Mănăstirea Zamca – un loc încărcat de istorie

   Astăzi o să vă vorbesc, în șoaptă… despre un loc special, Mănăstirea Zamca. De ce în șoaptă? Pentru că mii de emoții ale anilor trecuți se odihnesc aici, între pereții impozanți ai acestui edificiu.

  Cu câteva sute de ani în urmă, exista în Suceava o stradă plină de culoare, de arome și de cântec, care aparținea Comunității Armenilor din Suceava. Strada aceasta există și astăzi… o spune asta arhitectura caselor din zonă, a celor care nu au căzut pradă noilor tendințe, uneori ușor penibile ale construcțiilor de astăzi. Unele case de aici sunt o adevărată poveste, cu cerdac din lemn și verandă, împrejmuite cu grădini de flori, cu alei pietruite. Din altele nu a mai rămas decât tristețe și ruinele care amintesc de faptul că acolo, cândva, o familie și-a dus veacul, cu bune și mai puțin bune, așa cum numai într-o familie poate fi. Pășind pe strada aceasta, devii o parte din trecut, simți oamenii de altădată și poveștile lor… respiri izul acelei epoci. Urmând străduța, ajungi la Mănăstirea Zamca, un loc unde timpul pare să se fi comprimat, unde pădurea și aerul din zonă te caută să-ți povestească despre cum era odată.

  Fascinante poveștile despre cum era odată… mai ales cele pe care le auzi de la pensionarii care se plimbă seara pe aleea din fața mănăstirii.

    Recunoașterea ca monument istoric i-a revenit abia în 2004, an în care Mănăstirea Zamca a intrat oficial pe lista monumentelor istorice, complexul medieval Zamca fiind cel mai semnificativ edificiu religios pe care comunitatea armeană l-a ridicat în zonă, în anul 1606, atunci când o parte din armenii refugiați și-au găsit adăpost pe meleagurile noastre.

   Unele date spun că există referiri la această mănăstire încă din secolul XV și că o parte din clădiri au constituit, pentru o perioadă de timp, sediul episcopiei armene.

    Ansamblul arhitectural al mănăstirii cuprinde biserica principală „Sfântul Auxentie”, turnul – clopotniță de pe latura de est, de 26 metri înălțime și o clădire cu paraclis la etaj, aflată la intrarea în mănăstire. Impresionante nu sunt doar dimensiunile sale, ci și elementele în stil gotic, clasic cu motive orientale.

  Bătrânii de pe strada armenească povestesc despre trei frați care au construit acest ansamblu, care primise, inițial numele de Mănăstirea Sfantul Oxent. Despre cei trei frați, cu numele Auxent, Iacob și Grigore, se spune că ar fi cumpărat terenul, apoi au construit fiecare câte un edificiu: biserica fiind construită de Auxent, Iacob ridicând capela, iar Grigore fiind constructorul Turnului cu clopotniță.

   Totuși, dincolo de povestea fraților care au ridicat clădirile ansamblului, din hrisovul domnesc al lui Alexandru cel Bun reiese faptul că din 1401 aici a existat prima episcopie armeană, condusă de către Hovhannes, cel căruia i s-a acordat, de altfel, dreptul de a păstori armenii refugiați pe teritoriul Moldovei.

  Dacă urmașii lui Ștefan cel mare și a lui Alexandru cel Bun au tratat armenii cu bunăvoință, iar aceștia au conviețuit în pace cu băștinașii, sosirea la putere a lui Petru Rares le-a adus numeroase necazuri. Acesta a considerat că armenii nu sunt ortodocși, omorând o parte din ei. Unii au reușit să scape de mânia domnitorului, refugiindu-se în Transilvania. În aceste circumstanțe, Mănăstirea Zamca a fost arsă, fiind apoi refăcută de către Ioan Vodă cel Cumplit, care se trăgea din neam de armeni

    Există numeroase controverse cu privire la data construcției mănăstirii, însă pe cheia de boltă a arcadei de est, chiar la intrarea turnului-clopotniță este imprimată data construcției: anul 1606.

   În mijlocul naosului bisericii „Sfantul Auxentie”, tronează piatra funerară a lui Agopsa, pe care scrie: „Aceasta este piatra de mormânt a lui Agopsa, care este fiul lui Amira, care este ctitorul acestui locaș, a murit în anul armenesc 1000/plus 61 (1612)”.

  Nici secolul al XVII-lea nu a fost mai liniștit pentru zona mănăstirii și pentru cei care locuiau aici. Când trupele polone conduse de Sobieski au asediat Suceava, în timpul luptelor împotriva turcilor. Este perioada în care mănăstirea este înconjurată de un val de pământ, devenind o adevărată cetate. Acestea și nu numai sunt evenimentele istorice care au zguduit din temelii zidurile impozante, groase de un metru și înalte de patru metri ale mănăstirii Zamca. Slujbele la această mănăstire au loc o dată pe săptămână, dar, neexistând o viață monahală activă, mănăstirea pare un impozant monument al liniștii, dar și al misterului.

  Dincolo de mănăstire se întinde o pădure care ascunde și ea file de istorie, unde cărările par imprimate în farmecul timpului de altădată… de asta cred că atunci când povestești despre aceste locuri, e bine să vorbești în șoaptă.