Fericiți cei care nu știu cum e să fii Albatros…
Nu-mi doream să rămână lângă mine o viață întreagă… visam o eternitate pe care mintea mea nu reușea să o împartă la doi. Vedeți voi… eternitatea nu e divizibilă la doi. În asta constă imperfecțiunea sa.
Sunt Ario… și în clipele următoare o să vă vorbesc despre eternitate. Unii din voi ați izbucnit deja în râs… și pentru asta vă invidiez. E atât de mirific să fii ancorat în clipa ta prezentă și să te ții cu dinții de ideea de efemeritate. Îmi amintesc și eu de viața mea în vremea când credeam că sunt efemer. Nu-mi amintesc evenimente… ci doar emoții. Când am întâlnit-o pe ea, clipa a devenit maleabilă sub povara impunătoare a dorinței mele de veșnicie. Nu știam că dorindu-mi asta, mă voi condamna pe vecie… la o vecie despre care nu știam decât că nu are sfârșit. Am crezut că iubirea se va lipi iremediabil de clipă și se va transforma și ea… dar timpul… timpul…
Era o seară de mai… când totul părea firesc, cu excepția parfumului de salcâm care îmi șoptea parcă de ceva iremediabil care avea să mi se întâmple. Viața parcă își încetinise ritmul, iar corbii care mai poposeau încă prin copacii din parc, începeau să mă privească din ce în ce mai insistent.
Îmi amintesc și acum… întâi a fost o briză rece, care a scuturat salcâmul de deasupra băncii, apoi a trecut ea… și clipa a înghețat, iar în sufletul meu, secundele zâmbeau ascultând ritmul încetinit al existenței… tic… tac…
–Fericiți cei care pot zbura prin epoci, m-am gândit eu, apoi bucuria mea s-a năruit, gândindu-mă că ea avea să rămână muritoare.
Era prima dată când vedeam ce culoare are iubirea, ce gust are tresăltarea de inimă… cât de repede se umple un suflet cu doar o privire a celuilalt…
… așa a început totul… acolo, în seara aceea de mai… când întunericul viselor mele m-a transformat în Albatros.
Ca Albatros, în fiecare zi construia planuri prin care să o duc și pe ea în lumea mea… dar nu puteam să fiu atât egoist, așa că atunci când ea murea, mie îmi tresălta inima de bucurie… pentru că știam că se va naște din nou, iar în miezul tinereții sale, acolo unde e concentrată toată iubirea de care un om este capabil, apăream eu… iar ea mă iubea pe mine și numai pe mine. Eu o priveam în nopțile când tinerețile începeau să treacă pe lângă ea ca niște tulpini de ierburi mâncătoare de viață…Ea era fericită și fericirea ei o povestea corbilor din parc, în timp ce eu plângeam văzându-i chipul transfigurat de timp…
-Fericiți cei pe care timpul îi iartă și îi lasă muritori, gândeam eu atunci. Ce greșeală să-mi doresc nemurirea…
Ție, care citești aceste rânduri, dacă vreodată ți-ai dorit efemeritatea, să știi că nu e decât o infinită condamnare la contemplarea lacrimilor revărsate din neputință…
Nu-ți dori nemurirea! Dorește-ți lucruri simple, care să-ți coloreze viața! Dorește-ți ca dimineața, atunci când alergi prin parc, să întâlnești zeci de corbi pe care să-i hrănești! Dorește-ți ca ploaia să nu-ți mai ude ziarul de dimineață din cutia poștală! Dorește-ți ca tipa cu ochii negri să alerge la aceeași oră la care alergi și tu… și poți să-ți mai dorești să trăiești magia iubirii împreună cu ea! Dorește-ți ca iubirea voastră să dureze o viață întreagă… dorește-ți să trăiești mereu clipa prezentă!
… atât…
Cât despre mine, pe cărările imense ale eternității, printre pinii uitărilor, am cerut să nu mai fiu Albatros… să renunț și să trăiesc o viață întreagă lângă ea. Mi s-a spus că prețul plătit va fi scump… că voi trăi ca un muritor de rând, dar că îmi voi aminti clar de perioada în care am fost Albatros.
Am renunțat fără ezitare, m-am întors în parcul acela, în seara aceea de mai… când totul părea firesc, cu excepția parfumului de salcâm. Acolo am zărit-o pe ea… stătea sub salcâmul care îi șoptea parcă de ceva iremediabil care avea să i se întâmple. Pentru ea, viața parcă își încetinise ritmul, iar corbii care mai poposeau încă prin copacii din parc, începeau să o privească din ce în ce mai insistent.
Îmi amintesc și acum… întâi a fost o briză rece, care a scuturat salcâmul de deasupra băncii, apoi am trecut eu… și pentru ea, clipa a înghețat, iar în sufletul ei, secundele zâmbeau ascultând ritmul încetinit al existenței… tic… tac…
În clipa aceea, și-a dorit nemurirea… devenind Albatros… în timp ce eu, un simplu muritor, îi ofeream inima în fiecare viață, de îndată ce deveneam tânăr…
Vedeți voi… ar fi putut să-și dorească orice altceva…
Vouă, celor care vă doriți eternitatea, vă spun că nici călătoriile în cele mai fascinante locuri din lume, nici experiențele cu cei mai inteligenți oameni… nimic din ceea ce am gustat când eram Albatros, nu se compară cu clipa în care simți că iubești… pentru că viața însăși înseamnă iubire.
Provocare lansată de Editura Nemira în cadrul Campaniei Cum să oprești timpul #CumSaOprestiTimpul
Sursă imagini: pixabay.com
Partajează asta:
SIMILAR ARTICLES
5 COMMENTS
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Frumos! Bravo pentru articol!
Superb!Felicitari!
După ce am citit acest articol formidabil, sunt și mai nerăbdător să citesc cartea lui Haig 😀
Uneori ne dorim imposibilul. Sunt curioasa de cartea lui M.Haig
[…] Trăim cu impresia că majoritatea oamenilor sunt fericiți și protejați de orice, însă acestea sunt numai aparențe. Învățăm să ne perfecționăm, […]