Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 12

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 12

by -
12

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12

                        Hoș bulduk, canim Istanbul!

    Cemile călătorește aproape o zi cu trenul. E nerăbdătoare să ajungă la Istanbul. Toată lumea vorbește despre fosta capitală a Imperiului Otoman, despre vremurile de demult, despre bogăția boierilor și a pașalelor, despre măreția palatelor în care membrii dinastiei se lăfăiau în trecut. Bine de cei care au prins perioadele de apogeu ale Imperiului, perioade în care orice turc și-ar fi dorit să fi trăit! Păcat că declinul lent și stagnarea au șters cu buretele treaba bine făcută a celor de dinainte, dar să vedem partea bună a lucrurilor: indiferent de secolul în care au trăit au existat și oameni fericiți, și oameni bogați.

       Privește locurile pe lângă care trece: păduri cu arbori înfloriți, câmpuri, orașe. La un moment dat, se plictisește de atât privit și scoate din geantă jurnalul mamei sale. A citit câteva pagini cu o seară înainte, însă era atât de euforică și confuză încât nu a înțeles mare lucru. Studiază încă odată arborele genealogic al mamei sale. Dă pagina și găsește câteva versuri scrise în arabă. Părinții ei știau foarte bine limba arabă, Mehmet și Nur o învățaseră și ei, însă ea se încăpățânase și refuzase. Noroc că dedesubt se afla traducerea în turcă.

               Hayat, zamandan bașka bir șey deiyildir,

               Zaman, așktan bașka bir șey deiyildir,

               Așk, candan bir parça,

               Ve can sadece çiçeklerin farkli renginden bir kokudur…

               Viața nu e nimic altceva decât timp

               Timpul nu-i altceva decât iubire

               Iubirea e o fărâmă de suflet

               Iar sufletul nu-i decât parfum de flori multicolore…

        Timpul pare să se oprească în loc pentru Cemile. Citește și recitește versurile. Ceva îi spune că  a mai auzit versurile acelea.  Le citește cu voce tare de câteva ori. Cât de cunoscut îi sună! Se străduiește în zadar să-și amintească, dar nu izbutește. Trenul oprește în stație, iar în compartimentul ei urcă o femeie cu un bebeluș în brațe. Brusc își amintește! Cemile venise de afară supărată că s-a certat cu Nur și a mers în camera mamei sale. Latiffa stătea lângă leagănul lui Ali și-i recita versuri. Fetița rămase în prag, fascinată de glasul cald al mamei sale. Printre versurile recitate se numărau și cele din jurnal. Nedorind să-l trezească pe bebeluș, iese fără să facă zgomot și se întoarce la sora sa. De asemenea, își amintește că s-au împăcat imediat și că au început să se joace din nou, de data asta fiind pe rând prințesa cea frumoasă. Despăturește scrisoarea lăsată de mama ei, o recitește, admiră poza Latiffei și câteva lacrimi îi curg pe obraz. Dându-și seama că mama bebelușului o privește, se șterge la ochi.

  • Te simți bine, fetiță?
  • Mă simt bine. M-a apucat puțin melancolia…
  • Dar ce face o fată tânără ca tine singură în tren? Te duci la Istanbul?
  • Da, mă duc la Istanbul… Dar tu ce faci singură în tren și cu un bebeluș pe deasupra? o întreabă la rândul ei Cemile, dorind să fie răutăcioasă.
  • Nu sunt singură. Soțul meu e în celălalt compartiment. Eu am venit aici pentru că e mai liniște. Acolo sunt mulți bărbați zgomotoși.
  • .. Scuză-mă! Nu a fost frumos din partea mea!
  • Nu-i nicio problemă! Și eu eram la fel ca tine când eram mai tânără, dar cu timpul am început să renunț la caracterul vulcanic… Te duci la Istanbul la vreo rudă?
  • Familia mea a murit și am plecat din Izmir ca să-mi încerc norocul…
  • Să te binecuvinteze Allah și să te păzească de tot ce e rău!
  • Amin!

        Cemile revine la lectura jurnalului, bucurându-se încă odată că este scris în limba turcă. Altfel n-ar fi putut descifra nimic. Oare de ce n-a vrut să învețe araba? Această întrebare o macină. Cel mai bine ar fi să aibă încredere în intuiția sa.

                ,,Abdülmecid I 

      La sfârșitul lunii aprilie a anului 1823, Sultana Bezmiâlem îl aducea pe lume pe prințul Abdülmecid. Tatăl nou-născutului, sultanul Mahmud al II-lea, a fost în culmea fericirii când a aflat că i s-a născut un fiu. Din prima clipă a știut că acesta va fi urmașul său, că va conduce Imperiul Otoman. Nicio clipă nu s-a temut, deși până atunci o mulțime de prinți se stinseseră încă de când erau niște prunci. Întreg Istanbulul a răsunat, petrecerile au durat ca în basme 3 zile și 3 nopți. Toți oamenii sărmani au primit mâncare caldă și galbeni în cinstea prințului moștenitor. Muzica răsuna prin coridoarele palatului, vizirii și pașalele veneau pentru a-l felicita pe sultan și pentru a-i ura o viață lungă și glorioasă micului prinț.

      Fără să-și dea seama, căci era doar un bebeluș, Abdülmecid era în centrul atenției. Toată lumea vorbea despre el, toată lumea spera că va fi un sultan asemenea tatălui său, un sultan care se va gândi la toți, care va fi just și generos. În tot acest timp, el stătea în odaia mamei sale, care-l privea cu drag, mândră și încrezătoare că va fi următoarea Valide Sultan. Își ridică privirea spre înaltul cerului, sperând că Allah îi va auzi dorința, și spune: ,,Allah, apără-mi fiul și dă-mi viață lungă, ca să pot îngriji de el, să-l scap din toate primejdiile și necazurile! Allah, binecuvântează-ne!”. La scurt timp după nașterea prințului, Mahmud, însoțit de câteva femei din palat, se adună în camera mamei. Sultanul își ia fiul în brațe, îngână câteva rugăciuni și-i dă numele Abdülmecid. Din acest moment prințul devine musulman…

       Șehzade Abdülmecid primește o educație aleasă, în stil european. Pe lângă limba otomană învață franceza, ba chiar ajunge s-o vorbească fluent. Influențele occidentale își pun amprenta asupra pasionatului de literatură și muzică clasică. La vârsta de 16 ani îi urmează la tron tatălui său și reușește să continue acțiunile începute de acesta. Așa cum a visat răposatul său tată, imperiul va fi pe mâini bune, reformatoare. Tanzimatul a continuat, modernizarea nu s-a terminat. Palatul Dolmabahçe e un giuvaer, o rămășiță a rafinamentului și a bunului gust de care a dat dovadă. După o domnie remarcabilă, sultanul Abdülmecid I s-a stins la puțin timp după împlinirea a 38 de primăveri, într-o călduroasă zi de 25 iunie…”

     Cemile e profund impresionată. Niciodată nu ar fi crezut că printre strămoșii ei se numără și un sultan. Ba chiar un sultan foarte bun. De ce i-au fost ascunse astfel de detalii? Până la urmă, de ce i-a mai fost lăsat acest jurnal? Oare la ce s-a gândit mama sa? O mulțime de întrebări și niciun răspuns. Deodată îl aude pe controlor:

  • În câteva minute ajungem la Istanbul! În câteva minute ajungem la Istanbul!

        Aventura ei în orașul tuturor posibilităților urmează să înceapă. Nu se poate abține să zâmbească. Simte că ceva o cheamă, că locul ei este în Istanbul. Inima îi bate din ce în ce mai tare, o mulțime de visuri și planuri i se îngrămădesc în minte. E nerăbdătoare! Își pregătește bagajul, nu poate pierde nicio clipă. O viață nouă urmează să înceapă. Cemile Abdullah ajunge la Istanbul. Coboară din tren. Inspiră adânc parfumul metropolei. Iese din gară și merge și tot merge. Răcoarea nopții o vrăjește. Orașul pare să-i spună:

  • Hoș geldin, Cemile! (Bine ai venit, Cemile!)

         Găsește un hotel ieftin și se cazează acolo. A doua zi va hotărî ce și cum va face. Spre norocul ei, camerele de la etaj se deschid toate către un balcon. Priveliștea e uimitoare. O moschee cu minarete, un parc verde, clădiri impresionante.

  • Nu-mi vine să cred! Sunt la Istanbul! afirmă ea. Hoș bulduk, canim Istanbul! (Bine te-am găsit, dragul meu Istanbul!)

VA URMA!!!

Review overview
5

12 COMMENTS

Leave a Reply