Interviu altfel cu Cristi Lavin

Interviu altfel cu Cristi Lavin

by -
21

Interviu altfel cu Cristi Lavin

“Cristi Lavin este omul care dorește să ofere sens lumii și tocmai de aceea e refuzat. A oferi a devenit un act perimat în sine, iar dacă ceea ce ai de oferit e tocmai sensul, atunci dai greș de două ori. Căci e ca și cum ai oferi cheia de la o ușă pe care oamenii tocmai au zidit-o. Li se pare c-ai întârziat — și asta doar pentru că ei s-au grăbit prea tare. Ori au impresia că vrei să le demolezi casa, ca să ajungi la broasca la care se potrivește cheia respectivă. Sensul și-a pierdut sensul. Umanitatea a devenit un genocid. Despre asta e vorba în toate romanele sale, 4 la număr, ultimul fiind în curs de publicare (doar că nu și-a găsit încă o editură). Autorul trage un semnal de alarmă despre criza de sens. Dar nu pentru că el însuși n-ar fi găsit sensul, ci pentru că cei din jur nu doresc să-l primească. Cristi Lavin scandalizează prin simplul fapt că e rezonabil. Editorii îl ocolesc, criticii fac alergie la el, iar publicul îi este atât de loial încât nu vine la lansări. “Arătați-mi un singur om care a găsit sensul și eu îmi dau demisia!” mai spune cel care a refuzat toată viața orice profesie, ca să-și păstreze profesiunea de credință”.

Cristi Lavin a publicat: roman, poezie, eseu, teatru, scenarii de film.

Le Viking rose” este primul volum al scriitorului tradus în franceză şi apărut în format electronic în Franţa. După 6  luni de la apariţia în franceză cartea este publicată şi în Romania la Editura Tracus Arte, păstrând acelaşi titlu-Le Viking Rose

Carti Cristi Lavin

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.
Există o amintire care mi-a sfredelit conștiința și pe care am revăzut-o de mii de ori cu ochii minții, după ce se consumase de mult. Dar așa e natura acestei amintiri, timpul n-o estompează deloc, dimpotrivă. Obsesia atașată acestei amintiri primordiale constă în a mă întreba zilnic dacă aș putea da timpul înapoi, pentru a schimba ceva, pentru a o șterge, pentru a o împiedica să se întâmple. Desigur, obsesia nu mai există acum, sunt prea depărtat sufletește de ea, dar a dăinuit ani și ani în acea perioadă timpurie. A fost o traumă puternică. Mi se părea că nu mai există viitor pentru mine, din moment ce mă procopsisem cu acea imperfecțiune. Îmi ratasem practic viața preluând ca pe o tinichea legată de coadă acel episod biografic, iar acum îl priveam ca pe un stigmat imposibil de șters. Nu pot spune că fusesem crucificat, dar aveam bănuiala cumplită că fusesem deviat spre un alt drum. Așa că m-am trezit în brațe c-un alt destin, în locul celui pe care îl meritam. Mi se părea că am pierdut vârsta de aur definitiv. A fost o chestie de 5 minute. Dar mare cât toată istoria umanității. Acel flecușteț m-a marcat mult timp după aceea, aproape prostește, revenind ca o viespe pe care încerci s-o alungi, dar ea nu se lăsa dusă: reapărea, exact în momentul în care credeai c-ai scăpat de ea. Sadismul memoriei, mereu și mereu prezent, m-a făcut să privesc această funcție psihică mai mult ca pe  o disfuncție decât ca pe o funcție. Disfuncția mnezică. Ce mai: era un instrument de tortură! De parcă memoria n-ar fi fost a mea, ci ar fi fost cineva, o persoană din afară, o stăpână nemiloasă! Iar acest sadism al memoriei se identifică cu memoria însăși, căci nu există ceva anterior lui, vreo altă amintire mai importantă, situată în spatele umbrei întunecate reprezentate de acest episod emblematic pe care vreau să vi-l împărtășesc.

Va fi o poveste lungă, vă avertizez! Chinul e întotdeauna lung.  Chiar dacă eu eram cel care mi-l provocam. Devenisem Prometeu, băiatul acela bun care i-a salvat pe toți dăruindu-le focul, dar care avea acum de pătimit, un vultur ciugulindu-i zilnic ficatul. Iar asta din cauza unei amintiri bizare, în cazul meu.  În loc de memorie, am primit un motiv de autoflagelare. Viața mea era fericită, dar mă frământa ceva pe dinăuntru, un vultur invizibil dar la fel de rapace. Toată lumea s-ar putea aștepta să fie ceva odios. Că poate m-o fi violat vreun unchi, ori poate oi fi suferit un accident de mașină și mi-am pierdut un picior. Dar n-a fost nimic atât de grav! Nici pe departe! Totuși, gravitatea s-a strecurat prin faptul că într-o bună zi m-am întrebat cum ar putea să arate viața mea dacă acel episod nu s-ar fi petrecut, sau dacă ar fi avut un alt final. Și aveam doar 4 ani! Vă imaginați, deci, ce întrebări cruciale îmi puneam eu încă de pe atunci…  Eu eram un băiat de doctor și, evident, eram supra-protejat. Nu umblam cu mănuși chirurgicale în mâini, dar o aveam pe maică-mea, care le suplinea cu succes. Dacă un măr cădea pe jos, deja nu mai aveam voie să-l mănânc, nici măcar dacă-l spălam bine (de parcă pământul era Iadul − deși era vorba doar de pardoseala din bucătărie). Nu aveam voie să pun nici măcar un degețel pe mâna curentă de la scările rulante, ca să mă țin. Din cauză că acolo pune toată lumea mâna și e plin de microbi. Vă dați seama: eu, un copil împiedicat, care abia își făcea curaj să pună piciorușul pe scările rulante și care se ruga la toți dumnezeii să aibă noroc și să nu cadă din prima, tocmai eu trebuia să-mi stăpânesc teroarea până ajungeam la capătul celălalt al scării, să levitez, să-mi sporesc vulnerabilitatea! Căci trebuia să nu mă sprijin de absolut nimic, să accept să mă bălăngănesc periculos la orice zgâlțâitură a treptei! Ei bine, în mijlocul acestei terori a microbilor, am făcut lucrul cel mai de neconceput.

Era o seară specială − magică, aș putea spune. La Telecinematecă se dădea un film nemaipomenit de bun. Părinții mei aflaseră de film și erau în extaz. Abia așteptau să înceapă. Pentru ei, filmul era așa de important, încât mi se părea că vor muri, dacă nu-l vor vedea. Iar ei chiar exprimau această teamă, cel puțin în subconștient, căci își imaginau că i-aș putea deranja în timpul filmului și de aceea făceau tot posibilul să mă ghideze către orice altă preocupare, dar numai să-i las în pace acele două ore ce reprezentau pentru ei elixirul suprem. Mă uitam la ei și-i vedeam atât de fericiți, precum nu-i mai văzusem niciodată, încât mi se făcea și frică de ei; parcă nu mai erau părinții mei! Ei m-au întrebat cu jumătate de glas dacă vreau să mă uit la film; dar eu descifram în sufletul lor că asta nu le e dorința adevărată. Așa că i-am refuzat categoric. Deși adoram să mă uit la filme. Dar nu în acel moment, ce părea rezervat exclusiv lor. Iar ei, văzând că le respect intimitatea, deveneau de o mie de ori mai fericiți. Adică deveneau și mai ciudați. Se crea un cerc vicios. Dacă n-ar fi fost pe vremea lui Ceaușescu, adică prin anul 1975, aș fi zis că urma să se difuzeze la televizor un film porno. Altfel, nu-mi explicam de ce doreau ei atât de tare să-i las nestingheriți. Pe mine mă indispunea chestia asta, căci ei rămâneau împreună, dar eu rămâneam de unul singur, stingherul urma să devin eu! Mă uitam la ei lung, lung de tot. Mi se părea că ai mei părinți au murit și au ajuns în Rai. Am avut în acest sens un soi de deja vu. Nu fusesem în Rai, dar înțelesei că așa trebuie să fie acolo. Precis! A fost ceva metafizic, pe bune. Am conștientizat că cele două persoane din fața mea, cele mai importante de pe lume, nu vor fi niciodată mai fericite ca în seara respectivă. Iar tot ce puteam să fac eu,  prichindelul familiei,  era să mă retrag, spre a nu le ruina acea stare de grație, ce mă excludea automat. Mă excludea, dar în același timp mă includea, căci telecomanda era la mine, eu puteam înclina situația în direcția responsabilității sau iresponsabilității, nimeni altcineva nu făcea jocul. Știam că „divorțul” nostru n-o să dureze decât două ore, așa că îl socoteam un preț infim pentru câtă endorfină o să primească ei − cascade întregi. Puteam crea Niagara din nimic. Așa că am acceptat s-o creez. M-am retras din sufragerie și am așteptat să se termine filmul. Stăteam în spatele ușii. Mă fâțâiam de acolo până colo fără rost. Dar mi-am dat seama că nu sunt Iisus Christos! Oricât de generos aș fi fost (și pe undeva chiar eram), totuși: nu mai aveam răbdare, se învârtea pământul cu mine, simțeam că mă îmi vine să mă urc pe pereți. Deci nu puteam sta momâie pe hol două ore, lăsând să treacă timpul pe lângă mine.  Până la urmă era și fericirea mea importantă, chiar dacă separată de-a lor. Mi se părea deci un chin prea mare să stau și să nu fac nimic, ci doar să pândesc încheierea filmului. Era necesar să ai nervi de fachir pentru asta. Or, eu eram un biet copil. După vreo oră, ajunsesem deja la exasperare. Desigur, mi-era rușine să intru peste ei. Îmi promisesem să n-o fac. Dar nici nu puteam sta de lemn Tănase. Așa că mi-a venit o idee. Singurul loc în care mă puteam juca era în curte. Dar era noapte. Și tocmai pentru că se făcuse noapte, ai mei încuiaseră poarta și nu mă puteam alătura găștii de pe stradă, care la ora aia abia începea să se strângă, fiind compusă din băieți mult mai mari ca mine, care nu aveau restricții de loc sau de timp, fiind niște vagabonzi desăvârșiți, lucru pentru care îi invidiam. Mă uitam prin gard la ei și-mi venea să plâng. Ei, ca să mă înveselească, mă chemau afară, în stradă. Dar eram prizonier în curte și nu puteam ieși. Însă, ulterior, mi-am adus aminte că, cheia era pusă într-un cui pe stâlpul de la poartă, undeva sus, ca să nu pot ajunge eu la ea. Dar pentru băieții aceia mari era floare la ureche s-o ia. Așa că le-am sugerat să mă elibereze ei, ca pe o prințesă, prizonieră în Turn. Desigur, ei ar fi ajuns cu mâna, dar se temeau să intre în conflict cu părinții mei, care în mod sigur nu i-ar fi felicitat pentru îndrăzneală. Eu mă uitam la ei, ei se uitau la mine și tragismul se amplifica. Desigur, erau solidari, îmi transmiteau o energie, suficientă cât să pot să acționez, dar nu știam cum. Până la urmă m-am dus să iau o mătură cu coadă lungă. Am pendulat-o vreo două minute în jurul cuiului, până am reușit să dau cheia jos. Și așa am evadat! Desigur, marea evadare însemna să stau în mijlocul străzii, chiar în fața porții mele (căci acolo era locul preferat de întâlnire al întregului cartier). Practic, mă îndepărtam doar 3 metri de casă, nici nu se punea la socoteală, nu era chiar o evadare, ci mai mult un planton. Băieții, observând că sunt abătut în continuare, m-au întrebat ce am. Le-am spus că ai mei se uită la un film și că eu am rămas ca prostul pe dinafară. E cumplit de lung un film atunci când nu te uiți la el! Unul dintre băieți, care mesteca flegmatic o gumă, era singurul care nu părea impresionat de tragedia mea. Fața lui iradia de fericire. M-a amuzat chestia asta, că în fața chinurilor mele sufletești, lui nu-i tresărea nici un mușchi − cu excepția celor de la mandibulă, pe care îi mișca ritmic, ca să rumege guma. Se menținea cool. Așa că am avut o revelație extraordinară: nu e o obligatoriu să fii simpatetic (în rezonanță telepatică, subtilă cu celălalt) cu cineva, ci poți să nu fii, așa, pur și simplu. Poți să fii independent de toți și de toate și în același timp să te simți bine în pielea ta. Iar el pleznea de satisfacție. Îi simțeam mirosul mentolat din gură și începusem să salivez. Nu c-aș fi fost nemâncat și aș fi tânjit să-mi astâmpăr foamea, dar nu mai mestecasem niciodată gumă și brusc am cutezat să-l întreb dacă îmi poate da și mie. Ai mei mă fereau să-mi cumpere așa ceva, deoarece produsul nu avea valoare nutritivă și se găsea de vânzare exclusiv la țigani, fiind marfă de contrabandă, adusă din Occident. Brusc, mă cuprinse tentația Occidentului. De parcă voiam să fug din țară mestecând o gumă. Ai mei nu mi-ar fi cumpărat-o niciodată, mai ales că costa cinci lei, cât cinci pâini. Fiindcă nu mai cerusem niciodată nimic până atunci, nici măcar o porție de colivă, n-am știut cum să cerșesc.  Adică să-i zic omului să rupă un sfert dintr-o lamă și să mi-o dea s-o încerc. I-am spus doar că vreau și eu niște gumă. El s-a întrerupt din mestecat, a băgat mâna în gură, a rupt o bucată și mi-a întins o fărâmă de cauciuc plină de salivă. Mie mi s-a făcut brusc scârbă, așadar n-am vrut să iau. Atunci, puțin jignit, a schimbat puțin foaia și mi-a zis: „Dacă îmi dai 1 leu, îți dau una neîncepută!”… 1 leu era un chilipir. Deja afaceristului din mine i se aprinseseră beculețele. Îmi imaginam c-o să-mi dea o lamă nouă, care în mod normal costa 5 lei, nu 1 leu. Mă gândeam că el o fi chiar vreun furnizor, având în vedere că era pe jumătate țigan, iar astfel îmi oferă un preț special, la prima mână. Plus că era foarte tânăr și chipeș și-l preferam din start babelor care vindeau semințe și ciunga la marginea drumului și de care nu mă apropiam din principiu. Brusc, guma devenea accesibilă pentru buzunarul familiei; nu mi se părea că îi jecmănesc pe ai mei cerându-le 1 leu. Dar cum să le cer, căci nu le mai cerusem niciodată bani?! Darămite să încerc așa ceva în mijlocul filmului! Era un tabu peste care nu puteam trece. Mai ales că mi-l autoimpusesem! Iar pofta mea trebuia satisfăcută pe loc, căci îmi încolțise atunci în premieră, iar pe deasupra oferta putea expira și să nu se mai ivească a doua oară. Prins între ciocan și nicovală, am hotărât să mă întorc în casă și să-i deranjez pe ai mei din timpul filmului, fie ce-o fi! Nu era o crimă! Le-aș fi cerut 1 leu. Eram sigur că n-o să-mi dea, iar  dilema mea s-ar fi rezolvat de la sine. Dar trebuia să încerc. Mă obliga un simțământ al onoarei față de acel băiat, care se oferise să fie sponsorul meu. Așa că am lăsat gașca să mă aștepte, am intrat în curte, am pășit în casă, m-am furișat până la ușa sufrageriei și, pentru prima oară în viață, am bătut la ușă. Într-un mod cât mai frumos cu putință, bineînțeles. Ciocănitul meu se dorea să fie mai mult muzică, așa de gingaș și precaut era, ca niște bătăi de furnică. Prima oară ai mei nici nu m-au auzit; s-au gândit că sunt niște crengi pe afară. Abia la a treia încercare au dat sonorul mai încet și atunci și-au dat seama că cineva zgârie ușa. Respectiv subsemnatul. Mi-au deschis și m-au întrebat ce e. Le-am zis pe nerăsuflate că doresc 1 leu. Ei au înțeles ce anume le cer și, în mod miraculos, n-au fost surprinși. Parcă așteptaseră de când lumea clipa când să le cer bani. Ziceau mersi că nu le ceream mai mult. Deci nu doar că nu s-au supărat, dar s-a declanșat în ei o fericire extraordinară, căci, în paralel, au înțeles că n-o să stau pe capul lor, ci o să mă duc să fac o tranzacție. Desigur, ar fi trebuit să-și pună problema că poarta e încuiată și ceea ce urma să se întâmple ar fi trebuit să se petreacă în cel mai bun caz printre zăbrelele de la gard, ceea ce era mai mult decât ciudat. Dar ei erau confiscați de acea stare paradisiacă pe care v-am descris-o la început. Nu știa niciunul dintre ei ce face, parcă erau teleghidați, parcă pluteau. Creierul nu le mai funcționa, erau prea fericiți, aveam niște părinți HIGH, ce mai! Într-un fel: părinții ideali, care nu te întreabă nimic, situație ce nu semăna deloc cu tabieturile noastre. Așa că nu m-au întrebat, s-au dus la geantă și au căutat portofelul. Până atunci, eu nici nu știam unde își țineau banii, nu mă interesase niciodată acest aspect, totul venea de la sine, eu nu eram obligat să-mi bat capul. Iar în timp ce ei căutau leul acela amărât, trăgând cu ochiul la ce se întâmplă în filmul pe care-l vizionau, atenți să nu piardă replicile, m-am rugat în gând, precum Meșterul Manole, să vină o furtună, sau o ploaie, orice, iar ei să nu găsească leul, Ana să nu vină la mine, căci urma s-o cheltuiesc. Și-mi dădeam seama c-o să rămân… nu fără soție, ci fără acea tihnă familială. O tihnă ce-ar fi dispărut odată cu tracasările financiare, care odată pornite nu se vor mai termina niciodată. Mă rugam la toate din Cer și de pe Pământ să nu aibă părinții mei mărunt, să fie în criză și să nu îmi poată satisface capriciul. Căci era un capriciu, nimic mai mult − care îmi intrase în cap și nu-mi mai ieșea, eu fiind o victimă sigură a lui, de parcă aș fi prestat un jurământ și nu mai puteam da înapoi. Dar ei au găsit moneda. Au venit și mi-au întins-o c-o căldură cum numai văzusem niciodată, de parcă nu le cerusem 1 leu, ci le oferisem eu 1 milion. Mi se părea incredibil că pot fi atât de sereni când cineva le cere bani. Aproape mă rușinam de ușurința cu care se ruinau. Bine, nu se ruinau cu 1 leu, dar cine dă azi un ou, mâine dă un bou, vorba proverbului (sau nu suna așa?!). În momentul când mi l-au dat, am avut un sentiment amar. Obținusem ceea ce dorisem, dar greul abia acum începea. Parcă declanșasem un mecanism infernal și știam că nu mai pot să-l opresc. Generozitatea lor avea să-i distrugă, într-un fel. Iar eu eram unealta destinului. Am intuit totul acolo și atunci. Doar că ei erau niște victime colaterale; nu doream să le fac rău, nu acesta era scopul meu. Scopul meu era să trăiesc o senzație care îmi fusese interzisă până atunci, practic să mușc din fructul oprit. Tentația era la fel de mare ca cea a lui Adam. Într-un fel, m-am gândit că ar fi bine să-i chem să mă asiste în tranzacție, ca măcar să iasă bine, dar știam că s-ar fi opus acesteia. Deci aveam de ales între a o face prost și a n-o face deloc. Cu banul în mână,  am ales prima variantă. M-am dus la gașca care mă aștepta în stradă și i-am dat băiatului brunet plata cerută. Aceasta a luat fericit banul și a scos toată guma din gură și mi-a dat-o. Eu, care n-aveam voie să beau nici măcar dintr-un pahar după ce propriul meu tată băuse din el, eram obligat acum să fac schimb de salivă c-un necunoscut! Doream anularea tranzacției, mai ales că nu așa mi-o imaginam, ci sperasem să primesc o lamă neîncepută. Dar era evident că băiatul nu mai voia să-mi dea banul înapoi, așa că aveam de ales între a-l da pe nimic sau a-l da pe o gumă deja mestecată și bună de aruncat la gunoi. Ce să fie?… De teamă să nu fiu prost economist, am acceptat să fiu prost gurmand. Și am luat boțul alb din mâna sa. L-am băgat în gură. Nu mai știu ce gust avea − dacă rămăsese aromă sau nu. Am încuiat poarta la loc. Am agățat cheia la locul ei, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am plimbat apoi tacticos prin curte, molfăind chestia aia, până mi-am dat seama că nu mă pot duce cu „rața în gură” la părinții mei. Așa că, după vreun minut, am scos-o vinovat din gură și am lipit-o de niște scânduri într-o magazie, într-un loc cât mai tainic. Ascunsesem crima, care va să zică. Apoi m-am dus liniștit la cinefilii din sufragerie, mai ales că tocmai se terminase filmul. Nu mi-am dat seama că o să mă întrebe ce-am făcut cu banii. Chiar nu știam ce să le spun! Pe de-o parte, fiindcă nu știam să mint. Iar pe de altă parte, pentru că nu aveam ce „marfă” să le arăt, în afară de gumă −  pe care nu le-o puteam arăta, deoarece m-ar fi întrebat unde e celofanul, iar eu ar fi trebuit să le mărturisesc că n-are și că este second-hand. Sau, mă rog: second-mouth. După interogatorii semi-naziste, m-au adus în postura să fac mărturisiri complete. I-am dus în magazie și le-am arătat corpul delict. S-au închinat. Le-am explicat cum am evadat, făcând o reconstituire cu mătura. S-au închinat a doua oară. Apoi, în cele din urmă, am divulgat și numele furnizorului. Ei nu-i cunoșteau pe băieți după nume, așa că a trebuit să li-l arăt chiar cu degetul. Taică-miu s-a dus la el și i-a ținut o lecție moralizatoare referitoare la faptul că ar trebui să-și țină microbii pentru el și nu se apuce să-i vândă în dreapta și-n stânga, profitând de picii de grădiniță, capabili să cumpere orice. Apoi l-a urecheat scurt, ca pe un traficant de droguri. Respectivul s-a speriat. N-a mai călcat niciodată la noi pe stradă. În particular, taică-miu mi-a zis să nu mai vorbesc niciodată cu respectivul. Așa c-am reușit să mă cert eu cu toată lumea: cu părinții, cu prietenii și cu guma de mestecat. Taică-miu  era distrus − dar nu pentru că eu riscam să mă îmbolnăvesc, ci pentru că eu nu consumam apă din pahar după el și, iată, acum consumasem guma din gura unui străin! Era ca și cum gura paternă ar fi fost mai jegoasă decât cea a unui țigan și se simțea defavorizat. Iar eu am fost foarte trist. Am regretat amarnic. Nu pentru că se întâmplase toată acea copilărie, ci pentru că le stricasem momentul de fericire părinților mei. Ș-o făcusem cu bună știință, căci intuisem absolut tot dezastrul, doar că nu m-am putut abține. Mă simțeam mereu vinovat că nu m-am opus suficient impulsurilor mele primare. Și le-am stricat cea mai bună dispoziție − cea mai mare care le fusese dată în viață. Cât despre fericirea mea, nu-mi păsa. Cu un leu îmi cumpărasem singurătatea. Și urma să stăpânesc produsul achiziționat un termen nelimitat, adică toată viața!

2. Cum te-ai integrat ca adolescent în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Deși am dat admitere la unul obscur. Mi-a fost frică să nu eșuez dacă mă duc în altă parte, adică la cele renumite. Totuși, mi-a plăcut acolo. Era aproape de casă, iar unii dintre profesori, exact la materiile mele preferate, erau geniali. Îmi amintesc cu drag de ei și azi. Da,  poate n-a fost cel mai înțelept gest din viața mea că am jucat pe miză mică și mi-am ales liceul cel mai prost plasat, dar am câștigat. Evident, după ce-am intrat, nu aveam nicio pretenție, vă dați seama, mă așteptam la ce e mai rău. Speram doar să nu dau peste pleava societății, adică peste toți ratații care nu se încumetaseră să facă Lazărul, exact ca mine. Clasa a noua și a zecea au fost însă de vis. Clasa a unsprezecea și a doisprezecea au început puțin să mă calce pe nervi. Căci după Treapta a Doua ne veniseră în clasă niște străini de pe la alte clase paralele, cei care obținuseră note bune și, astfel, colectivul s-a impurificat. S-au strecurat mulți derbedei printre noi și începusem să fiu luat la ochi, chiar bruscat de câteva ori. Prima întâlnire amoroasă s-a lăsat foarte mult așteptată. Mai exact, până, hăt, după ce-am terminat facultatea. Am avut prima aventură la 28 de ani abia. Adică când alții le termină! Am avut-o nu în România, ci în Danemarca, deoarece la noi era ilegal tipul de sex pe care îl practicam. Ar fi trebuit să mă duc la întâlnire cu avocatul dacă mi-ar fi plăcut de cineva aici. Dar noroc că nu mi-a plăcut de nimeni. Desigur, jocuri soft reciproce am mai avut cu colegul de bancă, încă de prin școala generală, dar pe acestea nu le trec la rubrica sex deoarece celălalt nu era homosexual. De aceea nici n-am explorat cu el toate posibilitățile, ci doar ceva soft. Iar dacă de sex am până la urmă parte, de sărut niciodată. Nici până acum, la vârsta de 45 de ani! N-a fost ceva care să mă tenteze, deși sunt romantic − dar nu pot fi romantic cu un tip agățat în gară, de exemplu. Trebuie păstrate anumite limite! Pe de altă parte, evenimentul nu s-a produs și din cauza unor motive fiziologice. Știți că atunci când te îndrăgostești simți fluturi în stomac… Ei bine, acești fluturi la mine au aripi de oțel și-mi crestează stomacul pe dinăuntru. De fapt, fenomenul e mult mai simplu (nu trebuie explicat în cheie poetică). Când ești excitat sexual, se stimulează automat sistemul parasimpatic, prin nervul vag. Nervul vag inervează (pe lângă alte organe) și stomacul. Așa că apariția persoanei râvnite se traduce la acest nivel prin creșterea senzației de foame. E o foame care n-are de-a face cu foamea, ci cu sexul. Deci apropierea partenerul echivalează cu un jet de acid clorhidric împroșcat la tine în stomac. Eu am deja mucoasa stomacului deteriorată de la o gastrită cronică, asa că acidul clorhidric îmi arde pur și simplu carnea. Eu simt o arsură nesemnificativă în capul pieptului, dar partenerul simte altceva. Sunt un sconcs al sărutului. Ar trebui să mestec Orbit tot timpul, dar tocmai v-am povestit experiența mea traumatizantă cu guma de mestecat! Nu pot nici asta!

3. Ce vise aveai ca adolescent și dacă s-au împlinit sau nu?
Unul singur: să devin scriitor. Sau, mă rog, două: să devin scriitor și să iau premiul Nobel. Când eram în clasa a opta am scris o povestire scurtă ca să particip la un concurs cu tema „Cum vezi România anului 2000”. Eu m-am simțit jignit de întrebarea respectivă și, în loc să fantazez cum va arăta țara în anul 2000, am început să debitez cum voi arăta eu în anul 2000. Asta înseamnă să fii individualist! Iar eu eram de mic, un individualist precoce. Și foarte ambițios totodată: nu mă mulțumeam cu „Cântarea României”, voiam direct Nobelul! Așa că în povestirea respectivă mă descriam ca fiind un scriitor de succes de 30 de ani, urmărit la fiecare colț de stradă de paparazzi (nici nu se inventase noțiunea, dar fiindcă era vorba de o povestire SF, o includeam din oficiu). Conduceam un automobil electric − deși chestia asta nu era ceva prea extravagant, ci cât se poate de obișnuit în acele timpuri. Iar atunci când m-am dat jos din mașină, am aflat de la un ziarist care mă urmărea că tocmai s-a anunțat la televizor că am luat premiului Nobel pentru literatură. Acum, la 45 de ani, pot spune că unul dintre cele două vise s-a împlinit. Mai rămâne celălalt!

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Cum văd viața alături de partener?! Simplu: n-o văd deloc. N-am avut niciodată un partener în adevăratul sens al cuvântului, ci doar aventuri, care se prelungeau eventual mai mult de-o noapte. E un mare minus al vieții mele. Și, din păcate, nu cred că voi putea recupera într-o existență viitoare! Cică cine n-are noroc în dragoste are noroc la poker. Deci aștept partida vieții mele. Iar acum mă refer la cea de poker, evident.

5. Ce crezi că ar trebui să știe un adolescent când pornește în viață? Ce relație ar trebui să fie între un adolescent și părinții lui?
Un adolescent care pornește în viață trebuie să știe că tocmai a pierdut trenul și că ar fi bine s-o pornească pe jos, căci altul nu mai vine. Noi le îmbuibăm capul cu speranțe, dar eu am ajuns, iată, la vârsta senectuții și sunt încă acel adolescent pe care toată lumea îl tot dopează cu lozinci motivaționale, dar nimeni nu-l ajută. Lucrurile trebuie să se întâmple, iar dacă nu se întâmplă, degeaba sunt predate. Viața e acea matematică pe care trebuie s-o stăpânești ca să iei bacul, dar pe urmă n-o mai folosești niciodată și te întrebi de ce mama dracului ți-ai mai încărcat mintea cu ea. Adolescența e un oracol care nu se împlinește niciodată. I-aș scuti pe oameni de adolescență, ca să-i scutesc de minciună. Cât despre întrebarea ce relație trebuie să existe între adolescent și părinții lui… să-și dorească, ca mine, să oprească acea clipă când părinții lor sunt cei mai fericiți. E singurul pact faustian pe care li-l recomand!

6. Ce alte pasiuni, în afară de scris, mai ai?
Să fac săpun lichid. Stau în fața aragazului și combin tot felul de rețete. Iar apoi îmi place să-mi delectez trupul cu cele mai exotice parfumuri, conținute în esențele adăugate la săpun. Când fac duș sunt un nabab. Și apropo de nababi: până acum, numai săpun de Alep n-am reușit să fac. Deoarece îmi lipsește ingredientul-minune și anume uleiul de laur. Îmi lipsește laurul. Dar aș putea spune că-mi lipsesc în aceeași măsură și laurii (cei la care aspir). Poate o să rezolv ambele probleme deodată, exact ca la împușcatul iepurilor.

Mulţumesc, Cristi că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi! Succes! Mili şi Iasmy!

Review overview
5

21 COMMENTS

  1. “Un adolescent care pornește în viață trebuie să știe că tocmai a pierdut trenul și că ar fi bine s-o pornească pe jos, căci altul nu mai vine. ” – ce bine ar fi fost sa fi stiut asta inainte sa ma decid sa pierd timp pretios asteptand … si tot asteptand un tren care evident fusese anulat .
    Intr-adevar acest interviu este altfel nu doar prin curajul autorului de a recunoaste anumite aspecte din viata sa personala ci si prin felul lui natural de a povesti.

    • Dragă Mara, cu riscul de a mă repeta, eu sunt Stan Pățitul și vreau să vă avertizez pe voi, firile romantice, că eu am ajuns la 45 de ani, iar așteptarea nu s-a fructificat în cazul meu și încă mă mai mint că timpul le va rezolva pe toate. Mai am puțin și mor! Deci când aștepți ceva, poți să te privești pe tine, cel ce așteaptă, din exterior și să-ți dai palme :)

  2. O poveste, într-adevăr, lungă… dar foarte interesantă și sinceră. Am citit-o până la capăt și mi-am amintit de perioada liceului, când întrebam pe toată lumea care e sensul vieții… și îmi amintesc că nici un răspuns nu mă mulțumea. După ce am pierdut câteva persoane foarte apropiate, mi-am dat seama că sensul vieții e să trăiești… să descoperi viața, să te bucuri de fiecare respirație.
    Fiecare interviu pe care îl citesc aici… e, dincolo de literatură, o poveste de viață, o deschidere a unor oameni care se arată așa cum sunt, care își acceptă realizările și eșecurile, care ne povestesc nouă, celor ce citesc:„Uite, acesta sunt eu”, cu o simplitate despre care unii ar spune că e demnă de invidiat. Nu toți suntem capabili să spunem lucrurile așa cum le gândim, majoritatea avem un fel de filtru prin care trec toate cuvintele înainte să le eliberăm.
    Lumea e făcută din culoare, din diversitate… suntem diferiți în calitățile și în defectele noastre, dar fiecare din noi e o lume. Și fiecare lume trebuie respectată dacă așteaptă, la rândul său, respect. Sunt convinsă de faptul că scriitorul Cristi Lavin va găsi o editură care să-i publice cartea. Personal, nu am citit, recunosc, nimic din acest autor, prin urmare, aceste gânduri le scriu numai pe baza poveștii pe care am citit-o aici, în seara aceasta… când aveam, de fapt, în plan să-mi aranjez cărțile din bibliotecă. Nu știu de ce, dar citind acest interviu, ceva îmi spune să reiau „Octopussy” și să o citesc până la final. Cred că fiecare carte, poate fi înțeleasă la momentul său… la fel ca noi, oamenii.

    • Dragă Rodica, pe tine te nemulțumea faptul că din lista de posibilități nu aveai ce alege și niciun răspuns referitor la sensul vieții nu ți se părea cel adevărat, pe mine mă nemulțumește însă ceva mai grav și anume faptul că cei din jurul meu primesc pe tavă de la mine sensul vieții și-l refuză. Nu sunt un iluminat care le știe pe toate, dar uneori mi se pare că ceilalți sunt așa de bătuți în cap, încât e suficient să mă așez lângă ei și, prin comparație, o să devin automat un geniu. Da, e greu de găsit sensul vieții, dar cel mai greu e să-l recunoști atunci când e scris cu litere cât blocul chiar în fața ta. Lucrul acesta se întâmplă pentru că atunci când încerci să surprinzi „sensul vieții” nu faci altceva decât să pui un pariu. Căci SENSUL nu înseamnă prea mult ce se întâmplă cu tine și cu viața ta în efemerul prezent, ci înseamnă ce satisfacții vei avea per total de la viață, deci ce se va petrece cu tine și cu viața ta și în viitor. Așadar, când alegi o cale în viață, ți se pare că alegerea ta are sens pe moment, dar peste zece ani începi să te căiești și-ți dai seama că ceea ce ai ales tu e, de fapt, un cui în talpă și, astfel, viața ți-a fost ruinată din cauza unui gest lipsit de inspirație. Îi spui unui om să vândă casa acum, că valorează 1 milion de dolari, omul refuză, iar peste un an ea valorează 300.000 euro. Am dat exemplul cu casa ca să înțelegi că mecanismul acesta de „mal praxis vital” (ca să-l numim așa) apare și în domeniul economic, nu doar în cel al filozofiei de viață. Oamenii se ruinează nefăcând nimic exact când ar trebui să facă, respectiv să vândă casa. Sau să se îndrăgostească. Iar ceilalți, vizionarii, chiar îi imploră să facă respectivul lucru, le dau pontul, căci e evident pentru orice om întreg la cap care e cartea câștigătoare, dar respectivul încearcă să te trișeze pe tine și astfel se trișează pe el. Iar altă ocazie nu se va mai ivi. Tocmai pentru că există incertitudinea viitorului, omul riscă, zicând că viitorul va fi de partea lui, indiferent ce va face sau nu va face. Iar el se bazează pe acel viitor pe care te bazezi și tu, asta e partea comică! Nu există două viitoruri, unii se vor arde, doar toți sunt convinși că au găsit sensul vieții. Iar perdantul, cel care se laudă că a găsit un sens al vieții mai bun decât cel sugerat de tine, nu ascultă de glasul înțelepciunii, fiindcă vrea să fie liber de dădăceală, dar mai apoi se va da cu capul de pereți — sau pur și simplu va ignora c-ar fi putut fi mai fericit, dacă n-ar fi fost așa de căpos. Dar a fi căpos nu e ceva ce poate fi evitat în lumea asta. Nu! Acolo, în mintea noastră perversă, sălășluiește un sens viciat ce bruiază sensul celălalt. Există și un sens al morții,nu doar al vieții. Dacă vrei să comanzi cele 3 romane ale mele care dezvoltă pe sute de pagini aceste teorii, poți să le comanzi pe siteul meu personal: cristilavin.tk

  3. Felicitari Arci!!!

    Curajul si sinceritatea sunt doua caracteristici pe care le gasesti din ce in ce mai rar la oameni. Felicitari autorului si succes pe mai departe.

  4. Multi sunt cei care se ascund in spatele unor masti, sa para altceva decat ceea ce sunt, putini au curajul acestui domn sa arate lumii intregi: Asta sunt eu!
    Nu am citit nicio carte scrisa de Cristi Lavin, asta poate si pentru ca nu a fost promovat, dar as vrea sa citesc sa am o idee. Doresc succes autoruluii, si sper sa reuseasca!
    Felicitari voua tuturor pentru ceea ce faceti! Ati demonstrat ca Literatura pe tocuri nu inseamna numai cuvinte, inseamna respect pentru viata, respect pentru fiinta umana.

  5. Sinceritatea e cea mai frumoasa calitate a unui om. Felicitari autorului ! O sa-i citesc cartile. Si felicitari pentru interviu !

  6. eu am citit un mic capitol bonus, si mi-a placut mult, parerea mea e ca scrie bine autorul si asta ar trebui sa cantareasca mult, apreciez foarte mult sinceritatea, stima si respect
    un interviu unic si ineresant
    va felicit Cristi si Arci
    felicit echipa Literatura pentru curaj si pentru faptul ca acest interviu e necenzurat

  7. multumesc pentru aprecieri si multumesc cristi lavin pentru sinceritate !si pentru ca azi este ziua lui ii doresc mult succes in continuare!

  8. La Mulți Ani! Să i se împlinească visele!
    Felicitări, Arci! Se pare că ai un caracter special, în fața căruia oamenii se simt în siguranță cu ceea ce au de povestit despre ei înșiși! E un mare atu în zilele noastre!

  9. Daca in fiecare om ar exista atata sinceritate, atunci sigur am fi departe. Felicit autorul pentru tot ce a scris, ma gandesc ca nu a fost usor sa duca lupta cu singuratatea. Am avut rabdare sa citesc fiecare traire, iar la final am spus in sinea mea, nu se poate. Nu am citit cartile, dar ceva ma determina sa incerc.
    Va felicit si pentru voi pentru curajul de a realiza astfel de interviuri, am descoperit multe emotii in spatele unor oameni care imi transmiteau altceva la prima vedere.

    • Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase și empatia de care dați dovadă și pe care o consider cea mai neprețuită comoară din partea semenilor. Să-mi cereți prietenia pe Facebook, să nu ne limităm la o singură întâlnire virtuală, pe wall-ul meu o să descoperiți fiecare nou eveniment din viața mea de scriitor
      https://www.facebook.com/cristi.lavin

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro