Tags Posts tagged with "Autori români"

Autori români

Dragonii din Anador, de Lisa Darlent-cartea întâi a seriei Urmașul Pandemoniului-recenzie

Editura Quantum Publishers

Anul 2017

Nr. pagini: 337 

,,Un oraş este trecut prin foc şi sabie, demonii roiesc pe cerul nopţii, iar plânsetul unui copil răsună în beznă.
Rătăcit pe meleaguri necunoscute şi ajungând în grija Antadorului, ultima barieră împotriva exteriorului, Yano se alătură gărzii orașului împreună cu Sayra, o tânără cu ochi de lup, și fratele său, Hiron. Scopul lui este găsirea unei căi de a-şi proteja ţinuturile natale, dar şi de a dezlega misterul existenţei unei lumi atinse din greşeală, de care este atras în mod inexplicabil. În timp ce prințul Calindor și Lander, comandantul gărzii regale, conduc grupul pe urmele vânătorilor de zei, umbra străvechiului Anador bântuie precum un spectru asupra tuturor.
După secole de ostilitate, un dragon și un demon se privesc în ochi, fiecare pândind mișcările celuilalt.

   Eii, vreau să citesc o carte. Titlul este mai mult decât interesant, descrierea la fel, așa că…purced a începe cartea!!! Nu îmi vine a crede ce lume fantastică ne va dezvălui autoarea…demoni, dragoni, zeii, magi, magie, vrăjitori la tot pasul, animale apărute în urma ucideri dragonilor-thalinii…

,,-Ploua? întreba Yano după ce înghiți ultimul dumicat. Începuse ploaia, însă picăturile erau de un roșu aprins și pătau zăpadă acolo unde cădeau. Murdăreau totul însemnând codrul cu pecetea lor. Iar mirosul ușor metalic…
Documentele din Elmoran. Atacurile thalinilor. Lacrimile zeităților, fenomenul ciudat care marcase omenirea de două ori. Acum a treia oară. Totul se potrivea.
-Plânsul zeilor, se trezi șoptind.
Zeii plângeau cu lacrimi de sânge, căci asta erau misterioasele picături.
Ploaia roșie dura doar câteva secunde, apoi înceta. Imediat, un răget răsună din ceruri, făcând pământul să vibreze și zăriră printre nori un trup imens, întunecat. Avea aproape cincizeci de metri lățime, de două ori pe-atât în lungime și se prăvălea din înalturi. Era atât de mare, încât umbrea o bună parte din pădure. Pe lângă aripi, mai zăriră un picior solzos, un pântec argintiu, niște coarne că de oțel și o coadă precum un șarpe uriaș.’

   V-ați dat seama că uciderea dragonilor nu aduce nimic bun… thalinii… animale îngrozitoare care ucid tot ce le stau în cale…inclusiv tărâmul natal, acolo unde își vor găsi o familie adoptivă și un frate vitreg.
Yano, un tânăr de șaptesprezece ani, un demon… se pare că întâlnirea cu Hiron, fratele vitreg și cu bunicul acestuia Marslo îl va face un demon pașnic, dornic de un trai normal. Viața sa va fi tulburată și dată peste cap când va sări în ajutorul unei fetițe… și se va dezvălui lumii ce anume este el-un demon, nu contează că este unul pașnic, lumea îl va considera un monstru.

Încă din cele mai vechi timpuri demonii fuseseră detestați. Agresivitatea și natură lor crudă le crease o imagine înfiorătoare și erau asemuiți cu cele mai cumplite coșmaruri. Mamele își învață copii de mici să se țină departe de astfel de făpturi și să dea de veste dacă zarea vreuna. Bărbații în putere aveau sarcina de a ține năpasta departe de așezări și erau instruiți de cei mai în vârstă, dar fără un exorcist sau fără uneltele necesare, șansele de izbândă erau mici.”

   Frica și dorința de a proteja fetița combinate cu magia lui Hiron, îl vor duce în alt loc…nu își va da seama cum, de ce, va exista numai puternica lui dorință de supraviețuire.
   Astfel, Yano va ajunge în Antador și va da ochi cu Calidor, al doilea prinț la tron.
   Aici, vraja puternică a lui Calidor va face ca Yano să fie primit normal de către oameni. Tânărul prinț va dori să știe câte ceva din viața lui -ce este, de unde este, și ce îl aduce în partea sa de lume.
   Cei doi frați vor să descopere adevărații vinovați din spatele tuturor masacrelor înfăptuite de ucigașii thalinii, iar Calidor și comandantul său Lander vor încerca să prevină dezastrul ce planează asupra regatului lor.
   Yano călare pe o sauriană, însoțit de Xinx, un animal ciudat care aduce cu o veveriță, dar agresiv, împreună cu vrăjitoarea Leyra, cu Hiro și Sayra o altă ființă posedată de un lup, vor cerceta la ordinele lui Calidor disparițiile oamenilor din ținuturile alăturate.
   Yano va ajunge un demon subjugat Leyrei, astfel va reuși să își sporească puterea magică. Va descoperi cine este vinovat de uciderea dragonilor și cine este vinovat de toate nenorocirile din lumea umană.

   Xinx, este un animăluț contradictoriu…odată își arată inteligența, altădată muşcă și înțeapă…se pare că el este ceva mai mult decât pare. Acest lucru îl vom descoperi când Xinx îi va conduce pe cei doi frați în lumea magică a dragonilor-Anador!

Xinx se ghemuise lână trupul blănos al lui Alis. Prin fereastră grajdului putea vedea fumul ce ieșea prin geamurile sparte ale conacului. Uneori avea impresia că era mult prea inteligent pentru lumea această. Își lăsă botul pe labe și închise ochii, ignorând exploziile ce răsunau în noapte.”

   Se pare că și în Anador lucrurile nu stau mai bine. Dragonii sunt tot mai puțini, uciderea lor din ce în ce mai deasă aducând nenorocirile din lumea oamenilor.
  Almon un demon malefic din Pandemoniu va ucide legendarii dragoni, iar magia acestora eliberată la moarte îl vor face tot mai puternic. Ce pune la cale Almon?

  Va reuși Yano să îl învingă pe temutul demon?  Va scăpa de ura nimicitoare a lui Almon?
   La fel cum demoni îi sunt dușmani, așa se vor găsi și oameni și magii să îl condamne pe Yano. Va scăpa de exorcizare? Va scăpa de condamnarea la moarte? Își va mai revedea familia adoptivă? Va scăpa cu viață din acestă lume ce pare a fi ostilă unui demon pașnic?
  Va ceda Yano și va pleca cu Almon în Pandemoniu?

  Cartea ne face martori la diverse bătălii și manifestări magice. Descrierile locurilor sunt amănunțite, și îi creează cititorului o imagine fantastică. Acțiunea alertă, primejdiile la tot pasul, animale mitice, fantastice, demonice… fac din cartea această o lectură potrivită atât pentru adulți cât și pentru copii. Recunosc, câteodată, avalanșa acțiuni din cărți m-a făcut să revin asupra unor pasaje… dar am avut parte de o lectură exact ca și subiectul cărții, fantastică!

   Recomand această prima carte și sunt curioasă ce întâmplări fantastice vom descoperi în volumul al doilea!

Autoarea, o tânără scriitoare româncă, ne dezvăluie câteva gânduri despre această carte..

Un roman cu zeci de variante, căruia i-au trebuit trei ani să ajungă la formă actuală.,,Urmașul Pandemoniului” a luat naștere din pasiunea pentru timpurile simple, medievale, combinate cu elemente fantastice. În Yano nu am văzut eroul nemuritor, puternic, ce biruie răul. El însuși un simbol al întunericului, a fost construit drept un personaj cu calități și defecte, cu numeroase slăbiciuni și cu o naivitate exagerată uneori. M-am atașat de el de îndată ce l-am creat și îmi va fi tare greu când va sosi clipa să-l părăsesc.”

Quantum Publishers Logo

 

Cartea Dragonii din Anador de Lisa Darlent a fost oferită pentru recenzie de către Editura Quantum Publishers. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

 

by -
7

Duel poetic: Ultimul druid & Drumul Spre  Lumină

Ultimul druid-Daniel Vişan Dumitru

Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, iar altul ca el nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.

El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă din eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.

Sărmanii, chiar şi regii, stăpâni în lumea lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,

Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.

În mine-s adunate din două mii de ani,
Secretele pierdute de gali şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Drumul Spre Lumină-Daniel Irimescu (Dac)

O să cadă frânte de pe umeri

Ale noastre aripi albe, toate,

Până sufletu’ va vrea să-și cânte,

Ale lui iubiri, demult uitate.

Râuri, râuri, vijelios s-aruncă

Printre gene care tremur obosite,

Herghelii de zămislite lacrimi,

Din străfundul inimii rănite.

Pe obraz șiroaiele încet s-aprind

Și cioplesc grăbit cu dalta vremii, riduri,

Ce-amintesc de negrăitele dureri

Și de caznele lăuntricelor iaduri.

În țărână pașii rătăciți se-afundă

Sub povara veche-a crucii de pe umeri,

Care-i poartă astăzi, zornic prin furtună,

Spre un asfințit al ultimelor temeri.

Roua dimineții spala-noastre patimi

Curățând obrazul apăsat de vină,

Iar în ochi răsare, dup-atâta beznă,

Drumul ce ne duce, veșnic spre lumină.

 Părerea voastră?

Sursa foto: Pinterest

Ephialte -Începutul unui Coșmar, de Cristinne C.C.-recenzie

Editura: Quantum Publishers
An apariție: 2017
Nr. pagini: 228

Ne aflăm într-o Nouă Lume ce se zbate să supraviețuiască în urma unui eveniment cataclismic ce a avut loc cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, o lume în care oamenii încearcă pe de-o parte să reconstruiască, iar pe de altă parte, să lupte împotriva unei boli cumplite și misterioase. Însă există și alte creaturi ce trăiesc printre ei, Ephialte și Umbre.
Alisia Iacob, o tânără impulsivă, non-conformistă, un Ephialt novice, abia trecută de Ini
țiere, se trezește aruncată dintr-o banală coincidență într-o serie de evenimente ce o plasează în mijlocul unui adevărat conflict între ephialte și dușmanii acestora, Umbrele.
Descoperind din întâmplare intrigile
țesute de unul dintre cei mai importanți și puternici oameni, secrete ce pun în pericol atât viața oamenilor, cât și a Ephialtelor, Alisia devine ținta principală a mai multor dușmani.
Pentru a supravie
țui, se vede nevoită să lege alianțe neașteptate, dar și să-și descopere abilități surprinzătoare și periculoase.
În mijlocul tuturor acestor evenimente ce se succed cu rapiditate, la fel de neprevăzută este
și descoperirea primelor atingeri ale pasiunii, pentru ca, la fel de brusc, să fie curmate de resentimente vechi și înrădăcinate.

   Am citit cam toate genurile de proză, dar în ultima perioadă de timp, m-am simțit tot mai mult atrasă de poveștile fantastice. De ce? Probabil pentru că îmi place să evadez cât mai departe de realitatea cotidiană. Sau poate pentru că în literatura fantasy, realitatea nu are nicio putere și doar imaginația mea controlează totul. Așa că înțelegeți de ce devorez cam toate cărțile care apar la Quantum.

   În ceea ce privește “Începutul unui coșmar”, primul volum al seriei Ephialte, trebuie să vă mărturisesc că m-am îndrăgostit de lumea creată de Cristinne C.C. De la bun început, am știut că va fi pe placul meu, din cauza descrierii și a numeroaselor păreri pozitive, dar nu mă așteptam să aibă un asemenea impact asupra mea. Sunt o fană a genului romance, dar cartea aceasta nu are așa ceva – sau mai bine spus, este doar sugerată ideea că între Alisia și Max ar putea exista ceva în viitor – și, totuși, a reușit să mă cucerească. În plus, am fost foarte încântată de faptul că fiecare capitol începe cu câte un citat din poeziile lui Mihai Eminescu.

   Mi-a plăcut stilul abordat de autoare, modul în care a făcut trecerea de la momentele tulburătoare la anumite situații care ne aduc zâmbetul pe buze, modul cum și-a creionat personajele, misterul în care ele sunt învăluite, ritmul alert. Personajul central al cărții, Alisia Iacob,  m-a cucerit prin felul de a fi – încăpățânată, tenace, curajoasă. Este temperamentală și sarcastic – are un extraordinar talent de a ironiza tăios, nefiind obișnuită cu subtilitatea.

„- Mâncarea mea nu e… vie! bodogăni.

  – Poate ar fi trebuit să întreb animalul de la care provine dacă a fost de acord să fie tăiat și aruncat la tine-n farfurie! i-am întors-o, de-a dreptul iritată.”

   Baza romanului este destul de interesantă. Lumea – Noua Lume -se confruntă  cu o epidemie (Degenerative Malak Desease – boala lui Malak) care face ravagii în lumea oamenilor, deja zguduiți  și reduși la mai puțin de un sfert în urma Revelației. Multe lucruri nu se știu despre această afecțiune, nici cum a apărut, nici cum se transmite, și nici cum poate fi tratată. Oamenii pierd controlul cu realitatea, cu propria lor ființă și, în cele din urmă, mor. Fără nicio explicație, intrau într-un fel de  stare de comă.

   Însă, omenirea se mai confruntă și cu altă problemă – Ephialtele, poreclite “Coșmaruri”, care se hrăneau cu energia emanată de oameni, atunci când acestora le era indusă starea de frică. Erau niște  făpturi frumoase, ispititoare, nu foarte diferite ca înfățișare de oameni. Aveau puteri deosebite și reflexe extraordinare, se puteau vindeca după răni destul de grave, erau imuni la orice boală și erau nemuritori. Se nășteau oameni, dar când atingeau maturitatea, organismul lor începea să refuze mâncarea și simțeau din ce în ce mai mult “nevoia de a consuma energie pură, emanată de oameni, printr-un proces de stimulare a minții acestora și creeri unei stări de teamă”. Când începea acea tranziţie, exista un ritual de trecere la noua formă de viață, numit Inițiere. De asemenea, aceste ființe rămâneau pentru totdeauna cu chipul și trăsăturile avute la Inițiere.

   Singurul dușman natural al ephialtelor erau Umbrele. Acestea nu par nici în viață, dar nici nu se poate spune că sunt moarte. De fapt, în afară de ochi și de felul în care se mișcă, nimeni nu și-ar da seama că sunt Umbre și nu oameni oarecare. De obicei erau trimise de Consiliu. Dacă vreun ephialt încălca drepturile oamenilor, folosindu-se de abilitățile sale, Consiliul trimitea Umbrele să-i dea o lecție. Mult mai des însă, Umbrele decideau să atace din proprie inițiativă. Nimeni nu știa exact de ce făceau asta, însă ephialtele nu se puteau baza pe ajutorul cuiva. Nici oamenii, nici Consiliul, nu țineau vreo parte în conflictele dintre ei. Atâta timp cât nu încălcau drepturile oamenilor, atât ephialte, cât și Umbrele erau lăsați să-și rezolve disputele.

“Nu mulți erau cei care se puteau lăuda că au dat gata un ephialt. Distrugerea creierului însă, era o altă poveste. Umbrele ne atacau făcând exact asta. Nu erau mai rapide decât noi, dar acționau mereu în grup și, dacă vreuna dintre ele reușea să ajungă atât de aproape de un ephialt încât să-i pătrundă la minte, acesta din urmă era imobilizat de durerea imensă pe care o simțea.”

   Povestea este spusă din perspectiva lui Alis Iacob, o tânără ephailt care a trecut de curând Inițierea. Împreună cu ceilalți frați ai ei (Felix, Marcus și Dani), se mutase cu mai puțin de trei ani în urmă în Mandaria – o peninsulă împresurată în cea mai mare parte de Marea Neagră, care se prindea de continent doar printr-o fâșie care făcea trecerea până la așezarea Calatis. Toate tranzacțiile mai importante din Ținuturile de Mijloc aveau loc aici, iar mișcarea permanentă de populație de toate felurile, le asigura suficientă discreție pentru a se putea hrăni fără probleme.

   Fire impulsivă și rebelă, Alis intră în tot felul de  necazuri, din care scapă adesea cu ajutorul  fraților ei. Însă, pe când era la vânătoare într-un bar dintr-o zonă rău famată, este întreruptă de la”masă” de un tip misterios, care își arată dezgustul fățiș față de ea.

– Sunteți niște creaturi care trebuie eliminate! Nu puteți fi lăsate nesupravegheate, să împrăștiați groază și panică în toate părțile…”

   Inițial a crezut că are de-a face cu o Umbră, așa că și-a concentrat toate simțurile spre el, dar în zadar. Era ca și cum tipul nu ar fi fost acolo. În plus, tânărul își pierduse efectiv calmul în timpul discuției cu ea și, pentru un moment, și-a arătat adevăratele ”sentimente” față de ephialte. Se știa că Umbrele nu aveau așa ceva. Erau ființe fără suflet. Ceva  nu era în regulă cu el! Nu era un simplu om, dar nu era nici Umbră. A încercat să-l provoace să-i spună mai multe, să-l seducă, dar totul a fost în zadar.

– Nu poți condamna o fată că încearcă. Știi? Cine știe? Poate undeva, acolo, îngropat adânc în mintea ta, își mai aduci aminte cum e să simți.

 – Draga mea, nimeni nu ți-a explicat până acum că nu acolo ar trebui să fie îngropate sentimentele? Și apoi, ce ar fi trebuit să simt? Spune-mi! Ce crezi tu că ar fi trebuit să simt privindu-te? Admirație pentru chipul tău? Compasiune pentru inocența ta? Sau ce? “

   Până la urmă, Max îi dezvăluie că a fost trimis de cineva care vrea să o cunoască, iar rolul lui este să asigure acest lucru. Firește că impulsiva Alis a încercat să se împotrivească, dar  într-o fracțiune de secundă, s-a trezit imobilizată. Ba mai mult, după ce a fost lovită în cap, tânăra și-a pierdut cunoștința. Lucru nemaiîntâlnit, având în vedere că “ oricât de aproape de distrugere ar fi, un ephialt este întotdeauna conștient. Până în ultima clipă. Nu doarme și nu leșină.”

“Max continua să mă sărute, iar când am întors capul pentru o gură de aer pe care, în clipa aia, o uram pentru că îmi era necesară, buzele lui coborâră pe maxilarul meu, apoi pe gât, cu o așa ardoare încât, pentru o secundă, am crezut că mă voi sufoca. Un geamăt răgușit mi-a scăpat în vâltoarea momentului incendiar.

 Max se opri brusc. Am deschis ochii pe care abia atunci am realizat că îi aveam închiși.

 Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost căutătura lui strălucind în întuneric, rece, intensă și plină de ură. O clipă mai târziu, ceva m-a lovit foarte tare în tâmpla stângă și, după o fracțiune de secundă de durere seacă, lumea a dispărut, lăsându-mă să alunec în întuneric.”

   Atunci când își revine în simțiri, tânăra constată că este  închisă într-o încăpere cufundată în întuneric, având mâinile legate deasupra capului. Era suspendată cu niște lanțuri prinse în tavan, iar un fel de câmp energetic, conceput special pentru a incapacita ephialtele, înconjura temnița. Iar aici este pusă la dispoziția unor Umbre care se hrănesc cu ea.

 “- Ephialt, singurul tău rol este de a hrăni Umbrele atât cât spiritul îți va rezista până va fi distrus. Am făcut o alianță cu oamenii și, în schimbul proteciei pe care le-o oferim împotriva voastră, ei ne facilitează aceste… întâlniri.”

   Alianță între oameni și Umbre? E interzis așa ceva! Consiliul avea o înțelegere cu oamenii, în care aceștia din urmă se angajau să nu se asocieze cu temutele Umbre.

    De la Andreas, un alt “locatar” al temniței, Alis află că ei sunt pe Capri Seconda, o insulă deținută de Theon Novac, un puternic om de afaceri. Despre acest individ se știa de ceva timp că intenționează să construiască aici un centru de cercetare, pentru a efectua studii clinice pe un nou posibil tratament miraculos pentru boala Noi Lumii, DMD sau Degenerative Malak Desease (boala lui Malak). Necunoscandu-se modul de transmitere al maladiei, deschiderea unui astfel de centru pe o insulă izolată părea cea mai bună idee.

   Dar ce se întâmplă pe insulă, nu pare deloc un laborator de cercetare în vederea găsirii unui tratament, ci mai degrabă un loc rupt din cele mai urâte coșmaruri. Un loc de coșmar pentru ephialte. Dar ce vor să facă cu Alis și Andreas? Umbrele o țin acolo că sursă de hrană pentru ei, iar Andreas, nefiind un ephialt, Umbrele nu se hrănesc cu el, dar este totuși torturat de oameni. Cei doi trebuie să evadeze cât mai curând din acest loc! Dar cum va scăpa Alis de acel câmp electronic? Ei, asta vă las pe voi să aflați.

  Tot de la Andreas, tânăra află că fratele lui este căsătorit de câțiva ani cu o tânără ephialt pe nume Philia, lucru foarte interesant. Există relații între om și ephialt, dar nu căsătorii.

Ephialtele erau nemuritoare. În plus, odată trecută Inițierea, înghețați la o vârstă atât de fragedă, era complicat să întrețină o relație serioasă cu oameni având aceeași vârstă. Oamenii nu se gândeau la căsătorie așa de devreme în viață, iar mai târziu, când ajungeau la maturitate, cu siguranță nu-și doreau să-și ia ca partener pe viață pe cineva care să arate mult mai tânăr. În plus, oamenii – majoritatea – își doresc copii. O căsătorie cu un ephialt scotea o asemenea perspectivă din peisaj. După Inițiere, pa, reproducere! Ehialtele nu puteau avea copii.“

   La un moment dat, Philia n-a mai vrut să fie nemuritoare. Nu voia să-și piardă soțul din cauza bătrâneții. Auzise că există o cale prin care un ephialt poate renunța la imortalitate și, încet, să redevină om, așa că a făcut ca dorința să i se împlinească. A reușit! Era acum muritoare, cu toate că mai păstra o parte din agilitatea și instinctele unui ephialt. Nimeni nu mai știa de acest lucru uluitor pentru că secretul a fost păstrat cu strășnicie de familie.

   Se pare că Andreas se află aici pe insulă pentru că Novac și oamenii lui cred că el are un răspuns la niște probleme pe care încearcă ei să le rezolve. Despre ce probleme e vorbă? Ce planuri pune la cale Novac? De ce s-a aliat cu Umbrele? Ce a cauzat maladia? Cine este Max? Cărei lumi îi aparține?

“Poate că eu meritam să fiu închisă acolo. Poate că meritam să plătesc pentru acei oameni pe care i-am folosit ca să mă hrănesc, pentru toate suferințele pe care le-am provocat, numai ca eu să pot supraviețui. Dar, cum rămâne cu oamenii pe care voi îi chinuiți acolo? (…) Ceilalți oameni închiși acolo pentru a le obliga pe ephailte să se hrănească cu energia lor ce vină au? Când eram jos, în fața ta, îngenunchiată de durerea pe care prietenul tău mi-o cauzase, cine a fost lângă mine? Un om. Un om pentru care m-am întors. Un om pe care n-am putut să-l abandonez în acel loc cumplit. Vezi tu, Max… E o lume mult mai complexă în jur decât crezi tu! Și-n lumea asta, noi am fost în stare să ne găsim, să ne înțelegem, să ne respectăm și să ne atașăm unii de alții. Nu ai decât să rămâi în lumea ta, prieten al Umbrelor! Singur cu principiile tale ipocrite! Și plin de ură! “

 

Cartea Ehialte – Începutul unui Coșmar de Cristinne C.C. poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
16

Duel poetic: Era noapte…& Dragoste fără cuvinte…

Era noapte… Rodica Pușcaşu

Era noapte

Și peste inimi

Ploua cu versuri.

Ține umbrela, mi-ai spus,

Nu vrei să ți se topească aripile,

Eu am fugit,

Prin ploaie,

Desculță.

Și apa mi-a topit toate cuvintele.

Doar buzele tale

Le vedeam râzând,

Când gândurile noastre se sărutau,

Pe pod.

Era noapte…

Când am murit iubirea noastră,

Pentru că ne-am topit în picăturile de ploaie

Pentru că tu m-ai lăsat

Să alerg inimile

Desculță

Prin clipele ude.

Era noapte…

Și peste noi,

Ploua cu regrete niciodată rostite.

Dragoste fără cuvinte.. Lucian  Ciuchiţă

Nu știu dacă sunt fericit că te-am cunoscut,

Dar mă simt treaz și agitat în gânduri.

Dacă aș ști că a fost destinul

M-aș resemna și aș fi apatic…

Dacă aș ști că a  fost o întâmplare

Mi-aș dori să mă eliberez de povara momentului

Și să caut motivul acelor căutări..

Asa că, nu știu nimic și sunt bucuros

De ambiguitatea clipei alături de tine…

Verdict?

 

by -
14

De vorbă cu scriitorul Lucian Ciuchiţă

    Am reuşit să-l cunosc pe Lucian şi “pe viu”, cum s-ar spune, la târgul de carte Gaudeamus din 2016, unde a venit special să ne întâlnească pe noi, echipa de la Literatură pe Tocuri.
Ne-a oferit cărţi, autografe şi am stat mult de vorbă ceea ce m-a ajutat să-l cunosc puţin pe omul Lucian Ciuchiţă.
I-am citit cărţile de poezie şi proză, îi citesc postările pe pagina de facebook şi pe grupul nostru, ceea ce m-a ajutat să-l cunosc şi pe scriitorul Lucian Ciuchiţă.
Pe “amândoi”: omul şi autorul” îi admir pentru hotărârea şi determinarea cu care îşi susţin ideile, poveştile, crezurile.
M-a frapat că la o emisiune la care a fost prezent, cineva a întrebat maliţios: din ce trăieşte scriitorul Lucian Ciuchiţă?. Sincer, nu cred că asta ar trebui să ne intereseze pe noi, pe cititori, ci calitatea scrierilor sale, subiectele pe care le abordează şi le dezvoltă cu măiestrie artistică.
Aşa că, haideţi să-l cunoaştem puţin pe Lucian.

Arci: Spune-ne cine este Lucian omul şi profesionistul?

   Lucian: Sunt un OM, un scriitor supus al Adevărului şi al Conştiinţei Cosmice, liber cugetător, căutător de sens şi speranţă; uneori, par un om trist din cauza răutăţii incomensurabile care acaparează Lumea. Totuşi, în pofida vicisitudinilor găsesc resursele necesare că să lupt împotriva nedreptăţii. Dimineţile sunt altfel pentru luptători! Un ins care crede că poate să schimbe ceva în mişcarea haotică a lumii, o biată fiinţă care vrea să transmită un „ecou” în peştera ignoranţei, un simplu om care îşi doreşte ca Binele să învingă Răul Absolut. Mă rog, sunt un individ naiv, care crede că poate să transmită „sens şi speranţă” unor semeni întru raţiune, care, de cele mai multe ori, au impresia că exprimarea literară este rodul unor halucinaţii de moment.

Sunt printre puţinii scriitori profesionişti din această ţară, adică trăiesc din ceea ce scriu şi public…

Arci: Ce gen de literatură preferi ca cititor? Ce autori ţi-au rămas “la suflet” sau te-au inspirat să scrii?

  Lucian: Literatură bună, evident! Colind mai mult prin anticariate decât prin librării în căutarea unei cărţi bune…Constat cu stupoare că pe vremuri se scriau cărţi foarte bune, iar acum mă îngrozesc ce se publică şi, mai ales, ce cărţi se găsesc în librării…foarte multă maculatură, în special cea din import şi care poartă semnătura unor autori străini. E drept, sunt destui autori români care prin scriitura lor atentează la inteligenţa cititorilor. Dar şi mai grav este faptul că aceste cărţi sunt promovate, expuse ostentativ în vitrinele librăriilor, iar operele literare sunt ascunse sub tejghea…Cred că se doreşte acest lucru, aşa cum la televiziuni se promovează manelele, de ce nu şi manele literare?! Mai este cazul să vă pomenesc de autorii mei preferaţi?! Antoine de Saint-Exupéry, Nikos Kazantzakis, Aldous Huxley, Jerome K. Jerome, Albert Camus, Karel Čapek, Dostoievski, Bulgakov, Hemingway, Edgar Allan Poe, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, dar şi autori români deosebiţi: Panait Istrati, Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu, Florin Bănescu, Laurenţiu Fulga, Corneliu Leu, Nicolae Breban…Nu, nu m-au inspirat aceşti autori, doar le apreciez opera…În general, scriu aşa cum simt, nu mă las influenţat de vreun scriitor anume, probabil mi-am creat deja un stil propriu…La ultima lansare de carte cineva a ţinut să menţioneze acest lucru, că romanul este scris în stilul lui Lucian…
Arci: Citindu-ţi toate romanele şi eu am remarcat acelaşi lucru, şi recunosc că îmi place foarte mult „stilul Lucian Ciuchiţă”

Arci: Ce muzică îţi place să asculţi când te relaxezi sau, de ce nu, când scrii?

   Lucian: Muzica anilor ’80…Mă rog, o savurez şi pe cea din anii 60-70…jazz, hard rock, clasică…Este adevărat că mă relaxează, şi o ascult în funcţie de starea în care mă aflu în acel moment. Pe vremuri am compus câteva poezii în timp ce ascultam melodii sensibile. Probabil vibraţia lor a avut un efect de creaţie asupra mea…un transfer pe aceleaşi unde de sensibilitate artistică. În schimb, când scriu la un roman îmi trebuie o linişte de cavou celtic…Din păcate, trăiesc în Bucureşti şi sub nicio formă nu-mi găsesc aici liniştea de care am nevoie…Oare de ce nu mă retrag pe o insula?!
Arci: Bună întrebare! Cred că fiecare, indiferent de meserie, ne-am dori asta măcar din când în când!

Arci: Ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care ţi-a marcat în vreun fel evoluţia?

   Lucian: Multe…foarte multe, dar pe care am să le prezint într-un roman semi-autobiografic. Un roman la care scriu în momentul de faţă şi care va vedea lumina tiparului către sfârşitul anului viitor…
Arci: Deci …aşteptăm…

Arci: Ce preferi să scrii poezie sau proză, şi de ce?

   Lucian: Nu mai scriu poezie, sunt romancier…Cu poezia am început în urmă cu treizeci de ani, dar acum mă simt mai atras de proză…Câteodată mai scriu şi versuri pe care le public pe FB, ori le strecor în paginile unor romane unde le “recită” anumite personaje romantice…

Arci: Mi-a plăcut foarte mult volumul tău de poezii ”Căutătorul de Zimbri”. De ce l-ai publicat în ediţie bilingvă?

   Lucian: Atât volumul cu prefaţa scrisă de Marin Sorescu, şi mă refer la “Oameni şi Ţărmuri”, cât şi volumul menţionat de tine sunt bilingve…Aşa s-a dorit atunci şi nu-mi aduc aminte dacă a fost ideea mea sau a Editurii Athena…În schimb, pot să vă spun că au fost traduse de Bogdan Ştefănescu-Universitatea Bucureşti, iar mai jos aveţi o lista în care apar câteva dintre lucrările bilingve ale traducătorului…

LISTA DE LUCRĂRI -Bogdan Ştefănescu, Universitatea din Bucureşti

1. Nichita Stănescu -Sentimental Story (Poveste sentimentală), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
2. Mircea Eliade -The Fate of Romanian Culture (Destinul culturii româneşti), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
3. Constantin Noica -The Cantemir Model (Modelul Cantemir în cultura română), Editura Athena, Bucureşti, 1995
4. Lucian Ciuchita –Oameni şi ţărmuri/Men and Havens, Editura Athena, Bucureşti 1996; …”

Dar ca fapt divers, d-nul universitar Bogdan Ştefănescu a recunoscut oficial cu ocazia lansării volumului Oameni şi Ţărmuri, în 1996, că a fost una dintre cele mai grele opere de tradus…filozofia nu se traduce atât de uşor!

Arci: Cum ţi se pare că sunt primite poeziile tale de către cititori?

   Lucian: În general sunt plăcute poeziile care ating latura romantică…când intrăm pe alte coordonate şi poezia capătă sensuri filozofice atunci cititorii sunt mai puţin atraşi…
Arci: Am observat asta…

Arci: În 2014 ai publicat romanul “Insula Purgatoriului”. De unde ideea unei închisori pe apă?

  Lucian: Romanul are la bază un scenariu conceput de mine în 2012, care a fost prezentat unui regizor cu dublă cetăţenie româno-americană. Regizorul profund impresionat mi-a sugerat că este bine să-l propunem studiourilor de la Hollywood. Povestea se cunoaşte deja şi a fost dezbătută pe larg în media…Ideea mi-a venit cu mult timp înainte, probabil când lucram la Analiza Fenomenului Terorist Contemporan, la care am fost co-autor şi care a fost publicată în 2006. Atunci mi-am imaginat o puşcărie în mijlocul apelor din nave dezafectate unde să fie încarceraţi cei mai periculoşi infractori…O idee originală care, desigur, oferea şi o soluţie economică. Se eliminau gardienii, din mijlocul oceanului nu aveai cum să evadezi, iar deţinuţii erau păziţi de…rechini! Această idee face parte dintr-o poveste originală concepută de mine, Prizonierii Apelor, poveste din care s-au inspirat producătorii de la Hollywood, cei care au realizat filmul Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. Niciunui scenarist de-al lor nu i-a dat prin cap o asemenea idee, pur şi simplu au plagiat scenariul meu ca să realizeze acel blockbuster…De aici pleacă toată tevatura în care au încercat să ascundă adevărul şi, evident, au fost daţi în judecată şi aşa a început procesul de plagiat la Tribunalul Bucureşti…

Arci: În ce fază eşti cu procesul?

   Lucian: Procesul va continuă până am să înving. Dacă va fi nevoie voi merge şi la CEDO…Nu poţi să comiţi atâtea abuzuri în instanţă şi să treci cu vederea, sau să spui că “americanii nu fac aşa ceva!” Oare de ce avem şi un proces penal pentru fals şi uz de fals? Dacă aveau dreptate de ce au venit cu documente false în instanţă?! Oricum, pe producătorii de la Hollywood care au realizat filmul Escape Plan îi aşteaptă multe surprize din partea mea…
Arci: Îţi doresc mult succes!

Arci: Au urmat apoi cele trei romane care îl au pe detectivul Mark G.Preston şi echipa lui în prim plan. Vorbeşte-ne puţin despre ele.

   Lucian: Pot să vă spun că în trilogia: “Copoiul din Cardiff”, “Taifun în adâncuri”şi “Gemenii lui Bormann” am încercat să conturez un personaj charismatic, deştept, cu fler, un alt fel de detectiv…Un nou “Sherlock Holmes” dar adaptat zilelor noastre…Recenziile acestor romane pot fi citite pe site-ul Literaturii pe Tocuri, şi vă mulţumesc încă o dată pentru susţinere şi promovare.

Arci: Trebuie să spunem că romanele tale nu sunt numai romane de acţiune, ci sunt mult mai complexe. Găsim în ele multă istorie, filozofie, politică. Ce te motivează să scrii astfel? Te întreb pentru că nu mulţi cititori agreează stilul acesta.

   Lucian: Fiecare roman în parte are particularităţile lui şi, mai ales, un anumit mesaj…Stilul care mă caracterizează are la bază includerea unor fragmente filozofice, care îmi aparţin, evident, şi le veţi regăsi în toate cărţile mele. Trebuie să recunosc că romanele mele nu se adresează tuturor cititorilor, ci numai celor care caută o poveste bună, originală şi care are la bază un mesaj puternic de transmis pentru omenire. Eu nu scriu în funcţie de ce se cere pe piaţă, dar promit o literatură de calitate…
Arci: Vezi, de asta îmi place să ”te citesc”!

Arci: Vei continua cu aventurile lui Mark G.Preston sau te vei orienta către alt personaj central? Menţionez că mi-ar părea rău să “nu-l mai întâlnesc” pentru că îmi place calmul, inteligenţa, stilul puţin flegmatic şi mai ales ironia şi umorul lui fin.

   Lucian: Deocamdată mă opresc cu personajul Mark G. Preston. Este posibil ca într-un viitor apropiat să continui aventurile acestui “copoi” din Cardiff şi bineînţeles cu întreaga lui echipă…Poate îi trimit în Africa, poate în Asia…Sunt atât de multe probleme care trebuie rezolvate!!

Arci: Şi acum “Celeste”, ultimul tău roman publicat. Cum te-ai decis asupra acestei poveşti care pe lângă acţiune, filozofie, SF, este şi un poem închinat iubirii?

   Lucian: Celeste-Planeta Purgatoriului a fost creat din dorinţa mea să descopăr o lume minunată, pură…Celeste este trimisă pe o altă planetă deoarece ea reprezintă iubirea, sensibilitatea, sinceritatea…Am reuşit într-un mod cu totul inedit să transplantez iubirea lui Romeo şi a Julietei în spaţiul cosmogonic fără să mai amintesc de duşmănii de familie şi otravă…De fapt, “otrava” este diabetul de care suferă Celeste şi care mută practic balconul din Verona în universul nesfârşit…Un univers în care există o planetă Atracius populată de fiinţe care nu cunosc iubirea, dar nici răutatea, un loc în care gheaţa nu este rece şi pe care o luminează, simultan, doi sori…

Arci: Cred că suntem cu toţii curioşi ce noi surprize literare ne vei oferi?

   Lucian: Sunt mari şanse ca la sfârşitul anului să mai lansez un roman la Librăria Mihai Eminescu şi la Sala Radio…De data aceasta avem un roman care vine în atenţia cititorilor cu satiră şi umor…Să-i spunem “Rătăciri”, dar se va numi altfel…Pentru anul următor voi fi prezent la Târgul Gaudeaumus cu un volum de eseuri ( scrise în ultimii zece ani), iar în toamnă, desigur, cu un nou roman…Un roman cu şi despre francezi, o poveste de dragoste care se petrece în Normandia. O poveste originală, aşa cum sunt toate creaţiile autorului, care se desfăşoară pe două planuri, atât în zilele noastre cât şi din perioada debarcării din Normandia…Aproape gata este şi un volum de povestiri care şi el va fi publicat cândva…Poate în acelaşi timp cu romanul semi-autobiografic la care scriu în momentul de faţă…Probabil vor vedea lumina tiparului în 2019…
Arci: Romanul a cărui acţiune se petrece în Normandia pare a fi un “Gemenii lui Bormann” pe pământ francez. Abia aştept să-l citesc!

Arci: Ştiu că deja întrebarea pare un clişeu, dar chiar aş vrea să ştiu ce părere ai despre piaţa de carte din România?

   Lucian: Ca la piaţă de… Evident, îmi menţin părerea pe care mi–am făcut–o cunoscută de mai multe ori, şi anume că ideea de „târg de cărţi” îmi repugnă – cărţile nu sunt o marfă, aşa cum sunt roşiile şi castraveţii în piaţă – sunt oglindirea sufletului şi merită respectul cuvenit.
Dar cine să susţină această cauză într–o lume în care doar banul contează, şi cu el cumperi orice, de la mărfuri la sentimente, inclusiv pe copiii tăi aşa, cum spunea Honoré de Balzac în celebra sa carte „Moş Goriot” cu aproape două secole în urmă.
În fine, „Comedia umană” pare să–şi găsească noi experienţe în vremurile noastre, deloc frumoase doar tulburi, şi ne determină să–i privim pe scriitorii moderni, asemeni cărţilor, ca fiind nişte tarabagii care îşi vând marfa în târg.
Da, dar vând toţi aceeaşi marfă, cărţi!
Este cum la un târg de „Ziua Recoltei” se adună fel de fel de agricultori care îşi prezintă roadele toamnei, or „resursele şi descoperirile genetice în domeniul agriculturii”, şi ne vând legume şi fructe, îmbogăţite şi dezvoltate ca Făt–Frumos – care a crescut într–un an cât alţii în şapte – şi pe care, noi, muritorii de rând, le consumăm fără să bănuim unde a ajuns nu doar comedia, ci şi mizeria umană.
Deci, scriitorii, sunt un fel de tarabagii care îşi vând cărţile, ca roşiile în piaţă, şi care vor încerca să va convingă, la fel ca negustorii, că roşiile lor sunt mai bune, mai ecologice, mai dulci, mai zemoase, net superioare calitativ etc.
Sunt dispuşi să vă spună orice, doar să atragă clienţii la marfa lor, jinduind să îşi vândă marfa, aşa cum florile aşteaptă polenizarea.
Mă rog, sunt roşii de mai multe soiuri, este adevărat, mai verzi, mai negre, dar tot pătlăgele rămân.

Arci: Ce alte pasiuni mai are Lucian Ciuchiţă?

   Lucian: Citesc, călătoresc, alerg prin parcuri….câteodată pictez şi mai bat la tobe…Da, am tobe în sufragerie…şi şevaletul în dormitor!

Arci: Ştiu că ne urmăreşti şi ne citeşti la rândul tău aşa că spune-mi sincer ce părere ai despre munca noastră? Şi pentru că eşti un profesionist poate ne mai dai câteva idei.

   Lucian: Apreciez foarte mult recenziile publicate pe site şi mă atrag foarte mult duelurile poetice…Ideea acestor interviuri cu scriitori mi se pare foarte bună întrucât aşa ne putem convinge de valoarea fiecăruia. Şi tot aşa se poate crea o punte de legătură între scriitori şi cititori…O idee bună ar fi să aveţi o emisiune culturală pe un post de televiziune…Parcă o văd pe Sorina Ciocârlan cum ne prezintă cele mai noi apariţii editoriale, ori cum discuta în direct cu scriitori de valoare…Mai întâi a fost ideea, aşa cum îmi place mie să spun…

Arci: Ce transmiţi echipei şi cititorilor site-ului Literatură pe Tocuri?

   Lucian: Le urez cât mai multe recenzii şi interviuri cu scriitori valoroşi…şi o emisiune la TV!
Va mulţumesc din suflet pentru susţinere şi interesantele întrebări, sper că nu am bătut câmpii prea tare…iară dacă am făcut-o, va rog să mă scuzaţi şi să mă credeţi pe cuvânt că am făcut-o cu sinceritate…
Arci: Ca întotdeauna …o plăcere să stau de vorba cu tine!

 

Mulţumesc că ai avut răbdare să stai la poveşti cu noi. Mult succes în continuare şi abia aştept un nou roman!

Mulţumim şi noi! Literatură pe tocuri

Succes!

Fragment din romanul în lucru: Din altă viață, de Neguț Marius Albert

Prima dragoste

   La șapte ani sunt dat la școală. Mama face ce face și ajung în clasa celei mai bune învățătoare, tovarășa Ioan.

          În chiar prima zi din clasa întâi, reușesc să fiu urecheat pentru că, neajungând la întrerupătorul din toaletă pentru a aprinde lumina, îl pocnesc cu trusa sanitară și-l sparg. Tovarășa învățătoare solicită prezența mamei la școală, ceea ce are urmări tragice asupra integrității perciunilor mei, atât pe moment, cât și la finalul trimestrului întâi, când mă prezint cu carnetul de elev acasă, iar ai mei văd că am nota 9 la purtare.

  Totuși, învăț bine și în clasa a doua sunt făcut pionier printre primii. Fetița care îmi pune cravata roșie la gât – Dănuța, mă sărută pe obraji, iar mie îmi este suficient pentru a o transforma în zeița visurilor mele. Mă zbat astfel, îndrăgostit fără speranță peste un an de zile. Între timp, ca orice Romeo găsesc un confident căruia îi destăinui pasiunea ce-mi macină sufletul. E de mirare că acesta îi spune Dănuței?

  Într-o bună zi, în recreația mare, în fața tuturor copiilor, lumina ochilor mei se proțăpește în fața mea, cu mânuțele în șolduri, sfântă întruchipare a curiozității feminine, amestecată cu o doză de indignare:

   — E adevărat? mă întreabă ea, cu autoritatea pe care funcția de comandant de detașament i-o dă.

  — Ce anume? bâigui eu, în timp ce rânjetul prietenului în care avusesem atâta încredere îmi iscă o vagă bănuială.

   — Este adevărat că mă iubești?

   Mă uit în sus, cu speranța că tavanul se va prăbuși peste mine, apoi în stânga și-n dreapta, căutând o cale de scăpare. Siderați de îndrăzneala mea, colegii mă privesc, iar eu citesc întrebările din ochii lor:

Tocmai pe Dănuța?

Cea mai frumoasă fată din clasă?

Tu chiar nu te uiți la tine?

Îmi iau inima-n dinți și, curajos ca un cocoș în fața satârului, rostesc:

   — De mult!

   Timpul trece, iar eu mă afirm ca fiind bunicel la învățătură. Fac echipă cu Dănuța la un concurs de istorie la care luăm locul trei. Apoi la un altul de circulație rutieră unde ne clasăm pe locul doi. Prind gustul întrecerilor, nu atât pentru că îmi face plăcere să învăț, cât pentru că, tovarășa învățătoare mă pune mai mereu în echipă cu dragostea vieții mele. Totuși, spre tristețea mea, la următorul concurs, unul de igienă dentară, învățătoarea mă trimite singur.

   În cadrul lecțiilor pregătitoare susținute de doctorița stomatolog a școlii aflu că habar n-am să mă periez corect. În loc să fac mișcările vertical, ca un novice frec dințișorii orizontal… Băiat serios, remediez problema rapid – fug la librăria din cartier de unde cumpăr o cărticică ce conține cam tot ceea ce un copil curios ca subsemnatul, ar vrea să afle în privința igienei bucale.

În doar două zile sunt tobă de carte. Înarmat cu o periuță nou nouță mă prezint la concursul cu pricina.

   Membrii juriului mă privesc ostil, dar eu nu mă bulversez. Sunt prea bine pregătit pentru a-mi face probleme, doar că, din motive care îmi scapă, se cam învârte încăperea cu mine. Medicul școlii prezent în sală, mă studiază și pune verdictul: Pojar!

În loc să mă bucur de gloria certă a câștigării concursului, mă văd forțat să stau acasă, la pat, două săptămâni! Însă, nu aceasta e durerea cea mai mare, ci aceea că săptămânile cu pricina sunt pline de dor!

Din păcate, în momentul în care revin, locul din prima bancă, acolo unde stătea Dănuța, e gol.

Dragostea mea s-a mutat din cartier și din școală…

Fragment din romanul în lucru: ”Din altă viață”. Neguț Marius Albert

by -
9

Povestind cu…Dan Ioan Panţoiu

   După ce am citit romanul “Mercenarul Întunericului”, care mi-a plăcut foarte mult şi v-am şi povestit despre el, mi-am pus în gând să vi-l prezint şi pe autor.
Nu vă povestesc cum, ştiţi că dacă îmi pun ceva în gând reuşesc, aşa că…am reuşit să contactez autorul şi să stăm puţin la poveşti virtual, normal, şi iată ce a ieşit.

Arci: Pentru că nu ne cunoaştem spune-ne câteva cuvinte despre Dan Ioan Panţoiu, omul, dar şi profesionistul.

   Dan: Omul: născut pe 8 aprilie 1956 în Costeşti-Argeş. Absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti-1979. Iubesc: Cerul. Pământul, Iarba, Florile, Pădurea în Toamnă şi Mirosul reavăn al Pământului în Primăvară-DUMNEZEU!
Familia şi poveştile de dragoste de ieri-eu!
Profesionistul: Ca avocat de mai bine de treizeci şi unu de ani, mi-am fixat ca ţel să descopăr nedreptatea şi să lupt total împotriva ei

Arci: Sunt curioasă, aşa că vreau să ştiu dacă ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel?

   Dan: M-a marcat tot ce-am trăit în copilărie lângă bunicii materni.

Arci: Ce gen de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi români sau străini?

   Dan: Îmi place literatura cu iz de viaţă. Dintre scriitorii noştri îl iubesc pe Zaharia Stancu. Dintre cei străini îmi place John Grisham. Ciudată asociere, nu?!
  Arci: Poate că nu, ţinând cont de ceea ce ai spus că iubeşti şi de meseria pe care o practici!

Arci: Ce gen de muzică asculţi? Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi când scrii sau te relaxezi?

  Dan: Muzica romantică şi de atmosferă. Când scriu ascult jazz on line: Jazz Groove.

Arci: Cum se împacă meseria,de altfel dură, pe care o practici cu scrierea textelor de muzică uşoară? Trebuie să spunem cititorilor că ai scris texte remarcabile pentru interpreţi valoroşi ai muzicii uşoare româneşti.

  Dan: Indiferent ce am făcut sau fac în viaţă, rămân un om care vibrează la frumos.
  Arci: Se simte! Mărturisesc că ţi-am ascultat cu atenţie textele.

Arci: Colaborarea cu teatrul Davila din Piteşti la spectacole de revistă şi la drama muzicală “Donel, suflet de ţigan” a cui idée sau propunere a fost?

   Dan: Mi-a aparţinut.

Arci: Ce preferi să scrii- poezie sau proză? Unde şi când ai publicat poezii?

   Dan: Ambele mă exprimă. Am debutat în revista Mlădiţe/Junimea a Liceului Nicolae Bălcescu din Piteşti (1971-1975, ultima promoţie numai de băieţi). Mi s-au publicat apoi poezii şi proză scurtă în revista Ramuri a Liceului Zinca Golescu tot din Piteşti (liceu doar de fete-sic!), Astra sub conducerea lui Dan Tărchilă, Săptămâna lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. La editura Sesam din Piteşti a văzut lumina tiparului primul şi singurul volum de versuri-Gara de Dincolo.

Arci: Din nou curiozitatea…Cum te vedeau fetele /femeile în tinereţe? Ştiu şi eu că pe vremea noastră un licean /tânăr care scria poezii era …ceva foarte romantic.

   Dan: Ha! Asta ar trebui să le întrebi pe ele!
   Arci: Norocul tău că nu le cunosc, cine ştie ce mai aflăm.

Arci: Poţi să ne spui câteva versuri, chiar o poezie pe care o consideri reprezentativă pentru elevul/tânărul Dan Panţoiu?

   Dan: ’’Un tren ce pleacă/spre Nicăieri/şi Nimeni/care m-a condus la gară; /o gară verde/cu trandafiri sălbatici; /şi Niciodată/n-am să mă întorc, /au trecut pe lângă mine/Nemurirea/şi Amintirea,/voi rămâne/colb,/pe margine/de drum,/bătut de ploi/şi soare…

Arci: Şi ajungem la romanul “Mercenarul Întunericului”. Cum ţi-a venit ideea cărţii?

   Dan: Unul din principiile mele de viaţă este acela de nu regreta ce n-am făcut şi sufletul mi-a cerut. Dacă n-aş fi spus povestea lui Dusan, aş fi regretat. Imboldul s-o public mi l-a dat prietenul meu, scriitorul (şi avocatul) Marian Nazat.

Arci: Ai aflat povestea sau chiar ai cunoscut protagonistul?

   Dan: Câte ceva din fiecare
  Arci: Hm, cam secretos!

Arci: Bănuiesc că ai împrumutat personajului câte ceva şi din tine. Ce trăsături ai care seamănă cu ale lui Duşan?

   Dan: Întreabă-l pe el.
   Arci: Sincer, mi-ar plăcea să-l cunosc, cred că ar fi o discuţie nemaipomenită, dacă n-ar fi la fel de secretos ca autorul!

Arci: Povestirile despre cutremur şi despre unele întâmplări din armata de atunci ca şi cele de după 1990 sunt foarte veridice. Unde erai în perioada respectivă? Ai fost efectiv implicat?

   Dan: Da,eram elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi ai Ministerului de Interne. Comandantul şcolii-grl.mr.Iulian Vlad.

Arci: Familia şi locurile natale ale lui Duşan sunt doar ale personajului său mixate puţin şi cu ale tale?

   Dan: Vrei să mă”prinzi”?! Las cititorii să răspundă.
   Arci: Hm, aş vrea….

Arci: Cine a fost primul tău cititor ? Dar cel mai mare critic?

   Dan: Primii cititori au fost familia şi prietenii. Tot ei!

Arci: Ce părere are familia că scrii? Mă gândesc că munca la firma de avocatură te solicită foarte mult şi tot acest timp alocat scrisului te ţine mai departe de cei dragi.

   Dan: Mă susţin!

Arci: Ce părere au prietenii şi cunoscuţii tăi despre carte?

   Dan: M-au întrebat de ce s-a terminat?!
   Arci: Bună întrebare! Şi eu sunt curioasă!

Arci: Cum au primit cartea criticii şi cititorii, mai ales că ai fost publicat de o editură de top?

  Dan: Asta ar trebui să întrebi editura. Nu am facebook şi deci nu am primit feedback.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cartea ta şi despre autor? Ceva inedit? Ceva ce le-ar putea schimba percepţia?

   Dan: Nu am de unde să cunosc cum e percepută cartea. E un amestec de realitate şi ficţiune, proporţia…n-o mai ştiu!

Arci: Vezi că era bine să ai facebook!

Arci: Ce părere ai despre piaţă de carte din România?

   Dan: Încă există. Mulţumită unor edituri cum este şi RAO.

Arci: Şi acum trebuie să ştiu ce roman urmează? Te-ai gândit sau scrii deja?

   Dan: Scriu continuarea: ”Ultima comandă”. Ce crezi,e  bine?!
   Arci: M-ai făcut fericită, abia aştept cartea!

Arci: Ce alte pasiuni mai ai în afara scrisului?

   Dan: Muzica, literatura, teatrul, filmul şi la sfârşit dar nu în ultimul rând, sportul.

Arci: Ai reuşit să te uiţi puţin pe site-ul nostru? Ce părere ai?

   Dan: Mă bucur că sunteţi. Cu voi şi alţii ca voi se mai risipeşte întunericul!

Arci: Câteva cuvinte pentru echipa şi cititorii site-ului.

Dan: Bucuraţi-vă de lumină! Căutaţi-o, căutaţi-o, căutaţi-o! Şi cum spunea Dusan: ”Respiră, gândeşte, trăieşte!”

 

Mulţumesc, Dan pentru că ne-ai dat ocazia să te cunoaştem puţin. Mult succes în continuare!

Vă mulţumim şi noi!

Literatură pe tocuri (Mili şi Iasmy)

by -
16

Povestind cu… Emanuel.D.Florescu

   Am primit de la Emanuel Florescu cele două cărţi ale sale apărute la Scrisul Românesc: ”Destin tragic de artist genial” şi “Destin suicidar de artist genial”, pe care mărturisesc că le-am citit cu plăcere şi interes.
Acum aş vrea să-l cunosc puţin şi să vi-l prezint şi vouă pe autor.

Arci: Spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre cine este şi ce face omul Emanuel Florescu.

Emanuel: Sunt un romantic întârziat într-un secol pragmatic şi-ntr-o lume cam insensibilă, în care, vorba lui Eminescu, până şi a visa te expune pericolului de-a fi ridiculizat. Momentan, în paralel cu serviciul necesar supravieţuirii, îmi finalizez studiile universitare în filosofie pe care le-am cam neglijat în ultimele două decenii.

Arci: Ce fel de literatură citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi-români şi străini?

Emanuel: După ce am parcurs cam toate genurile de literatură, de ani buni m-am dedicat cărţilor de factură filosofică şi teologică sau celor scrise de clasici (antici şi moderni). Printre autorii români preferaţi se detaşează Eminescu şi Octavian Paler, iar dintre cei străini, clasicii, cu predilecţie filosofii, umaniştii, poeţii romantici şi scriitorii realişti.

Arci: Cum trebuie să fie muzica pe care o asculţi? Cântăreţi sau formaţii preferate?

Emanuel: Cea care să aibă un mesaj de transmis pe acordurile unui ritm plăcut. Cum ar fi romanţele sau blues-urile. Sunt mai multe melodii frumoase care corespund acestor criterii, cântate de diverşi artişti din genuri diferite, dar singurul pe care îl mai ascult ocazional este regele muzicii moderne, Elvis (în special cel din anii ’70).

Arci: Povesteşte-ne o amintire din copilărie sau adolescenţă care te-a marcat în vreun fel

Emanuel: Nu-mi amintesc vreuna care să mă fi marcat în mod deosebit, dar ştiu că încă din copilărie am fost foarte conştient că voi scrie cărţi. Ţin minte că prima tentativă a fost pe la 12 ani, dar am început efectiv să scriu pe la 22 de ani. De-abia însă la 40 de ani am fost publicat cu ,,Elogiul înţelepciunii divine” (o replică filosofico-teologică la ,,Elogiul nebuniei” a lui Erasmus), pentru că multă vreme pur şi simplu nu am luat în considerare o atare posibilitate.

Arci: Cum ţi-a venit ideea acestei trilogii, înţeleg că va mai urma un volum?

Emanuel: La sfârşitul anului voi publică şi al treilea volum al trilogiei (ca să fie publicate în trei ani consecutivi), ,,Destin insolit de artist genial.” Acesta va apărea însă la începutul anului viitor. Ideea unei trilogii mi-a venit după publicarea primului volum, care nu a fost redactat neapărat ca parte a unei trilogii, din dorinţa de a evoca şi alte personalităţi artistice cu un destin dramatic. Aşa că, celelalte două volume s-au adaptat la ideea, structura şi stilul primului, pentru a se putea preta la caracteristicile unei trilogii.

Arci: Ce te-a determinat să alegi astfel de subiecte, care, deşi ar trebui, nu interesează pe multă lume?

Emanuel: Dorinţa de-a promova valorile culturale ale umanităţii şi de-a aduce în atenţia cititorului interesat personalităţile artistice omagiate astfel, dar şi aspectele metafizice, nu mai puţin reale ori importante, ale existenţei noastre terestre. Că acest gen beletristic nu s-a bucurat niciodată de o mare popularitate printre cititori, este un fapt cunoscut şi indubitabil, dar totodată poate constitui şi una dintre explicaţiile lipsei de cultură evidentă la majoritatea oamenilor (nu doar români).

Arci: De unde te-ai inspirat?

Emanuel: Ideea mi-a venit în urma vizionării unui documentar tv despre impresioniştii de la sfârşitul secolului XIX. M-a intrigat şi m-a impresionat destinul tragic şi nedrept al pictorului francez F. Bazille, relatat în primul volum, şi am nutrit dorinţa, văzută ca un act de reparaţie morală a posterităţii, de a-i reactualiza numele şi opera în memoria atât de subiectivă şi de selectivă a publicului la care voi avea acces. De la cazul lui realmente trist şi injust a pornit ideea evocării unor astfel de oameni şi s-a dezvoltat apoi într-o trilogie a genului biografic.

Arci: Subiectele abordate sunt complexe, unele mai puţin cunoscute. Cam câte ore ai petrecut documentându-te?

Emanuel: Deşi am scris o trilogie biografică, nu mă consider un biograf, iar volumele nu se rezumă la date biografice seci. Biografia protagoniştilor, deşi reală istoric dar inedită ca stil, a constituit mai curând un pretext literar pentru abordarea subiectelor morale, religioase, socio-politice, artistice, filosofice sau spirituale care îi definesc condiţia existenţială a omului. Nu pot estima cu exactitate timpul alocat documentării necesare. Cu totul, scrierea unei cărţi mi-a luat în medie 3-4 luni. În condiţiile în care luăm în calcul doar timpul disponibil, cel de seară, de după serviciul cotidian. Cert e că mie nu mi s-a părut nici timp lung, nici lucru greu. Poate pentru că mi-a plăcut activitatea respectivă, iar când îţi place ce faci ne raportăm la o percepţie subiectivă. Ca şi atunci când nu-ţi place, de altfel!

Arci: Cine a fost primul tău cititor? Dar cel mai mare critic?

Emanuel: Probabil doamna Carmen Miloicovici de la Editura Scrisul Românesc, căreia i-am trimis manuscrisul pentru evaluare şi care i-a recomandat directorului Editurii că merită să fie publicat. Cel mai mare critic, ca importantă a reputaţiei, nu ca vehemenţă a actului în sine, cred că a fost chiar directorul Editurii, criticul literar, prof.univ. dr. Florea Firan, autorul a multor cărţi şi antologii despre literatura română.

Arci: Cum a fost primit primul volum? Ai fost motivat să mai continui?

Emanuel: Nu suficient de bine sau de încurajator. N-aş zice că s-a dovedit un best-seller sau un succes manifest. Nimic surprinzător însă, şi nu sunt dezamăgit, când nu-ţi faci iluzii, nu poţi fi dezamăgit! Ştiam că publicul cititor preferă alt gen de lectură, care să-l solicite mai puţin spre meditaţie, documentare sau instruire. Motivarea de-a finaliza trilogia a fost chiar asumarea proiectului ca atare. Nu-mi plac jumătăţile de măsură, iar dacă-mi propun să realizez ceva, nu prea mai contează reacţia altora. Valoarea a ceea ce faci depinde doar de tine, chiar dacă succesul lui depinde poate exclusiv de alţii! Nu orice lucru de valoare are şi succes, după cum nici orice succes nu implică şi valoare! Deocamdată nu ştiu dacă mă regăsesc în vreuna dintre aceste ipostaze axiologice.

Arci: Ce părere au prietenii tăi că scrii, şi mai ales că ai ales astfel de subiecte?

Emanuel: Nu ştiu exact. Probabil unii se bucură sincer, alţii te felicită mai puţin sincer, unii se miră, alţii sunt indiferenţi … Nu ştiu câţi dintre cunoscuţi mi-au citit cărţile, probabil mai numeroşi sunt cei care nu mă cunosc personal. Cât despre comentarii la adresa naturii lor, acestea se pot naşte doar dacă mai întâi sunt citite! Totuşi, în concluzie, dinspre partea lor am simţit valul de simpatie scontat.

Arci: Ce ar trebui să ştie cititorii despre cărţile tale?

Emanuel: Că dincolo de titluri, care sunt totuşi relevante pentru conţinutul lor, sau de genul în care pot fi încadrate, ele reprezintă o meditaţie beletristică asupra condiţiei existenţiale a omului şi că transmit un mesaj umanist prin importantele subiecte abordate frontal. Rămâne ca fiecare cititor să descopere mesajul care i se potriveşte de dincolo de poveştile de viaţă relatate.

Arci: Cum au fost primite cărţile tale de către oamenii de specialitate şi ce părere ai despre piaţa de carte din România?

Emanuel: Foarte bine, pot spune! Cu specialiştii (critici şi autori) este altceva. Fiind nişte persoane avizate în critică literară, ştiu să aprecieze o lucrare mai aproape de valoarea ei reală! Cronicile redactate de ei la volumele mele în diverse reviste de cultură, literatură şi artă sunt chiar foarte favorabile. Piaţa de carte din România îmi pare destul de bogată dar nu suficient de variată raportat la criteriul genurilor promovate. Cum este şi firesc şi după cum se dovedesc gusturile cititorilor, predomină romanele de orice tip şi volumele de poezii. Cred însă că este loc pentru orice gen de literatură, pentru orice autor şi pentru orice gust al cititorului! Glumind şi nu prea, sau poate exagerând puţin, am senzaţia că în România actuală sunt mai mulţi scriitori decât cititori!

Arci: Ce alte pasiuni are Emanuel Florescu?

Emanuel: Păi, fotbalul ar fi cam singură pasiune extraeducaţională. În rest, tot studiul, fie el a limbilor străine, a istoriei, teologiei, filosofiei sau artei. Deci, mai nimic deosebit în materie de hobbyuri excentrice!

Arci: Ce părere ai despre site-ul Literatură pe Tocuri? Cum te simţi în grupul nostru?

Emanuel: Sincer, îl percep destul de ok şi mă simt destul de bine în condiţiile în care interacţiunea noastră decurge normal. Se pot promova titluri şi autori, se pot face recenzii şi schimb de impresii, etc. Desigur mai contează şi cât te implici într-o atare interacţiune de la distanţă dar în care avem ca numitor comun pasiunea pentru literatură.

Arci: Câteva cuvinte pentru echipă şi cititorii noştri?

Emanuel: Mulţumesc echipei pentru colaborare şi urez cititorilor lecturi cât mai plăcute dar şi utile! Iar dacă au curiozitatea să cunoască destine excepţionale şi totodată dramatice, îi invit către personalităţile artistice pe care le-am transformat în personaje literare şi în poveştile cărora se pot regăsi într-o postură sau altă!

Mulţumesc, Emanuel Florescu că ai stat la poveşti cu noi şi mult succes în continuare!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

“ – Suntem negustori de moarte, Harris. Nu uita asta... ” - Te rog, iubito, sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, îmi pare rău că ți-am ascuns adevărul, dar te rog, nu pleca. Ascultă-mă mai întâi. “

        Iubire periculoasă. Volum 2-Cercul vieţii, de Georgiana Sandu-recenzie

 Editura: Tritonic

Colecţia: Tritonic Junior

Număr de pagini: 524

Data apariţiei: octombrie 2016

Gen: young adult, romance

Cotaţie Goodreads : 4,84

 Seria Iubire periculoasă: 1. Obsesie; 2. Cercul Vieţii; 3. Duşmani De Sânge; 4. Colaps; 5. Jocul; 6. Dominaţie; 7. Vendetta

 Kath începe să dezgroape secretele iubitului ei și asta nu se întâmplă într-un mod plăcut. Harris încearcă să îi ascundă adevărul cât mai mult cu putință, dar dușmanii sunt hotărâți să nu îi dea pace, iar o afacere eșuată a bandei din Seattle o aduce pe iubita lui fix în mijlocul unui război sângeros. Cursele de mașini între adolescenți se transformă peste noapte într-o luptă de stradă pe viață și pe moarte.

Harris Stone e un adolescent orfan, infiltrat prea mult într-o bandă de răufăcători din care nu mai poate ieși-și nu vrea să iasă. Kath îl cunoaște pe adevăratul traficant de arme, șeful lui Harris, iar acesta dezvăluie secrete care o înspăimântă și o fac să își dea seama că nu e suficient de puternică să iubească un asemenea om.

     După ce terminasem de citit primul volum din seria Iubire periculoasă, îmi propusesem să trec la ceva mai lejer, la o poveste de dragoste fără prea multe piedici. Dar, cu toate că luasem la citit o carte de Nora Roberts (sunt o fană a ei și îi citesc cărțile cu o bucurie nemărginită), m-am trezit că tot ceea ce citeam, îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă. Nu mă puteam concentra pentru că mintea îmi rămăsese la evenimentele petrecute la finalul cărții “Iubire periculoasă. Obsesie”, la acel cutremurător moment în care Kath îl vede pe Harris ucigând cu sânge rece. Nu știam dacă ceea ce a văzut era ceva real sau un vis. Așa că am renunțat să mă mai torturez și am început să citesc volumul al doilea. Iar ceea ce am descoperit, mi-a depășit toate așteptările!

   De această dată, mizele sunt și mai mari, acțiunea mult mai alertă, iar cutremurătoarele dezvăluiri făcute de Harris îți dau fiori. Ai parte de mult suspans, o succesiune năucitoare de întâmplări, urmăriri ca-n filme, schimburi de focuri, secrete periculoase, dar și momente încărcate de sensibilitate și senzualitate. Georgiana Sandu a creat o poveste excelentă, încărcată de erotism, care te ține cu sufletul la gură până la final. În plus, ea știe cum să te facă să te îndrăgostești de personajele ei, în ciuda faptului că sunt atât de pline de defecte.

    Am apreciat foarte mult că autoarea nu a dorit să meargă pe ideea fată cuminte – băiat rău, ci a creionat doi protagoniști imperfecți, dar atât de perfecți împreună. Atracția dintre  Kath și Harris este uluitoare, la fel ca și modul în care par să fie conectați unul cu celălalt. La prima vedere, ai impresia că sunt extrem de diferiți, dar prin tot ceea ce fac, ei demonstrează că au o gândire destul de asemănătoare. Sunt impulsivi, geloși, năbădăioși, rebeli, dar când sunt doar ei doi, atunci iese la suprafață latura lor romantică și tandră.

“Povestea cu băiatul rău – fată cuminte, nu pare să funcționeze și la el. Chiar dacă îl enervează, știu că îi și place partea mea rebelă din mine. Și sincer, nu îmi imaginez cum ar fi reacționat o fată cuminte când s-ar fi trezit în mână cu pistolul lui. Ideea cu fata timidă care se îndrăgostește de cel mai rău băiat din școală e adorabilă doar în filme și povești. Dar aproape deloc practicabilă în realitate. La fel și “opușii se atrag”. Nu suntem magneți, și atâta timp cât iadul nu colaborează cu raiul, nicio ființă blândă nu poate prinde rădăcini lângă una demonică. Poate opușii se atrag la început, dar nu se înțeleg și nu pot conviețui unul lângă altul. Asta e adevărul din viața reală, unde nu e totul posibil ca în ficțiune.”

   După cum ați aflat deja din primul volum, Katherine Wrise nu a fost niciodată un copil cuminte, insă era o adolescentă normală, cu apucături specifice vârstei sale, rebelă, amuzantă, pusă pe șotii. Dar lumea ei s-a sfărâmat atunci când părinții săi au divorțat, mama preferând să-și abandoneze familia în favoarea unei vieți tihnite alături de un om plin de bani. După plecarea acesteia, Kath a devenit o ființă sălbatică, agresivă, dură. A renunțat la toți prietenii ei, a început să bea, să se drogheze și s-a pierdut într-o depresie îngrozitoare. Plecarea mamei a transformat-o într-o umbră, fără sens în viață. Trăind doar să distrugă, incapabilă să iubească sau să cunoască sensul rațiunii, până a apărut Harris ca o explozie în viața ei, și i-a arătat ce înseamnă să trăiască și să iubească cu adevărat. Cu un trecut plin de secrete, el devine extrem de protector cu ea, însă iubirea lui o aduce mai aproape de moarte decât a fost vreodată.

“Doar sufletul meu știe cât de adâncă poate fi iubirea pentru acest băiat. Acest băiat transformat în bărbat mult prea devreme, misterios, încărcat cu prea multă suferință, iubitor și periculos. Simt pericolul din jurul meu când sunt în preajma lui, fie că provine din halucinații sau nu. Știu că și în momentul ăsta are pistolul la spate, dar nu-mi pasă. Prefer să mor fericită de oricare dintre pericolele de care încearcă să mă ferească, decât să trăiesc o viață singură și pustiită cum am trăit până să apară el.”

   Relația lor este pusă adesea la grea încercare, dar de fiecare dată ei reușesc să depășească toate obstacolele. Însă atunci când asistă neputincioasă la scena în care Harris ucide un om cu sânge rece, în acel moment își dă seama că de fapt s-a îndrăgostit de un criminal. Imaginea îngrozitoare când acesta frânge gâtul unui necunoscut, acel sunet oribil al oaselor ce se rup, îi produce greață, amețeală și, în final, își pierde cunoștința.

“Dar, la un moment dat, ajungi în mijlocul unor oameni care ți se par incredibili și ți-i imaginezi deja ca fiindu-ți cei mai buni prieteni, apoi îți dai seama că nu îi cunoști deloc și s-ar putea ca mentalitatea ta să nu se potrivească cu a lor.

Ce faci atunci? Mai ales când îi vezi participând la o crimă… o crimă comisă de iubitul tău, persoana pe care, se pare, o cunoști și mai puțin.”

 “… îi cunosc pe acești oameni de nici o săptămână, e normal să am parte de surprize din partea lor, dar normal era să dau peste hobby-uri ciudate sau apucături enervante, nu peste gâturi sucite și bălți de sânge cauzate de pumni izbiți cu o putere și precizie corespunzătoare luptătorilor de elită.

Și așa am ajuns acolo unde m-am închipuit la început. Într-un nou cerc al vieții, cercul lui Harris, care va reprezenta ori începutul adevăratei mele vieți, ori distrugere devastatoare. Deocamdată, sorții nu sunt de partea mea și ipoteza numărul doi pare mult mai probabilă. “

    Însă, atunci când se trezește, constată că se află încă în camera lui Harris din casa bunului său prieten, Mike, iar iubitul este alături de ea, îngrijorat de starea în care se află. Tulburată de ceea ce a văzut mai devreme, Kath îl acuză că a omorât un om, dar Harris încearcă să o liniștească, și îi spune că a avut halucinații din cauza alcoolului și a drogurilor pe care le consumase la petrecere și că nimic nu a fost real.

“- V. te-a găsit în spatele casei, țipând cât te ținea gura. Mi-a spus că te uitai la ceva în fața ta și tremurai de parcă se deschidea o gaură de iad la picioarele tale, și-a dat seama imediat ce ai și m-a chemat pe mine… Știu ce a produs toate astea, mintea ta e acum plină de gânduri cu mine și ceea ce fac, ești suspicioasă și speriată, iar drogul a contribuit exploziv la asta și ți-a afișat în fața ochilor probabil cea mai mare frică a ta. Dar nu s-a întâmplat nimic, iubito, se întinse din nou spre mine și îmi prinse fața în palme. Suntem la petrecerea lui Mike, jos sunt oameni care dansează și joacă cărți, toți sunt prietenii mei … cum aș putea să omor pe cineva?”

    Kath încearcă să depășească acest episod, să uite ceea ce a crezut că a văzut. Harris nu putea fi un actor atât de bun încât să falsifice toate astea deodată, ar trebui să aibă măcar o zvâcnire pe chip care să-l dea de gol că minte. În plus, toți prietenii pe care îi văzuse în acel loc, păreau relaxați și niciun chip nu îi dădea de înțeles că văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă.

   Din acest moment, lucrurile vor reintra pe făgașul normal, Kath și Harris devin inseparabili și nu se jenează să-și arate sentimentele în fața prietenilor. Firește că majoritatea colegilor de liceu cred că ea este o altă posesie a lui Stone, dar acesta le va oferi dovada decisivă a relației lor – îi spune că o iubește de față cu toți și le arată tatuajul de pe gât cu numele ei.

    Însă toate aceste scene romantice nu sunt pe gustul unora. Zac, bunul prieten al lui Kath, continuă să-i dea târcoale și o invită în oraș atunci când iubitul ei este plec din țară, fapt care va hrăni gelozia lui Harris. Iar Amber, fosta iubită a lui Harris (despre care Kath a aflat recent că îi este soră vitregă), va recurge la o serie de trucuri murdare ca să îi despartă. Moare de ciudă când își vede fostul iubit comportându-se atât de  tandru cu “târâtura”. E obsedată de Harris și dacă ea nu-l poate avea, o să facă tot ce îi stă în putință să nu-l aibă nici Kath. E în stare de orice atunci când își dorește ceva. Însă nu știe ce dușman de temut poate fi Kath…

“- Te-am suportat destul. Dacă mai încerci o singură dată să îmi distrugi relația cu Harris, te fac bucăți, surioară. Tu îi porți semnul, am spus atingându-i S-ul de pe gât. Dar el îl poartă pe al meu. Stai departe de el sau o să-ți jumulesc tot părul și fac pampoane din el am mârâit printre dinți, înfigându-mi unghiile în scalpul ei și făcând-o să scrâșnească de furie.”

     Kath înțelege suferința lui Amber, dar face greșeala să îi plângă de milă când e clar că sora vitregă nu dă doi bani pe ea. Amber va recurge la un alt truc și, de această dată, Kath se va lăsa păcălită. Fiind diabetică, Amber preferă să nu-și facă injecțiile, leșină la dușuri, iar naiva Kath îl roagă pe Harris să discute cu ea, să o convingă să nu mai facă tâmpenii de acest fel. Pur și simplu și-a trimis iubitul în ghearele viperii, care e mai hotărâtă ca oricând să îi demonstreze lui Harris că iubita lui nu e așa bună pentru el.

“ – O să vezi că am dreptate. Ce se naște din pisică, tot șoareci mănâncă și o să îmi facă plăcere să te văd și pe tine zdrobit așa cum m-ai zdrobit tu pe mine. Iar atunci, tot la mine o să te întorci, Harris.” 

    Însă toate acestea, nu reprezintă pentru Kath o mare problemă (cel puțin la început), ci acele secrete pe care Harris le are față de ea. Secțiunea secretelor a devenit un ghimpe din ce în ce mai înțepător. În plus, își face apariția și misteriosul Carter, șeful lui Harris, șef în Dumnezeu știe ce afaceri. La cât de serios era Harris pe tema secretelor lui, Kath se aștepta să cunoască vreun traficat de droguri, țâfnos și neprietenos, care să nu fie prea încântat de prezența ei pe pistă, însă Carter era opusul la toate astea. Ba mai mult, era extrem de încântat să o cunoască. Totuși el reușește să o intimideze fără să vrea. Faptul că el e șeful în secțiunea secretelor, cu siguranță îi oferă o tensiune în plus în preajma lui. În plus, întâmplarea face ca ea să audă o discuție între cei doi, iar anumite cuvinte spuse de Carter îi îngheață sângele în vene.

“ – Suntem negustori de moarte, Harris. Nu uita asta… ”

   Kath era dispusă să aștepte până când Harris va fi pregătit să îi spună despre ce este vorba, dar nu poate să audă asemenea cuvinte ieșind de la șeful său și să rămână calmă. Gravitatea situației se triplase odată cu afirmația lui Carter, iar ea nu mai era dispusă să aștepte prea mult, mai ales că Harris i-a dat clar de înțeles că există posibilitatea să îl părăsească odată ce va afla cu ce se ocupă.

“E atât de blând și vulnerabil în momentul ăsta, dar ochii mi-au fugit fără știre spre arma de pe birou și vorbele lui Carter au apărut din nou în mintea mea, amenințându-mă că nu iubesc un băiat sensibil și romantic, ci un negustor de moarte.”

   Kath e mai hotărâtă ca oricând să aibă încredere în el, convinsă fiind că nimic nu se va schimba între ei. O sperie cealaltă față a lui Harris, cea de “negustor de moarte”, dar orice  ar însemna asta, nu o să se despartă de el.

   Din nefericire, o afacere eșuată a bandei din Seattle o aduce pe Kath fix în mijlocul unui război sângeros. Cursele de mașini între adolescenți se transformă peste noapte într-o luptă de stradă pe viață și pe moarte. Ceea ce părea la început o cursă ceva mai diferită, se va dovedi a fi de fapt un furt. Joshua, tipul care în urmă cu câteva zile încercase să o răpească, îi va pune pe toți în pericol atunci când se decide să fure unul dintre camioanele lui Reynolds, rivalul în afaceri al lui Carter.  Singura soluție ar fi să ascundă tirul, iar singurul în măsură să facă asta e Harris. Însă, în loc să o lase pe Kath departe de această situație, preferă să o ia cu el în camion și astfel o va pune într-un mare pericol.

“Mi-a strâns mâna într-a lui și m-a tras spre camionul uriaș. Spre calul troian care în orice poveste nu aduce decât moarte.”

   Ceea ce a urmat e greu de descris în cuvinte. Kath a asistat neputincioasă la o scenă terifiantă, desprinsă parcă din filmele de acțiune. A văzut oameni murind, oameni care voiau să o omoare pe ea, gloanțe zburându-i în jurul capului. A fost la un pas de moarte, a intrat în mijlocul unui război și,abia acum, a înțeles cu adevărat cât de periculos este Harris.

“Sute de gloanțe zburau spre noi. Alți bărbați ieșiseră pe jumătate, prin plafonul celorlalte mașini, cu arme mari în mână, îndreptate cu țevile spre noi.

 Am țipat, punându-mi mâinile pe cap când un glonț a spart oglinda mea laterală.

 – Katherine, pune-te jos! țipă Harris la mine și eram atât de îngrozită încât  nici nu am înțeles la ce se referă. Harris a coborât geamul de pe partea lui și am țipat din nou când l-am văzut scoțând capul afară și începând să tragă spre mașinile negre din spatele nostru. Mi-am pus mâinile la gură când unul dintre bărbați a căzut mort, fiind tras în interiorul mașinii de altcineva.

 – Harriiiis! am țipat de spaimă și am rămas blocată când una dintre mașinile negre a trecut  fulgerător în fața noastră, tranformandu-ne în țintă sigură.

 Respirația mea s-a oprit autormat, punându-mă față în față cu moartea, în adevăratul sens al cuvântului.”

 “Am privit bărbatul care ţintea spre mine. Vântul îmi învolbura părul prin parbrizul spart și simțeam gustul morții pe limbă. Chipul său îmi era necunoscut, dar arma ce o ținea îndreptată spre mine era o imagine pe care o văzusem de prea multe ori în ultimul timp.

Și cum soarta mi-a oferit întotdeauna un lucru atunci când nu mi-l mai doream, iată-mă acum aici, în fața morții, când îmi doresc mai mult ca oricând să trăiesc. Să trăiesc pentru el, așa cum și el trebuie să trăiască acum pentru mine, sau măcar să murim împreună.

De la început am știut că acceptându-l, nu voi avea o iubire obișnuită lângă el. Am acceptat toate riscurile și nu regret nimic, dar acum sunt pe cale să aflu cât de periculoasă e cu adevărat iubirea lui pentru mine.“

   Oare ce se află în tirul ăsta? De ce trebuie să îl ascundă? Cine îl vrea? De ce îl furase Joshua și cine erau oamenii cu care a discutat Carter înainte de începerea cursei? Ce reacție va avea Kath atunci când Harris îi va destăinui secretele sale? Ce secret șocant i se dezvăluie în casa lui Carter ? Va putea trece peste acest imens obstacol? Vă las pe voi să reconstruiți acest puzzle incredibil de complex.

“Am știut încă de la început când l-am cunoscut pe Harris că nu e un băiat obișnuit și o relație cu el ar fi orice numai normală nu. Dar nu credeam că granițele ajung atât de departe. Oamenii mă avertizau, dar nici măcar exagerările lor nu erau atât de rele ca realitatea.”

 “- Am acceptat și acceptat atâtea, lucruri pentru care o altă fată, poate orice altă fată, ar fi fugit de mult de tine. Dar simt că nu mai pot, am nevoie de puțin timp… “

“- Katherine, te rog, nu fă asta! Te iubesc, te rog nu mă părăsi! Lasă-mă să îți explic. Mă imploră, lipindu-și palmele de geamul ușii și mi-am stras ochii, izbucnind în lacrimi. 

 – Te rog, iubito, sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să ți le spun, îmi pare rău că ți-am ascuns adevărul, dar te rog, nu pleca. Ascultă-mă mai întâi. “

“- Nu mă omorî! am auzit șoapta îndurerată a lui Harris, lipindu-și fruntea de geamul portierei mele. “

 “Am ieșit din reședința lui Carter, sperând că Harris să nu mă urmărească, și nu mi-am mai putut abține lacrimile care au explodat în suspine. L-am văzut în oglinda retrovizoare, prăbușindu-se în genunchi și înfigându-și pumnii în păr. “

 “M-am înecat în propria suferință, jelindu-mi soarta, pentru că tot ce aveam nevoie acum erau brațele mamei. Dar nu mai am nici asta. Nu mai am nimic și destinul meu e să pierd și să fiu dezamăgită de absolut tot ce iubesc.”

 “Te iubesc și o să sacrific orice pentru protecția și siguranța ta, chiar și propria ta iubire pentru mine. Pentru că mai bine mă urăști decât să pățești ceva rău, mai ales din cauza mea…”

NOTA 10 +

 Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

by -
7

„ Ce anume ne leagă de un loc, și ce rupem de fapt, când plecăm de acolo? „

Chiriaş la Cluj, de Marius Oliviu Iacob-recenzie

Editura: ȘCOALA ARDELEANĂ , 2016

Număr pagini: 180

Despre autor

   Marius Oliviu Iacob este publicist, jurnalist și scriitor. Editorul mai multor situri de profil social-cultural, precum: teatru.info, cluj.social, cefilmevad.blog.ro/.com, clujul.xyz sau inimadecarte.ro, are la activ până acum două cărți: „Revoluția trăită de O. Țâră” (Alba Iulia, 2012) și „Jurnalul chiriașului grăbit” (Cluj, 2016).

   Volumul prezentat, „Chiriaș la Cluj” (Cluj, 2017) este o reeditare a celui din 2016, având adăugat un capitol suplimentar pentru a face legătura cu volumul doi, în curs de apariție: „Recuperatorul de iepuri” (Cluj, 2017). Va exista și un volum trei, încă în stadiu de concept: „Terasă la Cluj” (2018).

   Cele trei volume au personaje similare, dar tratează aspecte diferite (locuirea într-un oraș contemporan, urmată de ocupații în volumul II, iar în volumul III, despre relațiile interumane). Va mai publica la începutul lui 2018 un roman polițist, cu tendințe mistery-horror: „Ciocănarul”, la o editură din București.

Apropo de autori, ar fi nevoie de o trupă care s-o scrie, fiindcă de jucat, teatru joacă aproape toată lumea. Oricum, e clar că ești MINOR, poetul nu se naște, ci trebuie să se coacă, nu să apară așa, pleosc! Pe internet, asemenea piesei. …”

   Marius Oliviu nu este doar autor. El este pasionat de teatru și film, pot adăuga că este pasionat de artă. Să ai pasiune pentru scris, citit, vizionat înseamnă să iubești arta și transformările ei.

   La o scurtă întâlnire cu autorul, în vizită la Timișoara am primit această carte, am parcurs multe subiecte de la literatură, actorie, oameni, orașe ( Cluj,Timișoara și Arad), oameni, până la istorie și Revoluția din 1989.

  Să stai la povești cu o persoană care este atât de pasionat de ceea ce face este o adevărată plăcere. Probabil am fi avut nevoie de foarte multă cafea pentru  a discuta o mică parte din pasiunile comune.

   CHIRIAȘ la Cluj m-a surprins. Aparent este o carte ușoară care vorbește de un chiriaș, care de fapt este și proprietar, și despre aventurile sale în Cluj. Despre cum își închiriază propriul apartament, la rândul lui devine chiriaș ( plătind o chirie mai mică decât încasează el de la chiriașa lui). Fiind nevoit să doarmă și pe la birou câteva nopți.

   Spun aparent pentru că în spatele poveștii lui Hip, această carte este de fapt despre oameni, autorul dezvăluind viața chiriașilor și locuitorilor Clujului din punctul de vedere al unui foarte bun observator al realității, dar și al mediului  online.

   Aventurile de amor și momentele amuzante reușesc să ofere cititorului un farmec aparte, fără a putea încadra această carte într-un gen literar anume.

Gălăgia de la parter neliniști puțin locatarii de deasupra biroului: nu se mai auziseră de o bună bucată de vreme asemenea zgomote pe-aici, în micul lor bloc de pe strada Fericirii. O vecină ce se chinuia să doarmă singură la etajul doi se trezi căutându-și punctul G. „

   Pe măsură ce parcurgeam paginile aveam impresia că totul este real, găsind inclusiv numele povestitorului Marius Oliviu. Această carte având două fire narative. Una a povestitorului și a doua a lui Hip, deși câteodată am avut impresia că sunt una și aceeași persoană.

   Nu foarte groasă, această carte conține informații imobiliare, istorice foarte bine incluse într-o poveste plină de aventură umoristică, care aduce în prim plan relațiile dintre oameni, dar și natura umană.

   Ce suntem dispuşi să facem pentru un ban în plus, cum învățăm să supraviețuim într-un haos al zilelor în care trăim, cum ne complicăm viața implicându-ne în tot felul de aventuri cotidiene.

„ Ce anume ne leagă de un loc, și ce rupem de fapt, când plecăm de acolo? „

   Mi-a plăcut foarte mult legătura dintre realitate și virtual în descrierea autorului, descrisă perfect și în cunoștință de cauză, dar și caracterul uman surprins într-o continuă nemulțumire. Indiferent că este nemulțumit de ceea ce scrie, de relațiile amoroase, de vecini, de chiriaș, de proprietar, de șef… ș.a.m.d. .

   Îi mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit și aștept următoarea carte, care este diferită și genul pe care-l prefer de obicei.

„ – Ce-mi doresc eu cel mai mult după apariția cărții, domnișoară, este ca ea să fie percepută ca o ficțiune, iar personajele principale și poveștile lor să pară adevărate. „

Sursa foto: dasmclujnapoca.ro

 

“Thriller poliţist şi roman de spionaj. Aventurile captivante ale unui roman care a ajuns fără să vrea asasin plătit.”

Mercenarul întunericului, de Dan Ioan Panţoiu-Editura Rao-recenzie

Editura RAO: 2017
Număr pagini: 260

   Am comandat cartea dintr-un impuls. Mi-a plăcut cum era realizată coperta, m-a intrigat titlul şi cuvintele din prezentare şi bineînţeles editura, doar e editura mea preferată. Faptul că autorul este român a fost un bonus.
    Am citit în ultimii ani multe romane apărute la RAO ale autorilor români şi am ajuns la concluzia că avem autori români contemporani foarte buni, la fel de buni ca cei străini.
    Dar să vă spun câteva cuvinte despre carte. Cum spune chiar autorul:

“Cartea de faţă este inspirată din realitate. Dar cât este realitate şi cât este ficţiune, nici autorul nu mai ştie.
De aceea nu poate să spună nici unde, nici cum şi nici dacă personajele mai sunt sau nu cu adevărat în viaţă…
Între anii 1994-1995, presa din România şi canalele televiziunilor de ştiri au consemnat ca pe o curiozitate, faptul că mai multe centre pentru copiii cu dizabilităţi, aziluri pentru bătrâni şi biserici au primit donaţii totalizând aproape un milion de dolari USD.
Donatorul a preferat să rămână necunoscut.”

   Personajul principal al romanului este Dusan Panait, elev sergent la şcoala de ofiţeri şi “de naţionalitate balcanică” cum se autocaracterizează cu mult umor. Străbunicul lui, grec, venise în România de la Salonic cu soţia şi trei băieţi. Făcea comerţ cu fructe uscate, cereale, ulei de măsline şi pentru că negustoria i-a mers bine s-a mutat de la Brăila la Constanţa, apoi la Bucureşti unde s-a şi stabilit. Unul dintre băieţi a fost bunicul lui Dusan, Nikolas. Acesta a avut un singur fiu pe Iorgos, tatăl lui, care a murit când copilul avea un an.

   Când fasciştii au ocupat Grecia, familia a hotărât să-şi romanizeze numele din Panagiotis în Panait.
   Mama lui provenea dintr-o familie de sârbi răzvrătiţi dintr-un sat din sudul Belgradului. Familia ei fugise în România trecând Dunărea. S-au aşezat într-un sat de munte mai izolat unde s-au apucat să cultive legume. Negoţul a mers, şi cu banii câştigaţi au cumpărat sute de hectare de pădure pe care le-au defrişat şi au cultivat cereale. În câţiva ani au ajuns chiaburi.
    Dusan, copil fiind, ”îl însoţea pe bătrânul grec noaptea la păscut vitele.” Priveau amândoi stelele, fiecare stea avea taina şi povestea ei şi parcă fiecare îi transmitea ceva.

Cădea în somn şi se visa cucerind lumi, cetăţi şi înfrângând armate ale întunericului.”

   Într-o noapte au fost atacaţi de lupi şi, deşi boii i-au omorât, Dusan a rămas cu o teamă de întuneric.

“Din noaptea aia a început să vadă altfel întunericul. Să-l simtă şi să se teamă de el.”

   Bunicul lui îi spunea:

“Dacă nu te temi, nu te mobilizezi, nu te concentrezi şi eşti pradă uşoară pentru oricine. Din frică vine curajul.”
“Când te cuprinde frica, primeşte-o, uită-te bine la ea, simte-o ca pe o fiinţă şi cuprinde-o la rândul tău. Atunci fii sigur că ai învins-o. Şi pe viitor Dusane, agapi mou, când ţi-e greu, gândeşte la ce-ţi spun acum: respiră, gândeşte, trăieşte! Să nu uiţi niciodată cuvintele astea! Să le repeţi în minte până când vei simţi că eşti tare şi stăpân pe tine!”

   N-a uitat cele trei cuvinte, care de-a lungul anilor l-au salvat din multe situaţii cumplite.
   Cutremurul din 4 martie 1977 îl găseşte elev în ultimul an la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa.
    Erau cu toţii la cantină, la masa de seară, au ieşit afară şi nu le-a venit să creadă cum se valurea pământul. Apoi a simţit miros de gaz şi împreună cu maistrul lor Ţopescu şi colegii săi reuşeşte să înlăture pericolul. Apoi continuă instrucţia până când este chemat la comandantul şcolii, general-maior Radian, pentru a primi o însărcinare importantă şi de încredere.

   Dusan avea o presimţire, moştenise darul premoniţiei de la mama şi bunica lui, ar sfaturile lor l-au ajutat să înveţe să-şi asculte subconştientul şi să se asculte pe el:

“Ascultă-te pe tine, cel din tine! Ascultă-ţi instinctele!”
“Aşa a învăţat să-şi asculte subconştientul. Mai târziu, a înţeles ce mare har i-a fost dat.
“Chiar mai pricepută şi mai sensibilă în a prinde informaţiile şi vibraţiile astrale era bunica Radoslava.”
“Tot ea i-a arătat cum să se uite la stele, să le vadă, zicea. Şi tot ea l-a învăţat cum să asculte pământul şi trunchiurile copacilor, atunci când nu ştia ce drum să aleagă.”

   Radian era doctor în ştiinţe, lucrase 21 de ani în DIE, foarte apreciat mai mult în afară ţării. Datorită profesionalismului, flerului şi capacităţii sale prinsese mulţi spioni, ceea ce-i adusese o avansare rapidă, dar şi antipatia unora din jurul său, colegi sau subordonaţi care-şi “făcuseră din delaţiune şi carierism un scop în viaţă”. Aceştia l-au atacat fără scrupule, cu mijloace murdare, mai ales că erudiţia lui Radian îi făcea să se simtă mici.
    Pe de altă parte de starea de spirit existentă au profitat serviciile rivale occidentale şi sovietice care au alimentat “pe toate căile distrugerea imaginii unuia dintre cei mai buni spioni ai României şi ai lumii.”
Urmarea a fost că unii i-au vrut locul, ”chiar sângele”, dar cei rămaşi integri i-au propus şefului statului să-l numească comandant la Şcoala Militară a M.I..

   Radian îl înţelesese pe Dusan, care de câteva ori voise să renunţe la şcoală, discuta cu el şi de fiecare dată îl lămurise să rămână, aşa că lui îi datora acesta faptul că aproape termină cursurile.
   Radian îi explică că în urma cutremurului jumătate din centrul vechi al Bucureştiului este ruine, blocuri vechi din 1920-1930 neconsolidate erau acum dărâmate, mulţi oameni morţi sau prinşi sub dărâmături, liniile telefonice, relee de televiziune căzute. În blocurile dărâmate locuiau şi mulţi oameni cu funcţii importante- diplomaţi, ofiţeri cu rang superior în M.I şi oameni cu bani, bijuterii şi lucruri de valoare:

“În astfel de situaţii la faţa locului apar hienele şi şacalii. Scormonitorii şi jefuitorii de cadavre. În plus apar şi cei interesaţi să găsească anumite documente de importantă deosebită.”

   Dusan înţelege ce i se cere să facă, să supravegheze zona în care va fi trimis, să adune şi să asigure paza documentelor şi valorilor găsite şi să aibă grijă să nu fie ucis de indivizi “care şi-au învăţat bine lecţiile.”
Radian avea încredere în nonconformistul Dusan şi chiar încercase să-l convingă să treacă de la miliţie la securitate şi insistă de fiecare dată, deşi elevul refuzase:

“Poate după zilele care vor trece şi după misiunea pe care ţi-o voi încredinţa, vei vedea altfel lucrurile. Să ştii că Securitatea nu înseamnă neapărat doar întemniţarea, schingiuirea şi închiderea celor ce sunt împotriva orânduirii socialiste. Sunt direcţii care chiar sunt necesare pentru viaţa oamenilor. Pentru pacea ţării şi a planetei!”

   Dusan a fost debarcat la fostul bloc Scala şi nu-i venea să creadă că frumoasa cofetărie unde-şi invita cuceririle nu mai există, că era doar un morman de moloz. Un excavator uriaş umplea cu ruine camioanele şi apăreau din ce în ce mai multe cadavre.
   Pierdut şi fără glas acceptă o cană de ceai de la Dorina, lucrătoare la salubritate. Dorina, o femeie tânăra de 30 de ani, micuţa de statură, cu un fes tricotat, i-a adus timp de trei zile şi nopţi ceai şi mâncare.
După trei zile, petrecute mai mult singur, oboseala, grija că nu ştia nimic de ai lui îi dădeau un sentiment de abandon:

“Ceda psihic. Cel mai greu era însă sentimentul că fusese abandonat. Abandonat între dărâmături, alături de saci cu bani, bijuterii, role cu filme de celuloid, benzi magnetice, documente şi tablouri. Bazarul unor foste vieţi. Oameni care muriseră îngroziţi în beznă, striviţi, asfixiaţi, neputincioşi. Oameni ale căror suflete bântuiau printre ruine.”

   Au început să apară tot mai mulţi prădători. Dusan rugase un plutonier major care împreună cu soldaţii scoteau cadavrele, şi-i ajutau pe cascadorii de la Buftea să salveze supravieţuitori, să anunţe şcoala să-i trimită un înlocuitor. Dar nu aveau pe nimeni disponibil.
   Dusan era oarecum dependent de Dorina care-i aducea câte ceva de mâncare uneori, alteori venea o maşină a armatei care le împărţea o ciorbă la toţi.
   În a patra zi a sosit o maşină cu un grup condus de un maior, care după ce i-a dat parola a început să încarce sacii. Când maşină era încărcată Dusan a cerut un proces verbal pentru saci, vehement maiorul îl refuză iniţial, dar se trezeşte cu puşca lipită de el. Aşa că locotenentul face un proces verbal de primire al sacilor, dar maiorul îl ia la ochi, deşi râzând fals îl anunţă că a trecut testul şi că sigur se vor revedea:

“Ştiu că vorbele maiorului se vor împlini. Da se vor revedea. Cu siguranţă se vor revedea. Simţea asta. Şi nu-i plăcu ce simţea.”

   Ajuns la şcoală află că ai lui sunt bine şi se hotărăşte ca după ce se odihneşte s-o caute pe Dorina şi să-i mulţumească pentru sprijin.
   Dar sculat brutal din somn i se dă o nouă misiune, de data asta de către comandantul lui direct.
   “Presimţi că nu era nimic bun la mijloc. Nu ştia atunci câtă dreptate avea.”

   De data asta este trimis să păzească groapa de gunoi ”Groapă lui Oatu,” cum i se mai spunea, pentru că până şi ziarele străine vuiau că acolo se fură tot ce nu s-a descoperit lângă ruine: bani, valori, haine. Echipele de pionieri şi utecişti căutau ziua în moloz, sortau lucrurile şi predau sacii paznicilor. În noaptea precedentă paznicii fuseseră ucişi şi sacii furaţi.
   Aşa că dacă la Scala doar îi speriase pe hoţi cu cartuşe trase în aer, acum avea ordin să tragă în plin. I se dă armă cu încărcătoare de rezervă, şi hrană rece pentru o săptămâna. I se mai spune că ordinul venise direct de la Preşedinte, iar faptul că au fost aleşi patru dintre cei mai buni elevi denotă fie încrederea pe care o are în ei, fie neîncrederea faţă de Unităţile de profesionişti ale Securităţii sau Miliţiei. Urma să fie singur, paznicii gropii fiind retraşi noaptea pentru a nu mai fi victime.

   Dusan se împrieteneşte cu paznicii, cu tinerii care munceau la groapă. Vederea bărăcii în care paznicii fuseseră efectiv executaţi îl determină să-şi aranjeze un alt adăpost. Mai află de la paznici că maşina cu care furaseră sacii era de tip militar, dar fără numere, că cei veniţi după saci ştiau tot rostul şi că au mitraliat postul de pază.
   Prima noapte a trecut greu, dar l-au ajutat amintirile din copilărie şi mai ales cuvintele bunicului său pe care le repetă că pe o mantră: ”respiră, gândeşte, trăieşte.”

   Paznicul Grigore îl asigură că-i va aduce numărul de telefon al Dorinei şi-i povesteşte câte ceva despre ea.
Dusan face o recunoaştere a perimetrului, apoi îşi amenajează cu sfoară, sticle, cutii de tablă un sIstem de avertizare. Mai mult… îşi îndeasă în rucsac haine culese din moloz, îl acoperă cu mantaua părând că acolo doarme, şi el schimbă adăpostul.
   Aşa că atacul nu-l ia nepregătit, se trage în el (de fapt în rucsac) aşa că trage şi el şi omoară doi oameni, dar când trage şi spre cei de lângă maşină aceştia nu păţesc nimic şi pleacă în viteză.
   Apare o maşină cu Uslaşi care-l iau prizonier, dar şi o maşină a miliţiei. Colonelul de miliţie îl verifică vorbind cu Radian care îi confirmă ce a spus Dusan. Aşa că îl preia pe arestat, scrie un proces verbal, dar nu consemnează în el modul de comportare al uslaşilor, şi-l duce în arestul miliţiei.

   Este interogat şi bătut până la sosirea şi intervenţia lui Radian care-l scoate de acolo. Cu acordul Preşedintelui, Radian îl transferă după vindecare într-o unitate specială, o baza secretă de antrenament.   Datorită rezultatelor şi aptitudinilor lui, Dusan este recomandat pentru a deveni membru al unităţii speciale, preţul tranzacţiei fiind chiar viaţa lui.
   După schimbarea politicii pro-sovietice a României, Securitatea statului a devenit vulnerabilă faţă de KGB. Consiliul Suprem de Apărare al Ţării a ajuns la concluzia că numai Securitatea israelită-Mossad putea face faţă ruşilor. Aşa că se creează alianţe. În acelaşi timp statul scotea bani prin aprobările de plecare din ţară a evreilor, mulţi bani, ca un fel de răscumpărare plătită de statul Israel pentru cetăţenii săi. Tranzacţiile se derulau prin două firme de comerţ exterior, de fapt firme ale Securităţii. Aşa s-au creat şi unităţile speciale antrenate de Mossad care aveau mai multe scopuri: să execute misiuni sub acoperire având că scop înlăturarea din ţară a persoanelor incomode, să asigure transportul conspirativ de informaţii diplomatice, documente, parole, cifruri şi conturi bancare şi de asigurare a siguranţei zborurilor. Mai erau curăţătorii şi cei numiţi Mercenarii Întunericului. Odată pregătiţi membrii operau prin rotaţie, şi toate operaţiunile la care se participa erau foarte bine plătite:

“Sigur, toate operaţiunile la care participă membrii acestor unităţi speciale sunt plătite. Se câştigă mai mulţi bani decât ai visat vreodată! Ca toţi ceilalţi, vei semna un contract. Garanţia de executare a contractului din partea ta este aceeaşi cu preţul din tranzacţia care te-a adus aici.
Viaţa ta! Ca garanţie suplimentară: viaţa alor tăi.!”

   Dusan care idealizase viaţă pentru care se pregătea în Bucureşti vrea iniţial să refuze, dar alternativă era un proces şi zidul de beton cu moartea. Şi atunci ia o hotărâre:
   “Din viaţa care i se oferea semnând, mai putea ieşi. Cândva. Cumva. Dar din moartea care-l aştepta dacă n-ar fi făcut-o, n-avea scăpare!”
   “Recrutarea se produsese. Era deja un mercenar.
    Un mercenar în solda întunericului.”

   După ce se reface şi după antrenamente Dusan pleacă în permisie, îi revede pe ai lui şi se încarcă de energie şi speranţa:
   “Toate mirosurile, culorile şi energiile locurilor dragi îl reclădeau şi-l încărcau cu viaţă.
   Toate acestea erau ale lui. Nimeni nu i le va putea lua. Şi întotdeauna le va regăsi când le va caută. Vor fi pentru totdeauna matricea lui! Pe care doar el o ştia.”

   Întors la Bucureşti o caută pe Dorina, apoi caută să afle vinovaţii pentru ce s-a întâmplat la groapă de gunoi şi cine îi încărcase arma cu gloanţe oarbe, dar parcă o mână divină îi pedepsise pe toţi.
    Însoţeşte o vreme transporturi aeriene, are câteva momente de linişte în dragostea lui cu Dorina, pe care însă boala ei le curma brusc. Trimisă în Israel la tratament, Dorina îşi va reface viaţa cu un medic argentinian.
    Într-o jumătate de an Dusan o pierde pe Dorina, bunicii şi mama, pe toţi cei dragi lui, rămânând singur într-o “lume pustie şi cenuşie”.
“Curând întunericul urmă să fie deplin.”

   Şi-acum urmează pentru Dusan viaţa de mercenar al întunericului. Nu e uşor să ia vieţi la comandă, începe să se înece în alcool. Apoi cu multă voinţă se va salva.
   La un moment dat ca peste tot şi în organizaţia lor apare trădarea, lăcomia, trădătorii.
   Află că un grup îi urmăreşte pe mercenari, îi omoară şi le ia banii. Şi asta de când fuseseră şi ruşii primiţi într-un fel de consiliu secret cu europenii şi Mossadul.
   Dar nu vă spun mai mult, parafrazând poveştile vă voi spune doar că “din poveste înainte mult mai este”.

   Dacă vreţi să aflaţi aventurile, misiunile şi viaţă lui Dusan, modul în care se salvează şi-şi salvează banii (adunase peste un million de dolari) trebuie să citiţi cartea. Veţi mai trece prin multe aventuri, poveşti de prietenie, loialitate, ură, trădare, dragoste şi mai ales dorinţa de supravieţuire.

   Important e că până la urmă toate lucrurile sunt plătite şi că Dusan:
“Ajuns asasin plătit, reuşeşte, în urma unor peripeţii extraordinare, să se răzbune pe cei care-i doreau moartea şi banii şi să se retragă departe de acea lume a întunericului din care fusese constrâns să facă parte.”

   Recunosc că m-a răscolit romanul, mi-a adus aminte de cutremurul din 1977, eram la Sinaia, am ajuns la Bucureşti şi am văzut pe viu grozăviile descrise în carte. Mi-am amintit de multe poveşti şi drame auzite, văzute şi citite, de lucruri pe care le-am aflat, de oamenii pe care i-am cunoscut.
   Şi mi-am dat seama că povestea lui Dusan este “brodată “ pe realitatea vieţii şi evenimentelor de atunci.
   Romanul este scris într-un stil alert, fără descrieri şi poveşti inutile, exact ca o carte document foarte impresionantă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

“…scriitorii văd oamenii aşa cum ar putea fi…”

Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea-recenzie

 

Editura Librex Publishing
Anul apariţiei: 2017
Număr de pagini: 324

   Pentru mine, întâia deschidere a unui nou roman al Nataşei Alina Culea este echivalentă cu senzaţia cadoului de Crăciun, desfăcut lângă brad în copilărie. O încântare totală a simţurilor, însoţită de surpriza ce anticipează deliciile pe care le voi găsi dincolo de ambalajul strălucitor – pentru că fiecare carte a autoarei e mereu diferită de orice altceva a scris până atunci – dar şi de siguranţa absolută că orice ar fi, va fi minunat, neexistând nici cea mai mică posibilitate să nu îmi placă enorm.

   Am încercat de multe ori să definesc prin paralelisme exterioare (cu alţi scriitori) sau interioare (între un roman al ei şi un altul) stilul Nataşei. Să îl integrez într-un curent, într-un gen, într-un format ștanțat de literatură. Dar nu mi-au ieşit decât mici comparaţii punctuale, aproape forţate, din cauza originalităţii ei descătuşate, neîncadrabile în șabloane, nici măcar într-o matcă proprie de creaţie, fiindcă nu numai de la o carte la alta, dar chiar de la o secţiune a unui roman la următoarea, tot ce te aşteptai să continue într-un fel, se transformă spectaculos şi devine altceva, la fel de original, dar din cu totul altă zonă a imaginarului extaziant.

   La fel se întâmplă şi cu Visele nu dorm niciodată, compozit genial din două aliaje atât de deosebite: o primă parte, Legămintele macilor, fascinant de introspectivă, analitică, a cărei atracţie se creează prin magnetism intim emoțional, o a doua parte, Arca celor 11 nopţi, intens epică, parcă desprinsă dintr-un basm-thriller-horror cu personaje extraordinare, mister criminogen şi numerologic, fenomene inexplicabile şi revelaţii spirituale.

   Ajunsă la a cincea lansare livrescă, juna autoare-complet-maturizată-profesionistic face în această nouă bijuterie literar-psihologică a sa un exerciţiu de empatie, sărind peste aproape un deceniu de viaţă şi transpunându-se/transpunându-ne în mintea unei scriitoare celebre de peste 40 de ani, care simte că trece printr-un moment de cumpăna al existenţei ei. Prinsă într-un mariaj incomplet, îndrăgostită de un amant nepotrivit, percepând dureros trecerea timpului şi disiparea farmecelor feminine asociate cu tinereţea, este tentată să abandoneze totul, să se abandoneze curgerii intrinseci a destinului, renunţând să mai lupte pentru a-l influenţa în vreun fel. Prima afectată de delăsare fiindu-i însăşi cariera:

„Am început să scriu din dragoste pentru oameni şi voi renunţa să mai scriu din dragoste pentru unul singur dintre ei.”

…mărturiseşte ea dureros. Sacrificiu suprem, lehamite de orice altceva exclude dragostea sau răzbunare întortocheată – dat fiind că iubitul din cauza căruia vrea să facă acest gest pare să-i adore cel mai mult tocmai talentul de scriitoare?

   Deşi Nataşa are sinceritatea să spună mereu o poveste personalizată, ce place prin ea însăşi, nefiind interesată de categorisirile pe care le încearcă mereu criticii literari pentru a stoarce cât mai multe concluzii general valabile dintr-o operă, nu poţi să nu extrapolezi semnificații prototipice, remarcând că alegerile personajului ei, Lea Leroy, în privinţa iubirii, sunt două extreme opuse ale masculinităţii intelectuale.

   O variantă cu soţul perfect din punct de vedere al confortului, echilibrat liniştit, grijuliu, cedând mereu capriciului feminin, neproblematic, completând genul de cuplu despre care, din afară, oricine va lansa complimente referitoare la ce bine vă potriviţi şi ce pereche perfectă sunteţi, dar lipsit de pasiune şi înclinaţie romantică, mai mult un prieten tacticos şi plin de tabieturi decât un partener care-şi demonstrează afecțiunea.

   O altă variantă, de amant ce se întrevedea ca posibilă titularizare oficială, exploziv, efervescent, debordând de energie şi iniţiative surprinzătoare, romantic şi pasional măcar în momentele când a înfiripat inter-dependenţa sentimentală, imprevizibil în reacţii şi încăpăţânat în aplicarea ideilor proprii, deşi îndrăgostit sincer de tot ce creează iubita admirată. Bărbat mai tânăr, parcă încă neformat complet, dar care pe Lea o face să se simtă feminină şi atrăgătoare, la fel cum poate să-i reteze brusc însuşi cheful de viaţă, dintr-o singură vorbă aiurită aruncată prosteşte, aşa cum lansează adesea fiinţele imature emoţional. Un cuplu cu el adună la orizont norii negri ai bârfei, clevetelii şi controversei, dar singurul care pare să îl facă cu adevărat imposibil e chiar comportamentul lui instabil.

   Dacă pentru perceperea primei variante masculine, dintre cele între care Lea navighează ca între Scylla și Charybda, Thiery, soţul, ne ajunge un fragment scurt să-i înţelegem descrierea, pentru cea de-a doua, amantul, Mark, iubitul ce ar fi putut fi, avem nevoie de secvenţe întinse pe parcursul întregului roman, neliniare temporal, desprinse din gânduri şi amintiri ale Leei, pentru a putea schiţa cât de cât profilul celui care a tulburat astfel o femeie atât de sofisticată, serioasă şi bună judecătoare de caractere, ce e capabilă să-i descifreze pe toţi din jurul ei ca pe propriile personaje de carte şi să le ofere instant soluţii în a-şi aborda problemele, dar nu îşi poate aplica sieşi aceleaşi tratamente psihic lecuitoare, drept cataplasme pentru tribulațiile iubirii sale.

   Ce face o tipă impulsivă când gândurile răvăşite, prietenele şi analizele psihologice nu-i oferă rezolvarea dilemelor ei sentimentale? Schimbă peisajul şi porneşte într-o călătorie spre un loc cât mai pierdut în spaţiu.

   Astfel începe partea a doua a romanului, cea magic-epică şi de două ori mai lunguiaţă, unde protagonişti turistici cu personalităţi ca ale posibililor criminali ai Agathei Christie se strâng în număr fatidic într-o splendidă vilă înzăpezită pe vârf  de munte şi tot mai extrasă din civilizaţie de vitregia progresivă a vremii.

   Chiar dacă noile personaje au o tentă clasică ce te face să le aştepţi evoluţia înspre conflicte la fel de clasicizate odată rămase izolate, fără curent şi regresând energetic la lumina pâlpâindă a lumânărilor, conversaţiile şi felul lor de a fi rămân de un modernism militantist vijelios, ce te atrage în argumentații de idei şi contradicţii principiale, abordând tematici din cele mai diverse. Predominantă devine cea a iubirii şi genurilor de cupluri în toate variaţiile lor, dar apar şi discuţii despre prezent ca umbră a trecutului, simţământul de dispariție a frumuseţii, tinereţii şi gloriei, veganismul ca alegere spirituală, seninătatea yoghinului amator, creşterea copiilor – cu unic exemplu nefericit de fată răsfăţată prezentă, autoanaliză freudiană, psihologia de grup sau de perechi romantizate şi încă atâtea altele, ca în orice minusculă comunitate inteligentă comunicativă.

   O înşiruire de evenimente stranii îngroaşă aura de mister şi supranatural în acest peisaj deja dătător de tot soiul de fiori. Universul restrâns la mâna de personaje înconjurate de zăpezi şi rupte de lumea exterioară devine unul al coincidenţelor, simbolurilor, semnelor superstiţioase şi oglindirilor, fiecare regăsindu-se în ceva parcă pregătit pentru sine, uneori chiar în reflectarea secvenţială a celorlalţi, văzuţi ca cioburile reunite ale unei oglinzi sparte:

„Suntem prinşi în camera oglinzilor şi, în acelaşi timp, în labirintul propriilor conștientizări. Maja îmi oglindeşte teama de îmbătrânire, cei doi unguri au curiozitatea mea pentru mister şi pentru lumea nevăzută, Arthur este lipsa mea de implicare în viaţă, Kate este fetiţa revoltată şi răutăcioasă din mine, Theo şi Benoit sunt extensii ale polarităţii bărbat-femeie, Selene este idealista care încă mai trăieşte în mine şi care crede că are forţa de a schimbă lumea, iar Monique reprezintă refuzul meu de a accepta schimbările. Oare ce reprezint eu în ceilalţi?”

 

   Încercam să descriu dualitatea fascinaţiei din primul şi al doilea capitol al cărţii, atmosfera din Legămintele macilor pregatind-o, potențând-o şi definind-o pe cea din Arca celor 11 nopţi, dar realizez acum, într-o nostalgică răsfoire, încercat de regretul despărțirii de captivantele personaje ale cărţii, că, nemenționându-l individual, am nedreptăţit un al treilea capitol. Fiindcă Epilog-ul este o poveste în sine. De un gen indefinibil şi interpretabil în atâtea feluri câţi cititori există, lărgindu-şi cu fiecare nouă lectură ramificaţiile interpretative. Fără să dezvălui nimic care ar putea strica plăcerea descoperirii sale de către fiecare explorator al romanului, aş remarca melancolic doar că mi-a lăsat aceeaşi senzație ca învârtirea titirezului ce testa realitatea din filmul Inception, când nu puteai spune dacă ultima sa rotire a fost parte a unei mișcări continue de perpetuum mobile sau o primă încetinire şi ezitare ce anunţa ieşirea din vis.

   Tentaţia umană de a face mereu comparaţii şi a găsi similarităţi, măcar senzitive, chiar şi când excepţionalul originalității nu-ţi permite să aplici procedura standard asupra conţinutului, ci doar să îţi formulezi propriile interpretări despre ceea ce tocmai ai experimentat…

   În viziunea mea decriptatoare, intuiesc sub titlul primului capitol, Legămintele macilor, un dublu simbol: cel al visului indus halucinogen, dar şi al lipsei de durată şi superficialităţii unei promisiuni făcută de o floare care la prima suflare îşi pierde petalele. În cel de-al doilea, Arca celor 11 nopţi, dincolo de forma arhitecturală arcuită a intrării în vilă, ce i-a atras denumirea din partea vizitatorilor, resimt metaforic o nouă Arcă a lui Noe cu genuri şi tipologii de iubiri şi iubiți – poate nu exhaustivă la nivel planetar, dar reflectând ca un puzzle personajul principal. Epilog-ul fiind completare şi reînceput, însă nu unul sisific sau circular până la epuizare, ci cu acumulări şi noi şanse acordate de propriul sine.

Iar, per ansamblu, acest splendid roman în topitura sa de aliaje-nghețate?

   O rafală de vânt degerător şi fierbinte, împletită în încolăciri învârtejite de roşu şi alb-albăstrui, dându-ţi de perete ferestrele şi uşile sufletului, invadându-ţi orice ungher tainic al minții, molipsindu-ţi fiecare celulă de febră delirică şi răceală dârdâitoare, lăsând în urmă un tablou oniric acoperit de nea şi petale căzătoare de maci, din care nu mai vrei să refaci originalul, realizând că în noua cheie simbolistică, totul are mult, mult mai mult sens.

Cartea Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea poate fi comandată de pe site-ul Librex

Surse foto: Pinterest şi Arhiva personală Nataşa Alina Culea

O singură minune, de Alina Cosma -recenzie

Editura: Primus

Anul apariţiei: 2014

Nr. de pagini: 186

Gen: roman de dragoste

 

Dan Alexandru Maria, un bărbat greu de abordat, ajunge să se îndrăgostească de tânăra Alexandra Maria Dan, o fiinţă mult prea sensibilă pentru lumea în care trăieşte. Amintiri adânc întipărite, gingăşie, sensibilitate, o dragoste profundă, care depăşeşte bariere, piedici şi chiar moartea, este tot ce îi uneşte. 
Dar ce va face Dan pentru a-şi salva soţia pe care o adoră, ca fiica lor să-şi cunoască mama?
Vieţile celor care îi înconjoară se vor schimba pentru totdeauna, iar singura minune pe care o recunoaşte Dan în viaţa sa îi va oferi un dar pentru veşnicie.
„O singură minune” este o poveste de viaţă, de dragoste, speranţă şi credinţă. Tot ceea ce pare o simplă coincidenţă face parte dintr-un plan divin. Nimic nu rămâne la voia întâmplării!

   „O singură minune” este o poveste de dragoste, dragostea ce unește un cuplu, dragostea între frați, dragoste de părinte, de fiică, de mamă, dragostea în diferitele ei forme. Dar în același timp este o poveste de viață, speranță și credință. Este o poveste care te prinde, te ține alături, apoi rămâne acolo, în suflet.

  Acum câteva minute am terminat de citit această minunată și răvășitoare poveste și încerc să-mi pun ordine în gânduri, dar încă mă simt sub influența evenimentelor petrecute în carte. Mă tot gândesc ce anume să vă povestesc, care îmi sunt impresiile, dar îmi dau seama că nici măcar nu știu cu ce să încep. Mă simt mult prea bulversată din cauza întorsăturilor de situație de la final, dar și foarte emoționată din cauza unor rânduri scrise de fetița celor doi protagoniști.

   Ce anume am apreciat la romanul de față? Stilul simplu și delicat, cu fraze scurte, dar pline de înțelepciune, acțiunea alertă de nici nu-ți vine să crezi că se pot întâmpla atâtea evenimente în nici 200 de pagini. În plus, îmi place că autoarea nu se axează pe descrieri ample, ci pe dialog, așa că nu ai cum să te plictisești. De altfel, în nicio carte scrisă de Alina Cosma, nu există amănunte de umplutură care să frâneze acțiunea.

   „O singură minune” este o carte despre prietenie, dragoste și credință, lucruri care contează cel mai mult în viață. Un roman presărat cu îndoieli, disperare, invidie, suferință, iertare, speranță, curaj, care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde.

 

   Personajul principal al cărții, Dan Alexandra Maria, inginer arhitect de meserie, este genul acela de ființă gingașă și mult prea sensibilă pentru lumea în care trăiește, care întotdeauna pune pe cei dragi mai presus de ea. Este frumoasă, inteligentă, sensibilă, și totuși are tendința de a se subaprecia, considerând că are mult prea multe defecte. E drept că este o femeie care nu iese în evidență, dacă nu stai să o observi, însă, într-un mod cu totul surprinzător, reușește să atragă atenția directorului inginer Maria Dan Alexandru. Acest bărbat greu de abordat este de-a dreptul fascinat de  fata inteligentă, de o frumuseţe naturală, care a apărut parcă de nicăieri și i-a salvat contractul cu o firmă de construcții. Însă preferă să nu facă nicio mișcare. Deocamdată!

   La un an de la prima lor întâlnire, Alexandra este chemată în biroul directorului ei, care îi spune că inginerul Maria Dan, unul dintre directorii unei sucursale din străinătate, i-a propus să o transfere  în Arabia Saudită, țara în care lucrează și el. Tânăra nu stă prea mult pe gânduri și acceptă noua slujbă.

“Peste o săptămână se afla în avionul care o ducea spre Riad, capitala Arabiei Saudite. Începuse să o cuprindă teama gândindu- se la faptul că era o femeie singură într-o ţară arabă, dar dacă ar fi refuzat oferta era convinsă că ar fi regretat. Privi la cruciuliţa din aur pe care o purta la gât şi o strânse în pumn.”

   Din păcate, Alexandra are destul de multe neplăceri la noul loc de muncă tocmai pentru că este femeie. Degeaba își face cu conștiinciozitate toate proiectele, de fiecare dată vede privirea batjocoritoare ale celor de față. Doar Dan e de partea ei și o încurajează să nu se de-a bătută.

“- Ai tot dreptul să fii supărată. Dar voi fi sincer cu tine.

Ea continuă să-l ignore.

– Faptul că eşti femeie te dezavantajază, aici trăim într-o lume a bărbaţilor care desconsideră femeile. Pe lângă aceasta eşti tânără şi frumoasă, motiv pentru care ești privită atfel decât se pare că îţi doreşti…

– Adică târfă, zise ea apăsat.”

   Lucrând împreună la un nou proiect, Alexandra şi Dan se întâlnesc de mai multe ori pe zi, dar el este tot timpul distant. Asta până într-o zi când o surprinde cu o invitație la o recepție cu ocazia unui eveniment oarecare. Iar de aici lucrurile iau o cu totul altă turnură pentru că atracția dintre cei doi devine din ce în ce mai mare.

“El rămase tăcut. Îşi simţea inima că îi sare din piept, iar parfumul ei fin îl amețea. Ştia că dacă ar vorbi şi-ar trăda emoţia. Ea îi simţi căldura corpului şi parfumul discret, dar plăcut. Se controla cu greu să nu îi tremure mâinile. Îl strânse puţin mai tare de mână, inconștient, pentru a-şi controla emoţia.”

“ – Ce s-ar întâmpla dacă te-aş săruta?

Ea se ridică de la masă şi începu să îşi adune planşele în grabă. El se apropie de ea.

   – Alexandra, te rog să te opreşti!

   Porni spre uşă scăpând din planşe. El alergă după ea şi se puse în faţa uşii. O prinse de faţă şi o sărută apăsat pe buze. Ea nu făcu nici un gest. După o clipă buzele lui nu o mai apăsau, ci o atingeau ușor. Ei îi alunecară planşele, simţind fiori prin tot corpul. O lacrimă îi căzu pe obraz. Îl prinse de mâini, iar el se opri din sărut şi o lăsă să-şi îndepărteze faţa din palmele lui. Nu îl privea.

   – Dă-mi te rog şansa să îţi demonstrez că un bărbat este în stare să iubească o femeie! “

 

   La o săptămână după ce s-au sărutat, el a cerut-o în căsătorie, apoi în preajma sărbătorilor de iarnă, cei doi au revenit în țară, cu gândul ca Dan să facă cunoștință cu familia ei. Din prima clipă bărbatul și-a dat seama că mama Alexandrei este o femeie foarte dominantă, care vrea să controleze pe toată lumea, iar Florentina, sora mai mică a logodnicei lui, este genul de  fată nărăvașă, pusă pe flirt.

   Adevărul e că Florentina a fost dintotdeauna invidioasă pe Alexandra, așa că mai mereu i-a făcut zile fripte Murea de ciudă că sora ei mai mare și-a găsit un loc de muncă în străinătate bine plătit și că s-a logodit cu un bărbat atât de superb. Iar când l-a zărit pentru prima dată pe Dan, pur și simplu i s-a pus pata pe el. Îl voia cu orice preț, fără să țină cont de sentimentele Alexandrei.

  La scurt timp după logodnă, Alexandra se decide să se transfere din nou în România, așa că cei doi își vor continua relația de la distanță.

“După câteva clipe el se opri din sărut şi cu o îmbrăţişare caldă, îşi lăsă capul pe umărul ei.

– Îmi va fi aşa dor de tine, şopti el.

– Şi mie de tine.

– Rămân singur între scorpii şi nu voi mai avea îngerul meu păzitor, să mă călăuzească…

Ea se întoarse spre el. Amândoi aveau lacrimi în ochi.

– Iubitule, ţi-am promis că voi fi mereu alături de tine.

– Ştiu că te vei gândi mereu la mine, dar nu te voi mai putea ţine în braţe, nu mă vei mai ţine în braţe.”

   Dan a reușit să se transfere și el în țară după nuntă, dar între cei doi tineri a apărut o prăpastie adâncă din cauza că el își petrece tot mai mult timpul la muncă. Alexandra a devenit tot mai tăcută, abătută și retrasă și refuză să mai comunice cu el sau să doarmă împreună.

   În urma unei discuții aprinse între ei, Dan pleacă de acasă și se duce la fermă, unde dă peste Florentina. Aflând că cei doi s-au certat, fata profită de ocazie și îl îmbată cu gândul că așa îi va fi mai ușor să-l seducă.

 “Se simţea ameţit. Florentina îi mai puse un pahar. Sufletul lui era trist şi nu îl mai interesă cât să bea. La un moment dat pierdu numărul paharelor, iar ochii îi deveniră grei. Dori să se ridice, dar îşi pierdu echilibrul.

Florentina îl ajută să urce scările până în dormitor. El se prăbuşi în pat adormind într-o clipă. Ea se apropie de el şi îi ridică tricoul. El nu făcu nicio mişcare, dormind în continuare. Îi trase tricoul de pe mâini şi de pe cap, apoi începu să-i desfacă cureaua pantalonilor şi îl dezbrăcă. Se aplecă să îl sărute…”

   Ce anume s-a petrecut cu adevărat în acea noaptea vă las pe voi să aflați, însă trebuie să spun că Alexandra a venit și ea la fermă a doua zi dimineață și i-a surprins pe cei doi împreună în pat. Din păcate, Dan  nu-și prea amintește nimic de cele întâmplate din cauza că băuse prea mult. Mai rău e că la scurt timp după această întâmplare, Alexandra primește telefon de la Florentina, care îi comunică că e însărcinată. Din acest moment, nu mai există cale de împăcare, iar Alexandra este decisă să divorțeze.

   Mă opresc aici din povestit pentru că vreau să citiți cartea și să aflați singuri ce s-a întâmplat mai departe cu Alexandra si Dan. Aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Mulțumesc din suflet autoarei Alina Cosma pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

Ochii unui înger, de Cătălin Al Haj Ali-recenzie

Editura: Celestium

Număr Pagini: 177

 

                   „Love is my own religion „

   „Mă numesc Al Haj Ali Catălin, m-am născut în Romania/București chiar și în ciuda faptului ca sunt un trio, roman datorita mamei, arab datorita tatălui și italian tot datorita mamei, mix-ului ei din stră-stră. Sunt pasionat de psihologie şi medicina alternativa, intenționez curând sa intru la facultatea de psihologie. Îmi place foarte mult să citesc şi să observ tot ce mă înconjoară, de multe ori mă regăsesc astfel… Am 2 frați, unul mai mic şi celalalt mai mare. Majoritatea adolescentei mele am stat în Italia, mai exact vreo 6-7 ani. Îmi doresc la un moment dat sa devin un mare orator, sa țin prezentări multe, ( chiar si tv) sa pot fi un exemplu privind alchimizarea suferinței, transformarea ei în aur, în opusul suferinței. Bineînțeles este o dorință, un vis din miile de vise prin care reușesc sa-mi manifest autenticitatea şi liberul arbitru în mod conștient”.

 

Închide ochii,va să zică…

Suntem doar doi nebuni.

Fie o zi ,fie o noapte plină,

Restul sunt doar minciuni.

 

  Am cumpărat  Ochii unui înger completare la o comandă făcută la editură fără a ști multe despre subiectul cărții. Am văzut că va urma lansarea și am profitat să solicit și autograful. Îmi place să cred că am asociat titlul cu ochii autorului și am comandat-o din impuls.

   Aparent genul cărții este dezvoltare personală, deși eu nu aș îndrăzni să o încadrez într-un gen anume. Ar putea fi o autobiografie, pentru simplul fapt că autorul așterne o parte din viața sa. Aș spune mai degrabă că această mică bijuterie este un îndemn la iubire în care găsim o parte din sufletul autorului exprimate prin proză și puțină poezie, regăsim o parte din noi.

Am avut de multe ori un sentiment de deja-vu lecturând nu o carte ci o viață, sau mai multe vieți în cuvinte pline de optimism.

  „ Trăiește în iubire, fii iubire !”

   Ochii unui înger ne spune povestea lui Cătălin, care la vârsta de șase ani a fost diagnosticat de leucemie. În urma acestui crunt diagnostic tatăl lui, regizor de teatru și bun pictor, a plecat părăsindu-ți familia. O alegere acceptată, dar probabil neînțeleasă. Urmând să-și piardă viața într-un accident de mașină ulterior.

Formidabile și pure sentimentele autorului față de cel care i-a dat viață, fără a fi nevoie să comentez un citat care spune totul în puține cuvinte.

„ Dragă tată

Îți mulțumesc că mi-ai transmis unele dintre talentele tale minunate, pe care le am acum cu mine și pe care le voi împărtăși la rândul meu.

Îți mulțumesc pentru iubirea ta…., oricât a durat ea, îți mulțumesc oriunde ai fi, nu te judec și nu te voi judeca niciodată.

                                    Al tău fiu, Cătălin.   „

 

   Așa cum sunt atât de profunde și sentimentele pentru ființa care se dedică trup și suflet copilului ei rănit, femeia care găsește putere să ofere putere.

Cuvintele simple ale mamei mele care mi-a fost mereu alături aveau putere să mă sprijine continuu și să mă determine să lupt mai departe cu tărie. Ești un luptător îmi spunea ea. Erau doar niște cuvinte, dar aceste cuvinte mă sprijineau alături de dragostea ei și aveau puterea să mă arunce într-o luptă iluzorie cu această boală. Și totuși, cum sesizam iluzia de a mă lupta cu ceva ? „

   Nu e un secret că eu citesc cu sufletul, pentru mine o carte bună e una care transmite emoții, fie ele negative sau pozitive. Această carte transmite mai mult decât emoții. E plină de optimism, acceptare, iertare și iubire. Și toate aceste lucruri născute din durere și recunoștință.

   În această carte pe lângă povestea tristă a vieții găsim multă credință și iubire față de semeni pentru că doar iubind poți atrage mai multă iubire în jurul tău, dar și romantism. E uimitoarea atitudinea visătoare a autorului, plină de frumos într-o lume crudă, prezentată cu o aură de lumină la orice pas sumbru. Cuvintele așternute au o sensibilitate minunată punându-ne întrebarea dacă sensibilitatea e o calitate sau un defect?… O întrebare la care poate răspunde doar eu-ul fiecăruia, având liberul arbitru despre care Cătălin ne aduce aminte deseori în ceea ce scrie, crede, simte. Te face să te întrebi: ce am făcut și ce fac cu viața mea?

   Un capitol care m-a marcat și în care m-am regăsit ne vorbește despre sacrificiul de sine. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jurul tău renunți la tine, uiți total de tine. Egoismul celor din jur evidențiat în șantaj emoțional, iar Cătălin subliniază foarte bine un lucru „ NU ÎȚI MAI SABOTA VIAȚA ! „

  Mi-a făcut mare plăcere să citesc această carte ajungând totodată la sufletul autorul cu chip de înger și suflet inocent. Deși nu citesc cărți de dezvoltare personală această carte e un îndemn la iubire conștientizat de noi pe care ni-l refuzăm de cele mai multe ori. Ca iubitoare de poezie am citit cu drag poemele sensibile adăugate uneori în carte.

Felicit autorul care probabil ne va surprinde cu o nouă carte.

„ Fii îndeajuns de puternic încât să iei decizii și îndeajuns de înțelept încât să le pui în aplicare ACUM ! „

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

Falsă identitate, de Mirela Oprea-Editura Tritonic-prezentare

Colecţia: Caşmir

  • Se pare că încă nu te-ai obişnuit cu aceste imagini deplorabile sau mirosuri.
    Fata se întoarse brusc şi faţa i se lumina când dădu cu ochii de Robert.
  • Mă bucur să te văd şi, pentru Dumnezeu, nimeni nu s-ar putea obişnui cu aşa ceva, Rob.
  • Ai întârziat, o întrerupse scurt Robert, făcând pe interesantul.
  • N-ai de unde să ştii, nu ai ceas, îl întărâtă ea cu ochii strălucind.
    Robert pufni ofensat. Ridică ochii spre cer preocupat şi privi spre soare.
  • Ştii destul de bine, Jo, că n-am nevoie de ceas, am simţurile bine dezvoltate, iar ochii şi soarele îmi sunt de ajuns deocamdată.
    Inima fetei tresaltă de bucurie. Doar cei mai apropiaţi îi spuneau Jo.
  • Serios, îşi îngustă ea ochii amuzată, şi ce anume te ajută când soarele nu mai este pe cer?
    Băiatul ridică indiferent din umeri. Era o treaba uşoară, la urmă urmei nu degeaba îşi câştigase numele de “copoiul”.
  • Am al şaselea simt, răspunse mândru băiatul, am crescut printre orbi, ai uitat?

Carte disponibilă pe site-ul Editura Tritonic

Sursa: Editura Tritonic

Interviu cu autoarea Mara Wagner

    Mara Wagner s-a născut în 1975 la Braşov, unde şi-a petrecut copilăria. A absolvit Liceul German Johannes Honterus din Braşov şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti, oraş care a şi adoptat-o şi unde locuieşte în prezent, cu partenerul ei şi cei doi copii. Lucrează în presa scrisă ca redactor-şef la o revistă pentru femei şi uneori scrie pe blogul personal meandmymonkeys.ro (sursa Editura Nemira)
    În spatele blocului este cartea de debut a autoarei Mara Wagner. Veţi descoperi cu uşurinţă pasiunea, sinceritatea, dar şi farmecul copilăriei. Scrisă cu căldură, autoarea dă viaţă cuvintelor şi transpune cititorul în perioada comunismului. Pentru a intra în atmosferă, vă invităm să citiţi impresiile din recenzia publicată pe site, dar şi răspunsurile autoarei.

   1. S-a scris foarte mult despre perioada anilor ’80 atât din punct de vedere social, cât şi politic. Pentru mulţi oameni amintirile vor fi nostalgice, iar pentru alţii învăluite în neajunsuri. A fost acesta un impediment când ai scris cartea? Te-ai gândit la reacţiile lor? Ai simţit nevoia să te opreşti şi să renunţi la ţelul tău?

   Mara Wagner: Deloc. În primul rând pentru că eu am scris cartea asta mai mult pentru mine, ca să prind într-un singur loc toate amintirile și poveștile perioadei în care am copilărit, până nu se împrăștie în toate colțurile memoriei. Apoi am scris-o pentru copiii mei, ca să afle la un moment dat cum au trăit părinții lor, să aibă acces la un strop din cotidianul unui copil din anii ’80. Deși îmi doream să fie publicată, nu mi-am pus prea multe speranțe în asta, așa că nici nu mi-am făcut multe gânduri asupra unui viitor public și felul în care ar putea fi primită cartea.

    2. Accentul l-ai pus pe dialogurile dintre personaje, dar şi pe comunicarea părinţilor cu copiii. Ai dorit să atragi atenţia generaţiilor trecute, dar şi celor de acum să nu repete aceleaşi greşeli?

   Mara Wagner: Da, comunicarea dintre părinți și copii este unul dintre punctele pe care am vrut să le ating, la fel și abuzul asupra copiilor în anii aceia. A fost unul dintre aspectele mai întunecate ale generației mele, bătaia era ruptă din rai și ți-o furai foarte ușor. Nu stătea niciun adult să se întrebe ce-i în sufletul copilului, erau alte priorități, oamenii erau ocupați cu lucruri serioase, să facă rost de mâncare, să nu intre în bucluc… Și nu existau informațiile din ziua de azi, așa că nici prin cap nu le trecea părinților că ar fi ceva greșit în a-ți lovi copilul. Educația se făcea cu palma, notele bune se obțineau cu cureaua. Din păcate încă nu suntem destul de evoluați nici în ziua de azi, și faptul că noi am crescut în violență ne determină să o folosim și asupra copiilor noștri. Lanțul ăsta trebuie întrerupt la un moment dat.

   3. Ai lăsat impresia că În spatele blocului s-a scris de la sine, în cele două vacanţe de vară, dar care a fost momentul cel mai dificil de conturat?

   Mara Wagner: Odată ce am pătruns binișor în el, romanul a curs destul de lesne, evenimentele s-au înlănțuit și totul a mers strună. Practic, cea mai mare parte am scris-o în timpul verii, când copiii au fost plecați la Brașov și eu am avut timp după serviciu și în weekenduri să mă dedic scrisului. Mai greu a fost cu finalul, pentru că a venit toamna, s-au întors copiii la școală, la grădiniță și n-am mai avut suficient timp să mă concentrez asupra lui. Iar asta s-a văzut când mi-am predat manuscrisul. Editura mi-a sugerat apoi să-l mai lucrez, ceea ce am și făcut, până am ajuns la varianta de acum.

    4. Statul de mamă a doi copii, dar şi cunoştinţele de parenting te-au influenţat pozitiv atunci când ai dat viaţă manuscrisului?

   Mara Wagner: Da, cu siguranță. Mă preocupă foarte mult viața interioară a copiilor mei, încerc să-i înțeleg, citesc și mă informez de fiecare dată când nu le pricep comportamentul, când mi se pare că reacționează neașteptat. Multe din lucrurile pe care le-am aflat din cărți m-au ajutat să mă înțeleg mai bine și pe mine, să realizez ce a fost în regulă și ce nu cu copilăria generației noastre, de la lucrurile pozitive, cum erau timpul liber și prieteniile din spatele blocului, până la aspectele mai puțin vesele precum lipsuri de tot felul și abuz. Pe de o parte am reușit astfel să mă detașez de copilăria mea, pe de alta să văd viața prin ochii copiilor din ziua de azi.

   5. Dacă ar fi să închizi ochii pentru o clipă şi să te întorci în trecut care ar fi scena preferată din copilărie?

   Mara Wagner: Nu am o anumită scenă preferată, în ultima vreme am început să-mi percep copilăria ca pe un câmp însorit, plin de râsete de copii, jocuri vesele și evenimente senine, vecini blânzi și colegi buni. Îmi idealizez copilăria așa cum o facem cu toții când trecem de o anumită vârstă. Ba chiar am senzația că, odată ce am pus pe hârtie aspectele mai sumbre ale perioadei, le-am eliminat și din creier, am făcut pace cu ele, le dau uitării cu sufletul împăcat își rămân doar cu amintirile plăcute. Ca și cum s-ar fi închis o ușiță. Iar cartea va fi dovada că lucrurile n-au fost mereu la fel de vesele cum îmi va plăcea mie să mi le amintesc de-acum încolo.

  6. Ai menţionat pe blogul personal meandmymonkeys.ro ce înseamnă cartea pentru tine “am scris o poveste autobiografică (dar în care am și inventat multe, ca să fie mai palpitant) despre o adolescentă care se amorezează de un băiat de la blocurile din vecinătate. Desigur, povestea e doar un pretext, mai importante sunt atmosfera anilor ‘80, vremurile de atunci cu bune și rele, obiceiurile și jocurile copilăriei. Cred că o să placă cititorilor din generația mea, pentru că probabil se vor regăsi într-o oarecare măsură, în special cei care au copilărit la bloc. Dar poate și celor mai tineri – cel puțin așa sper.De ce ai simţit nevoia să retrăieşti acele momente?

   Mara Wagner: Ca să nu le uit și ca să-mi amintesc cum eram eu la vârsta copiilor mei, astea au fost motivele inițiale. După care am început să savurez povestea, să-mi placă la nebunie să adun tot felul de detalii pe care le-am crezut pierdute prin negura memoriei. Cui nu-i place să-și amintească de propria copilăria, cine nu se lasă pradă nostalgiilor măcar din când în când?

  7. Cât de important a fost sprijinul familiei în acest proiect literar? Ai păstrat manuscrisul în sertar sau ai avut curaj să-l arăţi cuiva drag? Cine a fost prima persoană care te-a citit/criticat/îndrumat?

   Mara Wagner: Familia nu s-a arătat prea interesată de activitățile mele scriitoricești. Au avut cu toții acces la manuscris, dar cred că au preferat să țină în mână produsul finit, cartea. Prima persoană care a citit manuscrisul a fost o prietenă bună, care a mai citit și altele ale mele, nepublicate. Ea și soțul ei m-au susținut întotdeauna și m-au încurajat să tot scriu. Apoi am mai dat și pe la alți prieteni doritori și feedbackul a fost mereu pozitiv. Când am primit un feedback încurajator și de la o scritoare mare, Doina Ruști, pe care o admir enorm și care m-a și sfătuit să trimit manuscrisul la edituri, mi-am făcut curaj și am ieșit cu el în lume.

  8. Ai aşteptat o jumătate de an ca să îţi transformi visul în realitate. A fost dificil să stai în suspans? Dacă ar fi să o iei de la capăt ai proceda la fel în ce priveşte publicarea manuscrisului?

   Mara Wagner: A trecut mult timp de când am terminat cartea până când am văzut-o publicată, așa e, cam un an și ceva. Dar suspansul n-a fost foarte mare. Pe de o parte pentru că sunt o persoană destul de răbdătoare, pe de alta mai sunt și foarte ocupată, astfel încât, când am văzut că nu primesc răspunsuri de la edituri, aproape că am lăsat-o baltă, gândindu-mă că probabil nu e ceva publicabil, mai bine încerc altceva. Și că îmi voi printa într-o bună zi singură manuscrisul, îl îndosariez și-l păstrez pentru copii. Sigur că m-am bucurat când, în cele din urmă, Nemira a spus că-i place și că-l publică. Acum, când și dacă voi termina și următoarea carte, nu voi mai trimite manuscrisul la adrese generale, gen office@, ci direct la redactorii de carte care se ocupa de manuscrise.

   9. Primul pas a fost făcut. Ce surprize ne pregăteşti pentru viitor? Te-ai gândit la alt gen literar?

   Mara Wagner: Am mai multe începuturi, am și niște proză scurtă cu care am mai cochetat de-a lungul anilor, am și un roman mai vechi în lucru, mai am și o altă idee care mi se tot învârte prin cap de vreo jumătate de an… timp să fie! Dar nu, nu va fi o continuare a volumului “În spatele blocului”, ci va fi cu totul altceva. Nu știu încă pe care dintre proiecte îl voi duce până la capăt, pentru că deocamdată sunt în perioada în care ideile mi se așază, mi se cristalizează și aștept să-mi dau seama ce vreau să spun de fapt și cum s-o fac. Dar vine ea vara, o să-mi suflec mânecile și, într-un fel sau altul, o să trec la treabă.

Mulţumim Mara pentru interviu, succes în viitor.

Sursă imagine: Mara Wagner

by -
3

Editura Corint lansează un nou volum în colecția Corint Istorie: Autori Români

De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989) de Florian Banu

    Editura Corint lansează joi, 30 martie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Regina Elisabeta nr.38) volumul De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989) de Florian Banu. La eveniment vor participa, alături de autor, Mihai-Răzvan Ungureanu, Dinu Zamfirescu și Doru Dumitrescu.

    Volumul îşi propune o familiarizare a cititorului tocmai cu elementele esenţiale pentru înţelegerea universului spionajului românesc din perioada regimului comunist, începând cu structurile organizatorice şi cu oamenii care au condus aceste structuri, trecând prin modalităţile de selectare şi antrenare a personalului şi încheind cu prezentarea succintă a câtorva direcţii de acţiune şi cazuri cu valenţe exemplificatoare.

    „După ani petrecuți în fruntea Serviciului de Informații Externe, pot spune că, în întâlnirile avute cu prieteni sau cunoștințe, cu jurnaliști sau cu reprezentanți ai administrației, rareori mi-a fost dat să nu ghicesc, dincolo de subiectele benigne ale discuțiilor, o curiozitate abia disimulată la adresa ocupației mele și a activității instituției. Nu despre curiozitatea firească a cunoașterii este vorba, ci despre curiozitatea referitoare la discursul justificator sau explicativ așteptat din partea mea. Totul se desfășura într-un decor de pantomimă. Priviri strecurate, sprâncene ridicate, grimase ironice, gesturi plictisite. Și, peste toate, un gen de dispreț politicos, un fel de distanță rece și calmă, în spatele căreia se putea lesne citi neîncrederea absolută. M-a încercat deseori sentimentul că vorbele, oricât de argumentate faptic, legal sau etic, cad în gol. Efortul de clarificare sau de lămurire părea inutil, consumat fără rezultat într-un simulacru de conversație desfășurată între un interlocutor care „știe” întreg adevărul și un naiv (eu!), care se străduiește zadarnic să susțină contrariul.”

Mihai-Răzvan Ungureanu

    Florian Banu s-a născut în 1973, la Hunedoara. A studiat istoria la Universitatea „Dunărea de Jos”, din Galaţi, şi a obţinut titlul de doctor în istorie în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, din Iaşi. Din august 2000 este consilier în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Carte recomandată de revista Historia.

Accesul publicului la eveniment este liber.

Despre Grupul Editorial Corint:

   Grupul Editorial Corint reunește editurile Leda, Corint, Corint Junior și Corint Educațional, precum și compania Corint Logistic.

   De peste 20 de ani, editurile din cadrul Grupului Editorial Corint oferă cele mai de încredere manuale școlare, auxiliare didactice și lucrări științifice, cele mai pasionante romane și cele mai atrăgătoare cărți pentru copii și adolescenți.

   Editura Corint publică în principal lucrări de non-ficțiune, colecția Corint Istorie devenind, la scurt timp de la lansare, un reper atât pentru specialiștii din domeniu, cât și pentru publicul larg.

 

 

by -
5

Listă autori români-Editura Tracus Arte

Dumitru Ţepeneag: Cuvântul nisiparniţă

Doina RomanPragul/ recenziePragul 2-Umbra martor, Pragul 3 – Ultimul trimis Oserp

Adrian Voicu: Otrava noastră cea de toate zilele, Provinciale;  A fi sau a nu Wi-FiPe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listă

Liviu Surugiu: Acesta este trupul meu, Rămăşiţele viselor-recenzie

Cristi LavinLe viking Rose, Asasinul de la ultima pagină

Aurora Dumitrescu: Bipolară

 Constantin CubleşanCeasornicul

Doina Postolachi: Vicii 18+

Eugen Dimitrie: Macho Man

Aurelia Maria: Însoţitori de noapte

Cristian FulaşJurnal de debutant

 Suzan MehmetSophia

Ştefania Coşovei: Efectul de Madreperla

Cătălin Marin: Concert cu ţapi în orchestră

Gabriela Cristoiu: Prizonier

Iacob Florea: Ceva care să-mi amintească de tine

Cristina Chiţu: Crunţii şi inocenţii

Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpi

Alexandru Tiepac: Ics Fuck Totum

Mircea Daneliuc: Andreas, Andrada

Leonard Oprea: Radiografia clipei

Alexandru Păduraru: Ultimul refugiu, Autistul

Ruxandra Ivăncescu-Ochiul dragonului

Cezar Pârlog: Life stuff sau învăţături pentru Andreea,  Flori, fete, fiţe sau băieţi

Dan CârleaCopil în epoca de aur

Lia Vernescu: Runa

Alexandru Şipa: Jazz Cocktail

Tessa NadirSânge şi flori de portocal

Mihail Vakulovski: Antologie de proză Tiuk!

Dragu Ioan: Destine în tranziţie

Mihai Simion Florea: Goarna strâmbă a trecutului, Partizanii lui Rasputin

Leonard Ancuţa: Pierderea definitvă a lucidităţii

Maria Postu: Povestiri de trezit adulţi

Mircea Tiberian-Jazz inside out

Augustin Nacu: Proză scurtă cu postludii

Viorel Dianu: O, ce lume minunată!

Victoria Comnea: Domnul T. Confesiuni roz-negre

Liviu CiocârlieUrmare şi sfârşit

Mihail Gălăţanu: Elixirul, corpus hermeticum

Mihai Ispirescu: Sol. Călător spre Paradis, Spirtoase cu efecte mistice

Adrian. G. Romila: Radio în zăpadă

Ovidiu Pecican: Bokia

Iulian Ciocan: Tărâmul lui Saşa Kozak

Adrian Frăţilă: Eremitul Kunala

Anton Marin: Povestea unui om şi a gândacului său

Elena Navlea: Rupţi din răsărit

Mihaela Cogalniceanu-Kalusia

Gabriel Diradurian: Din adnotările unui scelerat

Alexandru Sincu-La câinele fidel.Focuri şi jucării

Radu Mateescu: Din toate…

Liviu Uleia: Cu Co-Columb în dedesubturile lumii

Răzvan Gheorghe: Povestea unui Seherezad

Violeta Bălan: Al 8-lea Kreisset: Vol I-Naşterea

Eugen Dumitru: Decalagul unei blonde

Stelian Muller: Scrisori

Narcisa StoicaTaxidermie

Roxana Ruscior: Armata Domnului

Victor Cilinca: Das Mioritza Reich

Şerban TomşaCălugărul negru

Tudor Lavric: Ameristan

Dan Matei: Balena şi marele poet de apă dulce

Alina ŞovaDouă linii roşii

Iolanda Malamen: Trilogia răului

Dan Stanca: Boala şi visul

Dan Bălănescu: Ambasada veselă

Mihaela Perciun: Băltoaca

Alexandru Roşu: Sinucigaii fumează întotdeauna PM

Constantin Mateescu: Ninsoarea albastră

 Eugen LenghelFermierul virtual

Ştefania Cristina Czeller: Ozz

Lucia Ovezea: La braţ cu ursul

Catia Maxim: Îngerii din Moscopole. Exilul

Alexandru Calmacu: Cronică despre Alb sau Negru

Monica Săvulescu Voudouri-Dacă treci podul Soweto

Viorel Nechita: O tărăşenie europeană

Mihai S. Florea: Adio, Ghencea!

Eugeniu Cazan: Femeia Onirică

Helena Corogoda & Paul Mihalache: Iosif Igor Faustulus

Paul Mihalache: Târg de arlechini

Andrei Trocea: Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortiţa

Sabina de Rochefort: Domnişoara Bovary în New York

Liviu Drugă: Ceasornicarul dansator

Listă autori români-Editura Herg Benet

Lavinia Călina:
-Ultimul avanpost 
-Vânătoarea
-Renaşterea
-Neamul corbilor-copiii întunericului (recenzie)
-Blestemul zorilor (recenzie)
-Zona Zero (recenzie)

Corina Ozon:
-Zilele amanţilor (recenzie)
-Nopţile amanţilor (recenzie)
-Amanţii 3.0 (recenzie)
-Până când mă voi vindeca de tine (recenzie)
-Tentaţii

Alexandru Voicescu:
-Malad (recenzie)
-Fata de la nord de ziuă

Ioana Duda:

-Instinct (recenzie)
-Jurnalul primei mele morţi

Flavius Ardelean:

-Bizaroproze (recenzie)
-Îmblânzitorul apelor 
-Noumenoir
-Miasma (recenzie)
-Scârba sfântului cu sfoară roşie; -Acluofobia (recenzie)

Alina Pavelescu: -Moştenirea babei Stoltz

Cristina Boncea:
-Octopussy (recenzie)
-Becks merge la şcoală
-Antidotul

Teleșpan :-Cimitirul

Ştefan Caraman: -Superstar (recenzie)

Ana Barton:
-Mamifer
-Jurământ de rătăcire
– Prospect de femeie

Laura Nureldin: -Regii timpului (recenzie)

Radu Găvan:
-Exorcizat (recenzie)
-Neverland (recenzie)

Ştefan Bolea:
-Caietul psihopatului
-Caietul Roxanei şi alte jurnale

Cristina Nemerovschi:
-Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
-Sânge satanic
-Rockstar (recenzie)
-Ani cu alcool şi cu sex
-Vicky, nu Victoria (recenzie)
-Ultima vrăjitoare din Transilvania(1-3 Anna Vary) (recenzie)
-nymphette_dark99 (recenzie)
-Păpuşile (recenzie)
-Pervertirea
-Rezervaţia unicornilor
-Cum a ars-o Anghelescu o luna ca scriitor de succes

Ana Mănescu:

-Stresul dintre orgasme
-Alter Ego
-Anamneză
-Quasar (recenzie)

Lina Moacă:

-Oameni, îngeri şi demoni (recenzie)
-Valuri de viaţă (recenzie)

Delia Oltea Rusu : -Sârme şi portocali

Simona Stoica:

-Provocarea (1-2) (recenzie)
-Capcana (1-2)

Cosmin Carciova: -Oral

Anda Docea: -Camere de hotel

Lorena Lupu: -Dona Juana

Alexandru Piţigoi: -X(y)

Lucian Mareş-Jurnalul răului

Alexandra Ioan Despina: -Vandalii

Maria Folea: -Slowroom (recenzie)

Kiki Vasilescu: -Marele băiat de cartier

Leonard Ancuţa: -Sunt un curv

Ana Muşat: -Cum am omorât-o pe Diana

Cristi Ardelean: -Din oficiu

Mihail Gălăţeanu: – Liniştirea armelor

Cătălin Marin: -Spre seară nu se întâmplă nimic

Silviu Urdea: -Suflet pierdut

Cristi Giambasu: – Epitetele iubirii

Cristian Robu Corcan: -Fără ruşine

Andrei Trifanescu: -Specimenul

,,Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. "

 Să fii român!, de Dan Puric

(O carte românească/creștinească de învățătură)

Editura: Compania Dan Puric, 2016

Număr pagini: 176 

  ,,Cine este acest popor român ce-și contrazice flagrant destinul necruțător, parcă vrând să-l deștepte din oarba lui măsură, îmblânzindu-l, îmbunându-l și dându-i sens? Cine suntem noi și de unde venim, de răspundem întotdeauna cu har divin?”

    Despre Dan Puric s-a vorbit și încă se vorbește mult în presa autohtonă; iubit de oamenii simpli, cu suflet curat și care mai au frica de Dumnezeu, și hulit de somități ale culturii autohtone, s-a făcut cunoscut mai mult prin conferințe susținute și cărți scrise, decât ca actor…, cel puțin eu nu auzisem de acest om devenit fenomen național, până la Fii demn! (2011), un volum de memorii, cu secvențe din viața proprie. Să fii român! construiește un joc de-a apostolul cu texte, piese de puzzle, care încearcă a deschide ochii poporului român, pe cale să-și piardă identitatea.

   Întâmplător sau nu, volumul cuprinde 21 de texte (3×7, numere prime, indivizibile, considerate „magice”, în literatura populară), proză scurtă și foarte scurtă, la granița dintre realitate și ficțiune. Sunt prezentate întâmplări din copilăria și viața autorului (Marx, Engels și… mămăica, La frontiera dintre noi), eseuri (Singurătatea țării mele), o scrisoare-testament (Scrisoare către un prieten), transcrieri – mai mult sau mai puțin fidele – ale unor interviuri din media (Unde este poporul nostru?, Dreptul și dreptatea, Granița invizibilă), a unei prefețe de carte (Poartă spre sufletul nostru), proză, texte care surprind în note de ironie și autoironie metehnele românilor (Stația de tren), bancuri românesti, surprinse în interpretarea lor tragică (Umorul românesc), ficțiune literară (Sângele Horii) și o colindă (Dați drumul la cer!).

  Dan Puric este un om credincios și se mândrește cu asta. În opinia lui, a fi un bun român se confundă cu a fi un bun creștin și-și încurajează semenii să se comporte la fel, să uite de barbarii lumii moderne ce le copleșesc mințile, călare pe vitezele lor uluitoare și să-i copleșească prin puterea credinței:

,,Fii curajos, bunul meu prieten, ai curajul să îngenunchezi lumea barbară, cea fără Dumnezeu, ce vine peste tine, cu puterea credinței tale și nu te teme, căci dezordinea lumii de azi gândită în tenebrele lor sufletești poate fi supusă numai de ordinea firească și de neclintit a spiritului tău înclinat credinței strămoșești. (Scrisoare către un prieten, pag. 124-125)”

  Patriot convins, autorul își plânge soarta de român, îi condamnă pe cei care o fură, îi ocărăște, citează din clasici și respinge europenizarea actuală, dar o regretă pe cea a secolului al XIX-lea.

Cineva m-a întrebat, când s-au împlinit douăzeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, dacă sunt fericit, iar eu am răspuns că nu, pentru că s-a dărâmat peste noi. Noi, cei de astăzi, suntem încă sub cărămizile căzute ale comunismului, supraviețuitori tragici ai cutremurului, pe care nu-i ajută nimeni să-și revină. Noi, românii, n-am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată împotriva Europei. […] O Europă cu comportament schizoid care-și votează zilnic, cu un stupid entuziasm, propria-i prăbușire, propria-i ieșire din istorie, o Europă a patologiilor sexuale, devenită normalitate socială. (Unde este poporul nostru?, pag. 38-39)

   Se simte în toată cartea un pesimism acut, o tristețe cronicizată, izvorâtă din experiențe nefericite (?), căci până și banalele glume românești devin triste, cu toată strădania autorului de a le găsi interpretare, ca unor metafore.

–Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

–Nu, bă! Răspunse țiganul. Luăm șinele!

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi sinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pământul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wolframul și aurul din această țară.

Răspunsul genial al acestui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. (Umorul românesc, pag. 38)

   Autorul ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța. Dar speranța lui unde e? Afirmă că oamenii de azi nu mai sunt români autentici, societatea civilă fiind un dezastru, un haos, o rătăcire, și dă ca exemplu pelerinajul la Mănăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca.

Cu Arsenie Boca se întâmplă ca și cu micul comerț de frontieră care se făcea în 87-88 cu sârbii. […] Unde este Hristos acolo este și poporul român!( (Unde este poporul nostru?, pag.45).

   Scrisă în stilul deja consacrat al lui Dan Puric, fluid și cu un vocabular la îndemână, dar oarecum dezorganizat, Să fii român! își dorește să lovească ignoranța și să insufle românilor spiritul patriotic, prin vocea unui om religios, devotat crezului său mesianic.

Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. (Unde este poporul nostru?, pag. 36)

logo_libris

Cartea Să fii român! de Dan Puric a fot oferită pentru recenzie de Libris.ro. de Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
6

Listă autori români-Editura Tritonic

1. Bogdan Hrib

– Filiera grecească-recenzie
-Blestemul manuscrisului (împreună cu Răzvan Dolea) –recenzie
-Somalia, Mon Amour (împreună cu Sofia Matei)-recenzie
-Ucideţi generalul-recenzie
-Patimile Doamnei ministru-recenzie

-Ultima fotografie-recenzie

-Terapie pentru crimă (împreună cu Kiki Vasilescu)-recenzie

– 3+1 / Stelian Munteanu se întoarce

– Vânătoare de asfinţituri pe strada 42 / povestiri-recenzie

2. Bogdan Teodorescu

– Spadă
-Băieţi aproape buni-recenzie

3. Maia Alexandra Ion

 -Lily of the Valley-Lena Turner şi misterul fratelui pierdut

4. Domnica Rădulescu

-Trenul de Trieste-recenzie
-Amurg la Marea Neagră-recenzie

5. Rodica Bretin

-Fortăreaţa

6. Adina Speteanu

-Crimă la timpul trecut-recenzie
-Irina-recenzie
-Ultima privire
-Destine pierdute-recenzie
-Jocul secretelor
-Îngeri de gheaţă

7. Tony Mott

-Doi-recenzie
-Julieta are un pistol-recenzie
-Un glonţ pentru Julieta-recenzie

8. Oana Duşmănescu

-Urechile pisicii Olga

9. Lucian Dragoş Bogdan

-Uneori când visez-recenzie
-Vraciul de pe norul interior
-Maya (împreună cu Teodora Matei)
-Ultimul flux-recenzie

10. Michael Haulică

-9 1/2 elegii-recenzie
-O hucă în minunatul Inand-recenzie

– 3.1 (împreună cu Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu)-recenzie

– 3.2 (împreună cu Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu)

11. Georgiana Sandu

-Iubire periculoasă-Obsesie-recenzie

-Iubire periculoasă-Cercul vieţii-recenzie

-Iubire periculoasă-Duşmani de sânge-recenzie

12. Mirela Oprea

-Dragoste eternă

13. Liviu Radu

-Blocul câş
-Lumea lui Waldemar
-O după-amiază cu bere şi zâne

 Ghicit de seară. 77 poveşti foarte scurte

14. Dănuţ Ungureanu

-Marilyn Monroe pe o curbă închisă
-Alţi români deja deştepţi
-Urme de sfinţi
-Viaţa şi faptele haiducului Tănase Vlăsia-recenzie

-Români deja deştepţi

-3.1 (împreună cu Sebastian A. Corn, Michael Haulică)-recenzie

-3.2 (împreună cu Sebastian A. Corn, Michael Haulică) 

-Autor de unul singur. Reţete pentru scrierea creativă

15. Claudiu Simion

-Să iubeşti un înger-recenzie

16. Alexandru Lamba

– Sub steaua infraroşu

17. Aurel Cărăşel 

-Galaxia sudică (1-2)

-Moartea ca o cocotă de lux

18. Teodora Matei

-Stăpânul castelului-recenzie
-Maya (împreună cu Lucian Dragoş Bogdan)
-Tot timpul din lume-recenzie

-Cel-ce-simte-recenzie

19. Mihai Alexandru Dincă

-Înainte de neant

20. Traian Tandin

-Cazuri judiciare celebre
-Cei mai odioşi 100 de criminali români
-Secte criminale

21. Anamaria Ionescu

-Pe cine nu laşi să moară-recenzie
-Camera obscură-recenzie
-Nume de cod: Arkon-recenzie
-Zodiac-recenzie

22. Lucia Verona

-Labirint obligatoriu
-Crimă la jubileu-recenzie
-Moartea zboară la low cost-recenzie

-Moartea vine la premieră-recenzie

– Crime la festival

– Domnul deputat se prăbuşeşte (împreună cu Petru Berteanu, Mihail Gălătanu, Horia Garbea, Liviu Georgescu, Cătălin Mihuleac, Radu Ruba, Doina Rusti, Bogdan Teodorescu)

23. Silvia Chindea

– Moarte în Peru

24.Daniel Timariu

-Fete în roşu şi alte povestiri-recenzie

by -
8

Patimile doamnei ministru, de Bogdan Hrib-Seria Stelian Munteanu

Editura: Tritonic

Anul 2016

Coperta–Alexandra Bardan, Redactor–Michael Haulică, Editor– Alexandra Dolea.

Număr pagini: 287

   Din aceeași serie : 1. FILIERA GRECEASCĂ;  2.BLESTEMUL MANUSCRISULUI; 3. SOMALIA, MON AMOUR; 4. UCIDEȚI GENERALUL, 5. PATIMILE DOAMNEI MINISTRU

      Despre autor- Bogdan Hrib (n.1966) este inginer și fotoreporter. A lucrat ca jurnalist; este editor de carte la Tritonic (din 1993) și director al Editurii UCIN (DIN 2014). Doctor în media și cinema (UNATC, 2016), cadru didactic asociat la Universitatea din București, SNSPA București și UBB  Cluj. A mai publicat romanul Ultim fotografie și două volume de povestiri, o carte conținând rețete de salate. ( prezentare autor roman).

      ISTORIILE CARE NU EXISTĂ SE POT INVENTA”

      Din această serie am citit doar Filiera grecească, iar acum Patimile doamnei ministru. Am început romanul și aproape spre jumătatea lui încă mă întrebam de unde provine titlul, nu găseam politică și nici o doamnă ministru, parcurgând romanul misterios, am realizat că prezentul întotdeauna are o istorie, care va influența într-un fel sau altul prezentul și viitorul.

    Polițistul Tony (Anton Demetriade) locuiește la Copenhaga cu iubita lui Ilse, este chemat la locul unei crime de către danezul Sorensen. O executare, victima fiind un român asupra căruia se găsește doar un pașaport prea vechi, având pe copertă stema Republicii Socialiste România. Acesta cere ajutorului prietenului său Stelian Munteanu, un jurnalist și editor care se afla la Copenhaga și care-l refuză. Victima se numește Vasile Tudose (Basil Tudoz), este un fost spion român, dispărut cu mulți ani în urmă, despre care se știa că a murit (a fost executat ).

În fața lui, la câțiva metri buni – simte că nu vrea să se apropie mai mult- bătrânul nemișcat, cu capul aplecat spre dreapta, înghețat într-o poziție nefirească. E mort. De ceva vreme .Împușcat în inimă. O lovitură curată, un glonț de calibru mic? Sânge puțin. Mustăcește nedumerit și nemulțumit. Mârâie în barbă. Ciudat…Seamănă a execuție.

     Singura legătură între trecutul lui Vasile Tudose și prezentul lui Stelian pare a fi Mișa (Mihail Sergheevici Pușkin), Vasile Tudose a fost spion pentru români, francezi și ruși, nu prea a avut încotro, odată intrat în această viață nu ești tu cel care decide ce faci, securitatea decide pentru tine, devine spion, se căsătorește, are o fetiță, e nevoit să plece din țară fără a comunica cu familia, între timp la București are loc un cutremur în care își pierde viața soția lui, iar fiica lui Mădălina, este crescută de bunicii materni.

    Se menționează nume mari: Dej, Ceaușescu, Pacepa. Un trecut plin de mister, decizii, contrabandă cu canabis, bani făcuți rapid pentru stat, idee care a pornit chiar de la Tudose.

     În prezent Stelian Munteanu este divorțat de Elenis ( fata lui Pușkin), are o fată Lulu pe care nu o vede așa des, mesaje scurte pe facebook. E recăsătorit cu Sofia, care se împarte între Londra și București. E prieten cu Tony, care va fi o vreme în comă în urma unei explozii a casei lui, în care Ilse își pierde viața.

    Acest roman de mystery & thriller românesc este foarte complex, m-am întrebat în prima jumătate a romanului, ce rol joacă Stelian refuzând să se implice, și când apare doamna ministru?, nimic nu e previzibil, totul e confuz, trezind o curiozitate continuă, cine are legături cu cine? De unde începe de fapt povestea și unde se termină. Ei bine Stelian a fost coleg cu Mădălina Popescu, doamna prim ministru, pe atunci Mădălina Tudose fiica lui Vasile Tudose.

    Apare un scandal la televizor, în care cei doi sunt acuzați că sunt amanți, tipic jurnalismului din ziua de azi, senzaţionalul ținând de știri presupuse, scandaluri provocate, minciuni și intrigi.

   E foarte ciudat cum se împletește trecutul și prezentul, sunt foarte ciudate legăturile între toate personajele, de  parcă totul a fost foarte bine pus la cale de către cineva, toate personajele par a avea mai devreme sau mai târziu legătură cu securitatea. Oare așa să fie?

    Foarte multe întâmplări care ar merita povestite, dar unde ar fi farmecul propriei lecturi  dacă vă ofer prea multe detalii? Pentru a descoperi multitudinea de informații, întâmplări, trebuie să citiți romanul.

   Cine este responsabil pentru executarea spionului Vasile Tudose, de ce s-a ascuns într-un oraș forțăreață Christiania din Danemarca, cine a provocat explozia casei lui Tony, cum rezolvă doamna prim ministru situația compromițătoare pentru partid?

   Romanul este foarte bine scris, povestea reușind să trezească curiozitatea și interesul cu fiecare pagină parcursă, foarte multe detalii desprinse parcă din realitate. Am fost prinsă de aceste acțiuni și mistere de la început până la final. Mi-a plăcut foarte mult.

Am simțit nevoia ca în acest volum să închid cercul deschis prin Filiera grecească, acum zece ani. Stelian Munteanu trebuie să se retragă. Măcar pentru o vreme.”

    Eu sper ca Stelian Munteanu să revină, să ne încânte cu o continuare a seriei surprinzătoare, și trebuie să specific că aș urmări cu drag o ecranizare a seriei.

   Scrierea acestui roman s-a încheiat în data de 29 septembrie 2016, chiar de ziua mea. Frumoasă coincidență.

   Recomand cu mare drag și felicit autorul pentru profesionalismul dovedit în scrierea acestui roman, și nu numai.

Editura Tritonic

Cartea Patimile doamnei ministru de Bogdan Hrib a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

by -
7

Fac ce simt

Flash Interview- Ioana Duda-13 întrebări în 5 minute

1.Care a fost cartea ta de debut?

Ioana Duda: Cred că încă este și va rămâne mereu așa. Instinct a fost prima. Primul copil. Și nu-i adevărat că primul e cel mai iubit. Pe toți îi iubești. Că-s rupți din tine.Instinct Ioana Duda

2.Cine a fost primul cititor al scrierilor tale?

Ioana Duda: Eu am fost. Dar nu sunt cel mai aspru critic al meu. Voi sunteți, cei care mă citiți.

3.Care dintre romanele citite  este “cartea ta de suflet”?

Ioana Duda:  Nu am unul preferat. Mi-a plăcut Lupul de stepă, Profetul, Idiotul, Frații Karamazov, Anna Karenina, Femei. Multe. Toate îmi sunt în suflet. Și nu am de gând să le separ într-un fel. Toate mi-au fost îngeri și de ajutor.

4.Cu care dintre  personajele tale te identifici?

Ioana Duda: Aici e tare ușor. E știut că mai toate scrierile mele sunt autobiografice. Dar cred că Valentina, din Jurnalul primei mele morți sunt eu 🙂

5.Care roman al tău ai vrea să fie ecranizat?

Ioana Duda: Păi nu am decât unul deocamdată. Și nu vreau să fie ecranizat. Eu vreau doar să scriu

6.Ce actor ai vedea în rolul principal?

Ioana Duda:  Hmmmm. Pe Adrian Cucu, de la Cluj, în rolul lui Adrian, din continuarea Jurnalului pe care o scriu acum.

7.Cât timp îţi ia scrierea unei cărţi?

Ioana Duda: Jurnalul primei mele morți l-am scris în câteva luni. Nu scriu în fiecare zi. Dar când o fac, nu scriu mai mult de trei pagini. Pentru că mă afund atât de tare în scris, încât atunci când termin tremur și sunt amețită. Și evit pe cât posibil emoțiile foarte puternice. Nu vreau să îmi explodeze inima. Vreau să trăiesc mult și bine de acum încolo.

8.Cum treci de momentele de “blocaj ale scriitorului”?

Ioana Duda: Foarte simplu. Nu scriu. Totul se întâmplă la momentul potrivit. Și eu nu pot controla inspirația. Ea decide când și cum vrea să se folosească de mine pentru a se manifesta. Totu-i foarte ușor în viață, dacă înțelegi și accepți că anumite lucruri nu depind de tine. Așa că tu continui să îți vezi de treaba ta. Dacă e să se întâmple, bine. Dacă nu, n-a fost să fie. O să fie altceva.

9.Ce autor preferat ai?

Ioana Duda: Îmi place Bukowski, Cristina Nemerovschi, Flavius Ardelean, Dostoievski, Bertrand Russell, Hesse. Iar mă pui să îi clasific. Și nu prea știu să fac asta. Pentru că io îi iubesc pe toți. Sunt parte din mine

10.Cand ai fost prima dată la un târg de carte şi la care?

Ioana Duda:  Păi la Bookfest, anul ăsta. Am lansat Instinct. A fost fain că m-am întâlnit cu cititori. Și ei îți dau atât de multă energie bună, încât nu ai cum să nu vrei să repeți experiența. Mor de drag când ne luăm în brațe. Și sunt câțiva pe care îi iubesc mult, mult de tot.

11.Cu ce edituri colaborezi?

Ioana Duda:  Public doar la Herg Benet și dacă vrea inspirația și voi continua să scriu, numai la ei vreau să public. Am o relație specială cu Alex și Cristina. Adică îi iubesc mult. Da, mi s-a reproșat o data că io iubesc prea mult. De parcă asta ar fi posibil. Io chiar iubesc mult. Dacă-i așa de multă în mine, de ce să o țin acolo? O dau mai departe. Că face bine tuturor. Despre iubire vorbesc.

12.Ce gen de muzică preferi?Ai o piesă favorită?

Oooo. Știu, clișeistic, dar tot îmi place. Tot ce mă face să vibrez. Operă, simfonică, fado, jazz, modernă. Acum, mai nou, am dezvoltat o obsesie pentru LP, tipa aia care cântă Lost on you. Și îi ascult toate piesele. Again and again and again. Sunt absolut îndrăgostită de ea și aș vrea să fim iubite.

13.Ai un motto după care te ghidezi în viaţă?

Ioana Duda:  Nu. Absolut niciunul. Fac ce simt. Atât. Și când faci asta, niciodată nu îi poți răni pe cei din jurul tău. Și nici ție nu îți faci rău. Pentru că sufletul nostru, în esență e nealterat. Dacă îl ascultăm, iese bine, de fiecare data.

Mulţumesc, Ioana! Arci! 

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
10

Ce faci atunci când haosul se instalează în viaţa ta şi totul pare să se dezintegreze sub privirea ta îngrozită? Cum te ridici atunci când viaţa trânteşte brutal cu tine de pământ? Şi cum mergi mai departe fără să te împiedici la fiecare pas?

Moartea cuplului, de Mioara Şoldan- povestea Marei

Titlu: Moartea cuplului

Autor: Mioara Şoldan

Editura: Stepout Publishing House

An apariţie: 2015

Număr pagini: 167

Gen: dezvoltare personală

    Experienţa Mioarei Şoldan în comunicare şi dezvoltare personală îşi face simţită prezenţa şi în romanul ei de debut. Gravitând în jurul întrebării Cine eşti tu?”, cartea îşi propune să ajute şi să ofere soluţii prin confruntarea individului cu sine însuşi. Scopul este acela al regăsirii interioare, al obţinerii echilibrului şi forţei necesare pentru a trăi o viaţă în care împăcarea cu propria persoană joacă un rol esenţial.

     Cartea „Moartea cuplului” m-a atras din cauza prenumelui protagonistei. Na! Mă cheamă Mara şi automat devin curioasă cum se descurcă o altă Mara într-o situaţie de viaţă. Nu mă aşteptam însă să dau peste un jurnal atât de profund şi intens. Am simţit că oarecum intru neinvitată în viaţa cuiva şi, dacă nu ar fi existat acceptul Marei din introducere, acest sentiment ar fi persistat.

    Deşi titlul sună pesimist, cartea nu este o poveste în tonuri bacoviene. Din contră, este mai mult despre cum să ieşi din întuneric şi să ajungi la lumină, despre cum să te ridici şi să păşeşti din nou cu siguranţă. Povestea Marei poate fi chiar soluţia de care ai nevoie dacă recent te-ai lovit de o despărţire dureroasă.

     „Ce faci când nu ai unde să te întorci?”

     Cuplurile destrămate nu mai sunt demult rarităţi sau întâmplări ocazionale. Ba mai mult, despărţirile par să fie de actualitate, iar divorţurile au devenit un fel de trend ciudat. Le vedem la televizor, citim despre ele în presă şi chiar asistăm ca spectatori atunci când se întâmplă în cercul nostru social. Aparent, după un divorţ, majoritatea merg mai departe, viaţa merge înainte… nu se moare din aşa ceva. Însă, adevărata problemă apare atunci când eşti actor în piesa asta care este chiar viaţa ta. În momentul în care ţi se întâmplă ţie, realizezi că nimeni nu te-a învăţat să îţi joci rolul, nimeni nu ţi-a oferit scenariul, habar n-ai ce să faci, cum să faci, de unde să începi să … trăieşti.

   Cartea Mioarei Şoldan abordează acest topic din perspectiva Marei, care, după ce decide să rupă relaţia cu Şerban, încearcă să se repună pe picioare. E ca şi cum ar învăţa să trăiască din nou. Să meargă fără să se clatine, să respire fără să doară, să vorbească fără să se înece în propriile lacrimi.

Loneliness    Asistăm neputincioşi la drama femeii, pentru că, în astfel de situaţii, toate frazele din lume nu pot ajuta cu nimic. Suferinţa sfâşie. Teama de a o lua de la început paralizează. Neîncrederea care se instalează atrage după sine izolarea. Şi Mara nu ştie de unde ar trebui să înceapă o nouă viaţă.

    „Mâine mă duc să văd nişte posibile acasă.”

     Durerea şi confuzia ei sunt încă şi mai mari deoarece îl are cu ea pe Marc, copilul de doar patru ani care nu înţelege ce se întâmplă şi necesită des explicaţii. Faptul că trebuie să nu uite să fie mamă, pare să o demoralizeze mai mult pe Mara, dar în acelaşi timp o face să meargă înainte.

    „Nu mai ştiu cine sunt eu, nu mai ştiu cine eşti tu. Ştiu doar cum e Marc. Şi asta par să uit uneori …”

    Într-un amalgam de dureri şi contradicţii, Mara conştientizează amar, pe măsură ce timpul trece, că nu mai există speranţa de a reînnoda relaţia cu cel care îi fusese soţ, protector şi sprijin. Şi atunci e nevoită să treacă peste, să depăşească blocajul.

    „Nu vreau să te recâştig pentru că nu te-am avut niciodată.”

    Serviciu, şedinţe la psiholog, multe momente în care aerul refuză cu încăpăţânare să intre în plămâni, negare, furie, durere, lumina din ochii copilului de lângă, soarele care insistă să răsară în fiecare dimineaţă ca şi când totul ar fi perfect normal, durere din nou …Cam aşa se defăşoară viaţa Marei după ce decide să plece de lângă soţul violent şi să îşi crească băiatul singură. Deşi iniţial pare să nu poată face faţă situaţiei, trecerea timpului îi demonstrează că fiinţa umană e mai puternică decât pare.love

    „A locui în aceeaşi casă cu cineva nu înseamnă nici pe departe a fi împreună, iar tu ştii asta.”

    Citind cartea Mioarei Şoldan, mi-au venit în minte cuvintele lui O. Paler: „Am învăţat că poţi continua încă mult timp/ După ce ai spus că nu mai poţi” şi, la final, deşi am zâmbit, închiderea cărţii m-a lăsat cu un sentiment de nostalgie neînţeleasă şi cu veşnica întrebare- „De ce viaţa poate fi o atât de mare mizerabilă?

   Construită sub forma unui jurnal personal, „Moartea cuplului” ne prezintă fiecare gând, trăire, reacţie a Marei din momentul depărţirii de Şerban şi până la regăsirea echilibrului necesar. Este descrisă o perioadă anevoioasă, plină de lacrimi, disperare, regrete şi sentimente contradictorii. Cu un copil de mână şi cu un suflet distrus, Mara găseşte totuşi suficientă forţă pentru a continua. Cum procedează? De unde îşi extrage puterea? Care va fi deznodământul durerii?

   Cuvintele folosite par să facă din acest jurnal un fel de tablou cu sonor, un film pe care îl vezi derulându-se rapid şi provocând emoţii în timp ce te învaţă să trăieşti nu doar să supravieţuieşti. Experienţa Marei poate servi drept o lecţie de viaţă, un sfat mut ascuns în spatele unei poveşti tulburătoare.

   „ – Şi te-ai vindecat?

    – Încă mai învăţ, încă mai dor anumite nedreptăţi …”

Surse foto: 1, 2, 3

Cartea Moartea cuplului este oferită pentru recenzie de autoarea Mioara Şoldan.

Autor: Maryliyn

by -
17
Digital StillCamera

Interviu cu Nina Marcu-prozator, ziarist

     Zilele trecute, cam pe când – ca să vezi coincidență… – împlineam 31 de ani… Ştiu, ştiu, e o vârstă minunată, fantastică, superbă şi, din păcate, ireversibilă. Merci de urări. Le primesc pe toate. Numai că, eu, pentru deplinul adevăr, împlineam, ehei, 31 de ani, de când, într-o zi de vară, ne pusese popa, soțului meu şi mie, pirostriile pe cap şi ne cântase, cu simț de răspundere, Isaiia dănțuieşte. Aşa… Ce ziceam? A, da… Fix în ziua asta, ca un cadou făcut de Divinitate, de soartă, de Arci, pur şi simplu – Arci, nu ți-am spus, dar ai un nume absolut minunat – găsesc un mesaj: „auzi, n-ai vrea să ne dai un interviu la Literatura pe Tocuri?” Să leşin, parol, şi mai multe, nu, aşa m-am schimbat la culoare, în obrăjorii ca bujorii. Dar, cum era prea important mesajul, m-am căznit să nu mai leşin atunci, s-o las, dacă tot îmi vine, pe mai încolo. Ce, ăla era moment de vertij, amețeală și căzut din picioare? Şi i-am răspuns, fără ezitări şi rețineri, lui Arci (cam ca la sfatul popular, când am zis, tot aşa, un da ferm, acum, cum ziceam, nişte mulți ani): da!

    Bun. Şi bine. Numai că, după impactul de prim moment, au început să mi se zbată, ca fluturii nopții pe lângă lampă, o mie de gânduri. Hm… Să dau un interviu în Literatura pe tocuri. Eu… Mda… Literatură… Minunat, desăvârşit, inspirat cuvânt al limbii române. Eu, una, de prin cretacic şi până în prezent, îl ador. Îl iubesc. Îmi e drag. Pe tocuri… Clar, când pui tocurile alături de literatură, rezultă eleganță. Cu certitudine, stil. În mod sigur, rafinament. Categoric, finețe. Fără urmă de dubiu, delicatețe. Doar e pe tocuri, această literatură, nu, Doamne sfinte, în teniși sau şlapi… Adică, luat pe scurtătură, e la înălțime. E de bine. E de vis. Dar, oare, eu, fată simplă de la țară, fac față? Sunt demnă? Mă ridic la nivelul Literaturii pe tocuri?nina marcu

     Mă duc, repede, să-mi iau unele, nişte tocuri, adică, pentru a încerca să mă încadrez în peisaj. Să fiu, măcar în parte, la nivelul Literaturii pe tocuri. Unele de opt, maximum zece centimetri iau, căci, mai mult, acum, nu se potriveşte. Or’şcât, am şi eu o vârstă, nu poci să mă bâțâi pe d-alea de 14… Da’ sunt, parol, tocuri subțiri, înalte, fine. Pantofi stiletto, nu mă-ncurc… Platforme nu port, şi nici tocuri groase, butucănoase, de fac piciorul, şi când nu e, buştean. (Fac şi eu, uite, ca un lăutar renumit, la care m-am dus o dată, de mult, pentru un interviu. Un interviu la ziar, adică, în afară de partea scrisă, îi mai făceam omului câteva poze. Şi el, pătruns de eveniment, de importanţa momentului, s-a dus în casa mare şi s-a pomădat, şi s-a parfumat, da’ s-a parfumat, nu s-a-ncurcat, şi s-a aranjat, şi şi-a făcut şi freza, și și-a gelat mustăcioara … Ca să dea bine la interviu. Şi eu, poftim, la fel ca ‘mnealui). Pus, gata, şi tocurile. Şi, da, cu Dumnezeu înainte!

     Of, e al naibii de greu – mai greu decât am crezut vreodată – să fiu de partea asta, a, ca să zic aşa, baricadei… Şi asta pentru că, mulţi, mulţi ani, eu am adresat, prin prisma meseriei, întrebările. Am fost, binişor peste 20 de ani, ziarist. Am scris la “Naţional”, “Jurnalul Naţional”, “Formula As”, ca să mă refer doar la cele mai importante. Aş putea, dacă-aş vrea, să mai fiu şi acum. Ziarist. Numai că, vorba lu’ Ilişoi, Viorel Ilişoi, noi suntem ziarişti de rit vechi. Scriem cu nerv, folosim metafore, epitete, comparaţii, facem, că aşa am învăţat, documentări în teren, transmitem, la centime, acel mesaj pe care dorim să-l transmitem, către cititori. Nu se mai pupă, din păcate, un astfel de mod de a face presă, cu vremurile, cu cerinţele, cu nevoile de azi. Mda… Ziceam de pus întrebări şi de dat răspunsuri… A trecut ceva timp de când n-am mai răspuns, ca acum, la unele. Să tot fie vreo şapte ani. De când am lansat, adică, romanul “Trăind clipa. Căci, deşi am mai scris în continuare – şi că, da, sunt cam vrednicuţă şi, când mai lin, când mai amarnic, a venit şi inspiraţia, dar şi că scrisul ăsta e cam ca râia, aşa. Zici că-l laşi, când vin clipe grele, că te laşi de el, că nu mai vrei să scrii în viaţa ta, două rânduri. Dar, te ia cu rău de la lingurică şi nu ştii ce-ai. Cu medicamente şi hapuri, cu descântece şi vrăji, nu trece. Dar, te apuci să scrii alea două rânduri, de ziceai că nu le mai scrii, neam, şi, ce să vezi, a trecut starea de rău şi de lentoare. Da, râia te mănâncă şi-n călcâie. Da’ nici cu scrisul, când te bântuie virusul, nu e altminteri – de publicat, din diverse pricini, nu am mai publicat. Acum, adică în viitorul apropiat, sper la editarea, măcar, a unei cărţi, căci, în lucru am, pentru că așa s-ntâmplat, două. Şi, uite, Arci că, deşi am scris, deja, câteva rânduri bune, am cam bătut, cu graţie, câmpii. Trebuia să spun, ca omu’, cine sunt şi ce învârt şi, uite cum am întins pelteaua… Stai aşa, că acum îmi iese. Deci şi carevasăzică, mă numesc Marcu, Nina Marcu, stau – când stau, căci, de regulă umblu, plec, bântui mult – în Ploieşti, oraş pe care, nu ştiu de ce, îl ador, sunt căsătorită, cum ziceam, cu acelaşi om, de 31 de ani, am două – cele mai minunate şi mai speciale şi mai frumoase din lume – fiice şi da, pentru că mă chinuie talentul şi pentru că mă cheamă tainele scrisului, la vatră, scriu. Orice. De la ştiri, de şapte rânduri, la romane de sute de pagini. Acum, o iau, gata, cuminte şi organizat şi răspund, parol, cât pot de bine, întrebărilor tale.    traind clipa

    1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

     Sunt nărăvită de mult la treaba asta, cu scrisul. Boală veche, ce mai… Şi, cum am constatat, în timp, fără leac. O să sune ce spun, cam a clişeu, aşa… Însă, te asigur că e adevărul gol, goluţ. Scriu din totdeauna. Fără vreun motiv. Sau, pentru că vine din lăuntrurile mele să fac asta. Aş face – şi fac – asta, în loc de orice, altceva. Uit, dacă mă dedau scrisului, să mănânc, să dorm, să mă duc undeva, să respir. Şi de mine, în totalitate, uit. Ai mei m-au învăţat să citesc şi să scriu când aveam cinci ani. Ca să scape, cred, de corvoada la care îi supuneam mereu, punându-i, zi, noapte, când le era lumea mai senină, să-mi citească poveşti. Şi, dacă am învăţat buchiile, am dat, mintenaş, iama în toate cărţile din casă şi de la biblioteca – fată de la ţară, cum am spus, deja, fiind eu – comunală. Cu unele poveşti, eram de acord. Întru totul. Cu altele, nu. Deloc. Eu, în mintea mea, vedeam altfel acţiunea, personajele, replicile, povestea, în totalitate. Aşa că, am început, cu de la mine putere, să fac adnotări pe marginea paginilor cărţilor. Cu ce voiam eu să fie acolo, în carte. Adică, povestea nu mai era a autorului – oricare ar fi fost el – ci a mea, o zgâtie, ca să nu zic cum îmi venise să zic, care abia descoperise literele şi avea tupeu să schimbe întregul parcurs al poveştii. E lesne de-nţeles că mi-am luat, pe bună dreptate, papara cuvenită. Dar, m-am căpătuit şi cu tot felul de caiete şi plaivazuri şi, am înţeles că nu trebuie să mai mâzgălesc şi să mai chinui cărţile. Aşa că, făceam propriile mâzgălituri, în caietele acelea. Atunci şi mai târziu. Mi se părea că aşa trebuie să fie. Să scriu. Poveşti. Întâmplări. Fapte. Romane. Orice. Sau nimic. Nicio clipă n-am ştiut că este vorba despre talent – dacă-o fi – despre chemare, despre har. Nici cea mai vagă idee despre aşa ceva, nu aveam! Scriam şi citeam. Citeam şi scriam. Şi atât. Astea erau ca prăjiturile pe care mama le făcea, în mod obişnuit, în casă. Nu era nimic special, în faptul că trudeam – vorba vine – cu scrisul. Venea, ca o apă năvalnică, de departe, şi curgea, curgea, fără putinţă de întoarcere sau oprire. Desigur, scrisul îmi aducea şi probleme, şi bucurii, în egală măsură. Ai mei, ca să mă oprească din aceste îndeletniciri frecvente, îmi întrerupeau, în puterea nopţii, curentul, iar eu citeam cu lanterna – până m-am prins că aşa e mai bine, mă canoneam cu lumânarea, pe sub plapumă, de era să dau, Doamne sfinte, foc casei – şi, pe de altă parte, scriam, pentru prietene şi colege, cu uşurinţă, toate scrisorile de dragoste şi toate temele la limba română, ceea ce, desigur, îmi plăcea. Mi se spunea pe la şcoală că scriu bine şi că e musai să merg pe drumul ăsta, dar, recunosc că nu ştiam bine ce va să însemne asta. Îmi doream să fiu scriitoare, dar aflasem că o astfel de meserie nu există în nomenclatorul de meserii, ci doar scriitor de vagoane. Doar mai târziu, când am participat pe la concursuri literare şi am câştigat premii importante, m-am prins că aş putea să scriu, să zic aşa, profesionist. Am aflat, atunci, cu bucurie, că scriu precum Camil Petrescu şi Mircea Eliade şi, fără îndoială, mi-a explodat sufletul. Dar, am cotit-o, dinspre farmacie, unde mă îndreptasem profesional, spre presă. Nu, nu spre lumea literară, cum visam, cum îmi plăcea, cum îmi era la îndemână, ci spre cuvântul tipărit din ziar. Aşa a fost să fie. Şi, azi, cu toate peripeţiile prin care am trecut, ca ziarist, nu-mi pare, chiar nu-mi pare, rău. Cred că trebuia să fie astfel. Să gust, să înfulec, să adulmec hălci din ambele tipuri de scriitură. Ca să-nvăţ. Ca să ştiu. Ca să le fac mai bine. Căci, par cele două lumi, a scriitorilor şi a ziariştilor, la fel. Una. Indentice. Dar, doar par. În realitate, sunt total şi radical diferite. În presă, am păcătuit mult cu literatura – eram, ce mai, înhăitată cu metafora, cu liricul, cu poemele şi, Lucian Pall, redactorul şef adjunct de la “Naţional”, a trudit mult cu mine, de m-a dezbărat de ele – până am ajuns să scriu mai, cum să zic, pragmatic, la obiect, ca la – şi pentru – ziar, răspunzând întrebărilor de bază şi de căpătâi. Mai târziu, când am devenit mai organizată, a fost momentul să mă apuc să scriu, aşa cum visasem, şi romane. Nu ştiu, habar n-am dacă scriu bine. Pesemne că nu scriu prea rău, având în vedere că scriu, tot scriu, şi lumea nu s-a săturat de mine, încă mai aruncă pe mâzgălelile mele, câte un ochi. Ce ştiu cu certitudine este că scriu, orice, cu mare uşurinţă. Şi oricât, şi oriunde, şi oricând, şi pe orice… Adică pe bilete de autobuz, pe şerveţele, pe hârtie igienică, pe mână. Desigur, şi în agende. Doar că, atunci când scriu în acestea din urmă, naiba ştie de ce, nu mai înţeleg nimic. Am păţit-o când am scris “Cartea Primarilor”. Vorbisem cu aproape o sută de primari, notasem, exemplificasem, mă-ntinsesem, ce mai, luasem notiţe temeinic. Şi, când să scriu ce ziseseră oamenii ăia, nu mai ştiam, neam, ce-am scris. Am bâjbâit şi-am orbecăit, ca-n grotă, ca să-ncropesc nişte fraze normale.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Nu ştiu ce să zic. De regulă, nu prea îmi e criticată scriitura. Şi nu vorbesc doar despre familie şi despre cei mai buni şi mai dragi prieteni, care îmi citesc, încă de pe când scriu la ele, manuscrisele, şpalturile, textele… La scris asta, cu necriticatul, căci, în alte lucruri, cum ar fi faptul că sunt total atehnică şi fac prostii multe cu telefoanele şi calculatoarele, mă ceartă toată lumea. Cred că eu îmi sunt mie cel mai crunt şi cel mai mare critic, în materie de scris. Niciodată nu sunt mulţumită, întotdeauna mă întreb dacă am folosit cele mai potrivite cuvinte, dacă am făcut cele mai bune descrieri de fapte, întâmplări, tipologii de personaje, dacă, nu cumva, puteam să scriu mult mai bine şi n-am scris. Este şi motivul pentru care nu recitesc niciodată ce scriu. Ştiu, nu e bine. Dar aşa procedez. Doar la final, când trebuie să dau romanul la editură, când fac corectura întregului material, mai adaug sau mai scot, pe ici, pe colo, câte un cuvânt. Nu mai mult, căci mă tem că deturnez cu totul sensul şi tema şi cursul. Şi mi-e milă de nopţile mele nedormite.

   3. Ce părere au colegii-cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicată?

     Având în vedere că mi-a apărut, demult, la ziare, numele în josul unor texte, azi nu se mai miră nimeni, nu e ceva ieşit din comun. Ba, dimpotrivă, aş zice. Când se întâmplă, ca acum, când de destulă vreme, nu am mai publicat o carte, prietenii şi cunoscuţii mă întreabă când apare următorul roman, ce mai scriu, despre ce mai povestesc, cum stau cu inspiraţia.

    4. Ai sau ai avut jurnal personal?

     Am avut, da, pe lângă multele caiete cu pretenţie de romane, şi jurnal. Oho, demult, în adolescenţă. Mai multe, de fapt. Fără să mai vorbesc despre… mirificele – atunci – oracole, care, după cum erau concepute, tot un fel de jurnal erau. Apoi, cum am fost mereu prinsă în multe şi diverse activităţi, n-am mai avut timp de jurnal. Deşi, cine ştie, dacă într-o zi îmi vine să-mi scriu memoriile, pesemne că mi-ar fi prins foarte bine. Uite că, acum mă gândesc ce s-o fi ales de jurnalele alea, că n-am mai răsfoit, de multă vreme, vreunul. Cel mai probabil, le-au mâncat şoarecii prin podul casei părinteşti. Şi erau doldora de trăiri, de sentimente, de iluzii, de întâmplări, de câte şi mai câte.

      5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

      Da, să ştii că m-am gândit. Îmi place, mai ceva ca un parfum fin, mirosul cernelei şi al hârtiei tipărite, îmi încarc rărunchii, mai temeinic decât cu aerul de respirat, când dau pagină după pagină, mă fericeşte foşnetul hârtiei, mor să citesc o carte, cum ar veni, carte. Când plec în vacanţă, jumătate, probabil, din bagaj, e cu cărţi pe care să le citesc la mare, la soare. Dar, da, m-am gândit şi la cartea în format ebook. Şi asta, cel puţin, din două motive. Întâi că, pentru o carte tipărită pe hârtie, în format clasic, costurile sunt destul de piperate. Şi editurile nu prea se înghesuie să suporte toate cheltuielile astea, pentru că, din păcate, cartea, chiar una foarte bună, nu se vinde, nu ştiu, ca pâinea caldă, să zic. Dacă nu ai o maximă notorietate, dacă nu te ştie lumea de la televizor, dacă nu scrii vulgar spre – scuze de cuvânt – porcos, dacă nu eşti amic de băute cu editorul, dacă nu eşti amanta unuia, nu te publică nimeni, dacă nu plăteşti tu toate costurile. Şi, de cele mai multe ori, cel care scrie, scrie, şi atât, nu are şi banii necesari tipăririi. Căci, plăteşte facturi ca tot omul şi, la noi, din romane, prea puţini, mult prea puţini autori trăiesc, efectiv şi bine, din vânzarea cărţilor. Aşa că, scriitorii apelează, ca să nu zic că se milogesc, la cei care au sau care ar putea, prin prisma funcţiei, să-i îndrepte către aceia care pot să ajute o carte să ajungă la cititori. Dar, care n-au nimic, nimic, cu lumea nebună a cuvântului scris. În acest sens, am, serios, un exemplu. De fapt, mai multe, dar o să-ţi povestesc doar unul, pe care, pentru că m-a marcat, l-am tot spus. M-am dus, acum ceva vreme, la unul, ajuns într-un post bun, la Consiliul Judeţean Prahova, ca să-i cer ajutorul pentru un roman. El, în timp ce mânca salam cu usturoi, mi-a spus oripilat şi, pentru a miliarda oară, citez: “Carte, doamna Marcu? Cine mai citeşte carte, în ziua de azi? Dacă veneaţi la mine cu o treabă serioasă, vă ajutam, dar carte? Ştiţi că vă citesc peste tot, pe unde scrieţi, dar carte?” L-am întrebat, mai mult de pamplezir, cam ce treabă serioasă ar vedea el, în cazul de faţă. Şi mi-a spus, textual, de era să mă lovească fibrilaţia: “Dacă făceaţi covrigi sau gogoşi la colţ de stradă, vă ajutam. Că veneau fonduri europene şi vă ajutam. Dar carte? Carte, domn’le? Cine mai citeşte aşa ceva, azi?” Mda, să mă-ntorc la al doilea motiv pentru care, cum am zis, m-am gândit la formatul ebook de carte. Şi el este dat de faptul că, mulţi tineri, dacă se îndreaptă către citit, o fac pe tabletă, pe laptop, pe telefon, nu în formatul clasic al cărţii. Deci, ca să-i prinzi de, să zic, clienţi, trebuie să vii în întâmpinarea lor, în felul acesta. Cartea tipărită pe hârtie e, da, fabuloasă. E la fel şi peste patru sute de ani. Cu, fără îndoială, coperta ştearsă, cu paginile îndoite, cu scrisul mai puţin lizibil. Dar vie. Şi vioaie. Şi vivace. Şi mirifică. Şi nemaipomenită. Şi… carte. Ca, dacă vrei, o femeie frumoasă, care rămâne frumoasă şi dacă are câteva riduri. Dar, pentru că mergem înainte, doar înainte, e musai să ne adaptăm.

     6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?254455_533698196645078_2035883485_n

      Mda… La fiecare roman din cele câteva pe care le-am scris, a fost, pe lângă imaginaţie, şi un punct de plecare, o sursă, serioasă, de inspiraţie. Desigur, pe lângă expresii, cuvinte nu ştiu cum, care îţi trec pe la ureche, peisaje, chestii care îţi atrag atenţia. Deşi aveam în minte scheme ample pentru un alt roman, a apărut întâi “Cer deasupra unor răni deschise”. A fost aşa: am adunat pentru “Jurnalul Naţional” date, informaţii – cum sună asta, cu informaţiile – poveşti, întâmplări despre eroii martiri ai Prahovei, căzuţi la revoluţie, în decembrie, ’89. De la ai lor, mame, taţi, soţii, fraţi, cumnaţi, prieteni, rude îndepărtate, ce avea fiecare, rămaşi pe aici, pe lumea asta, să ducă crucea aia grea. Şi am vorbit cu toţi, şi am notat, şi am trecut în agendă. S-au adunat, la catastif, adică, vreo câteva agende, multă viaţă, mult suflet, multe trăiri. La ziar, ca la ziar. Oricât de mult spaţiu era alocat pentru aceste poveşti, adunate de peste tot, din ţară, n-a încăput, nu tot, dar nici o mică parte. A intrat text puţin, deşi vreo două pagini de ziar. Iar eu aveam în agende o epopee. M-am simţit vinovată faţă de toţi oamenii pe care îi deranjasem, îi bătusem la cap, ca să vorbească, musai, cu mine, ca să-mi povestească şi ca să intre în focurile dorului, pentru mine, reporterul curios şi insistent, de atunci. Şi, uite, nu apăruse mai nimic la ziar despre tot ce ei depănaseră în faţa mea. Un prieten cu care lucram la o publicaţie locală, la vremea aceea, şeful meu, în acelaşi timp, Valentin Lazăr, mi-a spus: “Scrie o carte. Dar repede. Dacă eşti gata cu ea într-o săptămână, o publicăm şi o lansăm acum, pe 22 decembrie. Mă ocup eu de sponsorizarea ei”. 22 decembrie era doar peste câteva zile. Şi cartea, în afară că trebuia scrisă, mai trebuia să stea şi la tipar. Dar am zis: bine, o facem. N-am scris într-o săptămână, căci nu mai rămânea vreme ca editura să-şi facă treaba. În aproape patru zile şi tot atâtea nopţi, am fost gata cu scrisul. Rapid, da’ rapid, nu aşa, a intrat la corectură şi tehnoredactare. Luminiţa, prietena mea dragă, un om absolut special, a făcut minuni. Vântul turbat o mai obosi să bată, ea, nu! Pur şi simplu a stat pe carte până a făcut tot ce trebuia făcut, ca să o trimitem, apoi, la editură. A, şi avea şi cartea asta, “Cer deasupra unor răni deschise” nevoie de o prefaţă, un cuvânt de început, ceva. L-am sunat pe Marian Ştefan, şeful meu direct de la “Jurnalul Naţional”: “Frate, am nevoie de o prefaţă la cartea asta. Ce fac, zi?” Iar el, de colo: “O rezolvăm. Mă gândesc şi-ţi zic.” “Nu te mai gândi. Fugi la Marius (Tucă, n.r. ) şi pistonează, că-i trimit şi eu un mail de rugăciune, acum. Mariane, am nevoie de prefaţa asta ieri!” În juma’ de oră, şefii mei – băieţi minunaţi şi de ispravă – îmi trimiteau prin fax prefaţa solicitată, semnată de Marius Tucă. Şi, la Editura Premier din Ploieşti, iarăşi s-a pus toată lumea în mişcare – scuzată fie-mi exprimarea – grabnică şi eficientă. Cred că nu i-am mulţumit niciodată domnului Marian Ruscu pentru ce-a făcut atunci. Desigur, şi mai apoi, cu alte cărţi d-ale mele. Şi, pe 22 decembrie, în păr, eram toţi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, pentru lansarea cărţii. Era musai, pentru că anunţaserăm familiile, prietenii, rudele celor dispăruţi la revoluţie şi ei au venit toţi, acolo, cu noi, să trăim, împreună, cu dor de doruri, cum zice o prietenă dragă, o clipă de veşnicie şi de emoţie. Am fost fericită să ofer – eu ofer cărţile – acelor oameni o fâşie din viaţa celor dragi, ai lor. Prinsă, simplu, între două coperte. Acum, mai mult ca niciodată, realizez câtă lume s-a mişcat infinit de repede, dacă mă pot exprima astfel, pentru ca ea, cartea asta, să apară mintenaş. Abia pe urmă, după ce am terminat cu “Cer deasupra unor răni deschise”, m-am întors la cea pe care, cum am zis, o pritoceam în minte, “Cumpăna unei vieţi”, numită ea. Am fost, cu ea, recunosc, privilegiată. Tocmai mie, la ceas de seară, să-mi iasă în cale aşa poveste… Făcusem, acum muuuuulţi ani, o amplă documentare, pentru ziarele unde scriam, într-o comună din Prahova. Cum îmi place să ascult şi să vorbesc cu oamenii, m-am întins, clar, mai mult decât era cazul, la peltea. Aşa că, am ajuns în gara de unde urma să iau trenul către oraş, chiar când trenul, ce să vezi, pleca! Am zis, recunosc, de nervi şi de indignare, câte ceva de spuma cerului albastru. Fir-ar să fie! Mai era alt tren abia peste vreo trei ore! Ce să faci în gara aia amărâtă – în fapt, o haltă vai de mama ei – atâta vreme? Atunci, am văzut, pe o piatră, un bătrânel. De fapt, observasem, când eu alergasem după tren, că el, deşi stătea în cumpănă – să se urce, să nu… – îl lăsase să plece. Straniu, mă gândisem. Cum să laşi trenul să plece, fără să te urci în el? Acum, îşi sprijinea fruntea în palme şi părea că tot cerul – ăla de-i luasem eu, mai adineauri, sfinţii la refec – i-a picat în cap. L-am salutat pe omul ăla, doar pentru că aşa se face, doar pentru că o cer regulile bunului simţ. Şi ca să treacă mai repede orele alea trei. Nici măcar o frântură de clipă n-am crezut că sunt pe cale să aflu cea mai fabuloasă poveste pe care o poate afla, în viaţa lui, un om. Aşa am intrat în vorbă, moşneagul acela învins de soartă şi eu, o ziaristă tânără şi dornică de exclusivităţi. Şi, de parcă m-ar fi cunoscut de o sută de ani, bătrânul m-a făcut, de îndată, părtaşă la o poveste cu adevărat terifiantă. Plecase pe front, în ’41, ca să-şi apere, ca tot românul acelor vremi, ţara. Şi, de atunci, până în seara aia când lăsase trenul să plece, nu mai călcase în satul de unde plecase! Nu pentru că n-a vrut. Nu pentru că n-a putut. Ci, pentru că, din păcate, n-a ştiut. N-a mai ştiut. Cine e. De unde a plecat. Ce-a lăsat în urmă. Că trebuie să se întoarcă aici. Avea altă viaţă. Altă identitate. Alt nevastă… Destinul îi fusese, haotic, deturnat, când el uitase tot, de o fetişcană care îl plăcuse. Şi a devenit, din Dumitru, Alexei. Puţine lucruri ştia, fără să ştie de ce le ştie: o băsmăluţă roşie, care flutura, bezmetic, în vânt, braţele unei cruci de piatră, câteva cuvinte de la “Veşnica Pomenire”… Avea întrebări, dar răspunsuri, nu. Îl chinuiau angoasele, dar liniştea nu-i venea. Până când, din întâmplare – dacă, ştiu eu, crede cineva că există ceva întâmplător pe lume – a ajuns în locul de unde plecase cu 58 de ani în urmă! Şi n-a ştiut ce să facă: să rămână cu ai lui, de unde plecase, ori să se-ntoarcă la ai lui, unde îşi înjghebase altă viaţă… Mă trec şi acum fiorii, când îmi amintesc cum mi-a povestit! Doar noi doi în gara pustie… Şi parfumul de liliac de la tufele din vecinătate. Şi povestea care a curs, ca o Dunăre absolut nestăvilită, peste mine. Multă vreme, nici să povestesc, la rându-mi, ce aflasem, n-am fost în stare. Cum încurcă Dumnezeu iţele sorţii, câteodată! Ar putea să fie totul lin, dar El, cine ştie din ce pricini, învolburează totul. Mai târziu, m-am întors, pentru închegarea poveştii, în satul acela şi am căutat familia din care plecase veteranul de război. Cu eforturi mari şi susţinute am aflat că nevasta omului, prima lui nevastă, iubirea lui mare, îl aşteptase, o viaţă, să se-ntoarcă. Murise cu un am înainte de întoarcerea lui şi, în ziua în care el călcase în curtea aceea, familia îi făcea pomană de-un an. Iar preotul, cum face de regulă, cânta “Veşnica Pomenire”. Aşa… M-am întins, văd bine. Deşi, în stilu-mi caracteristic, m-am aruncat în vâltoarea scrisului, fără să mai arunc un ochi în urmă. “Trăind clipa” urmează. Şi de restul căţilor nu mai zic, că pun, cu atâta poveste, cititorii Literaturii pe tocuri, pe fugă. Îţi povestesc, dragă Arci, altă dată, în alt interviu – m-am înscris, da, la o reeditare? – despre „Rug pe rugă” şi alte romane, care fi-vor, cu voia Celui de Sus, publicate. Să-ţi zic de “Trăind clipa”. În oraşul în care trăiesc, Ploieşti, există, pentru că aşa e normal să aibă un întemeietor de urbe, o statuie care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, călare pe un cal. Căci, deşi puţină lume ştie, el a fost cel care a transformat un sat neimportant, cum era Ploiescii, într-un târg strategic. La un moment dat, cal şi călăreţ se aflau în pericol să pice de pe soclu. Lucrarea, făcută cu pompă, se şubrezise şi necesita reparaţii. Ba, calului stăteau să-i pice şi coama, şi coada, şi toate cele, de rămânea ditamai voievodul fără cal. Autorităţile locale şi judeţene se cam ţineau, din eternele motive şi gâlcevi politice, de-o parte. Mai mulţi oameni de litere ai oraşului, printre care profesorul Nicolae Boaru, fie-i dreapta Tatălui alături, mi-au zis, la un moment dat, să scriu în ziarul local unde eram, atunci, redactor şef, un articol care să le atragă atenţia şi să-i determine pe capii oraşului şi ai judeţului să facă, da, ceva, pentru statuia Viteazului. Am scris un pamflet, care a fost citit, a plăcut, a stârnit râsete, dar cam atât. Calul lui Mihai, cu Mihai cu tot, era, pe departe, pe cale să pice de pe soclu. Adică rămânea cum am stabilit. Scrie o carte, mi-au zis amicii despre care am spus mai sus. Poate aşa îi convingem pe ăştia să repare statuia. M-am apucat, cu asumare şi responsabilitate, să scriu cartea aceea. I-am zis “Trăind clipa” şi am scris-o repede şi cu mult drag. După lansarea ei, s-a făcut oarece vâlvă, dar, din păcate, pentru statuie, în continuare, nu s-a făcut nimic. Bine, hai cu egalarea. Adică, altfel spus, cu volumul al doilea al romanului. De aici, de la statuia care stătea să pice, s-a născut un roman de dragoste care, fără să fiu acuzată de lipsă de modestie, a plăcut destul de mult. Şi a fost citit, ca să zic aşa, şi-n dungă. Lucru care, desigur, m-a bucurat şi m-a onorat. Nu-ţi spun mai multe, pentru că mi-ar plăcea, tare mult, să-l citeşti. Ca să nu zici, cumva, că predic apa şi beau ţuica.

7.Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     Am să mă refer, acum, la unul dintre romanele la care, încă, scriu. Cu el am avut nenumărate peripeţii. Aşa că, ori va fi un succes nebun, când îl voi lansa, ori un fiasco total. Întâi că, o… prietenă din lista de facebook, mult mai pricepută ca mine la tehnici şi, clar, cu mult, foarte mult, timp liber, mi-a spart sau mi-a clonat contul, habar n-am, şi şi-a însuşit, din discuţia mea cu cineva, titlul romanului. Ba, ca să fie sigură, a şi publicat repede o carte cu titlul ăla. Apoi, eu, pricepută, cum am zis, am şters singură, cu mâna mea, aproape tot volumul al doilea. S-a dus. Şi am luat-o de la capăt, fără să mai ştiu cu precizie ce scrisem prima data. Am avut o serie de probleme familiale şi m-am oprit, o vreme, cu scrisul. Subiectul abordat aici e, zic eu, mai îndrăzneţ, mai acid, mai greu, mai altfel. Un ziarist, ca să dau un pic din casă, ajunge nenebun fiind, la spitalul de nebuni. Din cauza unor dezvăluiri la adresa unui fost preşedinte al ţării. Şi, nişte poliţişti, care sunt personaje îndrăgite şi în “Trăind clipa”, – e, dacă vrei, o continuare, pe departe, a acestui roman – încearcă să… facă dreptate. Îmi venise să spun mai mult şi altfel, dar mai bine o las aşa, agăţată în corcoduş. E multă acţiune, e mult suspans, e umor, e ironie, e dragoste, e lirism, e neprevăzut, e… roman. Al secolului. I-am zis aşa, romanul secolului, pentru că, circumspectă, tot bănuiesc că aia, “prietena”, stă cu ochii pe mine şi, măcar, păţită fiind, să nu-i mai dau idei. Am un titlu pentru acest roman, însă nu e bătut în cuie şi, mi se pare, era mai bun şi mai edificator ăla furat.

      8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

      Îmi doresc, pe lângă obişnuitele vreri de sănătate, fericire, dragoste, pentru mine şi pentru toţi cei dragi, să îmi vină copiii, şi de la marginea cea mai de pe margine a lumii, acasă, cât de des pot. Să nu uite drumul spre casă şi, tatăl lor şi cu mine să îi răsfăţăm şi să le facem, cum putem mai bine, toate poftele. Îmi place să-i văd, liniştiţi, mulţumiţi, fericiţi, pe toţi, în jurul mesei. Iar eu să-i privesc şi să mă încarc, până, măcar, la umătoarea vizită, cu toată pacea lumii. Îmi place, în general, să mă împrejmuiesc de oameni frumoși și prietenoși, de la care, mereu, am ceva de învăţat. Şi, îmi plăcea, mai în tinereţe, când cădeau ploi repezi, de vară, să-mi scot, fără ezitări, sandalele – cu tocuri – din picioare şi să fac drumul până acasă, desculţă. Senzaţia de libertate nu era nimic pe lângă ocheadele bulversate ale trecătorilor. Visez, mai ceva ca Borcea, la Champions League, desigur, când voi fi, din romanele mele, celebră și bogată, să am o casă la mare, pe malul ei, în buza ei. Să îmi beau cafeaua, cu ochii la ea. Să plâng, odată cu ea, când hohotește a disperare, în adâncuri. Să scriu povești magnifice, în timp ce-i privesc depărtările şi îi simt angoasele. Cel mai probabil, visul ăsta se poate împlini în altă viaţă. Dar eu – ce mă costă? – continuu să visez, în felul ăsta. Dacă ar fi să dau un nume tuturor celor înşirate de mine, aici, cred că i-aş zice, aşa, la prima mână, „Clepsidra cu visuri”. Ori „Şirag de gânduri ”. Ori „Dor de doruri”. Sau, de ce nu, „Foaie verde lobodă”. Nici „Sfadă prin noi răsărituri” n-aş zice nu. Şi, că nu mă pot opri, „Dansând pe tocuri. De zece”. Şi pun punct, Arci, trimiţând spre tine miile mele de mulţumiri.

Mulţumesc Nina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Mulțumim autorilor români

    În ultima vreme literatura română aduce tot mai des în atenţia cititorilor autori talentaţi ale căror cărţi abordează teme şi domenii diverse. Poveşti care mai de care mai savuroase şi captivante ne-au făcut zilele mai frumoase şi pe această cale, Literatură pe Tocuri are o deosebită plăcere de a citi şi promova autori români. Pe lângă tot ceea ce facem în cadrul proiectului nostru: recenzii, apariţii literare, evenimente culturale, concursuri, interviuri, comunicate editoriale, lifestyle, literatură pentru copii, autorii români debutanţi sau consacraţi îşi au locul lor de cinste, deoarece sunt compatrioţii noştri, fraţii noştri de neam şi ţară şi credem că literatura română trebuie cunoscută de majoritatea cititorilor. Numim acestă parte a proiectului nostru: “Şansa prezentului, trecutului şi viitorului autor român”.

      Vă mulţumim că daţi valoare literaturii române!

Dacă putem ajuta să vă aducem în atenţia cititorilor, întindem o mână tuturor!

Echipa Literatură pe tocuri: Coman Iasmina, Drăgan Milica, Arcidalia Ghenof, Sorina Ciocârlan, Alina Geambaşu, Lazăr Cosmin Ionuț, Rodica Puşcaşu, Vero Budea, Crina Maria Stanciu, Nicoleta Aurica Zetoca,  Andreea Oana Duduman, Roxana-Andreea Cercelaru, Marius Andrei, Robert Bădică.
flori

Recenzii cărți autori româniAer de Bucureşti (Autori: Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Florin Iaru, Mike Godoroja, Mihai Zgondoiu); Armele Atenei. In honorem Zoe PetreAda Shaulov – Enghelberg-Mărul dulce amarAdina Speteanu-Crimă la timpul trecut/Destine pierdute/IrinaAdrian Buzdugan-Comisarul CorcoduşăAdrian Christescu-Destinul lupului singuraticAdrian Voicu-A fi sau a nu Wi-Fi/Pe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listăAdrian Onciu-Templul negruAdrian–Petru StepanCrepuscul/Legendele şefului de gară/Fiecare zi e uimitoare-recenzie; Adrian MihălţianuEpoca inocenţei; Alexandru Voicescu-MaladAlexandru Şincu-La câinele fidel Jocuri şi jucării; Alina Cosma-O singură minune-recenzie/Darul vieţii-recenzie; Amalia Năcrin-Zădărnicia unui mers pe sârmărecenzie; Ana Mănescu-QuasarAna Maria Negrilă-Regatul sufletelor pierdute (recenzie)/Ascensiunea stelară (recenzie); Andrei BodiuChina, jurnal în doi timpi, Andy Lupu-Doza mea de New YorkAnna Vary-Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke/Ultima vrăjitoare din Transilvania – Mathias/Ultima vrăjitoare din Transilvania – AlexandraAnca Fusariu-Culoarea norocului; Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpiAndres-Încă o dorinţăAndreea Cătălina-Mă gândesc la ea non-stopAndreea Blându-Sclipind la ultimul vagon/In TemporaAndreea Russo-Amintiri din viitorAnida Lasto-Zuzu –recenzie; Antoinette Wornik-AtlantidaAlina PavelescuMoştenirea babei Stoltz, Alina Sova-Două linii roşiiAnamaria Ionescu-Camera obscură/Nume de cod: Arkon/Zodiac/Pe cine nu laşi să moară …Arthur Suciu: În gaură-recenzie; Augustina Șiman-Cămașa luiBogdan Hrib-Ucideţi generalul/Somalia, Mon Amour-împreună Kiki Vasilescu/Ultima fotografie/Vânătoare de asfințituri pe Strada 42/Filiera grecească/Patimile Doamnei ministruBogdan Munteanu-Ai uitat să râzi; Bogdan Teodorescu-Băieţi aproape buni-recenzie; Camelia Cavadia-Vina/Măştile fricii; Catrinel ZahariaTotul pentru femeiCătălin Al HajAliOchii unui înger; Cezar Pârlog-Flori, fete, fiţe sau băieţi, Life stuff sau învăţături pentru AndreeaCornel Bîrsan, Cristian Moșneanu -Istorie furată – Întemeierea Ţării Româneşti: Radu Negru Vodă, intre legendă, mit şi adevăr (împreună cu Adrian Anghel)recenzie/Petru Dimitrie Cercel. Gentilomul valah care a fermecat Europa-recenzie/Lăsând totul în vânt..-recenzie; Cristina Frâncu-Vrum-vrum-recenzie; Cristina Mihaela Barbu-Taina. Început de povesteCristina Nemerovschi/Păpușile/Vicky,nu Victoria/nymphette_dark99/RockstarCristina Oţel-Felinare Stinse-recenzie; Cristian Fulaş-Jurnal de debutantClaudiu Simion-Să iubești un îngerConstantin Cubleşan-Ceasornicul; Corina Cîndea-Triplu H-vol 1/Micuţa balerină/Măşti şi secrete/Rebela/Dragoste şi mătase albăCorina Ozon-Zilele şi nopţile amanţilor/Amanţii 3.0/Până când mă voi vindeca de tineCornel George Popa-Salonul de masajCiprian Mitoceanu-În sângele tatălui/Insula Diavolului/Faţă în faţăCristina Boncea-OctopussyCristi Lavin-Asasinul de la ultima pagină, Le viking roseDana Banu-Luna şi Îmblânzitoarea de oameniDan CârleaCopil în epoca de aur, Dan Lungu-Sunt o babă comunistă!Dan Rădoiu-Povestiri de la marginea realității; Dan Ioan Panţoiu-Mercenarul întunericului-recenzie; Daniel Botea-Eu împotriva mea!Daniel Timariu-Fete în roşu şi alte povestiri-recenzie; Davine M. Vesco/Lexi B. Newman-Tratament special-Ana-recenzie/Îmblânzirea scorpiei-recenzie/Tratament special. Inspecţia-recenzie/O echipă criminală-recenzie/Cealaltă faţă a lui Aaron Mason-recenzie; Dănuţ Ungureanu-Viaţa şi faptele haiducului Tănase Vlăsia-recenzie/-3.1 (împreună cu Sebastian A. Corn, Michael Haulică)-recenzie; Diana Petcu-Măşti ale sufletului-recenzie; Diana Sorescu-Diana cu vanilie The Book; Doina IoanidCele mai mici proze; Doina Roman-Pragul/Pragul 2-Umbra martor; Doina Popescu-Iluzoria vulpe a fericirii; Domnica Rădulescu-Trenul de Trieste/Amurg la Marea Neagră; Dorin David-Uși, ferestre şi alte proze/Primii paşiDorina Georgescu-Weekend gratisărmul sculptat; Dragoş PătraruUnde nu-i cap, vai de popoare!; Eugen Lenghel-Fermierul virtual; Eugen Ovidiu Chirovici-Voodoo şi Sanitarium; Flavius Ardelean-Bizaroproze/Miasma/Scârba sfântului cu sfoară roşie/Acluofobia; Florin Lăzărescu-Întâmplări și personaje; Florin Pîtea-Cartea cu scoarțe de argint, ferecate: Delirul încapsulat- Vol. 1; Florina Sanda Cojocaru-El a ales/Scrisori către îngeri/ELSA; Gabrielle Guvenel-Eria-Dezvăluirirecenzie/Eria-Perspective-recenzie; George Arion-Nesfârșita zi de ieri/Necuratul din Colga/Însoțitorul lui IisusGeorgiana Sandu-Iubire periculoasă-Obsesie-recenzie/Iubire periculoasă-Cercul vieţii-recenzie/Iubire periculoasă-Duşmani de sânge-recenzieGeorgiana Vâju-Nu te împiedica de mine, te implor-recenzie; Gheorghe Florescu-Confesiunile unui cafegiu; Gheorghe Vîrtosu-O inimă de broscuţă. Tomul 1: Peniţa aurie, înger sau călău?/Destin încarcerat. Volumul 1. Metamorfozele singurătăţii; Julia KalmanAntimemoriile unei muze; Igor Bergler-Biblia pierdută; Ileana VulpescuArta conversaţiei/ Preludiu; Ionuţ Tănase-Portretul vieţii unui orfan; Ioana Dumitrăchescu, Mircea Gavriluţ-Crimă în poziţie de ofsaid; Ioana DudaInstinct; Ioana Dumitrăchescu-Lacrimi de înger-recenzie/Crimă în poziţie de ofsaid –recenzie; Ioana Pârvulescu-Întoarcere în Bucureștiul interbelic; InimăRea-Damele din pălărie; Irina Binder-Fluturi 1+2+3, InsomniiLavinia Călina-Copiii întunericului-Neamul Corbilor/Zona zero/Blestemul zorilor“Leila” Sandra Coroian-I.R.En-recenzie; Laura Nureldin-Regii timpului; Lina Moacă-Oameni, îngeri şi demoni/Valuri de viaţă/Paşi în trecut/Coroana de spini și stele; Liviu CiocârlieUrmare şi sfârşit; Liviu Surugiu-Rămăşiţele viselor; Lucia Verona-Crimă la jubileu /Moartea zboară la low cost-recenzie/Moartea vine la premieră-recenzieLucian Ciuchiță-Copoiul din Cardiff/Gemenii lui Bormann-recenzie/Insula Purgatoriului-recenzie; Lucian Dragoş Bogdan-Uneori când visez-recenzie/Ultimul flux-recenzie; Metamorfoze (Autori: Algernon Blackwood, Oliviu Crâznic, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H. P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Şerban Andrei Mazilu, Saki, Hugh Walpole)Maria, Regina RomânieiÎnsemnări zilnice. Volumul I; Mara WagnerÎn spatele blocului; Maria Folea-Slowroom; Maria Timuc-Iubire de nisip; Marina Neagu-Frumuseți monstruoase/Urlet în tăcere-vol. 1 Marius–Albert Neguţ-Îngeri rătăciţi-recenzie; Marius Oliviu Iacob-Chiriaş la Cluj-recenzie; Michael Haulică-9 1/2 elegii-recenzie/O hucă în minunatul Inand-recenzie/3.1 (împreună cu Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu)-recenzieMihaela Strenc-Seria: Oraşul îngerilor-Îngerul întunecat-recenzie/Valentina-recenzie; Mihai Cotea– -Vremea Tornadei-recenzie/Eu şi Mia-recenzie; Mihail DrumeşInvitaţia la vals; Mihail Soare-Livrescu; Mihaela Cogălniceanu-Kalusia; Mircea Cărtărescu-Frumoasele străine/De ce iubim femeile; Mircea Băduț-Ficțiuni secunde; Mircea Tiberian-Jazz inside out; Monica Ramirez- Seducţia apei/Viaţă dublă la Veneţia/Asasin la feminin/Identităţi secrete-recenzie/Balanţa puterii-recenzie/Bariere de fum-recenzie/Abis-recenzie/Recviem pentru un asasin-recenzie/Fantoma de pe lac/Kit Black; Monica Săvulescu Voudour-Dacă treci podul Soweto; Narcisa Stoica-Taxidermie; Nataşa Alina Culea-Marat. Iubirea are spini/Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul/Lupii trecutului. Sofia/Nopţi la Monaco/Visele nu dorm niciodată;  Nelu Sorin StancuDiamantul din şatră; Nicolae Sirius-Amintirile unui însingurat; Nicoleta Tudor- Cercurile mistice/Oraşul de deasupra; Nic DobreCăldura ghețarilor; Oana Stoica-Mujea-Jucătorul/Indicii anatomiceOana G. Arion-Ultimul viking/Te voi găsi-recenzie/Dincolo de timp-recenzie/Prin cenușa de visuri-recenzie; Olimpian Ungherea-Preţul Tăcerii-recenzie/Agonia-recenzie; Oliviu Craznic-Ceasul fantasmelor; Olimpian Ungherea-Agonia; Protosinghel Teodosie Paraschiv-Codul Bibliei–Semnătura lui Dumnezeu; Radu Găvan-Exorcizat/Neverland; Raluca Andreea Chiper-Între pământ şi apă-recenzie; Raluca Butnariu-Deziluzii/Regăsire/Privilegii/Văpaia soarelui/Când dragostea ucide..Răzvan T. Coloja-Aer şi MSbP-recenzie/Soldaţi ai terebentinei-recenzie/Pangeea, toamna -recenzie); Rebecca Radd-Destinule să te vedem ce poţi-recenzie/Slăbiciunea mea eşti tu-recenzieRina ZiamniFlorile vieţii; Rodica Mijaiche-Anotimpul iubiriirecenzie/Secreterecenzie/Roma-Pasiuni întunecate/New York-Pasiuni ascunse; Rodica Pușcașu-Povestea secretă a Cezarei; Rodica Bretin-Ecouri din tenebre-recenzie; Ruxandra IvăncescuOchiul dragonului, Silvia Katz Ianăşi-Dreptul la viaţă-recenzie; Silviu Urdea-Nu mă tem-recenzie; Simona Tache-Femeile vin de pe Venus, barbații de la băut; Simona Tănăsescu-Pe gaura cheii-recenzie; Simona Stoica-Provocarea-vol.1/Provocarea-vol.2; Stavrofora Theodora(Videscu)-Ierusalim-Sensul Lumii; Stelian Țurlea-Crima la Torino;  Suzan MehmetSophia, Ştefan CaramanSuperstar; Ştefana Cristina Czeller-Ozz; Şerban Tomşa-Călugărul negru; Teodora Matei-Stăpânul castelului-recenzie/Tot timpul din lume-recenzie/Cel-ce-simte-recenzie; Teresa Wojcik-Căutând fericirea; Tessa Nadir-Sânge şi flori de portocal/Lacrimi de ceacârTheo Anghel-Seria-Am murit din fericire:-Întoarcerea-recenzie/Dincolo-recenzie/Chaos-recenzie/Purgatorio-recenzie/ Rochia aurie-recenzie; Tony Mott-Doi-recenzie/Julieta are un pistol-recenzie/Un glonţ pentru Julieta-recenzie; Vitali Cipileaga-De vorbă cu Emma

Lista se actualizează periodic

   Dacă doriţi mai multe detalii despre cărţile publicate de autori români, puteţi accesa lista ordonată în funcţie de editurile la care au publicat, după cum urmează: Herg Benet, All/Allfa, Crux Publishing, Trei/Pandora M, Humanitas, Tritonic, Curtea Veche, Nemira, Librex Publishing, Tracus Arte, Quantum Publishing, AdeniumArt, Herald şi For You, Bookzone, Smart Publishing, Libris Editorial, RAOUniversJunimea/Vremea/Pim/Singur şi altele, Celestium.

Surse foto: pinterest.com

   

 

 

 

 

 

 

by -
14

Rubrica nouă-Interviuri altfel-Autori români

M-am gândit la o asemenea rubrică pentru că petrec destul de mult timp pe calculator, în condiţiile în care deschid televizorul doar, dacă este un film bun sau o emisiune interesantă. Sincer, la început urmăream mai mult programele de tv, dar de când emisiunile au devenit rampă de promovare pentru tot felul de personaje, pentru aşa zise “dive”, ştirile în mare parte au devenit “ştirile groazei” şi pe unde te uiţi sunt o grămadă de emisiuni aşa zis politice, prefer să citesc prezentări şi păreri despre cărţi pe site-uri sau bloguri.
Ştiu că mulţi zic, “a… şi ăla şi-a făcut blog”, dar eu îi apreciez, fiecare postează acolo ce crede că ar fi de interes, prezentări de cărţi, evenimente, sau pur şi simplu o părticică din sufletul lor, se ştie că uneori e mai uşor să te “destăinui” sau să “conversezi” cu un interlocutor nevăzut.
Important este că din ce în ce mai mulţi tineri citesc, şi mai mult, a apărut un val de scriitori români contemporani cu noi. Editurile se ocupă de prezentarea lor tipică aşa că hai să-i cunoaştem puţin şi altfel.
Am o listă cu câţiva autori ce au acceptat să îi cunoaşteţi şi altfel, să cunoaşteţi omul din spatele autorului. În fiecare săptămână veţi face cunoştinţă cu câte un autor român contemporan, mai bine zis omul-autor. Întrebările sunt aproximativ asemănătoare la toţi, asta pentru că vrem să aflăm cum şi ce răspunde fiecare la aceeaşi întrebare, având în vedere că sunt generaţii diferite, caractere diferite, fiecare cu trăiri şi concepţii personale.
Aceasta va fi rubrica săptămânală “Interviu altfel” în exclusivitate pentru voi.

ARCI

Sursa foto

%d bloggers like this: