Interviu altfel cu Cezar Parlog-ultima parte :-(

Interviu altfel cu Cezar Parlog-ultima parte :-(

by -
22

Interviu altfel cu Cezar Pârlog-ultima parte

Flori-fete-fite-sau-baieti-de-Cezar-Parlog

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris, mai ai?

       Pasiuni, zic că ar fi cam multe. O să amintesc doar cîteva dintre ele.

1.îmi place să mă joc, accidental, catastrofal şi uneori chiar plăcut, cu hohoteli şi chiote la ore mici din noapte, punîndu-mi vecinii la grea încercare, deh, pereţii subţiri şi „hoţii ăia de constructori care au furat betonu’ ”, cînd muza bate discret la uşa mea şi o invit în casă, îi dau papucii mei ăia buni de molton, şi ne apucăm, împreună, la un Henessey mic, de treabă. Da, aţi ghicit şi anticipat corect, joaca este tot în şi cu cuvintele.

     Cu voia dvs, două exemple elocvente:

„Donquişotism”

      Ce om, ce personaj!… Poate doar voievodul Alexandru cel Bun al Macedoniei sau Ginghis Han în vremurile lui de glorie, pe cînd a descoperit America, să-i stea prin preajmă. Campania din Rusia, cea din Egipt şi Siria, fără de egal. L-a biruit doar natura, oamenii niciodată. Iar un geniu nu trebuie să se piardă aşteptîndu-şi sfîrşitul îngrijind panseluţe pe o insulă neînsemnată, omenirea are nevoie de el. De pe Elba, i-a salutat din mers, şi le-a spus doar atît: „Vă donez pupicele, dragilor!”. Acum e ceva mai greu, badigarzii deja ştiu cu cine au de-a face. Oricum le ţîţîie fundul la toţi. Mai ales la engleji, cu Elisabeta lor şi cu Charles ăla.  Se zice că de cînd e prins, nici regina nu se mai închină de douăzeci şi trei de ori pe zi, numai cu fața la răsărit, ci, liniştită la vezică, numai de opt, uneori privind spre grajduri, ba s-a mai şi îngrăşat şapte kile. Chiar mai mult de-atît, poate şi ea să-şi facă somnul de frumuseţe în dormitor, pe o dormesă, civilizat şi uman, nu ca înainte vreme, în donjonul plin de igrasie şi cu gratii la fereşti al castelului familiei. Oricîte or fi văzut şi zidurile alea vechi cu multe coloane dorice şi orişicît încearcă să descifreze de cincizeci şi trei de ani docenţii ăia de la Cambridge. Acum dorm acolo liniştiţi doar liliecii. Astea le ştiu dintr-o sursă sigură, Dora D’ Istria are un amic temnicer, care în schimbul unor favoruri…

    În sfîrşit, trebuia să fac ceva pentru binele omenirii, era datoria şi cea mai mare dorinţă a mea.

*

       Ivan Vasilievici a lăsat o bună impresie şi multe găuri prin afgani. Odată a rezistat cu un pistol cu dop şi treizeci de cartuşe, o zi şi-o noapte, pînă cînd au venit tovarăşii cu întăriri. Pe lumină s-au minunat: fix două sute şaptezeci şi şase de mortăciuni, dorobănţime de toată elita, aşteptau cu nasul în nisip la odihnă şi uscare. L-au avansat şi i-au dat un apartament la Soci, cu balconul spre mare şi debaraua spre derdeluşul olimpic. Două săptămîni pe an, în cea mai caldă lună. Altădată, a urcat singur pe un tanc care tocmai plecase fără ausweis cu un taliban la volan. Dornic de normalitate, a scos cuiul grenadei şi a aruncat-o pe gaura periscopului, furat chiar în noaptea aia de Tase de la Pucheni, trecut în vizită pe la neamurile de gradul doi; omul chiar ţine la familie. A sărit la timp ca să întîlnească într-o doră prin aer pe ruda cea mai bună a lui Bin Laden. A apucat doar să facă un schimb de adrese de mail; amîndoi aveau pe Yahoo. Atunci l-au decorat. Cînd să vină şi artificiile care întregeau decorul – la un spectacol de cin’sute biletul, e şi normal, nu? – băieţii s-au împăcat şi a trebuit să plece acasă. Lăsat la vatră, cu livretul militar completat, ştampilat şi cu o copertă de plastic roşie. Păcat.

     Nu prea s-a obişnuit cu domolesca existenţă casnică. Văzut de aproape, părea un fel de Don Juan cu muşchi de culturist şi sacou de ranger, Stallone.., mic copil! Cu greu ţi l-ai fi putut imagina făcînd sarmale de post, culegînd flori de muşeţel sau ducînd gunoiul la ghenă. Şi-ar fi dorit iarăşi viaţa aia plină de acţiune, tînjea după ea. De-asta s-a băgat la o joacă şi i-a ajutat puţin pe copiii ăia şi pe blonda frumoasă cu părul împletit ca o căciulă. Trebuia; stiletul lui cu trei încărcătoare făcuse molii, cu toată naftalina aia minune, adusă clandestin de un prieten tocmai din Taiwan.

       L-am găsit în Maidan, făcînd servicii complete, ziua în portocaliu, noaptea în roşu. Spunea că aşa-i mai bine, în viaţă trebuie să fie mereu un echilibru. A rămas un romantic, un veşnic Don Quijote, cavaler al tristei figuri. I-am zis că dacă face treabă bună, domniţa Josephina va fi a lui. Fără probleme, că-i sterilă. Poate ca desert, în perspectivă, şi pe timp de-o campanie nouă în Rusia, şi Maria-Luiza. Şi că postul de mareşal al curţii i-ar veni ca o mănuşă. Cînd m-a auzit înşirîndu-i toate astea, plus un abonament pe două săptămîni la solar, recunosc, un pachet salarial frumuşel pentru o perioadă de criză, a spus un singur cuvînt: „doresc!”.

      Sile s-a ţinut de treabă. Vechea ţară a Doridei l-a aşteptat primitoare. Munţii Dornei i-a biruit uşor, nu-şi pierduse condiţia fizică. A răzbit vijeliosul fluviu înotînd cîineşte pe spate. Debarcat pe malul stîng al Donului, a băut însetat o doniţă de lapte, a tăiat reţeaua de sîrmă ghimpată cu multifuncţionalul Swiss army din tocul bocancului stîng, apoi a tras cîteva rafale nimicind cei cinci sute optzeci şi şapte de dorobanţi din primele fortificaţii. S-a bătut vitejeşte cu toată lumea. De la distanţa reglementară a aruncat „grenăzile” de mînă pentru a-l bucura cu un spectacol de sunet şi lumini pe micul Napoléon François Joseph Charles[1], care, doritor de afecţiune, se juca de-a mamele şi de-a tata cu slujnicele. În apropierea liniei întîi a pus lopăţica în dreptul inimii, baioneta la puşca mitralieră cu motor pe injecţie, iar cu strigăte de „ura !” a cucerit sud-estul insulei. Împăratul tocmai îşi servea domol porţia zilnică de arsenic şi îi oferea doctorului Pascal Kintz[2] o şuviţă de păr pentru cercetări ulterioare, vreo donaţiune, eventual scoatere la licitaţie la Christie’s. O strigă pe cameristă, care ieşi grăbită de sub masă, ştergîndu-se cu un şervet la gură de oferta unui donator mărinimos, şi o rugă să mai pună un tacîm pentru noul venit. Subreta, descendentă scăpătată a vechii familii Doria, s-a conformat neîntîrziat. Nu prea avea încotro; din solda de menajeră întreţinea cu greu cele patru castele ale familiei.

     Deşi pare o scenă din fabulele lui Donici şi toţi aşteaptă cuminţi morala, cortina cade pe acordurile tragediei lui Donizetti, bag mîna-n foc că e Lucia de Lamermoor. Era şi cazul, de juma’ de oră dormitez decent în scaunul moale cu catifea albastră.

    În Franţa a început cea de-a Şasea Republică.

*

      Aici m-am jucat puțin, Andreea. Am deschis pur și simplu la întîmplare un lexicon vechi, adică prima ediție, cea din 1896, a Dicţionarului Universal al limbei române, alcătuit de Lazăr Șăineanu și am folosit cele treizeci și cinci de cuvinte de la pagina 280, inclusiv nume proprii, de la „domniță” la „dorobănțime”, chiar dacă unele nu se mai folosesc în limbajul de azi, într-o glumă. Mircea Nedelciu – cu al lui DEX 305 – s-a mai „trezit” cu un emul.

 Moment poetic

      Pe-un picior de plai, într-o parcare cu alai, exact în faţa blocului 38B, scara A, Mioriţa Calomfirescu, Mio, cum a descoperit că-i place să fie alintată, de profesie domnişoară, şi-a descoperit în Ilie Moromete, brusc, într-o zi pe la doişpe fără un sfert şi la nici 48 de ani, prima iubire. E adevărat, el ştia doar de 37, aşa scria şi pe profilul ei de pe Sentimente.ro, şi nu-i vina lui, Mio chiar se ţinea bine. Meteoroloagă la INMH, undeva pe la Băneasa, profă de geologie după program, la Universitate, în clădirea aia verde din spatele Teatrului Naţional, stătea cu coana-mare, octogenară, şi cu o pisică pe care o vedea ca pe copilul ei, la ultimul etaj al unui bloc-turn din Militari. Fără stres, copii sau nopţi pierdute. E adevărat, mai avea şi o relaţie personală cu Dumnezeu, cu care se întîlnea de cîteva ori zilnic. Şi săptămînal, la slujbă, duminica, fix patru ore la Biserica Sfîntul Anton. Ăl de Sus i-a ascultat atent rugăminţile, a notat în agendă, apoi, cu competenţa recunoscută, i-a luat toate măsurile necesare şi a deghizat-o rapid în mireasă.

       Totul mergea perfect, conform planificării socrului mare, care ţinea bine-n frîu evenimentul şi rezolva rapid orice problemă, de parc-avea nu două, ci chiar trei perechi de mîini. Încă puţin şi va fi „doamnă”, visul ei de cînd avea opt ani, era premiantă şi îşi cosea singură ciorapii. Nuntaşii erau fericiţi şi relaxaţi. În maşini, cu geamurile coborîte, era un început cald de noiembrie, şi n-aveau rost să consume curentu’, aşteptau semnalul pentru încolonare. Urmau să plece în cîteva minute.

      Ilie a trîntit fericit uşa, a băgăt cheia în contact şi a vrut să aprindă farurile: „Aşa să cade, bre, să vadă toată lumea din stradă ievenimentu’“. Dar nu se ştie cum, deşi îşi cunoştea bine maşina, de nouăsprezece ani, de cînd o luase de nouă, din fabrică, se dusese chiar el cu RATA la Piteşti, n-a apăsat pe butonul roşu pentru lumini, ci a claxonat. Un sunet gros, ca de vapor; şi toată lumea a încremenit.

     După cîteva secunde de derută, Mio se loveşte cu palma stîngă de frunte şi strigă din toţi bojocii:

       — Anvelopele! N-avem anvelope de iarnă!…

  1. b) de asemenea, trebuie să recunosc, altfel desigur că m-ar bate Dumnezeu şi Măicuţa Domnului, ba chiar mi-ar rezerva, la trecerea Styxului, un loc privilegiat la cazanul cu smoală, deşi mărturisesc, aş fi stat puţin la o poveste cu Vadim – în fond a fost băiat deştept -, că îmi place să mă tund.

La „saluuun”. Cu ViKy

       După ce „N-aveţi programare!” a devenit rapid ceva mai prietenos, şi cu gene lungi „Tocmai a venit un client”, în fond tocmai a sosit şi primăvara, iar lumea e mai binevoitoare, ba chiar, lăsînd întredeschise nişte portiţe, „E liber peste o oră”, am abordat cea mai ‘telectuală imagine disponibilă la mine – bine, eram cu bocancii ăia imenşi de la Decathlon, şireturile nelegate şi hanoracul de bicicleală, atît am putut atunci -, am tuşit discret, m-am uitat în ochii ei profund albaştri şi am hotărît să nu merg pe tura cealaltă, era un bărbat. Nu, nu îl prefer şi mi se pare o alegere absolut normală, „Cherchez la femme”; adică aşa cred… Îmi zîmbeşte chiar fain şi-mi dă amabil, pe un carton lucios, completat pe loc cu litere tremurînde ca şi genele ei – desigur, emoţia – aproape citeţ, telefonul şi numele, unul predestinat profesiunii, „ViKy”.

      Revin fericit peste trei zile în costumul meu bun de ginere şi cu o cămaşă pe care am mai luat-o numai de patru ori; ochii ăia albaştri meritau implicarea. Acum eram în regulă; aveam programare.

      Operaţiunea începe, scaunul se ridică la pedală iar maşina funcţionează. Bine, pare puţin neascuţită, dar nu deranjează chiar rău.

     După juma’ de oră, cu puţină atenţie şi cu bunăvoinţa mea aflată mereu la purtător, începe să se vadă cîte ceva. Era şi cazul, ViKy muncea din greu, a transpirat toată, rimelul a început să curgă gravitaţional, iar înainte de a se înfunda aparatul, preventiv şi din prietenie, cum se şi cădea de altfel, am hotărît să transpir şi eu.

      La cele cîteva întrebări timide ale ei privind procesul de frezare, oricum deja tardive, dar sînt sigur că la colegele ei puteam rezolva rapid şi peste rînd de-o extensie, am bîiguit copleşit şi invariabil cum că „da…”, ea a tot schimbat poziţia şi cîteva piese pe la maşina de tuns şi… adevărul e că ne-ar sta bine împreună, trebuie doar să găsesc un avocat de divorţuri, ştiţi pe cineva?…

      E clar că-i o damă valabilă şi e limpede că m-am îndrăgostit subit.

„Să vă fie de bine”, zice, reveria se frînge, mă trezesc brusc, îmi pun ochelarii, las un bacşiş civilizat şi ies rapid cu ochii întredeschişi ca să nu-mi fugă visul cu totul, şi-l continui frumos pînă la staţia de metrou; Tineretului, cu peron pe partea stîngă. Dinspre Brîncoveanu, logic, e pe dreapta. Cînd am găsit şi naş, l-am sunat dar nu era, sigur prin vreo şedinţă, omul lucrează mult, îmi dau seama că mi-am uitat pălăria. Fug înapoi…

  1. ca oricărui adolescent eternă aflat la o vîrstă preşcolară, îmi place să visez; adică…

Onirică

       Oare cînd cea mai dragă prietenă îţi spune printr-un sms cu puţin sub patru sute de caractere şi în detaliu, pentru a treia dimineaţă la rînd, că te-a visat şi că era frumos, aşa şi pe dincolo…, lucrurile nu trebuie lăsate aşa, nu este echitabil, trebuie să zici şi tu ceva, e necesar un echilibru (aşa-i peste tot pe lumea asta, ai învăţat şi la fizică, principiul doi al termodinamicii, cred), o fi bine să-i spui adevărul, că tu ai visat că te-au luat în armată şi că te beţiveai ca un porc cu veteranii – pe banii tăi, fireşte, e şi normal, trebuie să te pui bine cu ei şi să nu-ţi dea sector la vreun veceu înfundat, trebuie şi să scapi de plantonul 2, se ştie că-i cel mai nasol – ori să-i spui o minciună frumoasă cu norişori bleu, soare, căldură şi albinuţe care zboară fericite din floare-n floare?

       Şi dacă, avînd în vedere conjuncţia rarisimă a planetelor – s-au aliniat pentru prima dată în ultimul mileniu – luna plină, ieşirea Războinicului luminii de la odihnă, extrădarea şi pregătirea lui Grig pentru „introducerea” la păstrare, cu toate consecinţele nefavorabile asupra omenirii, că 4,2357% din poveştile copilăriei este ştiut că se întîmplă şi în realitate, iar nasul tău va începe să crească cu trosnituri discrete, abia o să ai timp să te întorci cu faţa spre fereastra deschisă, ca să îi faci loc, mugurii vor pocni rapid, e drept, cam cald pentru februarie, o să înverzească şi înflorească – aici ordinea nu e tocmai bătută în cuie, se poate şi invers în funcţie de specie, ştie Alexandru Borza, ăla care-a făcut şi Grădina Botanică din Cluj – păsările călătoare care se vor întoarce din ţările calde se vor opri să se odihnească peste noapte printre crengile dese din vîrf, sînt la adăpost de pisicile negre din Cotroceni, dimineaţa, odihnite şi în urma unei şedinţe scurte vor hotărî cum că-i bine şi p-aici, n-are rost să meargă mai departe, clar că se vor apuca de meşterit cuiburi, cuvîntul şefului nu se discută, o să scoată pui şi o să-i crească cu grijă, bine, speranţa de viaţă în sectorul 5 se ştie că e cea mai mare, e drept sînt şi cazuri nefericite cînd se pot trezi cu vreun pui de cuc…

       Şi toate astea pentru un vis cu soldaţi.

  1. d) la fel de „mult” îmi place şi să dansez.

Un cadril cu Al

      „Parfum de femeie” la ProTV. Cu Al Pacino. Fain film, mereu o plăcere. Chiar punctul culminant, scena dansului, ce le mai dansează şi Scarface[1] ăla!

       L-am mai văzut de cîteva ori, acum încerc doar să reţin paşii. Sînt afon la „danţ” şi profit, mîine merg la o nuntă. Nu prea mă prind pe mine chestiile astea, dar acum e o obligaţie. Iar de dansat am avut mereu oroare. Odată, ştiu că n-am ajuns vreo cinci ani la nici o cununie din cauza asta, deşi au fost destule prin familie. M-am tot fofilat, pînă cînd s-au terminat motivele. Acum o să mă duc, are consoarta ceva şuste p-acolo. În copilărie, era pe vremea lui „Ceaşcă”, îmi plăcea să merg, mai mîncam şi eu cîte ceva bun. Mai tîrziu, mă duceam ca şi pe la revelioane, doar să mă uit după gagici, picioare şi decolteuri, cu şi fără ţîţe, să pescuiesc şi eu cîte ceva, din alea singure ori scoase de la naftalină şi etalate, cu speranţe măcar de-o uniune consensuală, de către prieteni binevoitori sau de părinţi grijulii. N-a prea ieşit nimic, dar speranţa a rămas mereu. Mai nou, ajung cît de rar pot pe la astfel de activităţi, doar cînd, epuizînd scuzele, nu mai am pe unde scoate cămaşa, înjur în gînd de mamă şi cuget cruciş la viitoarea gaură din bugetul meu de lefegiu la stat.

      Da’ acum e o nuntă cu ştaif. Şi cum am unele probleme pe la serviciu, oamenii au văzut că îmi lipseşte un antrenor, un impresar sau ceva cu de-alea lungi şi grele care să pună mîna pe telefon, măcar de două ori pe an, ca să-l întrebe pe şefu’ ăl mare: „Nelule, ce mai face băiatu’ meu, Mişu?”, profită, şi-mi cam dau peste picioare, mîini sau alte extremităţi. O să mă duc, sper să fiu vecin de masă cu vreun senator, ori un şef de cabinet, poate dau, la fumoar sau pe terasă, cînd trag ăia cu artificiile, peste un secretar de stat sau măcar un mason de grad înalt, să pot scăpa de aura negativă care umblă după mine prin curtea instituţiei unde lucrez. Da, trebuie neapărat. O să-mi pun şi butonii ăia de aur, îmi cumpăr şi o brichetă, un Zippo, ceva, poate e nevoie să aprind cuiva o ţigară, încă mai e voie, şi gata, primul pas e făcut!

     — La dracu’, i-a venit ăleia gagicul, s-a terminat dansul! Mă duc să-l caut pe Torente[2], sigur îl găsesc!

     După toate cele spuse, şi înaintea celorlalte întrebări, ca şi pentru a nu cădea în capcana unor grave confuziuni, prăbuşiri cu zgomot şi nori de praf ale unor eşafodaje pe care mi-am construit aura de respectabilitate şi om „serious” – by Seroussi, Joseph Seroussi[3] – daţi-mi voie să fac o singură precizare:

Erată

       Era o vreme, prin copilăria îndepărtată, cînd citeam mult, chiar şi cîte trei cărţi pe zi; cam orice se găsea prin casă. Ai mei negrăbindu-se cu venirea mea pe lume, şi cum anii li s-au cam adunat, aveau, firesc, şi destule cărţi despre sănătate. Aşa se face că mă descopeream, mai mereu, cu simptome aproape exacte pentru cel puţin cîteva boli din fiecare lucrare de medicină. Şi, puternic marcat de dileme, stăteam sub pătură ca Diogene în butoiul său, încercînd să găsesc soluţii.

        Anii au trecut şi am început să scriu. Ei bine, azi, citindu-mă, s-au regăsit printre personajele din rîndurile mele trei duzini de prieteni şi colegi de serviciu, două de şefi, de la ingineri, şefi de echipă, de întreprindere ori universitari, la colonei, sigur şi ceva şefi de bloc sau de asociaţie de locatari, vreo cinşpe de „Jeni”, un Napoleon şi cîţiva trecători anonimi de pe stradă, neidentificaţi încă. De regulă, nu în nişte personaje de lăudat. Cam toţi însă, puşi pe harţă. Probabil urmează şi un protest al celor de la ambasada Franţei, Academia Română sau ProTV. Deocamdată nu mi-au descoperit nici o legătură cu Securitatea, Revoluţia ori mineriadele; deşi, cine ştie, cu Kodruţa asta; aduce puţin din profil cu fosta soţie…

       Fraţilor, nu tot ce-i scris în literatura română trebuie să fie şi adevărat. Nu-i obligatoriu să vă descoperiţi printre personaje, să identificaţi fapte şi întîmplări, să vă bucuraţi şi să arătaţi prietenilor fragmentul în care vă regăsiţi într-un personaj pozitiv şi să-i spargeţi nasul autorului în celălalt caz. Nu! Aici e vorba doar de creaţie. Şi-mi amintesc cum cel mai bun profesor al meu de scris, F.I., se dezumfla mereu cînd, copleşit de elogiile auzite, cîte unul dintre ucenici recunoştea timid: „Ştiţi, povestea e chiar adevărată”, îşi reconsidera laudele tocmai spuse şi încheia rapid cu un „Taci şi stai jos!”.

      Ce să mai spun despre un „ilustru” blogger, care mi-a etichetat hotărît povestirile dintr-un volum anterior, scrise la persoana întîi, mîzgălind negru pe alb cum că sînt „poate chiar autobiografice”, ştirbindu-mi astfel bruma de respectabilitate şi aura care mă însoţea mereu plutind diafan deasupra capului.

        Aici este o plăsmuire, domnilor, iar dacă o apreciaţi şi vă pare atît de reală, încât vă şi identificaţi în ea, în întîmplări ori locuri, este cea mai mare apreciere pentru cel care a scris-o.

      Festina lente, oameni buni!

      Dixit!

*

      Astea fiind zise, să mergem mai departe. Aştept întrebările dvs.

     . — …alo, cum se poate aşa ceva, doamna Arci, cum adică s-a terminat banda din reportofon şi spaţiul editorial, păi ce facem, lăsăm treaba la jumate? De-abia am început! Dar ce, dvs. mai folosiţi casete? Haideţi, doamna Arci, vă rog frumos, abia m-am încălzit!…

       Mulţumiri tuturor, Arci şi „Literaturii pe Tocuri”, care de prea puţin timp mă găzduieşte cu generozitate, celor care au avut curiozitatea de a mă citi şi plăcerea de a mă onora cu un „like” sau un comentariu încurajator; trebuie să recunosc că este o bucurie fără de egal. Închei, dar nu mă opresc, subliniind doar un lucru: că am cam uitat de noi, am uitat să rîdem, să zîmbim, cotidianul cu toate ale lui, şefi, sarcini şi rate, pisica de luat de la after-school şi de dus la engleză sau la karate, cu ăla micu’ de mers la veterinar, pardon!, invers, toate astea ne-a acaparat cu totul… Aşa că am îndrăznit să încerc să vă ofer doar cîteva mici motive pentru a (-mi) zîmbi; nici nu ştiţi ce frumoase sînteţi cînd rîdeţi!…

  • Da, doamna Arci, v-aţi mai gîndit, aţi găsit hîrtia aia cu întrebările?! …Bine, înţeleg, şi pe la mine e dezordine, şi cînd caut ceva… Vă rog, mi le puneţi din cap… Haideţi să vă răspund, ne apucăm de treabă?…

         V-am pupat, prieteni!…

        p.s. Oricînd la dispoziţia dvs pe Facebook, Pârlog Cezar, care se şi înclină…

      Şi un dar, prieteni: în premieră „expusă” în public, chiar aici pe Literatura pe Tocuri, coperta integrală a noii cărţi, „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”. Vă aştept cu drag la lansare!

     — Cum aţi zis, doamna Arci, să vă povestesc despre colegul meu de birou? Numai puţin să-mi notez cîteva idei şi începem treaba…coperta Cezar Parlog

                                       Multumim autorului Cezar Pârlog pentru regalul oferit în această săptămână!

Multumim pentru zâmbete, pentru deconectarea de la rutină zilnică, pentru ca ne-ai luminat săptămână!

Multumesc, Cezar, pentru acest interviu deosebit! Arci!

[1] Scarface – film regizat de Brian De Palma cu Al Pacino în rolul principal.

[2] Torente – sisteme de distribuţie a datelor pe internet.

[3] Joseph Seroussi, om de afaceri de origine sudaneză din România, supranumit „regele confecţiilor”.

[1] Napoléon François Joseph Charles (Bonaparte), Duce de Reichstadt (20 martie 181122 iulie 1832), a fost fiul împăratului Napoleon I al Franţei şi a celei de-al doua soţii, Marie Louise de Austria

[2] Toxicolog francez care a demonstrat prezenţa arsenicului în şuviţele de păr ale împăratului, dovedind definitiv că Napoleon a fost otrăvit.

Review overview
5

22 COMMENTS

  1. „Închei, dar nu mă opresc aici”… e, de fapt, fraza de care-mi era tare frică și pe care, într-un fel, o anticipam! :(
    Ne-am distrat citind acest „foileton” altfel; personal cred că Cezar Pârlog are un soi de condiment cu care-și presară textele li ele capătă o savoare specifică, faină și care te fac să râzi (element destul de greu de realizat și rar, mai ales astăzi).
    Am citit cartea „Flori, fete, fițe sau băieți” și m-am amuzat. O să le citesc, cu siguranță și pe cele care vor urma.
    Felicitări Arci! Felicitări autorului pentru originalitate!

    • Fain imi ziceti si ma bucurati. Si indatorati. Urmatoarea/urmatoarele aparitii nu trebuie sa va dezamageasca. Daca desore urmatoarea stiu ca nu va fi vreun pericol, despre celelalte mai vorbim. :)
      Si.., speram sa ne ramina mereu constante rezervele de condimente. Nu voi recunoaste acum ca tocmai am incheiat un contract baban cu o firma seruiasa din bransa, C.I.O., adica Compania Indiilor Orientale, care ma va aproviziona periodic si din plin pentru buna gestionare a acestui “panaceu” care garanteaza o buna scriitura. Fireste ca as fi putut face afaceri cu Kamis, Fucs sau Kontanyi. Insa dintr-un nationalism patriotic am ales ceva de-al nostru, neaos si din popor. Adica pe ea, firma.
      Multumiri si pentru curajul de a ataca Flori, fete… desi insusi dl Iaru, pe coperta 4, avertiza ca pe linga unorul frust, rafinamentele sint condimentate si cu, spune dinsul in paranteza, mici perversiuni.
      Ati merita cu prisosinta o medalie, domnule, insa Monetaria este putin in vacanta, sint plecati intr-un timebuilding, undeva la schi. Iara cea de Onoare imi cam este rezervata mie. Cu tot cu Rebengiuc.. :D

  2. Va multumim pentru momentele frumoase oferite pe parcursul acestui interviu ! Recomand cu caldura cartea autorului, ” Flori, fete, fite sau baieti ” ! Abia astept sa citesc romanul d-voastra in curs de aparitie! Astept, de asemenea sa citesc cat mai multe lucruri despre colegul de birou ( este cel pentru care v-ati gandit sa cotizati cei 2 % ).Felicitari , Arci ! Felicitari autorului ! Mult succes si multa inspiratie in continuare ! ;) ;)

    • Multumesc, Corina.
      Aprecierile dvs ma onoreaza. Si.. speram a confirma in continuare.
      Va astept ca dealtfel pe toti cititorii mei si in paginile Adevarul, Puterea si 24FUN. De asemenea si in grupul Prietenii scrisului meu, de pe Facebook.

    • Va multumesc, Carina.
      Si va invit sa-mi ramineti mereu pe aproape. Promit sa incerc sa nu va dezamagesc.

      p.s. desi mai-mai ca mi vine sa va invit si pe un grup atipic unde de ceva putin timp “arunc” tot ce i legat de scrisul meu. E pe Facebook si ii zice Prietenii scrisului meu. Haideti-mi!

    • Multumesc si eu pentru bucuria de a-mi aprecia miniaturile.
      Desi, in fond, orice zimbet este binevenit; un adevarat panaceu.

    • El se bucura pentru posibilitatea oferita de a va oferi citeva momente de destindere.
      Multumiri, prieteni, Literatura pe Tocuri, Arci, Mili si compania!…

  3. Cezar azi am ras de m-am spart.
    Multumesc pentru zambete. Mie imi place sa dansez
    Coperta e super funny si draguta. Succes. Tinem pumnii la lansare … Sa nu ai fie doamna in roz. Desi poate la Gaudeamus domnule …

    • Dumnezeule, si el, care o credea pe Vero incasabila… dar remediem noi. Am un adeziv foarte bun, furat dintr un laborator de cercetare tocmai din Osaka. Adus de un amic plecat acolo in luna de miere; oamenii au vrut sa fie “uniti pe vecie” si au cautat cea mai buna si avangardista solutie.
      Cit despre dantz, ramine cum am zis: cea mai mare pedeapsa de pe lumea asta. Dantzul si limbele straine. Patriotizm, domnule! Nationalism!…
      Multumiri pentru apreciera copertii. Avem si ilustratii. Totul semnat Laurentiu Midvichi. Ca si la prima aparitie.
      p.s. Ba sa fie si doamna in roz… :p

  4. Sper sa mai postezi pe grupul nostru “gindurile”tale.
    Te asteptam cu drag!
    Si multumesc Inca odata pentru regalul de buna dispozitie!

    • Cu siguranta, Arci!
      Scurtisimile mele au prima optiune de postare dupa grupurile si paginile mele,grupul prietenilor din Literatura pe Tocuri. Raminem prieteni!…

  5. ;) ;) ;) Sper sa mai postezi pe grupul nostru “gindurile”tale.
    Te asteptam cu drag!
    Si multumesc Inca odata pentru regalul de buna dispozitie!

  6. Un interviu care te lasa fara cuvinte. Cezar, se pare ca ai rezistat ceva timp pana te-ai gandit cu ce sa ne impresionezi.
    Te felicit pentru originalitate.
    Bravo Arci pentru ca l-ai corupt sa raspunda. ;)

    • Multumesc, Mili.
      Raspunsurile mele au fost intr o prima faza unele clasice. Pina cind m-a lovit, zbura totalmente dezinteresat si fara sa respecte regulile internationale de zbor o musca. Care mai zbura si cu o viteza peste cea maxima admisa. M-a perturbat si in urma socului am vazut 3 stelute verzi. La o privire mai atenta una era mai alburie si scria pe ea si Evrika! Atunci cu zgomot si mare intirziere (nu mai introduceti frate, fise deformate, cauzeaza, si cad si mai greu!), s a aprins cun beculet, si am zis cum ca, de tot zic unii ca sint relativ ok in textele scutissime iar ele sint si suficient de multe si f variate ca domeniu, de ce nu le as folosi. Asa am si facut si am propus aceasta varianta. Acum nu o sa mai recunosc ca la o prima citire, desi raspunsul la 6 intrebari s a intins pina spre 12 pagini, o anume Arci, mi-a interzis sa scot ceva, ba chiar am auzit-o cum a inceput sa ascuta la cutitul cela, ce mai, un adevarat jungher, cu care prin decembrie il scurteaza pe Ghitza de un cap, si de frica, am incuviintat sa nu mai elimin nici un rind. Apoi, tot cu gindul la Ignat si la cozonacii facuti de dumneaei, am ingrosat din obraz, sperind sa-mi dea si mie vreo doi-trei, cit sa ma tina pe drum de la Arad la Buc si, preventiv si drept captatio benevolentiae, am zis sa mai si adaug. Nu de alta, dar ca sa mi merit tainul. Cam asa a fost, Mili. Drept pentrre am incalecat pe o roata si ti am spus povestea toata..

  7. Dooomnule Cezar-Mihai!!! Așadar, ne gândim la treceri (frauduloase și impetuoase) de Styx și la căzănele cu smoală, când pe ăst tărâm ne-așteaptă cetitori deja fideli? Așa ceva?!? Nu mai bine dai tu o fuguță pe la saluun, te aranjează ViKy frumos (la păr), apoi pui de-o nuntă și te dedai unui cadrilaș, iar în final, în cunoscutul spirit donquijotesc, te retragi într-un moment poetico-oniric (da, știu cât iubești poezia :D )? Lasă smoala, că oricum te trimite Cerber înapoi, să-ți ispășești pacatili aicișa, lângă publicul cititor&doritor. Felicitări, Cezar, pentru un interviu cu adevărat altfel!
    PS: Și, dacă nu te părăsește gândul la pomenitul cazan cu smoală, n-ai vrea să comanzi un duplex? Că parcă, parcă m-ar încerca și pe mine niște afurisite de gânduri negre, că tot mi-ai dat ideea, și, dac-o fi să fie (ptiu, ptiu, ptiu!!!), măcar să fie pe lângă prieteni cu imaginație bogată, să nu ne plictisim acoloșa o eternitate-ntreagă.
    PPS: Eu zic să-i facem o rezervare și lui ViKy, că și-acolo trebuie s-arătăm civilizat, nu? :p

    • Multumiri, Mirela. Zimbim si o mai asteptam sa ne citeasca rindurile. Pe aici sau pe aiurea. Ori poate chiar la lansarea mult asteptata…, era sa scriu trimbitata si nu as fi gresit prea mult… :)
      Chiar vinerea viitoare, pe 3 iunie, ora 18.30, standul editurii Tracus Arte. La Romexpo, domnule!… :D

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro