Interviu cu autorul Radu Gavan-fragment in exclusivitate din Neverland

Interviu cu autorul Radu Gavan-fragment in exclusivitate din Neverland

Interviu cu autorul Radu GăvanRadu Gavan

-fragment în exclusivitate din Neverland-

Bună, Radu. Îţi mulţumesc că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări. Ţi-am citit cartea, m-ai debusolat, dar simt o plăcere morbidă să o recomand tuturor. Aşa cum am scris în recenzie, depăşeşti limitele şi o faci foarte bine. Aşterni pe hârtie gânduri bine stabilite, documentate, simţite. Ai reuşit să mă impresionezi şi chiar îmi doresc ca şi alţi oameni să te descopere. Te felicit pentru efortul depus de până acum, eşti un exemplu pozitiv şi chiar vreau să te văd acolo, pe podium.

Bună, Mili! Eu îţi mulţumesc, e plăcerea mea să-ţi răspund, bineînţeles. Apreciez foarte mult, să ştii, când cineva găseşte tăria necesară pentru a ieşi din zona de confort, când îşi depăşeşte anumite limite. Limitele autoimpuse nu fac altceva decât să ne spună – Eu nu pot să citesc aia, nu e pentru mine”. Şi dacă e o carte bună, care poate ţi-ar plăcea, dar căreia nu îi dai vreo şansă pentru că ai preferat să tragi perdeaua? Ţi-ai spus că nu ţi-ar plăcea să vezi ce e de partea cealaltă a ferestrei şi ai tras draperia. Şi nu vorbesc doar de limitele pe care ni le setăm în materie de lecturi.

Ştiu că eviţi să vorbeşti despre tine, dar ce ne poţi transmite despre Radu Găvan – autorul? Ai avut un debut fulminant, ai sperat că vei fi primit atât de bine de către critici, implicit de cititori?

Am muncit foarte mult pentru aceasta minimă recunoaştere, pentru bruma de succes de care mă bucur şi consider că merit lucrurile bune care mi se întâmplă. Am bătut la zeci de uşi şi am mers tot timpul înainte. Nu se deschidea o uşă, încercam la următoarea şi tot aşa. Nu are rost să fac pe modestul şi să spun – Oh, nu, nici prin gând nu-mi trecea, am scris şi eu aşa, într-o doară, şi nu aşteptam nimic. Oh, vai, oh, vai, floricica de mine…” La naiba, nu! Îmi doresc succesul şi nu mi-e ruşine de asta. Scriu de plăcere, dar asta nu înseamnă că ambiţia mea de a reuşi să mă impun ca autor rămâne la urmă.

Referitor la reacţia cititorilor, trebuie să recunosc că au fost momente, şi nu puţine, când mi-a fost foarte frică. Ţi-o spun fără ocolişuri – mi-a fost teamă de reacţia oamenilor. E natural, cred, mai ales că Exorcizat nu e genul de carte din care să citeşti la o seară tihnită în familie. Treptat, m-am liniştit. Acum înţeleg că ar fi trebuit să dau mai mult credit cititorilor. Oamenii au apreciat calitatea cărţii în sine şi nu s-au legat, nu în mod semnificativ, oricum, de anumite scene, să le spunem – incomode. Bine, mi-a fost teamă, dar mi-am şi asumat anumite reacţii de respingere. Am şi contestatari, normal. N-ai cum să nu ai atunci când publici.

Cum s-a născut Exorcizat? A durat îndelung să o aşterni pe hârtie?

Cam un an, da, atât a durat, cu tot cu recitire şi corectură. S-a scris uşor, dar s-a născut greu, mai ales la început. Nu ştiu cum să-ţi explic, ideea e că atunci când mă aşezam să scriu totul mergea cum trebuie, lin, scriam, mă simţeam grozav. Ei bine, însă, momentele de început, de dinaintea scrisului propriu-zis, mă chinuiau. Teama de a mă aşeza înaintea calculatorului, asta mă înfrâna la început. Apoi, într-o zi, nu mi-a mai păsat şi am fost liber şi am scris exact cum simţeam. Aşa s-a născut Exorcizat şi nu-mi pare rău de niciun rând din cartea asta.

Se spune că 80% din români vor să scrie o carte? Ţi se pare un aspect benefic? Ce sfaturi ai avea pentru ei la început de drum? Le recomanzi să citească mai mult înainte de a scrie sau să lase gândurile să se transforme în aventură?

80%? Asta e o glumă, nu? Cine spune asta? Eu înţeleg faptul că tot românul e născut poet, dar, totuşi, procentul ăsta e cam îndrăzneţ, nu? Lăsând gluma la o parte, fiecare să facă ce vrea, dar, dacă tot m-ai întrebat, o să-ţi răspund – Nu, nu mi se pare benefic dacă asta înseamnă să se scrie mult şi prost şi mai înseamnă să se şi publice mult şi prost. Cărţile proaste asfixiază spiritul critic al cititorului tânăr, neantrenat. E ca şi cum îl îndopi cu junk-food. Crezi că mai ştie să aprecieze vreo delicatesă? Pe naiba, toate vor avea acelaşi gust, iar cărţile care au ceva de spus vor fi sufocate de maculatură. Nu-mi permit să dau sfaturi altor scriitori, nu găsesc că sunt în măsură să fac acest lucru, cred însă că oricine doreşte să scrie trebuie să citească enorm în acelaşi timp. E o chestiune logică, de bun simţ. E şi plăcerea de a citi, normal. Cum să vrei să scrii, dacă nu-ţi place să citeşti? Acolo, în cărţile bune, găseşti absolut tot ce ai nevoie pentru a te apuca de scris. Şi în cele proaste, pentru că te învaţă ce nu trebuie să faci, de ce trebuie să te fereşti. Unii cred că scrisul se învaţă, indiferent că ai talent sau nu. Eu mă număr printre cei care cred că fără talent nu se poate. Fiecare cu părerea lui. Chestia e că fără muncă nici nu mai contează dacă ai talent sau nu.

American Psycho este cartea favorită care te-a ajutat să te metamorfozezi în persoana de azi. Ai şi alte cărţi care au fost utile?

Da, este printre cărţile mele favorite şi nu, nu m-a ajutat să devin persoana care sunt azi. Ar fi cam sinistru, nu-i aşa? M-a ajutat foarte mult însă în căutarea propriei voci în scris, pentru că da, această carte este superb scrisă. Impecabil. Totul e natural, curge. Bret Easton Ellis a creat o capodoperă, din punctul meu de vedere. Eu nu sunt adeptul limbajului pompos, al cuvintelor mari. Mă interesează mai ales senzaţiile, emoţiile. Să foloseşti un limbaj simplu pentru a transmite emoţiile cele mai adânci, cele mai complexe, aceasta este arta scrisului, frumuseţea lui, provocarea supremă. Pentru mine, bineînţeles. Nu fac altceva decât să vorbesc în nume propriu. Nu am nimic împotriva celor care folosesc un limbaj pretenţios, dacă iese ceva viaţă din asta. Altfel, cuvintele simple sau complicate rămân la fel de moarte. Sunt multe cărţi care m-au ajutat; de fapt, ştii, cred că orice carte care mi-a trezit dragostea pentru citit mi-a fost un bun prieten. Am să menţionez încă un titlu – Jocul lui De Niro, scrisă de Rawi Hage, o carte despre care s-a vorbit prea puţin la noi, ceea ce nu-i drept, dar…

Fiecare creator de frumos are o muză care face vrăji şi îl inspiră. Asupra ta ce s-a abătut? Cumva un demon cu gânduri malefice sau tot o muză fermecătoare? Sigur s-a întâmplat ceva dubios pentru că Exorcizat este o carte bine primită de public, dar destul de dură.

Radu Aldulescu spunea aşa – Ca să scrii roman trebuie să păţeşti ceva. Să te întâlneşti cu ursul în pădure, să cazi de pe puntea vaporului în mijlocul oceanului, să fii scos din casă şi din oraş de un echipaj al poliţiei comunitare, la miezul nopţii şi în miezul iernii, fără niciun ban în buzunar, eventual la cererea familiei… Nu este, desigur, o condiţie suficientă, dar în ce mă priveşte o consider extrem de necesară”. Cât de mişto e chestia asta! Am citit-o şi mi-a mers la inimă. Drept la inimă. Ce am întâlnit? Singurătatea. Frica. Foamea. Dar, mai presus de toate, am văzut o parte din mine de care nu ştiam. E partea care apare atunci când nu-ţi mai pasă. Şi uneori oboseam şi nu-mi mai păsa, apoi mă ridicam şi o luam de la capăt. Asta e, n-ai ce face, trebuie să te ridici şi să o iei de la capăt.

Neverland de Radu GăvanŞtiu că trebuie să apară Neverland, total opusă de precedenta, dar cu siguranţă scrisă la fel de nemilos. Ce ne poţi transmite despre ea? Vom regăsi aspecte comune?

N-aş spune opusă, doar diferită. Exorcizat este istoria unui singur personaj, un roman de introspecţie, relativ static din punctul de vedere al poveştii propriu-zise. Accentul se pune pe un punct de vedere, cel al protagonistului. Nu se întâmplă mare lucru, ca să zic aşa. El e vocea atotputernică din roman. Ceilalţi sunt mici pe lângă el. Neverland se bazează mai mult pe poveste, pe relaţia dintre tată şi fiica, pe povestea de iubire, e mai puţin fragmentat, e şi altfel scris, mai cald, apelează mai mult la emoţie, la dragoste, la vulnerabilitatea personajelor. Există elemente comune, sigur că da. Hai să spunem aşa – Exorcizat a fost un pumn în plex, Neverland va fi o mângâiere cu o mănuşă cu ţepi. E mai bine crescut, vorbeşte mai frumos, nu-ţi mai trage una cu boxul ca-n Exorcizat, doar te înjunghie cu o lamă lungă şi ascuţită.

Înainte de a ajunge la editură, îţi citeşte cineva drag cartea în formă brută? Alegi să o oferi pe bucăţi sau doar la final?

Ana, soţia mea, este cititorul meu de bază. Deşi nu schimb prea mult faţă de forma iniţială, mi se întâmplă să omit anumite aspecte, evident, iar ajutorul ei este nepreţuit. În afară de ea, mai sunt trei persoane care citesc înainte. Este vorba despre Mircea Pricăjan, prietenul meu drag pe care nu l-am întâlnit niciodată faţă în faţă; celelalte două îmi sunt cel mai aproape de ideea de frate şi soră. Cei patru aşi mă ajută mult. Întotdeauna îţi scapă una-alta. E normal să prezint la editură cea mai bună versiune posibilă, nu sunt adeptul lui – merge şi aşa”. “Merge şi aşa” indică lipsă de respect faţă de tine în primul rând.

Eşti o persoană meticuloasă şi tind să cred că deja ţi-ai făcut temele foarte bine, iar acum ai în lucru altă carte. Va fi o surpriză sau ne dai o mică sugestie din următorul proiect?

Am scris destul de puţin în ultima vreme. Băieţelul meu creşte, vreau să stau cu el, m-am ocupat şi de Neverland. Am scris două povestiri şi acum lucrez la al treilea roman. Se scrie încet, dar nu mă grăbesc. Mie îmi place să mă joc, prin urmare va fi diferit, ceva realism magic, ceva horror, ceva nou. Îmi place cum se desenează, încă nu am o imagine de ansamblu, dar nu-mi fac griji – e acolo, doar că n-a venit timpul să o descopăr.

În final, ce doreşti să le transmiţi celor care le este teamă să îţi descopere scrierile.

Să nu le fie teamă decât de cărţile proaste. Exorcizat nu e un roman horror, nu e o carte bau-bau, n-a mâncat pe nimeni. Încă.

Mulţumesc pentru timpul acordat. Abia aştept să citesc Neverland.

NEVERLAND

fragmente roman –

Pielea ta e atât de moale. O simt cu vârfurile degetelor, o simt cu privirea, o simt cu fiecare fibră a trupului, cu fiecare mişcare.
    Cu tine am învăţat să râd.
    Să plâng.
    Să trăiesc şi să mor. 
    Mă uit în ochii tăi şi ştiu că nicicând nu voi fi mai fericit ca acum. Tot ce a fost înainte… tot ce va fi după…

    Ce faci?
    Te priveam cum dormi…
    Ce frumoasă eşti…

    În zâmbetul tău e lumea mea.

    Închid ochii şi îţi simt atingerea pe obraz. Pe pleoape. Prin păr. Mângâierea degetelor pe ceafă. Mă aplec şi îţi dezmierd buzele. Limba ta e atât de moale. Gândurile îmi sunt atrase într-o încăpere plină de fluturi. Nu mai ştiu cine sunt, tot ce ştiu este că fără tine nu pot fi.

    Eşti fericit?
    De ce mă întrebi?
    Vreau să mi-o spui, să ştiu…
    Tu mă faci fericit… Nu ştiu ce aş fi fără tine.
    Nu o să mă uiţi?
    Niciodată.

    Îmi lipesc obrazul de al tău şi te strâng în braţe. Când degetele noastre se împletesc, nu mai ştiu cine sunt.

    Eşti aici şi mă pot ridica, în sfârşit, din întuneric.

    Deschid ochii.

#

În copilărie, şi în adolescenţă mai apoi, singurii mei prieteni reali au fost cărţile. De-a lungul timpului am avut mulţi amici sau colegi, dar niciun prieten adevărat, nimeni cu care să pot vorbi pe bune. Adevărul este că până nu cunoşti un lucru cu adevărat nu ai cum să îi duci dorul. Prin urmare am fost mulţumit să fiu lăsat în pace, un băiat şi cărţile lui, mai apoi, pe măsură ce anii au trecut, un tânăr şi cărţile lui. De la prietenii mei am învăţat cam tot ce ştiu, şcoala în sine nu mi-a fost de mare folos, nici nu prea mă interesa ce spuneau profesorii mei, aşteptam doar acel clopoţel de la sfârşitul zilei care să mă trimită acasă, la cartea mea preferată. Am avut şi eşecuri de-a lungul anilor, cărţi ce nu au putut cu niciun chip să mă atragă, oricât de mult aş fi încercat să mă afund în lumea lor. Cu fiecare pagină dată în silă, mă întristam mai mult şi mai mult şi îmi doream cu atât mai tare să îmi placă ce citeam, să uit de lumea mea, să fiu una cu acele cuvinte în care nu mă regăseam. După un îndelungat chin, chiar reuşeam să termin unele cărţi de felul acesta. În acele clipe, ultima pagină era cea mai frumoasă. Mai târziu am realizat că acele cărţi erau aidoma oamenilor cu unii pur şi simplu nu te potriveşti, nu poţi avea vreo relaţie. De niciun fel, trebuie doar să le dai drumul, spre binele ambelor părţi. Când unul nu are de învăţat ceva de la celălalt, orice apropiere este sortită eşecului.

Review overview
5
****Drăgan Milica (Mili)-Admin. site/Editor coordonator/PR/Admin. grup Fb-Literatura pe tocuri*** Îmi place să cred că sunt câte puţin din fiecare şi mă pot adapta din mers dacă trebuie să realizez ceva. Sunt o romantică incurabilă, iubesc să citesc şi să realizez obiecte handmade. Ador îngheţata, muzica ritmată, comediile romantice şi glumele nesărate. Zi de zi apreciez cât de frumos se transformă viaţa şi sunt bucuroasă că s-a născut proiectul Literatură pe tocuri. Aici poţi fi tot ce vrei, trebuie doar să vrei.

5 COMMENTS

  1. Un articol interesant, o incursiune in sufletul autorului! Multumesc!
    Felicitari Mili! Radu succes si inspiratie in continuare!

  2. Felicitari mili pentru interviu! M-a intrigat titlul primei carti si prezentarea ta si-mi place enorm Radu Gavan,omul (atit cit s-a lasat dezvaluit in interviu)..felul in care gindeste si cum vede lucrurile,mai ales ca-mi regasesc multe pareri in parerile dinsului.
    Asa ca urmatoarea mea achizitie vor fi cele 2 romane.
    Inca odata felicitari amindorura!

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro