La granita dintre vechi si nou de Sorina Ciocarlan-Capitolul 3

La graniţa dintre vechi şi nou, de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat

Capitolul 2-Telefonul din geantă

Capitolul 3-Mănușa lui James Dean

Se întorsese în club, unde se pare că cineva avusese ideea minunată de a pune muzică pe gustul ei. Ramona era în formă, dansa alături de Andreea și prietenii ei.

Apoi ringul de dans s-a golit, iar ea valsa pe „Dunărea Albastră” alături de tipul pe care tocmai îl cunoscuse. Lumea stătea în jurul lor și-i aplauda, când o văzu în mulțime pe blonda cu blana pe umeri și cu poșeta mov a mamei ei în mână, venind spre ei foc și pară. Deodată, Ramona a început să strige: „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, n-are ce căuta la tine!”.

Blonda rânjea, fluturându-i poșeta prin față, iar Ramona se repezi la ea, încercând să i-o smulgă. Tot trăgând amândouă de poșetă, căzu din ea o oglinjoară ce se făcu țăndări. Ca vrăjită, Ramona a atins cioburile cu mâinile, s-a înțepat, iar sângele începu să-i curgă șiroaie. Cineva o apucase de braț, iar vocea Andreei se auzea din ce în ce mai clar: „Ramona, Ramona, sunt eu!”.

Se întoarse spre persoana care o ținea de braț și dădu cu ochii de tavanul din camera ei. Era, de fapt, în pat, iar Andreea o scutura, încercând s-o trezească.

– Ah, ce e, ce faci aici?

– Te-am auzit țipând și am venit repede. Aveai un coșmar.

– Da, bine că ai venit și m-ai trezit! Am avut cel mai tâmpit coșmar posibil! Hei, dar muzica asta? Era în visul meu.

– Da, râse Andreea, ai tăi se uită la concertul de la Viena.

– Ahhh!

– Și ce ai visat așa urât?

– E, prostii. Ziceai că țipam. Spuneam ceva concret?

– Da. Spuneai „Poșeta mamei, aia e poșeta mamei, dă-mi poșeta mamei!” sau ceva de genul. Cine ți-o lua?

– Nici nu mai țin minte!

– Trebuie să ții mult la poșeta aia din moment ce nu suporți ideea s-o pierzi!

– E, vise tâmpite! Auzi, nu i-ai spus nimic mamei, nu-i așa? Despre cum am căzut, m-am tăiat, m-am rătăcit și așa mai departe. Știi că se îngrijorează aiurea.

– Nu, n-am spus nimic, nu așa am stabilit? Hai, că mă duc și eu acasă. Vorbim mai târziu.

– OK, să-mi iau ceva pe mine și te conduc.

– Nu, stai liniștită! Ai avut o noapte grea!

– Bine, te pup, la mulți ani!

– La mulți ani!

„Uf, ce vis” exclamă fata după ce prietena ei ieși din cameră. Avea impresia că totul fusese un vis, rătăcirea ei de azi-noapte, întâlnirea cu acel grup ciudat… Își amintește că după ce s-a despărțit de grup (și de tipul acela drăguț), a încercat iar să-și găsească telefonul în poșetă și culmea, iar a dat de ciobul de oglindă! A avut dreptate tipul, noroc cu mănușa lui, că s-a înțepat în același loc și a reînceput să sângereze. Ciudat este ce a urmat: iar a căzut, iar când a ridicat ochii, a văzut mulțimea din jurul clubului, clubul… Apoi s-a reîntâlnit și cu Andreea, care o căuta înnebunită:

– Unde naiba erai? Te-am căutat peste tot, m-a sunat maică-ta, a încercat să vorbească cu tine și n-a reușit.

– M-am rătăcit, nu mai vedeam clubul…

– Cum să nu-l mai vezi? Mă îngrijorezi, ești bine?

– Cu excepția degetelor crestate, da.

Degetele crestate. Dacă n-ar fie ele, ar zice că totul fusese o halucinație. Poate așa a fost. Poate că s-a înțepat și a căzut o singură dată, iar în rest, imaginația i-a jucat o festă. Sau poate cineva i-a pus ceva în băutură, deși era sigură că nu-și lăsase paharul nesupravegheat.

Era gata să se convingă de asta, când a văzut că mănușa cu sânge uscat încă îi înfășura degetele…

– Și v-ați distrat bine, fata mea?

– Cum? Da, foarte bine!

– Și ținuta ta? A făcut furori?

– Da, le-a plăcut mult tuturor. Iartă-mă că ți-am luat lucrurile fără să-ți cer voie!

– Nu face nimic, mă bucur că te-ai simțit bine cu rochia și poșeta… Apropo, poșeta nu ți s-a părut cam mică?

– Nu, deloc! De fapt, nici nu prea am deschis-o, știi că de multe ori nu aud telefonul. Am luat-o mai mult așa, de decor, ca accesoriu.

– D-aia nu răspundeai tu! Te-am tot sunat!

– Da, mami, vezi că știi?

„Mai bine să nu-i spun nimic. Nici nu cred că mai ține minte că a uitat acolo un ciob de oglindă, de când n-a mai purtat geanta aia… ”

„E bine, cred că mi-am făcut griji degeaba. Nu s-a întâmplat nimic. Așa și trebuie să fie.”

Mai târziu, Ramona încuie ușa camerei ei și decise să se uite mai bine la ciob sau ce o fi în geantă. Dar ia geanta de unde nu-i! Parcă a înghițit-o pământul! Trebuie să vorbească și cu Andreea. Poate îl cunoaște pe tipul ăla, să-i dea înapoi mănușa. După ce o va spăla, bineînțeles. Azi-noapte nu au vorbit prea mult. Andreea deja era îngrijorată de starea ei, cum ar fi sunat să-i spună: „Auzi, tu cunoști un James Dean brunet? Când am căzut, m-a ajutat să mă ridic și mi-a dat și mănușa lui. Era cu o gașcă de ciudați după el, unul mă confunda cu nu știu cine sau poate pur și simplu încerca să mă agațe cu o replică răsuflată, iar alta zicea ceva de mama tipului. Adică nu a tipului care mă confunda, a ăluia de seamănă cu James Dean.”

Da, ar fi zis că sigur am luat ceva la bord! Și nu știu nici cum îl cheamă pe tip, va rămâne în istorie ca „misteriorul ce aduce cu James Dean.”

– Ce zici, Diana?

– Of, din ce am mai văzut eu în practică, a făcut o criză. Are o fixație pentru oglinda aia! Ea oricum e mai sensibilă, mai superstițioasă, mai influențabilă… De când i-am spus de oglindă a devenit foarte interesată.

– O să-și revină?

– Nu știu ce să spun… I-am dat un calmant, vedem mâine dacă îi dispare fixația…

– James Dean brunet, la papion și palton alb? Nu sună rău…

– Dar știi cine ar putea fi?

– Nu, nu cunosc nici unul așa. L-aș fi remarcat ușor, nu crezi? Dacă nu-mi spui numele lui…

– Păi nu-l știu! Totul s-a întâmplat așa repede! Hai, tu cunoști multă lume!

– Dar nici un James Dean brunet și pus la patru ace. Din păcate…

– Offf! Vreau să-i dau înapoi mănușa…

– Eee, recunoaște, tu vrei să-l mai vezi!

– Încetează! râse Ramona și aruncă în Andreea cu o pernă.

– Ramona s-a îndrăgostit, Ramona s-a îndrăgostit! îi răspunse aceasta, țintind-o cu altă pernă.

– Teeeermină! Te omor! și se repezi la ea, începând s-o gâdile.

– Aaaaaaaaa haha ha!

– Auzi, poșeta aia știi pe unde e?

– Schimbi subiectul, te știu eu!

– Nu, pe bune, vreau să văd în ce m-am înțepat. În cameră nu e, m-am uitat peste tot.

– Păi s-o întrebăm pe doamna Angela! Când am venit de la petrecere, știu că ai lăsat-o pe canapea, în sufragerie. Nu cred că ai urcat cu ea.

– Mama! spuse Ramona, aprinzându-i-se o lumină în privire. Mama a luat-o sigur! Știi, azi mi-a pus tot felul de întrebări despre poșetă. Dacă nu e prea mică, dacă nu știu ce… Zici că i-o mănânc, zău, n-are încredere deloc în mine!

– Păi hai s-o întrebăm!

– N-o mai întrebăm, o luăm direct!

– Mami, mami, ești foarte frumoasă!

– Mulțumesc, draga mea! Tu ești și mai frumoasă!

– Îmi place așa mult rochia asta! Cu ce geantă mergi?

– Cu aceea de pe pat.

– Asta neagră? Dar de ce nu ți-o iei pe asta?

– Care, scumpa mea?

Femeia stătea cu spatele la fiica ei, fiind preocupată de rimelarea genelor.

– Uite, mami!

Când își văzu în oglindă fetița ținând în mână poșeta mov, femeia încremeni. Parcă o văzuse cu o armă de foc.

– Ramona, lasă aia jos imediat! De unde ai luat-o? Ai umblat în ea?

Fetița, contrariată de tonul mamei sale, ce deveni brusc tăios și poruncitor, îi răspunse cu o fățucă nevinovată:

– Din dulap, mami! Și n-am umblat în ea!

Femeia îi luă poșeta din mână și-i spuse:

– Niciodată n-o să mai umbli acolo fără să-mi ceri voie, ai înțeles? Și niciodată n-o să te mai apropii de poșeta mov!

– Bine, mami!

Fetița nu înțelegea. Mami era tranșantă când venea vorba de reguli, cum ar fi spălatul pe mâini, vorbitul cu străinii, să nu intervii în discuția celor mari, să spui „Mulțumesc!”, „Bună-ziua!”, „La revedere!”, dar acum chiar nu știa ce făcuse greșit. Și o văzu atât de supărată, încât nici nu o mai întrebă…