La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan-Capitolul 6

La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan-Capitolul 6

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan

Capitolul 1-Un revelion de neuitat
Capitolul 2-Telefonul din geantă
Capitolul 3-Mănușa lui James Dean
Capitolul 4-Cutremurul
Capitolul 5-Talismanul
Capitolul 6-Ciobul și zgripțuroaica

   Pentru prima oară, Ramona o mințise aproape în totalitate pe Andreea. Nici nu găsea cuvântul pentru a descrie exact cum o percepuse: îngrijorată, sceptică, neîncrezătoare? Dacă îi mai povestea ce se întâmplase cu adevărat, începea cu prelegerile despre cât de bine ar fi să-și facă un control, să meargă la psiholog… Doar așa, să vadă dacă e totul în ordine. De câteva zile, Andreea părea copia doamnei Angela. Cu întrebări despre ce a făcut în cel mai mic detaliu… „Cred că d-asta o place mama așa mult. Nici dacă ea îi era fiică nu semănau așa mult.”

   În realitate, lucrurile se întâmplaseră cam așa:

   Se hotărâse, într-adevăr, să ducă oglinda la un restaurator. Era păcat de ramă, așa frumoasă! Un moșuleț simpatic avea un atelier de restaurare pentru obiecte vechi pe o stradă din cartier. Ramona îl știa de mică.

   Așa că își puse mănușile, înfășură oglinda și ciobul într-o pânză (nu avea chef să se taie din nou), puse pânza în geantă și se îndreptă spre atelier, improvizat într-una din casele acelea cu curte în spate, ușa de la intrare deschizându-se direct în stradă. Apăsă clanța, dar ușa rămase neclintită. Apoi văzu în geam un bilețel: „Revin în 10 minute”.

   „Eh, aștept, ce să fac. 10 minute, e plecat de câteva, înseamnă că nu mai durează mult.”

   Însă trec 5, trec 10 minute și omul nu mai apare. Deja îi era frig. Începuse să se plimbe în lungul și în latul străzii, mai mult ca să se încălzească. Nerăbdătoare, își eliberă mâna din mănușa de piele, pentru o mai bună dexteritate, și scoase ambele piese ale oglinzii din geantă. Când vine restauratorul, să nu mai piardă timpul cu scotocitul prin geantă.

   O amețeală ciudată, cum nu mai avusese în viața ei, o cuprinse. Parcă se învârtea pământul cu ea. Se sprijini de un zid și închise ochii. Stătu așa un minut, două, o oră sau o eternitate. Nu-și dădea seama cât, doar că era timpul necesar pentru a se așeza lumea la loc, pentru a-i dispărea senzația aceea.

   Când deschise ochii, bilețelul din geam dispăruse. Dar și ușa parcă era altfel. „Nu mă simt bine, asta e. Poate chiar ar trebui să-mi fac un control, dacă am ceva la cap?”. Bine că dispăruse senzația de amețeală.

   „Era și timpul, a sosit nenea cât stăteam eu aproape leșinată.”

   Apăsă clanța pentru a doua oară, când, surpriză! Era iar închisă! „Ei, drăcie! Atunci de ce a luat biletul din geam și nu a pus altul, cu „Închis”?”

   Mai încercă ușa o dată, același rezultat. Se uită după vreo sonerie, dar era sigură că nu există. Clienții intrau direct, nu sunau, nu băteau. „Și totuși, am venit până aici, am așteptat…”

   Începu să bată la ușă. Se pare că strategia ei dădea rezultate, pentru că se auzeau pași. Dar nu mică-i fu mirarea când în cadrul ușii apăru o zgripțuroaică, desprinsă parcă din basme:

   – Ce aveți, domne? Îmi dărâmați ușa? Ce-i scandalul ăsta? Chem Poliția! Hoțiiii, săriți!

   – Doamnă, doamnă, calmați-vă, n-am venit să fur!

Dacă n-ar fi fost ea în mijlocul acțiunii, pe Ramona ar fi pufnit-o râsul. Care hoț bate la ușă, ziua, în amiaza mare?

   – Nu? Da’ atunci ce faci cu ciobul ăla în mână? Vrei să-mi tai gâtul!

   – Ah, asta era! spuse Ramona și dădu drumul ciobului repede în geantă, sperând că vecinii n-au auzit mare lucru, deși erau slabe șanse, la ce țignal avea femeia. Poate suna careva la 112, asta-i mai lipsea! Continuă, râzând de absurdul situației:

   – Nu, nu vă speriați, era doar o oglindă pe care vreau s-o repar.

   – Și ce? Scrie la mine pe ușă „Reparăm oglinzi?”

   – Doamnă, am venit la atelierul de restaurare!

   – La mine nu-i nici un atelier de restaurare!

   – Ce țipi, femeie, așa? Moare omul de inimă!

   Apăruse un bărbat ce semăna foarte bine cu restauratorul, doar că era vizibil mai tânăr, probabil fiul lui.

   – Fătuca asta, cică a venit la atelierul de restaurare! pufni femeia.

   La apariția bărbatului, zgripțuroaica se mișcă puțin din cadrul ușii, ceea ce-i permise Ramonei să vadă interiorul casei. Atelierul pe care-l știa de când lumea, cu tot felul de unelte si obiecte vechi, mai mult sau mai puțin stricate, dispăruse. Arăta ca o simplă casă de locuit.

   – Ați desființat atelierul sau l-ați mutat?

   – Don’șoară, ce nu înțelegi? Aici nu este și nu a fost vreodată vreun atelier de restaurare! Acum gata, lumea mai are și treabă!

   – Femeie, ce gonești fata așa? Nu e deloc politicos! Atelier de restaurare, zici?

   Acum Ramona realiza ce se întâmplase, de fapt. Intrase în altă casă. Pe bună dreptate era femeia supărată. Nici ei nu i-ar fi convenit să încerce cineva să-i intre în casă, așa, pur și simplu, apăsând pe clanță. Confuză cum era, a greșit ușa.

   – Vă rog să mă scuzați, am confundat ușile! Caut un atelier de restaurare și credeam că e aici.

   – Atelier de restaurare? Adică să repari obiecte vechi? Nu-i deloc o idee rea!

   „El e mai de treabă, știe ce țață e nevastă-sa și încearcă să salveze situația.”

   – Bun, îmi cer scuze încă o dată, la revedere!

Ieși cât mai repede, înainte să-i mai arunce zgripțuroaica vreo două vorbe de duh.

   Mai ciudat era ce se întâmplase după. Căută pe toată strada atelierul și nu-l găsi. Să fi greșit strada? Dar atunci de ce mai scria acolo „Revin în 10 minute”? O fi avut vedenii?

   Simțea nevoia să-și limpezească gândurile, așa că începu să se plimbe pe străduțele pitorești. Ce interesant, nu le afectase progresul! Ramona nu se mai plimbase pe aici de când era mică, dar constată cu plăcere că nu se ridicaseră clădiri de birouri de sticlă, blocuri înalte și urâte, lipsite de personalitate, ca în restul orașului. Erau aceleași căsuțe idilice, cu porți drăguțe și curți. A, ia uite, e cineva pe partea cealaltă a străzii! Poate știe ceva de atelierul de restaurare, n-ar strica să întrebe.Traversă și mări pasul, pentru a-l ajunge din urmă bărbatul întors cu spatele la ea.

   – Nu vă supărați! spuse ajungându-l și trecându-i în față. Știți cumva…

Dar se opri din cauza surprizei, destul de plăcută, până la urmă.

   – Nu mă supăr! Chiar mă bucur, de data asta nu te găsesc pe jos!

Ramona zâmbea, cu gura până la urechi, uitând până și de ce îl abordase.

   – Ce ziceai?

   – Ce?

  – Mai devreme. Ai spus să nu mă supăr și mă întrebai dacă știu ceva.

   – Aaaa, da! Știi atelierul de pe strada paralelă?

   – Atelier? De ce? De piese auto?

   – Nu! îi răspunse ea amuzată – Atelier de restaurare.

   – Restaurare? întrebă el ușor mirat. Nu, n-am auzit. De fapt, sunt sigur că nu există. Stau prin apropiere, iar niște prieteni și-au luat de curând casă mai încolo, deci cunosc cât de cât cartierul.

   – Cum să nu existe? Am trecut de atâtea ori pe lângă el! Doar că azi am dat peste o zgripțuroaică! Țipa și făcea ca toate alea. În fine, n-a fost prea amabilă…

Hotărî să nu-i spună cum a intrat peste bieții oameni în casă. Ar fi zis chiar că e nebună.

   – Zgripțuroaică? Tanti Lenuța? o întrebă el râzând.

   – Nu știu cum o cheamă! Am greșit, am crezut că la ea e atelierul și a fost foarte nepoliticoasă. El e mai de treabă.

   – Nea Gică. Dacă e ea zgripțuroaica, soțul ei nu poate fi decât nea Gică. N-o lua în seamă, așa e tanti Lenuța! Supărată pe toată lumea.

   – Nea Gică! Dar el are atelierul de restaurare!

   – Atunci vorbim de doi nea Gică diferiți. Ăsta n-are nici un atelier.

   – Și nea Gică al meu nu e însurat cu nicio zgripțuroaică. De fapt e văduv, săracul. Chiar n-a fost până de curând pe strada aia un atelier?

   – Nu. Singurul atelier e de piese auto, ți-am mai zis, și e mai încolo. Niște privatizați.

   „Ciudată treabă!” își spunea Ramona în gând, amintindu-și discuția. Cât de bine semăna restauratorul cu soțul zgripțuroaicei! Să fie fiul lui și să se fi mutat acolo? S-o numi Gică, după tatăl lui… Dar de ce nu știa nimeni de atelier?

   Restul i-l povestise Andreei. Numerele de telefon, promisiunea returnării mănușii…

   Adevărul că mai avea un motiv pentru care oglinda devenise talismanul ei. Un motiv pe care nu-l dezvăluise nimănui. După ce se despărțise de Sergiu, o porni spre casă, alegând o scurtătură: un gang din zona de blocuri. Trecuse de multe ori pe acolo, iar pustietatea locului nu o speria, din contră, îi plăcea pentru liniște și lipsa aglomerației. În timp ce străbătea gangul, auzi pași în spate. Nu se sperie, trăise toată viața în acel cartier, iar criminalitatea era scăzută. Doar venise pe acolo la ore mult mai târzii și nu se întâmplase nimic. Auzea pașii din ce în ce mai aproape și o voce de bărbat:

   – Încotro, păpușă?

Nu-l băgă în seamă, însă bărbatul o ajunse și se postă în fața ei, barându-i calea. Era foarte înalt, cu o glugă pe cap.

   – Te-am întrebat ceva, gagico!

   – Nu e treaba ta! Dă-te la o parte!

   Shit! Nu trebuia să facă asta! Toată lumea îi spunea să nu riposteze atunci când era acostată pe stradă, însă nu se putea abține. Era în natura ei să riposteze, să le răspundă cu aceeași monedă. De această dată, însă, situația nu era prea roz. Tipul era de două ori cât ea și suficient de solid încât să-i bareze drumul. Singura soluție era să se întoarcă, să fugă cât o țineau picioarele și să țipe după ajutor. Dar era prea târziu. Ca și când i-ar fi citit gândurile, tipul o înșfăcă de braț, o lipi de zid și îi flutură prin față un briceag.

   – Și să nu te gândești să țipi! Un singur sunet și îți tai fața aia frumoasă, e păcat, zău! Ia zi, păpușă, cercelușii ăia sunt de aur?

   – Da…

   „Băga-mi-aș! Dracu’ m-a pus s-o iau pe aici! Cerceii primiți de ziua mea de la mama! Dar îi dau, ce să fac, măcar să mă lase în pace! Doamne, de ar trece cineva pe aici!”

   Ramonei îi bătea inima ca la maraton, adrenalina îi invadase corpul, simțea sângele pulsându-i în obraji. Se gândi brusc la Sergiu. „Ce n-aș da să fie aici! Să mă salveze! Sigur ar face haz de situație, ar spune că a respectat tradiția, nu m-a mai cules de pe jos, dar m-a salvat! La naiba, Ramona, ești culmea! Uite ce-ți trece prin minte când mai ai puțin și mori!”.

   – Scoate-ți cerceii și dă-mi-i! Fără mișcări bruște sau alte prostii, că te tai! Și nu numai pe față!

   Pentru un moment, îi trecu prin minte să-i scoată ochii cu cerceii. Dar era puțin probabil să-i iasă figura și dacă rata, nici nu voia să se gândească la ce i-ar fi putut face… Însă îi veni altă idee. Își scoase încet cerceii din urechi și-i puse în palma întinsă a tâlharului.

   – Bravo, fată bună! Ai de valoare ceva în geanta aia?

   Mai bine întreba direct. Se gândea la baba de ieri, îi smulsese poșeta și nu găsise nimic. Doar câteva monede și o batistă mirosind a naflatlină. Pierdere de vreme. Fata asta oricum e moartă de frică, o să-i dea tot, numai să scape.

   – Da, am. Bani. Mulți bani.

   – Câți?

  – Dacă mă lași să deschid geanta, o să vezi.

Juca la cacealma. Noroc că atacatorul nu era prea deștept. Ar fi putut din prima să-i smulgă geanta și să fugă.

   – Bine, dar ai grijă! Fără prostii! O singură mișcare greșită și… iar atacatorul făcu un gest sugestiv în dreptul gâtului.

   „Nu pot să-i scot ochii cu cerceii, însă îl pot lua prin surprindere cu ciobul de oglindă! Cu siguranță nu se așteaptă. Doamne ajută, să mă mișc repede și după aia… să mă țină picioarele și plămânii!”

   Totul se întâmplă atât de repede, încât Ramona nici nu era în stare să proceseze: trase fermoarul buzunarului exterior al genții, unde știa că aruncase ciobul în grabă, de teama zgripțuroaicei, își strecură mâna înăuntru… „Îl simt, îl simt, Doamne ajută-mă!”

   Prinse ciobul, era gata să sară la gâtul lui, însă când să-și lanseze atacul, se pomeni la pământ. „Gata, e totul pierdut!”, își spunea, crezând că e alt atac al tâlharului, care și-a dat seama de intențiile ei. Ridică ochii spre el, când… stupoare! Nici urmă de atacator!

   Fără să stea pe gânduri, o luă la fugă cât o țineau picioarele și nu se opri decât în poarta casei. Încă mai tremura când se refugie în apa fierbinte din cadă, cu spumă și aromă liniștitoare de lavandă.

   La câteva străzi distanță, un bărbat cu glugă se holba la cimentul gol și nu înțelegea: cum a dispărut gagica? Parcă s-a evaporat sub ochii lui… „Drace, dacă n-aș avea cerceii în mână, aș zice că mi s-a năzărit…”

   VA URMA

Sursa foto: cinciminutedeviata.com

4 COMMENTS

Leave a Reply