Interviu cu Mihaela Hura-poet-Cu stele in buzunar

Interviu cu Mihaela Hura-poet-Cu stele in buzunar

by -
22

Interviu cu Mihaela Hură-poet-Cu stele in buzunar

Despre mine, cam așa: sunt Mihaela Hură, profesoară la un Colegiu Național din Dorohoi, 45 de ani și două bucăți copii (o Simina și-un Andrei), deveniți personaje literare într-o cărticică. Știu că termenul „debut” nu prea-i la locul lui într-un enunț în care pomenești despre o vârstă de peste 40 de ani, dar facem o excepție, pentru că urmează să spun că debutul meu s-a întâmplat acum doi ani, cu o carte de poezie pentru copii, „Cu stele în buzunar”, lansată la Gaudeamus, în noiembrie 2014. De altfel, am început să scriu prin februarie 2014, într-un context personal deloc minunat, și am încercat mai multe – eseuri, articole pentru uzul elevilor, pamflete, am trecut apoi la poezii și de-acolo, la poezia pentru copii. Vara trecută am vrut să văd dacă pot scrie și proză; nu prea mi-a ieșit, dar mai încerc.

Cu alte cuvinte, la doi ani de la debut, încă mă plimb vioi printre genuri și specii literare, ceea ce îmi dă sentimentul că sunt foarte tânără și am tot timpul din lume pentru „plimbări”. Visul meu este să scriu un roman, dar nu prea se pune, pentru că un alt vis al meu era să iau Premiul Nobel pentru literatură, deși nu scrisesem nimic, niciodată, așa încât… 🙂  În orice caz, lucrul cu care mă mândresc cel mai mult este acela că sunt autoarea (cu sau fără talent, asta chiar nu mi-e clar) unei literaturi de balcon, căci numai acolo scriu, în timp ce-mi fumez cafeaua, inclusiv iarna, când trebuie să am un pix de rezervă în buzunar, pentru că îngheață pasta.

Și cam asta ar fi. Vă mulțumesc frumos pentru că m-ați invitat să fiu protagonista acestui interviu și, având în vedere spațiile largi pe care tind să mă desfășor, sper din suflet să nu vă doriți să n-o fi făcut. 🙂

1.De ce scrii poezie și nu proză?/De ce și poezie, nu  numai proză?cu stele in buzunar-Mihaela Hura

Am scris și puțină proză (cam nesemnificativă, de altfel), pentru că sunt consumatoare de proză și ca să văd dacă pot face și asta. Am născut și o poveste, care a obținut Premiul Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul ” din Iași la Concursul Național „Ion Creangă”. Am fost grozav de încântată și sper să mai fie asemenea întâmplări.

Ca să răspund foarte sincer la întrebare (deși am bănuiala că nu-i chiar un răspuns dintre cele mai populare 🙂 ): scriu mai mult poezie pentru că am foarte puțin timp și, cum nu sunt profesionistă în ale scrisului și nu-mi șlefuiesc textele (spre rușinea mea, recunosc cu nasul în pământ), le termin mai repede. Asta este…

Dar, firește, am și alte motive (și poate așa mă reabilitez măcar puțin 🙂 ): nu știu cum este pentru alții, dar mie poezia îmi oferă posibilitatea de a-mi exterioriza pe loc, foarte prompt,  niște trăiri pe care le-aș pierde, probabil, dacă aș încerca să le pun într-o proză. Sunt unele lucruri pe care le spui/scrii în momentul cu pricina, altminteri își pierd autenticitatea. Eu, una, nu pot niciodată să exprim bine sentimente sau trăiri pe care îmi amintesc că le-aș fi avut cândva. Parcă le-aș copia, nu mai au farmec și nu mai au viață.

Cât despre îndeletnicirea de a scrie poezie pentru copii, este ceva absolut grozav. Acolo se duce tot ce găsesc mai frumos și mai bun în mine, tot ce-aș vrea să știe copiii mei (și toți copiii) despre mine. Mă înseninează. Multe poezii s-au născut din momente nesenine și au fost cel mai bun „tratament”. Îl recomand cu toată răspunderea. Ofer și o exemplificare:

De ce plângi tu, copile, ce-ai visat?

Ce zâne rele-ți bântuie prin gând?

Alungă-ți întunericul râzând

și uită! Visul rău s-a terminat.

Înmoaie-ți aripile-n bucurii

și fă din ele curcubeu în zori,

descântă gâze, fă-le jucării,

trimite-le să cânte printre nori.

Cu ochi de soare și cu pas pitic

aleargă printre strugurii din vii,

gonește ploaia, spune-i că ești mic

și că tristețea nu-i pentru copii.

Iar când se mai arată visul rău,

o zână bună-ți vine lângă pat

și-și plimbă șoapta pe năsucul tău –

„De ce plângi tu, copile, ce-ai visat?”

2. Cine e cel mai mare critic al tău?

În principiu, eu. Numai că, o spun din nou (cu același nas în pământ) – nu-mi abordez scrierile cu atitudine profesionistă sau urmărind neapărat succesul (deși nu l-aș refuza deloc J ). Nu am avut niciodată impresia că am scris ceva foarte bun, dar nu m-am oprit să îmbunătățesc. Nici nu știu dacă aș putea, nu știu dacă sau cât talent am. Într-o oarecare măsură, și meseria mea e un handicap: ca profesor de română, am de-a face zilnic (la școală, cel puțin) doar cu literatură de top. Așa încât, prin comparație, ceea ce scriu eu îmi pare întotdeauna o copilăreală. E greu pentru un profesor de română să scrie. Mai ales când sînt și elevi care citesc ceea ce scrie profa și parcă nu prea ai vrea să le dai prilejul să facă mișto de tine, mai mult decât sînt ei oricum tentați să facă de orice prof. 🙂 Norocul meu este că, neavând niciodată intenția (și pretenția) de a izbuti vreo capodoperă, scriu exact așa cum vreau, lucru care-mi dă o foarte mare libertate, chiar dacă, uneori, gândurile se mai încâlcesc. De exemplu:

Lumea din stiloul meu

a tăcut.

N-am mai știut 

unde-s toți și unde-s eu.

Ce tot cauți, surd și mut?

Pe Dumnezeu.

Pân-acum nu l-ai știut?

L-am știut, dar vezi, că-i greu

să te-mpiedici mai mereu

în cuvinte

fără minte

și în soare,

și în mare,

și s-o iei de la-nceput

cu tot pasul neștiut.

Du-ți cuvintele departe,

într-o carte

de povești

pentru când o să mai crești.

3. Cum ți se pare că e primită poezia de cititori?

Dacă te referi la poezie, în general, mi se pare că încă e primită și va fi întotdeauna, zic eu. Lirismul atinge sufletele, și oamenii au momente  în care simt nevoia să li se atingă sufletul. Poezia poate comunica foarte rapid emoții pentru care proza are nevoie de ceva mai mult timp ca să le declanșeze. Cu alte cuvinte, oricât de înclinat ar fi publicul cititor către realități mult mai mult specifice prozei, rămâne întotdeauna câte un colț de suflet care scoate capul, curios și atins, când aude niște versuri în care i se pare că regăsește ceva din trăirile lui. Cam același lucru e și cu muzica, nu?

Dacă te referi la poeziile mele, aici nu știu ce să spun. Fiind eu destul de neștiutoare în ceea ce privește valoarea textelor mele, am tendința de a crede că reacțiile frumoase ale celor care le citesc sînt doar manifestări de prietenie și de susținere, ceea ce oricum e foarte bine și le sunt recunoscătoare tuturor celor care fac asta. Nu mă aștept ca ceea ce compun să placă din cale-afară sau să declanșeze mari mișcări interioare. Am încercat de două, trei ori să scriu foarte bine, să atrag atenția, în fine, să compun ceva grozav, și n-a ieșit nimic, doar m-am chinuit eu foarte mult și-atât; când am citit ce-am scris, până și eu m-am plictisit. Cred că cel mai bine primite, indiferent de autor, sunt poeziile în care cititorul poate realmente vedea fâșii din sufletul celui care le-a scris. Cam așa:

E noapte străină, afară și-n tine,

luminile toate din cer au fugit

și-n liniștea aspră ce tâmpla o ține,

nori lacomi atacă un gând amuțit.

Nici ochiul din palmă nu vede mai bine –

tăcerea e oarbă de jur împrejur,

iar pagina zilei, cu semne aldine,

s-a-nchis într-un tom văduvit de contur.

Cu torțele stinse, cuvântul nu vine

și noaptea de-afară – e toată în tine.

4. Cât e de greu să publici în România ?

Experiența mea nu mă ajută deloc să răspund la întrebarea asta. Am publicat o singură carte și a fost ușor, pentru că editorul căruia i-am trimis manuscrisul l-a acceptat fără probleme, mai ales că editura cu pricina publică în special literatură pentru copii. Cred că nu-i problemă dacă pomenesc numele editurii – Editura Zorio, din București, țin s-o fac, pentru că directorul acesteia, domnul Petre Crăciun, autor de foarte bună literatură pentru copii, a fost și este una dintre persoanele în care am foarte mare încredere. Întotdeauna m-a tras de mânecă atunci când nu i-a plăcut ceva și asta m-a ajutat mult. De altfel, acum suntem colaboratori la portalul național „Literatură Copii”, pe care l-a fondat și îl conduce și la care m-a ales să fiu redactor-șef, chestiune care-mi place grozav de mult.

Din ceea ce am citit și mi s-a povestit, însă, am înțeles că publicatul în România nu e cel mai ușor lucru. Dar, nefiind experiențele mele, nu mă pot exprima. Am înscris și eu două manuscrise la concursuri organizate de două edituri mari și nu am câștigat, dar nu pot pune asta pe seama relei-voințe a editurilor cu pricina; au câștigat manuscrise mai bune, o spun fără urmă de sarcasm.

5. Când ai început să scrii și unde ai publicat primele versuri?

Am început să scriu acum doi ani, absolut întâmplător: tocmai apăruse revista online „Literatura de azi”, fondată de Daniel Cristea-Enache, și, într-o seară, mi-am dat seama că se puteau posta acolo și texte personale. Poezii, în special. Pentru că nu scrisesem nimic, niciodată, am scris atunci, pe loc, o poezioară și am postat-o. Mi-a plăcut îndeletnicirea, așa încât am continuat. Cam două luni mai târziu, am vrut să văd dacă pot scrie și poezii pentru copii. Era exact la jumătatea lui aprilie. Iar pe 3 septembrie a ieșit din tipografie prima mea carte (și singura, deocamdată). „Vedeta” acestui volum, așa cum au decretat copiii cititori, este aceasta:

Două roșii și-un ecler

Pe un raft, în frigider,

două roșii și-un ecler

lângă un castron cu ciorbă

s-au trezit intrând în vorbă :

– Domnule ecler, am vrea 

să vă întrebăm ceva.

– Chiar vă rog să mă-ntrebați.

– Sper să nu vă supărați,

dar noi credem că-i firesc 

să știm la ce folosesc

toate lucrurile-n lume.

Așadar, ne puteți spune

la ce-i bun în casa noastră

un ecler ca dumneavoastră?

Noi suntem două tomate

și intrăm cam în de toate.

………………………………..

Avem fier și vitamine

și nu facem decât bine.

Da, și peste toate cele,

mai suntem și frumușele.

Dar o prăjitură mare

cam la ce-i folositoare?

– Domnișoarelor, știu bine, 

nu vă comparați cu mine;

eu sunt mare și cremos,

lunguieț și lipicios,

foarte dulce, am glazură

și fac neplăceri în gură,

căci eclerul, chiar de-ți place,

carii multe poate face.

……………………………….

N-am nici fier, nici vitamine,

nu fac niciun fel de bine.

Dar spuneți-mi mintenaș :

când e trist un copilaș

și mămica vrea să șteargă

de pe pleoapa lui cea dragă

orice strop de lăcrimioară,

o să-i dea o roșioară?

O să-i facă o salată

dintr-o rumenă tomată?

O să-i spună cât fier are

roșia încântătoare?

Ei, vedeți, domnițelor,

toate își au rostul lor

și, chiar dacă n-are fier,

tot e bun și un ecler,

când alung-un nor vrăjmaș

dintr-un ochi de copilaș.

6. Care este poetul preferat(sau care te-a marcat mai mult)?

Ca și la întrebări de genul: „ce film, ce actor, ce cântec sau ce cântăreț îți place cel mai mult?”, nu pot răspunde decât: nu știu exact. Nu-mi place niciodată opera integrală a unui poet sau a unui scriitor, în general. Dar îmi plac multe poezii, ale multor poeți. Cel mai mult, totuși, îl simt mai „al meu” pe Marin Sorescu. În cazul altora, am momente în care, de pildă, aș citi Bacovia, momente pentru Blaga sau Adrian Păunescu sau Eminescu. Pentru Marin Sorescu, orice moment e cel potrivit. Are un umor pe care numai oamenii foarte inteligenți îl pot avea, dincolo de care vezi, de multe ori, o tristețe care te lasă fără suflu. Dar care îți face sufletul să vrea să vorbească și el, cu cea mai mare sinceritate, chiar și despre lucruri pe care mintea ar vrea să le uite. Cam așa:

A plecat tata de-acasă

într-o vară,

ca să ceară 

altă viață, mai frumoasă,

într-un loc cu zare deasă

și ușoară.

A plecat tata de-acasă…

Unde este?

E-o poveste 

cu un înger care lasă

ursitoarele să țeasă.

Ai rămas plângând, copile,

și prin gene

trec alene 

amintiri din alte zile.

Mai visezi și-acum că vine

și-ți aduce 

turtă dulce,

să mai stea puțin cu tine.

Iar când ziua-i în fereastră,

nicio rază

nu se-așază

peste noaptea ta albastră.

Mâine poate-o să răzbată

visul iară

dintr-un gând târziu de fată.

Ai plecat de-acasă, tată,

într-o vară…

7. Ce dorințe, vise ai în privința creațiilor tale sau în viața particulară?

Dorința mea de căpetenie în privința a ceea ce reușesc să scriu este să public. Atât de simplu. Dincolo de asta, răsar toate celelalte: să se citească ceea ce scriu, să particip la concursuri, evident să și câștig, mă rog, cam asta cred că-și dorește fiecine. În plus, mie scrisul mi-a adus foarte mulți prieteni, lucru la care nu mă așteptasem absolut deloc. Am ajuns să cunosc oameni pe care, în mod normal,  nu i-aș fi putut cunoaște, probabil, niciodată. Iar una dintre dorințele mele cele mai mari este să cunosc în continuare astfel de oameni. Este o lume la care, trăind într-un oraș cam cât un cartier mai mărișor, n-am avut niciodată acces și care mă atrage teribil. Sper că nu ca lampa fierbinte pe fluture 🙂 N-am atâta naivitate, încât să cred că aș descoperi numai frumusețe, soare și zâmbet binevoitor în această lume, dar este altceva față de ceea ce am cunoscut până acum, iar altceva-ul m-a tentat grozav de când mă știu.

În viața particulară, visele mele sunt în, primul rând, ale mamei din mine – visez ca fetița și băiatul meu să fie mulțumiți și senini. Și punct. Nu-mi fac niciun fel de planuri nici în privința mea, nici într-a lor, pentru că nu țin minte să-mi fi reușit mie vreodată vreun plan, cu excepția celor pe termen foarte scurt. Nu m-am gândit niciodată la ce drum ar putea ei urma; tot ce pot face e să sper că va fi unul care să le facă viața frumoasă. Cât despre mine, îmi doresc un alt drum, aș vrea s-o iau de la capăt, în altă direcție, în alt loc, altcumva. Ca după un descântat sănătos:

(Des)cântec de noapte

Și-am plecat pe-un drum,

prin ierburi de fum,

dis-de-dimineață,

cu fruntea de ceață.

Și-am plecat departe,

unde se desparte

dragostea de moarte.

M-am dus și m-am dus

sus și tot mai sus,

unde doruri nu-s,

unde-i doar lumină

și cer fără vină.

Și m-am rupt de noapte,

am fugit din șoapte,

și m-am rupt de stele

prinse-n joc de iele.

Du-te, beznă deasă,

du-te și mă lasă,

du-te peste zare,

ascunde-te-n soare,

îneacă-te-n mare,

pierde-te-n zăvoi,

dă-mă înapoi!

8. Cum ai defini tu poezia?

Cam așa:

Lumea din stiloul meu

parcă s-ar juca mereu;

literele sar grămadă

şi fac oameni de zăpadă

care, toţi, ar vrea să ştie

cum se scrie-o poezie.

Fiindcă îi iubesc, le spun:

scrisu-i bun şi e nebun –

rupe lumea-n bucăţele

şi aruncă peste ele

praf de stele

şi vrăji multe,

pentru cine vrea s-asculte.

Un stilou şi o hârtie,

râs în soare şi magie –

uite-aşa-i o poezie.

                                       Mulţumesc, Mihaela că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci! 

                                                             Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy! Succes pe viitor!

 

Review overview
5

SIMILAR ARTICLES

22 COMMENTS

  1. Felicitari draga mea,ne-ai incantat cu un regal de poezii si raspunsuri :p intodeauna astept cu nerabdare sa citesc ce ne postezi saitului nostru,si nu numai.Succes pe mai departe! ;) ;)

    • Mulțumesc foarte mult! Este cel mai frumos compliment când îmi spune cineva că așteaptă să citească ce scriu. Sînt recunoscătoare pentru asta

  2. Foarte frumos si complex interviu,Felicitari……….interesant e ceea ce se citeste “dedesubt” sau “printre rinduri” !!!!!

    • Mulțumesc frumos!! Într-adevăr, câteodată „printre rândurile” sînt mai interesante decât rândurile :)

    • Mulțumesc frumos!!! Trebuie să recunosc (nu că ar fi greu de ghicit :) ) că sună nemaipomenit când auzi așa cuvinte :)

  3. Felicitari Mişa. Ști ca deja îmi ești draga. Ca poeta și ca persoană. Ador poezia cu bun gust și umor. Am citit câteva poezii și de domnul Petre Crăciun care sunt minunate și pe gustul meu.. multumesc Literatura pe tocuri pentru oamenii minunați pe care i-am cunoscut aici
    Pupici Arci

    • VeRo Nica, îți mulțumesc din toată inima pentru căldura ta și pentru felul atât de frumos în care faci oamenii să se bucure! Nu găsesc un emoticon potrivit, dar îți trimit prin cuvinte o inimă maaaare

  4. Mulțumesc, Arci, din tot sufletul! Nici nu știi cât de bine mi-a făcut acest interviu și cât de bine mă simt printre voi. Mulțumesc , Mili și Iasmy, și mulțumesc tuturor celor care înseamnă Literatura pe tocuri! N-am găsit nicăieri atâta căldură și bunăvoință cât există aici, la voi

    • ma bucur daca te simti bine cu noi!si tu si versurile tale ne sunteti dragi asa ca noi multumim!speram sa citim si o carte!succes!

  5. Felicitări doamnei Mihaela Hură! De ceva timp îi citesc materialele de pe Literatură pentru copii și sunt foarte încântată! Arci, pentru că ești minunată, ne faci cunoștință numai cu oameni minunați!

  6. Felicitari doamna profesoara,la cat mai multa inspiratie!Ati fost cea mai minunata profesoara pe care am avut-o in timpul liceului si ma bucur foarte mult de aceasta reusita a dvs.Va asigur ca in timpul liceului niciodata nu v-am spus cat de minunata sunteti,dar acum va spun cu mana pe inima ca dvs ati fost modelul meu de profesor.La orele dvs ascultam cu drag si aveati asa un fel aparte de a preda lectiile incat nu era nevoie sa invatam acasa,retineam totul din clasa.Va citesc cu drag tot ce postati pe pagina dvs de facebook si sper sa aveti parte de cat mai multi succes pe viitor.Toate cele bune :)

    • :) :) Mulțumesc, Roxana, din toată inima! Nu-și dorește un profesor mai mult de-atât. Mulțumesc!

  7. Felicitari, Arci ! Felicitari autoarei ! Un interviu superb ! Multumesc pentru sansa de a o cunoaste de dna Mihaela Hura ! Citesc cu drag tot ceea ce scrie ! Mult succes in continuare ! ;) ;) ;) ;)

Leave a Reply