Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 10

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 10

by -
19

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10
          În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

    Martie 1946. Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit cu câteva luni în urmă, încă un capitol din marea carte a omenirii, istoria, s-a încheiat. Mai bine pentru unii, mai rău pentru alții. O voce înțeleaptă spunea că în dragoste și în război orice e permis, iar eu îi dau dreptate. Nimic nu mai e ca înainte. Pe lângă numeroasele victime și pagube materiale, regimurile politice nu mai sunt aceleași. Naziștii și fasciștii au fost înfrânți, fapt ce îi permite comunismului să se dezvolte, să evolueze, reprezentând un pericol pentru democrație. Democrația tradusă mot-a-mot din limba greacă înseamnă ,,puterea poporului”. Dar puterea chiar se află în mâinile poporului? Nu prea cred. De fapt, puterea se află în mâinile celor puternici, deștepți, care știu cum să influențeze poporul, pe care, mai apoi, îl vor conduce după bunul plac. Cam asta a fost cheia succesului de-a lungul istoriei. Nimic nu s-a schimbat: nici modul oamenilor de a gândi, nici dorința acestora de a reuși. Diferența dintre trecut și prezent constă în modalitatea în care omul urcă pe treptele sociale, ajungând de jos tocmai sus. Și, evident, invențiile care au revoluționat modul de trai al populației, care i-au ușurat viața, dar și urcușul spre succes.
     Anii de război însetați de sânge s-au terminat, în sfârșit. Acum toată lumea încearcă să ajungă la linia de plutire, să repare ce s-a stricat, să-și continue viața. Viața e făcută pentru a fi trăită, nu pentru a plânge, a suferi, a regreta. Chiar și așa, un război de o astfel de anvergură marchează omenirea, iar prăpădul pe care-l lasă în urmă nu se repară prea ușor. Trebuie să te înarmezi cu răbdare, ambiție și forță de muncă, căci doar astfel vei putea izbuti. 
        Cemile a răsuflat ușurată când a aflat că Turcia a ieșit din război, dar și mai liniștită a fost când s-a vestit că pacea s-a așternut asupra mapamondului. Gândul i-a zburat la frații, la scumpul ei tată, morți departe de casă. A aflat în anul blestemat, după cum îi place să-l numească, de la guvernatorul Izmirului că aceștia au murit în urma unei boli contagioase. Unchiul ei, Mahmud, trimise veste la Izmir pentru a fi anunțate și alte rude de-ale lor. Evident că acesta nu știe că ea trăiește. De ce-o fi trimis domnul Recep scrisoarea aia? Dar, dacă stă să se gândească mai bine, a avut noroc. În Maroc femeile sunt lipsite de orice drepturi, mama ei s-a luptat toată viața pentru a-și convinge soțul să nu se mute acolo, pentru binele ei și a lui Nur. Latiffa sigur știa ce e mai bine și de aceea n-are de gând să strice ceea a clădit, ceea ce s-a străduit să protejeze mama sa. Oricum, de mult le simte lipsa fraților și tatălui său, dar acest dor nu se compară cu cel pentru mama sa. Când își amintește de ea, se simte de parcă un pumnal îi sfâșie inima și odată cu el sufletul.
        Camerele membrilor familiei au rămas neatinse, s-a făcut curățenie, însă niciun lucrușor nu a fost mutat de la locul lui. Câtă plăcere îi face să intre în camera surorii sale mai mari! Nur își crease un adevărat sanctuar în care trăia la intensitate maximă fiecare cuvânt așternut pe foaia de hârtie, fiecare notă muzicală care lua naștere în urma atingerii clapelor albe și negre ale pianului. Lui Cemile i-a plăcut mereu să fie martoră la sensibilitatea, frumusețea artei ce a rezultat din exercitarea talentelor surorii sale într-o mică cămăruță dintr-un colțișor de lume. O prințesă aflată în exil, o cadână din seraiul sultanilor. O furnică în această lume. Fără a fi capabilă de a dezvălui lumii ce poate, de ce este în stare. Cam asta era viața artistei care avea doar doi spectatori și cititori: mama și sora. Doar două persoane o sprijineau. Cu ele alături se simțea ca o regină cântând, recitând în fața unui public imens într-o sală dintr-un castel din cristal demn de poveștile lui Andersen…
        Cemile studia adesea partiturile și caietele lui Nur când simțea nevoia de a fi aproape de ea. Deși sora ei era departe, printre cetele îngerilor, în aceste momente avea impresia că stă în fața ei, impunătoare și elegantă, cum o știa. De-ar fi fost aici, viața ei ar fi fost altfel. Nur era puternică și sensibilă deopotrivă, visătoare și realistă în același timp. O combinație perfectă, ideală. Un paradox, gândește Cemile. Până la urmă totul e un paradox: omul și însăși viața. O mulțime de sentimente și trăiri contradictorii conturau acest ÎNTREG. În timp ce îi creiona un portret răposatei surori în care vedea un model, nu conștientiza că îi seamănă. Poate nu deținea taina cuvintelor și a muzicii, dar pasiunea ei pentru natură, pictură, desen nu o puneam mai prejos. De asemenea era pricepută în ale bucătăriei, din mâinile ei delicate ieșeau adevărate capodopere, pe care orice suveran și le-ar dori pe masă.
       De când a rămas singură, s-a străduit să readucă la normal fabrica, renumită în întreaga Turcie cu câțiva ani în urmă, dar totul a fost în zadar. A cheltuit bani pentru reparații, reconstruirea corpului incendiat, însă comenzile primite nu au reușit să acopere cheltuielile. Întreținerea reședinței, salariile angajaților sunt costisitoare. În plus, acel loc  îi aduce mereu aminte de copilărie, de familia pe care a pierdut-o. De aceea se decide să plece la Istanbul, pentru a-și încerca norocul. Încercarea moarte n-are, nu-i așa?
      Vestea plecării ei se răspândește printre angajați. În lipsa stăpânei lor, unde vor lucra? Cum își vor câștiga pâinea? Lui Cemile i se rupe inima când se gândește, însă e imposibil să mai rămână. Deja a intrat în datorii, iar în curând nu va mai avea bani. În salonul reședinței are loc o ședință cu toți angajații. Le-a oferit tuturor salariul pe 3 luni și i-a anunțat că a doua zi va pleca spre Istanbul. Guvernatorul va veni cu angajații lui și se va instala acolo cel mai probabil. Esma, Hatice, bătrânul Hussein au murit cu ceva timp în urmă, iar loialul Buffo la fel. Merge în oraș și vinde câteva kilograme de aur, iar banii luați îi folosește pentru a achita ultimele datorii, dar și pentru a-i lua un cadou guvernatorului, drept mulțumire pentru că i-a permis să rămână în fosta ei casă. Trimite un servitor cu o scrisoare și cadoul la aceasta.
     Se întoarce acasă și inspectează casa de sus până jos. Admiră toate încăperile cu melancolie. Totul îi amintește de copilărie, de frumoasa-i copilărie, de jocurile din livada de portocali. Verișoara sa, Isabella, ce mai face oare? Cum o fi în Spania, la ea? Poate se vor revedea cândva, poate vor depăna amintiri, poate copiii lor se vor juca împreună. Poate, poate, poate… Stă în livada de portocali până se întunecă, privind frumusețea boltei cerești. O să-i fie tare dor de Izmir, de peisajele feerice, de aerul proaspăt și înmiresmat. Intră în casă. Pe masa ei de lucru se află ultimele bogății: biletul de tren Izmir-Istanbul, cutia cu bijuterii a bunicii și cea a mamei sale, de care nu a avut curajul să se atingă. Nu se consideră în măsură să vândă ceea ce face parte din tezaurul acelor femei minunate, rămășițe ale existenței lor pe pământ. Nu le poate lua la Istanbul, nu vrea să le vândă sau să le piardă. Merge în camera mamei sale și de acolo în încăperea secretă, unde nu a mai rămas mare lucru, decât un divan elegant și o bibliotecă impresionantă cu cărți vechi, unele chiar de un secol, documente ale fabricii, unde a adăugat manuscrisele, cărțile și partiturile lui Nur.
Într-un sertar din partea de jos a bibliotecii pune cutiile cu bijuterii ambalate alături de rochia de mireasă a Latiffei. Vor fi în siguranță acolo, căci tunelul și camera secretă nu apar nici măcar în planul arhitectural al reședinței.
      Casa e pustie, toți servitorii sunt plecați. Stinge rând pe rând candelabrele și se retrage în camera sa. Privește pentru ultima oară camera în care și-a petrecut cei 21 de ani. La un moment dat, își amintește de jurnalul mamei sale. Îl scoate din dulap și deschide la prima pagină unde îi sare în ochi o schemă care la prima vedere nu-i spune nimic.  Într-o căsuță de la bază zărește numele mamei sale: Latiffa Hanım Sultan. Anul nașterii: 1901. Cemile completează anul morții mamei sale cu lacrimi în ochi…
   – Numele mamei…, afirmă ea uimită revenindu-și din starea de nostalgie. Mama e sultană din dinastia otomană?!
      E sigură că nu se înșeală, întrucât alături apare numele tatălui ei și dedesubt al ei, al fraților săi. Câte rude interesante are, străbunica ei e sultana Cemile, fiica sultanului Abdülmecid. Bunica ei e nepoata sultanului și  e căsătorită cu Youssef care, din câte își amintește ea, a copilărit cu tatăl lui Ali Hassan. Află că verișoara sa, Isabella, este membră a familiei de Bourbon. Aceasta și mătușa Fatma au stat ani de zile în Turcia, apoi, când a izbucnit războiul, s-au întors în Spania. E impresionată să afle din ce familie se trage, e mândră că și ea, în definitiv, e o sultană. Păcat că Ataturk a înlăturat regimul imperialist! Dar a făcut asta pentru binele lor, pentru libertate!
 familie     Începe să citească din jurnal până când oboseala o răpune. Adoarme, visându-se într-unul din caftanele purtate de membrii dinastiei otomane și mergând pe coridoarele palatului Topkapi. O însoțesc slujnice și toate persoanele pe care le întâlnește i se închină respectuoase. Intră în camera sultanului. Pe tron stă Mehmed, chipeș și impunător ca întotdeauna, cu un turban încântător pe părul negru. În încăpere intră Latiffa, Valide Sultan (Sultana-mamă), într-o ținută de toată frumusețea, urmată de mărita sultană Nur și de prințul Ali. Cu toți se așează la masă. Vorbesc, glumesc, râd, totul într-o atmosferă de petrecere, acompaniată de muzică. Cemile suspină în somn. Așa erau și ei înainte. Ce bine ar fi ca visul să fie real! Din păcate, un rêve reste seulement un rêve…
     Dimineața,se trezește și se pregătește ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Nu poți trăi o viață alimentată cu vise, se gândește ea. Își face bagajul: câteva haine simple, nu prea elegante, căci nu merge la bal la Istanbul, ci merge pentru a munci, pentru a-și câștiga traiul, caietul ei de botanică și zoologie, jurnalul mamei,  o poză cu aceasta în rochia de mireasă și o poză cu întreaga familie. Iese din casă, din curte și închide poarta după ea. Privește înapoi nostalgică, dar merge înainte. Și a fugi nu înseamnă a fi laș…

VA URMA!!!
     

Review overview
5

19 COMMENTS

  1. Te citesc cu mare drag de fiecare dată! De fiecare dată îmi imaginez ce se va întâmpla în următorul capitol… și de fiecare dată sunt surprinsă! Felicitări! Scrii foarte bine! Te ancorezi foarte bine in randuri, in emotii!

Leave a Reply