Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 15

     Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15
            În care minciuna are picioare scurte…

     Azeeza se enervează. Într-adevăr, e geloasă pe Nur, geloasă  fiindcă îi fură soțul. Lacrimile îi curg pe obraji, se întoarce spre casă, însă dă nas în nas cu servitoarea Amira. În clipa asta își dă seama prin intermediul cui comunicau cei doi amorezați. Brusc, în sufletul ei răsare dorința de a se răzbuna, de a le strica fericirea celor doi. Și știe și cum. O oprește pe Amira, o ia de braț și o trage după ea. Tânăra se supune.
      – Cine te crezi? o întreabă pe Amira, pălmuind-o. Spune! Cum îți permiți să fii complice la acest păcat? Cum îți permiți să o ajuți pe prințesă să-mi fure soțul? Cum? Spune-mi!
      – Iertare, stăpână! Vă implor, iertați-mă!
     – Aoleu! Cât tupeu! După ce ai făcut, mai ai curajul să-mi ceri iertare?
     – Stăpână, fac orice! Numai să nu afle sidi Osman. Vă implor! Nu vreau să ajung pe străzi!
     – Chiar faci orice?
     – Da, stăpână!
     – Bine, atunci. Nimeni nu va ști de discuția asta! Iar de acum, toate mesajele pe care și le transmit prințesa și Ahmed vor ajunge mai întâi la mine. Evident că nimeni nu va ști nici acest lucru! M-am făcut înțeleasă? se răstește Azeeza.
     – Da, stăpână!
     – Și dacă aflu că m-ai înșelat, va fi vai și-amar de tine!
     – Nu, nu! Asta nu se va întâmpla!
     Servitoarea pleacă. O cheamă în casă pe Nur, fiindcă soțul ei dorește s-o vadă. Azeeza e mulțumită. E sigură că nu va fi înșelată. A văzut că servitoarea prințesei e slabă de înger. O va manipula cum va dori. Și va face în așa fel încât sidi Osman să afle ce treburi învârte soția lui pe la spate. Deja își imaginează momentul în care prințesa va părăsi acea casă și blesteamă momentul în care aceasta a venit aici. Nu putea să rămână în țara ei, printre păcătoși?!

     – Nur, fratele tău ne-a invitat la masă, însă nu mă simt prea bine. Vei merge tu, însă Ahmed și Azeeza te vor însoți, o anunță Osman.
     – Bine, habibi!
     – Du-te și pregătește-te!
      Nur e fericită că va sta la aceeași masă cu frații și cu iubitul său. Mai e și Azeeza, însă va găsi o soluție ca să rămână măcar câteva clipe singură cu Ahmed. E încântată să-și revadă frații, îi strânge în brațe și-i sărută pe obraji. Ochii i se umplu de lacrimi, însă se șterge imediat pentru a nu fi văzută de Ahmed în starea asta. Inspiră și expiră și un zâmbet îi răsare pe chipul frumos și delicat.
    – Să facem prezentările! zice Nur. Ahmed, Azeeza, ei sunt frații mei, Mehmet și Ali! Mehmet, Ali, ei sunt Ahmed, fiul soțului meu, și Azeeza, soția acestuia!
    – Prima și unica soție, adaugă cu un zâmbet fals Azeeza.
    După ce bărbații își strâng mâinile și își adresează formulele de politețe merg în camera de zi, iar femeile merg într-o încăpere alături de soția lui Mehmet. Imediat începe o petrecere cu mai multe femei, muzică și voie bună, o petrecere pur marocană. Nur se retrage fără să atragă atenția cuiva și merge în camera bărbaților. Se așază lângă Ahmed și-l sărută de față cu frații săi.
    – Voi vă iubiți mult! afirmă Mehmet. Însă e periculos ceea ce faceți. Nu vă este teamă că ați putea fi prinși?
    – Of, abi, fii optimist! Nu  ne va prinde nimeni, atât timp cât suntem discreți și prevăzători!
    – Singurele persoane care știu de relația noastră sunt de încredere, adaugă Ahmed.
    – Știți voi ce faceți! Să aveți grijă, căci totul poate avea consecințe extrem de grave. Nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla în situația în care ar afla sidi Osman. Mi se face pielea de găină…
    – Abi, stai fără grijă! Vom fi prudenți!
    – Allah să vă binecuvinteze și să vă ofere fericire!
    – Amin!
     Timpul trece într-o atmosferă plăcută, relaxantă. Cei doi îndrăgostiți se simt ca în al nouălea cer. Își fac planuri pentru căsătoria lor, vor face tot posibilul pentru ca acest vis să devină realitate. Azeeza a observat că Nur a plecat, însă înghite în sec nemulțumită. Nu are ce face. Fără martori nu poate acuza pe nimeni, iar în această casă nimeni nu i-ar fi aliat. Trebuie neapărat să găsească un prilej de a folosi asul pe care îl are în mânecă: slujitoarea prințesei…
     – Mehmet abi, Ahmed îmi spune mereu că sunt o prințesă. De aceea s-a căsătorit Osman cu mine. Ce știe unchiul Mahmud și eu nu știu?
     – Nur, am aflat și eu recent, după moartea tatei. Bunicul a fost mare funcționar aici în Fes, însă de bunica noi nu știam nimic. Am aflat că a fost o prințesă, descendentă a familiei de Bourbon, însă și-a pierdut titlul. A mers până la Papă pentru a primi acordul de a se căsători cu un musulman. Chiar dacă a fost refuzată, ea tot s-a căsătorit și s-a mutat aici în Maroc.
     – Poftim? întreabă Nur. Nu pot să cred…
     – Nici mie nu mi-a venit să cred, însă îți dai seama că asta nu ne afectează în niciun fel și nici nu ne aduce vreun benificiu…
    – Da… Ai putut afla mai multe despre ea?
    – Din păcate, nu. Am încercat, însă a fost în zadar. Numele ei nu a rămas nicăieri. Familia ei a renegat-o…
    – Of, chiar mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre bunica. Sigur era o femeie frumoasă, îmbrăcată ca o prințesă, care participa la baluri unde veneau mari personalități…
     – Un singur lucru am aflat și asta de la unchiul Mahmud: cânta la pian. Era renumită în Maroc pentru talentul ei. Deci de la ea ai moștenit această pasiune.
    – Super! Ce mă bucur!
    – Sora ta cântă încântător. Te simți ca în paradis ascultând-o, intervine Ahmed.
    – Habibi, nu exagera!
    – Nu exagerez deloc, scumpa mea!
   – Ce târziu s-a făcut! Cred că ar trebui să vă întoarceți acasă, să nu se supere sidi Osman! li se adresează Mehmet.
    – Ai dreptate, kayınbirader (cumnate)!
      Un zâmbet apare pe fețele celor doi frați.
    – Habibi, știi limba turcă? întreabă Nur.
    – Canım, pentru tine aș face orice. Și da, am început să învăț turca. Senin için, gülüm! (Pentru tine, trandafirul meu!)
   – O! Așkım benim! (Iubitul meu!)

   Cei doi se sărută, după care o iau pe Azeeza și pleacă acasă. Nur se privește în oglindă, în timp ce-și piaptănă părul negru, mătăsos. Se gândește la Ahmed și la frumoasa lor poveste de dragoste. Nu-i vine să creadă că și-a găsit sufletul-pereche în această închisoare. Nu-i vine să creadă că un suflet de aur a îndrăznit să spargă colivia de cristal. Nu-i vine să creadă că acum este aproape liberă. După ce va scăpa de căsătoria cu bătrânul Osman, va deveni soția lui Ahmed. Și vor fi fericiți până la adânci bătrâneți…
      Ia o foaie de hârtie și începe să aștearnă câteva cuvinte, o veritabilă declarație de amor pentru bărbatul care i-a furat inima. Simte cum inima îi bate foarte tare, mai-mai să-i sară din piept. E atât de euforică, atât de fericită. Redactează scrisoarea în turcă, folosind însă alfabetul arab. Va fi o provocare pentru el. Îl va ambiționa astfel să-i învețe limba, să descopere acel izvor nesecat de cuvinte, bine ascuns în inima ei. Împăturește scrisoarea de amor și o pune într-un plic. O cheamă pe Amira și i-l dă pentru a ajunge la Ahmed.
        Amira se dovedește a-i fi credincioasă Azeezei, întrucât îi duce ei plicul. Aceasta îl desface, încearcă să citească scrisoarea. Nu înțelege nimic din acel limbaj ciudat. Miroase hârtia și se înfurie. E parfumul prințesei. Blestematul ăla de parfum cu care l-a sedus pe Ahmed. Lăsându-se mânată de un impuls, iese din cameră și merge în salon. Aici își găsește socrul fumând din narghilea.
     – Bună seara, sidi!
     – Bună seara, Azeeza! S-a întâmplat ceva?
     – O, sidi! O grea povară îmi apasă sufletul…
     – Ce s-a întâmplat?
     – Îmi vine să plâng numai când mă gândesc.
     – Ce-ai pățit?
     – Ahmed și prințesa se iubesc.
    – Azeeza! Cum îți permiți să vii cu o asemenea acuzație? Dacă nu ai patru martori care să susțină acest lucru, vei fi biciuită!
     – Sidi, vă rog mult să mă ascultați. Nu doream să vă spun, însă mi se pare nedrept ceea ce vi se întâmplă. Nu am patru martori, știu! Dar eu i-am văzut cu ochii mei sărutându-se în grădină!
      – Azeeza, gândește-te bine când faci o asemenea acuzație! Fără martori cum ai putea fi crezută?
      – Sidi, n-am patru martori, însă am altceva. Soția dumneavoastră i-a dat acest plic servitoarei Amira ca să i-l bage pe sub ușă soțului meu. Servitoarea n-a fost de acord, nu a dorit să fie complice la așa ceva și de aceea a venit la mine. S-a plâns că nu știe ce să facă. Am deschis plicul, am desfăcut scrisoarea parfumată și am încercat să citesc acele câteva rânduri. Alfabetul este arab, însă nu am înțeles nimic. Sigur e în turcă scrisoarea. Nu o acuz pe soția dumneavoastră, însă mi s-a părut neobișnuit ca o femeie măritată să trimită o scrisoare unui alt bărbat. Poate nu e o scrisoare de dragoste și de aceea am venit la dumneavoastră. Sidi, dumneavoastră veți ști ce trebuie făcut. Repet, nu o acuz pe soția dumneavoastră, căci nu am martori, însă cel mai corect mi s-a părut să vorbesc cu dumneavoastră. Sunteți ca un tată pentru mine!
    – Dă-mi scrisoarea, Azeeza! Îți mulțumesc pentru că ai reacționat cum trebuie!
    – Sidi…
    Osman se uită și el pe scrisoare, însă cum nu cunoaște limba turcă, nu înțelege nici el nimic. Cum să reacționeze, cum să reacționeze? Când se gândește că fiul și soția sa e posibil să-l fi înșelat, o durere ascuțită de cap își face simțită prezența. Cum e posibil așa ceva? Își cheamă fiul și-i întinde scrisoarea.
     – Fiule, soția mea ți-a trimis această scrisoare! Cum e posibil așa ceva? Ce treabă ai tu cu ea? Cum poți să te legi de soția tatălui tău? se răstește Osman ridicându-se de pe canapea.
     – Tată, te rog, nu te enerva! Este o mare calomnie! Nu știi că turcii au alt alfabet? Sigur a scris cineva această scrisoare, special pentru a o repudia pe Nur. Poate fi una din soțiile tale…
      – Asta e imposibil!
      – De ce?
    – Pentru că servitoarea lui Nur, Amira, i-a adus această scrisoare Azeezei. Servitoarea n-a vrut să fie complice la așa ceva, iar Azeeza n-a știut ce să facă și a venit la mine.
      – Cum e posibil așa ceva? Cu siguranță a plătit-o cineva pe Amira să facă asta!
      – Și de unde să știu că nu este adevărat? Azeeza v-a văzut în grădină! Erați împreună. Vă sărutați!
     – Nu este adevărat, tată! Cum poate să facă asemenea acuzații nefondate, fără martori? Cum poate să inventeze asemenea lucruri? Uite ce soție mi-ai luat, tată!
     – Tot eu sunt de vină? Ai grijă cum vorbești!
     – Îmi cer scuze, tată! Situația asta m-a scos din minți.
     – Bine, fiule, îi răspunde Osman calmându-se și așezându-se la loc pe canapea. Voi chema pe cineva care cunoaște limba turcă, ca să ne lămurească și pe noi referitor la ce scrie în această scrisoare. Poți să te retragi în camera ta. O să te chem eu!

      Ahmed este extrem de agitat. Cum au putut să fie așa de imprundenți, încât să aibă încredere în Amira?! Asta sigur e mâna Azeezei. Regretă ziua în care a cunoscut-o pe femeia asta haină. Trebuie să găsească o soluție. Și asta imediat. Vor pleca. Altă soluție nu au. Repede își face un bagaj, își ia câteva haine, o cutie în care ține scrisorile de la Nur și bani. Îl cheamă pe unul din paznicii lui Nur și-i dă geanta, cerându-i s-o ducă la casa cu pian, cuibușorul lui și a lui Nur. Înainte de asta, paznicul merge la Nur și o anunță că sidi Osman a aflat de relația interzisă dintre ea și Ahmed. Ea își face un bagaj mare, în care își pune hainele, cărțile, caietele și tot aurul. Toate vor fi duse în ascunzătoarea lor.  
      Nur este agitată, se plimbă prin cameră de colo-colo. Aude un zgomot. Se apropie de ușă. Soțul ei urcă sus. E nervos, o strigă să iasă din cameră. Cu siguranță cineva a descifrat acea scrisoare de amor. Inima îi bate din ce în ce mai tare, de data aceasta de teamă. Încuie ușa și aude cum soțul ei bate cu pumnii și urlă înfuriat. Ce să facă? Iese pe balcon, auzind o șoaptă. Ahmed e jos și-i zice să ia un cearșaf pe care să-l lege bine de balustrada balconului. Va coborî cu ajutorul acestuia, asigurând-o că nu va păți nimic, căci el e acolo. Ea îl ascultă și se mișcă repede, căci este înspăimântată de zarva de dincolo de ușa ce în curând va fi spartă. Ținându-se strâns de cearșaful făcut funie coboară, iar când e aproape de pământ, este prinsă în brațe de Ahmed.
      – O, habibi! Ce ne facem?
      – Mergem în ascunzătoarea noastră! Calmează-te și vorbește încet să nu ne audă careva!
      Brusc, ușa camerei este spartă. Osman și servitorii săi ies pe balcon și văd funia legată.
      – Netrebnicilor, ieșiți de unde v-ați ascuns! O să vă omor cu mâinile mele!
      Însă cei doi amorezați nu ascultă până  la capăt cuvintele bătrânului, căci se lasă pierduți în întunericul nopții. Și ce frumos din partea Lunii să se lase ascunsă în spatele unui norișor. Luna, simbol al pasiunii și al dragostei lor, nu poate permite ca cineva să le strice fericirea. Luna este complicea lor. Și de acolo de sus, de pe bolta cerească, îi pândește și-i vede cum aleargă. Unde aleargă? Spre capătul tunelului, unde se zărește o luminiță plăpândă. Spre fericire, spre dragoste, spre a fi Ahmed și Nur, spre libertatea lor…

VA URMA!!!