La granita dintre vechi si nou de Sorina Ciocarlan-Capitolul I

 La graniţa dintre vechi şi nou de Sorina Ciocârlan     

       Capitolul I – Un Revelion de neuitat

31 decembrie 2016

– Ramooona! Ce faci, fata mea? Vezi că a sosit Andreea, te așteaptă jos! Cum? Încă nu ești gata?

– Vin, mamă! Sunt gata!

– Păi cum? Nu ești îmbrăcată, machiată, nimic!

– Păi așa merg!

– Cum să mergi așa? În blugi și în bluza asta? Așa mergi tu la Revelion? Doamne, pe vremea mea… Ne găteam ore în șir pentru o petrecere!

– La ce modă era atunci și eu m-aș fi gătit! Oamenii știau să se îmbrace, să se distreze…

– Asta așa e! Voi, tinerii din ziua de astăzi, nu știți să vă distrați! Ce petreceri dădeam noi pe vremuri… Dar hai, grăbește-te, o lași pe fata aia să te aștepte…

– Păi așa merg!

– Nu se poate! S-o vezi pe Andreea, ce gătită e! Poate o asculți pe ea, dacă pe mine nu! Andreea, hai aici, draga mea!

    Într-adevăr, Andreea era o apariție spectaculoasă: îmbrăcată într-o rochie de clubbing ultimul răcnet, cu auriu în partea de sus și un tul negru în cea de jos, pantofi asortați perfect, negri și cu toc cui auriu; unghiile lungi, cu gel, vopsite în același ton (negru cu steluțe aurii), se evidențiau pe clutch-ul strălucitor, iar părul tapat și machiajul deosebit completau ținuta. Genul de ținută ce atrage toate privirile.

– Fată, unde-ți ții telefonul ăla? exclamă Andreea, intrând în camera Ramonei și aducând cu sine aroma delicioasă a unui parfum la modă – Te-am sunat de nu știu câte ori, ți-am dat o grămadă de mesaje, ți-am scris și te-am sunat și pe What’s app, nimic!

– A, cred că l-am lăsat pe undeva, prin casă.

– Glumești? Pe undeva, prin casă? Cred că aș înnebuni să stau departe de telefonul meu! Dacă nu-l știu aproape, simt cum mă mănâncă degetele!

– Eu îl urăsc! Nu suport telefonul! Doamne, Andreea, pe tine nu te stresează? Să ai mereu grija lui, să-l auzi cum sună…

– Mda, mă stresează să nu-l știu aproape! Parcă nu trăiești în vremurile astea!

– Așa am și eu impresia. Mi-am greșit epoca. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în alte vremuri…

– Hai! Să te pregătești odată, nu-mi vine să cred că nu ești gata, dacă știam, te luam cu mine la salon!

– Tu ai fost la salon?

– Păi normal! Coafat, machiaj, manichiură, doar nu crezi că le-am făcut eu! Hai, cu ce te îmbraci?

– Așa!

– Cum așa? În blugi vrei să mergi?!

– Parcă ai fi maică-mea! Și ce are?

– Măcar să te machezi puțin!

– Sunt machiată! Nu vezi? Puțin rimel, puțin fond de ten… Un machiaj discret, nu trebuie să fii ca o sorcovă!

– Adică eu sunt ca o sorcovă?

– Nuuu… Tu ai propriul stil, îți stă foarte bine, dar mie nu mi s-ar potrivi. Eu am alt stil. Mie nu-mi plac hainele de azi, moda o ia razna, nici n-ai ce cumpăra… Gratis să-mi dai noua colecție din mall și n-o iau, n-am ce alege!

– Dar ce haine îți plac, Doamne iartă-mă? Sau mai bine zis, există ceva care-ți place pe lumea asta, domnișoară?

– Ba da, există chestii care-mi plac! Nu am gusturi comune cu cele de astăzi, e o diferență! Avea maică-mea o rochie, când eram eu mică. Chiar de un Revelion a purtat-o. Una albastră, de iarnă, lungă, cu paiete. Și o geantă și mai mișto! Le adoram, dar niciodată nu m-a lăsat să mă apropii de ele. Mai ales de geantă. Nu știu de ce…

– O fi avut o comoară acolo! spuse Andreea, cu un aer ghiduș.

– E, îi era frică să nu i-o stric. Dar acum nu cred că ar fi o problemă… Și dacă tot insiști să mă îmbrac mai special, mi-ai dat o idee!

   Ceva timp mai târziu, Ramona ieșea din cameră, într-o rochie elegantă, albastră, cu umeri supradimensionați și ținând în mână o poșetă mov-închis, cu paiete. Culmea, chiar se mai machiase puțin. Sau o lăsase pe Andreea s-o machieze, nu se știe…

      Ramona considera că aparținea altor timpuri. Nu-i plăceau hainele din ziua de azi, tehnologia o depășea, smartphone-urile, Facebook-ul și What`s app-ul, de care colegii ei erau încântați, pe ea o lăsau rece, ba chiar avea impresia că-i răpesc intimitatea. În ziua de azi, poți fi găsit oriunde, iar dacă nu te lauzi pe rețelele de socializare, nu exiști! Nici cluburile nu-i plăceau, acum mergea de gura Andreei și a mamei ei, dar le considera niște cutii supraaglomerate. Nu știa cum te poți distra cu muzica dată la un volum ce depășește pragul dureros, călcându-te pe picioare cu alții… Nici muzica din ziua de azi nu o înțelegea… Era adepta muzicii vechi, de prin anii ’80-’90. Dacă o întrebai de vreo melodie din zilele noastre, habar n-avea. În schimb, fredona melodii de care colegii ei nici nu auziseră vreodată, sau auziseră când erau mici, de la părinți. Adora muzica din copilăria ei, îi era dor de Revelioanele din copilărie. Părinții ei chiar știau să se distreze! Atunci își dorea să crească, să se facă mare cât mai repede. Dar dorea să fie mare atunci, în perioada aceea, s-o trăiască din perspectiva unui adult. Acum era adult și degeaba. Nu simțea că ar fi ceva special.

– Mamăăăă, noi plecăm!

– Veniți în bucătărie, nu pot să ies, mi se arde friptura!

– E, lasă, mă vezi când mă întorc, taxi-ul ne așteaptă!

– Vă trimitem poze pe What`s app, doamna Angela! La mulți ani!

– La mulți ani, draga mea, ne auzim!

– Mai bine că nu ne-a văzut! îi spune Ramona Andreei, pe când se urcau în taxi.

– De ce?

– Am așa un feeling, sau poate e o prostie întipărită din copilărie, că s-ar fi supărat dacă mă vedea așa, cu rochia și geanta ei.

– De ce să se supere? Maică-ta e o scumpă, ai și tu niște idei! E doar imaginația ta!

– Posibil. Când eram mică, nu mă lăsa să mă apropii de geanta asta. Eu, ca toate fetițele, îi încercam pantofii cu toc, fardurile… În general se amuza, dar când mă apropiam de poșeta asta, în special… Pretexta că a dat foarte mulți bani pe ea și că-i stric încuietoarea.

– Nu sunt fană vremea lui Pazvante, dar trebuie să recunosc că e o piesă de colecție frumoasă. Ar merita un loc într-un muzeu al anilor ’90.

– Eu zic că merge purtată și acum. Și anii ’90 nu sunt vremea lui Pazvante!

– Cum zici tu…

„Of, chiar nu înțeleg ce găsesc atât de distractiv! Vreau muzica mea, nu zbânțuiala asta! Și e atât de aglomerat, uf, n-am aer!”

    Ramona dansase de câteva ori, dar deja se plictisise. Se uita la cei din club: unii deja beți, unii dansau, dar majoritatea erau lipiți de telefoane, obiecte „magice”, ce deveniseră extensii ale mâinilor. Ce dependență o mai fi și asta? Îi vedeai la mese (vorba vine mese, niște chestii joase, ca taburetele), butonând de zor la telefoane. Cei de pe ringul de dans își făceau selfie-uri în draci, iar în secunda doi le și urcau pe rețelele de socializare, unde își dădeau check-in. Să vadă, domne, toți proștii că ei se distrează. Asta e distracție? Dacă cineva ar ateriza direct de acum 20 de ani în prezent, precis s-ar cruci. Și-ar dori să se trezească din cel mai negru coșmar.

    Nu era genul de distracție al Ramonei. Își aducea aminte de Revelioanele de altădată, de când era mică. Revelioanele organizate de părinții ei, când îi era ciudă că o trimiteau la culcare tocmai când era mai interesant. Dar parcă ea îi asculta… Mergea în dormitor, iar după câteva minute se întorcea, pretextând că și-a uitat ursulețul, păpușa, că îi e sete și așa mai departe.

     Mai puține posibilități, dar erau mai fericiți. Ținea minte când aveau musafiri și se dansa până dimineața pe melodii ca lumea. Aia da muzică! Disco, tango-uri, blues-uri… Învățase și ea cum se schimbă și se derulează casetele, era așa mândră de asta… Ține minte ce se necăjea când casetofonul prindea banda. Apoi au apărut CD-urile, Youtube-ul… Și odată cu ele, a dispărut și farmecul casetelor.

    Muzica asta e de dat din cap pe ea, nu de dansat. Parcă era străină de generația ei, simțea că nu avea nimic în comun cu cei de aceeași vârstă. I se păreau cu toții superficiali, preocupați numai de mall-uri, cluburi, haine de firmă, telefoane cât mai performante, lucruri de fațadă, care n-au o valoare adevărată. N-avea ce discuta cu cei de la acea petrecere, dar ce, puteai să discuți? În vacarmul ăla… Plus că toți o priveau ca pe un extraterestru. Se mirau de îmbrăcămintea ei, fetele își aruncau una alteia priviri cu subînțeles, de genul „Paparuda asta de unde o fi apărut?”. După părerea ei, ele erau îmbrăcate ca niște paparude. Unde  s-a dus bunul gust, Doamne? Alt aspect care o deranja: cu toții erau sclavii modei. Au văzut pe nu știu cine că purta brățară de la o firmă anume, gata, toată lumea își ia! Se poartă nu știu ce? Nu contează că nu-mi place sau nu-mi stă bine, are cutărică, trebuie să am și eu! Cam asta e atitudinea… E de ajuns să te uiți în clubul ăsta: sunt îmbrăcați la fel, se mișcă la fel…

„Uf, ce plictiseală… După miezul nopții o șterg. Să ciocnim paharele de șampanie, să le zic „La mulți ani!” și-mi chem un taxi. Chiar dacă e nebunie, nu cred să plece mulți fix la miezul nopții. Mă duc acasă, fac o baie fierbinte cu spumă, îmi pun muzica mea preferată… Așa trebuia să fac de la început, a trebuit să mă iau eu după Andreea.”

– Ramona, Ramona!

Andreea îi țipa în ureche de zor, pentru că altfel n-avea cum să se facă auzită în acel zgomot infernal.

– Se apropie miezul nopții! Hai să ieșim afară de acum, să vedem artificiile! În ultimul moment se vor înghesui toți.

– Ai dreptate, să mergem! Oricum voiam să iau o gură de aer, mă sufoc aici! urlă și Ramona, la rândul ei, în urechea Andreei.

   S-au îndreptat cu oarece greutate prin mulțime, spre ieșire. Începuse să se aglomereze și afară, deja erau oameni cu sticle și pahare de șampanie în mâini și bineînțeles, cu nelipsitele telefoane. Pardon, astea erau deja lipite cu Superglue de degetele lor. Nu le-ar fi dat drumul nici dacă i-ar fi electrocutat, musai să transmită în direct momentul intrării în 2017, altfel e ca și când miezul nopții nici n-ar fi sosit.

– Ohhh, urechile mele! Am surzit de la muzica aia! Ce bine e afară!

– Scoate și tu telefonul, să facem o poză! Cu al meu am făcut atâtea, încât s-a dus bateria.

– Ești culmea!

Ramona căuta de zor în poșeta mamei, care-i plăcea atât de mult.

– Unde o fi telefonul ăla?

– Hai mai repede, că ne prinde 2018, ce 2017!

– Stai, că nu găsesc telefonul, sper că nu l-am pierdut! Ah, ce e asta?

– Ce?

– Nu știu, ceva lucios, ca o oglindă… Nici n-am observat că era aici. Cred că-i un ciob. Ahhhh!

– Ramona?

   Totul s-a petrecut așa de repede, că Andreea nici nu avu timp să reacționeze. Ramona simțea că se învârte, și se învârte… Până s-a prăbușit la pământ.

                                                           – VA URMA –

Sursa foto: Politica ta – WordPress.com