Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 14

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 14

by -
14

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14

                        În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

   Cemile se trezește cu puțin timp înainte de răsăritul soarelui. Își ia bagajul și părăsește hotelul după ce achită cazarea. Aruncă o privire în buzunare. Doar câteva monede cu care va trebui să se descurce. Pornește de-a lungul unei străzi pavate, merge fără o țintă anume, privește cum soarele se înalță pe bolta cerească. Este uimită de sărăcia acestor locuri. Cum se poate ca ăsta să fie Istanbulul? 

      Ajunge pe malul Bosforului, pe malul răsăritean. Pescari care așteaptă să prindă ceva pește, vaporașe ce plutesc pe apa cristalină. Toată lumea laudă frumusețea Bosforului, acest loc feeric. Cemile își dă seama că de aici își iau istanbulezii puterea pentru a răzbi în viață, că de aici pot bea din izvorul fericirii, al strălucirii. Aici istanbulezii se simt ca la ei acasă, aici istanbulezii sunt istanbulezi. Bosforul e un elixir al vieții pentru ei. ,,Ce gânduri îmi trec prin minte!” își spune Cemile. ,,Dar dacă e adevărat?!”

      Zărește un bătrân care împinge un cărucior cu simit. Mirosul covrigului turcesc proaspăt și fierbinte îi amintește că nu a mai mâncat nimic de ieri. Se apropie de el și-l întreabă:

  • Amca (Unchiașule), cât costă simit-ul?
  • 5 kuruși.
  • Vreau și eu doi, vă rog! spune Cemile punându-i în palmă 10 kuruși.
  • Poftim! Nu vrei și un ceai?

Cemile se gândește la puținii bani pe care îi are în buzunar și-i răspunde:

  • Amca, nu vreau.
  • Ți-l dau din partea casei! zice bătrânelul zâmbind și întinzându-i un păhărel cu ceai aburind.
  • Mulțumesc mult!

Ea se așază pe o bancă și începe să se înfrupte din covrigi. Iar ceaiul o revigorează. Bătrânul se așază și el și o privește cu ochii săi blânzi.

  • Ce bun a fost! afirmă ea după ce termină.
  • Să-ți fie de bine! Ce vânt te-aduce pe aici, fetițo? După accent tind să cred că ești din Izmir.
  • Așa e. Aveți dreptate! Cum de v-ați dat seama?
  • Am copilărit și eu la Izmir și după moartea părinților mei am venit aici.
  • Și părinții mei au murit. Am venit aici ca să-mi încerc norocul, însă…
  • Însă visai la altceva. Credeai că Istanbulul e alcătuit doar din palate strălucitoare? Cartierul prin care ai trecut tu arată cam deprimant, mai sunt și altele la fel, însă gândește-te că războiul abia s-a încheiat. Abia acum lumea se pune pe picioare. Încet-încet totul se va rezolva. În partea asta a Istanbulului e mai complicată treaba, însă pe malul celălalt, pe cel european adică, totul arată mai bine. Acolo viața e mult mai agitată. Aici e mai multă liniște. Acolo trăiau majoritatea demnitarilor în timpul Imperiului Otoman. Ataturk ne-a mutat capitala la Ankara, însă nu va putea întrece nicicând Istanbulul. Însuflețirea acestuia este incomparabilă, frumusețea lui de nedescris, iar marile valori le găsești acolo unde nici nu te aștepți.
  • Ne guzel! (Ce frumos!)
  • Așa e, fetițo. E frumos! Tu ai toată viața înainte, dar eu nu… Peste puțin voi pleca, mă voi despărți de acest oraș minunat. Dacă poți, rămâi pe veci aici. Aici îți vei găsi mereu echilibrul interior. Vino pe faleza Bosforului și privește pescărușii. Privește albastrul apei și folosește-te de el ca să te descarci de tot răul care-ți invadează sufletul… Allah să te binecuvinteze!

   Până apucă ea să se dezmeticească, bătrânul vânzător ambulant a și plecat. Cuvintele lui au pus-o pe gânduri. Privește împrejurul său și lacrimi încep să-i curgă pe obrajii înroșiți de vânt. Le lasă să curgă, în speranța că izvorul suferinței va seca. Prin față  i se perindă secvențe din viața la Izmir. O vede pe mama sa, îl vede pe tatăl său, își vede frații. Toți sunt morți acum. Trebuie să înceapă o nouă viață. Nu e suficient să spună că va lăsa trecutul în urmă. Trebuie să fie sigură de asta, să creadă. Da, va crede. Își șterge ultimele lacrimi, își ia geanta și merge de-a lungul falezei până când găsește niște pescari. Îi întreabă cum poate trece pe partea europeană a Istanbulului și aceștia o ghidează către un loc din care se poate îmbarca pe un feribot. După ce le mulțumește, le urmează sfatul.

       Traversarea Bosforului de pe un mal pe altul este o experiență fascinantă, încântătoare. Este uimită de diferențele despre care vorbea și bătrânul vânzător. Aici se observă influențele occidentale, dar și bunăstarea multor locuitori. E frumos aici. Trebuie să găsească o soluție pentru situația în care se află. Unde va dormi? Ce va mânca? Ce va face? Cu banii pe care-i are în buzunar nu prea are ce face, ce cumpăra. În primul rând, trebuie să-și găsească un loc de muncă. Și până se înoptează îl va avea! Începe să caute, însă e prea dezorientată. Cumpără o gazetă și o deschide. E sigură că pe undeva se găsesc și oferte de locuri de muncă. Ochii i se perindă asupra rândurilor când brusc, ceva îi atrage atenția:

,,Căutăm ospătăriță îndemânatică, care să poată da ajutor și la bucătărie. Dacă sunteți interesată, vă așteptăm la restaurantul nostru Istanbulun Umutu (Speranța Istanbulului), Beșiktaș.”

    Asta e perfect. Știe și să gătească, se pricepe foarte bine. Întreabă în stângă și-n dreapta și reușește să ajungă la Speranța Istanbulului. Ce clădire uimitoare, ce clădire impunătoare! E un restaurant de lux și observă că înăuntru intră numai domni la costum și doamne elegante cu blănuri și bijuterii. Își ia inima în dinți și urcă treptele, deschide ușa și intră. În interior e și mai frumos! Totul e alb, totul strălucește. Rămâne cu gura căscată.

  • Bună ziua, doamnă! Cu ce vă putem ajuta? o întreabă un ospătar.
  • Bună ziua! Am văzut în ziar un anunț…
  • Deci ați venit pentru postul de ospătăriță și ajutor la bucătărie?
  • Exact,exact!
  • Bine, atunci. Urmați-mă!

Ospătarul o conduce către biroul patronului și i-o prezintă pe Cemile, după care îi lasă singuri.

  • Ai mai lucrat în vreun restaurant până acum?
  • Din păcate, nu, însă știu să gătesc. Și mereu o ajutam pe mama să așeze masa pentru musafirii care veneau la reședința noastră.
  • Uite cum facem: ai la dispoziție 8 ore în care vei fi angajată de probă. Dacă sunt mulțumit de cum lucrezi, postul e al tău.
  • Mulțumesc mult! Allah să vă binecuvinteze!

   Cemile e extrem de fericită. Are de gând să facă tot posibilul pentru a câștiga postul ăsta. Merge la vestiar și se schimbă într-o costumație albă ca a celorlalți ospătari. Trece la treabă. Se duce în stânga și în dreapta. Servește clienții, vorbește frumos cu ei, se asigură că nimic nu le lipsește, zâmbește. Până și clienții mai irascibili se calmează când îi văd atitudinea și bunele maniere. Onorează toate comenzile fără ezitare și fără întârziere. În paralel lucrează și la bucătărie, dă o mână de ajutor bucătarului, ba chiar unele mâncăruri le prepară ea. La sfârșitul zilei merge în biroul patronului. Aici se afla și bucătarul:

  • Cemile, ești angajată! îi spune patronul. Am auzit că ai făcut o treabă extraordinară și că la anumite preparate l-ai întrecut chiar și pe bucătar! Tebrik ederim! (Felicitări!)
  • Vă mulțumesc mult de tot! Chiar aveam nevoie de slujba aceasta!
  • Și încă ceva. Am auzit că ai primit mai mulți bani de la clienții mulțumiți și că i-ai dus pe toți la casă. Banii aceia primiți în plus sunt ai tăi, bacșișul pentru treaba bine făcută!
  • Dar nu se poate să-i păstrez eu pe toți. Sunt prea mulți bani. Nu, nu se poate. Nu e corect față de colegii mei. Mai bine banii aceia i-am împărți cu toții.
  • Dacă așa dorești… Alegerea îți aparține! Nu te-am întrebat, unde locuiești?
  • Momentan nicăieri. Tocmai ce-am venit de la Izmir. Probabil în seara asta voi sta la un hotel ieftin. Sper să am timp mâine-dimineață să caut o cameră de închiriat.
  • Nu e nevoie! Am eu un bloc cu apartamente situat la câteva străzi de aici, iar unul din apartamente a fost eliberat recent. Dacă vrei poți să stai acolo.
  • Cât costă chiria?
  • Nu foarte mult. O să-ți opresc din salariu.
  • Vă sunt profund recunoscătoare!

    Patronul o conduce la noul ei apartament, apoi pleacă. Cemile este mulțumită. Face  o baie, după care se așază în pat și adoarme imediat…

      Cemile iubește viața din Istanbul. Este încântată de acea zarvă specifică. Diminețile încep frumos, cu copii zglobii care merg la școală, adulți care se îndreaptă spre serviciu și vânzători ambulanți care-și laudă marfa. Își face un ceai, își pregătește micul-dejun, după care face curățenie în micuța sa locuință. Merge la restaurant unde lucrează cu drag și spor. Își petrece mult timp și la bucătărie, preparând mâncăruri tradiționale din Izmir, extrem de apreciate de clienți. După ce își termină tura se plimbă pe malul Bosforului, apoi prin parcuri,  iar în unele week-end-uri se aventurează și în alte cartiere, admiră moschei, palate magnifice, amprente ale unui trecut glorios. Cel mai tare și cel mai tare o impresionează palatul Dolmabahçe, acel palat în care s-a născut bunica sa, construit de mărețul sultan Abdülmecid. Uneori îl vizitează și în interior, alteori se rezumă la a-l privi pe dinafară. După aceasta, se întoarce acasă și începe să citească jurnalul mamei sale, să descopere viața strămoşilor săi, însă, din fericire, asta nu o mai afectează cu nimic. Nu mai e nostalgie, ci doar curiozitate și încântare. De câte ori citește acele rânduri, nu-i vine să creadă că acei oameni au vreo legătură cu ea.

     A primit numele Cemile după cel al străbunicii sale și este mândră de acest lucru. Se bucură că Latiffa a scris câteva cuvinte și despre această prințesă a Imperiului Otoman, se bucură că numele ei a rămas în istorie și că n-a murit odată cu ea.  

,,Cemile Sultan, fiica sultanului Abdülmecid I, s-a născut pe 18 august 1843 și coincidența face ca fiica mea să vină pe lume în aceeași zi toridă de august. În memoria scumpei mele bunici i-am pus același nume, sperând ca micuța din brațele mele să moștenească câte ceva din trăsăturile înaintașei sale. Acum,  când aștern aceste cuvinte, simt un junghi care-mi străpunge inima. Amintirea acestei femei încântătoare este încă vie în mintea și sufletul meu.  La doar doi anișori a rămas orfană de mamă,  micuța prințesă a rămas fără cea care ar fi trebuit s-o îndrume. A fost adoptată de o altă sultană împreună cu fratele său, Abdulhamid, alături de care a copilărit. A jucat un rol important la acea vreme, deținând un scaun lângă cel al fratelui  său, iar la ceremonii mergea alături de sultana-mamă. Prezența ei impecabilă și simplă era respectată de toată lumea. La 15 ani a fost măritată cu Mahmud Celaleddin Pașa, cu care a avut câțiva copii, printre care și pe Ayșe Sıdıka Hanım Sultan, scumpa mea mamă. Va rămâne văduvă și în cele din urmă se va instala la palatul Ervenköy.

 Țin minte că eram micuță când mergeam în vizită la bunica. Din ce mi-a povestit mama când am mai crescut, bunica decăzuse mult, imperiul nostru stagna, dinastia otomană urma să cunoască zile grele. Bunica era îmbrăcată ca întotdeauna în haine maro, nu purta bijuterii, era extrem de simplă și elegantă, de o frumusețe izbitoare și la acea vârstă. Pentru acele vizite, mama ne îmbrăca cât mai frumos pe mine și pe sora mea mai mică, ne învăța să avem grijă ce vorbim, să-i sărutăm mâna bunicii și să fim cuminți. Noi nu îndrăzneam să-i ieșim din cuvânt,  nu doream să le supărăm pe mama și pe bunica noastră drăgăstoasă, ce ne lua  în brațe și ne mângâia părul. Cele două femei beau ceai, noi primeam șerbet cu fructe și după masa delicioasă, aveam voie să mâncăm baclavale. Vizitele erau plăcute, cu excepția momentelor în care eram trimise să ne jucăm în altă cameră. Când m-am făcut mai mare, doar mă prefăceam că plec de acolo. De fapt stăteam și ascultam prin ușa închisă ceea ce discutau. Uneori o auzeam pe bunica plângând, iar mama plângea și ea. Alteori le auzeam discutând despre situația proastă în care se află, dar și despre vremurile de odinioară. Bunica spunea mereu că și-ar dori să moară odată, să nu vadă acest imperiu dizolvându-se și pe ea exilată în cine știe ce colț al lumii. La auzul acestor vorbe, mama începea să plângă, rugând-o să nu mai zică asta, că mai are mulți ani de trăit. După ce-și reveneau în urma discuției, eram chemate pentru masă. După desert ne întorceam acasă, nu înainte ca bunica să ne ofere ceva, fie câteva monede, fie cercei, lănțișoare, brățărele, toate de aur.

În anul 1915, într-o zi geroasă de 7 februarie,  eram la cursul de arabă, când o servitoare venise să mă anunțe că bunica a trecut la cele veșnice. Am fost atât de uimită, încât nu am reacționat în niciun fel. Au urmat câteva zile oribile, înmormântarea bunicii, cititoare din Coran, așure dat de pomană și multe lacrimi. Mama era trasă la față de atât  plâns, plângea fiindcă de acum îi va lipsi femeia acea impunătoare, care o mângâia pe cap și care-i ștergea lacrimile de la ochi. Odată cu moartea Sultanei Cemile, Ayșe Sıdıka își pierdea unicul sprijin…”

     Cemile iese din bucătărie cu o tavă cu ceai pe care dorește s-o ducă la una din mese când se ciocnește de un domn. Cade și scapă și tava. Chipeșul domn se apleacă și-o ajută să se ridice, cerându-și scuze și spunând că va plăti el paguba. Cei doi se privesc în ochi îndelung și un zâmbet larg apare pe fețele amândurora…

VA URMA!!!

Review overview
5

14 COMMENTS

Leave a Reply