Metro 2033 de Dmitri Gluhovski-o odisee subterană post-apocaliptică

Metro 2033 de Dmitri Gluhovski-o odisee subterană post-apocaliptică

by -
16

Metro 2033, de Dmitri Gluhovski-o odisee subterană post-apocaliptică

Editura: Paladin
Data apariţiei: 2016
Traducător: Antoaneta Olteanu
Număr de pagini: 624

 

   Am pornit la descoperirea distopiei SF Metro 2033 de la ideea că fiind romanul care stă la baza excelentului video game first person shooter cu acelaşi nume va avea multă acţiune şi împuşcături, dar m-am trezit încă de la primele pagini într-o lume bântuită de temeri misterioase ca în Solaris-ul lui Stanislaw Lem şi în universul tulburător malformat din Picnic la marginea drumului al fraţilor Strugațki. Avem şi acţiunea promisă, din abundenţă, însoţită de fiori horror şi suspans aproape continuu, dar câte alte substraturi reuşeşte să aibă această carte! Satiră socială, comentariu filosofic existenţial, manifest antirăzboinic sau împotriva oricărui fel de înregimentare ideologică. Oricine, cu orice gen de preferinţe, va putea alege nivelul de implicare culturală cu care va pătrunde în subteranele infestate de rămăşiţele jalnice ale omenirii.

   Scris de foarte tânărul Dmitri Gluhovski şi postat încă de la 18 ani pe internet, odată cu republicarea în varianta tipărită, romanul devine cea mai vândută carte în Federaţia Rusă şi în republicile rusofone sau cu limbă rusă predominantă. De aici a mai fost un pas până a fi preluat de maşinăria de stors bani din best-seller-uri a Occidentului consumist şi a fi tradus în America şi Europa. S-au creat jocurile video pentru PC şi console, pe baza lui, iar celebrele studiouri cinematografice MGM i-au achiziţionat drepturile de ecranizare.

 

   Povestea este una familiară iubitorilor de distopii. Un feroce război atomic lasă în urmă o mâna de supravieţuitori, aici adăpostiţi în adâncurile metroului moscovit. Radiaţiile post conflict au modificat straniu şi periculos toate creaturile rămase în afară refugiului subteran, dar şi pe mulţi dintre cei ce au apucat să coboare, chiar dacă în mult mai mică măsură. La decenii după cataclism, oamenii nu au reuşit să  închege o societate cu forţa de a-i face să spere la o revenire la suprafaţă, odată ce pericolul radioactiv se va diminua. Tot ceea ce au fost în stare să înfiripe fiind reproducerea grupărilor şi ideologiilor vechii lumi, într-un microcosmos segmentat în staţiile metroului unite prin tuneluri.

   Această nouă societate a adăpostiţilor subpământeni este privită prin ochii unui tânăr care nu e destul de în vârstă ca să îşi amintească mare lucru despre lumea originală şi pentru care toate categorisirile celor mai bătrâni par greu de înţeles şi ciudate. Artiom avea numai cinci ani, când şobolani mutanţi, deveniţi gigantici, pornesc într-o invanzie inexplicabilă rațional şi cu atât mai îngrozitoare, din adâncuri, asupra staţiei în care încerca să își refacă traiul familia sa. Rănită şi semi-devorată, cu ultimele puteri, mama lui îşi încredințează micuţul unui soldat ce are încă puterea fizică să fugă spre următoarea staţie. Din fericire acolo există un aruncător de flăcări funcționabil care prăjind milioanele de creaturi înnebunite, va reuşi să oprească roirea guzganilor. Suhoi, bărbatul ce îl salvase pe Artiom devine nenea Saşa, tatăl lui adoptiv, iar staţia în care au ajuns VDNH, noua lui casă.

   În lumea în care creşte Artiom luminile licăresc slab, cartuşele de Kalaşnikov sunt moneda forte inter-stațială, se cultivă ciuperci şi se fac ceaiuri care se exportă pentru a se procura alte produse din locuri ce au altă specializare. Drumurile prin tuneluri de la o staţie la alta se fac pe jos sau cu drezina – în zonele cele mai avute. Fiecare tunel are înainte de intrarea în staţie cel puţin un punct de pază unde membrii comunităţii fac pichete pe rând, pentru a se proteja de ameninţările umane sau neumane, venite din alte zone. Iar în jurul focurilor de veghe se spun cele mai îngrozitoare poveşti.

 

   Departe de a constitui doar o tehnică narativă a scriitorului, poveștile pe care nu ştii dacă să le crezi în totalitate sau nu, cu care se defineşte lumea îndepărtată prin contururile şi tuşele date de zvon, sunt o aducere în subteran a ceea ce a însemnat totdeauna teama omului izolat din comunitățile primitive în faţa misterelor de nepătruns ale universului. Redusă la aceste tuneluri înecate în umbre, lumea înconjurătoare nu devine mai uşor de cunoscut, ci dimpotrivă, mai apăsătoare, mai ameninţătoare, mai sufocantă prin toate grozăviile pe care le poate cuprinde.

   Una dintre aceaste grozăvii ia forma fizică a Întunecaţilor. Creaturi ce coboară prin gura metroului din staţia de la Grădina Botanică şi exercită o presiune în creştere asupra apărătorilor din VDNH. Hunter, un stalker (acelaşi înţeles de cercetaş, explorator al zonelor periculoase ca în Pinic la marginea drumului – clară recunoaştere a originilor creației sale, din partea proaspătului scriitor), încearcă să rezolve problema de la sursă, intenționând să blocheze intrarea pe unde se strecoară ciudatele fiinţe urlătoare telepate. Înainte de a porni în această tentativă cu şanse de izbândă neclare, îl pune să promită pe tânărul său admirator, Artiom, cu al cărui tată adoptiv era prieten, dar fără ştirea acestuia, că va anunţa  despre gravitatea problemei în Polis – cel mai mare şi dezvoltat oraş subteran, în caz că el nu se întoarce.

 

   Cu acestă misiune nobilă, Artiom va porni într-o călătorie inițiatică prin periculoasele tuneluri ale metroului, spre zona lui cea mai civilizată. Un adevărat Odiseu ce trebuie să îşi facă datoria şi apoi să se întoarcă acasă, trecând pentru obiectivul lui precis, la care nu are cum să renunţe, prin orice încercări şi greutăţi este nevoit să înfrunte. Şi câte nu i se vor întâmpla pe drum, junelui idealist Artiom. Va avea ocazia să descopere toate ideologiile planetare reproduse aici de diferitele facţiuni din metrou. Nostalgici comunişti au încercat să resusciteze socialismul utopic pe Linia Roşie intrând în conflinct cu capitaliştii liberali care au fondat prospera salbă de staţii aliate numite Hansa (după istoricul burgurilor comerciale germanice), cel de-Al Patrulea Reich a fost şi el înfiinţat sub dictatura tinerilor skinheads de odinioară, diferite religii înfloresc, adaptate şi modificate, transformându-şi discipolii în unelte mai mult sau mai puţin violente; la gura de metrou a Bibliotecii, protectori ai cărţii au întemeiat o sectă intelectualistă brahmană, iar peste tot militarii sunt la mare valoare, impunând legea armei. Însăşi misterele tunelurilor cu inexplicabile dispariţii ale călătorilor sau fenomene hipnotice i se dezvăluie rând pe rând lui Artiom, în măsură în care ceva mai poate fi explicat logic într-o lume afectată atât de crunt de efectele secundare de neînţeles ale apocalipsei nucleare.

   Am simţit nevoia unei hărţi a metroului moscovit, cu atât mai mult cu cât peregrinul protagonist ajungea la unele – mai mult sau mai puţin exacte. Agăţ eu o variantă dechirilizată a ei, aici:

 

   O, şi ieşirile în exterior! Oricât de îngrozitoare şi apăsătoare ar fi tunelurile, nu se compară ca grad de periculozitate şi ameninţare, cu suprafaţa nocturnă a planetei. Pentru că doar noaptea la lumina lunii mai pot oamenii zăbovi acum sub cerul liber, în scurte incursiuni, din cauza soarelui letal şi a proliferării creaturilor ucigașe mutante diurne. Privită prin ohii avizi ai lui Artiom, vechea lume terestră e plină de fascinaţie istorică îngropată în foşgăiala a nebănuite dar imense primejdii atotstăpânitoare.

   Există puţină speranţă pentru soarta omenirii per ansamblu în societatea  post-apocaliptică a Metroului. Supravieţuitorii şi-au păstrat în micro toate tarele macro, care i-au adus de la bun încept în situaţia de rămăşiţe ale unei civilizaţii. Finalul romanului, revelatoriu şi surprinzător, chiar accetuând sentimentul. Dar există speranţă în individualitatea fiecărui personaj, în generozitatea cu care se comportă mulţi, chiar dintre cei mai înrăiţi, odată scoşi din sistemul de castă.

   Nu aflăm ce s-a întâmplat în alte regiuni, în metrourile şi buncărele altor oraşe şi ale altor ţări, dar ni se sugerează că, probabil, cu cât individualizarea conştiinţei este mai mare şi mai puţin afectată de ideologii propagandistice ale vechii lumi, cu atât atât ea are şanse să contureze din temelii o nouă abordare a regrupării umane într-o societate altfel, mai puţin nocivă pentru ea însăşi şi pentru planeta pe care odată o domina.

 

   Cum spuneam, fiecare cititor poate alege gradul de adâncime la care vrea să parcurgă subteranele metroului ca ultim adăpost al umanului. Ca pe o speculație science fiction cu supravieţuitori de război atomic, ca pe o poveste fantasy cu un tânăr erou ce înfruntă monştrii, farmece onirice şi vrăjitorii hipnotizatoare în peregrinările lui, ca pe un horror dătător de fiori cu mutanţi devoratori, canibali şi hoţi de copii, ca pe o trecere în revista jurnalistică a exagerărilor ideologice exclusiviste şi a stupizeniei lor în faţa unui scop generalist cum e binele omenirii, ca pe o disertaţie filosofică mascată în poveştile din jurul focului sau delirată de beţivi şi muribunzi conectaţi la glasul morţilor, ori, sau mai ales, ca pe toate acestea la un loc. Pentru că dincolo de un şablon sau altul, însăşi povestea din Metro 2033 este o zgândărire a temeilor noastre, de la cele mai instinctuale la cele mai cultural-filozofice, care ne fac să șovăim atunci când ne alegem căile în viaţă sau când ne auto-definim pe noi înşine.

   Metro 2033 este doar primul volum dintr-o serie a cărei urmare va fi așteptată cu nerăbdare de toți cititorii acestui debut al ei.

Cartea Metro 2033, de Dmitri Gluhovski a fost oferiă pentru recenzie de Editura Paladin. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Paladin

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

16 COMMENTS

    • Multumesc, Nicol. :) Trebuie sa incerci odata si SF-ul. Cine stie cum te prinde pana la urma. :)

  1. Citind recenzia ta parca ma uitam la un film. Rusia se poate lauda cu scriitorii buni. Desi mi-am promis ca nu mai citesc SF, prezentarea ta e superba. Bravos

    • Drept clasici avem preponderent autori americani si in SF, dar sa stii ca prima carte stiintifico-fantastica pe care am citit-o si care m-a atras la genul asta era a unui rus, Fetita de pe Terra de Kirill Buliciov, aveau parintii o editie veche. Geniala! Ar fi super daca ar reedita-o cineva. Poate vad ce scriem cei de la Art/Paladin, daca trec pe aici, si preiau ideea. :D

  2. Ador distopiile, dar mă și înspăimântă în același timp. Am mai citit distopii tot de la Art (Povestea Slujitoarei). Pentru mine, sunt cărți frapante care te captivează și te țin prizonier până când termini cartea.
    Felicitări pentru recenzie! Se vede că ți-a plăcut cartea!

    • Merci, Ro! :) Tare vreau sa citesc si eu Povestea slujitoarei! Margaret Atwiood, deja era una dintre scriitoarele mele preferate, iar Atwood si SF-ul sunt o combinatie dublu-irezistibila. :p

  3. Ti-am savurat recenzia si sunt foarte foarte tentata sa citesc cartea! Sunt invatacel in domeniul SF-ului si vreau sa-mi depasesc limitele :D Felicitari, Marius!

    • Alina, dupa Furia Aurie, e ca si cum ai fi trecut de Institut si ai intrat la Academie. A fost cu muuult mai spre SF decat fantasy-ul din Furia Rosie si totusi ti-a placut. :)

Leave a Reply