Interviu cu scriitorul George Arion

Interviu cu scriitorul George Arion

Premiul Publicului, Prix du Public la „Salon du livre des Balkans” de la Paris pentru romanul Cible Royale

Interviu cu scriitorul George Arion

     George Arion  autor de romane mystery & thriller, poet, prozator, eseist, libretist și publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

   În prezent este directorul Publicațiilor Flacăra din România. Președinte al Fundației “Premiile Flacăra”, președinte al Romanian Crime Writers Club şi editor Editura “Crime Scene Press”. A fost caracterizat în momentul publicării primului său roman polițist, Atac în bibliotecă, drept „un Raymond Chandler roman” de către criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu  el însuși autor de paraliteratură.  Ziaristul și caricaturistul Octavian Andronic l-a numit „un San Antonio dâmbovițean”.carti george arion

   1.Ştim că aţi publicat eseuri, proză, poezie şi înainte de 1989. Cum era privit/primit un scriitor înainte de 1990?

    G.A. Cititorii îi priveau cu simpatie pe scriitori și le așteptau cărțile cu înfrigurare. Unii erau considerați chiar conștiințe ale cetății. Alții erau admirați pentru boemia lor, semn al libertății într-un sistem opresiv. Autoritățile însă îi priveau cu suspiciune – nu cumva în scrierile lor se afla ceva subversiv? Notorietatea le era asigurată în special de operele pe care le propuneau cititorilor. Și de promovarea din revistele literare – unele dintre ele au dispărut, altele au azi tiraje confidențiale. Și din legendele țesute în jurul personalității lor – „Ai auzit ce-a făcut Fănuș Neagu?”; „Știi ce-a zis Nichita?” Unora le erau cunoscute tabieturile – Tașcu Gheorghiu, eminentul traducător al Ghepardului, singurul om care a știut vreodată pe de rost romanul Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale, dormea ziua, mânca seara la Lido și-și încheia plimbarea prin București la Union, în Piața Palatului, unde bea o cafea. Apoi se ducea acasă și lucra până în zori. Pe Fănuș îl puteai întâlni la restaurantul Doina, pe Teodor Mazilu la restaurantul Berlin. Eugen Jebeleanu avea masa lui specială la restaurantul Casei Scriitorilor. Scriitorii apăreau rar la televizor. Nu erau nici tabloide care să le povestească isprăvile. Și totuși, publicul știa multe despre ei, semn al interesului pe care îl stârneau și al vitezei cu care știrile circulau oral, ca într-o colectivitate de demult. Astăzi, dacă nu apari la televizor, nu exiști. Însă vocea patronilor cluburilor de fotbal, a vedetelor de mucava, a starletelor, a îmbogățiților prin mijloace mai mult sau mai puțin cinstite, a parlamentarilor, a șefilor de partide se aude mai puternic decât vocea scriitorilor. E drept, unii literați s-au culcușit profitabil în preajma oamenilor politici și au căpătat o vizibilitate la care n-ar fi ajuns altfel.

   2. Ce se citea mai mult – proză sau poezie?

   G.A. Se citea mai mult ca azi – și proză, și poezie. Nu știu dacă se va mai citi vreodată poezie ca în anii aceia. Îndepărtarea de lectură nu se datorează, însă, nici televiziunii, nici internetului. Sunt țări în care și televiziunea, și internetul cunosc o mare dezvoltare, dar piața de carte rămâne într-o continuă expansiune. La noi, piața de carte este la 40-60 milioane de euro pe an. La vecinii noștri unguri, cu o populație la jumătate, piața de carte este la 200 de milioane de euro. Ce să mai zicem de Germania – 7 miliarde de euro! O adevărată industrie. Suntem, însă, și noi fruntași la ceva. Ocupăm locul I din Europa într-un top al analfabetismului. 6% din populația României nu știe carte. Peste 250 000 de români nu știu nici măcar să se semneze, pun degetul mare în tușieră și apoi îl imprimă pe actele de care au nevoie, ca să lase o amprentă. 42% dintre adolescenții de 15 ani citesc cu dificultate. Dar de ce să-i mai intereseze pe copii școala? Modelele pe care le propune societatea de azi demonstrează că se poate reuși în viață și fără multă învățătură.

   3. Cu personajul detectivului Andrei Mladin aţi cucerit cititorii de romane poliţiste. De unde ideea unui astfel de personaj principal, care în final a devenit “marcă înregistrată”(cum se spune acum) a romanelor dvs.

    G.A. În primul rând, Andrei Mladin nu este un detectiv. I se poate acorda, cel mult, titlul de „detectiv fără voie”. Un detectiv fără voia lui și fără voie de la stăpânire. Fiind jurnalist și fiind târât în diverse situații-limită, el se zbate să-și apere pielea descâlcind enigmele cu care se confruntă. Alteori i se cere ajutorul și scoate din impas diverși năpăstuiți. E însetat de adevăr și dreptate. Pasionat de cărți și de muzică. Simpatic și cu umor. Face haz de necaz. Iubitor de Doamne și Domnițe. Visător într-o lume pragmatică. Deseori în pericol. Niciodată resemnat. Mai profund decât pare. De aceea adolescenții, tinerii l-au îndrăgit imediat.

Cum a apărut ca personaj? Simplu. Într-o zi m-am uitat în oglindă și, într-un elan narcisist, mi-am zis: „Ce-ar fi dacă m-aș proiecta ca erou într-un univers ficțional?” Se pare că teleportarea a reușit.

4. Care este diferenţa între trăirile şi scrierile unui scriitor înainte şi după 1989? Există?

    G.A. Înainte de 1989 n-aveai cum să-ți exprimi cu toată sinceritatea trăirile în creațiile tale. Așa a apărut acel dublu limbaj, care punea operele la adăpost de vigilența supraveghetorilor literari. Eu, unul, ca să scap de ei, am apelat la umor. Cu ajutorul lui am putut scrie despre cozile la carne, despre penuria de benzină, despre raționalizarea alimentelor, despre iluminatul public precar, despre minciunile îndrugate la televizor, despre protipendada comunistă, despre corupția existentă într-un spațiu curat numai în viziunea cârmuitorilor, și chiar despre… cenzură. Am îndrăznit să râd chiar și de Conducător. În perioada respectivă, ori de câte ori se citea prin ședințe o frază, un pasaj din “magistralele” lui cuvântări, trebuia să folosești la sfârșit o formulă sacrosanctă: “Am încheiat citatul.” Ei bine, protagonistul romanelor mele o rostește ori de câte ori amintește o zicere cu haz a bunicului său. Mai rar o asemenea luare peste picior! Mare mirare a stârnit în Occident Atac în bibliotecă. Toți cei care au citit romanul – în franceză, în engleză – au fost uimiți de observațiile acide ale eroului meu la adresa unei societăți care se autoproclama perfectă. Fiind mereu pus pe glume, n-a fost considerat periculos și important. Când mai-marii responsabili peste activitatea literară de la noi și-au dat seama ce greșeală au făcut, a fost prea târziu.

 5. Cât de greu este să scrii, să publici şi să fii citit ca scriitor de romane poliţiste?

   G.A. De ce-ar fi mai greu să scrii o carte polițistă și să o publici decât dacă ai scrie un roman de dragoste, de pildă? Iar dacă paginile tale sunt bune, vor apărea și cititorii. Cititorii au un simț al lor special și descoperă îndată cărțile bune.

 6. Cum vi se pare reacţia cititorilor de azi, comparativ cu cei din trecut, faţă de romanul poliţist?

    G.A. Înainte de 1990 apăreau puține titluri din literatura polițistă. E drept, tirajele erau mari – de pildă, primul meu roman de această factură, Atac în bibliotecă, s-a tipărit în 50 000 de exemplare. În zilele noastre editurile oferă incomparabil mai multe titluri, însă în tiraje mult mai mici, dar pe care fanii acestui gen le caută cu asiduitate în librării. (În întreaga țară avem doar 260 de librării!) E drept, și în acest domeniu, ca și în altele, la noi e un decalaj față de Occident. România nu consumă atâta carte polițistă așa cum se întâmplă în Franța, Marea Britanie, și mai ales în SUA. Să dau un singur exemplu: în Franța există anual peste 80 de festivaluri de literatură polițistă! La aceste festivaluri au loc întâlniri ale scriitorilor cu cititorii, se vând cărți, se dau autografe… Mai mult decât atât, la Paris există o bibliotecă numai de literatură polițistă, dotată cu zeci de mii de volume – romane, eseuri, studii, manuale de scriere a cărților polițiste. Nici peste o sută de ani România n-o să aibă așa ceva.

   7. Critică literară, poezie, scenarii de filme, teatru, televiziune, romane poliţiste mai au cât de cât tangenţă, dar cum se armonizează acestea cu muzica, opera şi cu versuri pe muzică?

     G.A. Cum se armonizează studiile mele de vioară – până la 17 ani am crezut că voi studia la Conservator ­– cu ipostaza în care mă aflu acum? Cum se armonizează anul de Politehnică pe care l-am urmat, cu ceea ce am făcut ulterior? Cum se armonizează pregătirea pentru examenul de intrare la Facultatea de Medicină – timp de câteva luni am tocit cele peste 700 de pagini ale manualului Anatomia și fiziologia omului de I.C. Voiculescu și C. Petricu, și acum știu oasele feței, iar când aud de carpiene, metacarpiene, tarsiene, metatarsiene mă ia și acum cu fiori! Și totuși brusc, ca într-o iluminare, m-am îndreptat spre Facultatea de Litere, unde am fost admis cu o notă mare, fără să mă pregătesc mai mult de o săptămână-două. Orice om are disponibilități în multe direcții – unii chiar parcurg drumuri care, în aparență, nu duc nicăieri, și nu-i sunt de folos, dar care, la un moment dat se întâlnesc.

    8. Cum au fost primite romanele dvs în străinătate, ştim că unele dintre ele au fost traduse în engleză (Londra) şi în franceză (Paris-Bruxelles)?

    G.A.  Oriunde am fost invitat – Paris, Bruxelles, Vienne, Lens, Lamballe, Penmarc’h, Le Havre, Londra, Leeds, Rotterdam, Toronto etc. am fost înconjurat cu multă simpatie. Am discutat cu mulți cititori interesați să afle despre România și literatura de la noi. Am dat interviuri la radiouri, la televiziuni, ziare și reviste mi-au prezentat cărțile apărute în engleză (Attack in the Library) și franceză (Cible Royale, Qui veut la peau d’Andrei Mladin?) Am avut norocul unor traducători excelenți – Mike Phillips, Ramona Mitrică, Mihai Râșnoveanu, Sylvain Audet.

    9. Ce a însemnat pentru dv. Premiul Publicului primit pentru romanul Cible Royale?

   G.A. De-a lungul anilor am luat multe premii (de pildă, de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor). Când mi s-a înmânat în luna mai, anul acesta, Prix du Public la „Salon du livre des Balkans” de la Paris, un premiu care mi-a încununat romanul Nesfârșita zi de ieri (tradus în franceză cu titlul Cible royale) am spus, parafrazând o zicere celebră: „Acesta este un pas mic pentru mine, dar e un pas important pentru literatura polițistă din România, fiind primul premiu pe care un reprezentant al ei îl ia în străinătate.”

   10.Cum v-aţi hotărât să înfiinţaţi Editura “Crime Scene Press”?

   G.A. Pasiunea pentru romanul polițist ne-a îndemnat, pe mine și pe Alexandru Arion (care este directorul editurii), să „edificăm” o „casă a romanului polițist”, în care să-și găsească adăpost cărți mystery&thriller de valoare, de la noi și din străinătate.

    11.Care dintre scriitorii de romane poliţiste dinainte de 1989 (din păcate mulţi nu mai sunt în viaţă) v-a influenţat, sau a fost preferat de dvs?

   G.A. Bănuiesc că vă referiți la scriitori români de literatură polițistă. Nu m-a influențat niciunul și n-am avut niciun preferat printre ei.

    12. Sunteţi în prezent directorul Publicaţiilor Flacăra din România. Ce înseamnă Publicaţiile Flacăra pentru dvs? Cum a pornit? Este greu să fii director? logo_publicatii

    G.A. În 1974 m-am angajat la revista Flacăra. În 1990, împreună cu colegii mei, am înființat trustul Publicațiile Flacăra – în prezent tipărește peste treizeci de reviste lunare și încă multe altele trimestriale, bianuale, anuale, cărți… De peste patruzeci de ani, mai mult de o treime din viața mea se desfășoară în această redacție. E lesne de înțeles ce înseamnă ea pentru mine.

    13. Având în vedere că aţi abordat diverse genuri, nu v-aţi gândit şi la genul fantasy?

    G.A. În tinerețe am scris proză umoristică, proză fantastică – unele dintre aceste schițe și povestiri au fost publicate prin diverse reviste. Dacă ați fi citit romanul meu Crime sofisticate, ați fi observat prezența unor pagini care țin de SF. Un SF polițist. Fantasy n-am scris și n-am să scriu niciodată, chiar dacă băieților mei le-ar fi plăcut să abordez și acest gen.

   14.  Aţi avut ocazia să călătoriţi alături de domnul Ion Iliescu şi i-aţi oferit o carte cu o dedicaţie fabuloasă din punctul meu de vedere. Sunt curioasă ce reacţie a avut după ce a citit cele scrise: „D-lui Ion Iliescu, în singura împrejurare în care n-aş striga pentru nimic în lume «Jos Iliescu!»”. K

    G.A. N-aș fi strigat deoarece ne aflam într-un avion deasupra Mediteranei. Ce reacție a avut? N-a zis nimic, a arborat doar acel celebru zâmbet al său care i-a cucerit pe cei care l-au votat în Duminica Orbului.

    15. Chiar aţi vorbit cu o uşă de autobuz în timpul studenţiei ? J

    G.A. Macedonski a compus un rondel superb dedicat lucrurilor: “Oh, lucrurile cum vorbesc/ Și-n pace nu vor să te lase/ Bronz, catifea, lemn sau mătase/ Cu grai aproape omenesc.” Prin urmare, obiectele au un glas al lor, pe care dacă ești atent, îl poți auzi. Unii nu le bagă în seamă, dar cei politicoși ca mine le răspund. Încordați-vă auzul și o să-mi dați dreptate. E o rumoare în jurul nostru de care puțini au știre.

    I. Voi încerca să vă urmez sfatul. Nu am dat atenţie acestor lucruri, şi cred că aveţi dreptate-obiectele au glas şi propria lor viaţă. Mulţumesc!

    16.  Cu ce îşi ocupă timpul liber, pe lângă scris, domnul George Arion? Ce pasiuni aveţi?

    G.A. Acum, în timpul pe care îl am liber, îmi scriu teza de doctorat. Evident, ea are ca subiect literatura polițistă.

     I. Vă doresc spor şi succes cu teza de doctorat.

 Vă mulţumim pentru interviu! Este o onoare pentru noi!

 

SIMILAR ARTICLES

10 COMMENTS

  1. Foarte interesant! Aflam din interviu lucruri interesante. Chiar sunt curioasa sa-i citesc cartile.

  2. Felicitari iasmy!Felicitarisi multumiri Domnului Geroge Arion pentru raspunsurile sincere si pline de umor totodata!
    Am citit tot ce a aparut(ma refer la romanele politiste)scris de autor.Merita sa cititI ;) cartile. ;) ;)

  3. Felicitari Yasmy pentru interviu :)
    Sincer eu nu auzisem de Dl George Arion desi de Flacara am auzit si inainte de ’89 si dupa.
    Fecitari dansului pentru premiu si mult succes in continuare :)

Leave a Reply