Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 22

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 22

by -
13
             Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 22

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22
          În care Cemile și Hakan își unesc destinele…

        Cemile dormea atât de frumos, însă a fost trezită de toată agitația care pusese stăpânire pe apartamentul ei. Se ridică din pat și târșâindu-și picioarele, se îndreaptă spre bucătărie. Aici numeroase femei găteau de zor, sporovăiau, râdeau.
–  Bună dimineața, miresico!
–  Bună dimineața! Ce se petrece aici? întreabă ea cu o voce somnoroasă, frecându-se la ochi.
–  Azi e ziua nunții și mai sunt atâtea de făcut! afirmă Hatice. Bine că te-ai trezit, kizim! Trebuie să mergem la coafor, trebuie să te machiezi. Nora mea trebuie să fie cea mai frumoasă dintre mirese!
–  Bine. Mergem…
–  Dar ce-ai pățit? De ce ești așa îmbufnată? Fii veselă! Doar o dată-n viață ești mireasă!
–  Sunt veselă, însă mă cam doare capul.
–  Lasă că îți trece. Vino să mănânci ceva, căci până diseară cu siguranță vei face greva foamei. Nu că nu ți-am da noi să mănânci, însă la câte emoții o să ai n-o să-ți stea gândul la mâncare!
–  Aveți dreptate!
–  Afiyet olsun! îi urează Hatice întinzându-i o tavă cu mâncare.
      *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
–  Sultanim, bună dimineața! Vă aduc micul-dejun? o întreabă servitoarea.
–  Da…
Servitoarea îi așează în față tava cu mâncare și se retrage, după ce face o plecăciune.
–  Chiar cred că-mi arde de mâncare?! Toată lumea se așteaptă să râd, să fiu în culmea fericirii, dar eu simt că mă îndrept cu pași mici, dar siguri, către iad… Esma!
–  Buyurun, sultanim! (Porunciți, sultană!) i se adresează servitoarea intrând pe ușă.
–  Esma, doresc să nu fiu deranjată cât timp servesc micul-dejun! Orice s-ar întâmpla! Ai auzit?
–  Cum porunciți, sultană, adaugă servitoarea, făcând obișnuita plecăciune și părăsind încăperea.
     Sultana Cemile se plimbă prin odaie, dintr-un capăt într-altul. Admiră încăperea. O mulțime de amintiri îi trec prin fața ochilor. În această încăpere a copilărit, aici a învățat să scrie,să citească. Aici l-a cunoscut pe cel ce i-a furat inima. Parcă ar fi fost ieri. Auzise vorbindu-se despre acest poet, îi citise câteva poezii și, mai apoi, ceruse să fie chemat la ea. De când l-a văzut a rămas fascinată de ochii lui migdalați, de vocea-i blândă și melodioasă. A trebuit să găsească o soluție pentru a-l putea avea aproape. Astfel, el i-a devenit unul din dascăli, ocupându-se în a o învăța tainele poeziei, dar și ale limbii franceze. Tatăl său, sultanul Abdulmecid n-a avut nimic împotrivă,  cu ocazia lecțiilor s-au putut găsi, și –au putut împărtăși sentimentele și iubirea…
– Niye? Allah,niye? (De ce? De ce, Doamne?) De ce nu mi-ai permis să fiu alături  de Mustafa? De ce trebuie să trăiesc aceste zile dacă nu pot fi alături de cel pe care-l iubesc?
      O podidesc lacrimile. Cade în genunchi și plânge. Și plânge. Cu fiecare lacrimă vărsată se simte mai revoltată, mai nemulțumită. Cu fiecare lacrimă vărsată simte că o parte din vechea Cemile moare. Moare și cu siguranță nu va mai înviată. De ce trebuie să se sacrifice? Pentru binele celor din jur, pentru că e o sultană, pentru că așa i-a fost sortit. I-a fost sortit să fugă de fericire și fericirii să fugă de ea…
      Într-un final se ridică de jos, rezemându-se de biroul său. Deschide sertarul și scoate de acolo caietul cu poezii de la Mustafa. Recitește pentru a mia oară dedicația. Doar că acum simte că este o floare ofilită printre o mulțime de flori pline de viață…
     Se strecoară sub impunătorul pat din lemn de stejar cu baldachin și atinge lemnul frumos sculptat. Găsește mica trăpiță pe care o căuta și strecoară acolo caietul învelit în piele roșie. Roșie precum chipul său plâns, roșie ca ochii ce au vărsat lacrimi amare. Iese de sub patul în care și-a petrecut toate nopțile, pe marginea căruia stătea doica, citindu-i povești, în lipsa unei mame răpite de moarte înainte de vreme. Își înăbușă un suspin. Deschide cufărul de lemn de la picioarele patului și începe să îndese înăuntru lucrurile ei dragi, amprente ale trecutului său, ale anilor lipsiți de griji.
      Fiindu-i foame, începe să mănânce cele ce i-au fost puse în tavă.  La un moment dat, aude un tril de păsărele. După ce-l mai aude încă odată își dă seama că nu sunt niște păsărele, ci Mustafa. E un semnal, o chemare. Iese în grabă pe balconul acoperit de marmură albă. Își apleacă privirea și-l zărește. Un val de fericire îi inundă chipul.
–  Așteaptă o clipă, îi șoptește ea, după care se întoarce în odaie.
 
    Ia cearșafurile de pe pat și face din ele o funie. Un căpat îl leagă de balustrada balconului, iar de celălalt se ține pentru a putea coborî singurul etaj aflat între ea și mult iubitul poet. El o prinde în brațe și o sărută pe buze, mânat de un impuls de moment.
–  Sultana mea…
–  Mustafa! Of, scumpul meu Mustafa! Îmi cer scuze, te rog să mă ierți!
–  Sultană, nu trebuie să vă cereți scuze! Umilul dumneavoastră servitor nu e demn pentru a auzi aceste vorbe…
–  Mustafa, iartă-mă că ți-am dat o asemenea veste prin intermediul unei scrisori. Sper că înțelegi acest sacrificiu, sper că mă înțelegi pe mine. Pe tine te iubesc! Sufletul meu îți aparține!
–  Înțeleg, sultană! Vina îmi aparține. Nu sunt demn să vă fiu soț, nu  sunt demn să vă ating buzele catifelate, nu sunt demn de dragostea dumneavoastră.
–  Te rog, nu te umili în halul ăsta! Și să știi că ești demn, ești mai demn decât mulți alții! Eu pe tine te iubesc. Nu iubesc banii, nu iubesc avuțiile. Iubesc un om. Iubesc un suflet care s-a deschis în fața mea. Un suflet care o iubește pe Cemile, nu pe fiica sultanului…
–  Și eu vă iubesc, sultana mea! Însă va trebui să plec în Franța, la familia mea.
–  O, nu! Te implor, nu pleca!
–  Și dacă rămân, Cemile, ce voi face? Voi sta plângându-mi de milă, admirând apele întunecate ale Bosforului?! Cemile, tu ești soarele meu! În lipsa ta eu cad într-un întuneric pe care niciun iatagan nu-l poate tăia.
–  Însă promiți că n-ai să mă uiți? Promiți că nu te vei îndrăgosti de o altă fată, o fată care își va putea uni destinul cu al tău?
–  Cemile, destinul meu este legat de destinul tău! Nimeni nu va putea rupe această legătură. Voi merge în Franța și mă voi retrage într-o mănăstire de călugări. Mă voi ruga zi de zi Dumnezeului meu pentru a te putea revede…
–  Și eu mă voi ruga lui Allah pentru tine… Și sper că vreodată te vei întoarce la Istanbul. Poate că voi putea divorța de pașă, pentru a fi alături de tine.
–  Dumnezeul meu, Allah al tău, sper să-ți audă vorbele…
–  Și nu înceta să-mi scrii! Anunță-mă permanent de cum ești, de cum o duci! Dacă vei  duce lipsă de ceva, nu ezita să-mi ceri ajutorul! Orice veste, orice scrisoare trimite-o la negustorul evreu! Va reuși el să mă pună și pe mine la curent…
–  Sultană, zice el, adulmecându-i parfumul. O să-mi fie dor de dumneavoastră!
–  Și mie, domnule poet!
     Cemile se agață de funia albă, pură ca sufletul său, și urcă. Cei câțiva metri până sus par a fi fără sfârșit, totul pare să dureze o eternitate. Ajunge sus. Dezleagă funia și o aruncă în șemineul aprins…
–  Esma!
–  Buyurun, sultanim!
–  Poți lua tava. Apoi cheamă și celălalte slujnice pentru pregătiri!
    După o lungă baie la hamam, sultana este îmbrăcată într-o rochie neagră. Nu are de gând să poarte tradiționalul roșu. Nu merge la propria nuntă, ci la propria înmormântare. Părul îi este doar puțin aranjat, de machiaj nici nu se pune vorba. Chiar și așa, naturală, Cemile Sultan este o femeie foarte frumoasă. Cu voalul din pânză pus pe cap, tânăra prințesă se îndreaptă către petrecerea din camera sultanei favorite, una din soțiile tatălui său. Mai apoi, Măria Sa, Sultanul Abdulmecid vine în odaia cu pricina. Ridică voalul fiicei sale, se uită în ochii ei, cuprins de regrete, și-i așează pe cap o coroniță din pietre prețioase.  O ia de mână și însoțiți de alai, o duce la pașa Mahmud. Îl privește cu dezgust, în timp ce în inima ei se dă o luptă aprigă, luptă pe care trebuie s-o stăpânească…
*** *** *** *** *** ***  ***  *** *** *** *** *** *** ***
       Cemile, coafată și machiată, e aproape gata pentru a pleca la nuntă. Se îmbracă în frumoasa rochie de mireasă și se privește în oglindă. E extrem de emoționată. Simte niște fluturași în stomac ce nu-i dau pace.  Dintr-un sertar scoate la iveală fotografia cu mama sa într-o ipostază asemănătoare. Atinge poza cu un dor nespus. Ce frumoasă mai era Latiffa! Ce păcat că mama ei nu-i poate fi alături în acest moment special! Nu vor fi prezenți nici tatăl, nici scumpii ei frați. O lacrimă se prelinge pe obrajii îmbujorați. Doamna Hatice intră deodată pe ușă.
–  Kizim, ce e cu tine? De ce plângi?
–  N-am nimic, spune ea, ștergându-se la ochi.
–  Știi că nu mă poți minți. Ce e cu fotografia aia?
–  Mama în rochie de mireasă…
–  Allah, ce femeie frumoasă! afirmă Hatice cu uimire. Și ce bine îi semeni! Părul tău e mai deschis la culoare, iar ochii sunt mai micuți. În rest semănați foarte bine!
–  Dar mama a murit. Nu poate fi alături de mine în această zi. Nu mă poate vedea mireasă. Mereu visa la nunta mea, la nunta surorii mele. Cu siguranță am dezamăgit-o…
–  De ce?
–  Mama a insistat dintotdeauna să studiem, plănuia să ne trimită la universități din Occident. Voia să avem o carieră și abia apoi să ne întemeiem o familie.
–  Nu e un capăt de lume, kizim! Poate nu vei putea studia în Occident, însă te poți înscrie aici la universitate. –  Bănuiesc că ai terminat liceul…
–  Da, l-am terminat.
–  Atunci vei putea începe studiile din toamnă. Hakan cu siguranță te va lăsa, dacă va fi nevoie voi vorbi eu cu el.
–  Teșekkur ederim, annem! Îți mulțumesc, mamă! Îți mulțumesc că-mi ești alături!
–  Gata cu lacrimile! Fii veselă, plină de viață! Te măriți, kizim!
–  Bine, adaugă Cemile zâmbind. Să mergem!
 
    Oficierea căsătoriei are loc pe faleza Bosforului, într-un loc cu o mare însemnătate pentru cei doi însurăței. Bosforul, martor al iubirii lor nemărginite, nu poate rata acest moment important. Hakan este fascinat de Cemile, care radiază de frumusețe și eleganță. Toată lumea o privește cu admirație. Pare a fi o zână gingașă, un firav ghiocel, un plăpând fulg de nea. Ofițerul stării civile își face apariția și ceremonia începe.
–  Astăzi ne-am adunat aici pentru a fi martori la unirea destinelor a doi tineri frumoși care au hotărât să-și întemeieze o familie și care au depus o cerere în acest sens. Domnule Hakan Atiksoy, de bunăvoie și nesilit de nimeni, o luați în căsătorie pe domnișoara Cemile Abdullah?
– Evet! (Da!)
–  Domnișoară Cemile Abdullah, de bunăvoie și nesilită de nimeni, îl luați în căsătorie pe domnul Hakan Atiksoy?
–  Cemile privește în jur: la ofițerul stării civile, la Hakan, la martorii care nu sunt nimeni alții decât patronul restaurantului și soția acestuia, la lumea strânsă aici pentru a le fi alături. În clipa în care ofițerul se pregătea să repete întrebarea, ea răspunde cu vocea-i timidă:
–  Evet!
–  Cu puterea cu care am fost investit, vă declar soț și soție!
Cei doi miri semnează, la fel și martorii, după care ofițerul înmânează miresei certificatul de căsătorie. Ea îl ridică pentru ca toți cei de față să vadă documentul, o banală hârtie, dar care e capabilă să unească doi oameni, în cadrul sfintei familii.
–  Calcă-l pe picior! strigă una din invitate, acest îndemn fiind urmat de râsetele celor prezenți.
Cemile îl calcă discret pe picior și toți invitații încep să aplaude. Apoi cu toții se îndreaptă către Speranța Istanbulului, loc în care se desfășoară o mică petrecere, nu înainte ca mireasa să primească darurile de nuntă din partea invitaților, în general bănuți de aur și brățări strălucitoare. După aceea, Hakan o ia pe Cemile și o duce într-un cartier. Se opresc în fața unei case.
–  Ce facem aici, Hakan?
–  Draga mea, de-acum asta va fi casa noastră! Acesta e cadoul meu de nuntă pentru tine! Aici vom putea trăi fericiți, aici vor crește copii noștri, aici vom îmbătrâni. Aici voi fi împreună, ne vom iubi, până ce moartea ne va despărți…

VA URMA!!!

Review overview
5

13 COMMENTS

  1. Oh, Cos! Pe cat de mult imi place povestea ta, pe atat de mult realizez ca eu nu pot sa invat turca. Cel putin nu in viata asta. :) BTW, cum ziceai ca miauna pisica in turca? :)

    • Nu e așa greu :) E o limbă mult mai logică decât engleza :p ,,Miyav” – așa face mâța la turci :)))

Leave a Reply