Flavius Ardelean, Miasma.Tratat de rezistenta materialelor

Flavius Ardelean, Miasma.Tratat de rezistenta materialelor

Marius Mihuţ “ Cititorii nefamiliarizaţi cu lumea lui Falvius Ardelean trebuie avertizaţi să lase deoparte complexele oricărei realităţi”.

Flavius Ardelean, Miasma.Tratat de rezistenţa materialelor.
recenzie

    Romanul “ Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor” al scriitorului Flavius Ardelean a fost publicat la editura Herg Benet în anul 2016 şi este cel de al doilea volum al unei tetralogii cu acelaşi nume. Primul volum “Scârba sfântului cu sfoară roşie” a apărut tot la editura Herg Benet în anul 2015. Ca multe alte serii de cărţi ce par a fi un specific al literaturii din toată lumea în acest al doilea deceniu al noului secol, fiecare volum poate fi citit şi de sine stătător, dar sigur că au o altă rezonanţă pentru cei care chiar sunt familiarizaţi cu universul literar al autorului dacă sunt citite un volum în continuarea celuilalt.

    Trebuie să precizez încă de la început că lectura romanului “Miasma” a fost o deosebită provocare pentru mine. În condiţii obişnuite poate că aş fi ocolit acest gen de carte, dar în acest moment chiar mi-am dorit să citesc romanul pentru a încerca să înţeleg şi acest mod de a scrie literatură. Pentru că este un mod special de a scrie, şi romanul nu este o lectură uşoară, de destindere. Cititorul trebuie, este obligat chiar, să între în universul cărţii pentru a încerca să fie alături de scriitorul care a imaginat lumea din cartea sa. Într-un fel, citind romanul lui Flavius Ardelean, te simţi mai responsabil decât citind un roman obişnuit scris într-o cheie realistă. Nu poţi fi un simplu spectator sau martor, ci trebuie să devii tu însuţi, cât de cât, un personaj al cărţii.

    Romanul a avut pentru mine încă de la primul contact vizual trei provocări deosebite.
Mai întâi titlul “Miasma”. E un substantiv comun, miasmă/ miasme, întâlnit destul de curent în vocabularul obişnuit cu jumătate de secol în urmă, dar pe care astăzi, prin nefolosire îl putem considera oarecum arhaism. Nu înseamnă miros neplăcut pur şi simplu, ci semnificaţia lui este ceva mai complexă. Este vorba de un fel de abur urât mirositor care izvorăşte dintr-un proces de stagnare şi putrefacţie şi continuă să rămână deasupra pământului până când procesul se termină şi aerul se limpezeşte. După citirea romanului pot spune că titlul se potriveşte. Şi dacă acesta este cu adevărat şi titlul tetralogiei, înseamnă că apariţia ultimelor două volume va aduce revelaţii noi şi cititorului acestui volum.

    Partea a două a titlului “Tratat de rezistenţa materialelor” este destul de cunoscut celor care au absolvit cursurile facultăţilor din Politehnică sau a Facultăţii de Construcţii. Încă nu am găsit explicaţia acceptabilă pentru acest subtitlul, ceea ce înseamnă că pe de o parte cunoştinţele mele tehnice sau de fizică sunt insuficiente ca să pot face translaţii de înţeles şi semnificaţie, iar pe de altă parte probabil că romanul va avea nevoie de o a doua lectură. Pentru că, trebuie să subliniez, eu sunt un cititor inocent care nu fac parte dintre cei care citesc în mod curent cu entuziasm acest gen de carte. Pentru mine lectura chiar a fost un proces complex de înţelegere, acceptare şi imersiune în poveste.

     A doua provocare este autorul însuşi. Nu-i cunoşteam numele, nu-i mai citisem alte cărţi, practic îmi era complet necunoscut. Puteam ghici fără să greşesc că este un scriitor ce aparţine tinerei generaţii şi chiar nu greşeam. Flavius Ardelean s-a născut în anul 1985 la Braşov, are deci 31 de ani şi este deja autorul a mai multor volume publicate începând cu anul 2012. Nu este doar scriitor ci şi specialist în management editorial lucrând la un moment dat pentru edituri şi librării on-line din ţară. Prin urmare este în mod profund un om al cărţilor, atât al cărţilor ca mesaj în calitate de autor, cât şi al cărţilor ca marfă, ca obiect care are preţ şi este scos la vânzare.

    Romanul sau de debut a fost “Îmblânzitorul apelor” semnat însă cu pseudonimul A. R. Deleanu o foarte atractivă desfacere a numelui său, care prin citire rapidă duce cu gândul la faptul că aparţine prin naştere Ardealului, alt nume mai puţin folosit azi, dar cu mari semnificaţii istorice. Au urmat apoi volumele “Acluofobia”, 2013, “Bizaroproze” 2014, “Scârba sfântului cu sfoară roşie”, 2015 şi “Miasma” 2016. Putem spune că este un autor prolific. Şi este abia la începutul carierei sale de scriitor.

     A treia provocare este cartea în sine ca apariţie editorială. Este o bijuterie de carte! Chiar dacă nu m-ar convinge tipul de scriitură specific acestui autor, aş cumpără cartea pentru aspectul ei grafic. Încă de la prima vedere mi s-a părut o carte din altă lume când se punea accent pe frumuseţea ei în sine, pentru bucuria ochiului înainte de bucuria minţii. Are o coperta absolut încântătoare în care, printr-un simplu desen alb negru, ni se redă un oraş, o lume, lumea în sine. Nu întâmplător numele autorului este scris cu peniţa fină în culoare roşie. Numele este scris corect şi inteligibil fără majusculele de rigoare, adăugând o codiţă la ultimul “a” ca şi cum ar fi vorba de semnătură olografă a autorului, sau poate chiar asta este. Ultima copertă este la fel de frumoasă, desenul oraşului se prelungeşte şi aici încadrând un mic dreptunghi alb pe care sunt scrise cu negru, un mic fragment din roman şi două referinţe critice la adresa autorului, cele privindu-l pe autor sunt scrise în culoare roşie pe când numele celor doi critici, Dan C Mihăilescu şi Marius Mihuţ sunt în culoare neagră. Îmi face multă plăcere să privesc din când în când cartea închisă şi să meditez nu doar la conţinutul romanului ci şi la amuzamentul autorului. Cred că se întreabă cum poate fi atât de simplu să te ascunzi stand în lumina, sub privirile tuturor.

     Dar surpriza continuă şi în interiorul cărţii. Este în mod neaşteptat, surprinzător şi cuceritor o carte cu ilustraţii. Prima este cea de dinainte de prolog, apoi găsim la pagină 13 pe cea de a doua ce se intitulează Nigrendo la fel ca şi titlul primului capitol, a treia deschide cel de al doilea capitol Albedo la pagina 163, apoi al treilea capitol Citrinas la pagina 253 şi ultimul capitol Rubedo la pagina 333. Cea care este înainte de Epilog este identică cu prima ilustraţie şi reprezintă persoana arsă de pe treptele bisericii. Nu frumuseţea desenului te copleşeşte ci sentimentul pe care îl trăieşti privind ilustraţia. Toată această minunată artă grafică aparţine artistei Ecaterina Boiceanu, care este şi logodnica autorului şi căreia îi este dedicat acest roman. În entuziasmul meu de cititor iubitor de carte frumos realizată o consider puţintel coautor al romanului pentru că la final, după lectură, ne putem da seama în ce măsură grafică Ecaterinei Boiceanu reprezintă o deplină şi profundă înţelegere a mesajului autorului. În plus ne oferă o bucurie artistică deosebită care inerent se răsfrânge şi asupra cărţii în sine.

     În prologul cărţii facem cunoştinţă cu un ţinut, o ţară, un loc numit Alrauna, dar care s-a numit la un moment dat Mandragora şi la alt moment dat Rădăcini. Este iarnă şi preotul Sabran vine de dimineaţă să deschidă porţile bisericii din Primi, adică dintr-o zona mai selectă a Alraunei spre deosebire de Medii, Infimi, Burta vacii. Sabran descoperă pe treptele acoperite cu zăpadă ale bisericii un om ars, dar încă în viaţă. Recurge la ajutorul felcerului Kunrath care folosind tot felul de soluţii destul de ciudate reuşeşte să-i salveze viaţa celui ars care primeşte numele de Ignaz, după cum era şi firesc dată fiind condiţia sa de ars, şi dreptul de a locui pe lângă biserică. Doar că nici preotul şi nici Kunrath nu spun autorităţilor Alraunei că Ignaz este de fapt o femeie. În primul capitol Nigrendo aflăm povestea preotului Sabran şi a altor personaje din Primi, adică a celor cu avere şi cu putere. În timp ce viaţa din Primi pare a se desfăşura la fel ca întotdeauna fiecare preocupat de sine şi de secretele proprii, apare o problema căreia trebuie să-i facă faţă cu toţii. Fetele din Primi aflate la vârsta adolescenţei cad rând pe rând într-un somn profund din care nu pot fi trezite. Toate încercările părinţilor şi doctorilor rămân fără rezultat şi evident este căutat un duşman, cineva care să fie făcut vinovat pentru ceva atât de neînţeles. Consiliul care conduce Alrauna decide să-i ceară lui Sabran alungarea lui Ignaz care între timp devenise foarte cunoscut şi apreciat de locuitorii din Primi. Dar era o persoană străină şi era cel mai simplu să fie acuzată de ceva ce nu putea avea explicaţie. În cele din urmă Sabran reuşeşte să-l salveze pe Ignaz doar pentru că cel acuzat şi închis este farmacistul Alambiq. În încercarea sa de a-l salva pe Ignaz, Sabran le spune celor din consiliu despre manuscrisele găsite sub podeaua camerei sale, manuscrise ce aparţinuseră preotului de dinaintea lui, un preot considerat nebun şi care se spânzurase. Sabran crede că acel manuscris conţine o proorocire despre viitorul Alraunei şi că Ignaz este sfântul aşteptat, şi bărbat şi femeie, menit să salveze cetatea. Mi-a plăcut dialogul dintre Sabran şi mai marii Alraunei:

“- Omul de rând trebuie să vadă ca să creadă, ziseră alţii.
– Dar nu orice se vede e şi demn de crezare, spuse Sabran” (p.107)

     Sabran este obligat să predea manuscrisul. De altfel nu numai Ignaz este altceva decât ceea ce se vedea, şi Sabran avea propria lui poveste neştiută de alţii. La un moment al vieţii lui locuise în altă parte, avusese propria lui familie, o soţie şi un fiu, dar toate le pierduse atunci când oraşul în care locuia fusese incendiat de o entitate necunoscută care îi omorâse şi fiul. Nimicul ucigaş era preocuparea lui Sabran. Dorea să găsească ceea ce el numise Nimic. În căutarea Nimicului se foloseşte de Marisa o tânăra şi frumoasă prostituată care era îndrăgostită de Sabran şi gata să-şi rişte viaţa pentru a-l ajuta. Şi ea la rândul ei este în căutarea unui ţinut ideal şi pentru asta îşi desenase sub covorul de pe perete o harta întocmită pe baza celor povestite de diverşii ei clienţi veniţi din alte locuri. Dar în acelaşi timp avem şi povestea tinerei Lilian Bunte, fiica lui Tomas Bunte, aflată de când se ştia în grijă lui tante Valeria care acum era deja foarte bătrână, Aflată şi ea la vârstă pubertăţii este preocupată că nu are sănii la fel de mari precum colegele ei şi apelează la ajutorul farmacistului Alambiq care îi promite o soluţie specială. Tomas Bunte are o atitudine excesiv de protectoare faţă de fiica lui mai ales după ce intervenise nerezolvată criză a somnului la fetele de vârstă ei. Pentru că nu este supusă faţă de cerinţele lui, Lili este închisă în podul casei şi lăsată singură. Dar paralel cu aceste întâmplări apar nişte şobolani uriaşi îmbrăcaţi ca oamenii Mai întâi sunt zăriţi de tante Valeria care nu este luată în seamă iar apoi chiar de Lilian căci oamenii şobolan sunt cei care deschid uşa podului în timp ce Alrauna ardea. Uriaşul incendiu îi va omorî şi pe Sabran în încercarea lui de a o salva pe Marisa deja atinsă de flăcările incendiului. Ultima imagine pe care o vede este cea a oamenilor şobolani. Personajul principal al celui de al doilea capitol, Albedo, este scriitorul Alecu Deleanu care locuieşte în Infimi. El este visat de către oameni şobolani. Acţiunea din acest al doilea capitol este concomitentă cu cea din primul capitol ca şi cum s-ar desfăşura în acelaşi timp în planuri paralele. Eroul principal al celui de al treilea capitol este farmacistul Alambiq şi acţiunea se petrece în acelaşi timp cu cea din capitolele anterioare. Iar în ulimul capitol personajul principal este ucenicul de la Templu, Burno Kabral zis cel mărunt cel îndrăgostit de Lilian Bunte. Acţiunea are loc tot în acelaşi timp cu cele din capitolele anterioare.

Nu voi intra în amănuntele poveştilor din capitolele cărţii pentru a nu răpi plăcerea fiecărui cititor de a descoperi un roman cu totul deosebit. Şi poate că alţi cititori vor fi chiar şi mai buni cunoscători ai acestui stil de a poveşti decât sunt eu. Pentru că eu mereu am căutat partea reală care a inspirat aceste povestiri dintr-o lume complet inventată de autor. Şi nu cred că asta este cea mai bună cale pentru a te lasă complet prins de ceea ce criticii şi alţi recenzori ai romanului “Miasma” numesc infrarealitate. Cu toate că Marius Mihuţ scrie în foarte interesantul studiu consacrat acestui roman că ” puţini dintre sciitorii consacraţi riscă demascarea realităţii prin plonjări în fantasticul miraculos” ( Marius Mihuţ, Războiul lumilor, Fundaţia România literară”) Un alt critic literar, Cătălin Badea Gheracostea face în “ Observator cultural” legătura dintre romanul “ Miasma” şi romanul mai vechi al scriitorului Ştefan Bărbulescu, “ Cartea milionarului. Cartea de la Metropolis” ed. Eminescu, 1977 care ar fi astfel cea mai apropiată creaţie literară românească de Manifestul Infrarealist al scriitorului chilian Roberto Bolano şi a poetului Mario Santiago Parasquiaro la începutul anilor 70.

    Mie personal mi se pare că romanul foarte interesant şi deosebit scris de Falvius Ardelean se aseamană cumva, cel puţin prin capcanele lecturii, cu romanele scriitorului sârb Miroslav Pavic, mai ales cu Dicţionarul khazar. Oricum, criticii sunt de acord că infrarealismul va deveni definitoriu pentru romanele noului mileniu în care funcţia scriitorului este cumva diferită de ceea ce ştiam până acum. Se pare că scriitorul infrarealist al noului mileniu va trebui să urmeze îndemnul lui Geroge Asztalos “ scrieţi pentru nimeni şi pentru toţi nu pentru voi înşivă.” ( “ Infrarealistul”, 2009-12-01)

     Titlurile celor patru capitole sunt foarte interesante şi mi-au trezit de la început interesul pentru că ele reprezintă noţiuni de alchimie. Nigrendo, Albedo, Citrinas şi Rubedo sunt cele patru stări prin care trece materia în transformarea ei alchimică. Esenţa alchimiei nu este în primul rând transformarea metalelor ci mai degrabă transformarea sinelui. Nigredo vine de la negru care este culoarea simbolică a plumbului, a elementului pământ. Este şi prima fază a operei când conţinutul devine negru prin procesul de putrefacţie, de descompunere.
Albedo, de la alb care este culoarea argintului şi al Lunii, al elementului apă. Albedo este a doua fază a operei când materia începe să se deschidă la culoare pentru a deveni de un alb strălucitor.
Citrinas vine de la culoarea galbenă a Soarelui şi a aurului. Este culoarea imperială solară, a credinţei şi a eternităţii. Este cea de a treia fază a operei.
Rubedo de la culoarea roşie, a aurului filozofal, a elementului foc. Este ultima fază a operei când conţinutul se transformă într-o pulbere roşie, pulbere de protecţie. Este faza de maturare a Mercurului filozofic. ( Archibald Cockren, Alchimia. Maestrul şi Marea Opera, ed. Herlad, Bucureşti, 2005, pp.167-171)

     Nu cred că este întâmplătoare alegerea acestor denumiri pentru capitolele cărţii, şi că toată povestea este de fapt în intenţia autorului un proces de transfomare a cărui rezultat final este chiar Autorul în sine, de aceea pe copertă doar numele lui şi referirile la el sunt scrise cu frumoasa culoare roşie.

     Nu voi risca mai multe comentarii. Doar atrag atenţia altor cititori că în această carte nimic nu este întâmplător. Nici măcar citatul din romanul lui Roberto Bolano “2666” de la inceputl cărţii sau atenţionarea că “ această carte este o opera de ficţiune. orice asemănare cu personaje, locuri sau evenimente reale este fie întâmplătoare, fie presupune o intenţie artistică din partea autorului…” ( Oare pot risca să consider că Alrauna este Braşovul cel care şi-a schimbat de trei ori numele în istoria sa??? Sau că Alecu Deleanu are deplină legătură cu scriitorul însuşi care la un moment dat a folosit un pseudonim aproape identic? )
Dar mai bine urmez sfatul criticului Marius Mihuţ “ Cititorii nefamiliarizaţi cu lumea lui Falvius Ardelean trebuie avertizaţi să lase deoparte complexele oricărei realităţi”.

     Cea mai mare capcană  a acestui roman este chiar stilul în care este scrisă. O poveste absolut fantastică scrisă în cel mai realist stil cu putinţă. Cartea poate fi citită cu pasiune chiar de cititorul neavizat mai ales datorită modului în care scriitorul te prinde în povestea lui printr-un stil prefect realist ca şi cum ceea ce citeşti este chiar ceea ce trăieşti. Doar că la final îi dau din nou dreptate lui Marius Mihuţ care spune că “ De bună seama că cititorul ideal al “Miasmei” reprezintă doar o minoritate.”

     Mulţumesc autorului pentru romanul său. A fost o experienţă minunată atât lectura în sine cât şi căutările ulterioare pentru a putea înţelege mai uşor unicitatea stilului sau. Consider că totul în cartea sa este de un rafinament absolut renascentist chiar dacă imaginile din roman m-au dus de multe ori cu gândul la picturile lui Hyeronimus Bosch.

Închei cu un citat pe care l-am găsit la adresa www.numai poezie.ro:

“ În viziunea adevăraţilor înţelepţi lumea nu este nici angelică, nici demonică, dimpotrivă, e o mixtură nefericită în care din păcate sau din fericire trebuie să faci alegeri.”

Editura_Herg_Benet

Cartea, Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor, de Flavius Ardelean, a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Dana Burda
Review overview
5

11 COMMENTS

  1. Recenzia m-a impresionat enorm. Imi place mult maniera de redare! Insa cartea nu este pentru mine. Multumesc! :)

  2. Interesanta recenzia si cartea :) Mi se pare o schimbare de “directie” :)
    Dar eu voi spune pas pentru ca nu este genul meu si pentru ca nu am inclinatii spre aceasta “directie”

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro