ce ai tu mai bun acum, să îți faci norocul singură; să spui ceea ce trebuie, atunci când trebuie și cui trebuie. Soarta… Asta-i o altă poveste, dar tu ești datoare să încerci.

Nu uita, sunt mereu lângă tine, privește-ți sufletul și mă vei vedea.

Aruncă-te și zboară, chiar dacă nu ai aripi!

   Felinare stinse e un roman proaspăt, tânăr, curat, sincer, despre oameni care se descoperă unul pe celălalt, se ajută, ajungând la sentimente profunde. Jocul lor erotic este subtil, totuși tensionat; se oferă unul celuilalt cu atâta devotament, încât ajungi să îi iubești. În niciun moment nu am pus la îndoială faptul că inclusiv Cristina Oțel îi iubește, căci le-a oferit bucuria de a fi împreună.Quantum Publishers LogoCartea Felinare stinse, de Cristina Oţel a fost oferită pentru recenzie de Editura Quantum Publishers. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers.Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

9 COMMENTS

  1. Citisem si eu o carte, cu mult timp in urma numita “Fetita cu chibriturile” .. Nu mai stiu exact, dar mi s-a parut ca aceasta carte se aseamana cu respectiva. :D Deci o sa o achizitionez si pe aceasta cand voi avea ocazia.

    • Asocierea cu Fetița cu chibriturile face referire la faptul că cele două personaje, al poveștii și al romanului, trăiesc sub influența luminii focului; primul își imaginează cum ar putea fi viața ei, încălzindu-se la căldura unor chibrituri, al doilea (Sorina) consideră inițial că oamenii sunt asemeni unor felinare stinse, fără lumină, însă prin puterea iubirii, regăsește lumina acestora. Pe de altă parte, focul constituie pentru ea o amintire dureroasă.

  2. Andreea , ce recenzie frumoasa. Am reusit sa imi iau cartea la Gaudeamus, nu eu personal ci printr-o prietena. De abia astept sa o citesc. Sunt sigura ca o sa imi placa :)

  3. Superba recenzie! Si foarte ispititoare! Ma bucur ca am cartea si sper ca in luna decembrie sa gasesc timp pentru ea. Multumesc!

  4. Felicitări pentru recenzie, Andreea ;)

    Sună bine cartea, deși nu cred că e tocmai pe gustul meu :D

  5. Wow!imi place,o am si eu si o s-o citesc curand.Eram curioasa sa citesc o prezentare a cartii.Felicitari Andreea! ;)

  6. De mult asteptam sa citesc o parere despre carte. Ma gandesc si eu sa o citesc, pare chiar interesanta.

  7. Am reusit intr-un final sa citesc si eu cartea ;) . Spun intr-un final pentru ca mi-a luat ceva timp pana am terminat-o datorita lipsei de timp. De aici si o noua regula pentru mine: in perioadele foarte aglomerate (cum sunt sarbatorile) mai degraba lectrui usoare, simple sau deloc ;) .
    Revenind la carte pot spune ca mi-a placut mult. Este foarte bine scrisa iar personajul principal – Sorina – este bine creionat, incat nu ai cum sa nu te intrebi daca nu cumva este luat din realitate.
    Pentru mine inceputul a fost destul de greu, lent. Nu reuseam sa intru in poveste, sa o simt. Chiar m-am intrebat daca nu cumva aceasta carte nu e pentru mine. Am perseverat (ma bucur :) ) si, incet, incet, am inceput sa rezonez cu cartea, cu intamplarile, cu personajele.Incet povestea a devenit cutremuratoare. Din pacate, in ziua de azi, intalnim tot mai multe familii ca cea a Sorinei. Iar Sorina poate fi oricand fiica, sora, verisoara, prietena noastra.
    Un singur lucru nu am putut intelege din toata povestea: parintii Sorinei. A fi parinte nu este un lucru usor mai ales in ziua de azi dar eu nu le-am gasit nici o scuza :(

Leave a Reply