Interviu altfel cu autorul Luca Dinulescu

         Interviu altfel cu autorul Luca Dinulescu

      Luca Dinulescu s-a născut pe 18 februarie 1979 și s-a făcut remarcat în scris pentru prima data în 1986, când a câștigat un concurs de poezie pe care părinții săi îl organizau anual în propria lor locuință, cu poemul „Adjectivul”. A debutat cu proză în 2003, în Viața Românească, în volum individual cu „Sir Sugismund, la Polirom, în 2006, recidivând recent, la editura Tracus Arte, cu volumul „Prostituția României – proiect de constituție pentru o țară mai veselă”. A făcut parte din cenaclul „La formarea ideilor”, condus de scriitorul Constantin Stan împreună cu Iolanda Malamen și Traian T. Coșovei, activitatea din acea perioadă a cenaclului fiind popularizată ulterior într-o antologie de proză scurtă cunoscută ca „Al doilea desant”. Ulterior, a participat la numeroase sesiuni de lecturi publice în cadrul USR, în special sub conducerea lui Cezar Ivănescu. În anul academic 2007-2008 a fost bursier J.W.Fulbright pe screenwriting la New York Film Academy.

1.Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.

Greu de spus. Sunt multe amintiri faine, iar în momentul ăsta ele se amalgamează, în așa fel încât nu pot să extrag una în mod special. Dar probabil că majoritatea retrăirilor de genul ăsta au de-a face cu liceul Tonitza, unde am petrecut cei mai furtunoși ani din viață. La propriu. Astăzi însă, din informațiile pe care le am, e un loc foarte cuminte, aseptic prin comparație cu haosul din anii ’95-2000. Tot astăzi, prin urmare, dacă împroști pe cineva cu un tub de culoare, să zicem albastru – asta fiind una din răutățile cele mai mici pe care le făceam în anii ăia – probabil că ești dat în judecată. Trist.

2. De ce scrii?

Pentru că nu știu să fac altceva. Asta deși am încercat, ba chiar uneori m-am străduit din răsputeri. Am lucrat în cinema, în publicitate, dar cumva, mai devreme sau mai târziu, se dovedea că totul era greșit, în sensul în care eu eram mai degrabă interesat să-i observ pe oamenii respectivi, pentru a le studia comportamentul și ulterior a scrie despre ei. Ori asta era ciudat, unii își dădeau seama, nu înțelegeau de ce nu sunt activ și implicat și era greu să le explic că nu mă interesează de fapt ce se întâmplă acolo, așa că într-un final trebuia să dispar. Reapăream însă inevitabil în fața unui calculator unde, fiind totodată deprimat de faptul că nu sunt în stare de altceva, așterneam diverse gânduri despre situațiile cu pricina. Destul de dubios să fii aruncat în lume sub forma unui individ care stă și macerează gânduri despre semenii lui, uneori nici măcar cele mai plăcute, dar asta e, a trebuit să merg înainte în felul ăsta.

3. Cine este cel mai mare critic al tău?

Sincer, habar n-am, dar e bună întrebarea. Cred că însuși gustul comun, trendul, ca să zic așa, ceea ce merge sau nu din punct de vedere literar la momentul respectiv. Dar chiar și așa, nu reușesc mereu să mă conformez, sau poate niciodată. Scriu ce-mi trece prin cap și mi s-a întâmplat uneori să observ că ceea ce rezultase la capătul unui proces de scriere care mie mi se părea excelent, era, de fapt, o vechitură în ochii celor care mă citeau. Sau o tâmpenie. Dar ce să fi făcut, pe de altă parte? Nu am ajuns încă la performanța de a scrie ce se cere într-un anumit moment. Chiar n-am ajuns.

4. Cum vezi tu piața de carte în România? Cititori? Edituri?

Sincer, eu mă plasez complet contra curent, când vine vorba de subiectul ăsta. Cu alte cuvinte, opinia majoritară, cel puțin cea care ajunge la mine, este că totul e mizerabil, că piața de carte se scufundă, că mai există aproximati 4,5 oameni care cumpără cărți. Pe de altă parte, eu văd totul crescând, evoluând, poate pentru că pe undeva structura mea este a unui om optimist. Sigur, e drept că am ochi și pentru nunațe: sunt conștient că X sau Y editură stagnează, că alta vine tare din urmă, că nu știu ce editor vinde nu știu cât, sau, dimpotrivă, minte de îngheață apele când spune că vinde cu basculanta, pentru că există și situații de genul ăsta, destul de triste altminteri. Dar privind imaginea de ansamblu, văd industria mergând într-o direcție bună, deși aici mă refer mai degrabă la print și nu la ebook, ca să fiu ceva mai clar. Am, de exemplu, colaboratori din străfundurile țării care îmi solicită cărți pentru recenzat, care țin bloguri de specialitate, iar mie asta mi se pare fabulos. Iar dacă îmi cere cineva să juxtapun ceea ce scriu eu aici cu imaginea unei țări analfabete, așa cum o portretizează majoritatea, sincer, am dubii că cei din urmă au dreptate. Oamenii sunt mult, mult mai ok, decât credem noi, inclusiv din punct de vedere al lecturii și spun asta pentru că am avut ocazia să călătoresc suficient în România încât să știu că așa este. Sigur, aici mai intervine o discuție – ce anume citesc, dar asta e deja altă poveste.

5. Cât de greu este să publici în România?

La întrebarea asta m-ai încuiat. Chiar nu știu ce să spun, mai ales că experiența mea este contradictorie – primul volum l-am publicat foarte ușor, al doilea foarte, foarte greu. Prin urmare nu știu cum să extrag din ceea ce mi s-a întâmplat mie ceva care să aibă vreo valoare. Știu, însă – și aici am să-l citez pe Cioran – că fiecare carte are destinul ei, pe care este imposibil să-l prevezi. Absolut imposibil. O carte, odată terminată, poate s-o ia în orice direcție, poate să fie un succes major deși e o mare tâmpenie la nivelul valorii ei absolute, sau viceversa, poate să fie un mare hit care trece nebăgat în seamă. Am văzut recent situații de genul ăsta, e adevărat că mai degrabă din prima categorie.

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris mai ai?

Mă uit la baschet și practic, de asemenea, acest sport, atât cât am timp. Pentru mine asta e o activitate ieșită din comun, pentru că în momentul când sunt pe teren și am o zi bună, tot restul dispare. Sunt doar eu, mingea și jucătorii, noi toți participând la un meci etern al existenței, în care tot restul creației gravitează în jurul nostru, sau poate că asistă din tribună la ce se întâmplă pe teren. Probabil că pe undeva în mine există regretul că nu am putut fi jucător de baschet profesionist, deși la felul în care sunt construit îmi imaginez că atunci mi-ar fi lipsit partea cu scrisul. Sau cu cititul, sau ambele. Deci poate că e mai bine așa, deși nu pot să nu mă gândesc uneori cum ar fi fost dacă.

7. Povestește-ne puțin despre cărțile tale.

Păi am debutat în volum cu Sir Sugismund – proză scurtă și vreo două nuvele, exact acum 10 ani, la Polirom. A fost o carte care s-a vândut prost și care a devenit cunoscută în modul nepotrivit, în momentul în care cea mai vulgară proză din carte – nu rea, altminteri – una cu Emil Cioran, a ajuns în ochii presei, ai bloggerilor și, ulterior, ai lui Marius Chivu, care a dorit să o introducă în volumul „Best Of: proza scurtă a anilor 2000”. Am refuzat însă, nu doream să perpetuez ceva atât de infantil și totodată spectacular, în sensul ieftin al termenului, așa că de comun acord am ales alte două proze pentru a fi incluse în volumul respectiv. Cât despre cartea apărută recent la Tracus Arte – „Prostituția României”, ce să spun? Multă frustrare acumulată în anii de trăit și muncit în această țară și, da, pentru cine este atent la nuanțe, chiar fac o distincție între a trăi și a munci, cel puțin în România. Pe de altă parte, sigur, nu numai frustrare. Au fost și bucurii și prietenii, evident și multe alte întâmplări foarte faine care m-au marcat și care au ajuns într-un fel sau altul să fie incluse în această carte. O evoluție aș zice, stilistic vorbind, de la Sir Sugismund, deși s-ar putea ca nu toată lumea să fie de acord. În afară de asta, cred că este imposibil să nu te manifești în vreun sau altul cu privire la România, dacă trăiești aici. Această țară, care mie mi-a oferit de altfel tot ce îmi puteam dori, nu are cum să te lase indiferent și spun asta uitându-mă la partea plină a paharului, la oamenii și locurile mișto care sunt aici, la lucrurile bune care se întâmplă. Și da, ele există și sunt chiar foarte multe.

Mulţumesc, Luca că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili & Iasmy!