Moştenirea babei Stoltz de Alina Pavelescu

recenzie

   Scriitoarea Alina Pavelescu mi-a atras prima dată atenția cu ceva ani în urmă când încă nu era scriitoare de cărți, ci de blog. Am urmărit cu multă interes și plăcere blogul atât de incisiv-tinerește numit “Savonarola who” și am fost cucerită de umorul fin și ironia caldă ce se simțeau alături de evidenta tinerețe a autoarei în frumoasele pastile literare despre cartierul Giulești, dar și pe alte teme. Am înțeles atunci că am de a face cu o adevărată bucureșteancă, născută și crescută în cel mai mare oraș al României. Indiferent ce ar spune unii și alții să fii bucureștean este ceva aparte. Știu asta pentru că nu m-am născut și nici nu am copilărit aici și în ciuda a mai bine de jumătate de secol de când fac parte din populația Bucureștiului, tot nu pot spune că sunt bucureșteancă. Noi, cei cu rădăcini provinciale avem ceva în plus dar și ceva în minus în felul nostru de a fi. Tocmai din această cauză am fost uimită că primul roman al Alinei Pavelescu este un roman rural. Citindu-l mi-am dat seama și de ce a ales ca acțiunea să nu se petreacă în București și cu atât mai puțin în cartierul Giulești.

   Alina Pavelescu s-a născut pe 17 august 1972 în București, a făcut liceul la Școala centrală de fete, apoi a urmat cursurile Facultății de istorie la Universitatea București. Masterul a fost pe tema Europei postcomuniste, iar doctoratul l-a urmat și absolvit în Franța între 2002-2009 la Institut d’Etudes Politique din Paris. În prezent este director adjunct al Arhivelor Naționale.

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” publicat de Editura Herg Benet este romanul ei de debut pe care l-a lansat la Târgul de carte Gaudeamus din toamna anului 2016. Mi s-a părut foarte convingătoare prezentarea autoarei de pe site-ul editurii Herg Benet:

   “ ….Sus numita nu știe dacă va reuși vreodată să devină scriitoare, dar asta nu o împiedică să rămână o încăpățânată cititoare de literatură. Până în prezent a ieșit în spațiul public cu literatura proprie pe blogul savonarolawho ( de care între timp s-a plictisit). Nu deține averi personale, cu excepția unui bărbat, a unui cățel și a unei armate de pisici indiscrete.

   Asemănări cu naratoarea din romanul său: fumează mult, îi plac maidanezii și obișnuiește să gândească neîntrebată.” 

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” nu este un roman de acțiune. Este doar un monolog al personajului principal care pentru a se elibera de stresul unei iubiri neîmpărtășite decide să se psihanalizeze singură după modelul unei cărți motivaționale cum apar nenumărate în zilele noastre. Poate s-ar fi decis să se ducă la un psiholog profesionist dar eroina, simplă secretară la o primărie dintr-un obscur sat românesc, nu prea avea cum să facă acest lucru. Așa că se decide să scape de stres și de frământările sufletești urmând sfaturile din cartea specialistului sau specialistei A. Roberti, “Cum să te psihanalizezi singur”. Și cel mai important sfat era să țină un jurnal pornind cu cele mai vechi amintiri ale ei. Dar secretara primăriei știe mai bine ce anume o doare și decide să se refere doar la tendința ei de a se îndrăgosti doar de “tâmpiți”. Iar jurnalul urma să-l țină în cap ca să nu riște să fie citit de cine nu trebuie.

    Amintirea primului tâmpit de care s-a îndrăgostit este însă deja estompată și gândindu-se la acest aspect își dă seama că “așa funcționează orice dragoste nouă: le șterge din hard pe toate alea de dinaintea ei și te autoconvingi că asta e singura dragoste a vieții tale, singura adevărată, chipurile”. p. 15 Ca orice adolescentă s-a îndrăgostit de profesorul ei de la 14 ani: “Tâmpitul avea o cultură vastă (singurul locuitor din istoria satului nostru care știa franceză), niște ochi albaștri, era gras, bătrân, bonom, idealist (așa m-am prins și eu că e tâmpit) și familist.” p. 16

     A doua mare iubire a secretarei de primărie este noul primar instalat în funcție pe care ni-l descrie extrem de sugestiv: “ …avea o meclă de pulifrici cu ifose, freză de meltean ca toți meltenii, era înalt cât mine (pe toace ce-i drept) și ceva mai slăbuț decât îmi plac mie bărbații.” Instalarea noului primar diferit din multe puncte de vedere de cel anterior moștenit din comunism, aduce neliniști și aşteptări în tot satul dar și printre angajații primăriei. Dar în scurt timp secretara își dă seama că nu s-au schimbat chiar atât de multe din punctul ei de vedere iar prietena ei Margareta cea șomeră intră într-o relație intimă cu noul primar în speranța că aşa va ajunge să aibă şi ea un loc de muncă. Pe acest fundal începe să apară sentimentele de iubire ale secretarei față de primar. Îi observă ochii albaștri și mâinile frumoase (“avea niște mâini cum nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată la niciun bărbat din satul nostru….Agile, grațioase, cu degete lungi, și nu știu cum, parcă vibrând în aer ca niște libelule.” p. 31) astfel că fără să știe nimeni devine obsedată de “dobitoc” și caută cu înfrigurare un plan prin care să o poată ține pe Margareta departe de primărie și de primar. În cele din urmă descoperă soluția ideală care putea mulțumi pe toată lumea și nu ar fi trezit nici o suspiciune legată de sentimentele ei ascunse. Ideea salvatoare este înființarea unei biblioteci publice în sat. ”Era locul ideal în care țăranul să fie convins că va putea veni cam ca la cârciumă, dar pe gratis…” p. 37 Primarul acceptă propunerea secretarei văzând în realizarea ei șansa de a-și crea o posibilitate de a pleca din sat pe o funcție mai bună. ”Găselnița mea cu biblioteca l-a interesat de la început în cel mai înalt grad. Corespundea cu imaginea de intelectual subțire pe care intenționa să i-o construiască, nu atât în fața alegătorilor rurali, cât pentru exploatarea planurilor lui de viitor.” p. 49  Margareta e mulțumită pentru că așa va avea un loc de muncă ca bibliotecară iar secretara îndrăgostită se făcea remarcată de “dobitocul” pentru care făcuse o fixație amoroasă.

 Punerea în practică a ideii este însă ceva mai grea. Mai întâi aveau nevoie de aprobare de la forurile superioare și acolo nu era atât de simplu de pătruns fără cunoștințele necesare. Plecarea spre orașul de care depindea satul respectiv este prilej pentru secretară să fie aproape de dobitocul care o fascina. Dar devine cu adevărat vizibilă pentru acesta în clipa în care descoperă la sediul județenei doi tovarăși de pahar ai răposatului ei tată, unul ca portar și altul ca șef de județeană nici mai mult, nici mai puțin. Dar odată aprobările obținute trebuie descoperit un loc pentru sediul bibliotecii. Ceea ce nu este simplu și până la urmă îi revine tot secretarei sarcina de a rezolva această treabă fără de care nu primeau banii promiși. Primarul își schimbase atitudinea față de ea dar această schimbare nu avea nimic de a face cu dragostea: “Mă considera, în felul lui simplist, un fel de vrăjitoare, un miracol ambulant la care putea apela de acum încolo de câte ori calea vieții i se încețoșa fără motive raționale”. p. 58

   Așa apare în scenă baba Stoltz. O babă ca toate babele la prima vedere care stătea mare parte din zi la poartă bâțâind din cap, dar care era complet singura pe lume după ce îi murise fiul și care era cu totul aparte în sat. Oameni spuneau că este pocăită și era singura de acest fel într-o mare de ortodocși. Dar de fapt nimeni nu știa prea multe despre ea. Ceea ce observase secretara primăriei era casa frumoasă și acareturile îngrijite care ar fi putut deveni sediul unei biblioteci sătești. Din acest moment povestea pe care ne-o spune secretara în chip de autopsihanaliză devine ceva mai complicată și mai interesantă totodată. Nu vreau să stric cititorului plăcerea de a descoperi lumea babei Stoltz precum și modul în care se va rezolva până la urmă toată povestea.

   Firul narativ al romanului nu este foarte complicat.  Ceea ce însă dă substanță, culoare și gust poveștii în sine sunt considerațiile filozofice ale secretarei. Folosind un limbaj extrem de plastic în care se îmbină spumos elemente de argou contemporan, noţiuni foarte intelectuale și speciale, dar și descrieri suculente ale elementelor de viață sătească obișnuită, romanul oferă o lectură cuceritoare de-a dreptul. Tocmai limbajul este cel care face personajul secretarei incredibil. Oare așa vorbește și gândește o secretară de primărie dintr-un sat din Bărăgan? Cele pe care le-am cunoscut eu sigur aveau o exprimare și un univers de întrebări și cunoaștere ceva mai realist și mai puțin sofisticat. Te întrebi la un moment dat dacă nu cumva secretara nu este altceva decât o mască sub care se ascunde de fapt scriitoarea.

   Fiecare din cititoarele acestui roman va găsi în psihanaliza secretarei ceva care se potrivește unui moment din viața ei. Ce femeie nu a avut la  un moment dat un “dobitoc” de care s-a îndrăgostit și pentru care a fost în stare să încerce să mute munții din loc? Definiția dată dragostei de secretara primăriei are elemente de adevăr demonstrate în practică de destule ori:

“Dragostea e ghionoaia aia perversă care te apucă de ceafă când nici nu-ți trece prin cap să te păzești, te ține în gherele cât are chef, te caută prin vintre, ia din tine ce pofteşte și pleacă doar atunci când vrea ea.” p. 50

   Personajul babei Stoltz este foarte interesant. Este imaginea peste timp a oricărei femei îndrăgostite dispuse la un moment al vieții la cele mai incredibile gesturi și alegeri. Și dacă epoca istorică îi permite, poate chiar încerca să schimbe lumea. În fond până la urmă toate fetele frumoase vor fi niște babe care privite din afară cum observă lumea bâțâind din cap vor părea pline de mister și de taine nespuse și poate chiar așa sunt. Scriitoarea Alina Pavelescu are de copil o fascinație pentru babe după cum mărturisește singură. Poate de aceea și titlul primului său roman se referă la o babă care, cu acest nume, chiar a existat doar că povestea celei adevărate era alta și mult mai simplă. Babelor le-a dedicat și o poezie postată pe blogul ei pe 4 martie 2014 cu titlul “Odă babelor sticlind la poartă” care se încheie așa :

“Ce-ar fi viețile noastre anonime fără sprâncenele voastre întrebătoare?

Și cât de singure ne-ar rătăci coșmarurile în fierbințeala de vară,

de n-ar fi insomnia voastră să ne legene..” 

   Romanul “Moștenirea babei Stoltz” a fost pentru mine o lectură interesantă din toate punctele de vedere și sigur oferă oricărui tip de cititor o zonă de interes așa cum se întâmplă mereu cu orice roman bine scris și conceput. Și l-am citit exact așa cum mărturisește autoarea că și-ar dori să fie citit, într-un interviu acordat revistei on line La Punkt:

   “Dacă ar fi să-mi configurez o situație de lectură ideală a universului babei Stoltz atunci mi-aș dori ca omul să râdă când citește, dar la sfârșitul romanului să rămână puțin pe gânduri, atât cât să-și dea seama în ce măsură povestea babei are legătură cu propria lui poveste de viață.” Trebuie să recunosc că povestea are destule legături cu viața mea și de aceea mi-a și plăcut că am putut să râd.

Cartea Moştenirea babei Stoltz de Alina Pavelescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Herg Benet. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Herg Benet. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti