Fragment in avanpremiera-Maria Magdalena de Ioana Duda-Editura Herg Benet

Fragment in avanpremiera-Maria Magdalena de Ioana Duda-Editura Herg Benet

Fragment în avanpremieră-Maria Magdalena de Ioana Duda-Editura Herg Benet

   Ușa s-a trântit exact pe inima Valentinei. Era primul moment din viața ei când nu știa. Nu știa cum avea să fie până la urmă. Stătea în mijlocul patului și se bălăngănea. Nu se putea gândi la nimic. Un gând. Unul singur dacă ar putea să prindă în momentul ăsta. Nu i-ar da drumul. Facebook, Dostoievski a spus cum se fac ardeii umpluți?, cum era, cum era, Las ochii mamă, las să plângă, margarete, hortensii, mare, Adri, Adri, ana are mere, dar nu e vremea lor, așa că ana are mere din import sau din ălea pline de chimicale, așa că ana o să mănânce multe chimicale și ana o să facă într-o zi cancer și ana o să moară. O să moară ana. Pentru că ana e om, ca ea și ca Adrian. Și o să moară și ei. Iar… iar…
    Așa o întâlnise Adrian. Gândindu-se la moarte. Zi după zi, după zi. Și vrând să găsească o soluție ca să trăiască. Din seara aia în care Matilda și îngerul ei păzitor o salvaseră, se agățase de viață. Credea puțin câte puțin. Același puțin în fiecare zi. Într-una era perechea aia de pantofi verzi cu toc rotund și colorat. În altă zi era o piesă de teatru. În alta, o lansare. Și mai era și editorul care nu o lăsa să moară pentru că îi cerea mereu să termine câte o carte. Și soția editorului care o invita să vorbească la lansările cărții ei. Țineau la ea și o simțeau. Niciodată nu le vorbea deschis despre ea, dar îi citeau toate cărțile. La prima mână. Dacă ei nu mai știau, cine dracu’ să știe?
   În ziua când îi scrisese prima oară Adrian, pe Facebook, era la sală. Așa încerca să compenseze tot răul făcut de cele două pachete, aproape trei, fumate în fiecare zi și alcoolul mult, atât de mult încât îi era teamă că o să devină alcoolică. Îi era mereu teamă că va încerca din nou. Se gândea mereu la moarte. Încerca să se pregătească. Citea tot felul de cărți unde scria că, de fapt, moartea nu există și că e doar o transformare. Dar dacă ar fi întrebat-o  cineva dacă vrea să o ia de la capăt, ar fi spus din tot sufletul „nu“. Doar să se termine odată. Cât a mai rămas, dar să treacă.
    Și, orice ar fi spus cărțile ălea, ea spera din tot sufletul ca atunci când va fi murit să se termine de tot. Altă viață? Una mai bună nu își putea imagina. Nu putea crede că într-o zi, în altă viață, ea ar fi putut să fie bine.
Iar una mai rea… Oare cât de nepăcătos ar trebui să fie un om ca să aibă o viață mai bună? Ce ar trebui să nu facă? Că de făcut făcuse tot ce crezuse că-i bine. Și numai ea știa cât o costa tot binele ăla. Veneau și îi povesteau, i le puneau pe suflet. Ea nu-i judeca. De aceea veneau la ei. Îi înțelegea și mereu știa ce să spună ca să îi salveze puțin. Să le spună o vorbă bună exact în momentul acela, cel mai greu.
    Și asta o costa cel puțin câte o criză cardiacă o dată la șase luni. Și crize de fiere și migrene. Pentru că fiecare problemă de-a lor devenea și a ei. Altfel nu i-ar fi putut ajuta. Ea nu se putea detașa. În fiecare poveste era vorba despre ea. Și de fiecare dată se termina cu bine. Habar nu avea a cui era vocea aia care le spunea tuturor că o să fie bine, că nu sunt vinovați pentru alegerile altora, că tot ceea ce contează e să trăiască și pentru asta viața îi va scoate la mal și atunci totul va fi meritat. Poate despre ea vorbea, de fapt. Poate îi mințea.
    Și poate din cauza asta era furioasă pe Dumnezeu. Îl blestema și îl scuipa în fiecare seară. Îi spunea să dispară din viața ei, că oricum nu îi făcuse niciun bine. Ea. Ea își făcuse fiecare bine, încercând să scape din căcatul în care o băgase el, Dumnezeul lor.
     Îi era teamă să meargă acasă. În fiecare seară. Câteodată citea sau scria și asta o făcea să nu se mai gândească la tot ce era și nu ar fi trebuit să fie. Nu așa. Sensul. Sensul. Trebuia să existe un sens. Trebuia să aleagă să creadă în sens. Futu-le mama lor de alegeri! De ce trebuia să fie așa de greu? De ce nu putea pur și simplu să creadă? Ca bunica ei. De ce trebuia să fie atât de greu să alegi să crezi? De ce toate zbaterile și frământările ăstea? Așa a înțeles că viața nu are un sens decât dacă tu alegi să îi dai unul. Și odată ce ai făcut asta nu te mai întrebi care e. Dar nu putea face asta mereu.  Pentru că nu era o credincioasă.
     Dar nu pe ăștia îi iubea Dumnezeu cel mai mult? Pe ăștia care plătesc pentru credință cu insomnii, creieri electrocutați, hipertensiune? Cu serile ălea în care nu putea să facă nimic. Se plimba prin casă, ca un leu în cușcă, și urla. La ea și la Dumnezeu. Urla și scuipa și blestema. Și nu putea face nimic altceva. În serile ălea nu putea nici să bea. Își punea whiskey în pahar și după două guri îl vărsa în chiuvetă. Se dădea cu capul de pereți. Se lipea cu fruntea de gresia rece. În momentele ălea se simțea înfrântă. Nu putea nici să își dorească să moară

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Herg Benet

4 COMMENTS

Leave a Reply