Juramant de Corina Costea (poveste castigatoare la concurs)

Jurământ de Corina Costea

(poveste câştigătoare la concurs)

În această seară, avea loc balul mascat organizat de regele Hamilton. Prințesa se simțea ușoară ca o frunză, dar totuși atât de grea! Pendula la granița realității. Credea că totul este un vis, punându-și mâna pe inimă, din când în când, pentru a simți bătăile regulate, reale. Lumea se învârtea în jurul ei, cuvintele pe care tocmai le citise îi jucau o festă. Nu putea fi adevărat, nu voia sa creadă. Se duse la dulap, luă o rochie roșie, cu spatele gol și își aranjă părul într-o coafură elegantă. Își acoperi chipul cu o mască și se furișă afară din castel, către bal. Vântul îi luă în zbor gândurile, temerile, tot ce simțea, lăsând-o complet goală, pustiită.
Odată ajunsă la bal, se amestecă prin mulțime, nimeni nerecunoscând-o. Un tânăr domn foarte chipeș, îmbrăcat într-un costum negru, se apropie de ea. Fața nu îi era acoperită de nicio mască, trăsăturile lui frumoase nefiind ascunse. Prințesa privi în ochii aceia ca ciocolata, ochi în care pâlpâia o strălucire.
-Îmi acorzi acest dans? întreabă tânărul.
-Desigur, răspunse aceasta, zâmbindu-i.
Era un dans lent, ea simțind ca totul se petrece cu încetinitorul.
-Cum te numești? întrebă băiatul.
-De ce vrei sa știi?întrebă ea.
-Pentru a atribui un nume imaginii tale atunci când mă voi gândi la tine.
-Încerci să mă definești, să mă rezumi la un cuvânt…
-Creez o legătură. Într-un fel simt ca te cunosc, deși nu cu adevărat…
-N, spuse prințesa după o scurtă ezitare.
-N? De la Nicole, Nathalie? Sau..
-Nu. Uită-te în jur, îi ceru fata. Sunt o mulțime de fete în acest regat, pe această planetă. Sunt o mulțime de fete. Numele sunt alcătuite din litere, dar la fel de bine ar putea fi alcătuite din cifre. Ele sunt date pentru a ne diferenția. Eu sunt doar a n-a fată. Eu sunt N.
-N, șopti el ca și cum ar vrea ca litera sa prindă viață.
Melodia se termină. Ei se desprinseră din dans. El cumpăni un lucru în minte, apoi o apucă de mână și o conduse pe un coridor spre un spațiu mai rezervat. Cunoștea acest palat, doar lucra aici.
-Aș dori să-ți văd chipul, spuse el.
Ea își dădu jos masca, privirea lui urmărind trăsăturile feței ei ca și cum ar fi vrut să-și întipărească acea imagine pentru totdeauna în minte. El o trase mai aproape, ținând-o la pieptul său. Inimile lor băteau parcă mai tare, iar asta voia el să simtă :inima ei.
-Spune-mi că te voi revedea mâine, la Gradina Trandafirilor.
-Voi fi acolo, spuse Prințesa, fără a analiza ceea ce spusese.

În ziua următoare se întâlniră acolo. Cerul era senin, așa cum era și rochia fetei. La un moment dat, el o intrebă:
-Vezi păsările? Zborul lor e atât de frumos, parcă ar fi un dans.
-Mi-aș dori sa fiu pasăre, se trezi ea șoptind.
Tânărul o luă în brațe, simțindu-se puțin rușinat de acest fapt, dar privirea ei îi dădea curaj.
-Întinde brațele, îi ceru el, apoi o învârti.
Totul în jurul ei era un tablou de culori. Simțea aerul, simțea totul, zbura. Era o pasăre, o pasăre ajunsă în Țările Calde. “Este tot lumea aceasta, dar privită printr-o mască sau prin înlăturarea ei? Cum putea ceva atât de frumos să fie un secret? Cum putea să fie totul atât de aproape, dar totuși atât de departe? Inclusiv tânărul… Ne hrănim cu iluzii, dar atunci când se spulberă, când acel văl se ridică lăsând la vedere adevărul, realitatea? Atunci ce facem? Creăm alte iluzii… “gândi ea.
Când se opri, el aproape căzu cu ea, echilibrandu-se în ultimul moment. Haina i se descheiase din cauza efortului, lăsând la vedere pielea lui dezgolită, amândoi îmbujorându-se. El o lasă ușor jos, după ce se asigură că s-a echilibrat și se întoarse cu spatele să-și încheie haina cu degete tremurânde de emoție. În acest timp ea se ridică și plecă.

Dimineață, servitoarea sa a ajutat-o să-și îmbrace rochia cea albă pentru petrecere. Astăzi își anunța căsătoria cu prințul Charles, un prieten din copilărie. Tatăl ei a aranjat acest mariaj, dorindu-și ce-i mi bun pentru fiica sa. Dar a ea nu-l iubea pe Charles…nu-l iubea. Nu l-a mai văzut de câțiva ani, nu a mai auzit nimic de el, până în urmă cu câteva zile când tatăl i-a trimis o scrisoare cu datele despre el, viitorul sau soț și balul de astăzi, dat în cinstea lor. Își aminti supărarea de atunci. Era hotărâtă să-și prezinte dezacordul în fața oamenilor, în această seară, pentru el, băiatul al cărui nume nu-l știa, dar pentru care avea sentimente. Toată lumea din regat era invitată, deci avea să fie și el. Asta avea sa fie o problemă…
Când sosi vremea să coboare la bal, Charles o aștepta la ușa camerei sale.
-Bună seara! spuse acesta.
-Bună seara! spuse ea.
Charles era îmbrăcat cu un sacou albastru-închis, o cămașă albă și pantaloni negri. Chipul lui era frumos și serios, dându-i un aer de hotărâre, diferit de băiatul pe care și-l amintea.
-Te-ai schimbat mult, spuse ea și acceptă brațul pe care acesta i-l întinse.
-Și tu. Încă îmi amintesc codițele tale împletite și păpușile, dar și coada ta simplă când te ascundeai în bibliotecă citind cărți de dragoste.
-Și tu citeai poezii de dragoste, contraatacă ea, roșind. Îmi aduc aminte când îmi citeai, cerându-mi părerea. Nu mi-ai spus niciodată autorul sau autorii.
El se uită în ochii ei.
-Eu, eu le-am scris… pentru tine… . Glasul său tremura puțin de emoție,iar fața lui se înroși.
Ea se ridica pe vârfuri și îl sărută pe obraz. Coborâră restul drumului în liniște până în sala de bal.

Privea de la fereastră cum se îndepărta. S-ar fi putut duce după el, dar ce i-ar fi spus? Regele anunțase că se va căsători cu Charles, asta era tot ce se putea spune acum. I-a trimis un bilet printr-un gardian cu locul unde să se întâlnească în această noapte:în spatele castelului. Voia să-i lase timp să se gândească. Nu putea uita acea privire tristă, plină de neîncredere, de dezamăgire în timp ce ea stătea alături de viitorul său soț zâmbind, zâmbind… . A încercat sa păstreze aparențele, deși inima ei se frânse. Voia să pună capăt balului, dar nu a făcut-o. Iar când Charles o sărută scurt pe buze, el plecă, nimeni neobservându-l, nimeni exceptând-o pe ea. Nu îl putea învinui pe prinț pentru sărut , mulțimea striga acest lucru. Când nu s-a mai văzut niciun punct din el, ea s-a dus în cameră și a lăsat timpul să treacă pe lângă ea.

Afară ploua. Îl aștepta de cealaltă parte a porții. Nu credea că o să apară, dar a venit. Mai întâi a fost o pată mică, apoi mai mare, materializându-se pe măsură ce se apropia.
-Îți mulțumesc pentru prezență, a șoptit ea.
Se îmbrăcase într-o rochie neagră cu mănuși asemenea, o vestimentație de doliu, căci asta simțea : că moare. El își puse o mână peste a ei, aflată pe gratiile porții. Amândoi au plecat capul, și-au apropiat frunțile și au privit în jos.
-De ce nu mi-ai spus că-l iubești?
-Nu-l iubesc.
-Atunci, de ce te căsătorești cu el? Pentru ca e prinț? Pentru bani? Întreabă el pe un ton glaciar.
-Pentru sentimente.
El încercă să protesteze, dar ea continuă repede:
-Nu ale mele, ale lui.
-Cu ce sunt mai importante sentimentele lui decât ale mele?întrebă cu voce tremurandă.
-Ma iubește de o perioadă mai lungă de timp…
-Asta nu înseamnă că iubirea lui are o intensitate mai mare!
-Nu am spus asta, ci doar că mă așteaptă de o perioadă mai lungă de timp.
-Chiar crezi că nu a avut nicio relație până acum?
-Poate. Dar oricâte relații a avut, nu au rezistat. Poate eu am fost un factor. Însă, nu e vorba doar de acest lucru.
Picături de ploaie îi udau fața. Încercă să-și mențină vocea cât mai plată, să-și reprime sughițurile de plâns.
-Oamenii spun că a muri este ușor. Ei nu știu că noi murim de mai multe ori. Eu astăzi mor și e cel mai greu să îți trăiești moartea.
-O să-ți refaci viața, spuse el pe un ton dur pentru a-și stăpâni tremurul din glas.
-O să renasc. Și tu la fel.
-De asta nu ai vrut să-mi spui numele tău? Deoarece oricum urma sa te căsătorești și ceea ce este intre noi lua sfârșit?
-Nu ți-am spus pentru a mă uita mai ușor.
-Cum m-ar fi putut influența numele tău?
-De fiecare dată când l-ai fi auzit, ți-ai fi amintit de mine, s-ar fi redeschis rana. Acest ansamblu de cuvinte sunt eu, el m-ar reprezenta. Fără sa îl știi…s-ar fi vindecat mai ușor.
El îi descoperise identitatea, numele ei nu mai era un secret pentru el. Cu toate acestea, ea și-ar fi dorit sa nu-l știe…
-Eu…
-Te iubesc, șopti ea. Nu pot afirma că te voi iubi mereu, nu există iubire veșnică. Însă, pot spune că nu te voi uita niciodată.
-Indiferent de câte morți vei avea?întrebă el, simțindu-i-se în glas o urmă de amuzament.
-Indiferent, promise ea.
El îi apucă tandru bărbia și i-o înălță, astfel încât sa se privească în ochi.
-Aș vrea să te sărut…dar nu e drept față de tine, de el, de mine…iar dacă aș face-o…nu știu dacă m-aș mai putea opri.
Își trecu degetele peste buzele ei moi și catifelate. Ea se ridică pe vârfuri în încercarea de a-l săruta, dar el se întoarse, buzele ei întâlnind doar obrazul lui. Ea se uită în ochii săi, observând efortul pe care acesta îl depunea pentru a nu lăsa lacrimile să-i ude chipul, nu în fața ei. Se simțea puțin vinovată că ea nu le-a putut controla, că încă nu le putea controla.
-Nici eu nu te voi uita niciodată,șopti el.
Îi sărută mâna.
-Emily.
-Gregory.
Își spuseră numele ca pe un jurământ, jurământul de a nu se uita niciodată. El se întoarse și plecă, neprivind înapoi de teamă că nu o să mai aibă puterea de a o părăsi. Știa că este privit de către ea, simțea privirea ei în spate și se luptă cât putu de mult să nu se întoarcă. Dar după ce a ieșit din raza ei vizuală, s-a așezat jos, luându-și fața în mâini și a început sa plângă.
Cei doi au rămas acolo mult timp după despărțire, lăsând lacrimile și ploaia să-i spele, să-i elibereze de tot exceptând amintirile. La răsăritul soarelui, ei renăscuseră.

Autor: Corina Costea