„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.- Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

Impostoarea, de E. Lockhart-Editura Trei-recenzie

 

Titlul original: Genuine Fraud

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Andrei Dósa

Număr pagini: 282

Gen: Thriller psihologic, Young Adult

   Cred că am înnebunit, și cartea asta miroase a zmeură! Probabil toate cărțile în țiplă păstrează între file această aromă… Sau poate am înnebunit și am halucinații olfactive. Poate cartea a avut în întregime un asemenea efect asupra mea, derutându-mă.

   Citind această carte, nimic nu mai e sigur. Nu mai știi care e adevărul, ce e real sau plăsmuit, cine e cine spune că e.

   Un thriller psihologic atipic. În majoritatea romanelor polițiste sau thriller, tiparul este clasic: este găsit cadavrul și începe ancheta: cine este criminalul?

   Aici lucrurile stau diferit. Este destul de greu să vorbești despre „Impostoarea” fără a da spoilere. Misterul este construit într-un mod atipic, avem impresia că ni se dezvăluie totul de la început, pentru a ne da seama mai târziu că lucrurile stau altfel decât ne-am imaginat.

   Romanul se diferențiază de altele prin cronologia inversă a faptelor: începe cu capitolul 18, se merge în sens invers până la primul capitol, pentru a se închide cu capitolul 19. Este interesant, inedit, original, determinându-ne să ne punem neuronii la contribuție pentru a descâlci puzzle-ul. Totuși, la un moment dat poate fi derutant, unii dintre cititori neapreciind acest mod de narațiune. În primele pagini ale cărții facem cunoștință cu Jule (care nu știm de ce își spune Imogen), o adolescentă obscen de bogată, ce se bucură de luxul unui hotel din Mexic. Mie, una, nu-mi plăcea de ea: pare o puștoaică de bani gata, răsfățată, ce inventează lucruri din capriciu, jucându-se cu identitățile și accentele pentru a se amuza.

„Era în continuare în costum de baie, dar își încălțase adidașii verde-marin. Se dăduse cu ruj roz-aprins și cu un creion dermatograf argintiu. Avea un costum de baie întreg gri-metalizat, cu un cerc pe piept și decolteu adânc. O înfățișare demnă de Universul Marvel.”

  Minte cu ușurință și fuge în continuu de ceva. Când face cunoștință cu Noa, are impresia că aceasta o urmărește, drept urmare se deghizează și pleacă pe ascuns.

   La prima vedere, am considerat-o paranoică, mitomană, o fetiță bogată care se plictisește și își imaginează tot felul de situații pe care ajunge să le creadă reale. Printre altele, povestea despre părinții ei, spusă la începutul cărții, mi s-a părut trasă de păr. Dacă este sau nu reală veți descoperi voi.

   Cunoscând-o mai bine, aflăm că suferă pentru că prietena ei cea mai bună, Imogen, s-a sinucis cu ceva timp în urmă, aruncându-se de pe podul Westminster. Am crezut că și-a însușit numele acesteia pentru a trece mai ușor peste doliu; fiecare persoană are propriile metode de a depăși perioade nefaste din viață, așa că totul este posibil. Însă în cazul lui Jule, însușirea numelui prietenei ei depășește limitele spre un nivel patologic, ajungând la furt de identitate: se recomandă drept Imogen, locuiește în apartamentul acesteia, îi folosește lucrurile.

„Oare toți oamenii sunt așa, nu au un sine adevărat?

Sau doar Jule e așa?”

„Era ciudat că rochia altcuiva o făcea să se simtă ca nouă. Senzația aceasta de a fi altcineva, de a se transforma în altcineva, de a fi tânără și frumoasă și de a traversa acest pod spre ceva măreț  – iată de ce venise Jule în New York.

Până în dimineața aceea, nu simțise niciodată o asemenea posibilitate întinzându-se în fața ei.”

   Unul dintre aspectele care mi-au plăcut la carte este construcția personajelor: complexe, chiar cu trăsături patologice.

   Jule este fascinată de prietena ei, Imogen, ar dori să fie ca ea, să fie în preajma ei, să se bucure de toată atenția ei și pretinde că o înțelege cel mai bine pe această lume, cum nici măcar Forest, iubitul acesteia, nu o poate face.

   Pe de altă parte, Imogen are o personalitate narcisică: caută să fie adulată de cei din jur, se hrănește din admirația acestora pentru ea. Se plictisește ușor de oameni, se bucură de compania lor o perioadă, după care se satură de ei și le găsește înlocuitori, aruncându-i ca pe niște jucării stricate. Din acest punct de vedere, este și un pic sadică.

„De ce simțea Immie nevoia să vrăjească pe toată lumea? Era doar un grup de băieți care nu aveau prea multe de oferit. Dar Immie făcea genul ăsta de lucruri de fiecare dată când situațiile deveneau intense. Își îndrepta atenția spre oameni noi și-și exersa farmecul pe ei, oameni care se simțeau norocoși că sunt băgați în seamă. (…) Immie avea nevoie de o doză proaspătă de admirație.”

   Imogen a fost adoptată de o familie foarte bogată, fiind abandonată la naștere de mama sa toxicomană. Deși aparent are tot ce o adolescentă de vârsta ei ar putea doar visa – o familie care o iubește, bani la discreție, vacanțe oriunde își dorește, un apartament în Londra (asta înseamnă că e chiar foarte bogată), prieteni care o admiră -, în sufletul ei este tot nefericită: se simte același copil abandonat, nedorit.

   După ceva timp în care Imogen a dispărut, Jule a găsit în coșul de pâine un bilet: prietena ei s-a sinucis, aruncându-se de pe podul Westminster. Deși corpul nu i-a fost găsit, biletul este considerat suficient pentru lămurirea faptelor. Și totuși, rămâne întrebarea: sinucidere sau crimă? Rămâne să descoperiți singuri, mai multe nu pot să vă spun, simt că aș strica tot misterul.

   O mică atenționare: prima parte, cam până aproape de jumătate, nu pare deloc thriller. Nu renunțați, povestea devine mai interesantă și chiar nu-ți mai vine s-o lași din mână, doar că un pic mai târziu, cronologia inversă fiind „vinovata”. La început și eu mă întrebam: dar unde este thriller-ul? Unde este crima? Nu vedeam decât o poveste a unei adolescente cam prostuțe, care se joacă de-a identitățile. Nu este așa! Nu aveți idee cât de mult pot înșela aparențele și ce ascunde această poveste!

  Romanul mi-a plăcut pentru modul inedit în care este scris – cronologia inversă, chiar dacă la un moment dat mi-a dat bătăi de cap. Limbajul este unul credibil, realist, reflectând vocabularul folosit de adolescenții din ziua de azi, cu meritul cuvenit traducerii: „A devenit avocatul ăsta important, gen.”

   De asemenea, personajele sunt foarte bine construite, onorând renumele de thriller psihologic. Unii spun că seamănă foarte bine cu o altă carte, după care s-a făcut și film, titlul regăsindu-se în secțiunea de mulțumiri ale autoarei, de la final. Nu-i voi divulga numele, pentru că aș strica tot suspansul și veți cunoaște imediat turnura pe care o iau faptele în „Impostoarea”. Dar vă invit pe voi mai întâi s-o citiți, apoi să-mi spuneți cu ce altceva, carte sau film, vi se pare că seamănă.

  Eu, una, nu am citit cartea respectivă, am văzut doar filmul și pot spune că deși forma seamănă, conținutul diferă. Mai exact, construcția personajelor, ceea ce mi-a plăcut mult la „Impostoarea”.

Citate:

„Romanele polițiste mențin statu-quoul. Totul se elucidează la final. Ordinea este restaurată. Dar ordinea nu prea există cu adevărat, nu-i așa? E un construct artificial.”      

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.

– Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

„Încerc doar să fiu. Să exist și să mă bucur de ceea ce e chiar sub nasul meu. Știu că acesta e un lux și probabil sunt o nenorocită și pentru că-mi permit acest lux, dar mă gândesc și că încerc să apreciez asta, oameni buni! Dați-mi voie să fiu recunoscătoare că mă aflu pe această plajă și să nu fiu nevoită să mă simt ca și cum ar trebui să mă lupt mereu.”

„Cu cât stai mai mult, cu atât există mai puține lucruri pentru care să te întorci.”

„Poate că sunt o persoană groaznică, dar e atât de bine, Jule, să nu te mai simți vinovată.”

 Despre autoare:

  1. Lockhart (pe numele său adevărat Emily Jenkins) este o autoare americană contemporană. A absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. Sub numele real scrie cărți ilustrate pentru copii, în timp ce pseudonimul E. Lockhart, preluat de la bunica maternă, este rezervat romanelor Young Adult.

   Unul dintre cele mai cunoscute publicații ale sale este romanul „Mincinoșii” (bestseller New York Times), apărut la Editura Trei alături de: „Lista iubiților mei” (ALA Best Books for Young Adults în 2006), „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” (finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), „Cum să fii o fată rea” (scris în colaborare cu Sarah Mynowski și Lauren Myracle).

 

Cartea Impostoarea de E. Lockhart poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

***Sorina Ciocârlan***Bună! Sunt Sorina și îmi plac cărțile bune. Pun suflet în tot ceea ce îmi place, iar printre pasiunile mele se numără cititul, scrisul, filmele, pisicile, dulciurile. Atunci când „mi se pune pata” pe ceva, indiferent că e carte, film sau opera întreagă a unui autor, sunt de neoprit: fac ce fac și aflu tot despre subiect, îl analizez și îl întorc pe toate părțile. Care sunt subiectele astea, care mă „obsedează”? Agatha Christie, Rodica Ojog-Brașoveanu, Harry Potter, mai nou, Cassandra Clare. Da, pentru că „obsesiile literare” se schimbă, când unele se epuizează, scad în intensitate și apar altele noi. Asta nu înseamnă că dispar de tot, rămân acolo și așteaptă să fie reactivate. Și când sunt reactivate, să te ții!...

21 COMMENTS

  1. Thriller… Da! Se pare că e în trend zilele acestea! Mi-a plăcut foarte mult recenzia ta, Sorina! Sper să citesc și eu cartea!

  2. Singura carte de Lockhart care mi-a placut a fost „Cum sa fii o fata rea”(cartea scrisa impreuna cu alte doua autoare). In rest, nu am prea reusit sa ma impac cu ea. Mincinosii mi-a luat piuitul la final. Insa tu mi-ai cam trezit curiozitatea. Recenzia ti-am citit-o intr-o veselie si, in loc sa ma „sperie” modul in care este scrisa cartea, parca si mai rau m-ai ispitit :)) Daca o prind pe undeva, sigur o voi citi 😀 Felicitari pentru recenzie!

      • E despre o excursie de fete cu intamplari funny, Cum sa fii o fata rea. Cred ca asta e primul ei thriller adevarat de care aud. Mincinosii era mai mult un mistery adolescentin oniric. Merci, Sorina, de prezentare!

  3. Daca ai spus thriller ma bag si eu! Chiar am remarcat cartea si am pus-o pe wishlist. Felicitari pentru recenzie si o seara frumoasa!

  4. Un thriller atractiv 🙂 Promit să-l am în vedere!

    Te felicit pentru recenzia fantastică locco_smiley_10

  5. Eram nerabdatoare sa gasesc o parere sincera despre carte si am gasit-o. Se incadreaza perfect in lista de carti pe care vreau sa le cumpar de la targ.
    Daca am noroc prind si eu ceva cu aroma zmeura.

    • Da, succes! :)) Sunt curioasa daca aroma de zmeura e reala sau mi se pare mie :))) Lectura placuta!

  6. sunt de acord cu tine in legatura cu tot ce ai scris in aceasta recenzie. cartea e foarte derutanta, personajele sunt misterioase, unele din ele sunt enervante, dar cartea merita citita. chiar daca nu mi-a placut la fel de mult ca ,,mincinosii”, i-am dat pe goodreads 4 stele…pe mine persoanel, nu multe carti reusesc sa ma impresioneze asa cum a facut-o aceasta. e o carte unica, intr-adevar…nu se gasesc multe ca carti ea. am avut si de invatat din ea, chiar multe…se citeste repede si, dupa cum ai spus, limbajul este foarte clar si concis, il intelegi foarte usor. felicitari pentru recenzie, m-a impresionat.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.