Frumoasele straine-de Mircea Cartarescu-Editura Humanitas

Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu-recenzie

Editura Humanitas
Anul apariţiei: 2010
Nr. pagini: 298

Mircea Cărtărescu este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. Este cunoscut publicului larg drept semnatarul unor opere precum „De ce iubim femeile“, trilogia „Orbitor“ ori „Levantul“. De-a lungul timpului, cărțile sale au primit numeroase premii, atât în țară, cât și în străinătate. În aprilie s-a anunțat că este câştigătorul Premiului de Stat al Austriei pentru Literatura Europeană pe anul 2015, ceremonia de decernare urmând să aibă loc pe 27 iulie la Salzburg, în deschiderea Festivalului Mozart. Practic, după Eugène Ionesco, câştigătorul din 1970, Mircea Cărtărescu este primul autor român distins cu acest premiu literar de mare tradiţie, decernat din 1965. Pe lista foştilor câştigători se numără autorii W. H. Auden, Harold Pinter, Vaclav Havel, Italo Calvino, Doris Lessing, Milan Kundera, Salman Rushdie, Umberto Eco, Patrick Modiano, Javier Marias, John Banville etc.

Cartea Frumoasele străine a apărut în anul 2010 la Editura Humanitas și cuprinde trei povestiri, Antrax, Frumoasele străine şi Bacoviana, scrise într-o manieră comică, care pornesc de la situații și persoane reale. Autorul recunoaște însă că ”le-am încondeiat puțin, pe ici, pe acolo, le-am tras puțin către comic, burlesc, uneori chiar grotesc, fără să vreau să fac rău nimănui. M-am distrat puțin pe socoteala câtorva care se vor recunoaște aici – că doar cei mai mulți figurează cu numele lor adevărat… -, dar și pe socoteala mea în egală măsură. Sper că nu am sărit calul, iar dac-am făcut-o, îmi cer iertare. Căci am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorința mea de a râde și de a auzi oamenii râzând, curat și destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puțin, disprețuim tot mai mult, și-n viață, și-n artă, deși până la urmă ne putem defini ca animale care știu să râdă…”

Am început să citesc această carte fără să ştiu prea bine la ce să mă aştept, după o zi stresantă, în urma căreia eram obosită, prost-dispusă și lipsită de orice chef. Imediat ce am început să o citesc, nu am putut să o mai las din mână până nu am terminat-o. Am râs în hohote la anumite pasaje, m-am regăsit în mai multe situații, am reflectat de câteva ori, iar după ce am dat ultima pagină, starea mea se schimbase complet: eram bine-dispusă, optimistă și cu chef de viață. Nu pentru că găsisem vreo soluție miraculoasă sau că problemele mele își găsiseră rezolvarea, ci pentru că redescoperisem aceste medicamente miraculoase pentru starea de spirit – umorul și autoironia!

Antrax

În prima povestire, scrisă cu mult umor, putem vedea cât de ușor putem trece în paranoia, pornind de la anumite circumstanțe. Scriitorul ne relatează o întâmplare în care, la un moment dat, primește un plic din Danemarca de la un expeditor necunoscut, cu un conținut ce părea dubios. În acea perioadă era o întreagă isterie în întreaga lume, întrucât mai multe atentate fuseseră săvârșite folosindu-se plicuri cu antrax trimise prin poștă. De cum deschideai plicul, praful alb te omora instantaneu. Cum pe plic era scris ”Why don’t you sneeze?” (de ce nu strănuți?), concluzia era clară! Cineva îi dorea moartea, dintr-un motiv obscur. Prima reacție a fost să scape cât mai repede de plic, aruncându-l în primul coș de gunoi întâlnit. Ajuns acasă, îi relatează soției sale, Ioana, întâmplarea. Aceasta, cu un înalt spirit civic, ia imediat atitudine: dacă îl găsește un copil? Sau un boschetar? Să creeze un nou caz Lăzărescu? Speriat, scriitorul se duce repede și recuperează plicul din gunoi și, împreună cu soția sa, se duc la poliție, unde avem posibilitatea să admirăm “eficiența” metodelor folosite. După ce sunt lăsați să aștepte un timp infernal de lung, o voce tunătoare strigă: ”Cine e aicea cu antraxul?”, după care sunt conduși într-un birou, unde un ofițer se certa de mama focului la telefon cu nevastă-sa, care luase un nou credit să își facă toată dantura. După ce închide telefonul, nervos și dornic să scape mai repede de povestea cu plicul, ofițerul îl apucă și îl rupe în fața lor, răspândindu-se un norișor de praf în toate direcțiile. ”Antraxul! Descreieratul ne-o făcuse! Se nenorocise și pe el, ne terminase și pe noi. M-am uitat la Ioana: evident își ținea respirația. Am făcut acest lucru pân-am simțit că mă-nverzesc. N-aveam să apuc nici vârsta lui Nichita, mi-am spus cu durere. Câte capodopere aveau să rămână nescrise!” Din fericire pentru posteritate, nu s-a întâmplat nimic. Drept urmare, s-a trecut la următorul pas, declarația. Numele de Cărtărescu nu le spune nimic ofițerilor. ”Dac-aș fi zis Cioran, Noica sau Breban ar fi rămas la fel de impasibili.” Locotenentul care îi lua declarația îi spune amabil: ”Uite cum facem. Dumneavoastră povestiți și eu formulez. Îmi spuneți așa, câte-un lucru deodată și vă dictez eu după aia ce să scrieți. Că scrisul cere experiență, nu se pricepe toată lumea ca la fotbal.”
Ajuns acasă, în așteptarea rezultatului, gândurile sunt din ce în ce mai sumbre. În imaginația scriitorului, totul capătă proporții apocaliptice: ”Dacă vreun idiot inversa mersul ventilatorului, astfel că prin gura de aerisire a laboratorului ieșea un nor de antrax, mare cât o ciupercă nucleară, acoperind tot orașul? Îmi imaginam milioane de morți, din Militari în Balta Albă, ba chiar și prin comunele limitrofe… Și eu singur vinovat de absolut toate. Aveam să rămân în istorie, alături de Gingis Han, Stalin, Hitler și Pol Pot. Când avea să vină vorba despre România, străinii n-aveau să mai spună ”Yes, Hagi, Nadia, Ceaucescu…” ci ”Yes, we know, Cartarescu…” Îmi îngheța sângele în vine.”
Am râs în hohote la această povestire și mi-am adus și eu aminte câteva întâmplări în care am făcut din țânțar armăsar și mi-am imaginat tot felul de scenarii viitoare posibile, în care totul mergea de la foarte prost către catastrofal.
Ce era în plicul buclucaș și cum s-a finalizat întreaga aventură, vă invit să descoperiți mai departe în carte.

Frumoasele străine

Frumoasele străine sunt, de fapt, o duzină de scriitori români selectați de francezi pentru a reprezenta literatura noastră în Hexagon. În fiecare an francezii aleg ”câte-o țară și invită o duzină de inși de acolo, mai poeți, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franța, arătându-i publicului doritor de senzații tari. Această cutumă poartă numele de Belles Etrangeres, frumoasele străine.”
De-a lungul povestirii nu sunt redate numai întâmplări din călătoria din Franța. Dintr-o povestire trecem într-o altă povestire, de multe ori petrecută cu mult timp înainte, legată lejer, printr-un fir aproape invizibil, de prima povestire. Călătoria este fascinantă și, deși umorul este prezent aproape în toate momentele, nu este doar o carte amuzantă. Reflecțiile autorului sunt dulci-amărui, îi simțim de multe ori tristețea, indignarea, frustrarea, revolta și, în unele momente, resemnarea. Fiecare dintre noi, dacă este cinstit cu el însuși, se va regăsi cel puțin o data într-una din situațiile prezentate. Cartea se citește cu ușurință, râzi în hohote la anumite pasaje, dar te și provoacă la reflecție de multe ori.
Dacă ar fi să citez ce mi-a plăcut, aș ajunge să reproduc întreaga povestire! Mă voi limita doar la câteva citate, lăsându-vă să descoperiți restul în carte.
”În lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.”

”În lumea literară nu contează ce ești sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora.”
”Mediocrii sunt marii câștigători la capitolul imagine.”
”Confrații nu-și permit niciodată să-i laude pe cei mai buni dintre ei, sau măcar pe cei egali.”
Aș avea o mică precizare: lumea artistică nu deține exclusivitatea. Și în restul domeniilor e la fel!

La prima petrecere în Franța, dată în cinstea scriitorilor români, autorul a reușit să ne transmită senzația cum este să fii singur într-o mulțime:
”Total stingher, treceam de la un grup la altul fără să fiu în stare să-mi construiesc o imagine, în ochii mei sau ai altora, simțindu-mă, ca întotdeauna, nimeni, un om fără față, fără însușiri, fără nimic de arătat nimănui. Fără un personaj pe care să-l joc.”

La Castelnaudry, capitala mondială a ciolanului cu fasole, ajunsă celebră după ce Napoleon, obosit și rupt de foame, a apreciat cassoulet-ul (o cină rustică ce consta în picioare de rață cu fasole) servit de un țăran ce l-a găzduit, autorul participă la o seară de lectură. Traducător era un tânăr român, stabilit acolo, ce fusese luptător în Legiunea străină. Din păcate, cât de curând, își dă seama că traducerea era imposibil de realizat. Legionarul nu știa sensul unor cuvinte ca: ”subiect”, ”profil”, ”inhibare”, ”metamorfoză”, ”dinamic”, ”morbid” etc.
”A trebuit să-l las baltă și să mă descurc cu franceza mea ruginită de nefolosire. Tăcut, fostul aventurier câștiga mult în prestanță. Și nu numai el. Eu însumi mă simțeam mai sigur pe mine lângă statura lui impozantă, și-ncepeam să pricep de ce au oamenii importanți bodyguarzi.”
La pauză, întrucât era evident că legionarul numai traducător nu putea fi, scriitorul a cerut pe altcineva mai competent, întrucât ochise în sală un grup de studente românce. O alege pe Roua, pe care o auzise vorbind impecabil românește. Și începe partea a doua. Dorind să flateze audiența, autorul explică schimbarea: ”Aș putea vorbi în franceză, dar prefer totuși acest aranjament pentru că, dacă vorbești altă limbă prost, pari stângaci, dar dacă vorbești prost franceza pari de-a dreptul idiot.” Nici n-am terminat bine, că traducătoarea mea improvizată și sări, gângurind într-o franceză fermecătoare: ”Domnul Cărtărescu a spus că toți ce vorbesc alte limbi sunt stângaci, dar cei ce vorbesc franceza sunt de-a dreptul idioți! ” Stupoare în sală, stupoare și la prezidiu! A fost nevoie de mult timp și multă diplomație pentru a repara gafa.

Un fiasco total a fost așa-zisa seară românească. Experiența este povestită cu mult umor. Evenimentul urma să se desfășoare într-o sală mare, cât un hangar pentru Boeing-uri, plină de la un capăt la altul cu mese lungi, ca la nuntă, de-a lungul cărora se-nșirau banchete de lemn.
”O hartă a României conturată cu panglică tricoloră, atârnată și ea la loc vizibil pe perete, ar fi putut provoca un război balcanic: stângaciul, dar entuziastul ei autor încorporase din neatenție în teritoriul românesc hălci întregi din Bulgaria, Ucraina și Moldova.”
Pe un ecran mare de pânză defilau tot felul de poze halucinante, care mai de care mai ”reprezentative” pentru specificul nostru: căruțe cu fiare vechi, români mustăcioși cu pălării cu boruri mari, româncuţe cu cozi împletite și fuste crețe, românce ghicind în palmă, peisaje cu case de chirpici, cârduri de gâște bălăcindu-se în mijlocul drumului!

Muzica era asigurată de formația ”Les gitanes amoureux”, care se voia a fi specific românească, dar era ”incertă în cel mai înalt grad: nu erau nici manele, nici muzică algeriană, nici rock balcanic, nici flamenco – ceva fără chip și fără nume, de la mama lor, în care din când în când, ca niște pepite de aur într-un morman de zgură, ceva îți suna cunoscut: ”pero no sempro cantaro”, ”why, why, why, Delilah”, ”lelițo, lelițo, fă”, ”kalashnikov”, ”buon giorno, Italia, buon giorno, Maria”…”
Apoi s-a trecut la masă, la care a lipsit cu desăvârșire sarea – nu numai că nu exista nici o solniță pe masă, dar în nici un fel de mâncare servit nu s-a pus măcar un grăunte de sare!
”Francezii n-au protestat. Au mâncat cu stoicism bucatele fără sare, ca împăratul din poveste, închipuindu-și probabil că așa e mâncarea românească. Ne-or fi crezut probabil o nație foarte bolnavă, silită să țină regim, privată de bucuriile sării-n bucate, ale sării pământului și ale tuturor celorlalte combinații ale sodiului, cu valențe parabolice și sapienţale.”
După aperitive, singurele cât de cât comestibile, a urmat ciorba, o zeamă oribilă, cu o aromă de fum la grătar, care nu se putea mânca.
”Prin melancolica zeamă de culoarea apelor Dunării se zăreau uneori ciudații ei locuitori: câte un fir de fidea ca un vierme inelat, câte-un cub de carne fibroasă de vită cu una dintre laturi acoperită cu o piele groasă, alburie, câte-un fir verde-închis de leuștean, uscat pe marginea farfuriei, ca un mic crocodil prăjindu-se la soare.”
”Cei de la masa noastră ne priveau curioși, ca pe niște chinezi care-ar fi avut în față ouă ținute șapte săptămâni în pământ, ca pe niște cambodgieni care sparg creierul maimuței cu lingurița ca să-i savureze creierul încă viu: aveam să ne aruncăm asupra delicatesei naționale? Dar Mury și cu mine – nu și nu! Am evitat și noi, ca toată lumea, poțiunea fumegătoare, într-o vicleană încercare de a-i păcăli că suntem, ca și ei, oameni normali și civilizați.”
Dincolo de hazul nebun pe care îl simți când citești pitoreasca descriere a așa-zisei ”seri românești”, nu se poate să nu resimți și o ușoară tristețe că, din păcate, în unele locuri suntem încă percepuți ca niște barbari necivilizați.

O altă întâmplare, ușor amăruie, povestită cu o fină autoironie, este cea în care scriitorul se duce să-și preschimbe în euro cecurile de călătorie. Funcționara de la casa de schimb, extrem de vigilentă, a verificat cu atenție fiecare cec în parte. ”S-a uitat, alternativ, la mine și la fotografie încă zece minute. Cu un vârf de ac, a-ncercat să dezlipească un colț al pozei mele, să vadă dacă nu e lipită peste altă poză. M-a pus să semnez fiecare cec de câte trei ori. În spatele meu se făcuse coadă, se uitau toți ca la urs. Ce se întâmpla? Demascaseră un escroc? Eram probabil ca un rac fiert.” După vreo oră, timp în care s-au dat mai multe telefoane, inclusiv la banca unde se emiseseră cecurile, i-a întins banii fără măcar să se uite la el. Când a ieșit în ploaie, era ”dărâmat sufletește și plin de o ură viscerală față de lumea aceea care te judecă după înfățișare și naționalitate.” Funcționara de la casa de schimb devenise dușmanul lui personal. ”Aș fi vrut să ajung un scriitor celebru, numai ca ea să-și dea seama, peste câțiva ani, pe cine a umilit în nenorocita aia de zi ploioasă. Aveam un fel de reverie în care, ajuns un Garcia Marquez sau Vargas Llosa (chiar si Coelho ar fi mers, la urma urmei), intram din nou în casa ei de schimb, și toți cei ce stăteau la coadă mă recunoșteau și se-ntorceau după mine… Tipa-mi cerea un autograf și eu o refuzam cu mare satisfacție…”
În timp ce citeam, mi-am adus și eu aminte de o întâmplare petrecută pe aeroportul din Turcia. Când am prezentat pașaportul, vameșul turc l-a luat, l-a întors pe toate părțile, se mai uita la mine, mai râcâia puțin fotografia, a dat un telefon, verifica ceva în calculator, timp în care eu clocoteam de furie. Aveam cumva vreo mutră dubioasă? Ce dacă atunci când făcusem poza pentru pașaport eram șatenă, iar între timp mă vopsisem blondă? Eram tot aceeași, chit că trecuseră vreo șapte ani de atunci. În final mi-a întins pașaportul fără nici un cuvânt. Cum, nici o scuză? I-am aruncat o privire glacială, dar el își îndreptase deja atenția către persoana din spatele meu, așa că nu am putut să-l copleșesc cu întreaga dimensiune a disprețului meu.

La sfârșitul povestirii, am mai reținut un citat: ”vorba neamțului, toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două.”

Bacoviana

În cea de-a treia povestire este relatată o întâmplare din tinerețea autorului, petrecută în anul 1984, când avea douăzeci și opt de ani. A fost invitat să participe la un cenaclu literar la Bacău. Aflat sub impresia povestirilor lui Fănuș Neagu despre aceste deplasări în provincie, tânărul scriitor este plin de entuziasm la gândul marii aventuri.
”Spre dimineață chiar visasem că stau la o masă lungă, ca de nuntă, încărcată de păstrăvi înfășurați în frunze de viță, mușchi de purceluș în sos de vin roșu, pui cu mujdei și mămăliguță… Primarul, notabilitățile, autorii locali stăteau la masă în ordinea rangului lor, toți cu ochii ațintiți asupra mea, tânărul poet din Capitală, speranța literelor românești.”
Vise! Ceea ce va urma va fi o experiență ruptă parcă de lumea reală. Peisajul este pustiu, desprins parcă din filmul lui Tarkovski, ”Călăuza” (l-am văzut, așa că am putut să îmi imaginez cu ușurință despre ce era vorba!), iar întâmplările ce vor urma frizează absurdul. După ce așteaptă vreo trei sferturi de oră să apară amicul să-l ia de la gară, merg vreo oră pe jos până ajung la un birt amărât, în care servesc câteva păhăruțe de coniac autohton. Când îndrăznește, timid, să aducă vorba de mâncare, amicul îi răspunde vesel că nu îi este foame, că a avut grijă nevastă-sa de asta, și îi spune, sfătos: ”Și-apoi, nu știi, vorba lui Creangă: ”Mâncarea-i numai o fudulie, băutura este ce este!” Pe la Casa de Cultură cunoaște și restul scriitorilor locali. Nicăieri însă, nici vreo urmă de mâncare. A venit în sfârșit si auditoriul, constând în vreo trei fete și patru băieți. Două fete și doi băieți au șters-o destul de repede, ”probabil că nu găsiseră bilete la cinema și crezuseră că se vor putea pipăi și aici.” Cei doi băieți care rămăseseră jucau cruciulițe și cerculețe și pufneau în râs din când în când, așa că moderatorul a trebuit să îi dea afară. A mai rămas doar o fată “coșoasă” care lua, din când în când, notițe.
Când i-a venit în sfârșit rândul la lectură, scriitorul mai mult a recitat decât a citit, că nu mai vedea nimic de foame, iar becurile erau complet chioare. Nu a durat însă prea mult, că a apărut femeia de serviciu și i-a dat afară! Au ajuns în final, după un drum lung parcurs pe jos prin praf, la un ARO străvechi, mirosind a varză stricată, vin oțetit, cârpe acrite și transpirație umană, în care s-au urcat cu toții și au plecat în noapte, către o destinație misterioasă. Amicii râdeau isteric și îi promiteau că va fi o noapte de pomină, iar una dintre surprize nu o să o uite niciodată!
”Nu mă îndoiam că nimerisem pe mâna unor maniaci periculoși, dar stomacul mă durea atât de tare, că mi-era totuna. Să oprească naibii în câmp și să-mi ia gâtul, îmi ziceam, măcar să scap odata. A fost însă și mai rău.”

Cum s-a finalizat acest drum al foamei și al disperării, care era marea surpriză promisă, vă las să descoperiți singuri în carte. Vă veți amuza copios. Ca bonus, veți avea parte și de o experiență paranormală, când autorului i se va înfățișa fantoma lui Măruca, iubita lui Enescu și a lui Nae Ionescu.

La sfârșitul povestirii, autorul ne mai servește o doză de umor, relatându-ne cum, la micul dejun, reveniți din oboseală, grupul de scriitori locali s-au repezit cu multă frenezie să bârfească despre adversarii lor, cam toți scriitorii români cât și cei de pretutindeni.
”După vreo jumătate de oră, câmpul literelor contemporane arăta ca după bomba de la Hiroshima. Cât de ciudat că ne întâlnisem la acel mic dejun, și că întindeam untul pe pâine împreună, singurii inși cu adevărat de talent din țara asta de escroci și de japițe ordinare… De altfel, se pare că singurii din tot universul locuit, căci, la cafea, le-a venit rândul și străinilor să ia calea rușinii și dezonoarei.”

Vă recomand cu plăcere această carte savuroasă, se citește cu ușurință și vă va binedispune. Nu este însă doar o carte amuzantă, conține multe reflecții ale autorului, majoritatea privind viaţa artistică, dar veţi constata că sunt extrem de actuale şi în afara acesteia!

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Autor: Tyna