Interviu altfel cu Cezar Parlog-Partea a-II-a (spumos)

Interviu altfel cu Cezar Parlog-Partea a-II-a (spumos)

by -
39

Interviu altfel cu Cezar Pârlog-Partea a-II-a (spumos)Flori-fete-fite-sau-baieti-de-Cezar-Parlogcoperta Cezar Parlog

3. Ce vise aveai ca adolescent şi dacă s-au împlinit sau nu.

„Domnule”, trebuie să recunosc că am visat mereu la jilţuri înalte, ranguri, măriri şi decoraţii; serios zic! Că doar n-o să recunosc că mă visam cu chelie, mînecuţe de contabil silitor şi amploaiat la stat, precum Birlic în „Două loturi”, ba, mai mult de-atît, cu creionul chimic mereu la îndemînă, de-acolo, de după ureche şi vagi urme de mov în colţul gurii; se ştie că e un colorant dăunător pentru sănătate, cercetătorii britanici tocmai au descoperit asta… Şi că acum, la vîrsta deplinei maturităţi, cînd eram chiar pe punctul de a începe să mi se îndeplinească, l-au luat ăştia pe Oprescu; deh, nişte răi!…

Medalia de onoare

(fără Rebengiuc)

       Da, măi, mie-mi plac şi gagicile mai urîte şi nu neapărat tinere, pot avea şi nişte copii pe-acasă, se pot admite şi nepoţi, cu multe întrebări şi răspunsuri neelucidate, cu frustrări ori complexe destul de prost ascunse. Asta e, în fond „de gustibus”.

        E şi destul de avantajos, nici eu nu mai trebuie să trec pe la chirurgii mei esteticieni pentru necesarele corecţii şi şlefuiri, oamenii au mîini de aur la o adică, doar că sînt puţin reţinuţi, şi pe moment cu nişte mici probleme de rezolvat; atît Ciomu, cît şi Trancă. Şi nu trebuie să fiu prea atent nici la felul cum vorbesc, cuvintele oricum îmi sînt receptate din zbor şi servite nemestecate cu un zîmbet larg şi imenşi fluturi albi prin stomac, ce mai, e chiar ok.

     În plus, nici nu e cerere mare pe segmentul ăsta de piaţă, oferta e din belşug şi toată lumea este mulţumită.

      Şi cred că fac un lucru bun şi pentru comunitate; mă gîndesc doar la cohorta celor care, dacă ar fi private de dragostea şi căldura pe care le-o dăruiesc, într-un ceas rău, cumulat cu cine ştie ce dezastru profesional, familial ori casnic (s-au ars prăjiturile!), s-ar gîndi să-şi încheie socotelile cu lumea asta devenită, brusc, crudă, nedreaptă şi de nesuportat.

       Drept urmare, profund dezamăgite, ele s-ar arunca una cîte una în faţa metroului. Să zicem că la Eroilor. Ei bine, nici n-ar apuca cei în drept să facă poze cu bliţul, să adune cu penseta ori făraşul, după caz, cele întîmplate, şi să dea drumul la circulaţie, că o alta, în aceeaşi dispoziţie psihică, care pînă atunci a aşteptat răbdătoare şi fără bani de Prozac, în capul unui şir indian puţin mai încolo, i-ar călca, glorios şi demn, pe urme. Ca în „Bătrînele căzătoare” ale lui Harms[1]. Şi tot aşa pînă la epuizare, perturbînd grav transportul urban subteran, cu toate urmările care decurg din asta: persoane respectabile care nu ajung la slujbă, schimbul anterior care nu poate pleca, patroni corecţi şi cu taxele la fisc plătite la zi, dar care din cauza asta dau faliment, copii uitaţi la grădiniţă pînă după ora închiderii, cumpărături nefăcute şi torturi aniversare neridicate de la cofetărie. În concluzie, multă lume afectată, tot Bucureştiul paralizat…

       Totuşi, am un mic regret: oare la urechile primarului ăstuia, nou şi iar vechi, să nu fi ajuns nimic din toate astea? Ar fi putut şi el să mă facă cetăţean de onoare, cu loc de veci la Bellu, teren de casă şi onoruri militare…

      Fie, merge şi o strîngere de mînă şi un sincer „mulţumesc”. Cu plăcere, pentru puţin, dom’ primare; chiar a fost plăcerea mea

4. Cum vezi viaţa alături de o parteneră şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

Adevăru-i că nu prea ştiu ce să răspund la întrebarea dvs, cuvintele-s date, cum spune poetu’ ăla neamţ sau ce-o fi fost el, Puşkin, doar ca să ascundă gîndurile; şi apoi nu se ştie cine mă va citi, pe aici pe la dumneavoastră sînt multe fete încîntătoare cu picior fin şi tocuri înalte, studii în străinătate, CV-uri beton şi dote în bănci elveţiene, iar eventualitatea unei viitoare frumoase poveşti de dragoste, sau măcar a unei uniuni liber consimţite s-ar îndepărta de mine ca dracu’ de tămîie.

Dar pentru a nu lăsa pixelii alocaţi neconsumaţi, cred că oricum deja i-aţi plătit, o să încerc să vă dau un răspuns. Probabil că o relaţie ideală ar fi cam una de felul…

Hărnicie

        Cu mătura pe la cuier. Mai bine cu aspiratorul. Era în debara. Îl găsesc în balcon. Dormitorul, juma’ de hol şi tot atîta sufragerie-s gata rapid. Eficienţă maximă. Zgomot, putere, aer şi absorbţie, „Philips Turbo”. Ferestrele deschise. Bat perna. Scutur pătura; să nu rămînă vreun fir de păr. Ce-or zice vecinii? Las’ că ăştia-s băieţi deştepţi, zîmbesc şi invidiază. Dau jos cearşaful. Pun un ac de siguranţă la capăt, ca să-l aşez dup-aia în aceeaşi poziţie. Dacă l-aş pune invers şi cineva ar vedea schimbarea, s-ar uita lung şi ar întreba curios „dar de ce? La baie, spăl cada, verific gresia, încă două fire de păr negru şi lung, bleah! caut orice obiect uitat sau lăsat acolo cu bună ştiinţă, asta ar mai lipsi!

         Spăl farfuria şi paharele. Ultima gură de vin e scursă-n gît, a fost buuun! Şi nici n-a costat mult; zece lei douăzeci de la Mega: la ofertă. Poza de nuntă apare pe măsuţa din sufragerie, la locul ei; a lipsit vreo două ore. Din noptieră ies cremele consoartei; de noapte şi de corp frumos. Cam mulţi bani aruncaţi! Vine şi-a doua pernă, exilată în şifonier. Tot de-acolo şi pijamaua. Cu ochi de vultur care-şi reperează prada de la cinci sute de metri înălţime, scrutez parchetul. Hm, încă un fir de păr! Porcărie, şi aspiratorul ăsta! Sau o fi căzut din pat, cînd l-am aşezat? Iar ferestre. Din nou scuturat pernele şi pătura. Parcă n-ar mai fi nici un miros străin. Preventiv, mă parfumez şi mă întind în pat. Dau şi prin aer. Paza bună… Paharele, încă ude, revin în vitrina din sufragerie, la locul lor. O ultimă privire: toate sînt pe unde trebuie, nici un obiect străin, vreun parfum, vreun firicel de păr. Sticla goală, body-ul negru îmbrăcat doar o dată, ambalajul lui colorat şi alte resturi cad zgomotos în ghenă.

         Ce înseamnă să fii un bărbat gospodar! Şi doar am zis să nu mai aduc femei acasă, nu „se merită”.

      Desigur că glumesc; cine mă cunoaşte ştie asta. Chiar ţin la familie. Cea prezentă, trecută sau una viitoare; asta nu mi-e încă limpede, promit să mă gîndesc, „de mîine, de luni”, dar, după cum se ştie, o încheiere de conturi se poate face azi, rapid, amiabil şi foarte civilizat, chiar la notar. Ei, unde-s vremurile alea în care te băteai „parte-n parte” cu familia soţiei pe holurile tribunalului! Vremuri romantice, domnule!…

        Dar o să mă opresc, pentru a vă oferi un singur argument:

La Germanos, birjar!

      Numai Napoleon făcea cîte două lucruri deodată…

      Nu ştiu în ce fel şi ce conexiune nervoasă să fie vinovată, o fi vreun semn? dar mi-am amintit brusc cum, într-o seară, şi cu ani buni în urmă, chiar spre miezul nopţii, după un prelungit dialog devenit incendiar cu o nouă cunoştinţă pescuită de pe net, am trecut la etapa următoare. Devenit rapid persoană de încredere, am primit numărul de mobil încă de la prima strigare şi, ca să mă revanşez, profund cuceritor, am zis să intercalez cîte un sms în dialogul de pe Facebook. Zis şi făcut. Tastez cu mîna stîngă o construcţie specială, caldă, tandră şi seducătoare, trăgînd cu coada ochiului spre monitor, conversaţia trebuia să curgă lin, iar surpriza să fie cu atît mai mare, şi apăs pentru expediere. Zîmbesc pe dinăuntru şi pe dinafară, aşteptînd cu încredere să culeg binemeritaţii lauri. Instantaneu, în liniştea nopţii, un sunet strident şi cunoscut de sms îmi alungă urma de somn. Telefonul consoartei! Am trimis greşit mesajul! Las baltă convorbirea, noua cucerire poate să mai aştepte, şi alerg să-mi apăr familia. Îl găsesc uşor, pe hol, şi încerc să dreg busuiocul. Din discreţie şi lipsa unor aptitudini tehnice, aparatul nu s-a lăsat violat din prima, nu îl mai folosisem niciodată.       Am noroc, nu are parolă, în cîteva secunde aproape că-l desluşesc, ajung la mesagerie şi, fix în al şaptelea minut, de’, număr magic, şapte zile, şapte arte, şapte note muzicale, transpirat tot, reuşesc să-l şterg. Familia era salvată, făcăleţul rămas paşnic şi la locul lui în debara, divorţul stopat; şi oricum, amiabilele cu rezolvare la notar nu se inventaseră. Ce înseamnă să fii norocos!

       Conştient de drama care s-ar fi întîmplat în ziua de azi, cu ecrane touch şi zeci de mii de combinaţii de deschidere, mă gîndesc ca, preventiv, să particip direct la orice nouă achiziţie de resortul telecomunicaţiilor din familie şi apoi să-mi şi îmbunătăţesc deprinderile tehnice exersînd ilegal, la vreun ceas tîrziu de noapte şi fără lună plină. Nu se ştie cine-mi mai face vrăji, „vuduuri” sau îmi pune broaşte rîioase sub preşul de la uşă, vrînd să-mi strice familia; deh, lume rea!

       Rea tare, mă!

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent cînd porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?

Cu scuzele de rigoare, nu sînt eu, cu siguranţă, cel mai în măsură să dea un răspuns, nu am competenţele necesare şi nu am trecut prin experienţa de a fi părinte; însă bănuiesc că un lucru foarte important poate fi acela de a nu exista secrete între părinţi şi copilul lor. Chiar dacă ar fi vorba tocmai despre împrejurările „sosirii” lui…

Certificatul de naştere

       „Zbor lin!”, îi spun şi trîntesc în urma ei uşa taxiului, care se îndepărtează în viteză. Gata, pînă mîine seară sînt libeeeer! Moni poate să vină! Mănînc ceva în fugă, urmează o noapte lungă şi, oricum, Viagra nu se ia pe burta goală. Dau un telefon de control, au mai fost ceva probleme cu biletele, dar s-au rezolvat, se mai întîmplă, aşa-i cu astea luate de pe net, acum totul e în regulă, a trecut check-in-ul, trimit sms-ul la Moni, decorez puţin prin cameră şi cobor în stradă să o aştept.

       Şi vine…

     Deschid cu grijă portiera taxiului, mă bucur de ce văd, mereu am admirat conturul impetuoaselor ei picioare, şi urcăm pe rînd în bloc; vecinii-s curioşi, ciufuţi şi invidioşi.

      Mă arunc pe ea încă din uşă, profit de multele dedesubturi pe care de data asta le-a lăsat acasă şi mă opresc cu greu; calm şi raţiune, soldat; e timp grămadă!

    Răsfăţuri, şampanie, mîngîieri, caviar, excitaţii, brînză cu mucegai. Urmează partea a doua, în iatac. Lumînările sînt roşii şi mirositoare. Paciuli. By Paco Rabanne.

      Debarasez puţin, cuvertura zboară pe parchet, iau telefonul din pat şi-l pun pe noptieră. Oooo! am avut două apeluri. Ambele, de la ea: sigur o fi vrut să-mi spună că a urcat şi că Boeingul e d-ăla mare şi că le-au pus un film cu Stallone. E şi un sms. Mă uit discret cu coada ochiului. Ceeee?! „Vezi că vin înapoi. Au făcut ăştia un fel de grevă!”

       Sar din pat, îngroş grosolan din obraz şi o expediez pe Moni pe jumătate dezbrăcată; cred că-mi iau adio! Verific baia, sufrageria şi mai ales dormitorul. Fire de păr, parfumuri străine, e jale! La a doua tură îi găsesc sub pat ciorapii, slavă cerului!

      Apare şi ea.

Greu, monosilabic şi transpirat subit, am dres-o inspirat cu catsuitul de sub pernă, de care am şi uitat. L-am sacrificat pe altarul familiei. Pastila albastră şi-a făcut efectul cu destoinicie. Aşa ai apărut tu, singurul meu copil:

 La mulţi ani, Andreea!

[1] Bătrînele căzătoare, proză scurtă de Daniil Harms „Din prea multă curiozitate, o bătrînă a alunecat pe fereastră, s-a prăbuşit şi s-a zdrobit. Pe fereastră s-a aplecat altă bătrînăşi a început să se uite în jos la cea zdrobită, dar din prea multă curiozitate a alunecat şi ea, s-a prăbuşit şi s-a zdrobit. Apoi , de la fereastră s-a prăbuşit a treia bătrînă, apoi a patra, apoi a cincea. După ce s-a prăbuşit şi cea de-a şasea bătrînă, mi s-a urît să mă tot uit la ele şi m-am dus la Piaţa Malţevski, unde, se zice, cineva i-a dăruit unui orb un fular tricotat.”

 Continuarea vineri 15.04.2016!

Mulţumim anticipat pentru un interviu spumos! Nu rataţi ultima parte.

Arci, Mili şi Iasmy!

Review overview
5

39 COMMENTS

    • Alina, nici nu stiu de este cazul sa va multumesc, eu am trimis spre Arci o drama in trei acte si doua hrisoave scrisa in metru antic pe un intreg caiet studentesc. Cu patratele. Ba chiar eram pregatit si cu sapte pachetele de servetele fine, Zewa, trei straturi, 2 lei bucata, la reducere, pentru singurele mele 3 cititoare. Insa probabil ca Arci, preocupata de pregatirea Pastelui tocmai trecut, a incurcat hirtiile si ceea ce ati citit au fost chiar primele incercari literare ale nepotului vecinei de la bloc, fix de deasupra ei: baiatul chiar are talent, acum am citit si eu, chiar o sa vorbesc cu portarul de la mine de la uzina, baiatul lui are o amanta al carei tata tine o rubrica de decese la un ziar local, poate cunoaste in redactie si il ajutam pe baiatul asta, chiar promite…
      :(

      Multumesc pentru aprecieri, Alina Zimbim si ne plecam.
      p.s. caietul studentesc era cu linii, parca dictando ii spunea in epoca :)

        • Mda, si nici eu nu stiu motivul si cauza prilejului. Pur si simplu azi asa a dat Al de Sus. Adica vecinul Stefan, de la etajul cinci, care si a scuturat salteaua de la balcon. Dar e ca si cum ar fi plouat cu broaste si cu pesti de acvariu. De aici si vorba aia veche, “Unde nu-i noroc, da Dumnezeu cu broastele”. In cazul meu a dat cu fituici mici pe hirtie fina de tigare cu idei de scris si subiecte. Sigur or fi bagat si acolo legea aia, antifumat si a fost nevoit si Prea Inaltul sa se lase de tabacioc, si poate, cind si a scuturat sertarele secreterului, ori cind si a intors pe dos buzunarele, au picat numai de din astea la mine pe parcela din fata blocului. Si asa m am facut si eu autor… Ce inseamna sa se dea o lege buna!…

        • Cred ca i vorba despre stra-strabunicul meu, de dupa o vara de a cincea din partea lu’ tataie de la Coconari, Cezar Borgia, mare nobil si specialist in eliminari fizice si cu mister anexat. care se pare ca mi a transmis, prin testament si mostenire genetica cele douasute optzeci si trei de metode de motive pentru inmormintarea viitorilor fosti amici. Sa l chem? chiar acum am un drum pina in sufragerie, unde se odihneste in cutia aia de argint, de pe televizor. Mamaie se alinta si ii zicea urna, da’ nu stiu de unde mai e si cuvintul asta…

    • onorat sintem, draga doamna de aprecierile dvs.
      drept pentru care nu avem cum sa nu facem o plecaciune.
      si ii si multumim.
      zimbind…

  1. În drum către „Germanos” (birjar), poți face un popas ca să-ți ridici „medalia de onoare” (chiar și cu tot cu Rebengiuc) pentru „hărnicia” cu care ai prilejuit „certificatul de naștere”. Adevărul este că asemenea efort/pericol/sacrificiu merită o medalie (nu neapărat de onoare, se poate și fără :) ). Felicitări din nou, Cezar!

    • Eu cred ca am mai spus o si cu alta ocazie, dar daca ins[iratia nu ma ajuta spre ceva mai bun si “net” superior, ma voi repeta, recunoscind in spatele numelui dvs un rival prea puternic care, pas cu pas imi va fura,prin lupta dreapta desigur, chiar si ultimul cititor. Este vorba despre o tanti multicentenara care folosea in fiecare seara cite un rind din cartea mea, ca sa adoarma dupa ce termina de impletit cite o mineca de pulover. O mineca, un rind, o mineca…Cartea are fix 190 X 32 de rinduri, a citit doar 987 de mineci. Peste zi cartea e folosita drept capac pentru paharul cu dezinfectant pentru proteza, hm…
      Asa deci, cum spuneam ma simt perfect indreptatit sa maninc in fiecare zi cite un kg de banane, nu, nu pentru potasiu, si oricum se stie ca sint cele mai radioactive fructe, nu pentru ca ar fi iradiate in mod special, dar potasiul creaza f rapid un compus cu orice fractiune radianta din atmosfera, si asta i pe bune, deci ma si sacrific pentru glorie, este buna si cea postuma, minc banane deci, ca sa am coji, pe care sa le aqrunc saptaminal, pe toate itinerariile dvs din zi; poate odata si odata… scap de concurenta si ramin singur cu unica mea cititoare si minecile ei lasate in paharul cu deinfectant pentru proteza… :p :(

        • Doamna Arci, n am nici un merit aici. Dumneavoastra nici nu stiti dar e mina unei vecine de bloc careia ii sinteti simpatica, dar v a vazut mai zilele trecute, cred ca chiar martea asta, cam pe ginduri; apoi si miercuri si ieri. Si in virtutea unei frumoase si vechi prietenii (zicea ca ati fost si in aceeasi clasa atunci cind i-ati furat pechinezul profei de romana, l ati taiat in felii mici si l ati facut snitele pe care le ati servit colegilor de la “D”, care tocmai va batusera la concursul de Brigazi artistice, dar eu n am mai vrut sa aud si m am intors cu spatele, discretie domnule, cei sapte ani de acasa), a convocat comitetul de bloc, a propus, votat si parafat, apoi scos patru mii cinci sute sapte lei din fondul de rulment cu care m au tocmit ca sa scriu ceva magarii care sa va faca sa zimbiti, ba chiar sa va mai si aratati cind faceti asta dintele ala nou din portelan verde, pentru care, cu dreptate va cam invidiau. Eu le am zis ca nu e verde, ca asa se vede de la neonul albastru pe care tocmai l a montat Sile, instalatorul sanitar, pe casa scarii, la parter. Sa nu ma spuneti, dar eu cred ca i furat de fi-su de la discoteca din satul Firiza, jud Bihor, am citit la televizor, pe burtiera ca s ar fi spart ieri acolo o discoteca: si ca oamenii au plecat apoi acasa..

      • M-a trecut o secundă, două, așa o bănuială cu totul neliniștitoare că tanti aia multicentenară de care faci vorbire… hm… asociată mie… :o Dar, câteva cuvinte mai încolo, m-am liniștit (definitiv) – nu, nu la mine te-ai putut gândi, nici vorbă! Eu nu tricotez mâneci, domnule Pârlog, de câte ori să vă spun, eu tricotez doar gulerașe. Și nu mai mult de unul la trei rânduri din cartea dumneavoastră, că-s destul de multe cuvinte pe rând, n-ați putut alege un format de buzunar, doar v-am rugat, fiindcă, de câte ori îmi scot proteza, trebuie să-mi scot și ochelarii cu dioptrii fără număr, fără număr, și nici în Braille n-ați vrut să scoateți cartea, mă rog, nazuri de prozator… Deci nu-s eu, asta am stabilitără, slavă Domnului. Și pentru „Life stuff” încep o serie nouă de tricoteli – botoșei. Unul pe pagină. Presupun că nici asta n-o s-apară în format de buzunar, nu? Ce ți-e și cu scriitorii ăștia, scriu proză scurtă, dar în cărți lungi, atâta ipocrizie și machiaverlâc… :D :p

        • doamna Mihaela sunteti nemaipomenita!multumim ca ne delecatati in cuvinte si va mai asteptam pe situl si daca doriti si pe grupul nostru. ;)

          • Vă mulțumesc frumos, doamnă Ghenof! :) Chiar mi-aș dori să intru în grupul dumneavoastră, dar îmi era jenă să încerc. Mulțumesc!

          • Doamna Mihaela, de fapt, sint tot eu. Si sint nemaipomenit, si o stiu. Si daca o uit, recitesc din nou si mereu postarea anterioara. Iar daca chiar nu sint eu, pot sa devin, trec pe la primarie cu doamna, ii aranjez putin tricolorul in diagonala oficialului si semnam apoi la registra. Apoi, pasul urmator, este sa imi schimb numele dupa al doamnei.Adica daca eu ii dau prenumele, ea nu imi poate da numele?! Ba eu zic ca da. Asa ca in fix doi timpi si trei miscari am devenit eu Mihaela cea nemaipomenita si care ii ia laurii de la gura si din crestet Cezarului. Si asa am monopolizat eu recolta de lauri de pe juma de hectar de dafin: si am incalicat pe o sa, si v am spus povestea asa, Mihaela. Adica cezar mihai…..

            • În noua calitate de Cezar-Mihai, cedez, în deplină cunoștință de cauză și cu mare (cu)tremur interior/exterior, jumătatea mea preferată de nume numitei, de aci-nainte, Mihaela. Nici nu-i chiar mare trecerea de la Mihai, la varianta feminină. Așadar, domnule autor de cărți lungi, asta-i pohta ce-ați pohtit, cam imprudent, zic eu de la geam, unde stau și tricotez gulerașele susnumite, căci astfel de metamorfoze (cu sau fără Kafka, chiar că nu contează) pot împinge omul pe un drum cu totul și cu totul… în fine, pohtele prozatorului non discutandum. În așteptarea actului de confirmare, te salutăm duios și-ți dedicăm primul botoșel din seria nemuritoare „Life stuff” :D

  2. multumesc cezar inca odata pentru clipele de ras!
    marturisesc ca de cite ori l-am citit(sa fie a 4-a sau a 5-a oara)am ras.

    • Ce alta multumire mai mare poate avea autorul sprintarelor rinduri decit cea pe care tocmai am aflat-o citindu va rindurile.
      Zimbim si va multumim. Zimbim. ( si gindul imi fuge la “maninc si pling. maninc..”, bineinteles, Moartea caprioarei, dar nu este cazul, s a produs o distorsiune de transmitere a semnalului nervos, neuronii mei sint afectati de griul de afara, ori de wend ul care sta sa cada, sint in slapi, va fi vai de picioarele mele daca va avea gindul si inspiratia asta, dar asta -i din alta poveste, cu drobul, poate Prostia omeneasca a pisicherului de Creanga, clar siont distorsiuni ori descarcari microscopice in aer, mai bine ma retrag la activitatile curente, incalec pe o sa, imi scot slapii, imi iau cravata si…;)
      Va zimbesc din nou…
      Multumiri.

    • Nu cred ca este asa, Vero. Atita doar ca, asa cum am mai spus, prin toamna am vazut un ozeneu si cred ca m au atins cu ceva, cu razele lor alea verzi. Si de atunci, domnule, ce sa vezi, elucubrez intr un mod fantastic, articole, carti, premii si Oscaruri, azi am pozat pentru citeva reviste, miine, desi este simbata omul lucreaza, voi servi drept model in ipsos pentru o statuie in bronz, a venit direct din State pentru treaba asta, ba am auzit chiar ca se va intruni intr o sesiune extraordinara, pina n Paste, senatul Institutului Karolinka, savantii ceia de la Stockholm care dau, anual, Premiul Nobel pt medicina. Cica au facut o cercetare si citirea aiurelilor mele atenueaza o multime de boli cu capu’. Ba cica ar prelungi si viata pina spre 120. Acum eu nu stiu ce sa mai zic, dar se pare ca si prin Himalaya nepaleza, au desoperit un nene care la 173 de ani, atunci cind l au intrebat care este secretul virstei lui matusalemice ar fi zis ca bea ceai mult, maninca orez si are o digestie buna si ca ar citi ce scrie unu cu palarie si ochelari din Ungaria. Bine-bine, era sa sar la bataie dar m am calmat destul de reppede; omul cam are dreptate, eu is nascut la Cluj si pe vremea aia, cind era el flacau, Clujul era sub Imperiu, deci are dreptate,i am zis “sar’mina” si i am adunat citeva scame din barba…

  3. Hahaha
    Si eu citesc ce scrie unu’ cu palarie si ochekari. Dai no -i roman de-a meu. Si o sa traiesc si eu 173 ba cfiat 180 ani cu zambetul pe buze
    Iti multumeste

    • Hm, deja s a sesizat Comitetul Helsinki pentru protectia cuvintelor refugiate pentru ca au fost scrise gresit, iar Alex Mateevici se roteste ca elicea unui ventilator in groapa lui de din margine de Chisinev. Ca sa nu mai zic despre Alexandru Graur si George Pruteanu. Eu zic ca e groasa, Vero; mai bine sa pleci rapid din tara. Am eu un amic care poate aranja ceva pentru Kenya. Dunarea o treci inot sau cu o monoxila inchiriata de la Muzeul Portilor de Fier, filiala Istorie antica, stiu acolo pe fata de la casierie, una Minodora, Mino pentru cei apropiati, se rezolva. Pentru alte amanunte vorbim in privat, tot acolo dau si contul din Insulele Virgine in care sa pui comisionul. eliberam si bon fiscal, domnule…

  4. Aaaaa am inteles. Sigur de Pruteanu fug de-mi ajung calcaiele-n … Sus … Daca ma ajuti sigur succesul e garantat

    • No, ca chiar unul dintre cele mai faine chiar ca nu i. Ba-i chiar cel mai cel, daca luati dvs clasamentul si-l rotiti cu fundu-n sus. Dar fiind el de gen neutru (clasamentul) chiar cred ca nu i nici o afacere daca astept sa i vina fustele pe cap si sa ma uit dupa picioare. Mda, se mai intimpla si asta, e voie acum. Asa ca nu mi mai ramine de facut decit sa ma apuc, tata, serios de carte, sa pun mina pe creion si sa incep sa invat sa scriu , ca sa nu mai dezamagesc lumea si sa am doar “unul dintre dintre cele mai faine interviuri”. La treaba, domnule, Chiar aici, chiar acum, chiar de azi! p.s. am glumit, domnule, azi e aproape miine, iar miine si inca o zi apoi e chiar weend. Deci pas. Eu am chinta la culoare, dvs ce aveti?..

Leave a Reply