Lapte negru-de Elif Shafak-Editura Polirom

Lapte negru de Elif Shafak

Titlul original: Black Milk
Traducere : Ada Tanasă
Editura Polirom
Anul apariției: 2015
Număr pagini: 336
Colecția TOP 10+
Nota mea: 10

Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak s-a născut în Franța, la Strasbourg, în 1971. Și-a petrecut copilăria și adolescența în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. A predat o vreme la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universității din Arizona. În literatură a debutat în 1994, cu povestirea Kem Gözlere Anadolu, însă a obținut succesul și recunoasterea publicului turc cu primul său roman, Sufistii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile orașului, publicat în 1999 și distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) și Palatul Puricilor (2002). La Editura Polirom i-au apărut romanele Bastarda Istanbulului (2007, 2012, 2013), Sfîntul nebuniilor incipiente (2009), Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011, 2014), Onoare (2013), Palatul Puricilor (2014).
Anul trecut am citit ,,Bastarda Istanbulului” și, deși finalul m-a cam dezamăgit, i-am mai dat o șansă autoarei. Am ales acest titlu, fiindcă ideea de ,,lapte negru” mi s-a părut, deopotrivă, interesantă, dar și bizară. Romanul lui Elif Shafak este despre scris, condiția de mamă și haremul interior, reprezentând bildungsromanul acesteia, evoluția sa de la scriitoarea nomadă independentă la mama sedentară.
Până la vârsta de 35 de ani singura ei preocupare a fost scrisul, însă discuția cu o scriitoare în vârstă o pune pe gânduri în legătură cu necesitatea de a se căsători și a deveni mamă. De atunci a încercat să găsească un răspuns la întrebarea să devină mamă sau nu. Scrisul este activitatea pe care o face cu tot dragul și care reprezintă sursa sa de liniște sufletească.
„Vreme de săptămâni, luni și uneori ani la rând, noi(scriitorii) ne retragem în romanele pe care le scriem; rămânem în acel cocon imaginar, înconjurați de personaje fictive, trasând destine, crezându-ne Dumnezeu. Când dezvoltăm intrigi, adăugăm întorsături neașteptate, creăm și distrugem personaje, putem ajunge foarte ușor să ne închipuim că suntem buricul pământului. Egocentrismul și îngâmfarea sunt două dintre cele mai primejdioase efecte secundare ale profesiei noastre. De aceea suntem niște iubiți lamentabili și niște soții ori soți și mai lamentabili. Scriitorii sunt înainte de toate ființe asociale – deși putem uita cu ușurință lucrul ăsta dacă avem parte de un strop de faimă și de succes. Romanul este cea mai solitară formă de artă, cum spunea odată Walter Benjamin.”
Elif își personifică trăsăturile de caracter sub forma unui harem interior în miniatură. Astfel personalitatea sa este reprezentată de 6 degețici, fiecare întruchipând o femeie diferită de celălalte, dar care împreună formează un întreg. Fiecare individ e rezultatul comuniunii mai multor tipare, caracteristici ce ne fac unici.

Inițial cunoaște doar patru din cele șase degețici:
Mica Domnișoară Practică este tipul persoanei pragmatice și poate fi descrisă în două cuvinte: eficiență și funcționalitate. O sfătuiește să fie și scriitoare și mamă, însă fără a le îmbina, fără a le încurca.
Doamna Derviș este simbolul spiritualității și al înțelepciunii sufite. Aceasta o sfătuiește să experimenteze maternitatea. Doar astfel va putea trage o concluzie. Pentru a o convinge îi spune o poveste pe care o voi reda aici:
„Într-o noapte, câțiva fluturi s-au strâns pe un dulap, privind la o lumânare care ardea. Nedumeriți de natura luminii, au trimis pe unul dintre ei s-o cerceteze. Fluturele-iscoadă a dat roată lumânării de vreo câteva ori și s-a întors cu o descriere: lumina era strălucitoare. Apoi s-a dus al doilea fluture s-o cerceteze. Și el s-a întors cu o observație: lumina era fierbinte. În cele din urmă, al treilea fluture s-a oferit să meargă. Când s-a apropiat de lumânare, nu s-a oprit, așa cum făcuseră prietenii săi, ci a zburat direct prin flacără. A fost mistuit pe loc, dar numai el a înțeles adevărata natură a luminii.”
Domnișoara Cehoviană Ambițioasă este persoana pentru care timpul trebuie dedicat în totalitate scrisului, muncii. A fi mamă, pentru ea, este o pierdere de timp.
Domnișoara Cinică Doctă este femeia cultă, filozoafă, dar o induce și mai tare în eroare pe Elif. Din punctul ei de vedere, dacă ar avea un copil ar fi invidioasă pe femeile care nu au și care prin urmare se dedică mai mult carierei. Dar dacă se va concentra asupra carierei va fi mereu invidioasă pe femeile care au copii.
Pe parcurs le cunoaște și pe celălalte două (descoperindu-se pe sine însăși) : Mama Budincă de Orez- femeia gospodină, simbol al mamei perfecte și Blue Belle Bovary – femeia romantică, elegantă, șarmantă. Până la urmă Elif se căsătorește și rămâne însărcinată. După ce dă naștere unei fetițe este cuprinsă de o depresie postnatală care-o macină sub înfățișarea unei familii sinistre de djinni.
Cartea de memorii a scriitoarei de origine turcă nu pune accentul pe acțiunea propriu-zisă, ci pe filozofia de viață a scriitorilor, mai ales a femeilor scriitoare. Shafak își împletește gândurile cu cele ale unor scriitoare celebre printre care se numără Virginia Woolf, Sylvia Plath, Alice Walker, Toni Morrison. Depresia postnatală ia sfârșit și, după multe frământări și neliniște sufletească, proaspăta mămică ajunge la următoarea concluzie:

„La urma urmei, așa cum dovedește clar chiar și cea mai fugară privire aruncată în viața scriitoarelor – orientale sau occidentale, trecute și prezente-, fiecare caz e altfel. Nu există o formulă unică pentru maternitate și scris care să ni se potrivească tuturor. Există în schimb, în această călătorie literară, multe drumuri care duc toate spre aceeași destinație, fiecare la fel de valoros. Așa cum orice scriitor sau scriitoare învață să-și dezvolte un stil unic și totuși își găsește inspirația în cărțile altora, ca femei, ne elaborăm propriile răspunsuri la întrebările și nevoile universale, impulsionate una de curajul alteia.”
Elif Shafak a devenit una din autorii mei preferați și volumului de față i-am oferit 5 steluțe pe Goodreads. Sunt de părere că le-a meritat din plin, fiindcă este o creație genială, rezultatul unei femei extrem de talentate. Despre această carte ar fi foarte multe lucruri de spus, însă nu există suficiente cuvinte pentru a reda cât este de interesantă.
Dacă pe mine, ca băiat, m-a impresionat extrem de mult, sunt curios ce impact va avea asupra femeilor, scriitoare sau nu, mame sau viitoare mame. E un rezultat al artei cuvântului care, poate, nu este apreciată la adevărata sa valoare și profunzime.
Poate vă întrebați de ce titlul operei e Lapte negru…Culoarea albă a laptelui este înlocuită de negru, culoarea cernelii, existând o corelație între profesia de scriitor și cea de mamă.

Mă voi opri aici în a-i aduce laude acestei capodopere, însă pentru a fi mai convingător vă voi împărtăși câteva citate:
,,Fiecare nume e o formulă magică. Literele dansează laolaltă, fiecare cu rotirea și farmecul ei, fiecare o necunoscută în egală măsură cu celelalte, și împreună plăsmuiesc misterul pe care îl închide în sine numele. Ca o vrăjitoare în întuneric, adăugând literă cu literă, ingredient după ingredient, unitatea de limbaj prin care suntem cunoscuți aruncă o vrajă asupra noastră. Sunt nume care ne ajută să ne avântăm până în înaltul cerului, așa cum sunt nume care ne apasă umerii și ne trag viclenește în jos.”

 ,,Oricât de răspândită pare să fie această metaforă, există o diferență esențială între copii și cărți care n-ar trebui trecută cu vederea. Copiii sunt cu totul deosebiți prin infinita grijă și atenție de care au nevoie după ce se nasc. Neajutorat și fără dinți, copilul este cu totul dependent de mama lui sau a ei multă vreme.
Însă cărțile nu sunt așa. Ele pot sta pe propriile picioare încă de la naștere – adică de la data publicării lor – și pot înota imediat, exact ca puii de țestoasă : entuziaști, încăpățânați, șovăielnici – de pe nisipurile calde ale editurilor până la apele întinse și albastre ale cititorilor.”

 ,,Pe când romanciera este o introvertită, cel puțin pe durata scrierii unui roman, mama este – prin definiție – extrovertită. Romanciera își construiește o cămăruță în adâncul minții sale și încuie ușa, pentru ca nimeni să nu poată intra. Acolo își ascunde secretele și ambițiile de toți ochii iscoditori. Cât despre mamă, ea trebuie să-și țină toate ușile și ferestrele larg deschise, fie iarnă, fie vară. Copiii ei pot să intre pe unde au chef și să colinde peste tot după plac. Nu are nici un ungher tainic.”

LECTURĂ PLĂCUTĂ 

Autor: Cosmin