Tags Posts tagged with "Autori români"

Autori români

by -
5

„ Ce anume ne leagă de un loc, și ce rupem de fapt, când plecăm de acolo? „

Chiriaş la Cluj, de Marius Oliviu Iacob-recenzie

Editura: ȘCOALA ARDELEANĂ , 2016

Număr pagini: 180

Despre autor

   Marius Oliviu Iacob este publicist, jurnalist și scriitor. Editorul mai multor situri de profil social-cultural, precum: teatru.info, cluj.social, cefilmevad.blog.ro/.com, clujul.xyz sau inimadecarte.ro, are la activ până acum două cărți: „Revoluția trăită de O. Țâră” (Alba Iulia, 2012) și „Jurnalul chiriașului grăbit” (Cluj, 2016).

   Volumul prezentat, „Chiriaș la Cluj” (Cluj, 2017) este o reeditare a celui din 2016, având adăugat un capitol suplimentar pentru a face legătura cu volumul doi, în curs de apariție: „Recuperatorul de iepuri” (Cluj, 2017). Va exista și un volum trei, încă în stadiu de concept: „Terasă la Cluj” (2018).

   Cele trei volume au personaje similare, dar tratează aspecte diferite (locuirea într-un oraș contemporan, urmată de ocupații în volumul II, iar în volumul III, despre relațiile interumane). Va mai publica la începutul lui 2018 un roman polițist, cu tendințe mistery-horror: „Ciocănarul”, la o editură din București.

Apropo de autori, ar fi nevoie de o trupă care s-o scrie, fiindcă de jucat, teatru joacă aproape toată lumea. Oricum, e clar că ești MINOR, poetul nu se naște, ci trebuie să se coacă, nu să apară așa, pleosc! Pe internet, asemenea piesei. …”

   Marius Oliviu nu este doar autor. El este pasionat de teatru și film, pot adăuga că este pasionat de artă. Să ai pasiune pentru scris, citit, vizionat înseamnă să iubești arta și transformările ei.

   La o scurtă întâlnire cu autorul, în vizită la Timișoara am primit această carte, am parcurs multe subiecte de la literatură, actorie, oameni, orașe ( Cluj,Timișoara și Arad), oameni, până la istorie și Revoluția din 1989.

  Să stai la povești cu o persoană care este atât de pasionat de ceea ce face este o adevărată plăcere. Probabil am fi avut nevoie de foarte multă cafea pentru  a discuta o mică parte din pasiunile comune.

   CHIRIAȘ la Cluj m-a surprins. Aparent este o carte ușoară care vorbește de un chiriaș, care de fapt este și proprietar, și despre aventurile sale în Cluj. Despre cum își închiriază propriul apartament, la rândul lui devine chiriaș ( plătind o chirie mai mică decât încasează el de la chiriașa lui). Fiind nevoit să doarmă și pe la birou câteva nopți.

   Spun aparent pentru că în spatele poveștii lui Hip, această carte este de fapt despre oameni, autorul dezvăluind viața chiriașilor și locuitorilor Clujului din punctul de vedere al unui foarte bun observator al realității, dar și al mediului  online.

   Aventurile de amor și momentele amuzante reușesc să ofere cititorului un farmec aparte, fără a putea încadra această carte într-un gen literar anume.

Gălăgia de la parter neliniști puțin locatarii de deasupra biroului: nu se mai auziseră de o bună bucată de vreme asemenea zgomote pe-aici, în micul lor bloc de pe strada Fericirii. O vecină ce se chinuia să doarmă singură la etajul doi se trezi căutându-și punctul G. „

   Pe măsură ce parcurgeam paginile aveam impresia că totul este real, găsind inclusiv numele povestitorului Marius Oliviu. Această carte având două fire narative. Una a povestitorului și a doua a lui Hip, deși câteodată am avut impresia că sunt una și aceeași persoană.

   Nu foarte groasă, această carte conține informații imobiliare, istorice foarte bine incluse într-o poveste plină de aventură umoristică, care aduce în prim plan relațiile dintre oameni, dar și natura umană.

   Ce suntem dispuşi să facem pentru un ban în plus, cum învățăm să supraviețuim într-un haos al zilelor în care trăim, cum ne complicăm viața implicându-ne în tot felul de aventuri cotidiene.

„ Ce anume ne leagă de un loc, și ce rupem de fapt, când plecăm de acolo? „

   Mi-a plăcut foarte mult legătura dintre realitate și virtual în descrierea autorului, descrisă perfect și în cunoștință de cauză, dar și caracterul uman surprins într-o continuă nemulțumire. Indiferent că este nemulțumit de ceea ce scrie, de relațiile amoroase, de vecini, de chiriaș, de proprietar, de șef… ș.a.m.d. .

   Îi mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit și aștept următoarea carte, care este diferită și genul pe care-l prefer de obicei.

„ – Ce-mi doresc eu cel mai mult după apariția cărții, domnișoară, este ca ea să fie percepută ca o ficțiune, iar personajele principale și poveștile lor să pară adevărate. „

Sursa foto: dasmclujnapoca.ro

 

“Thriller poliţist şi roman de spionaj. Aventurile captivante ale unui roman care a ajuns fără să vrea asasin plătit.”

Mercenarul întunericului, de Dan Ioan Panţoiu-Editura Rao-recenzie

Editura RAO: 2017
Număr pagini: 260

   Am comandat cartea dintr-un impuls. Mi-a plăcut cum era realizată coperta, m-a intrigat titlul şi cuvintele din prezentare şi bineînţeles editura, doar e editura mea preferată. Faptul că autorul este român a fost un bonus.
    Am citit în ultimii ani multe romane apărute la RAO ale autorilor români şi am ajuns la concluzia că avem autori români contemporani foarte buni, la fel de buni ca cei străini.
    Dar să vă spun câteva cuvinte despre carte. Cum spune chiar autorul:

“Cartea de faţă este inspirată din realitate. Dar cât este realitate şi cât este ficţiune, nici autorul nu mai ştie.
De aceea nu poate să spună nici unde, nici cum şi nici dacă personajele mai sunt sau nu cu adevărat în viaţă…
Între anii 1994-1995, presa din România şi canalele televiziunilor de ştiri au consemnat ca pe o curiozitate, faptul că mai multe centre pentru copiii cu dizabilităţi, aziluri pentru bătrâni şi biserici au primit donaţii totalizând aproape un milion de dolari USD.
Donatorul a preferat să rămână necunoscut.”

   Personajul principal al romanului este Dusan Panait, elev sergent la şcoala de ofiţeri şi “de naţionalitate balcanică” cum se autocaracterizează cu mult umor. Străbunicul lui, grec, venise în România de la Salonic cu soţia şi trei băieţi. Făcea comerţ cu fructe uscate, cereale, ulei de măsline şi pentru că negustoria i-a mers bine s-a mutat de la Brăila la Constanţa, apoi la Bucureşti unde s-a şi stabilit. Unul dintre băieţi a fost bunicul lui Dusan, Nikolas. Acesta a avut un singur fiu pe Iorgos, tatăl lui, care a murit când copilul avea un an.

   Când fasciştii au ocupat Grecia, familia a hotărât să-şi romanizeze numele din Panagiotis în Panait.
   Mama lui provenea dintr-o familie de sârbi răzvrătiţi dintr-un sat din sudul Belgradului. Familia ei fugise în România trecând Dunărea. S-au aşezat într-un sat de munte mai izolat unde s-au apucat să cultive legume. Negoţul a mers, şi cu banii câştigaţi au cumpărat sute de hectare de pădure pe care le-au defrişat şi au cultivat cereale. În câţiva ani au ajuns chiaburi.
    Dusan, copil fiind, ”îl însoţea pe bătrânul grec noaptea la păscut vitele.” Priveau amândoi stelele, fiecare stea avea taina şi povestea ei şi parcă fiecare îi transmitea ceva.

Cădea în somn şi se visa cucerind lumi, cetăţi şi înfrângând armate ale întunericului.”

   Într-o noapte au fost atacaţi de lupi şi, deşi boii i-au omorât, Dusan a rămas cu o teamă de întuneric.

“Din noaptea aia a început să vadă altfel întunericul. Să-l simtă şi să se teamă de el.”

   Bunicul lui îi spunea:

“Dacă nu te temi, nu te mobilizezi, nu te concentrezi şi eşti pradă uşoară pentru oricine. Din frică vine curajul.”
“Când te cuprinde frica, primeşte-o, uită-te bine la ea, simte-o ca pe o fiinţă şi cuprinde-o la rândul tău. Atunci fii sigur că ai învins-o. Şi pe viitor Dusane, agapi mou, când ţi-e greu, gândeşte la ce-ţi spun acum: respiră, gândeşte, trăieşte! Să nu uiţi niciodată cuvintele astea! Să le repeţi în minte până când vei simţi că eşti tare şi stăpân pe tine!”

   N-a uitat cele trei cuvinte, care de-a lungul anilor l-au salvat din multe situaţii cumplite.
   Cutremurul din 4 martie 1977 îl găseşte elev în ultimul an la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne de la Băneasa.
    Erau cu toţii la cantină, la masa de seară, au ieşit afară şi nu le-a venit să creadă cum se valurea pământul. Apoi a simţit miros de gaz şi împreună cu maistrul lor Ţopescu şi colegii săi reuşeşte să înlăture pericolul. Apoi continuă instrucţia până când este chemat la comandantul şcolii, general-maior Radian, pentru a primi o însărcinare importantă şi de încredere.

   Dusan avea o presimţire, moştenise darul premoniţiei de la mama şi bunica lui, ar sfaturile lor l-au ajutat să înveţe să-şi asculte subconştientul şi să se asculte pe el:

“Ascultă-te pe tine, cel din tine! Ascultă-ţi instinctele!”
“Aşa a învăţat să-şi asculte subconştientul. Mai târziu, a înţeles ce mare har i-a fost dat.
“Chiar mai pricepută şi mai sensibilă în a prinde informaţiile şi vibraţiile astrale era bunica Radoslava.”
“Tot ea i-a arătat cum să se uite la stele, să le vadă, zicea. Şi tot ea l-a învăţat cum să asculte pământul şi trunchiurile copacilor, atunci când nu ştia ce drum să aleagă.”

   Radian era doctor în ştiinţe, lucrase 21 de ani în DIE, foarte apreciat mai mult în afară ţării. Datorită profesionalismului, flerului şi capacităţii sale prinsese mulţi spioni, ceea ce-i adusese o avansare rapidă, dar şi antipatia unora din jurul său, colegi sau subordonaţi care-şi “făcuseră din delaţiune şi carierism un scop în viaţă”. Aceştia l-au atacat fără scrupule, cu mijloace murdare, mai ales că erudiţia lui Radian îi făcea să se simtă mici.
    Pe de altă parte de starea de spirit existentă au profitat serviciile rivale occidentale şi sovietice care au alimentat “pe toate căile distrugerea imaginii unuia dintre cei mai buni spioni ai României şi ai lumii.”
Urmarea a fost că unii i-au vrut locul, ”chiar sângele”, dar cei rămaşi integri i-au propus şefului statului să-l numească comandant la Şcoala Militară a M.I..

   Radian îl înţelesese pe Dusan, care de câteva ori voise să renunţe la şcoală, discuta cu el şi de fiecare dată îl lămurise să rămână, aşa că lui îi datora acesta faptul că aproape termină cursurile.
   Radian îi explică că în urma cutremurului jumătate din centrul vechi al Bucureştiului este ruine, blocuri vechi din 1920-1930 neconsolidate erau acum dărâmate, mulţi oameni morţi sau prinşi sub dărâmături, liniile telefonice, relee de televiziune căzute. În blocurile dărâmate locuiau şi mulţi oameni cu funcţii importante- diplomaţi, ofiţeri cu rang superior în M.I şi oameni cu bani, bijuterii şi lucruri de valoare:

“În astfel de situaţii la faţa locului apar hienele şi şacalii. Scormonitorii şi jefuitorii de cadavre. În plus apar şi cei interesaţi să găsească anumite documente de importantă deosebită.”

   Dusan înţelege ce i se cere să facă, să supravegheze zona în care va fi trimis, să adune şi să asigure paza documentelor şi valorilor găsite şi să aibă grijă să nu fie ucis de indivizi “care şi-au învăţat bine lecţiile.”
Radian avea încredere în nonconformistul Dusan şi chiar încercase să-l convingă să treacă de la miliţie la securitate şi insistă de fiecare dată, deşi elevul refuzase:

“Poate după zilele care vor trece şi după misiunea pe care ţi-o voi încredinţa, vei vedea altfel lucrurile. Să ştii că Securitatea nu înseamnă neapărat doar întemniţarea, schingiuirea şi închiderea celor ce sunt împotriva orânduirii socialiste. Sunt direcţii care chiar sunt necesare pentru viaţa oamenilor. Pentru pacea ţării şi a planetei!”

   Dusan a fost debarcat la fostul bloc Scala şi nu-i venea să creadă că frumoasa cofetărie unde-şi invita cuceririle nu mai există, că era doar un morman de moloz. Un excavator uriaş umplea cu ruine camioanele şi apăreau din ce în ce mai multe cadavre.
   Pierdut şi fără glas acceptă o cană de ceai de la Dorina, lucrătoare la salubritate. Dorina, o femeie tânăra de 30 de ani, micuţa de statură, cu un fes tricotat, i-a adus timp de trei zile şi nopţi ceai şi mâncare.
După trei zile, petrecute mai mult singur, oboseala, grija că nu ştia nimic de ai lui îi dădeau un sentiment de abandon:

“Ceda psihic. Cel mai greu era însă sentimentul că fusese abandonat. Abandonat între dărâmături, alături de saci cu bani, bijuterii, role cu filme de celuloid, benzi magnetice, documente şi tablouri. Bazarul unor foste vieţi. Oameni care muriseră îngroziţi în beznă, striviţi, asfixiaţi, neputincioşi. Oameni ale căror suflete bântuiau printre ruine.”

   Au început să apară tot mai mulţi prădători. Dusan rugase un plutonier major care împreună cu soldaţii scoteau cadavrele, şi-i ajutau pe cascadorii de la Buftea să salveze supravieţuitori, să anunţe şcoala să-i trimită un înlocuitor. Dar nu aveau pe nimeni disponibil.
   Dusan era oarecum dependent de Dorina care-i aducea câte ceva de mâncare uneori, alteori venea o maşină a armatei care le împărţea o ciorbă la toţi.
   În a patra zi a sosit o maşină cu un grup condus de un maior, care după ce i-a dat parola a început să încarce sacii. Când maşină era încărcată Dusan a cerut un proces verbal pentru saci, vehement maiorul îl refuză iniţial, dar se trezeşte cu puşca lipită de el. Aşa că locotenentul face un proces verbal de primire al sacilor, dar maiorul îl ia la ochi, deşi râzând fals îl anunţă că a trecut testul şi că sigur se vor revedea:

“Ştiu că vorbele maiorului se vor împlini. Da se vor revedea. Cu siguranţă se vor revedea. Simţea asta. Şi nu-i plăcu ce simţea.”

   Ajuns la şcoală află că ai lui sunt bine şi se hotărăşte ca după ce se odihneşte s-o caute pe Dorina şi să-i mulţumească pentru sprijin.
   Dar sculat brutal din somn i se dă o nouă misiune, de data asta de către comandantul lui direct.
   “Presimţi că nu era nimic bun la mijloc. Nu ştia atunci câtă dreptate avea.”

   De data asta este trimis să păzească groapa de gunoi ”Groapă lui Oatu,” cum i se mai spunea, pentru că până şi ziarele străine vuiau că acolo se fură tot ce nu s-a descoperit lângă ruine: bani, valori, haine. Echipele de pionieri şi utecişti căutau ziua în moloz, sortau lucrurile şi predau sacii paznicilor. În noaptea precedentă paznicii fuseseră ucişi şi sacii furaţi.
   Aşa că dacă la Scala doar îi speriase pe hoţi cu cartuşe trase în aer, acum avea ordin să tragă în plin. I se dă armă cu încărcătoare de rezervă, şi hrană rece pentru o săptămâna. I se mai spune că ordinul venise direct de la Preşedinte, iar faptul că au fost aleşi patru dintre cei mai buni elevi denotă fie încrederea pe care o are în ei, fie neîncrederea faţă de Unităţile de profesionişti ale Securităţii sau Miliţiei. Urma să fie singur, paznicii gropii fiind retraşi noaptea pentru a nu mai fi victime.

   Dusan se împrieteneşte cu paznicii, cu tinerii care munceau la groapă. Vederea bărăcii în care paznicii fuseseră efectiv executaţi îl determină să-şi aranjeze un alt adăpost. Mai află de la paznici că maşina cu care furaseră sacii era de tip militar, dar fără numere, că cei veniţi după saci ştiau tot rostul şi că au mitraliat postul de pază.
   Prima noapte a trecut greu, dar l-au ajutat amintirile din copilărie şi mai ales cuvintele bunicului său pe care le repetă că pe o mantră: ”respiră, gândeşte, trăieşte.”

   Paznicul Grigore îl asigură că-i va aduce numărul de telefon al Dorinei şi-i povesteşte câte ceva despre ea.
Dusan face o recunoaştere a perimetrului, apoi îşi amenajează cu sfoară, sticle, cutii de tablă un sIstem de avertizare. Mai mult… îşi îndeasă în rucsac haine culese din moloz, îl acoperă cu mantaua părând că acolo doarme, şi el schimbă adăpostul.
   Aşa că atacul nu-l ia nepregătit, se trage în el (de fapt în rucsac) aşa că trage şi el şi omoară doi oameni, dar când trage şi spre cei de lângă maşină aceştia nu păţesc nimic şi pleacă în viteză.
   Apare o maşină cu Uslaşi care-l iau prizonier, dar şi o maşină a miliţiei. Colonelul de miliţie îl verifică vorbind cu Radian care îi confirmă ce a spus Dusan. Aşa că îl preia pe arestat, scrie un proces verbal, dar nu consemnează în el modul de comportare al uslaşilor, şi-l duce în arestul miliţiei.

   Este interogat şi bătut până la sosirea şi intervenţia lui Radian care-l scoate de acolo. Cu acordul Preşedintelui, Radian îl transferă după vindecare într-o unitate specială, o baza secretă de antrenament.   Datorită rezultatelor şi aptitudinilor lui, Dusan este recomandat pentru a deveni membru al unităţii speciale, preţul tranzacţiei fiind chiar viaţa lui.
   După schimbarea politicii pro-sovietice a României, Securitatea statului a devenit vulnerabilă faţă de KGB. Consiliul Suprem de Apărare al Ţării a ajuns la concluzia că numai Securitatea israelită-Mossad putea face faţă ruşilor. Aşa că se creează alianţe. În acelaşi timp statul scotea bani prin aprobările de plecare din ţară a evreilor, mulţi bani, ca un fel de răscumpărare plătită de statul Israel pentru cetăţenii săi. Tranzacţiile se derulau prin două firme de comerţ exterior, de fapt firme ale Securităţii. Aşa s-au creat şi unităţile speciale antrenate de Mossad care aveau mai multe scopuri: să execute misiuni sub acoperire având că scop înlăturarea din ţară a persoanelor incomode, să asigure transportul conspirativ de informaţii diplomatice, documente, parole, cifruri şi conturi bancare şi de asigurare a siguranţei zborurilor. Mai erau curăţătorii şi cei numiţi Mercenarii Întunericului. Odată pregătiţi membrii operau prin rotaţie, şi toate operaţiunile la care se participa erau foarte bine plătite:

“Sigur, toate operaţiunile la care participă membrii acestor unităţi speciale sunt plătite. Se câştigă mai mulţi bani decât ai visat vreodată! Ca toţi ceilalţi, vei semna un contract. Garanţia de executare a contractului din partea ta este aceeaşi cu preţul din tranzacţia care te-a adus aici.
Viaţa ta! Ca garanţie suplimentară: viaţa alor tăi.!”

   Dusan care idealizase viaţă pentru care se pregătea în Bucureşti vrea iniţial să refuze, dar alternativă era un proces şi zidul de beton cu moartea. Şi atunci ia o hotărâre:
   “Din viaţa care i se oferea semnând, mai putea ieşi. Cândva. Cumva. Dar din moartea care-l aştepta dacă n-ar fi făcut-o, n-avea scăpare!”
   “Recrutarea se produsese. Era deja un mercenar.
    Un mercenar în solda întunericului.”

   După ce se reface şi după antrenamente Dusan pleacă în permisie, îi revede pe ai lui şi se încarcă de energie şi speranţa:
   “Toate mirosurile, culorile şi energiile locurilor dragi îl reclădeau şi-l încărcau cu viaţă.
   Toate acestea erau ale lui. Nimeni nu i le va putea lua. Şi întotdeauna le va regăsi când le va caută. Vor fi pentru totdeauna matricea lui! Pe care doar el o ştia.”

   Întors la Bucureşti o caută pe Dorina, apoi caută să afle vinovaţii pentru ce s-a întâmplat la groapă de gunoi şi cine îi încărcase arma cu gloanţe oarbe, dar parcă o mână divină îi pedepsise pe toţi.
    Însoţeşte o vreme transporturi aeriene, are câteva momente de linişte în dragostea lui cu Dorina, pe care însă boala ei le curma brusc. Trimisă în Israel la tratament, Dorina îşi va reface viaţa cu un medic argentinian.
    Într-o jumătate de an Dusan o pierde pe Dorina, bunicii şi mama, pe toţi cei dragi lui, rămânând singur într-o “lume pustie şi cenuşie”.
“Curând întunericul urmă să fie deplin.”

   Şi-acum urmează pentru Dusan viaţa de mercenar al întunericului. Nu e uşor să ia vieţi la comandă, începe să se înece în alcool. Apoi cu multă voinţă se va salva.
   La un moment dat ca peste tot şi în organizaţia lor apare trădarea, lăcomia, trădătorii.
   Află că un grup îi urmăreşte pe mercenari, îi omoară şi le ia banii. Şi asta de când fuseseră şi ruşii primiţi într-un fel de consiliu secret cu europenii şi Mossadul.
   Dar nu vă spun mai mult, parafrazând poveştile vă voi spune doar că “din poveste înainte mult mai este”.

   Dacă vreţi să aflaţi aventurile, misiunile şi viaţă lui Dusan, modul în care se salvează şi-şi salvează banii (adunase peste un million de dolari) trebuie să citiţi cartea. Veţi mai trece prin multe aventuri, poveşti de prietenie, loialitate, ură, trădare, dragoste şi mai ales dorinţa de supravieţuire.

   Important e că până la urmă toate lucrurile sunt plătite şi că Dusan:
“Ajuns asasin plătit, reuşeşte, în urma unor peripeţii extraordinare, să se răzbune pe cei care-i doreau moartea şi banii şi să se retragă departe de acea lume a întunericului din care fusese constrâns să facă parte.”

   Recunosc că m-a răscolit romanul, mi-a adus aminte de cutremurul din 1977, eram la Sinaia, am ajuns la Bucureşti şi am văzut pe viu grozăviile descrise în carte. Mi-am amintit de multe poveşti şi drame auzite, văzute şi citite, de lucruri pe care le-am aflat, de oamenii pe care i-am cunoscut.
   Şi mi-am dat seama că povestea lui Dusan este “brodată “ pe realitatea vieţii şi evenimentelor de atunci.
   Romanul este scris într-un stil alert, fără descrieri şi poveşti inutile, exact ca o carte document foarte impresionantă.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

“…scriitorii văd oamenii aşa cum ar putea fi…”

Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea-recenzie

 

Editura Librex Publishing
Anul apariţiei: 2017
Număr de pagini: 324

   Pentru mine, întâia deschidere a unui nou roman al Nataşei Alina Culea este echivalentă cu senzaţia cadoului de Crăciun, desfăcut lângă brad în copilărie. O încântare totală a simţurilor, însoţită de surpriza ce anticipează deliciile pe care le voi găsi dincolo de ambalajul strălucitor – pentru că fiecare carte a autoarei e mereu diferită de orice altceva a scris până atunci – dar şi de siguranţa absolută că orice ar fi, va fi minunat, neexistând nici cea mai mică posibilitate să nu îmi placă enorm.

   Am încercat de multe ori să definesc prin paralelisme exterioare (cu alţi scriitori) sau interioare (între un roman al ei şi un altul) stilul Nataşei. Să îl integrez într-un curent, într-un gen, într-un format ștanțat de literatură. Dar nu mi-au ieşit decât mici comparaţii punctuale, aproape forţate, din cauza originalităţii ei descătuşate, neîncadrabile în șabloane, nici măcar într-o matcă proprie de creaţie, fiindcă nu numai de la o carte la alta, dar chiar de la o secţiune a unui roman la următoarea, tot ce te aşteptai să continue într-un fel, se transformă spectaculos şi devine altceva, la fel de original, dar din cu totul altă zonă a imaginarului extaziant.

   La fel se întâmplă şi cu Visele nu dorm niciodată, compozit genial din două aliaje atât de deosebite: o primă parte, Legămintele macilor, fascinant de introspectivă, analitică, a cărei atracţie se creează prin magnetism intim emoțional, o a doua parte, Arca celor 11 nopţi, intens epică, parcă desprinsă dintr-un basm-thriller-horror cu personaje extraordinare, mister criminogen şi numerologic, fenomene inexplicabile şi revelaţii spirituale.

   Ajunsă la a cincea lansare livrescă, juna autoare-complet-maturizată-profesionistic face în această nouă bijuterie literar-psihologică a sa un exerciţiu de empatie, sărind peste aproape un deceniu de viaţă şi transpunându-se/transpunându-ne în mintea unei scriitoare celebre de peste 40 de ani, care simte că trece printr-un moment de cumpăna al existenţei ei. Prinsă într-un mariaj incomplet, îndrăgostită de un amant nepotrivit, percepând dureros trecerea timpului şi disiparea farmecelor feminine asociate cu tinereţea, este tentată să abandoneze totul, să se abandoneze curgerii intrinseci a destinului, renunţând să mai lupte pentru a-l influenţa în vreun fel. Prima afectată de delăsare fiindu-i însăşi cariera:

„Am început să scriu din dragoste pentru oameni şi voi renunţa să mai scriu din dragoste pentru unul singur dintre ei.”

…mărturiseşte ea dureros. Sacrificiu suprem, lehamite de orice altceva exclude dragostea sau răzbunare întortocheată – dat fiind că iubitul din cauza căruia vrea să facă acest gest pare să-i adore cel mai mult tocmai talentul de scriitoare?

   Deşi Nataşa are sinceritatea să spună mereu o poveste personalizată, ce place prin ea însăşi, nefiind interesată de categorisirile pe care le încearcă mereu criticii literari pentru a stoarce cât mai multe concluzii general valabile dintr-o operă, nu poţi să nu extrapolezi semnificații prototipice, remarcând că alegerile personajului ei, Lea Leroy, în privinţa iubirii, sunt două extreme opuse ale masculinităţii intelectuale.

   O variantă cu soţul perfect din punct de vedere al confortului, echilibrat liniştit, grijuliu, cedând mereu capriciului feminin, neproblematic, completând genul de cuplu despre care, din afară, oricine va lansa complimente referitoare la ce bine vă potriviţi şi ce pereche perfectă sunteţi, dar lipsit de pasiune şi înclinaţie romantică, mai mult un prieten tacticos şi plin de tabieturi decât un partener care-şi demonstrează afecțiunea.

   O altă variantă, de amant ce se întrevedea ca posibilă titularizare oficială, exploziv, efervescent, debordând de energie şi iniţiative surprinzătoare, romantic şi pasional măcar în momentele când a înfiripat inter-dependenţa sentimentală, imprevizibil în reacţii şi încăpăţânat în aplicarea ideilor proprii, deşi îndrăgostit sincer de tot ce creează iubita admirată. Bărbat mai tânăr, parcă încă neformat complet, dar care pe Lea o face să se simtă feminină şi atrăgătoare, la fel cum poate să-i reteze brusc însuşi cheful de viaţă, dintr-o singură vorbă aiurită aruncată prosteşte, aşa cum lansează adesea fiinţele imature emoţional. Un cuplu cu el adună la orizont norii negri ai bârfei, clevetelii şi controversei, dar singurul care pare să îl facă cu adevărat imposibil e chiar comportamentul lui instabil.

   Dacă pentru perceperea primei variante masculine, dintre cele între care Lea navighează ca între Scylla și Charybda, Thiery, soţul, ne ajunge un fragment scurt să-i înţelegem descrierea, pentru cea de-a doua, amantul, Mark, iubitul ce ar fi putut fi, avem nevoie de secvenţe întinse pe parcursul întregului roman, neliniare temporal, desprinse din gânduri şi amintiri ale Leei, pentru a putea schiţa cât de cât profilul celui care a tulburat astfel o femeie atât de sofisticată, serioasă şi bună judecătoare de caractere, ce e capabilă să-i descifreze pe toţi din jurul ei ca pe propriile personaje de carte şi să le ofere instant soluţii în a-şi aborda problemele, dar nu îşi poate aplica sieşi aceleaşi tratamente psihic lecuitoare, drept cataplasme pentru tribulațiile iubirii sale.

   Ce face o tipă impulsivă când gândurile răvăşite, prietenele şi analizele psihologice nu-i oferă rezolvarea dilemelor ei sentimentale? Schimbă peisajul şi porneşte într-o călătorie spre un loc cât mai pierdut în spaţiu.

   Astfel începe partea a doua a romanului, cea magic-epică şi de două ori mai lunguiaţă, unde protagonişti turistici cu personalităţi ca ale posibililor criminali ai Agathei Christie se strâng în număr fatidic într-o splendidă vilă înzăpezită pe vârf  de munte şi tot mai extrasă din civilizaţie de vitregia progresivă a vremii.

   Chiar dacă noile personaje au o tentă clasică ce te face să le aştepţi evoluţia înspre conflicte la fel de clasicizate odată rămase izolate, fără curent şi regresând energetic la lumina pâlpâindă a lumânărilor, conversaţiile şi felul lor de a fi rămân de un modernism militantist vijelios, ce te atrage în argumentații de idei şi contradicţii principiale, abordând tematici din cele mai diverse. Predominantă devine cea a iubirii şi genurilor de cupluri în toate variaţiile lor, dar apar şi discuţii despre prezent ca umbră a trecutului, simţământul de dispariție a frumuseţii, tinereţii şi gloriei, veganismul ca alegere spirituală, seninătatea yoghinului amator, creşterea copiilor – cu unic exemplu nefericit de fată răsfăţată prezentă, autoanaliză freudiană, psihologia de grup sau de perechi romantizate şi încă atâtea altele, ca în orice minusculă comunitate inteligentă comunicativă.

   O înşiruire de evenimente stranii îngroaşă aura de mister şi supranatural în acest peisaj deja dătător de tot soiul de fiori. Universul restrâns la mâna de personaje înconjurate de zăpezi şi rupte de lumea exterioară devine unul al coincidenţelor, simbolurilor, semnelor superstiţioase şi oglindirilor, fiecare regăsindu-se în ceva parcă pregătit pentru sine, uneori chiar în reflectarea secvenţială a celorlalţi, văzuţi ca cioburile reunite ale unei oglinzi sparte:

„Suntem prinşi în camera oglinzilor şi, în acelaşi timp, în labirintul propriilor conștientizări. Maja îmi oglindeşte teama de îmbătrânire, cei doi unguri au curiozitatea mea pentru mister şi pentru lumea nevăzută, Arthur este lipsa mea de implicare în viaţă, Kate este fetiţa revoltată şi răutăcioasă din mine, Theo şi Benoit sunt extensii ale polarităţii bărbat-femeie, Selene este idealista care încă mai trăieşte în mine şi care crede că are forţa de a schimbă lumea, iar Monique reprezintă refuzul meu de a accepta schimbările. Oare ce reprezint eu în ceilalţi?”

 

   Încercam să descriu dualitatea fascinaţiei din primul şi al doilea capitol al cărţii, atmosfera din Legămintele macilor pregatind-o, potențând-o şi definind-o pe cea din Arca celor 11 nopţi, dar realizez acum, într-o nostalgică răsfoire, încercat de regretul despărțirii de captivantele personaje ale cărţii, că, nemenționându-l individual, am nedreptăţit un al treilea capitol. Fiindcă Epilog-ul este o poveste în sine. De un gen indefinibil şi interpretabil în atâtea feluri câţi cititori există, lărgindu-şi cu fiecare nouă lectură ramificaţiile interpretative. Fără să dezvălui nimic care ar putea strica plăcerea descoperirii sale de către fiecare explorator al romanului, aş remarca melancolic doar că mi-a lăsat aceeaşi senzație ca învârtirea titirezului ce testa realitatea din filmul Inception, când nu puteai spune dacă ultima sa rotire a fost parte a unei mișcări continue de perpetuum mobile sau o primă încetinire şi ezitare ce anunţa ieşirea din vis.

   Tentaţia umană de a face mereu comparaţii şi a găsi similarităţi, măcar senzitive, chiar şi când excepţionalul originalității nu-ţi permite să aplici procedura standard asupra conţinutului, ci doar să îţi formulezi propriile interpretări despre ceea ce tocmai ai experimentat…

   În viziunea mea decriptatoare, intuiesc sub titlul primului capitol, Legămintele macilor, un dublu simbol: cel al visului indus halucinogen, dar şi al lipsei de durată şi superficialităţii unei promisiuni făcută de o floare care la prima suflare îşi pierde petalele. În cel de-al doilea, Arca celor 11 nopţi, dincolo de forma arhitecturală arcuită a intrării în vilă, ce i-a atras denumirea din partea vizitatorilor, resimt metaforic o nouă Arcă a lui Noe cu genuri şi tipologii de iubiri şi iubiți – poate nu exhaustivă la nivel planetar, dar reflectând ca un puzzle personajul principal. Epilog-ul fiind completare şi reînceput, însă nu unul sisific sau circular până la epuizare, ci cu acumulări şi noi şanse acordate de propriul sine.

Iar, per ansamblu, acest splendid roman în topitura sa de aliaje-nghețate?

   O rafală de vânt degerător şi fierbinte, împletită în încolăciri învârtejite de roşu şi alb-albăstrui, dându-ţi de perete ferestrele şi uşile sufletului, invadându-ţi orice ungher tainic al minții, molipsindu-ţi fiecare celulă de febră delirică şi răceală dârdâitoare, lăsând în urmă un tablou oniric acoperit de nea şi petale căzătoare de maci, din care nu mai vrei să refaci originalul, realizând că în noua cheie simbolistică, totul are mult, mult mai mult sens.

Cartea Visele nu dorm niciodată, de Nataşa Alina Culea poate fi comandată de pe site-ul Librex

Surse foto: Pinterest şi Arhiva personală Nataşa Alina Culea

O singură minune, de Alina Cosma -recenzie

Editura: Primus

Anul apariţiei: 2014

Nr. de pagini: 186

Gen: roman de dragoste

 

Dan Alexandru Maria, un bărbat greu de abordat, ajunge să se îndrăgostească de tânăra Alexandra Maria Dan, o fiinţă mult prea sensibilă pentru lumea în care trăieşte. Amintiri adânc întipărite, gingăşie, sensibilitate, o dragoste profundă, care depăşeşte bariere, piedici şi chiar moartea, este tot ce îi uneşte. 
Dar ce va face Dan pentru a-şi salva soţia pe care o adoră, ca fiica lor să-şi cunoască mama?
Vieţile celor care îi înconjoară se vor schimba pentru totdeauna, iar singura minune pe care o recunoaşte Dan în viaţa sa îi va oferi un dar pentru veşnicie.
„O singură minune” este o poveste de viaţă, de dragoste, speranţă şi credinţă. Tot ceea ce pare o simplă coincidenţă face parte dintr-un plan divin. Nimic nu rămâne la voia întâmplării!

   „O singură minune” este o poveste de dragoste, dragostea ce unește un cuplu, dragostea între frați, dragoste de părinte, de fiică, de mamă, dragostea în diferitele ei forme. Dar în același timp este o poveste de viață, speranță și credință. Este o poveste care te prinde, te ține alături, apoi rămâne acolo, în suflet.

  Acum câteva minute am terminat de citit această minunată și răvășitoare poveste și încerc să-mi pun ordine în gânduri, dar încă mă simt sub influența evenimentelor petrecute în carte. Mă tot gândesc ce anume să vă povestesc, care îmi sunt impresiile, dar îmi dau seama că nici măcar nu știu cu ce să încep. Mă simt mult prea bulversată din cauza întorsăturilor de situație de la final, dar și foarte emoționată din cauza unor rânduri scrise de fetița celor doi protagoniști.

   Ce anume am apreciat la romanul de față? Stilul simplu și delicat, cu fraze scurte, dar pline de înțelepciune, acțiunea alertă de nici nu-ți vine să crezi că se pot întâmpla atâtea evenimente în nici 200 de pagini. În plus, îmi place că autoarea nu se axează pe descrieri ample, ci pe dialog, așa că nu ai cum să te plictisești. De altfel, în nicio carte scrisă de Alina Cosma, nu există amănunte de umplutură care să frâneze acțiunea.

   „O singură minune” este o carte despre prietenie, dragoste și credință, lucruri care contează cel mai mult în viață. Un roman presărat cu îndoieli, disperare, invidie, suferință, iertare, speranță, curaj, care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde.

 

   Personajul principal al cărții, Dan Alexandra Maria, inginer arhitect de meserie, este genul acela de ființă gingașă și mult prea sensibilă pentru lumea în care trăiește, care întotdeauna pune pe cei dragi mai presus de ea. Este frumoasă, inteligentă, sensibilă, și totuși are tendința de a se subaprecia, considerând că are mult prea multe defecte. E drept că este o femeie care nu iese în evidență, dacă nu stai să o observi, însă, într-un mod cu totul surprinzător, reușește să atragă atenția directorului inginer Maria Dan Alexandru. Acest bărbat greu de abordat este de-a dreptul fascinat de  fata inteligentă, de o frumuseţe naturală, care a apărut parcă de nicăieri și i-a salvat contractul cu o firmă de construcții. Însă preferă să nu facă nicio mișcare. Deocamdată!

   La un an de la prima lor întâlnire, Alexandra este chemată în biroul directorului ei, care îi spune că inginerul Maria Dan, unul dintre directorii unei sucursale din străinătate, i-a propus să o transfere  în Arabia Saudită, țara în care lucrează și el. Tânăra nu stă prea mult pe gânduri și acceptă noua slujbă.

“Peste o săptămână se afla în avionul care o ducea spre Riad, capitala Arabiei Saudite. Începuse să o cuprindă teama gândindu- se la faptul că era o femeie singură într-o ţară arabă, dar dacă ar fi refuzat oferta era convinsă că ar fi regretat. Privi la cruciuliţa din aur pe care o purta la gât şi o strânse în pumn.”

   Din păcate, Alexandra are destul de multe neplăceri la noul loc de muncă tocmai pentru că este femeie. Degeaba își face cu conștiinciozitate toate proiectele, de fiecare dată vede privirea batjocoritoare ale celor de față. Doar Dan e de partea ei și o încurajează să nu se de-a bătută.

“- Ai tot dreptul să fii supărată. Dar voi fi sincer cu tine.

Ea continuă să-l ignore.

– Faptul că eşti femeie te dezavantajază, aici trăim într-o lume a bărbaţilor care desconsideră femeile. Pe lângă aceasta eşti tânără şi frumoasă, motiv pentru care ești privită atfel decât se pare că îţi doreşti…

– Adică târfă, zise ea apăsat.”

   Lucrând împreună la un nou proiect, Alexandra şi Dan se întâlnesc de mai multe ori pe zi, dar el este tot timpul distant. Asta până într-o zi când o surprinde cu o invitație la o recepție cu ocazia unui eveniment oarecare. Iar de aici lucrurile iau o cu totul altă turnură pentru că atracția dintre cei doi devine din ce în ce mai mare.

“El rămase tăcut. Îşi simţea inima că îi sare din piept, iar parfumul ei fin îl amețea. Ştia că dacă ar vorbi şi-ar trăda emoţia. Ea îi simţi căldura corpului şi parfumul discret, dar plăcut. Se controla cu greu să nu îi tremure mâinile. Îl strânse puţin mai tare de mână, inconștient, pentru a-şi controla emoţia.”

“ – Ce s-ar întâmpla dacă te-aş săruta?

Ea se ridică de la masă şi începu să îşi adune planşele în grabă. El se apropie de ea.

   – Alexandra, te rog să te opreşti!

   Porni spre uşă scăpând din planşe. El alergă după ea şi se puse în faţa uşii. O prinse de faţă şi o sărută apăsat pe buze. Ea nu făcu nici un gest. După o clipă buzele lui nu o mai apăsau, ci o atingeau ușor. Ei îi alunecară planşele, simţind fiori prin tot corpul. O lacrimă îi căzu pe obraz. Îl prinse de mâini, iar el se opri din sărut şi o lăsă să-şi îndepărteze faţa din palmele lui. Nu îl privea.

   – Dă-mi te rog şansa să îţi demonstrez că un bărbat este în stare să iubească o femeie! “

 

   La o săptămână după ce s-au sărutat, el a cerut-o în căsătorie, apoi în preajma sărbătorilor de iarnă, cei doi au revenit în țară, cu gândul ca Dan să facă cunoștință cu familia ei. Din prima clipă bărbatul și-a dat seama că mama Alexandrei este o femeie foarte dominantă, care vrea să controleze pe toată lumea, iar Florentina, sora mai mică a logodnicei lui, este genul de  fată nărăvașă, pusă pe flirt.

   Adevărul e că Florentina a fost dintotdeauna invidioasă pe Alexandra, așa că mai mereu i-a făcut zile fripte Murea de ciudă că sora ei mai mare și-a găsit un loc de muncă în străinătate bine plătit și că s-a logodit cu un bărbat atât de superb. Iar când l-a zărit pentru prima dată pe Dan, pur și simplu i s-a pus pata pe el. Îl voia cu orice preț, fără să țină cont de sentimentele Alexandrei.

  La scurt timp după logodnă, Alexandra se decide să se transfere din nou în România, așa că cei doi își vor continua relația de la distanță.

“După câteva clipe el se opri din sărut şi cu o îmbrăţişare caldă, îşi lăsă capul pe umărul ei.

– Îmi va fi aşa dor de tine, şopti el.

– Şi mie de tine.

– Rămân singur între scorpii şi nu voi mai avea îngerul meu păzitor, să mă călăuzească…

Ea se întoarse spre el. Amândoi aveau lacrimi în ochi.

– Iubitule, ţi-am promis că voi fi mereu alături de tine.

– Ştiu că te vei gândi mereu la mine, dar nu te voi mai putea ţine în braţe, nu mă vei mai ţine în braţe.”

   Dan a reușit să se transfere și el în țară după nuntă, dar între cei doi tineri a apărut o prăpastie adâncă din cauza că el își petrece tot mai mult timpul la muncă. Alexandra a devenit tot mai tăcută, abătută și retrasă și refuză să mai comunice cu el sau să doarmă împreună.

   În urma unei discuții aprinse între ei, Dan pleacă de acasă și se duce la fermă, unde dă peste Florentina. Aflând că cei doi s-au certat, fata profită de ocazie și îl îmbată cu gândul că așa îi va fi mai ușor să-l seducă.

 “Se simţea ameţit. Florentina îi mai puse un pahar. Sufletul lui era trist şi nu îl mai interesă cât să bea. La un moment dat pierdu numărul paharelor, iar ochii îi deveniră grei. Dori să se ridice, dar îşi pierdu echilibrul.

Florentina îl ajută să urce scările până în dormitor. El se prăbuşi în pat adormind într-o clipă. Ea se apropie de el şi îi ridică tricoul. El nu făcu nicio mişcare, dormind în continuare. Îi trase tricoul de pe mâini şi de pe cap, apoi începu să-i desfacă cureaua pantalonilor şi îl dezbrăcă. Se aplecă să îl sărute…”

   Ce anume s-a petrecut cu adevărat în acea noaptea vă las pe voi să aflați, însă trebuie să spun că Alexandra a venit și ea la fermă a doua zi dimineață și i-a surprins pe cei doi împreună în pat. Din păcate, Dan  nu-și prea amintește nimic de cele întâmplate din cauza că băuse prea mult. Mai rău e că la scurt timp după această întâmplare, Alexandra primește telefon de la Florentina, care îi comunică că e însărcinată. Din acest moment, nu mai există cale de împăcare, iar Alexandra este decisă să divorțeze.

   Mă opresc aici din povestit pentru că vreau să citiți cartea și să aflați singuri ce s-a întâmplat mai departe cu Alexandra si Dan. Aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Mulțumesc din suflet autoarei Alina Cosma pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

Ochii unui înger, de Cătălin Al Haj Ali-recenzie

Editura: Celestium

Număr Pagini: 177

 

                   „Love is my own religion „

   „Mă numesc Al Haj Ali Catălin, m-am născut în Romania/București chiar și în ciuda faptului ca sunt un trio, roman datorita mamei, arab datorita tatălui și italian tot datorita mamei, mix-ului ei din stră-stră. Sunt pasionat de psihologie şi medicina alternativa, intenționez curând sa intru la facultatea de psihologie. Îmi place foarte mult să citesc şi să observ tot ce mă înconjoară, de multe ori mă regăsesc astfel… Am 2 frați, unul mai mic şi celalalt mai mare. Majoritatea adolescentei mele am stat în Italia, mai exact vreo 6-7 ani. Îmi doresc la un moment dat sa devin un mare orator, sa țin prezentări multe, ( chiar si tv) sa pot fi un exemplu privind alchimizarea suferinței, transformarea ei în aur, în opusul suferinței. Bineînțeles este o dorință, un vis din miile de vise prin care reușesc sa-mi manifest autenticitatea şi liberul arbitru în mod conștient”.

 

Închide ochii,va să zică…

Suntem doar doi nebuni.

Fie o zi ,fie o noapte plină,

Restul sunt doar minciuni.

 

  Am cumpărat  Ochii unui înger completare la o comandă făcută la editură fără a ști multe despre subiectul cărții. Am văzut că va urma lansarea și am profitat să solicit și autograful. Îmi place să cred că am asociat titlul cu ochii autorului și am comandat-o din impuls.

   Aparent genul cărții este dezvoltare personală, deși eu nu aș îndrăzni să o încadrez într-un gen anume. Ar putea fi o autobiografie, pentru simplul fapt că autorul așterne o parte din viața sa. Aș spune mai degrabă că această mică bijuterie este un îndemn la iubire în care găsim o parte din sufletul autorului exprimate prin proză și puțină poezie, regăsim o parte din noi.

Am avut de multe ori un sentiment de deja-vu lecturând nu o carte ci o viață, sau mai multe vieți în cuvinte pline de optimism.

  „ Trăiește în iubire, fii iubire !”

   Ochii unui înger ne spune povestea lui Cătălin, care la vârsta de șase ani a fost diagnosticat de leucemie. În urma acestui crunt diagnostic tatăl lui, regizor de teatru și bun pictor, a plecat părăsindu-ți familia. O alegere acceptată, dar probabil neînțeleasă. Urmând să-și piardă viața într-un accident de mașină ulterior.

Formidabile și pure sentimentele autorului față de cel care i-a dat viață, fără a fi nevoie să comentez un citat care spune totul în puține cuvinte.

„ Dragă tată

Îți mulțumesc că mi-ai transmis unele dintre talentele tale minunate, pe care le am acum cu mine și pe care le voi împărtăși la rândul meu.

Îți mulțumesc pentru iubirea ta…., oricât a durat ea, îți mulțumesc oriunde ai fi, nu te judec și nu te voi judeca niciodată.

                                    Al tău fiu, Cătălin.   „

 

   Așa cum sunt atât de profunde și sentimentele pentru ființa care se dedică trup și suflet copilului ei rănit, femeia care găsește putere să ofere putere.

Cuvintele simple ale mamei mele care mi-a fost mereu alături aveau putere să mă sprijine continuu și să mă determine să lupt mai departe cu tărie. Ești un luptător îmi spunea ea. Erau doar niște cuvinte, dar aceste cuvinte mă sprijineau alături de dragostea ei și aveau puterea să mă arunce într-o luptă iluzorie cu această boală. Și totuși, cum sesizam iluzia de a mă lupta cu ceva ? „

   Nu e un secret că eu citesc cu sufletul, pentru mine o carte bună e una care transmite emoții, fie ele negative sau pozitive. Această carte transmite mai mult decât emoții. E plină de optimism, acceptare, iertare și iubire. Și toate aceste lucruri născute din durere și recunoștință.

   În această carte pe lângă povestea tristă a vieții găsim multă credință și iubire față de semeni pentru că doar iubind poți atrage mai multă iubire în jurul tău, dar și romantism. E uimitoarea atitudinea visătoare a autorului, plină de frumos într-o lume crudă, prezentată cu o aură de lumină la orice pas sumbru. Cuvintele așternute au o sensibilitate minunată punându-ne întrebarea dacă sensibilitatea e o calitate sau un defect?… O întrebare la care poate răspunde doar eu-ul fiecăruia, având liberul arbitru despre care Cătălin ne aduce aminte deseori în ceea ce scrie, crede, simte. Te face să te întrebi: ce am făcut și ce fac cu viața mea?

   Un capitol care m-a marcat și în care m-am regăsit ne vorbește despre sacrificiul de sine. Din dorința de a-i ajuta pe cei din jurul tău renunți la tine, uiți total de tine. Egoismul celor din jur evidențiat în șantaj emoțional, iar Cătălin subliniază foarte bine un lucru „ NU ÎȚI MAI SABOTA VIAȚA ! „

  Mi-a făcut mare plăcere să citesc această carte ajungând totodată la sufletul autorul cu chip de înger și suflet inocent. Deși nu citesc cărți de dezvoltare personală această carte e un îndemn la iubire conștientizat de noi pe care ni-l refuzăm de cele mai multe ori. Ca iubitoare de poezie am citit cu drag poemele sensibile adăugate uneori în carte.

Felicit autorul care probabil ne va surprinde cu o nouă carte.

„ Fii îndeajuns de puternic încât să iei decizii și îndeajuns de înțelept încât să le pui în aplicare ACUM ! „

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 

Falsă identitate, de Mirela Oprea-Editura Tritonic-prezentare

Colecţia: Caşmir

  • Se pare că încă nu te-ai obişnuit cu aceste imagini deplorabile sau mirosuri.
    Fata se întoarse brusc şi faţa i se lumina când dădu cu ochii de Robert.
  • Mă bucur să te văd şi, pentru Dumnezeu, nimeni nu s-ar putea obişnui cu aşa ceva, Rob.
  • Ai întârziat, o întrerupse scurt Robert, făcând pe interesantul.
  • N-ai de unde să ştii, nu ai ceas, îl întărâtă ea cu ochii strălucind.
    Robert pufni ofensat. Ridică ochii spre cer preocupat şi privi spre soare.
  • Ştii destul de bine, Jo, că n-am nevoie de ceas, am simţurile bine dezvoltate, iar ochii şi soarele îmi sunt de ajuns deocamdată.
    Inima fetei tresaltă de bucurie. Doar cei mai apropiaţi îi spuneau Jo.
  • Serios, îşi îngustă ea ochii amuzată, şi ce anume te ajută când soarele nu mai este pe cer?
    Băiatul ridică indiferent din umeri. Era o treaba uşoară, la urmă urmei nu degeaba îşi câştigase numele de “copoiul”.
  • Am al şaselea simt, răspunse mândru băiatul, am crescut printre orbi, ai uitat?

Carte disponibilă pe site-ul Editura Tritonic

Sursa: Editura Tritonic

Interviu cu autoarea Mara Wagner

    Mara Wagner s-a născut în 1975 la Braşov, unde şi-a petrecut copilăria. A absolvit Liceul German Johannes Honterus din Braşov şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti, oraş care a şi adoptat-o şi unde locuieşte în prezent, cu partenerul ei şi cei doi copii. Lucrează în presa scrisă ca redactor-şef la o revistă pentru femei şi uneori scrie pe blogul personal meandmymonkeys.ro (sursa Editura Nemira)
    În spatele blocului este cartea de debut a autoarei Mara Wagner. Veţi descoperi cu uşurinţă pasiunea, sinceritatea, dar şi farmecul copilăriei. Scrisă cu căldură, autoarea dă viaţă cuvintelor şi transpune cititorul în perioada comunismului. Pentru a intra în atmosferă, vă invităm să citiţi impresiile din recenzia publicată pe site, dar şi răspunsurile autoarei.

   1. S-a scris foarte mult despre perioada anilor ’80 atât din punct de vedere social, cât şi politic. Pentru mulţi oameni amintirile vor fi nostalgice, iar pentru alţii învăluite în neajunsuri. A fost acesta un impediment când ai scris cartea? Te-ai gândit la reacţiile lor? Ai simţit nevoia să te opreşti şi să renunţi la ţelul tău?

   Mara Wagner: Deloc. În primul rând pentru că eu am scris cartea asta mai mult pentru mine, ca să prind într-un singur loc toate amintirile și poveștile perioadei în care am copilărit, până nu se împrăștie în toate colțurile memoriei. Apoi am scris-o pentru copiii mei, ca să afle la un moment dat cum au trăit părinții lor, să aibă acces la un strop din cotidianul unui copil din anii ’80. Deși îmi doream să fie publicată, nu mi-am pus prea multe speranțe în asta, așa că nici nu mi-am făcut multe gânduri asupra unui viitor public și felul în care ar putea fi primită cartea.

    2. Accentul l-ai pus pe dialogurile dintre personaje, dar şi pe comunicarea părinţilor cu copiii. Ai dorit să atragi atenţia generaţiilor trecute, dar şi celor de acum să nu repete aceleaşi greşeli?

   Mara Wagner: Da, comunicarea dintre părinți și copii este unul dintre punctele pe care am vrut să le ating, la fel și abuzul asupra copiilor în anii aceia. A fost unul dintre aspectele mai întunecate ale generației mele, bătaia era ruptă din rai și ți-o furai foarte ușor. Nu stătea niciun adult să se întrebe ce-i în sufletul copilului, erau alte priorități, oamenii erau ocupați cu lucruri serioase, să facă rost de mâncare, să nu intre în bucluc… Și nu existau informațiile din ziua de azi, așa că nici prin cap nu le trecea părinților că ar fi ceva greșit în a-ți lovi copilul. Educația se făcea cu palma, notele bune se obțineau cu cureaua. Din păcate încă nu suntem destul de evoluați nici în ziua de azi, și faptul că noi am crescut în violență ne determină să o folosim și asupra copiilor noștri. Lanțul ăsta trebuie întrerupt la un moment dat.

   3. Ai lăsat impresia că În spatele blocului s-a scris de la sine, în cele două vacanţe de vară, dar care a fost momentul cel mai dificil de conturat?

   Mara Wagner: Odată ce am pătruns binișor în el, romanul a curs destul de lesne, evenimentele s-au înlănțuit și totul a mers strună. Practic, cea mai mare parte am scris-o în timpul verii, când copiii au fost plecați la Brașov și eu am avut timp după serviciu și în weekenduri să mă dedic scrisului. Mai greu a fost cu finalul, pentru că a venit toamna, s-au întors copiii la școală, la grădiniță și n-am mai avut suficient timp să mă concentrez asupra lui. Iar asta s-a văzut când mi-am predat manuscrisul. Editura mi-a sugerat apoi să-l mai lucrez, ceea ce am și făcut, până am ajuns la varianta de acum.

    4. Statul de mamă a doi copii, dar şi cunoştinţele de parenting te-au influenţat pozitiv atunci când ai dat viaţă manuscrisului?

   Mara Wagner: Da, cu siguranță. Mă preocupă foarte mult viața interioară a copiilor mei, încerc să-i înțeleg, citesc și mă informez de fiecare dată când nu le pricep comportamentul, când mi se pare că reacționează neașteptat. Multe din lucrurile pe care le-am aflat din cărți m-au ajutat să mă înțeleg mai bine și pe mine, să realizez ce a fost în regulă și ce nu cu copilăria generației noastre, de la lucrurile pozitive, cum erau timpul liber și prieteniile din spatele blocului, până la aspectele mai puțin vesele precum lipsuri de tot felul și abuz. Pe de o parte am reușit astfel să mă detașez de copilăria mea, pe de alta să văd viața prin ochii copiilor din ziua de azi.

   5. Dacă ar fi să închizi ochii pentru o clipă şi să te întorci în trecut care ar fi scena preferată din copilărie?

   Mara Wagner: Nu am o anumită scenă preferată, în ultima vreme am început să-mi percep copilăria ca pe un câmp însorit, plin de râsete de copii, jocuri vesele și evenimente senine, vecini blânzi și colegi buni. Îmi idealizez copilăria așa cum o facem cu toții când trecem de o anumită vârstă. Ba chiar am senzația că, odată ce am pus pe hârtie aspectele mai sumbre ale perioadei, le-am eliminat și din creier, am făcut pace cu ele, le dau uitării cu sufletul împăcat își rămân doar cu amintirile plăcute. Ca și cum s-ar fi închis o ușiță. Iar cartea va fi dovada că lucrurile n-au fost mereu la fel de vesele cum îmi va plăcea mie să mi le amintesc de-acum încolo.

  6. Ai menţionat pe blogul personal meandmymonkeys.ro ce înseamnă cartea pentru tine “am scris o poveste autobiografică (dar în care am și inventat multe, ca să fie mai palpitant) despre o adolescentă care se amorezează de un băiat de la blocurile din vecinătate. Desigur, povestea e doar un pretext, mai importante sunt atmosfera anilor ‘80, vremurile de atunci cu bune și rele, obiceiurile și jocurile copilăriei. Cred că o să placă cititorilor din generația mea, pentru că probabil se vor regăsi într-o oarecare măsură, în special cei care au copilărit la bloc. Dar poate și celor mai tineri – cel puțin așa sper.De ce ai simţit nevoia să retrăieşti acele momente?

   Mara Wagner: Ca să nu le uit și ca să-mi amintesc cum eram eu la vârsta copiilor mei, astea au fost motivele inițiale. După care am început să savurez povestea, să-mi placă la nebunie să adun tot felul de detalii pe care le-am crezut pierdute prin negura memoriei. Cui nu-i place să-și amintească de propria copilăria, cine nu se lasă pradă nostalgiilor măcar din când în când?

  7. Cât de important a fost sprijinul familiei în acest proiect literar? Ai păstrat manuscrisul în sertar sau ai avut curaj să-l arăţi cuiva drag? Cine a fost prima persoană care te-a citit/criticat/îndrumat?

   Mara Wagner: Familia nu s-a arătat prea interesată de activitățile mele scriitoricești. Au avut cu toții acces la manuscris, dar cred că au preferat să țină în mână produsul finit, cartea. Prima persoană care a citit manuscrisul a fost o prietenă bună, care a mai citit și altele ale mele, nepublicate. Ea și soțul ei m-au susținut întotdeauna și m-au încurajat să tot scriu. Apoi am mai dat și pe la alți prieteni doritori și feedbackul a fost mereu pozitiv. Când am primit un feedback încurajator și de la o scritoare mare, Doina Ruști, pe care o admir enorm și care m-a și sfătuit să trimit manuscrisul la edituri, mi-am făcut curaj și am ieșit cu el în lume.

  8. Ai aşteptat o jumătate de an ca să îţi transformi visul în realitate. A fost dificil să stai în suspans? Dacă ar fi să o iei de la capăt ai proceda la fel în ce priveşte publicarea manuscrisului?

   Mara Wagner: A trecut mult timp de când am terminat cartea până când am văzut-o publicată, așa e, cam un an și ceva. Dar suspansul n-a fost foarte mare. Pe de o parte pentru că sunt o persoană destul de răbdătoare, pe de alta mai sunt și foarte ocupată, astfel încât, când am văzut că nu primesc răspunsuri de la edituri, aproape că am lăsat-o baltă, gândindu-mă că probabil nu e ceva publicabil, mai bine încerc altceva. Și că îmi voi printa într-o bună zi singură manuscrisul, îl îndosariez și-l păstrez pentru copii. Sigur că m-am bucurat când, în cele din urmă, Nemira a spus că-i place și că-l publică. Acum, când și dacă voi termina și următoarea carte, nu voi mai trimite manuscrisul la adrese generale, gen office@, ci direct la redactorii de carte care se ocupa de manuscrise.

   9. Primul pas a fost făcut. Ce surprize ne pregăteşti pentru viitor? Te-ai gândit la alt gen literar?

   Mara Wagner: Am mai multe începuturi, am și niște proză scurtă cu care am mai cochetat de-a lungul anilor, am și un roman mai vechi în lucru, mai am și o altă idee care mi se tot învârte prin cap de vreo jumătate de an… timp să fie! Dar nu, nu va fi o continuare a volumului “În spatele blocului”, ci va fi cu totul altceva. Nu știu încă pe care dintre proiecte îl voi duce până la capăt, pentru că deocamdată sunt în perioada în care ideile mi se așază, mi se cristalizează și aștept să-mi dau seama ce vreau să spun de fapt și cum s-o fac. Dar vine ea vara, o să-mi suflec mânecile și, într-un fel sau altul, o să trec la treabă.

Mulţumim Mara pentru interviu, succes în viitor.

Sursă imagine: Mara Wagner

by -
3

Editura Corint lansează un nou volum în colecția Corint Istorie: Autori Români

De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989) de Florian Banu

    Editura Corint lansează joi, 30 martie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Regina Elisabeta nr.38) volumul De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989) de Florian Banu. La eveniment vor participa, alături de autor, Mihai-Răzvan Ungureanu, Dinu Zamfirescu și Doru Dumitrescu.

    Volumul îşi propune o familiarizare a cititorului tocmai cu elementele esenţiale pentru înţelegerea universului spionajului românesc din perioada regimului comunist, începând cu structurile organizatorice şi cu oamenii care au condus aceste structuri, trecând prin modalităţile de selectare şi antrenare a personalului şi încheind cu prezentarea succintă a câtorva direcţii de acţiune şi cazuri cu valenţe exemplificatoare.

    „După ani petrecuți în fruntea Serviciului de Informații Externe, pot spune că, în întâlnirile avute cu prieteni sau cunoștințe, cu jurnaliști sau cu reprezentanți ai administrației, rareori mi-a fost dat să nu ghicesc, dincolo de subiectele benigne ale discuțiilor, o curiozitate abia disimulată la adresa ocupației mele și a activității instituției. Nu despre curiozitatea firească a cunoașterii este vorba, ci despre curiozitatea referitoare la discursul justificator sau explicativ așteptat din partea mea. Totul se desfășura într-un decor de pantomimă. Priviri strecurate, sprâncene ridicate, grimase ironice, gesturi plictisite. Și, peste toate, un gen de dispreț politicos, un fel de distanță rece și calmă, în spatele căreia se putea lesne citi neîncrederea absolută. M-a încercat deseori sentimentul că vorbele, oricât de argumentate faptic, legal sau etic, cad în gol. Efortul de clarificare sau de lămurire părea inutil, consumat fără rezultat într-un simulacru de conversație desfășurată între un interlocutor care „știe” întreg adevărul și un naiv (eu!), care se străduiește zadarnic să susțină contrariul.”

Mihai-Răzvan Ungureanu

    Florian Banu s-a născut în 1973, la Hunedoara. A studiat istoria la Universitatea „Dunărea de Jos”, din Galaţi, şi a obţinut titlul de doctor în istorie în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, din Iaşi. Din august 2000 este consilier în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Carte recomandată de revista Historia.

Accesul publicului la eveniment este liber.

Despre Grupul Editorial Corint:

   Grupul Editorial Corint reunește editurile Leda, Corint, Corint Junior și Corint Educațional, precum și compania Corint Logistic.

   De peste 20 de ani, editurile din cadrul Grupului Editorial Corint oferă cele mai de încredere manuale școlare, auxiliare didactice și lucrări științifice, cele mai pasionante romane și cele mai atrăgătoare cărți pentru copii și adolescenți.

   Editura Corint publică în principal lucrări de non-ficțiune, colecția Corint Istorie devenind, la scurt timp de la lansare, un reper atât pentru specialiștii din domeniu, cât și pentru publicul larg.

 

 

by -
5

Listă autori români-Editura Tracus Arte

Dumitru Ţepeneag: Cuvântul nisiparniţă

Doina RomanPragul/ recenziePragul 2-Umbra martor, Pragul 3 – Ultimul trimis Oserp

Adrian Voicu: Otrava noastră cea de toate zilele, Provinciale;  A fi sau a nu Wi-FiPe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listă

Liviu Surugiu: Acesta este trupul meu, Rămăşiţele viselor-recenzie

Cristi LavinLe viking Rose, Asasinul de la ultima pagină

Aurora Dumitrescu: Bipolară

 Constantin CubleşanCeasornicul

Doina Postolachi: Vicii 18+

Eugen Dimitrie: Macho Man

Aurelia Maria: Însoţitori de noapte

Cristian FulaşJurnal de debutant

 Suzan MehmetSophia

Ştefania Coşovei: Efectul de Madreperla

Cătălin Marin: Concert cu ţapi în orchestră

Gabriela Cristoiu: Prizonier

Iacob Florea: Ceva care să-mi amintească de tine

Cristina Chiţu: Crunţii şi inocenţii

Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpi

Alexandru Tiepac: Ics Fuck Totum

Mircea Daneliuc: Andreas, Andrada

Leonard Oprea: Radiografia clipei

Alexandru Păduraru: Ultimul refugiu, Autistul

Ruxandra Ivăncescu-Ochiul dragonului

Cezar Pârlog: Life stuff sau învăţături pentru Andreea,  Flori, fete, fiţe sau băieţi

Dan CârleaCopil în epoca de aur

Lia Vernescu: Runa

Alexandru Şipa: Jazz Cocktail

Tessa NadirSânge şi flori de portocal

Mihail Vakulovski: Antologie de proză Tiuk!

Dragu Ioan: Destine în tranziţie

Mihai Simion Florea: Goarna strâmbă a trecutului, Partizanii lui Rasputin

Leonard Ancuţa: Pierderea definitvă a lucidităţii

Maria Postu: Povestiri de trezit adulţi

Mircea Tiberian-Jazz inside out

Augustin Nacu: Proză scurtă cu postludii

Viorel Dianu: O, ce lume minunată!

Victoria Comnea: Domnul T. Confesiuni roz-negre

Liviu CiocârlieUrmare şi sfârşit

Mihail Gălăţanu: Elixirul, corpus hermeticum

Mihai Ispirescu: Sol. Călător spre Paradis, Spirtoase cu efecte mistice

Adrian. G. Romila: Radio în zăpadă

Ovidiu Pecican: Bokia

Iulian Ciocan: Tărâmul lui Saşa Kozak

Adrian Frăţilă: Eremitul Kunala

Anton Marin: Povestea unui om şi a gândacului său

Elena Navlea: Rupţi din răsărit

Mihaela Cogalniceanu-Kalusia

Gabriel Diradurian: Din adnotările unui scelerat

Alexandru Sincu-La câinele fidel.Focuri şi jucării

Radu Mateescu: Din toate…

Liviu Uleia: Cu Co-Columb în dedesubturile lumii

Răzvan Gheorghe: Povestea unui Seherezad

Violeta Bălan: Al 8-lea Kreisset: Vol I-Naşterea

Eugen Dumitru: Decalagul unei blonde

Stelian Muller: Scrisori

Narcisa StoicaTaxidermie

Roxana Ruscior: Armata Domnului

Victor Cilinca: Das Mioritza Reich

Şerban TomşaCălugărul negru

Tudor Lavric: Ameristan

Dan Matei: Balena şi marele poet de apă dulce

Alina ŞovaDouă linii roşii

Iolanda Malamen: Trilogia răului

Dan Stanca: Boala şi visul

Dan Bălănescu: Ambasada veselă

Mihaela Perciun: Băltoaca

Alexandru Roşu: Sinucigaii fumează întotdeauna PM

Constantin Mateescu: Ninsoarea albastră

 Eugen LenghelFermierul virtual

Ştefania Cristina Czeller: Ozz

Lucia Ovezea: La braţ cu ursul

Catia Maxim: Îngerii din Moscopole. Exilul

Alexandru Calmacu: Cronică despre Alb sau Negru

Monica Săvulescu Voudouri-Dacă treci podul Soweto

Viorel Nechita: O tărăşenie europeană

Mihai S. Florea: Adio, Ghencea!

Eugeniu Cazan: Femeia Onirică

Helena Corogoda & Paul Mihalache: Iosif Igor Faustulus

Paul Mihalache: Târg de arlechini

Andrei Trocea: Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortiţa

Sabina de Rochefort: Domnişoara Bovary în New York

Liviu Drugă: Ceasornicarul dansator

Listă autori români-Editura Herg Benet

Lavinia Călina:
-Ultimul avanpost 
-Vânătoarea
-Renaşterea
-Neamul corbilor-copiii întunericului (recenzie)
-Blestemul zorilor (recenzie)
-Zona Zero (recenzie)

Corina Ozon:
-Zilele amanţilor (recenzie)
-Nopţile amanţilor (recenzie)
-Amanţii 3.0 (recenzie)
-Până când mă voi vindeca de tine (recenzie)
-Tentaţii

Alexandru Voicescu:
-Malad (recenzie)
-Fata de la nord de ziuă

Ioana Duda:

-Instinct (recenzie)
-Jurnalul primei mele morţi

Flavius Ardelean:

-Bizaroproze (recenzie)
-Îmblânzitorul apelor 
-Noumenoir
-Miasma (recenzie)
-Scârba sfântului cu sfoară roşie; -Acluofobia (recenzie)

Alina Pavelescu: -Moştenirea babei Stoltz

Cristina Boncea:
-Octopussy (recenzie)
-Becks merge la şcoală
-Antidotul

Teleșpan :-Cimitirul

Ştefan Caraman: -Superstar (recenzie)

Ana Barton:
-Mamifer
-Jurământ de rătăcire
– Prospect de femeie

Laura Nureldin: -Regii timpului (recenzie)

Radu Găvan:
-Exorcizat (recenzie)
-Neverland (recenzie)

Ştefan Bolea:
-Caietul psihopatului
-Caietul Roxanei şi alte jurnale

Cristina Nemerovschi:
-Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
-Sânge satanic
-Rockstar (recenzie)
-Ani cu alcool şi cu sex
-Vicky, nu Victoria (recenzie)
-Ultima vrăjitoare din Transilvania(1-3 Anna Vary) (recenzie)
-nymphette_dark99 (recenzie)
-Păpuşile (recenzie)
-Pervertirea
-Rezervaţia unicornilor
-Cum a ars-o Anghelescu o luna ca scriitor de succes

Ana Mănescu:

-Stresul dintre orgasme
-Alter Ego
-Anamneză
-Quasar (recenzie)

Lina Moacă:

-Oameni, îngeri şi demoni (recenzie)
-Valuri de viaţă (recenzie)

Delia Oltea Rusu : -Sârme şi portocali

Simona Stoica:

-Provocarea (1-2) (recenzie)
-Capcana (1-2)

Cosmin Carciova: -Oral

Anda Docea: -Camere de hotel

Lorena Lupu: -Dona Juana

Alexandru Piţigoi: -X(y)

Lucian Mareş-Jurnalul răului

Alexandra Ioan Despina: -Vandalii

Maria Folea: -Slowroom (recenzie)

Kiki Vasilescu: -Marele băiat de cartier

Leonard Ancuţa: -Sunt un curv

Ana Muşat: -Cum am omorât-o pe Diana

Cristi Ardelean: -Din oficiu

Mihail Gălăţeanu: – Liniştirea armelor

Cătălin Marin: -Spre seară nu se întâmplă nimic

Silviu Urdea: -Suflet pierdut

Cristi Giambasu: – Epitetele iubirii

Cristian Robu Corcan: -Fără ruşine

Andrei Trifanescu: -Specimenul

,,Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. "

 Să fii român!, de Dan Puric

(O carte românească/creștinească de învățătură)

Editura: Compania Dan Puric, 2016

Număr pagini: 176 

  ,,Cine este acest popor român ce-și contrazice flagrant destinul necruțător, parcă vrând să-l deștepte din oarba lui măsură, îmblânzindu-l, îmbunându-l și dându-i sens? Cine suntem noi și de unde venim, de răspundem întotdeauna cu har divin?”

    Despre Dan Puric s-a vorbit și încă se vorbește mult în presa autohtonă; iubit de oamenii simpli, cu suflet curat și care mai au frica de Dumnezeu, și hulit de somități ale culturii autohtone, s-a făcut cunoscut mai mult prin conferințe susținute și cărți scrise, decât ca actor…, cel puțin eu nu auzisem de acest om devenit fenomen național, până la Fii demn! (2011), un volum de memorii, cu secvențe din viața proprie. Să fii român! construiește un joc de-a apostolul cu texte, piese de puzzle, care încearcă a deschide ochii poporului român, pe cale să-și piardă identitatea.

   Întâmplător sau nu, volumul cuprinde 21 de texte (3×7, numere prime, indivizibile, considerate „magice”, în literatura populară), proză scurtă și foarte scurtă, la granița dintre realitate și ficțiune. Sunt prezentate întâmplări din copilăria și viața autorului (Marx, Engels și… mămăica, La frontiera dintre noi), eseuri (Singurătatea țării mele), o scrisoare-testament (Scrisoare către un prieten), transcrieri – mai mult sau mai puțin fidele – ale unor interviuri din media (Unde este poporul nostru?, Dreptul și dreptatea, Granița invizibilă), a unei prefețe de carte (Poartă spre sufletul nostru), proză, texte care surprind în note de ironie și autoironie metehnele românilor (Stația de tren), bancuri românesti, surprinse în interpretarea lor tragică (Umorul românesc), ficțiune literară (Sângele Horii) și o colindă (Dați drumul la cer!).

  Dan Puric este un om credincios și se mândrește cu asta. În opinia lui, a fi un bun român se confundă cu a fi un bun creștin și-și încurajează semenii să se comporte la fel, să uite de barbarii lumii moderne ce le copleșesc mințile, călare pe vitezele lor uluitoare și să-i copleșească prin puterea credinței:

,,Fii curajos, bunul meu prieten, ai curajul să îngenunchezi lumea barbară, cea fără Dumnezeu, ce vine peste tine, cu puterea credinței tale și nu te teme, căci dezordinea lumii de azi gândită în tenebrele lor sufletești poate fi supusă numai de ordinea firească și de neclintit a spiritului tău înclinat credinței strămoșești. (Scrisoare către un prieten, pag. 124-125)”

  Patriot convins, autorul își plânge soarta de român, îi condamnă pe cei care o fură, îi ocărăște, citează din clasici și respinge europenizarea actuală, dar o regretă pe cea a secolului al XIX-lea.

Cineva m-a întrebat, când s-au împlinit douăzeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, dacă sunt fericit, iar eu am răspuns că nu, pentru că s-a dărâmat peste noi. Noi, cei de astăzi, suntem încă sub cărămizile căzute ale comunismului, supraviețuitori tragici ai cutremurului, pe care nu-i ajută nimeni să-și revină. Noi, românii, n-am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată împotriva Europei. […] O Europă cu comportament schizoid care-și votează zilnic, cu un stupid entuziasm, propria-i prăbușire, propria-i ieșire din istorie, o Europă a patologiilor sexuale, devenită normalitate socială. (Unde este poporul nostru?, pag. 38-39)

   Se simte în toată cartea un pesimism acut, o tristețe cronicizată, izvorâtă din experiențe nefericite (?), căci până și banalele glume românești devin triste, cu toată strădania autorului de a le găsi interpretare, ca unor metafore.

–Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

–Nu, bă! Răspunse țiganul. Luăm șinele!

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi sinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pământul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wolframul și aurul din această țară.

Răspunsul genial al acestui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. (Umorul românesc, pag. 38)

   Autorul ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța. Dar speranța lui unde e? Afirmă că oamenii de azi nu mai sunt români autentici, societatea civilă fiind un dezastru, un haos, o rătăcire, și dă ca exemplu pelerinajul la Mănăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca.

Cu Arsenie Boca se întâmplă ca și cu micul comerț de frontieră care se făcea în 87-88 cu sârbii. […] Unde este Hristos acolo este și poporul român!( (Unde este poporul nostru?, pag.45).

   Scrisă în stilul deja consacrat al lui Dan Puric, fluid și cu un vocabular la îndemână, dar oarecum dezorganizat, Să fii român! își dorește să lovească ignoranța și să insufle românilor spiritul patriotic, prin vocea unui om religios, devotat crezului său mesianic.

Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. (Unde este poporul nostru?, pag. 36)

logo_libris

Cartea Să fii român! de Dan Puric a fot oferită pentru recenzie de Libris.ro. de Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
6

Listă autori români-Editura Tritonic

1. Bogdan Hrib

– Filiera grecească-recenzie
-Blestemul manuscrisului (împreună cu Răzvan Dolea) –recenzie
-Somalia, Mon Amour (împreună cu Sofia Matei)-recenzie
-Ucideţi generalul-recenzie
-Patimile Doamnei ministru-recenzie

-Ultima fotografie-recenzie

-Terapie pentru crimă (împreună cu Kiki Vasilescu)-recenzie

– 3+1 / Stelian Munteanu se întoarce

– Vânătoare de asfinţituri pe strada 42 / povestiri-recenzie

2. Bogdan Teodorescu

– Spadă
-Băieţi aproape buni-recenzie

3. Maia Alexandra Ion

 -Lily of the Valley-Lena Turner şi misterul fratelui pierdut

4. Domnica Rădulescu

-Trenul de Trieste-recenzie
-Amurg la Marea Neagră-recenzie

5. Rodica Bretin

-Fortăreaţa

6. Adina Speteanu

-Crimă la timpul trecut-recenzie
-Irina-recenzie
-Ultima privire
-Destine pierdute-recenzie
-Jocul secretelor
-Îngeri de gheaţă

7. Tony Mott

-Doi-recenzie
-Julieta are un pistol-recenzie
-Un glonţ pentru Julieta-recenzie

8. Oana Duşmănescu

-Urechile pisicii Olga

9. Lucian Dragoş Bogdan

-Uneori când visez-recenzie
-Vraciul de pe norul interior
-Maya (împreună cu Teodora Matei)
-Ultimul flux-recenzie

10. Michael Haulică

-9 1/2 elegii-recenzie
-O hucă în minunatul Inand-recenzie

– 3.1 (împreună cu Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu)-recenzie

– 3.2 (împreună cu Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu)

11. Georgiana Sandu

-Iubire periculoasă-Obsesie

-Iubire periculoasă-Cercul vieţii

12. Mirela Oprea

-Dragoste eternă

13. Liviu Radu

-Blocul câş
-Lumea lui Waldemar
-O după-amiază cu bere şi zâne

 Ghicit de seară. 77 poveşti foarte scurte

14. Dănuţ Ungureanu

-Marilyn Monroe pe o curbă închisă
-Alţi români deja deştepţi
-Urme de sfinţi
-Viaţa şi faptele haiducului Tănase Vlăsia-recenzie

-Români deja deştepţi

-3.1 (împreună cu Sebastian A. Corn, Michael Haulică)-recenzie

-3.2 (împreună cu Sebastian A. Corn, Michael Haulică) 

-Autor de unul singur. Reţete pentru scrierea creativă

15. Claudiu Simion

-Să iubeşti un înger-recenzie

16. Alexandru Lamba

– Sub steaua infraroşu

17. Aurel Cărăşel 

-Galaxia sudică (1-2)

-Moartea ca o cocotă de lux

18. Teodora Matei

-Stăpânul castelului-recenzie
-Maya (împreună cu Lucian Dragoş Bogdan)
-Tot timpul din lume

-Cel-ce-simte-recenzie

19. Mihai Alexandru Dincă

-Înainte de neant

20. Traian Tandin

-Cazuri judiciare celebre
-Cei mai odioşi 100 de criminali români
-Secte criminale

21. Anamaria Ionescu

-Pe cine nu laşi să moară-recenzie
-Camera obscură-recenzie
-Nume de cod: Arkon-recenzie
-Zodiac-recenzie

22. Lucia Verona

-Labirint obligatoriu
-Crimă la jubileu-recenzie
-Moartea zboară la low cost-recenzie

-Moartea vine la premieră-recenzie

– Crime la festival

– Domnul deputat se prăbuşeşte (împreună cu Petru Berteanu, Mihail Gălătanu, Horia Garbea, Liviu Georgescu, Cătălin Mihuleac, Radu Ruba, Doina Rusti, Bogdan Teodorescu)

23. Silvia Chindea

– Moarte în Peru

24.Daniel Timariu

-Fete în roşu şi alte povestiri-recenzie

by -
8

Patimile doamnei ministru, de Bogdan Hrib-Seria Stelian Munteanu

Editura: Tritonic

Anul 2016

Coperta–Alexandra Bardan, Redactor–Michael Haulică, Editor– Alexandra Dolea.

Număr pagini: 287

   Din aceeași serie : 1. FILIERA GRECEASCĂ;  2.BLESTEMUL MANUSCRISULUI; 3. SOMALIA, MON AMOUR; 4. UCIDEȚI GENERALUL, 5. PATIMILE DOAMNEI MINISTRU

      Despre autor- Bogdan Hrib (n.1966) este inginer și fotoreporter. A lucrat ca jurnalist; este editor de carte la Tritonic (din 1993) și director al Editurii UCIN (DIN 2014). Doctor în media și cinema (UNATC, 2016), cadru didactic asociat la Universitatea din București, SNSPA București și UBB  Cluj. A mai publicat romanul Ultim fotografie și două volume de povestiri, o carte conținând rețete de salate. ( prezentare autor roman).

      ISTORIILE CARE NU EXISTĂ SE POT INVENTA”

      Din această serie am citit doar Filiera grecească, iar acum Patimile doamnei ministru. Am început romanul și aproape spre jumătatea lui încă mă întrebam de unde provine titlul, nu găseam politică și nici o doamnă ministru, parcurgând romanul misterios, am realizat că prezentul întotdeauna are o istorie, care va influența într-un fel sau altul prezentul și viitorul.

    Polițistul Tony (Anton Demetriade) locuiește la Copenhaga cu iubita lui Ilse, este chemat la locul unei crime de către danezul Sorensen. O executare, victima fiind un român asupra căruia se găsește doar un pașaport prea vechi, având pe copertă stema Republicii Socialiste România. Acesta cere ajutorului prietenului său Stelian Munteanu, un jurnalist și editor care se afla la Copenhaga și care-l refuză. Victima se numește Vasile Tudose (Basil Tudoz), este un fost spion român, dispărut cu mulți ani în urmă, despre care se știa că a murit (a fost executat ).

În fața lui, la câțiva metri buni – simte că nu vrea să se apropie mai mult- bătrânul nemișcat, cu capul aplecat spre dreapta, înghețat într-o poziție nefirească. E mort. De ceva vreme .Împușcat în inimă. O lovitură curată, un glonț de calibru mic? Sânge puțin. Mustăcește nedumerit și nemulțumit. Mârâie în barbă. Ciudat…Seamănă a execuție.

     Singura legătură între trecutul lui Vasile Tudose și prezentul lui Stelian pare a fi Mișa (Mihail Sergheevici Pușkin), Vasile Tudose a fost spion pentru români, francezi și ruși, nu prea a avut încotro, odată intrat în această viață nu ești tu cel care decide ce faci, securitatea decide pentru tine, devine spion, se căsătorește, are o fetiță, e nevoit să plece din țară fără a comunica cu familia, între timp la București are loc un cutremur în care își pierde viața soția lui, iar fiica lui Mădălina, este crescută de bunicii materni.

    Se menționează nume mari: Dej, Ceaușescu, Pacepa. Un trecut plin de mister, decizii, contrabandă cu canabis, bani făcuți rapid pentru stat, idee care a pornit chiar de la Tudose.

     În prezent Stelian Munteanu este divorțat de Elenis ( fata lui Pușkin), are o fată Lulu pe care nu o vede așa des, mesaje scurte pe facebook. E recăsătorit cu Sofia, care se împarte între Londra și București. E prieten cu Tony, care va fi o vreme în comă în urma unei explozii a casei lui, în care Ilse își pierde viața.

    Acest roman de mystery & thriller românesc este foarte complex, m-am întrebat în prima jumătate a romanului, ce rol joacă Stelian refuzând să se implice, și când apare doamna ministru?, nimic nu e previzibil, totul e confuz, trezind o curiozitate continuă, cine are legături cu cine? De unde începe de fapt povestea și unde se termină. Ei bine Stelian a fost coleg cu Mădălina Popescu, doamna prim ministru, pe atunci Mădălina Tudose fiica lui Vasile Tudose.

    Apare un scandal la televizor, în care cei doi sunt acuzați că sunt amanți, tipic jurnalismului din ziua de azi, senzaţionalul ținând de știri presupuse, scandaluri provocate, minciuni și intrigi.

   E foarte ciudat cum se împletește trecutul și prezentul, sunt foarte ciudate legăturile între toate personajele, de  parcă totul a fost foarte bine pus la cale de către cineva, toate personajele par a avea mai devreme sau mai târziu legătură cu securitatea. Oare așa să fie?

    Foarte multe întâmplări care ar merita povestite, dar unde ar fi farmecul propriei lecturi  dacă vă ofer prea multe detalii? Pentru a descoperi multitudinea de informații, întâmplări, trebuie să citiți romanul.

   Cine este responsabil pentru executarea spionului Vasile Tudose, de ce s-a ascuns într-un oraș forțăreață Christiania din Danemarca, cine a provocat explozia casei lui Tony, cum rezolvă doamna prim ministru situația compromițătoare pentru partid?

   Romanul este foarte bine scris, povestea reușind să trezească curiozitatea și interesul cu fiecare pagină parcursă, foarte multe detalii desprinse parcă din realitate. Am fost prinsă de aceste acțiuni și mistere de la început până la final. Mi-a plăcut foarte mult.

Am simțit nevoia ca în acest volum să închid cercul deschis prin Filiera grecească, acum zece ani. Stelian Munteanu trebuie să se retragă. Măcar pentru o vreme.”

    Eu sper ca Stelian Munteanu să revină, să ne încânte cu o continuare a seriei surprinzătoare, și trebuie să specific că aș urmări cu drag o ecranizare a seriei.

   Scrierea acestui roman s-a încheiat în data de 29 septembrie 2016, chiar de ziua mea. Frumoasă coincidență.

   Recomand cu mare drag și felicit autorul pentru profesionalismul dovedit în scrierea acestui roman, și nu numai.

Editura Tritonic

Cartea Patimile doamnei ministru de Bogdan Hrib a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

by -
7

Fac ce simt

Flash Interview- Ioana Duda-13 întrebări în 5 minute

1.Care a fost cartea ta de debut?

Ioana Duda: Cred că încă este și va rămâne mereu așa. Instinct a fost prima. Primul copil. Și nu-i adevărat că primul e cel mai iubit. Pe toți îi iubești. Că-s rupți din tine.Instinct Ioana Duda

2.Cine a fost primul cititor al scrierilor tale?

Ioana Duda: Eu am fost. Dar nu sunt cel mai aspru critic al meu. Voi sunteți, cei care mă citiți.

3.Care dintre romanele citite  este “cartea ta de suflet”?

Ioana Duda:  Nu am unul preferat. Mi-a plăcut Lupul de stepă, Profetul, Idiotul, Frații Karamazov, Anna Karenina, Femei. Multe. Toate îmi sunt în suflet. Și nu am de gând să le separ într-un fel. Toate mi-au fost îngeri și de ajutor.

4.Cu care dintre  personajele tale te identifici?

Ioana Duda: Aici e tare ușor. E știut că mai toate scrierile mele sunt autobiografice. Dar cred că Valentina, din Jurnalul primei mele morți sunt eu 🙂

5.Care roman al tău ai vrea să fie ecranizat?

Ioana Duda: Păi nu am decât unul deocamdată. Și nu vreau să fie ecranizat. Eu vreau doar să scriu

6.Ce actor ai vedea în rolul principal?

Ioana Duda:  Hmmmm. Pe Adrian Cucu, de la Cluj, în rolul lui Adrian, din continuarea Jurnalului pe care o scriu acum.

7.Cât timp îţi ia scrierea unei cărţi?

Ioana Duda: Jurnalul primei mele morți l-am scris în câteva luni. Nu scriu în fiecare zi. Dar când o fac, nu scriu mai mult de trei pagini. Pentru că mă afund atât de tare în scris, încât atunci când termin tremur și sunt amețită. Și evit pe cât posibil emoțiile foarte puternice. Nu vreau să îmi explodeze inima. Vreau să trăiesc mult și bine de acum încolo.

8.Cum treci de momentele de “blocaj ale scriitorului”?

Ioana Duda: Foarte simplu. Nu scriu. Totul se întâmplă la momentul potrivit. Și eu nu pot controla inspirația. Ea decide când și cum vrea să se folosească de mine pentru a se manifesta. Totu-i foarte ușor în viață, dacă înțelegi și accepți că anumite lucruri nu depind de tine. Așa că tu continui să îți vezi de treaba ta. Dacă e să se întâmple, bine. Dacă nu, n-a fost să fie. O să fie altceva.

9.Ce autor preferat ai?

Ioana Duda: Îmi place Bukowski, Cristina Nemerovschi, Flavius Ardelean, Dostoievski, Bertrand Russell, Hesse. Iar mă pui să îi clasific. Și nu prea știu să fac asta. Pentru că io îi iubesc pe toți. Sunt parte din mine

10.Cand ai fost prima dată la un târg de carte şi la care?

Ioana Duda:  Păi la Bookfest, anul ăsta. Am lansat Instinct. A fost fain că m-am întâlnit cu cititori. Și ei îți dau atât de multă energie bună, încât nu ai cum să nu vrei să repeți experiența. Mor de drag când ne luăm în brațe. Și sunt câțiva pe care îi iubesc mult, mult de tot.

11.Cu ce edituri colaborezi?

Ioana Duda:  Public doar la Herg Benet și dacă vrea inspirația și voi continua să scriu, numai la ei vreau să public. Am o relație specială cu Alex și Cristina. Adică îi iubesc mult. Da, mi s-a reproșat o data că io iubesc prea mult. De parcă asta ar fi posibil. Io chiar iubesc mult. Dacă-i așa de multă în mine, de ce să o țin acolo? O dau mai departe. Că face bine tuturor. Despre iubire vorbesc.

12.Ce gen de muzică preferi?Ai o piesă favorită?

Oooo. Știu, clișeistic, dar tot îmi place. Tot ce mă face să vibrez. Operă, simfonică, fado, jazz, modernă. Acum, mai nou, am dezvoltat o obsesie pentru LP, tipa aia care cântă Lost on you. Și îi ascult toate piesele. Again and again and again. Sunt absolut îndrăgostită de ea și aș vrea să fim iubite.

13.Ai un motto după care te ghidezi în viaţă?

Ioana Duda:  Nu. Absolut niciunul. Fac ce simt. Atât. Și când faci asta, niciodată nu îi poți răni pe cei din jurul tău. Și nici ție nu îți faci rău. Pentru că sufletul nostru, în esență e nealterat. Dacă îl ascultăm, iese bine, de fiecare data.

Mulţumesc, Ioana! Arci! 

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
10

Ce faci atunci când haosul se instalează în viaţa ta şi totul pare să se dezintegreze sub privirea ta îngrozită? Cum te ridici atunci când viaţa trânteşte brutal cu tine de pământ? Şi cum mergi mai departe fără să te împiedici la fiecare pas?

Moartea cuplului, de Mioara Şoldan- povestea Marei

Titlu: Moartea cuplului

Autor: Mioara Şoldan

Editura: Stepout Publishing House

An apariţie: 2015

Număr pagini: 167

Gen: dezvoltare personală

    Experienţa Mioarei Şoldan în comunicare şi dezvoltare personală îşi face simţită prezenţa şi în romanul ei de debut. Gravitând în jurul întrebării Cine eşti tu?”, cartea îşi propune să ajute şi să ofere soluţii prin confruntarea individului cu sine însuşi. Scopul este acela al regăsirii interioare, al obţinerii echilibrului şi forţei necesare pentru a trăi o viaţă în care împăcarea cu propria persoană joacă un rol esenţial.

     Cartea „Moartea cuplului” m-a atras din cauza prenumelui protagonistei. Na! Mă cheamă Mara şi automat devin curioasă cum se descurcă o altă Mara într-o situaţie de viaţă. Nu mă aşteptam însă să dau peste un jurnal atât de profund şi intens. Am simţit că oarecum intru neinvitată în viaţa cuiva şi, dacă nu ar fi existat acceptul Marei din introducere, acest sentiment ar fi persistat.

    Deşi titlul sună pesimist, cartea nu este o poveste în tonuri bacoviene. Din contră, este mai mult despre cum să ieşi din întuneric şi să ajungi la lumină, despre cum să te ridici şi să păşeşti din nou cu siguranţă. Povestea Marei poate fi chiar soluţia de care ai nevoie dacă recent te-ai lovit de o despărţire dureroasă.

     „Ce faci când nu ai unde să te întorci?”

     Cuplurile destrămate nu mai sunt demult rarităţi sau întâmplări ocazionale. Ba mai mult, despărţirile par să fie de actualitate, iar divorţurile au devenit un fel de trend ciudat. Le vedem la televizor, citim despre ele în presă şi chiar asistăm ca spectatori atunci când se întâmplă în cercul nostru social. Aparent, după un divorţ, majoritatea merg mai departe, viaţa merge înainte… nu se moare din aşa ceva. Însă, adevărata problemă apare atunci când eşti actor în piesa asta care este chiar viaţa ta. În momentul în care ţi se întâmplă ţie, realizezi că nimeni nu te-a învăţat să îţi joci rolul, nimeni nu ţi-a oferit scenariul, habar n-ai ce să faci, cum să faci, de unde să începi să … trăieşti.

   Cartea Mioarei Şoldan abordează acest topic din perspectiva Marei, care, după ce decide să rupă relaţia cu Şerban, încearcă să se repună pe picioare. E ca şi cum ar învăţa să trăiască din nou. Să meargă fără să se clatine, să respire fără să doară, să vorbească fără să se înece în propriile lacrimi.

Loneliness    Asistăm neputincioşi la drama femeii, pentru că, în astfel de situaţii, toate frazele din lume nu pot ajuta cu nimic. Suferinţa sfâşie. Teama de a o lua de la început paralizează. Neîncrederea care se instalează atrage după sine izolarea. Şi Mara nu ştie de unde ar trebui să înceapă o nouă viaţă.

    „Mâine mă duc să văd nişte posibile acasă.”

     Durerea şi confuzia ei sunt încă şi mai mari deoarece îl are cu ea pe Marc, copilul de doar patru ani care nu înţelege ce se întâmplă şi necesită des explicaţii. Faptul că trebuie să nu uite să fie mamă, pare să o demoralizeze mai mult pe Mara, dar în acelaşi timp o face să meargă înainte.

    „Nu mai ştiu cine sunt eu, nu mai ştiu cine eşti tu. Ştiu doar cum e Marc. Şi asta par să uit uneori …”

    Într-un amalgam de dureri şi contradicţii, Mara conştientizează amar, pe măsură ce timpul trece, că nu mai există speranţa de a reînnoda relaţia cu cel care îi fusese soţ, protector şi sprijin. Şi atunci e nevoită să treacă peste, să depăşească blocajul.

    „Nu vreau să te recâştig pentru că nu te-am avut niciodată.”

    Serviciu, şedinţe la psiholog, multe momente în care aerul refuză cu încăpăţânare să intre în plămâni, negare, furie, durere, lumina din ochii copilului de lângă, soarele care insistă să răsară în fiecare dimineaţă ca şi când totul ar fi perfect normal, durere din nou …Cam aşa se defăşoară viaţa Marei după ce decide să plece de lângă soţul violent şi să îşi crească băiatul singură. Deşi iniţial pare să nu poată face faţă situaţiei, trecerea timpului îi demonstrează că fiinţa umană e mai puternică decât pare.love

    „A locui în aceeaşi casă cu cineva nu înseamnă nici pe departe a fi împreună, iar tu ştii asta.”

    Citind cartea Mioarei Şoldan, mi-au venit în minte cuvintele lui O. Paler: „Am învăţat că poţi continua încă mult timp/ După ce ai spus că nu mai poţi” şi, la final, deşi am zâmbit, închiderea cărţii m-a lăsat cu un sentiment de nostalgie neînţeleasă şi cu veşnica întrebare- „De ce viaţa poate fi o atât de mare mizerabilă?

   Construită sub forma unui jurnal personal, „Moartea cuplului” ne prezintă fiecare gând, trăire, reacţie a Marei din momentul depărţirii de Şerban şi până la regăsirea echilibrului necesar. Este descrisă o perioadă anevoioasă, plină de lacrimi, disperare, regrete şi sentimente contradictorii. Cu un copil de mână şi cu un suflet distrus, Mara găseşte totuşi suficientă forţă pentru a continua. Cum procedează? De unde îşi extrage puterea? Care va fi deznodământul durerii?

   Cuvintele folosite par să facă din acest jurnal un fel de tablou cu sonor, un film pe care îl vezi derulându-se rapid şi provocând emoţii în timp ce te învaţă să trăieşti nu doar să supravieţuieşti. Experienţa Marei poate servi drept o lecţie de viaţă, un sfat mut ascuns în spatele unei poveşti tulburătoare.

   „ – Şi te-ai vindecat?

    – Încă mai învăţ, încă mai dor anumite nedreptăţi …”

Surse foto: 1, 2, 3

Cartea Moartea cuplului este oferită pentru recenzie de autoarea Mioara Şoldan.

Autor: Maryliyn

by -
17
Digital StillCamera

Interviu cu Nina Marcu-prozator, ziarist

     Zilele trecute, cam pe când – ca să vezi coincidență… – împlineam 31 de ani… Ştiu, ştiu, e o vârstă minunată, fantastică, superbă şi, din păcate, ireversibilă. Merci de urări. Le primesc pe toate. Numai că, eu, pentru deplinul adevăr, împlineam, ehei, 31 de ani, de când, într-o zi de vară, ne pusese popa, soțului meu şi mie, pirostriile pe cap şi ne cântase, cu simț de răspundere, Isaiia dănțuieşte. Aşa… Ce ziceam? A, da… Fix în ziua asta, ca un cadou făcut de Divinitate, de soartă, de Arci, pur şi simplu – Arci, nu ți-am spus, dar ai un nume absolut minunat – găsesc un mesaj: „auzi, n-ai vrea să ne dai un interviu la Literatura pe Tocuri?” Să leşin, parol, şi mai multe, nu, aşa m-am schimbat la culoare, în obrăjorii ca bujorii. Dar, cum era prea important mesajul, m-am căznit să nu mai leşin atunci, s-o las, dacă tot îmi vine, pe mai încolo. Ce, ăla era moment de vertij, amețeală și căzut din picioare? Şi i-am răspuns, fără ezitări şi rețineri, lui Arci (cam ca la sfatul popular, când am zis, tot aşa, un da ferm, acum, cum ziceam, nişte mulți ani): da!

    Bun. Şi bine. Numai că, după impactul de prim moment, au început să mi se zbată, ca fluturii nopții pe lângă lampă, o mie de gânduri. Hm… Să dau un interviu în Literatura pe tocuri. Eu… Mda… Literatură… Minunat, desăvârşit, inspirat cuvânt al limbii române. Eu, una, de prin cretacic şi până în prezent, îl ador. Îl iubesc. Îmi e drag. Pe tocuri… Clar, când pui tocurile alături de literatură, rezultă eleganță. Cu certitudine, stil. În mod sigur, rafinament. Categoric, finețe. Fără urmă de dubiu, delicatețe. Doar e pe tocuri, această literatură, nu, Doamne sfinte, în teniși sau şlapi… Adică, luat pe scurtătură, e la înălțime. E de bine. E de vis. Dar, oare, eu, fată simplă de la țară, fac față? Sunt demnă? Mă ridic la nivelul Literaturii pe tocuri?nina marcu

     Mă duc, repede, să-mi iau unele, nişte tocuri, adică, pentru a încerca să mă încadrez în peisaj. Să fiu, măcar în parte, la nivelul Literaturii pe tocuri. Unele de opt, maximum zece centimetri iau, căci, mai mult, acum, nu se potriveşte. Or’şcât, am şi eu o vârstă, nu poci să mă bâțâi pe d-alea de 14… Da’ sunt, parol, tocuri subțiri, înalte, fine. Pantofi stiletto, nu mă-ncurc… Platforme nu port, şi nici tocuri groase, butucănoase, de fac piciorul, şi când nu e, buştean. (Fac şi eu, uite, ca un lăutar renumit, la care m-am dus o dată, de mult, pentru un interviu. Un interviu la ziar, adică, în afară de partea scrisă, îi mai făceam omului câteva poze. Şi el, pătruns de eveniment, de importanţa momentului, s-a dus în casa mare şi s-a pomădat, şi s-a parfumat, da’ s-a parfumat, nu s-a-ncurcat, şi s-a aranjat, şi şi-a făcut şi freza, și și-a gelat mustăcioara … Ca să dea bine la interviu. Şi eu, poftim, la fel ca ‘mnealui). Pus, gata, şi tocurile. Şi, da, cu Dumnezeu înainte!

     Of, e al naibii de greu – mai greu decât am crezut vreodată – să fiu de partea asta, a, ca să zic aşa, baricadei… Şi asta pentru că, mulţi, mulţi ani, eu am adresat, prin prisma meseriei, întrebările. Am fost, binişor peste 20 de ani, ziarist. Am scris la “Naţional”, “Jurnalul Naţional”, “Formula As”, ca să mă refer doar la cele mai importante. Aş putea, dacă-aş vrea, să mai fiu şi acum. Ziarist. Numai că, vorba lu’ Ilişoi, Viorel Ilişoi, noi suntem ziarişti de rit vechi. Scriem cu nerv, folosim metafore, epitete, comparaţii, facem, că aşa am învăţat, documentări în teren, transmitem, la centime, acel mesaj pe care dorim să-l transmitem, către cititori. Nu se mai pupă, din păcate, un astfel de mod de a face presă, cu vremurile, cu cerinţele, cu nevoile de azi. Mda… Ziceam de pus întrebări şi de dat răspunsuri… A trecut ceva timp de când n-am mai răspuns, ca acum, la unele. Să tot fie vreo şapte ani. De când am lansat, adică, romanul “Trăind clipa. Căci, deşi am mai scris în continuare – şi că, da, sunt cam vrednicuţă şi, când mai lin, când mai amarnic, a venit şi inspiraţia, dar şi că scrisul ăsta e cam ca râia, aşa. Zici că-l laşi, când vin clipe grele, că te laşi de el, că nu mai vrei să scrii în viaţa ta, două rânduri. Dar, te ia cu rău de la lingurică şi nu ştii ce-ai. Cu medicamente şi hapuri, cu descântece şi vrăji, nu trece. Dar, te apuci să scrii alea două rânduri, de ziceai că nu le mai scrii, neam, şi, ce să vezi, a trecut starea de rău şi de lentoare. Da, râia te mănâncă şi-n călcâie. Da’ nici cu scrisul, când te bântuie virusul, nu e altminteri – de publicat, din diverse pricini, nu am mai publicat. Acum, adică în viitorul apropiat, sper la editarea, măcar, a unei cărţi, căci, în lucru am, pentru că așa s-ntâmplat, două. Şi, uite, Arci că, deşi am scris, deja, câteva rânduri bune, am cam bătut, cu graţie, câmpii. Trebuia să spun, ca omu’, cine sunt şi ce învârt şi, uite cum am întins pelteaua… Stai aşa, că acum îmi iese. Deci şi carevasăzică, mă numesc Marcu, Nina Marcu, stau – când stau, căci, de regulă umblu, plec, bântui mult – în Ploieşti, oraş pe care, nu ştiu de ce, îl ador, sunt căsătorită, cum ziceam, cu acelaşi om, de 31 de ani, am două – cele mai minunate şi mai speciale şi mai frumoase din lume – fiice şi da, pentru că mă chinuie talentul şi pentru că mă cheamă tainele scrisului, la vatră, scriu. Orice. De la ştiri, de şapte rânduri, la romane de sute de pagini. Acum, o iau, gata, cuminte şi organizat şi răspund, parol, cât pot de bine, întrebărilor tale.    traind clipa

    1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

     Sunt nărăvită de mult la treaba asta, cu scrisul. Boală veche, ce mai… Şi, cum am constatat, în timp, fără leac. O să sune ce spun, cam a clişeu, aşa… Însă, te asigur că e adevărul gol, goluţ. Scriu din totdeauna. Fără vreun motiv. Sau, pentru că vine din lăuntrurile mele să fac asta. Aş face – şi fac – asta, în loc de orice, altceva. Uit, dacă mă dedau scrisului, să mănânc, să dorm, să mă duc undeva, să respir. Şi de mine, în totalitate, uit. Ai mei m-au învăţat să citesc şi să scriu când aveam cinci ani. Ca să scape, cred, de corvoada la care îi supuneam mereu, punându-i, zi, noapte, când le era lumea mai senină, să-mi citească poveşti. Şi, dacă am învăţat buchiile, am dat, mintenaş, iama în toate cărţile din casă şi de la biblioteca – fată de la ţară, cum am spus, deja, fiind eu – comunală. Cu unele poveşti, eram de acord. Întru totul. Cu altele, nu. Deloc. Eu, în mintea mea, vedeam altfel acţiunea, personajele, replicile, povestea, în totalitate. Aşa că, am început, cu de la mine putere, să fac adnotări pe marginea paginilor cărţilor. Cu ce voiam eu să fie acolo, în carte. Adică, povestea nu mai era a autorului – oricare ar fi fost el – ci a mea, o zgâtie, ca să nu zic cum îmi venise să zic, care abia descoperise literele şi avea tupeu să schimbe întregul parcurs al poveştii. E lesne de-nţeles că mi-am luat, pe bună dreptate, papara cuvenită. Dar, m-am căpătuit şi cu tot felul de caiete şi plaivazuri şi, am înţeles că nu trebuie să mai mâzgălesc şi să mai chinui cărţile. Aşa că, făceam propriile mâzgălituri, în caietele acelea. Atunci şi mai târziu. Mi se părea că aşa trebuie să fie. Să scriu. Poveşti. Întâmplări. Fapte. Romane. Orice. Sau nimic. Nicio clipă n-am ştiut că este vorba despre talent – dacă-o fi – despre chemare, despre har. Nici cea mai vagă idee despre aşa ceva, nu aveam! Scriam şi citeam. Citeam şi scriam. Şi atât. Astea erau ca prăjiturile pe care mama le făcea, în mod obişnuit, în casă. Nu era nimic special, în faptul că trudeam – vorba vine – cu scrisul. Venea, ca o apă năvalnică, de departe, şi curgea, curgea, fără putinţă de întoarcere sau oprire. Desigur, scrisul îmi aducea şi probleme, şi bucurii, în egală măsură. Ai mei, ca să mă oprească din aceste îndeletniciri frecvente, îmi întrerupeau, în puterea nopţii, curentul, iar eu citeam cu lanterna – până m-am prins că aşa e mai bine, mă canoneam cu lumânarea, pe sub plapumă, de era să dau, Doamne sfinte, foc casei – şi, pe de altă parte, scriam, pentru prietene şi colege, cu uşurinţă, toate scrisorile de dragoste şi toate temele la limba română, ceea ce, desigur, îmi plăcea. Mi se spunea pe la şcoală că scriu bine şi că e musai să merg pe drumul ăsta, dar, recunosc că nu ştiam bine ce va să însemne asta. Îmi doream să fiu scriitoare, dar aflasem că o astfel de meserie nu există în nomenclatorul de meserii, ci doar scriitor de vagoane. Doar mai târziu, când am participat pe la concursuri literare şi am câştigat premii importante, m-am prins că aş putea să scriu, să zic aşa, profesionist. Am aflat, atunci, cu bucurie, că scriu precum Camil Petrescu şi Mircea Eliade şi, fără îndoială, mi-a explodat sufletul. Dar, am cotit-o, dinspre farmacie, unde mă îndreptasem profesional, spre presă. Nu, nu spre lumea literară, cum visam, cum îmi plăcea, cum îmi era la îndemână, ci spre cuvântul tipărit din ziar. Aşa a fost să fie. Şi, azi, cu toate peripeţiile prin care am trecut, ca ziarist, nu-mi pare, chiar nu-mi pare, rău. Cred că trebuia să fie astfel. Să gust, să înfulec, să adulmec hălci din ambele tipuri de scriitură. Ca să-nvăţ. Ca să ştiu. Ca să le fac mai bine. Căci, par cele două lumi, a scriitorilor şi a ziariştilor, la fel. Una. Indentice. Dar, doar par. În realitate, sunt total şi radical diferite. În presă, am păcătuit mult cu literatura – eram, ce mai, înhăitată cu metafora, cu liricul, cu poemele şi, Lucian Pall, redactorul şef adjunct de la “Naţional”, a trudit mult cu mine, de m-a dezbărat de ele – până am ajuns să scriu mai, cum să zic, pragmatic, la obiect, ca la – şi pentru – ziar, răspunzând întrebărilor de bază şi de căpătâi. Mai târziu, când am devenit mai organizată, a fost momentul să mă apuc să scriu, aşa cum visasem, şi romane. Nu ştiu, habar n-am dacă scriu bine. Pesemne că nu scriu prea rău, având în vedere că scriu, tot scriu, şi lumea nu s-a săturat de mine, încă mai aruncă pe mâzgălelile mele, câte un ochi. Ce ştiu cu certitudine este că scriu, orice, cu mare uşurinţă. Şi oricât, şi oriunde, şi oricând, şi pe orice… Adică pe bilete de autobuz, pe şerveţele, pe hârtie igienică, pe mână. Desigur, şi în agende. Doar că, atunci când scriu în acestea din urmă, naiba ştie de ce, nu mai înţeleg nimic. Am păţit-o când am scris “Cartea Primarilor”. Vorbisem cu aproape o sută de primari, notasem, exemplificasem, mă-ntinsesem, ce mai, luasem notiţe temeinic. Şi, când să scriu ce ziseseră oamenii ăia, nu mai ştiam, neam, ce-am scris. Am bâjbâit şi-am orbecăit, ca-n grotă, ca să-ncropesc nişte fraze normale.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Nu ştiu ce să zic. De regulă, nu prea îmi e criticată scriitura. Şi nu vorbesc doar despre familie şi despre cei mai buni şi mai dragi prieteni, care îmi citesc, încă de pe când scriu la ele, manuscrisele, şpalturile, textele… La scris asta, cu necriticatul, căci, în alte lucruri, cum ar fi faptul că sunt total atehnică şi fac prostii multe cu telefoanele şi calculatoarele, mă ceartă toată lumea. Cred că eu îmi sunt mie cel mai crunt şi cel mai mare critic, în materie de scris. Niciodată nu sunt mulţumită, întotdeauna mă întreb dacă am folosit cele mai potrivite cuvinte, dacă am făcut cele mai bune descrieri de fapte, întâmplări, tipologii de personaje, dacă, nu cumva, puteam să scriu mult mai bine şi n-am scris. Este şi motivul pentru care nu recitesc niciodată ce scriu. Ştiu, nu e bine. Dar aşa procedez. Doar la final, când trebuie să dau romanul la editură, când fac corectura întregului material, mai adaug sau mai scot, pe ici, pe colo, câte un cuvânt. Nu mai mult, căci mă tem că deturnez cu totul sensul şi tema şi cursul. Şi mi-e milă de nopţile mele nedormite.

   3. Ce părere au colegii-cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicată?

     Având în vedere că mi-a apărut, demult, la ziare, numele în josul unor texte, azi nu se mai miră nimeni, nu e ceva ieşit din comun. Ba, dimpotrivă, aş zice. Când se întâmplă, ca acum, când de destulă vreme, nu am mai publicat o carte, prietenii şi cunoscuţii mă întreabă când apare următorul roman, ce mai scriu, despre ce mai povestesc, cum stau cu inspiraţia.

    4. Ai sau ai avut jurnal personal?

     Am avut, da, pe lângă multele caiete cu pretenţie de romane, şi jurnal. Oho, demult, în adolescenţă. Mai multe, de fapt. Fără să mai vorbesc despre… mirificele – atunci – oracole, care, după cum erau concepute, tot un fel de jurnal erau. Apoi, cum am fost mereu prinsă în multe şi diverse activităţi, n-am mai avut timp de jurnal. Deşi, cine ştie, dacă într-o zi îmi vine să-mi scriu memoriile, pesemne că mi-ar fi prins foarte bine. Uite că, acum mă gândesc ce s-o fi ales de jurnalele alea, că n-am mai răsfoit, de multă vreme, vreunul. Cel mai probabil, le-au mâncat şoarecii prin podul casei părinteşti. Şi erau doldora de trăiri, de sentimente, de iluzii, de întâmplări, de câte şi mai câte.

      5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

      Da, să ştii că m-am gândit. Îmi place, mai ceva ca un parfum fin, mirosul cernelei şi al hârtiei tipărite, îmi încarc rărunchii, mai temeinic decât cu aerul de respirat, când dau pagină după pagină, mă fericeşte foşnetul hârtiei, mor să citesc o carte, cum ar veni, carte. Când plec în vacanţă, jumătate, probabil, din bagaj, e cu cărţi pe care să le citesc la mare, la soare. Dar, da, m-am gândit şi la cartea în format ebook. Şi asta, cel puţin, din două motive. Întâi că, pentru o carte tipărită pe hârtie, în format clasic, costurile sunt destul de piperate. Şi editurile nu prea se înghesuie să suporte toate cheltuielile astea, pentru că, din păcate, cartea, chiar una foarte bună, nu se vinde, nu ştiu, ca pâinea caldă, să zic. Dacă nu ai o maximă notorietate, dacă nu te ştie lumea de la televizor, dacă nu scrii vulgar spre – scuze de cuvânt – porcos, dacă nu eşti amic de băute cu editorul, dacă nu eşti amanta unuia, nu te publică nimeni, dacă nu plăteşti tu toate costurile. Şi, de cele mai multe ori, cel care scrie, scrie, şi atât, nu are şi banii necesari tipăririi. Căci, plăteşte facturi ca tot omul şi, la noi, din romane, prea puţini, mult prea puţini autori trăiesc, efectiv şi bine, din vânzarea cărţilor. Aşa că, scriitorii apelează, ca să nu zic că se milogesc, la cei care au sau care ar putea, prin prisma funcţiei, să-i îndrepte către aceia care pot să ajute o carte să ajungă la cititori. Dar, care n-au nimic, nimic, cu lumea nebună a cuvântului scris. În acest sens, am, serios, un exemplu. De fapt, mai multe, dar o să-ţi povestesc doar unul, pe care, pentru că m-a marcat, l-am tot spus. M-am dus, acum ceva vreme, la unul, ajuns într-un post bun, la Consiliul Judeţean Prahova, ca să-i cer ajutorul pentru un roman. El, în timp ce mânca salam cu usturoi, mi-a spus oripilat şi, pentru a miliarda oară, citez: “Carte, doamna Marcu? Cine mai citeşte carte, în ziua de azi? Dacă veneaţi la mine cu o treabă serioasă, vă ajutam, dar carte? Ştiţi că vă citesc peste tot, pe unde scrieţi, dar carte?” L-am întrebat, mai mult de pamplezir, cam ce treabă serioasă ar vedea el, în cazul de faţă. Şi mi-a spus, textual, de era să mă lovească fibrilaţia: “Dacă făceaţi covrigi sau gogoşi la colţ de stradă, vă ajutam. Că veneau fonduri europene şi vă ajutam. Dar carte? Carte, domn’le? Cine mai citeşte aşa ceva, azi?” Mda, să mă-ntorc la al doilea motiv pentru care, cum am zis, m-am gândit la formatul ebook de carte. Şi el este dat de faptul că, mulţi tineri, dacă se îndreaptă către citit, o fac pe tabletă, pe laptop, pe telefon, nu în formatul clasic al cărţii. Deci, ca să-i prinzi de, să zic, clienţi, trebuie să vii în întâmpinarea lor, în felul acesta. Cartea tipărită pe hârtie e, da, fabuloasă. E la fel şi peste patru sute de ani. Cu, fără îndoială, coperta ştearsă, cu paginile îndoite, cu scrisul mai puţin lizibil. Dar vie. Şi vioaie. Şi vivace. Şi mirifică. Şi nemaipomenită. Şi… carte. Ca, dacă vrei, o femeie frumoasă, care rămâne frumoasă şi dacă are câteva riduri. Dar, pentru că mergem înainte, doar înainte, e musai să ne adaptăm.

     6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?254455_533698196645078_2035883485_n

      Mda… La fiecare roman din cele câteva pe care le-am scris, a fost, pe lângă imaginaţie, şi un punct de plecare, o sursă, serioasă, de inspiraţie. Desigur, pe lângă expresii, cuvinte nu ştiu cum, care îţi trec pe la ureche, peisaje, chestii care îţi atrag atenţia. Deşi aveam în minte scheme ample pentru un alt roman, a apărut întâi “Cer deasupra unor răni deschise”. A fost aşa: am adunat pentru “Jurnalul Naţional” date, informaţii – cum sună asta, cu informaţiile – poveşti, întâmplări despre eroii martiri ai Prahovei, căzuţi la revoluţie, în decembrie, ’89. De la ai lor, mame, taţi, soţii, fraţi, cumnaţi, prieteni, rude îndepărtate, ce avea fiecare, rămaşi pe aici, pe lumea asta, să ducă crucea aia grea. Şi am vorbit cu toţi, şi am notat, şi am trecut în agendă. S-au adunat, la catastif, adică, vreo câteva agende, multă viaţă, mult suflet, multe trăiri. La ziar, ca la ziar. Oricât de mult spaţiu era alocat pentru aceste poveşti, adunate de peste tot, din ţară, n-a încăput, nu tot, dar nici o mică parte. A intrat text puţin, deşi vreo două pagini de ziar. Iar eu aveam în agende o epopee. M-am simţit vinovată faţă de toţi oamenii pe care îi deranjasem, îi bătusem la cap, ca să vorbească, musai, cu mine, ca să-mi povestească şi ca să intre în focurile dorului, pentru mine, reporterul curios şi insistent, de atunci. Şi, uite, nu apăruse mai nimic la ziar despre tot ce ei depănaseră în faţa mea. Un prieten cu care lucram la o publicaţie locală, la vremea aceea, şeful meu, în acelaşi timp, Valentin Lazăr, mi-a spus: “Scrie o carte. Dar repede. Dacă eşti gata cu ea într-o săptămână, o publicăm şi o lansăm acum, pe 22 decembrie. Mă ocup eu de sponsorizarea ei”. 22 decembrie era doar peste câteva zile. Şi cartea, în afară că trebuia scrisă, mai trebuia să stea şi la tipar. Dar am zis: bine, o facem. N-am scris într-o săptămână, căci nu mai rămânea vreme ca editura să-şi facă treaba. În aproape patru zile şi tot atâtea nopţi, am fost gata cu scrisul. Rapid, da’ rapid, nu aşa, a intrat la corectură şi tehnoredactare. Luminiţa, prietena mea dragă, un om absolut special, a făcut minuni. Vântul turbat o mai obosi să bată, ea, nu! Pur şi simplu a stat pe carte până a făcut tot ce trebuia făcut, ca să o trimitem, apoi, la editură. A, şi avea şi cartea asta, “Cer deasupra unor răni deschise” nevoie de o prefaţă, un cuvânt de început, ceva. L-am sunat pe Marian Ştefan, şeful meu direct de la “Jurnalul Naţional”: “Frate, am nevoie de o prefaţă la cartea asta. Ce fac, zi?” Iar el, de colo: “O rezolvăm. Mă gândesc şi-ţi zic.” “Nu te mai gândi. Fugi la Marius (Tucă, n.r. ) şi pistonează, că-i trimit şi eu un mail de rugăciune, acum. Mariane, am nevoie de prefaţa asta ieri!” În juma’ de oră, şefii mei – băieţi minunaţi şi de ispravă – îmi trimiteau prin fax prefaţa solicitată, semnată de Marius Tucă. Şi, la Editura Premier din Ploieşti, iarăşi s-a pus toată lumea în mişcare – scuzată fie-mi exprimarea – grabnică şi eficientă. Cred că nu i-am mulţumit niciodată domnului Marian Ruscu pentru ce-a făcut atunci. Desigur, şi mai apoi, cu alte cărţi d-ale mele. Şi, pe 22 decembrie, în păr, eram toţi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, pentru lansarea cărţii. Era musai, pentru că anunţaserăm familiile, prietenii, rudele celor dispăruţi la revoluţie şi ei au venit toţi, acolo, cu noi, să trăim, împreună, cu dor de doruri, cum zice o prietenă dragă, o clipă de veşnicie şi de emoţie. Am fost fericită să ofer – eu ofer cărţile – acelor oameni o fâşie din viaţa celor dragi, ai lor. Prinsă, simplu, între două coperte. Acum, mai mult ca niciodată, realizez câtă lume s-a mişcat infinit de repede, dacă mă pot exprima astfel, pentru ca ea, cartea asta, să apară mintenaş. Abia pe urmă, după ce am terminat cu “Cer deasupra unor răni deschise”, m-am întors la cea pe care, cum am zis, o pritoceam în minte, “Cumpăna unei vieţi”, numită ea. Am fost, cu ea, recunosc, privilegiată. Tocmai mie, la ceas de seară, să-mi iasă în cale aşa poveste… Făcusem, acum muuuuulţi ani, o amplă documentare, pentru ziarele unde scriam, într-o comună din Prahova. Cum îmi place să ascult şi să vorbesc cu oamenii, m-am întins, clar, mai mult decât era cazul, la peltea. Aşa că, am ajuns în gara de unde urma să iau trenul către oraş, chiar când trenul, ce să vezi, pleca! Am zis, recunosc, de nervi şi de indignare, câte ceva de spuma cerului albastru. Fir-ar să fie! Mai era alt tren abia peste vreo trei ore! Ce să faci în gara aia amărâtă – în fapt, o haltă vai de mama ei – atâta vreme? Atunci, am văzut, pe o piatră, un bătrânel. De fapt, observasem, când eu alergasem după tren, că el, deşi stătea în cumpănă – să se urce, să nu… – îl lăsase să plece. Straniu, mă gândisem. Cum să laşi trenul să plece, fără să te urci în el? Acum, îşi sprijinea fruntea în palme şi părea că tot cerul – ăla de-i luasem eu, mai adineauri, sfinţii la refec – i-a picat în cap. L-am salutat pe omul ăla, doar pentru că aşa se face, doar pentru că o cer regulile bunului simţ. Şi ca să treacă mai repede orele alea trei. Nici măcar o frântură de clipă n-am crezut că sunt pe cale să aflu cea mai fabuloasă poveste pe care o poate afla, în viaţa lui, un om. Aşa am intrat în vorbă, moşneagul acela învins de soartă şi eu, o ziaristă tânără şi dornică de exclusivităţi. Şi, de parcă m-ar fi cunoscut de o sută de ani, bătrânul m-a făcut, de îndată, părtaşă la o poveste cu adevărat terifiantă. Plecase pe front, în ’41, ca să-şi apere, ca tot românul acelor vremi, ţara. Şi, de atunci, până în seara aia când lăsase trenul să plece, nu mai călcase în satul de unde plecase! Nu pentru că n-a vrut. Nu pentru că n-a putut. Ci, pentru că, din păcate, n-a ştiut. N-a mai ştiut. Cine e. De unde a plecat. Ce-a lăsat în urmă. Că trebuie să se întoarcă aici. Avea altă viaţă. Altă identitate. Alt nevastă… Destinul îi fusese, haotic, deturnat, când el uitase tot, de o fetişcană care îl plăcuse. Şi a devenit, din Dumitru, Alexei. Puţine lucruri ştia, fără să ştie de ce le ştie: o băsmăluţă roşie, care flutura, bezmetic, în vânt, braţele unei cruci de piatră, câteva cuvinte de la “Veşnica Pomenire”… Avea întrebări, dar răspunsuri, nu. Îl chinuiau angoasele, dar liniştea nu-i venea. Până când, din întâmplare – dacă, ştiu eu, crede cineva că există ceva întâmplător pe lume – a ajuns în locul de unde plecase cu 58 de ani în urmă! Şi n-a ştiut ce să facă: să rămână cu ai lui, de unde plecase, ori să se-ntoarcă la ai lui, unde îşi înjghebase altă viaţă… Mă trec şi acum fiorii, când îmi amintesc cum mi-a povestit! Doar noi doi în gara pustie… Şi parfumul de liliac de la tufele din vecinătate. Şi povestea care a curs, ca o Dunăre absolut nestăvilită, peste mine. Multă vreme, nici să povestesc, la rându-mi, ce aflasem, n-am fost în stare. Cum încurcă Dumnezeu iţele sorţii, câteodată! Ar putea să fie totul lin, dar El, cine ştie din ce pricini, învolburează totul. Mai târziu, m-am întors, pentru închegarea poveştii, în satul acela şi am căutat familia din care plecase veteranul de război. Cu eforturi mari şi susţinute am aflat că nevasta omului, prima lui nevastă, iubirea lui mare, îl aşteptase, o viaţă, să se-ntoarcă. Murise cu un am înainte de întoarcerea lui şi, în ziua în care el călcase în curtea aceea, familia îi făcea pomană de-un an. Iar preotul, cum face de regulă, cânta “Veşnica Pomenire”. Aşa… M-am întins, văd bine. Deşi, în stilu-mi caracteristic, m-am aruncat în vâltoarea scrisului, fără să mai arunc un ochi în urmă. “Trăind clipa” urmează. Şi de restul căţilor nu mai zic, că pun, cu atâta poveste, cititorii Literaturii pe tocuri, pe fugă. Îţi povestesc, dragă Arci, altă dată, în alt interviu – m-am înscris, da, la o reeditare? – despre „Rug pe rugă” şi alte romane, care fi-vor, cu voia Celui de Sus, publicate. Să-ţi zic de “Trăind clipa”. În oraşul în care trăiesc, Ploieşti, există, pentru că aşa e normal să aibă un întemeietor de urbe, o statuie care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, călare pe un cal. Căci, deşi puţină lume ştie, el a fost cel care a transformat un sat neimportant, cum era Ploiescii, într-un târg strategic. La un moment dat, cal şi călăreţ se aflau în pericol să pice de pe soclu. Lucrarea, făcută cu pompă, se şubrezise şi necesita reparaţii. Ba, calului stăteau să-i pice şi coama, şi coada, şi toate cele, de rămânea ditamai voievodul fără cal. Autorităţile locale şi judeţene se cam ţineau, din eternele motive şi gâlcevi politice, de-o parte. Mai mulţi oameni de litere ai oraşului, printre care profesorul Nicolae Boaru, fie-i dreapta Tatălui alături, mi-au zis, la un moment dat, să scriu în ziarul local unde eram, atunci, redactor şef, un articol care să le atragă atenţia şi să-i determine pe capii oraşului şi ai judeţului să facă, da, ceva, pentru statuia Viteazului. Am scris un pamflet, care a fost citit, a plăcut, a stârnit râsete, dar cam atât. Calul lui Mihai, cu Mihai cu tot, era, pe departe, pe cale să pice de pe soclu. Adică rămânea cum am stabilit. Scrie o carte, mi-au zis amicii despre care am spus mai sus. Poate aşa îi convingem pe ăştia să repare statuia. M-am apucat, cu asumare şi responsabilitate, să scriu cartea aceea. I-am zis “Trăind clipa” şi am scris-o repede şi cu mult drag. După lansarea ei, s-a făcut oarece vâlvă, dar, din păcate, pentru statuie, în continuare, nu s-a făcut nimic. Bine, hai cu egalarea. Adică, altfel spus, cu volumul al doilea al romanului. De aici, de la statuia care stătea să pice, s-a născut un roman de dragoste care, fără să fiu acuzată de lipsă de modestie, a plăcut destul de mult. Şi a fost citit, ca să zic aşa, şi-n dungă. Lucru care, desigur, m-a bucurat şi m-a onorat. Nu-ţi spun mai multe, pentru că mi-ar plăcea, tare mult, să-l citeşti. Ca să nu zici, cumva, că predic apa şi beau ţuica.

7.Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     Am să mă refer, acum, la unul dintre romanele la care, încă, scriu. Cu el am avut nenumărate peripeţii. Aşa că, ori va fi un succes nebun, când îl voi lansa, ori un fiasco total. Întâi că, o… prietenă din lista de facebook, mult mai pricepută ca mine la tehnici şi, clar, cu mult, foarte mult, timp liber, mi-a spart sau mi-a clonat contul, habar n-am, şi şi-a însuşit, din discuţia mea cu cineva, titlul romanului. Ba, ca să fie sigură, a şi publicat repede o carte cu titlul ăla. Apoi, eu, pricepută, cum am zis, am şters singură, cu mâna mea, aproape tot volumul al doilea. S-a dus. Şi am luat-o de la capăt, fără să mai ştiu cu precizie ce scrisem prima data. Am avut o serie de probleme familiale şi m-am oprit, o vreme, cu scrisul. Subiectul abordat aici e, zic eu, mai îndrăzneţ, mai acid, mai greu, mai altfel. Un ziarist, ca să dau un pic din casă, ajunge nenebun fiind, la spitalul de nebuni. Din cauza unor dezvăluiri la adresa unui fost preşedinte al ţării. Şi, nişte poliţişti, care sunt personaje îndrăgite şi în “Trăind clipa”, – e, dacă vrei, o continuare, pe departe, a acestui roman – încearcă să… facă dreptate. Îmi venise să spun mai mult şi altfel, dar mai bine o las aşa, agăţată în corcoduş. E multă acţiune, e mult suspans, e umor, e ironie, e dragoste, e lirism, e neprevăzut, e… roman. Al secolului. I-am zis aşa, romanul secolului, pentru că, circumspectă, tot bănuiesc că aia, “prietena”, stă cu ochii pe mine şi, măcar, păţită fiind, să nu-i mai dau idei. Am un titlu pentru acest roman, însă nu e bătut în cuie şi, mi se pare, era mai bun şi mai edificator ăla furat.

      8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

      Îmi doresc, pe lângă obişnuitele vreri de sănătate, fericire, dragoste, pentru mine şi pentru toţi cei dragi, să îmi vină copiii, şi de la marginea cea mai de pe margine a lumii, acasă, cât de des pot. Să nu uite drumul spre casă şi, tatăl lor şi cu mine să îi răsfăţăm şi să le facem, cum putem mai bine, toate poftele. Îmi place să-i văd, liniştiţi, mulţumiţi, fericiţi, pe toţi, în jurul mesei. Iar eu să-i privesc şi să mă încarc, până, măcar, la umătoarea vizită, cu toată pacea lumii. Îmi place, în general, să mă împrejmuiesc de oameni frumoși și prietenoși, de la care, mereu, am ceva de învăţat. Şi, îmi plăcea, mai în tinereţe, când cădeau ploi repezi, de vară, să-mi scot, fără ezitări, sandalele – cu tocuri – din picioare şi să fac drumul până acasă, desculţă. Senzaţia de libertate nu era nimic pe lângă ocheadele bulversate ale trecătorilor. Visez, mai ceva ca Borcea, la Champions League, desigur, când voi fi, din romanele mele, celebră și bogată, să am o casă la mare, pe malul ei, în buza ei. Să îmi beau cafeaua, cu ochii la ea. Să plâng, odată cu ea, când hohotește a disperare, în adâncuri. Să scriu povești magnifice, în timp ce-i privesc depărtările şi îi simt angoasele. Cel mai probabil, visul ăsta se poate împlini în altă viaţă. Dar eu – ce mă costă? – continuu să visez, în felul ăsta. Dacă ar fi să dau un nume tuturor celor înşirate de mine, aici, cred că i-aş zice, aşa, la prima mână, „Clepsidra cu visuri”. Ori „Şirag de gânduri ”. Ori „Dor de doruri”. Sau, de ce nu, „Foaie verde lobodă”. Nici „Sfadă prin noi răsărituri” n-aş zice nu. Şi, că nu mă pot opri, „Dansând pe tocuri. De zece”. Şi pun punct, Arci, trimiţând spre tine miile mele de mulţumiri.

Mulţumesc Nina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Mulțumim autorilor români

    În ultima vreme literatura română aduce tot mai des în atenţia cititorilor autori talentaţi ale căror cărţi abordează teme şi domenii diverse. Poveşti care mai de care mai savuroase şi captivante ne-au făcut zilele mai frumoase şi pe această cale, Literatură pe Tocuri are o deosebită plăcere de a citi şi promova autori români. Pe lângă tot ceea ce facem în cadrul proiectului nostru: recenzii, apariţii literare, evenimente culturale, concursuri, interviuri, comunicate editoriale, lifestyle, literatură pentru copii, autorii români debutanţi sau consacraţi îşi au locul lor de cinste, deoarece sunt compatrioţii noştri, fraţii noştri de neam şi ţară şi credem că literatura română trebuie cunoscută de majoritatea cititorilor. Numim acestă parte a proiectului nostru: “Şansa prezentului, trecutului şi viitorului autor român”.

      Vă mulţumim că daţi valoare literaturii române!

Dacă putem ajuta să vă aducem în atenţia cititorilor, întindem o mână tuturor!

Echipa Literatură pe Tocuri: Coman Iasmina, Drăgan Milica, Mara Caloian(Maryliyn), Arcidalia Ghenof, Hayat Seviyor (Cosmin), Rodica Puşcaşu, Iliuţa Raduţi, Sorina Ciocârlan, Adelina Sănduleac, Alina Geambaşu, Dorina Georgescu, Mălly Inna( Mali), Laura Elena Apetroaie, Diana Elena Neaţă, Maria Emanuela Coman (Emm), VeroNica, A.R.Ivan, Crina Maria Stanciu, Nicoleta Aurica Zetoca, Dana Burda.
flori

Recenzii cărți autori româniAer de Bucureşti (Autori: Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Florin Iaru, Mike Godoroja, Mihai Zgondoiu); Armele Atenei. In honorem Zoe PetreAda Shaulov – Enghelberg-Mărul dulce amarAdina Speteanu-Crimă la timpul trecut/Destine pierduteAdrian Buzdugan-Comisarul CorcoduşăAdrian Christescu-Destinul lupului singuraticAdrian Voicu-A fi sau a nu Wi-Fi/Pe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listăAdrian Onciu-Templul negruAlexandru Voicescu-MaladAlexandru Şincu-La câinele fidel Jocuri şi jucăriiAna Mănescu-QuasarAndy Lupu-Doza mea de New YorkAnna Vary-Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke/Ultima vrăjitoare din Transilvania – Mathias/Ultima vrăjitoare din Transilvania – AlexandraAnca Fusariu-Culoarea norocului; Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpiAndres-Încă o dorinţăAndreea Cătălina-Mă gândesc la ea non-stopAndreea Blându-Sclipind la ultimul vagonAndreea Russo-Amintiri din viitorAntoinette Wornik-AtlantidaAlina Sova-Două linii roşiiAnamaria Ionescu-Camera obscură/Nume de cod: Arkon/Pe cine nu laşi să moară …Augustina Șiman-Cămașa luiBogdan Hrib-Ucideţi generalul/Somalia, Mon Amour-împreună Kiki Vasilescu/Ultima fotografie/Vânătoare de asfințituri pe Strada 42/Filiera greceascăBogdan Munteanu-Ai uitat să râzi; Camelia Cavadia-VinaCezar Pârlog-Flori, fete, fiţe sau băieţiCristina Mihaela Barbu-Taina. Început de povesteCristina Nemerovschi/Păpușile/Vicky, nu Victoria/nymphette_dark99Cristian Fulaş-Jurnal de debutantClaudiu Simion-Să iubești un îngerConstantin Cubleşan-CeasorniculCorina Ozon-Zilele şi nopţile amanţilor/Amanţii 3.0Cornel George Popa-Salonul de masajCiprian Mitoceanu-În sângele tatăluiCristina Boncea-OctopussyCristi Lavin-Asasinul de la ultima paginăDana Banu-Luna şi Îmblânzitoarea de oameniDan Lungu-Sunt o babă comunistă!Dan Rădoiu-Povestiri de la marginea realitățiiDaniel Botea-Eu împotriva mea!Diana Sorescu-Diana cu vanilie The BookDoina Roman-Pragul/Pragul 2-Umbra martor; Doina Popescu-Iluzoria vulpe a fericirii; Domnica Rădulescu-Trenul de Trieste/Amurg la Marea Neagră; Dorin David-Uși, ferestre şi alte proze; Dorina Georgescu-Weekend gratisărmul sculptat; Eugen Lenghel-Fermierul virtual; Eugen Ovidiu Chirovici-Voodoo şi Sanitarium; Flavius Ardelean-Bizaroproze; Florin Lăzărescu-Întâmplări și personaje; Florin Pîtea-Cartea cu scoarțe de argint, ferecate: Delirul încapsulat- Vol. 1; Florina Sanda Cojocaru-El a ales/Scrisori către îngeri/ELSA; George Arion-Nesfârșita zi de ieri; Gheorghe Florescu-Confesiunile unui cafegiu; Gheorghe Vîrtosu-O inimă de broscuţă. Tomul 1: Peniţa aurie, înger sau călău?/Destin încarcerat. Volumul 1. Metamorfozele singurătăţii;  Igor Bergler-Biblia pierdută; Ionuţ Tănase-Portretul vieţii unui orfan; Ioana Dumitrăchescu, Mircea Gavriluţ-Crimă în poziţie de ofsaid; Ioana Pârvulescu-Întoarcere în Bucureștiul interbelic; InimăRea-Damele din pălărie; Irina Binder-Fluturi; Lavinia Călina-Copiii întunericului-Neamul Corbilor/Zona zero; Laura Nureldin-Regii timpului; Lina Moacă-Oameni, îngeri şi demoni/Valuri de viaţă; Liviu Surugiu-Rămăşiţele viselor; Lucia Verona-Crimă la jubileu; Lucian Ciuchiță-Copoiul din Cardiff; ; Metamorfoze (Autori: Algernon Blackwood, Oliviu Crâznic, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H. P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Şerban Andrei Mazilu, Saki, Hugh Walpole)Maria Folea-Slowroom; Maria Timuc-Iubire de nisip; Marina Neagu-Frumuseți monstruoase; Mihail Soare-Livrescu; Mihaela Cogălniceanu-Kalusia; Mircea Cărtărescu-Frumoasele străine/De ce iubim femeile; Mircea Băduț-Ficțiuni secunde; Mircea Tiberian-Jazz inside out; Monica Ramirez- Seducţia apei/Viaţă dublă la Veneţia/Asasin la feminin/Fantoma de pe lac/Kit Black; Monica Săvulescu Voudour-Dacă treci podul Soweto; Narcisa Stoica-Taxidermie; Nataşa Alina Culea-Marat. Iubirea are spini/Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul;  Nicolae Sirius-Amintirile unui însingurat; Nicoleta Tudor- Cercurile mistice; Oana Stoica-Mujea-Jucătorul; Oana G. Arion-Ultimul viking;  Oliviu Craznic-Ceasul fantasmelor; Olimpian Ungherea-Agonia; Protosinghel Teodosie Paraschiv-Codul Bibliei–Semnătura lui Dumnezeu; Radu Găvan-Exorcizat/Neverland; Raluca Butnariu-Deziluzii/Regăsire/Privilegii;  Rodica Pușcașu-Povestea secretă a Cezarei; Simona Tache-Femeile vin de pe Venus, barbații de la băut de Simona Tache, Mihai Radu; Simona Stoica-Provocarea-vol.1/Provocarea-vol.2; Stavrofora Theodora (Videscu)-Ierusalim-Sensul Lumii; Stelian Țurlea-Crima la Torino; Ştefana Cristina Czeller-Ozz; Şerban Tomşa-Călugărul negru; Teresa Wojcik-Căutând fericirea; Tessa Nadir-Sânge şi flori de portocal; Vitali Cipileaga-De vorbă cu Emma

 

Surse foto: pinterest.com

 

 

 

by -
14

Rubrica nouă-Interviuri altfel-Autori români

M-am gândit la o asemenea rubrică pentru că petrec destul de mult timp pe calculator, în condiţiile în care deschid televizorul doar, dacă este un film bun sau o emisiune interesantă. Sincer, la început urmăream mai mult programele de tv, dar de când emisiunile au devenit rampă de promovare pentru tot felul de personaje, pentru aşa zise “dive”, ştirile în mare parte au devenit “ştirile groazei” şi pe unde te uiţi sunt o grămadă de emisiuni aşa zis politice, prefer să citesc prezentări şi păreri despre cărţi pe site-uri sau bloguri.
Ştiu că mulţi zic, “a… şi ăla şi-a făcut blog”, dar eu îi apreciez, fiecare postează acolo ce crede că ar fi de interes, prezentări de cărţi, evenimente, sau pur şi simplu o părticică din sufletul lor, se ştie că uneori e mai uşor să te “destăinui” sau să “conversezi” cu un interlocutor nevăzut.
Important este că din ce în ce mai mulţi tineri citesc, şi mai mult, a apărut un val de scriitori români contemporani cu noi. Editurile se ocupă de prezentarea lor tipică aşa că hai să-i cunoaştem puţin şi altfel.
Am o listă cu câţiva autori ce au acceptat să îi cunoaşteţi şi altfel, să cunoaşteţi omul din spatele autorului. În fiecare săptămână veţi face cunoştinţă cu câte un autor român contemporan, mai bine zis omul-autor. Întrebările sunt aproximativ asemănătoare la toţi, asta pentru că vrem să aflăm cum şi ce răspunde fiecare la aceeaşi întrebare, având în vedere că sunt generaţii diferite, caractere diferite, fiecare cu trăiri şi concepţii personale.
Aceasta va fi rubrica săptămânală “Interviu altfel” în exclusivitate pentru voi.

ARCI

Sursa foto

%d bloggers like this: