Interviu altfel cu Monica Ramirez

Interviu altfel cu Monica Ramirez

Monica Ramirez locuieşte în SUA, unde a publicat nouă romane. Bucureşteancă, absolventă a Belford University din California, cu o diplomă de Creative Writing, membră a EWA – Espionage Writers of America, şi a Romanian Crime Writers Club, a debutat în România la editura Tritonic cu Asasin La Feminin, primul volum tradus în limba română din seria de spionaj / romance Alina Marinescu, apărut la editura Blue Ink Waters Press din America în ordinea care urmează: The Unwilling Assassin, Whispered Identities, Balance of Power, Beyond Smoke and Shadows, Abyss şi Requiem for an Assasin. Editura Boson Books i-a publicat cele două romane istorice de dragoste, Intimate Strangers Affair şi Kit Black, precum şi thriller-ul Blackout.
Au mai apărut în România: Asasin la Feminin, volumul 1 din seria Alina Marinescu, Identităţi secrete, volumul 2 din seria Alina Marinescu, Balanţă puterii, volumul 2 din seria Alina Marinescu, Bariere de fum, volumul 4 din seria Alina Marinescu, Abis, volumul 5 din seria Alina Marinescu, Kit Black, Cum se scrie un best-seller – Tehnica americană pentru a transformă o idee într-un roman de succes, Traficantul de Umbre, Seducţia apei, Viaţă dublă la Veneţia, Fantoma de pe lac.
În prezent, Monica are în lucru Recviem pentru un asasin, ultimul volum din seria Alina Marinescu, precum şi Comoara din vis, un thriller/romance/fantasy.

CĂRŢI

Urmărind „Traficantul de Umbre” pe drumuri cu Alina (seria Alina Marinescu: Asasin la feminin; Identitate secreta; Balanţa puterii; Bariere de fum; Abis), Monica se plimbă cu „Kit Black” pe la Venetia (Viaţă dublă la Veneţia) şi cedează „Seducţiei Apei” vrând să vadă cu ochii ei „Fantoma de pe lac„.
Şi aşa între drumuri şi scrierea celui de-al 6 -lea volum din seria Alina Marinescu-Recviem pentru un asasin-Monica ne-a răspuns la câteva întrebări mai altfel:

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din copilărie pe care le-aș putea povesti, ca spre exemplu cum, spre exasperarea bunicii, furam toate așternuturile din casă și le transformam în pânze pentru corabia Speranța, în realitate o băncuță și un cireș din curtea mea, atunci când ne jucam de-a Toate pânzele sus! Dar o să povestesc o altă întâmplare legată de balet și nu numai. Am început să dansez de la 6 ani în grupul de dans modern al mamei mele și am continuat inclusiv în perioada cât am fost elevă la Liceul de Artă George Enescu, Secția Coregrafie. Pe la 14 ani, am participat la un concurs de dans care s-a desfășurat la Belgrad, în fosta Iugoslavie. Prima mea ieșire din țară, evident cu securistul de serviciu după mine, dar și prima mea apariție solo pe scenă. Aveam un dans pe poante destul de dificil și cel mai frică îmi era de cele două piruete de la final. Ei bine, a sosit momentul zero, spectacolul/concurs, iar eu am paralizat total și iremediabil în culise. N-am vrut să intru pe scenă. Noroc cu mama, care din lipsă de timp a adoptat un procedeu diplomatic și delicat prin aplicarea unui șut în fund ce m-a proiectat direct pe scenă. Mi-a ieșit totul perfect, inclusiv cele două piruete de la final și am câștigat premiul cel mare. Cu ocazia asta am înțeles cât de important este să te autodepășești, să treci peste blocajele mentale care te împiedică să relizezi ceea ce ți-ai propus, chestie pe care o aplic și astăzi. Și când te gândești că totul a pornit de la un șut în fund…

2.Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
N-am avut probleme de integrare la liceu, poate și datorită faptului că eram deja un colectiv destul de unit, împreună încă din clasele primare. Dar abia în liceu m-am dezlănțuit, ca să spun așa, în sensul că am trecut peste timiditate. După cum am mai spus, am fost o clasă extrem de unită, mai ales în tâmpenii. Delicioase și inocente, dar le-am dat ceva de furcă profesorilor. Și erau mai toate ideile mele, astfel încât am fost foarte mândră la sfârșit de liceu, când pe broșura clasei colegii mi-au scris: Fără nebunia ta, n-ar fi existat nebunia noastră.

Prima întâlnire a fost una pe măsură. Aveam 13 ani. El era violonist, elev al secției de muzică. Îl chema Mladin și era cu un cap mai mic decât mine, dar avea niște ochi verzi demențiali. M-a invitat la Lido. Era acolo pe vremuri un ștrand de lux, cu tot cu valuri artificiale la pachet. Înainte să povestesc mai departe, fac o paranteză și vă dezvălui că mama dansa la Doina Bucureștiului, un grup de dans folcloric celebru la vremea aceea, cu care pleca mereu în străinătate. Ultimul turneu fusese în Australia, de unde îmi adusese un costum de cowboy complet, cu tot cu pistol și insignă de șerif, plus un cățel din pluș care mergea dând din coadă, după care se ridica pe labele din spate și lătra. Evident, eram vedeta cartierului. Bun, și acum întorcându-mă la prima mea întâlnire, mi-am făcut apariția la Lido îmbrăcată în costumul de cowboy, cu… mama și cățelul electronic după mine. Normal că am fost atracția zilei și Mladin a zăcut nefericit pe prosop, fără să-l bage nimeni în seamă. Nici măcar eu. Nu m-a mai invitat niciodată undeva, dar m-am distrat de minune!

Primul sărut s-a întâmplat pe la 16 ani. Da, știu, e strigător la cer că eram atât de retardați încât să nu avem prima relație serioasă cu colegul de bancă de la grădiniță! In fine, el era rugbyst, îl chema Sorin și era frumos ca un artist de cinema. Prima mea mare iubire, eram topită după el. Cum nu mă dădeam sărutată de niciun fel, mi-a dat poruncă să mă dau după ce-am pierdut la un joc de cărți. Și m-am dat! Rezultatul a fost mai mult decât amețitor, probabil aș fi putut executa 100 de piruete fără probleme. Sorin, după cum am aflat eu ceva mai târziu, era un adevărat june prim cu experiență la purtător. În traducere liberă, mureau fetele după el şi el după ele. În timpul liber, firește, atunci când nu-mi jura mie fidelitate și iubire veșnică.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Am visat să dansez și-am dansat, am visat să scriu și până la urmă am scris. Sigur, n-am visat ca viața mea să fie deturnată complet la 18 ani și toate planurile din adolescență să zboare pe geam, dar acum nu regret nimic. E parte integrantă din viața mea, așa m-am format ca om și nu mi-aș dori să fiu altfel decât sunt azi. Câteodată, un eveniment aparent fatidic în viața cuiva poate da rezultate pozitive în timp. Depinde cum privești ceea ce ți s-a întâmplat și ce înveți pentru mai departe. Nu m-am adaptat ușor la noua viață; m-am opus cu încăpățânarea unui catâr ușor imbecil până când am învățat să accept realitatea. Nu știu ce drum aș fi ales dacă aș fi fost liberă să o fac și cum ar fi fost viața mea dacă n-ar fi existat acel moment, dar știu că n-am avut parte de monotonie și plictiseală. Ceea ce, trebuie s-o recunosc, e o fericire în sine.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Uf, aici e greu. Aș putea să scriu până mâine pe tema asta. Dar pe scurt, nu sunt vreo panseluță delicată, nici din punct de vedere fizic, nici mental. Așa că partenerul de viață îmi este mai degrabă egal decât superior. A nu se da ochii peste cap, jur cu mâna pe inimă că nu sunt vreo feministă extremistă. Pur și simplu s-a întâmplat să trec prin anumite experiențe. Și atunci când poți, mă iertați pentru sinceritatea brutală, cotonogi la propriu aproximativ orice bărbat și le faci față cot la cot, atât din punct de vedere fizic, cât și mental în anumite împrejurări, este destul de dificil să-i poți privi de jos. Așa că din punctul meu de vedere, o relație e mai degrabă un parteneriat bazat pe o iubire cât tot universul și respect reciproc. Sigur, pentru asta ai nevoie de un bărbat al cărui ego de specimen macho nu se simte amenințat și afectat în cazul în care se întâmplă ca nevastă-sa să pună pe fugă trei zdrahoni care au proasta inspirație să vrea să-i tâlhărească. Ori faptul că sunt egali pe teren. Numai că un astfel de bărbat e greu de găsit în zilele noastre, de obicei se simt cam golași fără aparențele de rigoare. Eu am reușit să găsesc unul până la urmă, dar mi-a luat ceva timp. Recunosc cinstit că nu e prea ușor de trăit cu mine, dar atunci când îți întâlnești sufletul pereche, orice e posibil.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Trebuie să mărturisesc că nu prea mi-am dorit copii. Dați cu pietre! Sigur, a contribuit și faptul că datorită job-ului, a avea copii era ceva de-a dreptul inimaginabil. But life happens, cum bine spune americanul. Cumva am ajuns să am patru copii! Sunt o mamă destul de anormală, în sensul că nu cred în relația mamă-copil tipică, gen faci ce zic eu, că altfel… Sunt prietenă foarte bună cu copiii mei. Vorbim, dezbatem, explicăm. Cum? De ce? Le spun părerea mea și o ascult pe-a lor. Ajungem mereu la un numitor comun și ne spunem absolut orice, vorbim despre orice. În ziua de azi, când părinții sunt mai degrabă dușmanii de care trebuie să te ascunzi, relația noastră e privită ca o anomalie. Anais, fiica mea cea mare, are 14 ani. Colegii și prietenii sunt șocați atunci când află că mă-sa e cea mai bună prietenă a ei. Îmi zâmbesc timid și ne privesc cu un anumit gen de invidie. Și-ar dori să fie prieteni cu părinții, să le poată spune toate tâmpeniile care trec prin mintea unui adolescent, fără să fie judecați. Catalogați. Eventual, pedepsiți. Din păcate, am uitat să fim oameni, mult prea preocupați să fim părinții perfecți. Societatea limitată în care ne naștem și ne formăm ne asaltează cu reguli, sfaturi și cărți despre sfaturi. Există câte o formulă magică pentru orice, de la carieră la succes personal, de la atracție sexuală la căsnicii trainice, de la prima lună de sarcină la părinte eficient. Zece modalități rapide pentru aia și ailaltă, a devenit mantra noastră universală. Între timp, am uitat despre intuiție, inventivitate, emoții și, pe scurt, libertate. În ziua de azi, nu ești nimic dacă nu ești și politically correct, un termen care mă calcă pe nervi. Și fix asta încerc să-i învăț pe-ai mei copii, să fie ei, unici și naturali într-o turmă spălată pe creier. Să aibă convingerile, părerile, preferințele lor și să aibă curajul să și le asume. Nimeni nu e deținătorul adevărului absolut, nici profesoara de la școală, nici măcar eu. E ok să fii altfel, omogenizarea turmei e mai degrabă o chestie comunistă, ceea ce e cu atât mai șocant că prinde în societățile care se vor libere.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Mai nou, am descoperit bucuria fotografiei. Sigur, mă desfășor strict ca un amator sadea din punct de vedere aparatură și tehnică, dar câteodată îmi ies chestii drăguțe. Un profesionist mi-a declarat că am ochi, așa că poate pe viitor o să încerc să mă șlefuiesc. Din păcate, timpul e inamicul public numărul unu!

Mulţumesc Monica că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili&Iasmy!