Tags Posts tagged with "adolescenta"

adolescenta

În spatele blocului, de Mara Wagner-recenzie

  ,,Mara Wagner debutează la editura Nemira în colecția Cuaternar cu romanul În spatele blocului – o carte despre copilăria și adolescența petrecute în comunism, cu toate jocurile și micile ritualuri care colorau viața într-o epocă gri.” /Blog Nemira

   Cartea Marei Wagner este o carte uşor de citit, plăcută, amuzantă şi tristă pe ici pe colo şi mai ales foarte reală.  Mi s-a părut mai mult un “jurnal personal” al Mariei, o adolescentă care se caută şi se autodefineşte în perioada grea a anilor”80.

   Maria ne vorbeşte despre ea, despre familia ei, vecinii din bloc şi din cartier, despre jocurile copilăriei, dar şi despre cozi, marfă puţină, raţie de alimente şi mai ales despre comportamentul contradictoriu al adulţilor, modul cum văd viaţa şi se raportează la copiii lor şi la probleme.

   Să vorbim puţin despre realităţile vieţii de atunci.

   Când Maria era mică la televizor era un film serial pentru copii foarte vizionat ,,Mihaela”, acum în fiecare zi la TV erau 2-3 ore de program şi mai ales “Telejurnalul” cu realizările “tovarăşilor”, doar sâmbăta şi duminica erau desene animate şi “erau de neratat”. Duminica după “Lumea copiilor” era “Albumul duminical”, o emisiune pentru întreaga familie şi în rest emisiuni laudative unele chiar cu melodii drăguţe:

“Sigur că astfel de emisiuni nu se puteau rata, desenele animate se dădeau rar la televizor, doar sâmbăta şi duminica. În restul zilelor era program TV doar seara două trei –ore, se numea Telejurnal. N-aveai ce vedea, numai oameni şi vorbărie, imagini cu Tovarăşul, fabrici şi câmpuri. Nimic interesant, foarte rar câte un film american vechi.”

   Apoi cozile interminabile la care stătea întreagă familie, sau doar copiii dacă părinţii erau la lucru. Uneori lucrurile mergeau normal, alteori nervii, oboseala, aglomeraţia duceau la certuri şi busculade. Altfel, acolo, oamenii se puneau la punct cu noutăţile, femeile schimbau reţete, se plângeau de soţ, de copii, îşi bârfeau vecinii. Ajungeau să-ţi placă cartelele folosite pentru anumite alimente, evitai astfel haosul şi scandalul.

“Oamenii se împrieteneau la cozi, aşa se întâmplă întotdeauna.”
“Mariei îi plăceau cartelele, stabileau o oarecare ordine în haosul asta alimentar.”

   Mătuşa Mariei le mai trimitea pachete din Germania, care erau vămuite şi chiar lipseau anumite produse, dar oricum prindeau bine.

   Apa caldă se dădea doar câteva ore pe zi, aşa că mama Mariei încălzea apă şi-l îmbăia pe Dragoş, fratele ei mai mic, în cuva maşinii de spălat, observase că aşa nu se consumă multă apă şi mai ales că nu se răceşte aşa repede.

    Seara cartierul era în beznă din cauza lipsei de curent, lecţiile se făceau la lumânare sau la lampa cu gaz, dar cel mai rău era când Maria trebuia să vină pe întuneric de la şcoală.

   Dar vara…vara era raiul. Mergeau în concediu la mare, stăteau la aceeaşi familie, la curte, mergeau la plajă, mâncau ce gătea gazda, seară făceau un grătar cu ţuică, bere, vin.

   Familia Mariei era o familie din clasa de mijloc, mama profesoară, tatăl inginer, şi un frate mai mic. Stăteau într-un apartament cu două camere, aranjat utilitar, doar cărţile multe făceau o notă aparte. Doina, mama ei se ocupa pe lângă serviciu de casă, de copii, şi tricota pulovere, căciuli, mănuşi, veste de lână pentru toată familia şi mai apoi pe bani pentru colege. O implicase şi pe Maria s-o ajute cu curăţenia, cu fratele ei, cu drumurile la bunici. Părinţii mamei locuiau aproape de ei, Maria era legată emoţional de bunicul ei. Pensionat de boală când Maria era mică, dorise să-şi ajute fata aşa că se ocupase permanent de copilă. Tatăl Mariei primise un calculator de la sora lui şi toată ziua meşterea şi lucra la el, aşa că era cam absent din viaţa casei.

   Deşi Doina era cam autoritară i-ar fi plăcut uneori ca soţul ei să se implice mai mult şi s-o ajute. Când au o criză în căsnicie, ea duce copiii la bunici, şi-i lasă acolo ceva timp încercând să –şi refacă familia. Maria şi Dragoş se tem de un divorţ, dar adulţii îşi rezolva problemele:

“La urmă urmei, ai ei nu erau chiar aşa răi. Sigur, mai ridicau tonul unul la altul, de fapt mai mult mama se certa când se supăra pe tata, de cele mai multe ori pentru că n-o ajută cu treaba în casă. Sau pentru că petrecea prea mult timp la calculator. Maria nici nu şi-l putea imagina pe tatăl lor “făcând urât” sau dându-i pe uşa afară. Poate doar pe mama aruncând nişte farfurii de pământ, ca atunci. În plus, tatăl lor nu se baga niciodată când îi certa mama şi nici nu-i lovise vreodată”.

   Crescând, Maria conştientizează viaţa şi problemele celor din jurul ei, comparând familiile prietenelor cu a ei. Prietena ei cea mai bună, Ramona, avea un frate de vârsta lui Dragoş, dar tatăl ei avea zile când bune când bea prea mult, se certa cu soţia, îi bătea şi-i scotea din casă, aşa că ei dormeau la Maria.

   Maria nu s-a temut niciodată de tatăl ei, doar de mama ei. Pe Maria o bătuse de când era mică cu o nuieluşă, pentru diferite pozne pe care le făcea, copila peste ani amintindu-şi doar durerea bătăii nu şi cauza.  Apoi când crescuse mai mare au urmat palmele venite de nicăieri şi pedepsele.

    Dar Maria chiar se considera norocoasă în comparaţie cu alţi copii din vecini:

”Maria se consideră totuşi printre copiii norocoşi. Cunoştea copii pe care îi băteau şi mama şi tata. Cu nuia sau lingura de lemn, curea sau furtun, făcăleţ ori bătător de covoare, orice le pica în mână când se cerea aplicată corecţia. Mama ei prefera să-i bată doar cu palma, spunând că “unde dă mama creşte”. Hotărât lucru se putea declara norocoasă. La ei în familie tatăl nu-i dădea afară din casă, iar mama nu-i bătea decât cu mâna.”

   Maria este un copil bun, se joacă cu ceilalţi copii jocurile copilăriei acelor vremuri, are grijă de fratele ei să nu fie bătut de alţii, leagă prietenii cu fete şi băieţi, este în esenţă un copil normal. Doar că fiind un copil introvertit gândeşte mult, analizează, despică firul în patru.

   De aceea când Ramona îi spune că unui băiat, Manu, îi place de ea, Maria este încântată şi emoţionată, dar totuşi circumspectă. Îi plăcea băiatul cu ochii verzi, un gen de “băiat rău” (şi care-i fete nu-i place genul?), era incitată şi de poveştile pe care le auzea de la alte fete care aveau prieteni:

“Maria se întrebase de mai multe ori dacă a avea un prieten chiar implică o cerere de prietenie din partea lui, ”Vrei să fii prietena mea?”, sau dacă lucrurile pur şi simplu se întâmplau şi te prindeai după anumite semne că ai sau încă nu un prieten. Dar care anume erau semnele. Maria n-ar fi ştiut să spună. Şi nici pe altcineva nu voia să întrebe, căci s-ar fi dat de gol.”

   Nici băieţii nu erau foarte curajoşi, le urmăreau pe fete din priviri, comentau între ei şi-şi dădeau coate, erau drăguţi uneori.

   La un moment dat Manu îi dă întâlnire în spatele blocului şi chiar o sărută, dar pentru ea totul era atât de nou, misterios şi emoţionant ţinutul de mâna, atingerea umerilor şi mai ales sărutul, încât este foarte timidă.

“Energia degajată din mâinile lor, atingerea lui aspră şi totodată blândă, fermitatea cu care o ţinea, pielea lui pe pielea ei, toate astea o acaparaseră în asemenea măsură, încât parcă altceva nu mai exista pe lume.”
“Maria nu era în stare să spună nimic, mergea mută, condusă de Manu şi ascultând fascinată. Din când în când mai dădea din cap şi zâmbea. Nu scosese aproape nici un cuvînt de când se întâlniseră.”

   Doar că nota proastă de la matematică şi mai ales faptul că ascunde testul de mama ei vine cu repercusiuni. Mama ei o pedepseşte:

“Dragoş privea cu ochi mari spectacolul, era ceva ce nu vedea în fiecare zi dar era totuşi un ritual pe care-l cunoştea. Întâi tăcerea posacă a mamei, apoi izbucnirea, furia crescândă cu urlete şi strigături, care culminau de regulă cu o palmă ori cu nişte tras de păr în funcţie de gravitatea faptelor. Maria simţea deja loviturile care urmau să vină.”
“Scăpase ieftin de data asta n-o bătuse.”
“Nu doar că scăpase ieftin, ieşise chiar bine.”

  Ca o salvare vine plecarea în vacanţă la mare unde-l cunoaşte pe Vlad, fiul unei familii prietene. Se plimbă împreună, discută, copilăroşi şi reticenţi, deşi le place unul de altul, chiar vor coresponda.
Întoarsă acasă, Maria află că prietena ei Ramona umblă cu Manu, şi normal o doare trădarea lor:

“Prietena ei din bloc, poate prietena ei cea mai bună, fosta ei prietenă. Împreună cu prietenul ei, cu care se ţinuse de mâna şi care o sărutase în ploaie şi care o lăsase pe spate pe teren şi o sărutase a doua oară în văzul tuturor. Fostul ei prieten, Doi trădători.”

  Toate frământările vârstei ei îşi pun amprenta, nu se mai poate concentra şi cum nu-i place, dar nici nu înţelege matematica, ia din nou o notă mică. Peste toate se adaugă şi durerea morţii bunicului.

   În momentele acestea de derută, părinţii ei află de notă şi pedepsele nu întârzie să apară:

“-Nu mai ieşi afară tot anul, spuse mama pe un ton calm în timp ce-şi stingea ţigara.
-Şi vom lucra zilnic la matematică, adaugă tatăl, arătând spre cartea de pe masă, cu coperţi cafenii.”
“-Şi, domnişoară, cu povestea asta te-ai lins pe bot şi de ziua ta, încheie mama pe un ton plin de satisfacţie, se ridică şi părăsi bucătăria.”

   Necăjită, neînţeleasă, debusolată şi foarte singură pleacă de acasă în ploaie, dar ajunge în final, seara la bunica ei, vorba aia “nici măcar să fugă de acasă nu era în stare”.

   Totuşi gestul ei le dă de gândit părinţilor, care îşi revizuiesc atitudinea, gândindu-se că au fost prea aspri, aşa că-i vor lua un meditator la matematică, îi ţin ziua de naştere şi chiar îi fac cadou un căţel, pe care şi-l dorea de mult.

   Împăcarea contează enorm pentru Maria:

“Scoase mâna stângă din buzunarul cald şi prinse mâna înmănuşată a mamei. Mai făcură doi paşi, apoi se opriră amândouă şi mama o îmbrăţişă. Maria îşi cufundă nasul în haina rece şi aspră a mamei, şi acolo, în mijlocul trotuarului, în braţele mamei, simţi că timpul s-a oprit în loc.”

     Apoi de revelion Vlad şi ai lui vin la munte, băiatul avea un fel de a fi sincer şi deloc complicat, nu se ferea de cuvinte, era spontan şi Maria avea încredere în el:

“Şi acum suntem împreună, spusese. Ce bine sunau cuvintele astea! Simplu, firesc. Şi nu conta dacă se referise la ei doi sau la toţi, doar la vacanţă, la iarnă sau pentru totdeauna. Era bine cum era şi Maria savura fiecare clipă.”

   Un copil naiv, bun şi frumos care speră în continuare văzând frumosul peste tot:

“Aşa imprevizibilă cum era, viaţa era totuşi frumoasă. Un singur lucru nu-i era foarte limpede, dacă i se ceruse sau nu prietenia. Dar, de fapt, nici nu mai conta prea tare.”

   Mi-a plăcut Maria, poate unora vi se va părea copilăroasă, demodată, chiar plictisitoare. Dar aşa erau relaţiile, mai calme, mai lente în evoluţie, mai romantice şi parcă era mai frumos.

   Bineînţeles am şi nemulţumiri, nu legate de carte sau de autoare, ci de situaţii.

   Citind cartea mi-am adus aminte de copii, de familii pe care le cunoşteam şi care ar putea fi chiar cele din roman. M-a revoltat situaţia din familia Ramonei, ştiu că pe vremuri femeile erau altfel educate, dar să stai lângă un bărbat abuziv cu tine şi copiii tăi a fost un lucru pe care nu l-am înţeles şi nu l-am acceptat niciodată.

   Ce exemplu de familie pot avea acei copii? Ce trauma vor avea? Cum vor percepe viaţa de familie, iubirea, prietenia ca adulţi având drept exemplu ce se întâmplă în familia lor? Şi-apoi pentru ce? Cu toate tarele epocii se punea preţ pe copii şi familii, iar o mama îşi putea creşte liniştită copiii din munca ei şi pensia alimentară. Dar pentru asta trebuia hotărâre şi curaj!

   Pe urmă, sincer, m-a dezamăgit mama Mariei (ca de altfel în multe cazuri văzute de-a lungul timpului). Da lucra, se ocupa de casă, dar nu-şi lasă sufletul să se apropie de copii. Făcea ce fac multe mame şi-n ziua de azi, serviciu, spălat, mâncare şi-n rest…avea pretenţii la note bune şi comportare impecabilă, aşa cum o concepea ea. Unde erau discuţiile dintre o mamă şi fiica ei, de ce Maria trebuie să se sperie şi să-şi facă gânduri negre la primul ciclu? De ce nu are cu cine să discute tot ce o frământă? Eu cred că o mamă trebuie să fie în primul rând prietena numărul unu a copiilor ei, o prietenă cu care să poată discuta cele mai intime şi năstruşnice gânduri fără teamă de-a fi judecaţi.

   Ştiu că nu este uşor nici pentru mame, depinde mult de educaţia primită de ele, dar este singurul mod de-a rămâne conectat la viaţa copilului tău. Altfel devii doar un spectator.

   Maria era recunoscătoare pentru fiecare apropiere, tânjea după mama ei, iar mie, sincer, îmi venea s-o strâng de gât pe Doina. Şi credeţi-mă, ştiu ce vă spun, din experienţă.

    Poate a fost şi norocul meu de-a fi crescută într-o familie frumoasă, cu părinţi deschişi la minte şi moderni pentru acele vremuri. Aşa că şi eu la rândul meu am încercat să fiu în primul rând prietena copiilor mei.

   Dacă o carte poate stârni atâtea gânduri, atâtea emoţii, şi reamintiri, înseamnă că şi-a atins scopul.
   Vă recomand din suflet cartea Marei Wagner.
   Veţi vedea o altă faţă a copilăriei şi adolescenţei, frământată, frumoasă şi interesantă, fără atâtea gadgeturi, doar “în spatele blocului”.

Cartea În spatele blocului, de Mara Wagner a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană.

Prietena mea genială, de Elena Ferrante

Titlul original: „L’amica geniale”

Traducere din italiană: Cerasela Barbone

An apariţie: 2015

Editura: Trei – Pandora M

Număr de pagini: 334

     Călătoria  cu trenul descrie perfect cartea de faţă. Suntem singuri într-un compartiment; pe măsură ce staţiile se succed apar noi şi noi persoane: unele pline de melancolie, tristeţe, nehotărâte, iar altele cu zâmbete care le luminează chipul. În lume există oameni de tot felul; pare că însăşi diversitatea a ocupat întreg compartimentul. Afară mai plouă puţin, mai e soare, trecem prin tuneluri împreună cu aceste feţe necunoscute. Ne purtăm cu deferenţă; cumva, în mijlocul unei fraze ori două se întâmplă ca aceste persoane să ne descopere mai mult decât voiseră iniţial. Aflăm poveşti care ne răstălmăcesc minţile şi… ne dăm seama de cât de captivaţi suntem, ne amintim de cei mai buni prieteni. Totuşi, în acel moment, prietenii nu ne sunt alături şi trăiesc prin simplul fapt de a ne fi gândit la dânşii. Sentimentele pe care le explorăm în volumul Elenei Ferrante ne cuprind, nu putem decât să ne lăsăm purtaţi de aceste cuvinte atât de bine alese…

    Cine este Elena Ferrante? Nimeni nu ştie! Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere din Italia. Cărţile au fost publicate, iniţial, în limba italiană, apoi traduse în engleză, daneză, franceză, germană, spaniolă, română etc. A fost numită, de revista „Time” în 2016, una dintre cele 100 de persoane de pe planetă care au putut schimba viaţa oamenilor. A reuşit să îşi menţină identitatea ascunsă încă din anii 1992. Adesea, în corespondenţa cu redactorul, se referă la ea ca fiind „mamă”. Alte lucrări ale misterioasei autoare sunt: „Amore molesto”, „I giorni dell’abbandono”. Ferrante afirmă: „cărţile, odată ce au fost scrise, nu au nevoie de autorii lor”.

Ce spune SAN FRANCISCO CHRONICLE? „Ferrante scrie sub semnul urgenţei, cu aviditate şi pasiune”.

    „Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană. Debutează printr-un index al personajelor care m-a ajutat să-mi fac o imagine mai clară asupra operei, în funcţie de vârsta eroinelor. Se deschide cu un prolog care prezintă dispariţia Linei (Raffaellaei) Cerullo, acum mamă iubitoare. Fiul acesteia, cunoscându-i obiceiul de a pleca cu zile de acasă şi de a reapărea pe nepusă masă, nu dă importanţă acestui fapt. Trecând deja două săptămâni, telefonează celei mai bune prietene a mamei sale, Elena Greco zisă şi Lenù. Aceasta îi spune că Lina nu se află la acolo şi că nu ştie unde ar putea fi. Îl întreabă dacă lucrurile femeii se mai află în casă, iar Rino constată cu stupoare că toate au dispărut. Mai mult, chipul mamei a fost decupat din pozele de familie. Elena îşi aminteşte atunci de dorinţa Linei ca într-o zi să „se volatilizeze” din acea lume. Lenù are, însă alte planuri: nu vrea să o uite pe prietena sa şi „am deschis computerul şi am început să scriu fiecare detaliu al poveştii noastre, tot ce mi-am amintit”. Astfel începe aventura noastră, dragi cititori. Mai întâi suntem aruncaţi în…

copilăria celor două femei în care cei mari, în aşteptarea zilei următoare, se mişcă într-un prezent în urma căruia există ieri sau alaltăieri sau, cel mult, săptămâna trecută: la restul nu vor să se gândească”, „cei mici nu ştiu semnificaţia lui ieri, a lui alaltăieri şi nici a lui mâine, totul e asta, acum: strada e asta, uşa e asta, scările sunt astea, asta e mama, ăsta e tata, asta e ziua, asta e noaptea…păpuşa mea ştia mai mult ca mine”. Lina a intrat în viaţa Elenei pe când erau în clasa I. A dat-o peste cap pe fetiţă prin faptul că Raffaella era foarte rea, aruncând chiar cu sugativă şi împroşcându-şi colegii şi profesoara cu cerneală. Dincolo de acestea, nu ducea lipsă de inteligenţă: pentru fiece întrebare adresată de învăţătoare dădea răspunsul corect. Lina era fiica cârpaciului, iar Elena a portarului de la primărie. Legătura dintre cele două s-a sudat în momentul în care îşi aruncă una alteia păpuşile în pivniţă. Bănuind că e mâna lui Don Achille, „căpcăunul din poveşti”, Lina o ia pe Elena să ceară socoteală bărbatului. Urcă, deci treptele la etajul lui Achille şi îi cere păpuşile. În faţa curajului acestei fetiţe, le lasă bănuţi pentru a-şi cumpăra altele noi, iar „Lina s-a comportat într-un mod neaşteptat. S-a oprit să mă aştepte, şi când am ajuns-o din urmă, mi-a dat mâna. Gestul acesta a schimbat pentru totdeauna totul între noi”.

    În cartierul plin de intrigi din Napoli cresc aceste două fetiţe. Viaţa nu este una uşoară pentru ele căci „lumea noastră era aşa, plină de cuvinte care ucideau: crupul, tetanosul, tifosul exantematic, gazul, războiul, strungul, molozul, munca, bombardamentul, bomba, tuberculoza, supuraţia. Multe frici…”, „nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viaţa care ni se oferise era foarte urâtă. Viaţa era aşa şi gata, creşteam cu obligaţia de a le-o face dificilă celorlalţi înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă”. Lina o influenţează pe Elena în toate, iar aceasta de pe urmă se hotărăşte că, neputând să fie mai bună decât prietena ei, măcar va încerca să ocupe întotdeauna locul secund, să îi arate că e specială „m-am dedicat studiului şi multor altor lucruri dificile, străine de mine, doar că să ţin pasul cu copila aceea groaznică şi sclipitoare…Sclipitoare pentru mine”. Anii trec, se apropie examenul de finalizare a studiilor. Ambele îl trec, dar cea care merge mai departe, la şcoala medie, e Elena fiindcă părinţii Linei, în special tatăl, considerau că locul femeii nu era cu nasul într-o carte. Aşa se face că Lina va lucra alături de fratele mai mare în magazinul tatălui său. Continuă să înveţe latina şi greaca singură. Înţelege mult mai repede decât Elena lecţiile. Încearcă să îşi ajute fratele, creând  noi modele de pantofi, dar tatăl se înfurie şi mai că îl omoară în bătaie pe tânăr.

     Elena se dedă studiului, refuză cererea de a se logodi cu băiatul pe care îl plăcea şi ajunge dependentă de persoana Linei „eram obişnuită să mă simt a doua în tot şi de aceea eram sigură că ei, care dintotdeauna era prima îi era totul clar: mersul, timpul…m-am abandonat cu bucurie”. O secvenţă care pe mine m-a impresionat a fost aceea care le surprinde pe cele două fetiţe hotărându-se să plece pe jos până la mare, dar vremea le e pe o  potrivă „ce era dincolo de cartier, de perimetrul lui hipercunoscut?”.

    Adolescenţa celor două nu e lipsită de evenimente. În vreme ce Elena urmează gimnaziul, devine premiantă şi se îndrăgosteşte de acelaşi băiat al copilăriei. Lina primeşte iar şi iar lovituri de la viaţă. Nu se plânge şi rămâne aceeaşi, descoperind pe alocuri şi fericirea. Devine obsesia unui tânăr bogat şi înfumurat care o ameninţă cu moartea dacă nu se căsătoreşte cu dânsul. Ce va face să îi răspundă cu aceeaşi monedă şi care e locul Elenei între aceste rânduri? Rămâne de citit…

     Călătoria noastră cu trenul va continua, dar fără mine. Nu vă pot lua, dragi cititori, decât până la o anume staţie. Va trebui să schimbaţi trenul de îndată. Luaţi un bilet şi vedeţi ce urmează!

    Romanul „Prietena mea genială” este bildungsroman. Ne arată viaţa a două fete venite din mediul ostil al Peninsulei Italice de după cel de Al Doilea Război Mondial. Dânsele văd moartea, bucuria, tristeţea şi dragostea. Acţiunea este una complexă, iar opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj omniscient şi omniprezent. Cea care ne prezintă toate aceste amintiri este Elena (remarc că pseudonimul autoarei este Elena, de unde îmi şiroiesc mai multe întrebări prin cap J ). Volumul abundă în descrieri spaţiale care introduc lectorul în universul său „în spatele nostru se înălţau un deluşor cu foarte mulţi copaci şi câteva rare constrcţii dincolo de liniile ferate lucitoare. În faţa noastră, peste şosea, se întindea o stradă plină de gropi care înainta de-a lungul lacurilor.”. Relaţia dintre cele două fete captivează prin inocenţa şi prin curajul, forţa prieteniei lor „E frumos, am spus în şoaptă, să vorbeşti cu alţii/ Da, dar numai dacă atunci când vorbeşti, e cineva care răspunde…Suntem încă prietene?/ Da./Atunci îmi faci o favoare?/ Aş fi făcut orice pentru ea…nu m-aş fi întors înapoi nici dacă e frig, nici dacă ploua”. Ele sunt caracterizate atât direct, cât şi indirect. Tot romanul ar fi, în fond, o caracterizare.

    Mi-a luat toată cartea pentru a-mi da seama cine este acea „prietenă genială”. Nu pot să neg, dar finalul m-a lăsat cu inima gata- gata să-mi iasă din piept şi vreau să citesc volumul următor cât de curând.

    Dragi cititori, luaţi-vă câteva minuţele din timp şi puneţi-vă întrebările: „Cine este cel mai bun prieten al meu?” şi „Aş dedica o întreagă carte acestei persoane speciale numai şi numai pentru a o face de neuitat?”.

Lectură Plăcută!!!

Nota mea: 10/10 stilouri

pandora MCartea Prietena mea genială, de Elena Ferrante, a fost oferită pentru recenzie de Editura PandoraM. Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul editurii.

Autor: Crina Stanciu

by -
15

Interviu altfel cu Simona Stoica

S-a născut în noiembrie 1991. După ce studiile de economie începute s-au dovedit împotriva unei direcții creative, decide să urmeze cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării.
Alumna AIESEC Bucuresti – 3 ani de voluntariat pe Comunicare si Alumni Development.
Editor si redactor la palarisme.ro.

Împrăştiată, dar creativă, cu nasul în cărţi şi mereu pe fugă. Încăpăţânată şi cu un doctorat în Sarcasm. Duşmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu caştile în urechi oriunde merge, imaginaţia o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Simona acceptă “Provocarea” noastra şi cade în “Capcana” de-a ne raspunde la un mini interviu altfel.

Provocarea si Capcana de Simona Stoica

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Îmi amintesc că atunci când aveam şapte ani ne-am mutat la casă şi nu voiam să mai plec din curte. Îmi plăcea libertatea, să ies noaptea în grădină, chiar dacă lipseau florile sau copacii: ştiam că în următorii ani acest loc se va transforma într-un paradis, în mica mea oază, iar acum a ajuns o junglă, un loc sălbatic şi exotic, în care pierd noţiunea timpului. O amintire care mă emoţionează foarte mult, surprinsă şi în fotografii, este momentul în care mi-am făcut un culcuş în curte: mi-am luat o pătură şi câteva perne, m-am echipat în „hainele mele pentru ieşit cu câinii”, apoi am adormit cu ei. Ca să fie totul clar, atunci aveam 13: doi adulţi, Tano şi Lady, alături de care am crescut, doi prieteni extraordinari, dar care din păcate au murit de bătrâneţe în urmă cu câţiva ani, şi 11 pui, care dormeau pe mine, pe picioare, pe braţe, pe orice loc liber pe care îl găseau. Îmi e tare dor de acea perioadă.

2. Cum s-a integrat adolescenta Simona în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Primul an de liceu a fost foarte greu. Eram încă ataşată de grupul pe care l-am avut în 5-8, alături de care mergeam în continuare în vacanţe. Cu ei jucam canasta şi 12 ore fără pauză. Ne lăsai noaptea în bucătărie şi dimineaţa ne găseai tot acolo, cu mâncare improvizată şi niciun semn de oboseală. Pentru cei care au citit Provocarea, eram exact ca Desiree. Nervoasă, încăpăţânată, egoistă şi retrasă, de parcă nu voiam prieteni noi şi voiam doar să mă întorc la fosta mea clasă. Îmi era greu să mă concentrez, să învăţ şi abia când mi-am dat seama că media mea are probleme serioase, mi-am revenit. Am fost tocilara simpatică, dar ambiţioasă, care voia mereu 10 pe linie. La prima notă mică, m-am trezit.

Primul sărut a fost atât de imprevizibil şi de neaşteptat, încât nu am realizat prima oară că s-a întâmplat. Eram la o aniversare şi jucam „sticla” (aşa îi spuneam atunci, nu ştiu dacă are o denumire fancy acum). Porunci clasice, glume forţate şi timide (eram altă generaţie). Şi sticla s-a tot învârtit, până când am ajuns față în faţă cu băiatul de care eram îndrăgostită (fluturi în stomac şi toate cele). Noroc că stăteam toţi pe podea şi că el s-a ridicat, pentru că eu abia dacă mă puteam mişca. Sărutul a fost scurt şi intens şi m-am înroşit rău de tot (nici măcar nu eram roşcată atunci, aşa că efectul a fost şi mai puternic). Nu sunt sigură, nu vreau să mă uit în oglindă ca să verific, dar cred că m-am înroşit şi acum, amintindu-mi cât de vrăjită eram de el.

Cât despre prima întâlnire… ugh, limba ascuţită o am de mică. O să spun doar partea cea mai amuzantă:
El: Vrei să ieşim şi să bem o cafea?
Eu: Nu beau cafea.
Da, sunt fără cuvinte. Şi îmi plăcea de el, dar nu am putut opri cuvintele să fie rostite.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Am vrut să fiu pictoriţă şi autoare. Mi-am dat seama că nu am răbdarea necesară pentru a exersa în fiecare zi, până când mâna mea avea să fie stabilă şi desenele să evolueze puţin câte puţin, aşa că am renunţat la pictură şi m-am mulţumit cu câteva schiţe făcute în grabă, caricaturi pe la spatele caietelor şi imagini abstracte, pe care doar eu le puteam desluşi. Nu credeam că avea să se întâmple vreodată, dar în 2014 mi-am publicat primul roman şi visul meu (ăla mare şi frumos şi greu de exprimat în cuvinte, care te face să te bâlbâi când pomeneşti de el) din copilărie a devenit realitate. Important de menţionat: la botez, printre lucrurile pe care le-am ales, a fost şi pixul (alături de bijuterii şi de bani). Sincer, eu credeam că am să ajung o infractoare, un hoţ invizibil, care avea să devină o legendă.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Din relaţiile de până acum, mi-a lipsit libertatea. Nu pot să fiu cu o pesoană care vrea să ştie mereu unde sunt, cu cine mă întâlnesc, de ce fac un anumit lucru. Nu-mi place să dau explicaţii şi nu cred că este normal să îi ofer partenerului „programul” meu, ca să mă verifice sau să ştie totul despre mine. Unde mai este farmecul, misterul? Încrederea?

Văd o viaţă imprevizibilă, în care fiecare zi este o nouă aventură. Vreau libertate, energie, voie bună, suspans, înţelegere şi, cel mai important, comunicare şi sinceritate.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Fără limite, fără restricții. Tot ce e bun şi tot ce e rău. Fără minciuni sau adevăruri blânde. Totul sau nimic.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Aş vrea să călătoresc până când umbra mea o să dispară de pe pământ. Am vizitat peste zece țări şi aceste vacanţe m-au schimbat foarte mult, mi-au deschis ochii şi mi-au arătat o lume atât de diferită, de nouă şi de incitantă, încât eram mereu tristă când reveneam în ţară, pentru că aici ştiam ce aveam să găsesc, aici surprizele sunt rare şi există prea multă răutate. Nu spun că totul este perfect în străinătate: nici pe departe. Dar este altfel. Nu e un secret că sunt o bookaholică şi că iubesc să citesc şi că biblioteca este cea mai preţioasă comoară pe care o am. Sunt dependentă de canastă, seriale şi rentz. De discuţii în pijamale cu prietenii, până la 6 dimineaţa. De cocktail-uri şi de shot-uri (nu m-am îmbătat vreodată, îmi cunosc limita, dar nu voi spune vreodată „nu” unei sticle de vodkă sau de tequila, mai ales dacă am şi compania potrivită). Îmi place să scriu recenzii şi articole kilometrice, să mă uit la tenis, snooker şi la handbal (Djokovic, The Rocket şi Germania/Croaţia – băieţi, România – fete)… descoperiți singuri. Doar am spus că vreau mister, nu?

Mulțumesc mult de tot pentru interviu, dragă Arci!

Mulţumesc Simona că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări….. altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili & Iasmy!

by -
25

Interviu altfel cu Cristina Mihaela Barbu

“Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova, la “Spiru Haret” (cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie – 1993 şi psihologie – 2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile.” uzp.org.ro
Sunt cadru didactic, sunt femeie, îmi place să fiu femeie, sunt prietenă, soție și mai presus de orice, sunt mamă.
Acum, sunt la un pas de apariția volumului ”Taina, început de poveste”.
Cred că am scris din totdeauna, chiar dacă nu cu mașina de scris sau cu pixul pe o foaie de hârtie. Am scris în gând, m-am descusut, m-am întrebat, mi-am răspuns. Am visat din totdeauna! Cred în Dumnezeu! Cred că orice întâmplare din viața noastră are un scop, orice om pe care-l întâlnim are un sens în viața noastră. Și binele și răul din viață au o noimă. Toate duc undeva.”

Carte

 După ce a acceptat să-şi facă publică “Taina”, Cristina-Mihaela ne răspunde la câteva întrebări.

Taina de Cristina Mihaela Barbu

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.
Am multe amintiri din copilărie care m-au marcat. De la priveghiurile copiilor luați tribut de Gilort, la bătaia pe care am luat-o de la un băiat, înainte de Crăciun, bătaie care mi-a spart timpanul. Întâmplări frumoase, altele mai puțin frumoase, dar au rămas toate, undeva, ascunse. Am încercat, acum, în primul volum din ”Taina”, să le aduc la lumină. Dar o întâmplare pe care n-am scris-o, n-am spus-o, m-a marcat în mod profund. Era vară, am iubit vara din totdeauna, sunt născută vara și toate întâmplările din vară sunt mai vii în mintea mea. Eram cu bunicii din Craiova, la țară, la sora bunicului, la Copăcioasa, undeva în Gorj. În curte, era o casă mică, țărănească, cu odăi joase, cu pământ pe jos, cu sobe pitice, din lut, cu masă rotundă în mijloc. Mâncam din farfurii din lut, punea tanti Tudorina castroane în mijloc și noi ne băteam pe orice fel de bucate erau pe masă. Totul era bun acolo. Mai în spate, în curte, era o casă mare, cu etaj, cu tindă pe ambele etaje, și din tindă se intra în camere, așezate frumos pe aceeași parte, ca la un hotel. Totul era curat, vopsit în alb, cu mileuri albe, cu așternuturi imaculate. Aceea era casa copiilor, așa îi ziceau toți, și acolo trebuia să dormim noi, oaspeții, dar noi preferam odăile joase din casa veche. Într-o noapte, m-am trezit într-o lumină puternică, cerul era roșu, gălăgie mare în jur, eu eram singură, mamaie cu tataie nu mai erau lângă mine. Eram speriată, mă uitam pe un colț de geam rămas neacoperit și vedeam vâlvătăi uriașe, umbre care se agitau, se auzea cineva jelind, aproape de geam. Nu înțelegeam, mi-era frică să ies, mă gândeam că arde cerul, că arde pământul, că în curând voi arde și eu. Așa a durat toată noaptea, dimineața abia am îndrăznit să ies, arsese casa copiilor, încă virgină, încă nu apucase nimeni să doarmă, să viseze, să-și facă planuri, să moară acolo. Era un ciot, negru, funebru, nici nu-ți dădeai seama dacă acolo fusese o casă, sau un copac. A fost noaptea în care am crezut că arde pământul. De fiecare dată când moare cineva și aflu că a vrut să fie incinerat, îmi aduc aminte de ciotul rămas după foc, și nu înțeleg de ce vrea cineva să rămână un ciot, chiar după ce nu mai este.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
În general, m-am integrat repede, oricând, oriunde, însă liceul este o parte luminoasă din viața mea, am cunoscut oameni care-mi sunt și astăzi prieteni, poate din cei mai buni, din cei cărora am curajul să le spun multe. Prima întâlnire a fost una nestabilită înainte, a venit ca o ploaie de vară, a fost ca un ropot, de fapt, chiar ploua, eram imediat după liceu, prea nestăpânită, prea rebelă, prea voiam totul, prea credeam că știu totul. Primul sărut a fost ca toate primele săruturi de atunci, nu ne apropiam prea tare, dar ne năucea. Era ca un fruct interzis, primul fruct interzis, se fura, se ascundea, nu se striga, nu se mărturisea.

3. Ce vise aveai ca adolescentă și dacă s-au împlinit sau nu?
Visam mereu, am fost pe rând toate personajele din cărțile citite, doar închideam ochii. Cel mai mult mi-am dorit să nu devin ceea ce uram atunci, în adolescență. Adică să nu mă schimbe prea mult viața, să nu mă închisteze, să nu mă acrească, să mă păstreze oarecum copil. M-a păstrat, dar nici bine nu a fost întru totul, am fost cam descoperită în unele momente, chiar am fost copil, naiv, am crezut că toți sunt la fel, m-am înșelat, dar vreau să rămân copil. Copiii mei m-au ajutat să rămân așa cum eram odată, doar mici retușuri a mai făcut viața, anii.

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Am apreciat întotdeauna bunătatea, toleranța. Soțul meu este exact așa cum visam eu acum 25 de ani bărbatul cu care să-mi împart viața, bucuria, durerea, ziua, noaptea, perna. Este bun, cred că este cel mai bun om pe care-l cunosc, tolerant, are simțul umorului, râdem mult împreună, știe să fie matur, dar știe să fie și copil, știe să alinte, dar știe și să se lase alintat. Este cald, tandru și ne simțim bine împreună. Mă cunoaște și mă acceptă, îl cunosc și îl accept. Exact ce visam și speram de la o relație. Aaaaa, și foarte important pentru mine: nu se întoarce hămesit, cu gura căscată după toate femeile frumoase. Nu mi-ar plăcea. Nu cred că este un capriciu de-al meu, este o formă de a respecta femeia de lângă tine.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor la adolescență?
Am o fată, Irina, care a trecut de adolescență, și un băiat Radu, încă adolescent. Sunt prietenii mei, au știut întotdeauna că se pot baza pe mine. Relația mamă-copil, este una foarte complexă, poate au fost momente de supărare, dar de dezamăgit nu m-au dezamăgit niciodată, eu nu mă las dezamăgită de copiii mei, nu le cer decât ceea ce vor ei să facă, nu le pun în spate frustrări ale mele, nevoi ale mele. I-am iubit atât de mult, încât i-am lăsat să-și aleagă drumul, visele, dorințele. Și ceea ce trebuie să știe mereu, că în orice moment din viața lor, se pot baza pe mine.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Îmi plac florile, cărțile, acum citesc mai puțin, dar am citit grămezi de cărți, orice fel de cărți, de istorie, de călătorie, clasici, de dragoste, etc. Îmi place dansul sportiv, eu și soțul meu am făcut dans sportiv, dans de societate, latino, am fost la multe cluburi din oraș, dar cel mai mult, tot dansul sportiv îmi place, este elegant, strălucitor, dansatorii sunt niște zei pe ringul de dans. Îmi place muzica, ascult orice fel de muzică bună, îmi plac foarte mult baladele rock, muzica blues și jazz a anilor 50, 60. Îmi plac filmele, îmi plac mult comediile romantice, mă relaxează, dar îmi plac și filmele ”grele”.

Mulţumesc Cristina că ai acceptat să îmi răpunzi la câteva întrebari…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

Cristina Mihaela Barbu, are onoarea și deosebita plăcere de a vă invita vineri, 12 februarie 2016, ora 16,00, la Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman, Craiova, la lansarea volumului de debut: “Taina, început de poveste“, autor Cristina Mihaela Barbu.Taina, inceput de poveste, autor Cristina Mihaela Barbu

“Având în vedere emoțiile inerente unui astfel de eveniment, am nevoie de susținerea prietenilor mei. Fiți alături de mine la acest debut!

 Vă mulțumesc!

Cristina Barbu”

by -
16

Interviu altfel cu Lavinia Călina

Lavinia Călina s-a născut revolutionară, în decembrie ’89. Urmează cursuri pedagogice și de filologie în Caransebeș. În 2008 se mută la Timisoara și studiază limbi străine la facultatea de litere. În prezent lucrează ca editor-imagine/fotogaf la propria firma (Calina Audio-Video).

CĂRŢI

Zona zero, Ultimul avanpost, Neamul corbilor de Lavinia Calina

După ce reuşeşte să străbată “Zona Zero”, trece de “Ultimul Avanpost”şi iese învingătoare în magia din “Neamul Corbilor” Lavinia ne raspunde la câteva întrebări.

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
De marcat m-au marcat multe în copilărie, dar am să aleg doar o singură amintire. În copilărie obişnuiam să merg împreună cu verişoara mea şi două prietene în colină pe la neamuri, vecini, prieteni de familie, etc. Era minunat căci ne pregăteam din timp, ne vedeam la repetiţii şi făceam planul din timp, iar în seara de Ajun luam blocurile din cartier la rând şi „impresionam” lumea cu „talentul” nostru. Ultima oprire era acasă la unchii mei unde ne împărţeam prada şi mâncăm toate dulciurile primite – evident că îmi era rău a doua zi. Cred că lumea s-a bucurat când micul nostru grup a renunţat la tradiţia asta.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Aoleu, nu prea m-am integrat. Eram spaima profesorilor, asta când mergeam la ore. Cred că îi scoteam din sărite cu atitudinea mea rebelă, singura problema era că învăţăm cât de cât bine şi nu prea mă prindeau cu temele nefăcute să-mi dea note mici. Colegii se temeau de mine căci purtăm tricouri negre cu cranii şi ascultam metal, deşi toţi mă porecliseră Madonna.
Prima întâlnire nu a fost în liceu ci în generală şi a avut un tipar destul de clasic. Un coleg care mă îndrăgea m-a invitat la o cofetărie. A fost drăguţ, deşi eram atât de ruşinoşi că nu cred că am schimbat prea multe vorbe.
La faza cu primul sărut am să dezamăgesc lumea care se aştepta la ceva romantic. Eram în liceu, iar în urmă unui pariu pierdut am primit pedeapsa să mă sărut cu o colegă timp de un minut. :))

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Ca şi adolescentă visele mele nu erau prea măreţe. Îmi doream să merg la concertele formaţiilor mele preferate, să-mi întâlnesc idolii, iar pe marea majoritate chiar am avut ocazia să-i cunosc.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Eu şi Marius suntem împreună de ceva vreme. În februarie facem zece ani şi o să-i sărbătorim în Olanda (excursia a fost un cadou din partea lui). De la o relaţie, în general, îmi doresc înţelegere şi onestitate. Mă bucur că am reuşit să găsesc o persoană care să mă accepte aşa cum sunt. Nu cred în căsătorie şi ştiu că acum mi-am dezamăgit toate neamurile care încă mă întreabă de data nunţii, dar sunt de părere că două persoane nu trebuie legate printr-un act ci prin sentimente. În final toate marile poveşti de dragoste se termină cu o nuntă. – interpretaţi asta cum vreţi : )

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Nu mă pricep la dat sfaturi. În plus, având în vedere că nu sunt mama, nu cred că îmi permit să le spun altora cum să-şi crească copiii. Un lucru ce ar trebui totuşi luat în considerare e discuţia aceea despre reproducere. Acum vreo doi ani când făceam practică în spital la urgenţe nu mi-a venit să cred câte fete tinere (14-15 ani) veneau cu “probleme cu stomacul” ca pe urmă să descopere cu stupoare că de fapt erau gravide. Ştiu că noi românii suntem un popor cu frică de divinitate şi ne place să credem că la noi în ţară nimeni nu practică actul sexual, iar dacă cineva încearcă să îl predea în şcoli ne isterizăm. Adevărul e că fie că vrem, fie că nu, există un moment în viaţă când adolescenţii se lovesc de chestia asta şi e mai bine să ştie din timp despre ce e vorba şi care sunt consecinţele.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Îmi place să citesc, să urmăresc seriale, dar cel mai mult timp îl petrec jucându-mă diverse jocuri pe calculator. De obicei găsesc câte un joc şi mă joc în disperare până nu mai pot, momentan sunt prinsă cu Diablo 3, dar în trecut am jucat şi Call of duty, NFS, Return to Castle Wolfenstein, World of tanks, Battlestar Galactică online, Sims, etc.
Îmi place mult să călătoresc şi să descopăr locuri sau oameni noi. De multe ori mă inspir pentru cărţi când plec în câte o excursie, iar asta e un lucru bun căci îmi prind bine schimbările de peisaj.

Mulţumesc Lavinia că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi Mili & Iasmy!

by -
12

inca o dorintaInterviu altfel cu Andreea Ban

Andreea Ban alias Andres autoarea cărţii “Încă o dorinţă”

Andres este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Crede că tot ceea ce ni se întâmplă în viață, se întâmplă cu un scop. Cărțile pe care le citim, oamenii pe care îi întâlnim, lucrurile pe care le vedem ne ajută să luăm deciziile potrivite. Blog personal: aliasgreen.aboutblank.ro

O altă descriere, a unei prietene cititoare, găsiți pe site-ul cărții: http://www.incaodorinta.com/
După ce a realizat ce şi-a propus Andres mai avea “Încă o Dorinţă” aşa că ne-a răspuns la interviu.

1. Povestește-ne o amintire din copilărie care te-a emoționat sau te-a marcat în vreun fel.
Să aleg o amintire din copilărie e ca și cum aș fi nevoită să aleg o carte preferată dintre toate cărțile citite. Este greu! Cuvântul copilărie mă duce cu gândul la bunici, la anii minunați pe care i-am petrecut la țară, la vacanțele de vară pe care nu le-aș da pe nimic în lume. În timp ce prietenii mei rămâneau la bloc sau plecau în tabere, eu plecam spre o nouă poveste.
Închid ochii și revăd zile și nopți, chipurile prietenilor mei și năzbâtiile pe care le-am făcut (și nu au fost puține). Totuși, a fost o noapte pe care nu o voi uita niciodată. Stăteam cu toții întinși pe iarbă privind cerul. Era una dintre nopțile fără lună, o noapte în care cerul era umflat de stele. Fiecare dintre noi își alegea o stea și inventa o poveste. Când am văzut prima stea căzătoare cineva a spus că trebuie să ne putem fiecare câte o dorință. Mi-am dorit atunci ca acea noaptea să nu se sfârșească niciodată. Cumva, dorința mi s-a împlinit. Nu trebuie decât să privesc cerul și poveștile revin. Amintirea acelei nopți a rămas cu mine pentru totdeauna. Cerul cu toate stelele lui îmi aduce aminte că dorințele se împlinesc.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu? Cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Liceul a-nceput în forță. În prima săptămână de școală, după ce mi-am cunoscut colegii, profesorii și toate păreau să fie în regulă, am avut parte de un mic accident în urma căruia m-am ales cu un picior în ghips și două săptămâni de stat acasă. Partea bună a fost că, peste noapte, am avut parte de notorietate. Nu a fost greu să mă (re)integrez, eram deja cunoscută. Partea mai puțin bună a fost că am rămas în urmă cu unele materii și am avut niște dureri de cap mai ceva ca durerea de picior.
Primul sărut? Electrizant. Aș putea spune că la fel a fost și prima întâlnire, deși, a te vedea cu el în spatele blocului și a te plimba prin curtea școlii nu poate fi considerată chiar întâlnire. Dar primul sărut a fost electrizant. Pentru câteva secunde am avut senzația că plutesc. Nu de alta, dar prietenul meu era cu un an mai mare, era înalt, brunet și se mândrea tare cu mine. Cum să nu fiu toată un balon de fluturi? Relația a durat fix două luni. Într-o seară ca oricare alta s-a întâmplat să ne vadă tata sărutându-ne. Atunci și acolo fluturii și-au luat zborul.

3. Ce vise aveai ca adolescentă și dacă s-au împlinit sau nu?
Adolescentă fiind, visam să fiu designer vestimentar și să cuceresc lumea cu picturile mele. Bine, în copilărie îmi doream să fiu manechin, să defilez în lumina reflectoarelor. Desenam prezentări de modă, manechine și rochii minunate. Mai târziu, după ce am făcut niște calcule, am realizat că e mai interesant să desenezi rochiile decât să le “plimbi” pe podium. Prin desenele mele puneam pe hârtie alte și alte lumi. Prin școala generală am fost îndrumată să urmez un profil real, cu artele era mai greu. Dacă se întâmpla să nu am suficient talent, mi s-a zis, atunci viitorul meu urma să fie compromis. Nu știu exact când am încetat să desenez. Prin liceu (cu profil real, da) a avut loc o trecere subtilă de la desen la scris. Am descoperit puterea cuvântului și m-am lăsat prinsă în mrejele lui.
Dacă s-au împlinit? Răspunsul este da. Chiar și visele copilăriei. Nu am ajuns în lumina reflectoarelor, însă, pentru o perioadă am fost model al unui atelier de rochii de mireasă. Am plimbat rochiile pe la târgurile de nunți cu mândrie și entuziasm. Un vis mi se împlinise. Mai târziu, un alt vis avea să se împlinească, o poveste scrisă de mine avea să se transforme într-o carte: Încă o dorință.

4. Cum vezi viața alături de un partener și ce-ți dorești de la o relație?
Visăm la partenerul ideal încă din copilărie. El este prințul din povești, este eroul nostru, este cel care ne va salva atunci când vom avea mai mare nevoie. În timp, acest ideal se schimbă, ba chiar se poate întâmpla să găsim persoana potrivită (sufletul pereche) în cineva care este exact opusul idealului și pe care, deși a fost sub nasul nostru pentru multă vreme, să nu-l vedem decât într-un anumit moment al vieții. Lăsând deoparte idealurile ajungem să privim și chiar să vedem oamenii de lângă noi.
Într-o relație am nevoie ca cel de lângă mine să mă vadă așa cum sunt, să știe să asculte, dar să și spună ce are de spus. Comunicarea stă la baza oricărei relații, dacă nu există, nici relația nu există. Când spun relație mă gândesc la stabilitate, liniște, încredere, compatibilitate. Să fii cu persoana potrivită înseamnă să te trezești devreme doar pentru a-l privi cum doarme, înseamnă să ai un umăr pe care să-ți odihnești fruntea atunci când ai senzația că universul complotează împotriva ta, înseamnă să nu te saturi să-l săruți, să-l îmbrățișezi…

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtășească copiilor în adolescență?
Mamele ar trebui să fie alături de copiii lor, să le fie aliați în ceea ce întreprind. Fiecare dintre noi am trecut prin anii adolescenței și știm că poate fi o perioadă dificilă. Înclin să cred că noi, cei trecuți prin acei ani, avem un mare avantaj. Noi suntem cei care îi poate ajuta pe adolescenți să treacă de perioada lor de teribilism, de greutățile care pică peste ei ca meteoriții. Atâta timp cât nu uităm de noi, cât ascultăm și dăm de înțeles că nu suntem dușmanul, sunt șanse foarte mari ca teribilismul adolescentului din casa noastră să se manifeste într-un mod acceptabil.
Atunci când voi avea copii voi fi alături de ei așa cum mama a fost și este alături de mine. Le voi împărtăși iubirea pentru carte, pentru frumos, îi voi învăța că micile bucurii ale vieții sunt cele cu adevărat importante. Le voi dărui poveștile mele cu mare și cer înstelat, cu dorințe care se împlinesc, iar ei își vor scrie mai departe poveștile.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?Andres-Andreea Ban
Spuneam mai sus că visam să pictez. Un vis al copilăriei a devenit pasiunea de astăzi: pictez tricouri. Anul trecut a fost anul schimbărilor, al începuturilor. Pasiunea mea pentru desen a făcut un pas gigant, de la hârtie la tricouri. Nu știu cum să vă spun, dar a-mi vedea desenele purtate cu atâta entuziasm, îmi dă așa o senzație de împlinire… Cu fiecare nou tricou pictat, cu fiecare nouă semnătură pe care o așez sub desen, o dorință mai veche iese la lumină și strălucește cum nu aș fi crezut că se poate.

Mulţumesc Andreea că ai acceptat să îmi răspunzi la câteva întrebări mai….altfel! Arci!
Mulţumim şi noi! Mili & Iasmy!

%d bloggers like this: