Fragment în exclusivitate: Zeii tangoului de Carolina de Robertis-Editura Nemira

Fragment în exclusivitate: Zeii tangoului de Carolina de Robertis-Editura Nemira

Fragment în exclusivitate: Zeii tangoului de Carolina de Robertis-Editura Nemira

Detalii

    „O carte hipnotică. Proza pasională surprinde ritmurile tangoului.“ The Seattle Times

   Când ajunge din Italia la Buenos Aires, în 1913, Leda are şaptesprezece ani, o valiză şi o vioară. Rămasă fără soţul promis, trebuie să-şi construiască o altă viaţă într-o altă ţară. Sedusă de ritmurile tangoului, vrea să facă muzică. Dar tangoul este o lume a bărbaţilor. Viaţa scandaloasă şi întunecată din cabarete şi bordeluri se împleteşte cu farmecul muzicii, aşa că eroina care înfruntă tabuuri şi prejudecăţi are nevoie de o nouă identitate…

    În Zeii tangoului descoperim un roman plin de erotism despre pasiune şi căutarea unei vieţii autentice.

   „O carte ambiţioasă şi îndrăzneaţă… O poveste provocatoare despre sexualitate, violenţă, sărăcie, noroc şi izbăvire.“ San Francisco Chronicle

   „Tangoul este un ritm de atitudine, încărcat de dorurile imigranţilor din Argentina, de patimile lor nerafinate şi de frustrările lor (…;) Stilul Carolinei de Robertis valorifică senzaţia fizică şi energia sexuală a acestui dans.“ The Wall Street Journal

FRAGMENT

Leda a ajuns în Argentina pe 4 februarie 1913, la bordul unui vapor care cu numai douăzeci de zile înainte părăsise Italia, înghiţit de monstrul lacom numit orizont. În ultima zi petrecută la bord, s-a îmbrăcat cu grijă și și-a zăvorât bine cufărul, astfel încât nimic, nicio mânecă, niciun firicel de praf de la ţară, nicio amintire pribeagă să nu poată scăpa atunci când hamalul avea să vină să îl ducă pe punte. Apoi a rămas tăcută o vreme. Colega ei de cușetă, Fausta, își lăsase așternuturile boţite și în dezordine. Fără îndoială că se afla deja pe punte, lungindu-și gâtul ca să zărească o părticică din Buenos Aires. Dacă Leda nu o găsea în mulţime, era posibil să nu o mai vadă niciodată, sentiment ciudat după cele douăzeci de nopţi în care împărţise camera cu o femeie care nu-i era rudă și pe care nu o mai întâlnise niciodată înainte de călătorie. Necunoscute. Necunoaștere. Două lucruri care îi dominaseră voiajul peste ocean până în America. S-a întrebat ce-ar zice mama ei dacă ar fi cu ea în această cămăruţă sufocantă: „Iată-te, așadar!“ sau „Miroase ca într-o cocină aici!“ sau „Pentru Dumnezeu, Leda, îndreaptă-ţi pălăria!“ Și-a spus că într-o zi își va revedea mama, precum și tatăl, verișorii, unchii și mătușile și mâinile ca niște aripi de libelulă ale străbunicii ei, deși nimic din toate astea nu era adevărat: în anii și pe continentul către care se îndrepta, Leda avea să întâlnească multe lucruri uimitoare, să-și vadă sufletul spart în mii de cioburi, pe care să le reunească în forme despre care nu știa că sufletul le poate găzdui, și totuși nu avea să-și mai revadă niciodată familia.

Stătea pe cufărul care o însoţise de când plecase de acasă. Cuprindea atât de puţine obiecte. Rochii împăturite. Câteva cărţi. Un borcan cu măsline conservate de soţia brutarului. Alune de pădure învelite într-o pânză de sac. Vioara tatălui ei, moștenită din generaţie în generaţie, care părăsea Italia pentru prima dată – un cadou pentru proaspătul ei soţ.

Bunicul fusese cel care-i spusese iar și iar povestea acestei viori anume, de parcă, povestind, putea să întârzie pierderea ei, de parcă importanţa și scopul istoriei omenirii nu se găseau în cărţi sau în acele universităţi fabuloase din Roma sau Napoli, pe care nimeni din satul lor nu le văzuse de fapt, ci erau mai degrabă găzduite de obiecte precum acesta, o vioară atinsă de sute de mâini, iubită, folosită, dezmierdată, făcută să le supravieţuiască posesorilor, păstrându-le secretele și minciunile. Imaginează-ţi, îi spusese bunicul: vioara i-a aparţinut regelui din Napoli până în 1501.

Da, e adevărat, să nu te îndoiești de asta. Cât timp a aparţinut familiei regale, nimeni nu știe. Dar nu există niciun dubiu că, oricui i-ar fi aparţinut înainte, ea a fost și a lui Frederic de Aragon, ultimul rege de Napoli din Casa de Trastámara. Era un om tăcut, blând și nu era făcut pentru a înfrunta forţele cărora a trebuit să le facă faţă – două naţiuni, Spania și Franţa, rivalizând pentru tronul său; o descendenţă încă șubredă de pe urma celor două domnii ale tatălui, fratelui și nepotului de dinaintea lui. Mă urmărești, Leda? A încercat să domnească, dar nu e nevoie decât ca dușmanii să-și unească forţele cu stelele potrivnice și iată-te brusc hăituit, fără niciun refugiu, și ce-ţi rămâne de făcut? Îţi zic eu ce, o alegere simplă. Fie mori pe loc, fie te refugiezi într-o altă ţară și începi o nouă viaţă în pielea goală, doar cu ce ai sub ea. Asta a făcut și Frederic: a fugit. În exil. Atenţie, nu în libertate, ci ca prizonier, flancat de soldaţi. Dar înainte să plece, înainte ca soldaţii să vină după el, a deschis fereastra dormitorului și a cântat la vioară, admirând Napoli în toată întinderea lui. A interpretat un cântec funebru, ieșit parcă din însuși miezul roșu al pământului. Singurul care l-a auzit a fost un conte care mai târziu le-a povestit tuturor celor ce voiau să-l asculte că fusese cel mai trist și cel mai frumos cântec pe care-l auzise în viaţa lui. Când regele a terminat de cântat, i-a dăruit vioara contelui.

Păstreaz-o, i-a spus. Eu am terminat cu muzica.

La început, contele s-a împotrivit. Și cu fiii tăi cum rămâne?

Regele Frederic pur și simplu a clătinat din cap. Vioara trebuie să rămână aici.

Dacă regele a mai cântat vreodată la vreo vioară în timpul exilului său în Franţa rămâne un mister, un detaliu pierdut în negura timpului, așa că, Leda, nu-ţi pot spune finalul poveștii. În schimb, contele a păstrat vioara și a transmis-o urmașilor săi, care în cele din urmă, în 1815, i-au vândut-o străbunicului meu ca să-și plătească datoriile, iar străbunicul a moștenit, împreună cu obiectul în sine, și povestea cântecului funebru al regelui de Napoli, ceea ce i-a conferit instrumentului o valoare mai mare (fie că era sau nu adevărată, își zicea Leda în timp ce asculta, dar nu a comentat nimic, din moment ce era evident că bunicul nu avea nici cel mai mic dubiu). Așadar mâinile regelui au cântat exact la această vioară în ultima zi de independenţă a regiunii Napoli ca regat de sine stătător. Ce a cântat mai exact acel Frederic? Cum suna cântecul? Nu vom ști niciodată. Asta e soarta melodiilor: se evaporă. La fel ca amintirile. Și trupul. Amintirile, melodiile și trupul dispar după ce murim. Un instrument muzical nu e câtuși de puţin ca un corp; el dăinuie, asemenea sufletului.

Leda a urcat pe punte. Era o zi fierbinte, umedă și stropi de sudoare perlau frunţile bărbaţilor care le depășeau numeric pe femeile de pe navă și care erau în majoritate tineri, deși doar câţiva părea să fi avut șaptesprezece ani, ca ea. În privirile lor sălbatice se întrezăreau speranţa și o nerăbdare frenetică; trei sute șaizeci și opt de bărbaţi la pândă. Majoritatea femeilor de pe punte erau soţii plecate să-și reîntâlnească soţii în Buenos Aires, la fel ca Fausta (și ca mine, și-a spus Leda, ţine minte, ţine minte, și eu sunt soţie!) Puntea gemea de lume, la fel ca în ziua în care părăsise Napoli. Nu se mai desfășurau jocuri leneșe de cărţi ca să omoare timpul. Plictiseala dispăruse, ca înecată în mare. Toată lumea era în picioare, îngrămădită lângă balustradă, cu gâtul întins în direcţia uscatului.

Argentina. Și-a croit drum prin aglomeraţie, spre balustradă. La dreapta ei, o tânără murmura o rugăciune. La stânga, un bărbat de vreo patruzeci de ani avea ochii împăienjeniţi de lacrimi, în vreme ce lângă el un altul mai tânăr fuma, indiferent, o ţigară sau, își spuse Leda, făcea, convingător, pe indiferentul. Atitudinea lui părea cea mai teatrală dintre toate. Leda simţea iz de transpiraţie, de tutun și un miros puternic de parfum. Trei sau patru rânduri dezordonate mai în faţă, doi bărbaţi vorbeau, minunându-se de priveliștea pe care o întrezăreau.

– Che bella! Ce frumoasă e!

Da. Frumoasă!

Exclamau iar și iar, ca și cum repetiţia ar fi subliniat adevărul propoziţiei, întărindu-l într-atât încât să-i susţină în momentul când aveau să debarce. Vocile lor se împleteau cu vaietele și murmurele mulţimii. A înaintat, croindu-și drum, delicat, cu coatele. Un bărbat din faţa ei s-a îndepărtat ca și cum văzuse destul, așa că ea s-a strecurat în locul lui, înainte să fie observat și ocupat de altcineva. Tânjea de dorinţa de a zări uscatul, nu orice uscat, ci acest uscat, Buenos Aires, noua ei casă. Petrecuse multe ore în faţa acestei balustrade în ultimele trei săptămâni, încercând să-și imagineze cum arată Buenos Aires. Încercase de nenumărate ori să-și imagineze orașul, însă ochii minţii nu puteau concepe decât ferigile și copacii tropicali luxurianţi din Grădina Botanică, unde Dante se fotografiase când ajunsese aici, fotografie pe care o trimisese acasă familiei. Poza fusese trecută din mână în mână de cei aflaţi la masa de duminică, stârnindu-le admiraţia și uimirea.

E chiar acolo, în Argentina.

Pare fericit.

5 COMMENTS

    • Ce titlu interesant! Ma bucur ca se traduce si la noi aceasta carte, intrucat am impresia ca are sa imi placa :) Multumim, multumim, multumim!

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro