Interviu altfel cu Cezar Parlog-Partea I

Interviu altfel cu Cezar Parlog-Partea I

Interviu altfel cu Cezar Pârlog

Pentru că aţi fost alături de noi la fiecare interviu am să vă ofer un “regal”, o săptămână de zâmbete şi voie bună.  Mă ajută aici Cezar Pârlog prietenul Literaturii pe Tocuri, care ne luminează dimineţile cu postările lui şi ale cărui fane am devenit, cele care i-am citit cartea “Flori, fete, fiţe sau băieţi

Aşa că vă oferim nu un “interviu” ci o “săptămână” pe care sincer sper să o savuraţi!

Arci!

NOTĂ: Ştim că se foloseşte scrierea cu “â”, dar având în vedere că autorul Cezar Parlog în textele sale scrie cu ,,î” nu vom schimba forma. Avem în premieră sinopsis la cartea “Life Stuff sau Învăţături pentru Andreea”, ce îşi anunţă apariţia la Bookfest 2016.

  Să facem cunoştinţă cu Cezar Pârlog!

Fost sudor, sergent în armata ţării la Revoluţie, muncitor necalificat, magaziner, comandant punct de lucru întreţinere la calea ferată, poliţist militar, redactor stagiar şi lector universitar la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” Bucureşti. De găsit săptămînal, în Adevărul, Puterea şi 24-FUN şi punctiform prin alte locuri (Historia, Dilema veche, Caţavencii, Luceafărul, Litere, Catchy…;)

Marele premiu „Marin Preda”, premiul revistei „Luceafărul” şi alte cîteva mai mici, o carte, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărută în 2014, la Editura Tracus Arte, şi ea cu un premiu, cel naţional „Vasile Voiculescu”, şi o alta, „Life Stuff sau Învăţături pentru Andreea”, în curs de apariţie, cel mai tîrziu la Bookfest 2016, tot la Tracus Arte. Despre care, pe coperta 4, se menţionează: „Venit după un prim volum de proză scurtă – eclecticul Flori, fete, fiţe sau băieţi, insuficient observat -, Life stuff nu e o promisiune. E o confirmare. S-ar putea ca ea să aparţină unuia dintre cele mai interesante new entries din proza românească recentă.” (Paul Cernat)

„…douămiist uneori pe linie, dar de cele mai multe ori, nonconformist. Scrie proze cu tehnică narativă mixtă, în siajul unui Mircea Nedelciu, ba chiar şi al regretatului Gheorghe Crăciun” (Augustin Doman – Argeş),

„…textualist foarte expresiv, scrie texte despre o lume a gesturilor mărunte, copleşită de propria-i sexualitate. Care uneori, rămîne la nivelul expunerii textuale şi nu al determinării artistice.” (Liviu Comşia – Caligraf)coperta Cezar ParlogFlori-fete-fite-sau-baieti-de-Cezar-Parlog

*

Scriu pentru că îmi face plăcere să mă joc, să bat cîmpii, să adaug la un lucru mărunt, furat din cotidian şi notat în vreun carneţel, ceva, un ingredient minune, nu i-am inventat încă numele, care, precum o drojdie, umflă gogoaşa pe care o creez; scriu ca să am motiv să rîd de unul singur de prostiile şi aiurelile care îmi trec prin cap, scriu şi pentru bucuria multor necunoscuţi, de pe Facebook sau de pe aiurea, descoperită prin comentariile de prin jos de texte, cum că „Ce le mai scorneşti tu, ce-mi place! Ai un stil foarte vizual de a scrie. Mulţumesc”. Sau poate că scriu pentru că nu sînt bun de nimic altceva.

*

Pentru că nu cu mult timp în urmă, în paginile unei importante reviste literare de pe la noi (România literară), am fost pus aproape la zid – plutonul de execuţie era deja prezent, cu armele la ochi şi se aştepta doar comanda „Foc!”, doar pentru motivul că, în cazul unui interviu pentru altă revistă de cultură, mi s-au pus întrebări calificate drept „tîmpite” sau cel puţin „absurde”, ca să evit alte asemenea critici, şi pentru a nu da altor nume mari ocazia de a le amplifica artificial cu fireştile nedorite consecinţe, răspunsurile mele vor avea o cu totul altă formă. Cu voia dvs., să începem. Aaaa, mă scuzaţi, am uitat să vă spun în aceeaşi chestiune ingrată, despre spînzurătoarea din curtea U.S.R., care se înălţa mîndră, frumoasă şi bine vopsită (cu verde) în stînga mea, iar pentru orice eventualitate se luase legătura şi cu patru rackeţi „moldovinieni”, mereu disponibili pentru operaţiuni de eliminare, care să edifice deznodămîntul…

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

Sînt multe lucruri din faza mea „de început” pe care le am mereu proaspete, pe retină. Şi asta pentru că memoria mea este una strict vizuală şi afectivă; nu însă analitică. Adică atunci cînd îmi amintesc despre ceva, văd tot, am imaginea completă şi retrăiesc aceleaşi sentimente ca şi în momentul în care s-au întîmplat faptele.

Doar una dintre ele:

Prima zi de marţi

    Era pe la începutul anilor ’80, într-o luni, prima zi a unui nou an de şcoală generală. S-au împărţit manuale, am aflat noii profesori, s-a făcut vizita medicală. Apoi chestii administrative: fondul clasei, cotele de maculatură, borcane, fier vechi. Şi castane. Multe castane. Cu ele n-aveam treabă: punea taică-miu doi-trei soldaţi să mi le adune…

     A doua zi am pornit spre şcoală cu mult mai devreme, deşi obiceiul era să ies pe fugă, în ultimul moment; ce mai, ceasul rău! Deci timp era, din belşug. În faţa şcolii, cîţiva colegi, sigur fără avantajul unui tată cu subordonaţi, aruncau cu un bolovan într-un copac, ca să-şi facă şi ei cota. Dădeau prin rotaţie şi cu folos. I-am rugat să mă lase şi pe mine doar o dată, şi într-un final, au fost de acord. M-am concentrat, mi-am adunat toate puterile, am ochit cu mare precizie şi am aruncat. Nu mai ştiu cîte castane au căzut, dar pietroiul a ajuns fix în interiorul Daciei parcate lîngă copac, trecînd glorios prin lunetă. Stătea frumos, pe catifeaua roşie din spatele maşinii, etalat ca un exponat de preţ din vitrina unui muzeu de mineralogie.

    Am fugit speriaţi spre şcoală, apoi în clasă. Unde eu devenisem chiar un monument de cuminţenie. Ei, nu chiar „Cuminţenia pămîntului”, dar nici cu mult prea departe. Oricum nici nu ştiam de ea pe atunci. În prima sau a doua oră, uşa s-a deschis şi, mare eveniment mare, a intrat chiar directorul şcolii. I-a spus ceva în şoaptă profei şi apoi m-a chemat afară. Eşafodajul meu, în care intrau succesiv descoperirea amprentelor, prafuri albe întinse cu pensula, lame de microscop, alte cercetări profunde şi eu, care, eroic, nu recunoşteam nimic nici măcar cu lumina unei veioze pusă-n ochi, s-a prăbuşit cu zgomot şi multe lacrimi. La cancelarie erau un miliţian şi un păgubit. Lucrurile au intrat pe un făgaş normal, oamenii m-au calmat cu bunăvoinţă, doar nu se întîmplase nimic chiar foarte rău, şi am intrat din nou în clasă.

      Acasă, am început să plîng încă din uşa blocului. Se ştia deja de ispravă, s-o fi ocupat diriginta. Taică-miu, principalul pericol, a venit tîrziu acasă, avea un program mai lung; nu m-a bătut, ba chiar m-a liniştit; oricum era şi cazul, boceam deja de cîteva ore. Ştiu că pe-atunci parbrizul de Dacie era o mie de lei, jumate dintr-un salariu frumos.

     Şi mai ştiu un lucru, la fel de important, dacă nu şi mai mult, care, deşi agravant, cred că mă scăpase de binemeritata bătaie: a doua zi, ca în fiecare an pe 17 septembrie, era ziua tatălui meu:

     La mulţi ani, Bătrîne, pe acolo pe unde eşti! Ai grijă şi de mama!

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întîlnire, dar primul sărut?

Eu fiind uşor întîrziat – nu, nu mintal, desigur; adică aşa cred – adolescenţa mea, cu toate cele bune, şi plină de amintiri frumoase, a venit ceva mai tîrziu. Pe-atunci erau maşini mai puţine şi doar româneşti, “prindeau” maximum o sută şaizeci pe kilometraj, dar în realitate chiar mai puţin, benzina era raţionalizată, ca să nu mai spun că duminica se circula alternativ, o săptămînă maşinile cu număr de înmatriculare fără soţ, în cealaltă, cele cu soţ. Plus că la vechea adresă, cea din Cluj-Napoca, nu mai eram de găsit, tocmai mă mutasem la Buzău, deci motive să dea mai greu şi cu întîrziere de mine au cam fost, nu zic nu. A reuşit totuşi să ajungă şi să mă găsească tocmai pe timpul efectuării stagiului militar, cum i se spunea atunci, poate cea mai frumoasă perioadă din viaţă pentru mine. Doar trei exemple care – aşa cum la geometria în spaţiu se ştie că trei puncte determină un plan – trasează trei direcţii, zic eu normale, pentru un, cum ziceţi dvs., „adolescent”:

 Diferenţă de înălţime

    Aveam vreo optîşpe ani şi eram sub arme; slujeam unitatea, ministerul şi ţara; era altă epocă, erau alte împrejurări. Încorporaţi la Bacău, după o zi, două, am fost retraşi, eu şi amicul Cătălin, la un birou mic şi călduţ pe undeva prin Iaşi, aproape de universitarii care trebuiau să ne ajute să luăm admiterea la facultate. N-a fost o reuşită la prima strigare şi blazonul era cam şifonat. O căsuţă pe lîngă parcul Copou, cîteva camere, şase soldaţi şi nişte şefi buni.

    Într-o după-masă, cînd „militarele” neinstruit nu mai are sarcini şi mintea deja începe să-i plece cu sorcova, adulmecăm pe terasa unei case vecine, la înălţime, două „muze” gureşe. Cercetăm, doar că fetele erau deja adjudecate, „veteranii[1]” noştri, cum e şi normal, aveau de mult acţiuni acolo; dreptul primului venit. Despre „dreptul primei nopţi” nu ştiam pe atunci şi nu era nici cazul. Şi oricum iobagia a fost eradicată demult. Încercăm o răpire de minţi de sabine; nu iese nimic. ‘Geaba eu, un Cezar. Doar vorbe denivelate; ele sus, pe terasa de la etaj, noi, muritorii cu inimile frînte şi gît strîmb, jos. Femei serioase şi stabile în sentimente; ce mama dracului, pe vremea aia societatea era sănătoasă, domnule!

     Cum pînă la trecerea concurenţei în rezervă era prea mult pentru a fi luată în calcul o aşteptare cuminte, stăpîni pe hormonii proprii şi cu „spatele” asigurat de instanţe superioare şi ierarhii cazone familiale, pornim răzbelu’: sabotaje, strîmbe pe la urechile şefilor, ciorapi şi furnici în mîncare şi alte tratamente „preferenţiale”.

     După un timp, războiul psihologic tinde să dea rezultate. Situaţia pe cîmpul de luptă se îmbunătăţeşte sensibil, ba chiar pare a duce spre o cedare a inamicului. Se simţea în aer un uşor fluturat de steag alb. Urma să ne vedem pentru întîia dată în plen, pe înserat, la colţ de stradă. Poate şi pentru o predare a ştafetei, mai ştii?! Emoţii şi vise frumoase.

     Ora H. Bărbieriţi, parfumaţi, cu haine bune şi civile, cu bani pentru un eventual film la grădină[2] sau măcar pentru o prăjitură în cartier, apărem la locul convenit. Rîdem fericiţi pe sub mustăţi: I-am făcut pe băieţi! „Bătrînii” ne aşteptau, erau ceva mai încolo, prinşi într-o discuţie.

      Vine momentul adevărului: se întrerup şi ni le prezintă. Ele erau acolo! Doar că ne veneau pînă mai jos de umeri, erau prin clasa a patra-a cincea, ba chiar una dintre ele avea şi ceva defecţiuni la un ochi, după o operaţie nereuşită. Şi mici, şi nasoale cu crengi!

      Ce ţi-e şi cu înălţimile astea!

 La cireşe

         Amintiri din copilărie

       Tot Iaşi. Într-o după-amiază caldă, fără sarcini de serviciu şi alte probleme, dar mai ales fără şefi, pe la sfîrşit de mai sau prin iunie, ni se face de cireşe. Bani nu prea aveam, dar o poftă, hm! Aro de serviciu al şefului rămăsese în curtea casei unde aveam biroul, pentru o misiune a doua zi la prima oră. Ideea a venit spontan şi din mai multe capete, tunse scurt, odată. Zis şi făcut. Îmbrăcaţi civil, eu, Cătălin şi cu şoferul plecăm în expediţie. Ceilalţi patru au rămas la sediu: asigurau „continuitatea”, duşmanul nu trebuia să ne surprindă; în juma’ de an urma să vină Revoluţia. Din Copou pînă la livezile de dincolo de Agronomie, doar cîţiva kilometri.

       Cireşi pe ambele părţi. Oprim şi coborîm toţi trei din maşina kaki cu număr de armată. Văzîndu-ne, ca la un semnal, o hoardă continuă cu şi fără sacoşe a început să sară gardurile în afară, fugind în toate direcţiile, ca potîrnichile. Fisa ne-a picat destul de greu, şi doar pe ultimii am mai apucat să-i convingem cum că: „staţi liniştiţi, băieţi, că şi noi tot la…” Unii au apucat să se întoarcă, la început neîncrezători, gata să o tulească la cea mai mică mişcare bruscă, sperioşi ca nişte iepuri. Ne-am împrietenit în timp ce umpleam trăiştile: obiectivul era acelaşi, marfă, pentru toată lumea.

        Cu plinul făcut, îi lăsăm la „lucru” şi plecăm înapoi. Pe drum, nu ştiu cine a avut o sclipire de geniu: că n-are rost să mergem cu ele şi să le împărţim cu toţi, mai bine ne oprim pe o bancă, mîncăm, apoi ce rămîne ducem la băieţi. Aşa am şi făcut. După încă vreo oră, ne ridicăm greoi, lăsînd în urmă trei grămezi de sîmburi, şi ajungem la birou cu un sfert de sacoşică. „A fost greu, băi, trei ore ne-am chinuit pentru astea, erau rare, nu prea s-au făcut. Cred că de la zăpada aia din martie…”

     Clar, de la Nică ni s-a tras! Bojdeuca era la doar cinşpe minute de mers pe jos, iar Creangă ăsta, mare pişicher!

 Probleme de vedere

     Prin vremuri imemoriale, să tot fie vreo treizeci de ani de-atunci, fiind sub arme, tot în Iaşi, cu acordul şefilor, subordonaţi ai Bătrînului, sînt expediat într-o prelungită permisie, la domiciliu. Picasem iar admiterea la facultate, am fost vreo patruzeci pe loc, iar convalescenţa după inexistenta depresie şi-a cerut imperios drepturile.

     Într-un tîrziu, după vreo lună jumate de stat acasă, mă întorc ca un băiat mare, chiar bărbat, încă fals afectat de eşecul rămas în urmă, şi cu nişte ţuici în traistă. Cumpărasem din două feluri, nu mai ştiam ce gusturi au băieţii, încercasem şi eu ceva, măcar aşa, ca o „captatio benevolentiae” care să-mi uşureze reintegrarea şi să marcheze momentul. În fond, asta era moda, să ne înecăm mereu durerea revenirii la constrîngerile cazone. În cazul meu, doar teoretice.

       Am tras cu toţii la măsea în căsuţa unde ne era biroul, apoi ne-am culcat serios atinşi, care pe unde-a mai putut. Eu, sărbătoritul întors şi favorizat, cu rang de musafir, ca pe un catafalc, pe masa din sala de şedinţe. Cu salteaua şi lenjeria „reglementare”.

       Noaptea cu lună plină şi multe ceasuri rele a adus cu ea şi vomitările neobişnuinţei. Ori poate a fost doar o chestie de reflux, ce ţi-e şi cu mareele astea, cine mai ştie?!… Pe la jumatea drumului prea lung şi sinuos pînă la veceu, pumnii depăşiţi de situaţie erau deja plini de revărsări. O ultimă erupţie şi pe mozaicul de sub chiuvetă. Şi înapoi la fel de şerpuit, pentru încă un vals cu Ene.

       Dimineaţa, miros de acreală, hainele proaspăt călcate ale şefului de pe spătarul unui scaun, vîrtos borîte – ce drea’ căutau în drum? – itinerarul în zigzag, bine şi corect marcat.

      Tot pe-atunci, la ceas de răsărit, amicul Cătălin, aproape sigur şi el încă sub efectul reacţiilor adverse, intră la toaletă pentru un gît de apă rece şi, surprins de ceea ce vede pe jos – sigur neclar, bag mîna-n foc – gîndeşte cu voce tare, uitîndu-se lung spre tavan:

    — Ce dracu’, mă, a căzut tencuiala?!…

[1] Veteran –  referire de jargon la militarii în termen din ciclurile anterioare.

[2] Grădina de vară – cinematograf amenajat pe timpul verii în aer liber.

 Va urma….. Partea a II a-Joi 14.04.2016! Nu rataţi un inteviu spumos!

                                                                 Mulţumirile noastre autorului Cezar Pârlog!

Review overview
5

27 COMMENTS

    • Multumesc, Nicol.
      Life stuff sau …, are in buna masura calitatea de care spuneti.
      FFFB, este putin mai complicata… :p

  1. Super interviu-articol! M-am amuzat teribil ! Mi-am amintit de prostiile pe care le faceam si eu acum 30 de ani… Multumesc mult Arci & Cezar! ;)

    • Multumesc, Alina!
      ma bucur ca am reusit sa iti ofer amintiri placute si o stare faina…
      ..trebuie sa ne mai spun din “prostiile” tale… ;)

  2. Un autor ce merita citit si cunoscut ! Dl. Cezar are un talent incontestabil, motiv pentru care va recomand cu multa caldura cartea Fori, fete, fite sau baieti ! Va multumesc pentru acest “regal”, pentru aceasta “săptămână de zâmbete şi voie bună”. Multumesc d-lui Cezar pentru zambetele ( hohote pentru mine ), oferite in repetate randuri, din fericire, in ultimul timp si pe sitte-ul LPT ! Felicitari, Arci ! Felicitari autorului ! Un interviu care te lasa fara cuvinte ! Astept cu mult interes continuarea acestui superb interviu ! ;) ;) ;) ;)

    • Multumiri, Iliuta!
      Ca de obicei cuvintele s prea maaaari…
      Incercam ca macar cu a doua aparitie sa le si meritam… ;)

  3. Cezar frumoase amintiri, si prezentarea lor deasemenea, intotdeauna citesc cu drag si cu zambetul pe buze scrierile domnului :p
    nici nu mai stiu cand vorbesti serios si cand glumesti, cred ca aici e succesul
    felicitari Cezar, felicitari Arci, astept continuarea

    • Multumesc, Vero; si(ti) zimbesc si eu in contrapartida… Si in realitate
      Vorbesc serios cind glumesc, asta i clar si cert.. :D
      Cu bucurie…

  4. Autorul unei carti ce de mult imi doresc sa o citesc. Flori, fete, fite sau baieti.
    Felicitari pentru interviu.

    • Multumesc, Daniela.
      Acum, poate ca ar trebui inceput cu urmatoarea,cu siguranta mai.. “accesibila”, si care sta sa vina…
      Life stuff sau Invataturi pentru Andreea, doar din motive ce nu tin de mine inca neiesita din tipografie…

  5. multumesc fetelor!ma bucur ca v-am adus o surpriza,ca tot vine”iepurasul”,o saptamina de zimbete(sa vedeti ce mai urmeaza!!!)multumesc inca odata cezar pentru interviu si pentru toate hohotele de ras!

  6. Felicitări, Cezar! Mie mi se par artificii de critică literară trimiteri către alți scriitori, cu care s-ar putea să te asemeni într-o oarecare măsură. Tu ești tu și scrii ca tine :) Și, slavă Domnului, scrii foarte mișto (asta-i concluzia mea „academică” de profă :) ). Ei, cu asta am cam terminat-o cu opiniile „critice”, așa încât trec la chestiuni amicale: mi-a plăcut mult fragmentul de interviu, este așa cum ești și îl lasă pe cucernicul cititor să priceapă ce dorește despre tine și despre ceea ce tu scrii. Face, adică, ceea ce trebuie să facă un interviu – deschide o portiță către scriitor, și fiecare hotărăște cam cât s-a deschis ea. Felicitări încă o dată și forever (căci știu cât iubești jargonul :p )

    • Multumiri, Mihaela!. El nefiind in domeniu, nu stie cum o fi cu trimiterile… “Decit” un taran… ;) Cit despre concluzie…, ne prea onoreaza.
      Si ne mai place si.. amicalul.
      da, cred ca e ceva fain: un interviu altfel cu raspunsuri asemine. Ca sa “atac” cumva si jargonul dvs… :p

  7. Un scriitor ale carui personaje spun si fac lucruri trasnite. Sclipitor ca limbaj, uneori mesajul imi scapa, dar asta pt ca nu sunt eu prea desteapta ca sa inteleg poate. Principalul atu: spontaneitatea.

    • Nu neaparat trasnite; poate ca asa au parut datorita felului in care a fost desenata miniatura, conducind cititorul, inca de la inceput, pe piste false, fara nici o legatura cu finalul la care se ajunge(a).
      Aaa, acum mi am dat seama ca atit eu cit si dvs vorbim despre alte texte decit cele de aici. cele publicate prin varii locuri. In ele se intimpla cele de care am spus. cele de aici sint pur si simplu usor inteligibile ca mesaj…
      Principalul atu, as zice ca e tocmai asocierile ff diferite care puse in contact construiesc un text. Si munca multa, domnule!… :p

    • Scuzate mi fie dezacordurile. Asa se intimpla cind incerci sa faci mai multe lucruri deodata la ore… mici.
      Multumesc.

  8. Intr-adevar, nu m-am referit doar la textele publicate aici. V-am citit si cartea si chiar am scris ceva despre ea la un moment dat. Nu de rau, zic eu. Aprecierile totusi despre ceea ce scrieti ar trebui sa le facă cei care citesc si criticii, nu dvs. Mai ales criticii. Părerea acestora conteaza totusi mai mult decat a noastra, care ne dam cu parerea pe ici, pe colo.
    Tot o parere de cititor, dar cititor avizat: cartea urmatoare este mai buna, pentru ca este mai profunda.
    Cu scuzele de rigoare daca am spus ceva incorect. Si apreciind efectiv pe prozatorul Cezar Parlog.

    • Aprecierile dvs ne onoreaza si obliga. Si… bucura.
      Cit despre pareri, ca toata lumea, pot avea si eu. mai ales ca “oul” este al meu. E drept poate dus de “presul” entuziasmului… sa fii exagerat putin. Pentru care sint indreptatit sa mi cer scuze. Si chiar o fac.
      As vrea sa fie cum spuneti cind va referiti la noua aparitie. Da, este mai uniforma, poate si mai usor de citit. Cu tot ceea ce inseamna asta.
      Nimic incorect la dvs.
      Multumind inca o data. Si… sperind a nu dezamagi…

  9. Un interviu deosebit, de la un autor la fel de deosebit! Adevarul este ca, citim mai degraba o poveste in stilul inconfundabil, caragelian al autorului Cezar Parlog. Pot spune ca din textele citite mi-am facut o impresie personala, si il pot numi: Caragiale modern, sau in secolul vitezei. Si, fiti pe faza urmeaza partea a-II-a, la fel de spumoasa.

    • Frumos spus, Iasmy. Si facem o plecaciune. Prea fain si onorant este ceea ce am citit. Si ma fac mic-mic. Si de acolo, din ascunzatoarea mea, multumesc din nou…

  10. Un om cu farmec… și un interviu „altfel”! Am citit „Flori, fete, fiţe sau băieţi“. De mult nu mă mai amuzasem așa citind o carte! Felicitări!

    • Multumiri, Rodica.
      Desi… amuzamentul cel adevarat vine cu a doua aparitie, “Life stuff sau…”
      Cu bucurie…

    • Multumiri, Cosmin!
      Si o invitatie la citit, in continuare. Vine Life stuff… din 3 iunie

Leave a Reply