Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 17

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 17

by -
14

 Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17

          În care visele încep a prinde contur…

Ahmed și Nur aleargă pe străzile lăturalnice ale medinei, în speranța că astfel li se va pierde urma. Ajung la ascunzătoarea lor și se frământă referitor la ce vor face. Nur se plimbă agitată de colo-colo.

  • Ce ne vom face? întreabă ea. Nu avem niciun plan pregătit. Nimic.
  • Gata! Cum de nu mi-a trecut asta prin minte?!
  • Ce?
  • Dacă tu ai fugit cu un alt bărbat, imediat se va răspândi vestea. Până la prânz va afla toată lumea. Vei fi căutată, însă nu și găsită.
  • Așa, și?
  • Aș putea jura că până la apusul soarelui, tata se va duce la șeic și va anula căsătoria. Pe lângă oamenii tatei, vom fi căutați și de alții. La cât de bine îl cunosc eu pe sidi Osman, nu va accepta ca onoare să-i fie pătată.
  • Deci, ca să înțeleg și eu: vom aștepta anularea căsătoriei și trimiterea autorităților în căutarea noastră?
  • În ziua următoare vor veni frații tăi aici, împreună cu un imam pe care-l cunosc și care ne va căsători.
  • Asta înseamnă că vom putea rămâne aici, fără nicio grijă. Atât timp cât sunt căsătorită cu tine, sidi Osman nu are ce să-mi mai facă.
  • Nu e așa simplu. Tu vei fi căutată în continuare. Nu vei fi lăsată în pace…
  • Și vom trăi ascunși aici? Dacă ne vor găsi?
  • Plecăm de aici. După ce vom fi căsătoriți.
  • Unde?
  • În deșert. Cu o caravană. Nu ne va găsi nimeni. Vom putea locui prin oazele încântătoare, binecuvântări ale deșertului.
  • Așa facem.
  • E foarte târziu. În curând se va lumina, se va face zi. Du-te la culcare!
  • .., spune Nur sărutându-l.

Odată ce pune capul pe pernă adoarme. Are parte de un somn agitat, cu numeroase vise ce contenesc într-un sfârșit. Se trezește auzind un zgomot. Ascultă cu atenție și-și dă seama că cineva încearcă să cânte la pian. Iese din cameră și coboară în camera de zi. Îl privește pe Ahmed cum atinge clapele cu timiditate și lipsă de încredere. Recunoaște melodia și partitura. O cânta la Izmir pe când era doar o fetiță. Lua lecții de pian cu un profesor bătrân, dar extrem de blând. La un moment dat, mama sa stătea acolo în cameră și o asculta. Pentru prima oară interpreta o melodie fără cusur. Profesorul îi șoptea Latiffei că are o fiică extrem de talentată, care ar trebui să-și exploateze la maxim potențialul. Din ochii Latiffei curgeau lacrimi, dar nu de tristețe, ci dimpotrivă, de fericire…

Se așază lângă Ahmed în fața pianului, făcându-l să tresară. Atinge clapele și se lasă purtată de notele de muzicale, într-un loc încântător. Cu câtă emoție, cu câtă sensibilitate cânta frumoasa Nur. Ahmed este profund impresionat, o privește fermecat pe femeia ce va deveni în următoarea zi soția lui. E adevărat? E adevărat că stă alături de o zână desprinsă parcă din povești? E adevărat sau totul e doar un vis? În orice caz, e un vis extrem de frumos…

Ceea ce a zis Ahmed s-a adeverit. Căsătoria dintre sidi Osman și Nur Abdullah a fost anulată. Așa că a doua zi, cei doi tineri se pregătesc pentru cel mai important eveniment din viața lor. Nu va fi nicio petrecere, la nuntă vor participa doar câteva persoane. Mehmet și micuțul Ali vin înainte de lăsarea serii. Imamul oficiază căsătoria, Mehmet și Ahmed se înțeleg, își dau mâna. În camera de zi apare și mireasa, îmbrăcată într-o frumoasă rochie albă, cu o coroniță pe cap și cu perle la gât. E asemenea unei adevărate prințese occidentale, iar Ahmed pare un veritabil gentilom.

  • Prințesă, sunteți nespus de frumoasă! Umilul dumneavoastră servitor se simte onorat să vă fie soț, să vă fie sprijin de nădejde și la bine, și la greu…
  • Scumpe prinț, mă simt onorată să vă ofer sufletul și, odată cu el, loialitatea și iubirea mea mea nemăsurabilă…

Li se cântă la pian, iar ei dansează vals, asemenea europenilor. Ce poate fi mai frumos?! Să fii alături de persoana iubită, într-un dans al fericirii, al fericirii ce izvorăște din inimile lor. Ies pe balcon și la lumina lunii se sărută. Stelele sclipesc asemenea unor nuntași emoționați de momentul romantic și extrem de pasional. Pământul e martor al iubirii lor, totul pare a se învârti în jurul lor. Pentru câteva clipe devin un astru scânteietor înconjurat de corpuri cosmice ce orbitează euforice, îmbătate de vinul dulce, sentimental…

În zorii zilei, tânărul cuplu părăsește palatul de cleștar și pleacă cu o caravană în deșert. Acum începe întreaga lor aventură. Nur merge în spatele unei cămile blânde și se simte ca o regină a deșertului. Dunele de nisip îi oferă o siguranță anume, îi dau impresia că nimeni și nimic nu ar pune-o în primejdie, căci deșertul i se supune reginei , căci deșertul este cel mai loial slujitor. Acea întindere infinită, fără sfârșit, nu o îngrijorează, ba dimpotrivă, o fascinează. Mintea îi este plină de gânduri, meditează admirând nisipul. Deșertul este asemenea vieții, este o proiecție a acesteia. Deșertul este imprevizibil, pericolele îi pândesc la tot pasul. Câte nu s-ar putea întâmpla acolo! Ar putea să i se facă rău, s-ar putea pierde de grup și să sfârșească tragic. Ar putea fi atacați de cine știe ce tâlhari sau de clanurile războinice ce sălășluiesc departe de civilizație. Însă pe cât e de periculos deșertul, pe atât o protejează. La fel cum în viață ai parte de necazuri, suferințe, dezamăgiri, eșecuri, dar care pot fi transformate în bucurii, realizări. Soarta este complicată. Face din râsete lacrimi și din lacrimi râsete. Cine ar înțelege-o?!

Din fericire, Ahmed îi este alături. De sub burqua albă îl urmărește cu privirea. Ce frumos e acest bărbat, ce frumos e scumpul ei soț! Se amuză gândindu-se la cum arată amândoi acum. Par a fi un cuplu de beduini, un cuplu de nomazi străbătând această mare infinită, ce pare lipsită de granițe. Un lucru e clar: de acum încolo, vor putea fi fericiți. Nu va exista piedică în calea iubirii lor. Vor fi fericiți. În sfârșit, colivia de cristal a fost spartă de un tânăr îndrăzneț, oferindu-i firavei priveghetori libertatea mult visată, libertatea tânjită din spatele gratiilor. Izvorul inspirației o îmbată, atâtea cuvinte și senzații îi zboară prin minte într-un mod haotic. Ce noroc pe ea, fiindcă vor face un popas la umbra unor palmieri răsăriți de nicăieri. Ahmed îi întinde mâna și o ajută să coboare. Beau niște apă și mănâncă niște fructe pe care le-au luat cu ei. Portocalele zemoase umplu aerul cu mireasma lor. Deschide un caiet și se străduiește să aștearnă pe hârtie, în turcă, niște versuri.

Çölde bir kum büyüklüğünde sonsuz olan bir deniz

      Zaman sevdiğinde baska gecer

      Hayat hakkında çalışan – altın kum saati kum çıkıntıya

      Hayat farklıdır.

 

      Fakirlik,

      Ama burada zengin hissediyorum

      Tutuklu iyisan,

      Burada kendini huzurda hissediyor.

 

      Her uzgun bir parca

      Bir kum dalgasıyla gecer gide

      Ve guneșin pariltisiyila buyuk

      Bir tatlı sevinci

 

      Ylesmeien yugreiyim kendine

      Yava yavaș gelecek

      Bir denizin pariltisina

      Yankinlasin

 

        Beni huzur kaplıyor

        Develer beni yolcu

        Ediyorlar altinlarin arasinda

        Iz brakan

        Ir ruyaga…

Deșertul e o mare infinită de nisip,

În care timpul trece altfel.

Viața se scurge ca nisipul dintr-o clepsidră aurită

Viața e diferită.

De ești sărac,

Aici te simți bogat.

De ești prizonier,

Aici te simți liber ca pasărea cerului.

Orice urmă de tristețe

Este cernută de nisipul fin

Și de soarele-auriu

Într-o dulce bucurie.

Sufletu-mi nevindecat

Se reface încet-încet

Ca să fie proiectat

Pe o mare de azur…

Huzurul mă cuprinde,

Cămila mă conduce

Printre dunele de aur

Spre un vis îndepărtat

Ce prinde contur…

Nur pune creionul jos și răsuflă ușurată. Citește și recitește versurile. Face modificări, taie, adaugă, înlocuiește.

  • Çok güzel, bir tanem! (Foarte frumos, scumpa mea!) spune Ahmed.
  • Aici erai, tresare ea. Ai înțeles tot ce am scris?
  • Cum ți-am zis, am început să învăț limba turcă. Dar de acum încolo, voi avea nevoie de un alt profesor.
  • Te voi învăța eu! Am și niște cărți în turcă. Yavaș-yavaș vei putea ajunge un vorbitor foarte bun.
  • Teşekkür ederim, tatlım! (Mulțumesc, dragă!)
  • Ia să vedem ce ai fost învățat până acum!

Nur începe să-i povestească mai multe despre gramatica limbii turce, într-un caiet începe să-i facă niște scheme, îi dă exemple.

  • Văd că prinzi repede! Ce elev sârguincios avem aici!
  • Dar și profesoara e pe măsură! Siguranța cu care explici… Zici că ai mai făcut asta de o grămadă de ori.
  • Păi da. Pe când locuiam la Izmir, eu și sora mea, Cemile, ne ocupam de educația lui Ali. Erau niște profesori care se ocupau de el, însă nu eram mulțumită de modul în care abordau gramatica limbii turce, iar de arabă nici nu mai spun. Eu îi explicam, lucram cu el, eu l-am învățat să scrie, să citească. Cemile îi vorbea despre istoria Imperiului Otoman, despre geografia Turciei, ba chiar îi explica și chestiuni de botanică, de zoologie. Of, ce vremuri! Parcă mai ieri se întâmplau toate astea…
  • Nu te întrista, puișor! Eu sunt aici. Te înțeleg. Și eu mi-am pierdut fratele geamăn pe când eram copii…
  • Ai avut un frate geamăn?
  • A murit imediat după naștere… Am copilărit alături de un văr ce mi-a fost ca un frate, dar din păcate a plecat în Egipt, cu părinții săi…
  • Dar să lăsăm trecutul. Trebuie să ne bucurăm de prezent, nu-i așa?
  • Evident, habibi, răspunde Nur sărutându-l.

După cele câteva ore petrecute la umbra palmierilor, caravana pleacă din nou. Cei doi se urcă pe aceeași cămilă. Ahmed își strânge în brațe soția. Odată cu apusul soarelui, cerul capătă nuanțe roșiatice, iar însurățeii noștri merg în urma caravanei fericiți, recitând poezii de dragoste celebre. Și într-adevăr, visele încep a prinde contur…

VA URMA!!!

14 COMMENTS

  1. Ce frumos a fost acest capitol. Abia astept sa citesc continuarea. E o poveste foarte interesanta si sunt curioasa ce va mai urma.

Leave a Reply