Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 26

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 26

by -
9

Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 26

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

   Capitolul 25-În care o tragedie stă să se întâmple…

Capitolul 26

În care o veste bună nu e sărbătorită cum se cuvine…

Cemile iubește toamna. Copacii se leapădă de podoaba adineauri verde. Vântul spulberă covorașele ruginii ce acoperă străzile. Aerul e mai răcoros, prevestind sosirea iernii. Ce poate fi mai frumos? S-a înscris la universitate, a luat examenele fără prea mare bătaie de cap și acum este studentă. Dimineața se trezește, pregătește micul-dejun, face puțină ordine, apoi merge la cursuri. Puțin după ora prânzului termină cursurile și seminariile. Petrece câteva ore prin biblioteci, bucurându-se de lecturile pentru facultate, dar și de incredibilele povești ale literaturii universale. În cele din urmă, se întoarce acasă, bucurându-se de răcoare și de agitația de pe străzile Istanbulului. Face cumpărăturile, pregătește o cină gustoasă și-și așteaptă soțul cu masa întinsă. Mereu cu zâmbetul pe buze, mereu dispusă să-l facă să se destindă după o zi petrecută la muncă.

Hakan este încântat de afecțiunea soției sale, însă ceva nu-i dă pace. Are momente în care se simte cel mai fericit om din lume, în care și cel mai mic zâmbet venit din partea lui Cemile îi face inima să tresalte. Dar în alte momente cade pe gânduri. Se simte străin de tot ceea ce-l înconjoară. E nesigur pe sine, iar Cemile e doar o femeie oarecare. Nu soția de care este legat prin sfânta cununie. Nu tânăra de care s-a îndrăgostit la prima vedere și căreia i-a jurat să-i stea alături până ce moartea îi va despărți.

  • Hakan, băiete, ce e cu tine? îl întreabă Suleyman, intrând în biroul lui cu un dosar. La ce tot te gândești? În ultima perioadă observ că ceva nu e în regulă cu tine.
  • N-am nimic. Sunt doar puțin obosit…
  • Te cunosc suficient de bine ca să-mi dau seama că te gândești la o fată! Așa făceai mereu când erai îndrăgostit. Tu și Cemile nu vă înțelegeți?
  • Ne înțelegem foarte bine, cok șukur.
  • Atunci?
  • Isabella.
  • Of, frate! Tu chiar o iubești pe fata aia?
  • Nu știu. Însă nu-mi pot lua gândul de la ea. Îmi amintesc de ochii ei pătrunzători, de părul ei mirosind a lavandă. De buclele blonde ce-i încadrau chipul. Nu pot să nu remarc asemănările dintre ea și Cemile. Aceleași trăsături, aceleași sprâncene arcuite! Aceeași delicatețe…
  • Greu. Tu nu ești sigur pe care dintre cele două o iubești. O iubești pe Isabella pentru că seamănă cu Cemile, iar pe Cemile pentru că seamănă cu Isabella. Ar trebui să rezolvi situația, să-ți iei gândul de la occidentala aia! Ești căsătorit cu o femeie minunată, deșteaptă, gospodină, care ar da orice ca să te vadă fericit! Nu merită s-o rănești, să-ți bați joc de sufletul ei…
  • Așa e. Sunt tare confuz.
  • Chiar și așa, ține minte: nu poți iubi două femei! Ai o singură inimă. Trebuie să o oferi doar uneia din ele. Iar alegerea ai făcut-o, căsătorindu-te cu Cemile! În orice caz, odihnește-te! Se observă că ești obosit, ai cearcăne sub ochi. Astfel n-ai să poți face față volumului de muncă de aici! Când vii la serviciu, lași restul grijilor la ușă! Istoria se repetă și când te duci acasă. Lași munca să te aștepte! Mă duc, am de dus dosarul ăsta la director. Spor la treabă!
  • Și ție, abi!

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Draga mea, ai văzut cum se uita toată lumea la tine? Toți invitații îți admirau frumusețea și eleganța!
  • Annem, nu mai exagera!
  • Nu exagerez deloc! Toți prințișorii și principii aceia erau topiți după tine…
  • Invitați de seamă, n-am ce zice!
  • Eu încerc să-ți asigur un viitor lipsit de griji, vreau să-ți găsesc o partidă cât mai potrivită și tu ce faci? Îți bați joc!
  • Mamă, nu înțelegi că nu vreau să mă căsătoresc? Nu vreau nici măcar să mă gândesc!
  • Dar dacă nu sunt indiscretă, ce vrei?
  • Vreau să… să rămân nemăritată!
  • De ce?
  • Fiindcă inima mea e deja promisă cuiva. Sunt îndrăgostită, mamă!
  • De cine? întreabă Fatma uimită.
  • De un bărbat minunat. Unul de pe meleagurile tale natale. Un turc chipeș.
  • Cine e? Îl cunosc?
  • Nu, nu îl cunoști. Și nici nu-l vei cunoaște!
  • Fata mea, dacă află tatăl tău…
  • Dacă află, ce? O să mă întorc în Turcia cu el și o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți!
  • Isabella, crezi că eu sunt mulțumită de situația asta? Spune-mi! Crezi că mie îmi place că stăm printre străini? Că n-avem dreptul să locuim în Spania și că suntem musafiri în Monaco?
  • Nu. Dar de ce te încăpățânezi să rămâi aici?
  • De ce? Fiindcă îl iubesc pe tatăl tău, fiindcă vreau să-i fiu alături! Și fiindcă vreau ca tu să fii o fiică demnă de el, moștenitoarea sa!
  • Dacă îl iubești așa de tare, de ce am petrecut atâția ani în Turcia, la mătușa Latiffa? De ce? Îți spun eu. Pentru că tata se îndrăgostise de nu știu ce ducesă și era mai-mai să meargă la papă ca să divorțeze de tine! Ducesa aia s-a căsătorit în cele din urmă și tata a rămas cu buza umflată. Apoi s-a îmbolnăvit și Fatma Alice de Bourbon s-a decis să-i fie alături ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
  • Isabella! se răstește mama sa, după care iese ca o tornadă din cameră.

Isabella nu se poate gândi decât la Hakan. Unde este? Ce face? Cu cine este? Chiar o iubește sau nu a făcut altceva decât să-și bată joc de sentimentele ei? Furia îi este potolită când își amintește de chipul, de zâmbetul lui năstrușnic, de vorbele-i mieroase, dar lipsite de fățărnicie.

  • Hakan, te vei întoarce la mine, iubitule? Isabella de Bourbon te așteaptă…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

Cemile și-a început ziua cu dreptul. A fost binedispusă de dimineață, plină de energie, pusă pe fapte mari. Își termină mai repede studiul la bibliotecă, se întoarce acasă și se apucă să pregătească o cină gustoasă soțului. Gătește niște carne de miel, face lahmacun și plăcinte. Aranjează masa în camera de zi, pune alături de mâncare o sticlă de vin roșu și două pahare strălucind a curățenie. Îmbracă o rochie elegantă, își pune o pereche de cercei și un colier moștenite de la mama sa. Se întoarce în camera de zi. Aruncă priviri nerăbdătoare pe fereastră. Și așteaptă. Și așteaptă. Trece o oră. Două. Trei. E noapte de-a binelea și Hakan nu-și face apariția. Cemile ciugulește puțin, își toarnă un pahar cu vin. Și așteaptă. Ațipește rezemată cu capul de spătarul scaunului. Ușa trântită o trezește.

  • Hakan, tu ești, dragule? Hakan? Unde ai fost până la ora asta? întreabă ea, coborând treptele.

Are parte de o surpriză neplăcută. Hakan a băut în ultimul hal și abia se ține pe picioare. De răspuns la întrebări nici nu se pune problema.

  • Of, de ce-ai băut atât?!

Cu chiu cu vai, îl duce într-unul din dormitoarele de la parter. Îl ajută să-și dea jos costumul cu care merge la serviciu, după care-l întinde în pat și-l învelește. Adoarme imediat, însă nu fără a vorbi în somn:

  • Unde ești, iubita mea? Ți-e dor de mine? Mă voi întoarce la tine. Vom fi împreună!

Cemile este nelămurită, se apleacă asupra lui ca să-i înțeleagă mai bine vorbele bâlbâite. Pune totul pe seama băuturii. Alcoolul îți ia mințile, nu îți permite să mai judeci cum trebuie. Chiar și așa se simte dezamăgită. Cât l-a așteptat acasă! Ar fi avut parte de o cină romantică, ar fi râs. Voie bună. În schimb, ce a primit? Un soț beat, incapabil să facă trei pași fără a se clătina pe picioare! Urcă la etaj, intră în dormitor și închide ușa în urma sa. Se așază în pat și privește în zare spre cerul înstelat. Rămâne așa împietrită ore în șir, până când somnul o prinde în mrejele sale…

Soarele răsare, însă Cemile este prea obosită pentru a se trezi. Norocul ei că este sâmbătă și nu trebuie să ajungă la cursuri. Este smulsă din somnul cel dulce de Hakan și de zgomotul pe care-l face prin casă. Se ridică din pat și simte că i se face rău. Merge la toaletă unde varsă. Se spală pe față cu apă rece și simte cum o durere ascuțită îi străpunge capul.

  • De ce-oi fi băut cele două pahare cu vin aseară?! se ceartă ea, privindu-se în oglindă.

Coboară la parter și-l găsește pe Hakan ronțăind câte ceva din frigider.

  • Bună dimineața!
  • Neața, scumpa mea! Abia acum te-ai trezit? Am crezut că ești plecată la bibliotecă.
  • Nu. Am dormit mai mult. Eram obosită. După ce te-am așteptat până târziu!
  • Scuză-mă! Am ieșit puțin cu băieții.
  • Și pe mine m-ai lăsat să aștept! Pregătisem cina. Puteai măcar să mă anunți…
  • Scuză-mă, dragă! Nu știam că acum că m-am însurat trebuie să-i dau socoteală nevestei…
  • Nu trebuie să-mi dai socoteală! Era doar o chestiune de bun-simț…
  • Dacă nu-ți place nesimțirea mea, ești liberă să…
  • Să ce? întreabă ea, ridicând din sprâncene nervoasă.

În loc să-i răspundă, Hakan își ia haina și pleacă de acasă. Cemile iese în curtea interioară, se așază pe băncuța de lemn de la umbra falnicului stejar și începe să plângă. Petrece ore în șir acolo, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Sentimentele, regretele, mustrările de conștiință îi atacă inima și mintea fără milă. Se întunecă afară și Hakan se întoarce acasă. O găsește tremurând pe bancă.

  • Cemile, scumpo, ce faci aici? Ai înghețat de frig! spune el, atingându-i chipul. Haide în casă!
  • Îmi cer scuze, Hakan! Nu ar fi trebuit să-ți reproșez nimic!
  • Nu-i nimic, răspunde el indiferent.

Intră împreună în casă, iar după ce servesc cina se duc la culcare. Nu înainte ca Hakan să o anunțe că s-a ivit o cursă neașteptată. A doua zi va pleca pe vas. Fratele și mama lui vor mai veni pe la ea, să se asigure că e totul în regulă cât timp va lipsi el. O sărută de noapte bună și adorm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Sultanim, vă simțiti bine? își întreabă una din slujnice stăpâna. Sultanim? Ağalar! Gărzi! Chemați medicul! Imediat!

Sultana Cemile nu se simte deloc bine. A leșinat. Medicul vine degrabă și după ce o ajută să-și revină în simțiri, o consultă.

  • Sultanim! Allah v-a binecuvântat! Veți avea un copil! Sunteți însărcinată! conchide medicul.
  • O, nu! afirmă ea îngrozită. Nu, nu e posibil!
  • Sultanim, sunteți bine?

Inspiră și expiră de câteva ori. Se calmează. Apoi adaugă:

  • Sunt bine. Ești liberă să pleci! Îi voi da eu vestea soțului meu. Nu vreau să afle de la altcineva.
  • Cum porunciți!

Cemile îi oferă o punguță de galbeni. Medicul și slujnica părăsesc odaia după ce fac plecăciunile, lăsând-o singură. Pradă disperării.

  • Cum e posibil așa ceva? Cum? Allah, de ce mă pedepsești așa? întreabă ea, îndreptându-și privirea către cer cu lacrimi în ochi.

Trebuie să ia o decizie. Și repede. Dacă va naște acest copil, îi va fi imposibil să fugă cu mult iubitul său poet. Nu! Va scăpa de copil. Dar oare va putea face asta?!

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

  • Oare sunt însărcinată? se întreabă Cemile, spălându-se pe față. Nu e prima oară când am grețuri dis-de-dimineață…

Hakan a plecat, nu l-a mai găsit când s-a trezit dimineață. Merge la doctor și află că bănuielile sale s-au adeverit. Este însărcinată. Va aduce pe lume un copil. Rodul iubirii sale cu Hakan. Dar Hakan nu-i aici ca să se bucure împreună de această veste. Cine știe când se va întoarce… Și așa, marea veste nu poate fi sărbătorită cum se cuvine…

VA URMA!!!

9 COMMENTS

Leave a Reply