Tags Posts tagged with "Autori români"

Autori români

by -
3

Editura Corint lansează un nou volum în colecția Corint Istorie: Autori Români

De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989) de Florian Banu

    Editura Corint lansează joi, 30 martie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bulevardul Regina Elisabeta nr.38) volumul De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989) de Florian Banu. La eveniment vor participa, alături de autor, Mihai-Răzvan Ungureanu, Dinu Zamfirescu și Doru Dumitrescu.

    Volumul îşi propune o familiarizare a cititorului tocmai cu elementele esenţiale pentru înţelegerea universului spionajului românesc din perioada regimului comunist, începând cu structurile organizatorice şi cu oamenii care au condus aceste structuri, trecând prin modalităţile de selectare şi antrenare a personalului şi încheind cu prezentarea succintă a câtorva direcţii de acţiune şi cazuri cu valenţe exemplificatoare.

    „După ani petrecuți în fruntea Serviciului de Informații Externe, pot spune că, în întâlnirile avute cu prieteni sau cunoștințe, cu jurnaliști sau cu reprezentanți ai administrației, rareori mi-a fost dat să nu ghicesc, dincolo de subiectele benigne ale discuțiilor, o curiozitate abia disimulată la adresa ocupației mele și a activității instituției. Nu despre curiozitatea firească a cunoașterii este vorba, ci despre curiozitatea referitoare la discursul justificator sau explicativ așteptat din partea mea. Totul se desfășura într-un decor de pantomimă. Priviri strecurate, sprâncene ridicate, grimase ironice, gesturi plictisite. Și, peste toate, un gen de dispreț politicos, un fel de distanță rece și calmă, în spatele căreia se putea lesne citi neîncrederea absolută. M-a încercat deseori sentimentul că vorbele, oricât de argumentate faptic, legal sau etic, cad în gol. Efortul de clarificare sau de lămurire părea inutil, consumat fără rezultat într-un simulacru de conversație desfășurată între un interlocutor care „știe” întreg adevărul și un naiv (eu!), care se străduiește zadarnic să susțină contrariul.”

Mihai-Răzvan Ungureanu

    Florian Banu s-a născut în 1973, la Hunedoara. A studiat istoria la Universitatea „Dunărea de Jos”, din Galaţi, şi a obţinut titlul de doctor în istorie în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, din Iaşi. Din august 2000 este consilier în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Carte recomandată de revista Historia.

Accesul publicului la eveniment este liber.

Despre Grupul Editorial Corint:

   Grupul Editorial Corint reunește editurile Leda, Corint, Corint Junior și Corint Educațional, precum și compania Corint Logistic.

   De peste 20 de ani, editurile din cadrul Grupului Editorial Corint oferă cele mai de încredere manuale școlare, auxiliare didactice și lucrări științifice, cele mai pasionante romane și cele mai atrăgătoare cărți pentru copii și adolescenți.

   Editura Corint publică în principal lucrări de non-ficțiune, colecția Corint Istorie devenind, la scurt timp de la lansare, un reper atât pentru specialiștii din domeniu, cât și pentru publicul larg.

 

 

Listă autori români-Editura Tracus Arte

Dumitru Ţepeneag: Cuvântul nisiparniţă

Doina RomanPragul/ recenziePragul 2-Umbra martor, Pragul 3 – Ultimul trimis Oserp

Adrian Voicu: Otrava noastră cea de toate zilele, Provinciale;  A fi sau a nu Wi-FiPe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listă

Liviu Surugiu: Acesta este trupul meu, Rămăşiţele viselor-recenzie

Cristi LavinLe viking Rose, Asasinul de la ultima pagină

Aurora Dumitrescu: Bipolară

 Constantin CubleşanCeasornicul

Doina Postolachi: Vicii 18+

Eugen Dimitrie: Macho Man

Aurelia Maria: Însoţitori de noapte

Cristian FulaşJurnal de debutant

 Suzan MehmetSophia

Ştefania Coşovei: Efectul de Madreperla

Cătălin Marin: Concert cu ţapi în orchestră

Gabriela Cristoiu: Prizonier

Iacob Florea: Ceva care să-mi amintească de tine

Cristina Chiţu: Crunţii şi inocenţii

Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpi

Alexandru Tiepac: Ics Fuck Totum

Mircea Daneliuc: Andreas, Andrada

Leonard Oprea: Radiografia clipei

Alexandru Păduraru: Ultimul refugiu, Autistul

Ruxandra Ivăncescu-Ochiul dragonului

Cezar Pârlog: Life stuff sau învăţături pentru Andreea,  Flori, fete, fiţe sau băieţi

Dan CârleaCopil în epoca de aur

Lia Vernescu: Runa

Alexandru Şipa: Jazz Cocktail

Tessa NadirSânge şi flori de portocal

Mihail Vakulovski: Antologie de proză Tiuk!

Dragu Ioan: Destine în tranziţie

Mihai Simion Florea: Goarna strâmbă a trecutului, Partizanii lui Rasputin

Leonard Ancuţa: Pierderea definitvă a lucidităţii

Maria Postu: Povestiri de trezit adulţi

Mircea Tiberian-Jazz inside out

Augustin Nacu: Proză scurtă cu postludii

Viorel Dianu: O, ce lume minunată!

Victoria Comnea: Domnul T. Confesiuni roz-negre

Liviu CiocârlieUrmare şi sfârşit

Mihail Gălăţanu: Elixirul, corpus hermeticum

Mihai Ispirescu: Sol. Călător spre Paradis, Spirtoase cu efecte mistice

Adrian. G. Romila: Radio în zăpadă

Ovidiu Pecican: Bokia

Iulian Ciocan: Tărâmul lui Saşa Kozak

Adrian Frăţilă: Eremitul Kunala

Anton Marin: Povestea unui om şi a gândacului său

Elena Navlea: Rupţi din răsărit

Mihaela Cogalniceanu-Kalusia

Gabriel Diradurian: Din adnotările unui scelerat

Alexandru Sincu-La câinele fidel.Focuri şi jucării

Radu Mateescu: Din toate…

Liviu Uleia: Cu Co-Columb în dedesubturile lumii

Răzvan Gheorghe: Povestea unui Seherezad

Violeta Bălan: Al 8-lea Kreisset: Vol I-Naşterea

Eugen Dumitru: Decalagul unei blonde

Stelian Muller: Scrisori

Narcisa StoicaTaxidermie

Roxana Ruscior: Armata Domnului

Victor Cilinca: Das Mioritza Reich

Şerban TomşaCălugărul negru

Tudor Lavric: Ameristan

Dan Matei: Balena şi marele poet de apă dulce

Alina ŞovaDouă linii roşii

Iolanda Malamen: Trilogia răului

Dan Stanca: Boala şi visul

Dan Bălănescu: Ambasada veselă

Mihaela Perciun: Băltoaca

Alexandru Roşu: Sinucigaii fumează întotdeauna PM

Constantin Mateescu: Ninsoarea albastră

 Eugen LenghelFermierul virtual

Ştefania Cristina Czeller: Ozz

Lucia Ovezea: La braţ cu ursul

Catia Maxim: Îngerii din Moscopole. Exilul

Alexandru Calmacu: Cronică despre Alb sau Negru

Monica Săvulescu Voudouri-Dacă treci podul Soweto

Viorel Nechita: O tărăşenie europeană

Mihai S. Florea: Adio, Ghencea!

Eugeniu Cazan: Femeia Onirică

Helena Corogoda & Paul Mihalache: Iosif Igor Faustulus

Paul Mihalache: Târg de arlechini

Andrei Trocea: Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortiţa

Sabina de Rochefort: Domnişoara Bovary în New York

Liviu Drugă: Ceasornicarul dansator

by -
4

Listă autori români-Editura Herg Benet

Lavinia Călina:
-Ultimul avanpost 
-Vânătoarea
-Renaşterea
-Neamul corbilor-copiii întunericului (recenzie)
-Blestemul zorilor (recenzie)
-Zona Zero (recenzie)

Corina Ozon:
-Zilele amanţilor (recenzie)
-Nopţile amanţilor (recenzie)
-Amanţii 3.0 (recenzie)
-Până când mă voi vindeca de tine (recenzie)
-Tentaţii

Alexandru Voicescu:
-Malad (recenzie)
-Fata de la nord de ziuă

Ioana Duda:

-Instinct (recenzie)
-Jurnalul primei mele morţi

Flavius Ardelean:

-Bizaroproze (recenzie)
-Îmblânzitorul apelor 
-Noumenoir
-Miasma (recenzie)
-Scârba sfântului cu sfoară roşie; -Acluofobia (recenzie)

Alina Pavelescu: -Moştenirea babei Stoltz

Cristina Boncea:
-Octopussy (recenzie)
-Becks merge la şcoală
-Antidotul

Teleșpan :-Cimitirul

Ştefan Caraman: -Superstar (recenzie)

Ana Barton:
-Mamifer
-Jurământ de rătăcire
– Prospect de femeie

Laura Nureldin: -Regii timpului (recenzie)

Radu Găvan:
-Exorcizat (recenzie)
-Neverland (recenzie)

Ştefan Bolea:
-Caietul psihopatului
-Caietul Roxanei şi alte jurnale

Cristina Nemerovschi:
-Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată
-Sânge satanic
-Rockstar (recenzie)
-Ani cu alcool şi cu sex
-Vicky, nu Victoria (recenzie)
-Ultima vrăjitoare din Transilvania(1-3 Anna Vary) (recenzie)
-nymphette_dark99 (recenzie)
-Păpuşile (recenzie)
-Pervertirea
-Rezervaţia unicornilor
-Cum a ars-o Anghelescu o luna ca scriitor de succes

Ana Mănescu:

-Stresul dintre orgasme
-Alter Ego
-Anamneză
-Quasar (recenzie)

Lina Moacă:

-Oameni, îngeri şi demoni (recenzie)
-Valuri de viaţă (recenzie)

Delia Oltea Rusu : -Sârme şi portocali

Simona Stoica:

-Provocarea (1-2) (recenzie)
-Capcana (1-2)

Cosmin Carciova: -Oral

Anda Docea: -Camere de hotel

Lorena Lupu: -Dona Juana

Alexandru Piţigoi: -X(y)

Lucian Mareş-Jurnalul răului

Alexandra Ioan Despina: -Vandalii

Maria Folea: -Slowroom (recenzie)

Kiki Vasilescu: -Marele băiat de cartier

Leonard Ancuţa: -Sunt un curv

Ana Muşat: -Cum am omorât-o pe Diana

Cristi Ardelean: -Din oficiu

Mihail Gălăţeanu: – Liniştirea armelor

Cătălin Marin: -Spre seară nu se întâmplă nimic

Silviu Urdea: -Suflet pierdut

Cristi Giambasu: – Epitetele iubirii

Cristian Robu Corcan: -Fără ruşine

Andrei Trifanescu: -Specimenul

,,Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. "

 Să fii român!, de Dan Puric

(O carte românească/creștinească de învățătură)

Editura: Compania Dan Puric, 2016

Număr pagini: 176 

  ,,Cine este acest popor român ce-și contrazice flagrant destinul necruțător, parcă vrând să-l deștepte din oarba lui măsură, îmblânzindu-l, îmbunându-l și dându-i sens? Cine suntem noi și de unde venim, de răspundem întotdeauna cu har divin?”

    Despre Dan Puric s-a vorbit și încă se vorbește mult în presa autohtonă; iubit de oamenii simpli, cu suflet curat și care mai au frica de Dumnezeu, și hulit de somități ale culturii autohtone, s-a făcut cunoscut mai mult prin conferințe susținute și cărți scrise, decât ca actor…, cel puțin eu nu auzisem de acest om devenit fenomen național, până la Fii demn! (2011), un volum de memorii, cu secvențe din viața proprie. Să fii român! construiește un joc de-a apostolul cu texte, piese de puzzle, care încearcă a deschide ochii poporului român, pe cale să-și piardă identitatea.

   Întâmplător sau nu, volumul cuprinde 21 de texte (3×7, numere prime, indivizibile, considerate „magice”, în literatura populară), proză scurtă și foarte scurtă, la granița dintre realitate și ficțiune. Sunt prezentate întâmplări din copilăria și viața autorului (Marx, Engels și… mămăica, La frontiera dintre noi), eseuri (Singurătatea țării mele), o scrisoare-testament (Scrisoare către un prieten), transcrieri – mai mult sau mai puțin fidele – ale unor interviuri din media (Unde este poporul nostru?, Dreptul și dreptatea, Granița invizibilă), a unei prefețe de carte (Poartă spre sufletul nostru), proză, texte care surprind în note de ironie și autoironie metehnele românilor (Stația de tren), bancuri românesti, surprinse în interpretarea lor tragică (Umorul românesc), ficțiune literară (Sângele Horii) și o colindă (Dați drumul la cer!).

  Dan Puric este un om credincios și se mândrește cu asta. În opinia lui, a fi un bun român se confundă cu a fi un bun creștin și-și încurajează semenii să se comporte la fel, să uite de barbarii lumii moderne ce le copleșesc mințile, călare pe vitezele lor uluitoare și să-i copleșească prin puterea credinței:

,,Fii curajos, bunul meu prieten, ai curajul să îngenunchezi lumea barbară, cea fără Dumnezeu, ce vine peste tine, cu puterea credinței tale și nu te teme, căci dezordinea lumii de azi gândită în tenebrele lor sufletești poate fi supusă numai de ordinea firească și de neclintit a spiritului tău înclinat credinței strămoșești. (Scrisoare către un prieten, pag. 124-125)”

  Patriot convins, autorul își plânge soarta de român, îi condamnă pe cei care o fură, îi ocărăște, citează din clasici și respinge europenizarea actuală, dar o regretă pe cea a secolului al XIX-lea.

Cineva m-a întrebat, când s-au împlinit douăzeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, dacă sunt fericit, iar eu am răspuns că nu, pentru că s-a dărâmat peste noi. Noi, cei de astăzi, suntem încă sub cărămizile căzute ale comunismului, supraviețuitori tragici ai cutremurului, pe care nu-i ajută nimeni să-și revină. Noi, românii, n-am fost, nu suntem și nu vom fi niciodată împotriva Europei. […] O Europă cu comportament schizoid care-și votează zilnic, cu un stupid entuziasm, propria-i prăbușire, propria-i ieșire din istorie, o Europă a patologiilor sexuale, devenită normalitate socială. (Unde este poporul nostru?, pag. 38-39)

   Se simte în toată cartea un pesimism acut, o tristețe cronicizată, izvorâtă din experiențe nefericite (?), căci până și banalele glume românești devin triste, cu toată strădania autorului de a le găsi interpretare, ca unor metafore.

–Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

–Nu, bă! Răspunse țiganul. Luăm șinele!

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi sinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pământul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wolframul și aurul din această țară.

Răspunsul genial al acestui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. (Umorul românesc, pag. 38)

   Autorul ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța. Dar speranța lui unde e? Afirmă că oamenii de azi nu mai sunt români autentici, societatea civilă fiind un dezastru, un haos, o rătăcire, și dă ca exemplu pelerinajul la Mănăstirea Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca.

Cu Arsenie Boca se întâmplă ca și cu micul comerț de frontieră care se făcea în 87-88 cu sârbii. […] Unde este Hristos acolo este și poporul român!( (Unde este poporul nostru?, pag.45).

   Scrisă în stilul deja consacrat al lui Dan Puric, fluid și cu un vocabular la îndemână, dar oarecum dezorganizat, Să fii român! își dorește să lovească ignoranța și să insufle românilor spiritul patriotic, prin vocea unui om religios, devotat crezului său mesianic.

Credința creștină este ochiul prin care România privește-n lume. (Unde este poporul nostru?, pag. 36)

logo_libris

Cartea Să fii român! de Dan Puric a fot oferită pentru recenzie de Libris.ro. de Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

evaluare-carte-4

Citiţi cartea şi poate veţi avea o altă părere. Aşteptăm evaluarea voastră. 

Sistemul nostru de evaluare aici

by -
6

Listă autori români-Editura Tritonic

1. Bogdan Hrib

– Filiera grecească-recenzie
-Blestemul manuscrisului (împreună cu Răzvan Dolea) –recenzie
-Somalia, Mon Amour (împreună cu Sofia Matei)-recenzie
-Ucideţi generalul-recenzie
-Patimile Doamnei ministru-recenzie

-Ultima fotografie-recenzie

-Terapie pentru crimă (împreună cu Kiki Vasilescu)-recenzie

– 3+1 / Stelian Munteanu se întoarce

– Vânătoare de asfinţituri pe strada 42 / povestiri-recenzie

2. Bogdan Teodorescu

– Spadă
-Băieţi aproape buni-recenzie

3. Maia Alexandra Ion

 -Lily of the Valley-Lena Turner şi misterul fratelui pierdut

4. Domnica Rădulescu

-Trenul de Trieste-recenzie
-Amurg la Marea Neagră-recenzie

5. Rodica Bretin

-Fortăreaţa

6. Adina Speteanu

-Crimă la timpul trecut-recenzie
-Irina-recenzie
-Ultima privire
-Destine pierdute-recenzie
-Jocul secretelor
-Îngeri de gheaţă

7. Tony Mott

-Doi-recenzie
-Julieta are un pistol-recenzie
-Un glonţ pentru Julieta-recenzie

8. Oana Duşmănescu

-Urechile pisicii Olga

9. Lucian Dragoş Bogdan

-Uneori când visez-recenzie
-Vraciul de pe norul interior
-Maya (împreună cu Teodora Matei)
-Ultimul flux-recenzie

10. Michael Haulică

-9 1/2 elegii-recenzie
-O hucă în minunatul Inand-recenzie

– 3.1 (împreună cu Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu)-recenzie

– 3.2 (împreună cu Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu)

11. Georgiana Sandu

-Iubire periculoasă-Obsesie

-Iubire periculoasă-Cercul vieţii

12. Mirela Oprea

-Dragoste eternă

13. Liviu Radu

-Blocul câş
-Lumea lui Waldemar
-O după-amiază cu bere şi zâne

 Ghicit de seară. 77 poveşti foarte scurte

14. Dănuţ Ungureanu

-Marilyn Monroe pe o curbă închisă
-Alţi români deja deştepţi
-Urme de sfinţi
-Viaţa şi faptele haiducului Tănase Vlăsia-recenzie

-Români deja deştepţi

-3.1 (împreună cu Sebastian A. Corn, Michael Haulică)-recenzie

-3.2 (împreună cu Sebastian A. Corn, Michael Haulică) 

-Autor de unul singur. Reţete pentru scrierea creativă

15. Claudiu Simion

-Să iubeşti un înger-recenzie

16. Alexandru Lamba

– Sub steaua infraroşu

17. Aurel Cărăşel 

-Galaxia sudică (1-2)

-Moartea ca o cocotă de lux

18. Teodora Matei

-Stăpânul castelului-recenzie
-Maya (împreună cu Lucian Dragoş Bogdan)
-Tot timpul din lume

-Cel-ce-simte-recenzie

19. Mihai Alexandru Dincă

-Înainte de neant

20. Traian Tandin

-Cazuri judiciare celebre
-Cei mai odioşi 100 de criminali români
-Secte criminale

21. Anamaria Ionescu

-Pe cine nu laşi să moară-recenzie
-Camera obscură-recenzie
-Nume de cod: Arkon-recenzie
-Zodiac-recenzie

22. Lucia Verona

-Labirint obligatoriu
-Crimă la jubileu-recenzie
-Moartea zboară la low cost-recenzie

-Moartea vine la premieră-recenzie

– Crime la festival

– Domnul deputat se prăbuşeşte (împreună cu Petru Berteanu, Mihail Gălătanu, Horia Garbea, Liviu Georgescu, Cătălin Mihuleac, Radu Ruba, Doina Rusti, Bogdan Teodorescu)

23. Silvia Chindea

– Moarte în Peru

24.Daniel Timariu

-Fete în roşu şi alte povestiri-recenzie

by -
8

Patimile doamnei ministru, de Bogdan Hrib-Seria Stelian Munteanu

Editura: Tritonic

Anul 2016

Coperta–Alexandra Bardan, Redactor–Michael Haulică, Editor– Alexandra Dolea.

Număr pagini: 287

   Din aceeași serie : 1. FILIERA GRECEASCĂ;  2.BLESTEMUL MANUSCRISULUI; 3. SOMALIA, MON AMOUR; 4. UCIDEȚI GENERALUL, 5. PATIMILE DOAMNEI MINISTRU

      Despre autor- Bogdan Hrib (n.1966) este inginer și fotoreporter. A lucrat ca jurnalist; este editor de carte la Tritonic (din 1993) și director al Editurii UCIN (DIN 2014). Doctor în media și cinema (UNATC, 2016), cadru didactic asociat la Universitatea din București, SNSPA București și UBB  Cluj. A mai publicat romanul Ultim fotografie și două volume de povestiri, o carte conținând rețete de salate. ( prezentare autor roman).

      ISTORIILE CARE NU EXISTĂ SE POT INVENTA”

      Din această serie am citit doar Filiera grecească, iar acum Patimile doamnei ministru. Am început romanul și aproape spre jumătatea lui încă mă întrebam de unde provine titlul, nu găseam politică și nici o doamnă ministru, parcurgând romanul misterios, am realizat că prezentul întotdeauna are o istorie, care va influența într-un fel sau altul prezentul și viitorul.

    Polițistul Tony (Anton Demetriade) locuiește la Copenhaga cu iubita lui Ilse, este chemat la locul unei crime de către danezul Sorensen. O executare, victima fiind un român asupra căruia se găsește doar un pașaport prea vechi, având pe copertă stema Republicii Socialiste România. Acesta cere ajutorului prietenului său Stelian Munteanu, un jurnalist și editor care se afla la Copenhaga și care-l refuză. Victima se numește Vasile Tudose (Basil Tudoz), este un fost spion român, dispărut cu mulți ani în urmă, despre care se știa că a murit (a fost executat ).

În fața lui, la câțiva metri buni – simte că nu vrea să se apropie mai mult- bătrânul nemișcat, cu capul aplecat spre dreapta, înghețat într-o poziție nefirească. E mort. De ceva vreme .Împușcat în inimă. O lovitură curată, un glonț de calibru mic? Sânge puțin. Mustăcește nedumerit și nemulțumit. Mârâie în barbă. Ciudat…Seamănă a execuție.

     Singura legătură între trecutul lui Vasile Tudose și prezentul lui Stelian pare a fi Mișa (Mihail Sergheevici Pușkin), Vasile Tudose a fost spion pentru români, francezi și ruși, nu prea a avut încotro, odată intrat în această viață nu ești tu cel care decide ce faci, securitatea decide pentru tine, devine spion, se căsătorește, are o fetiță, e nevoit să plece din țară fără a comunica cu familia, între timp la București are loc un cutremur în care își pierde viața soția lui, iar fiica lui Mădălina, este crescută de bunicii materni.

    Se menționează nume mari: Dej, Ceaușescu, Pacepa. Un trecut plin de mister, decizii, contrabandă cu canabis, bani făcuți rapid pentru stat, idee care a pornit chiar de la Tudose.

     În prezent Stelian Munteanu este divorțat de Elenis ( fata lui Pușkin), are o fată Lulu pe care nu o vede așa des, mesaje scurte pe facebook. E recăsătorit cu Sofia, care se împarte între Londra și București. E prieten cu Tony, care va fi o vreme în comă în urma unei explozii a casei lui, în care Ilse își pierde viața.

    Acest roman de mystery & thriller românesc este foarte complex, m-am întrebat în prima jumătate a romanului, ce rol joacă Stelian refuzând să se implice, și când apare doamna ministru?, nimic nu e previzibil, totul e confuz, trezind o curiozitate continuă, cine are legături cu cine? De unde începe de fapt povestea și unde se termină. Ei bine Stelian a fost coleg cu Mădălina Popescu, doamna prim ministru, pe atunci Mădălina Tudose fiica lui Vasile Tudose.

    Apare un scandal la televizor, în care cei doi sunt acuzați că sunt amanți, tipic jurnalismului din ziua de azi, senzaţionalul ținând de știri presupuse, scandaluri provocate, minciuni și intrigi.

   E foarte ciudat cum se împletește trecutul și prezentul, sunt foarte ciudate legăturile între toate personajele, de  parcă totul a fost foarte bine pus la cale de către cineva, toate personajele par a avea mai devreme sau mai târziu legătură cu securitatea. Oare așa să fie?

    Foarte multe întâmplări care ar merita povestite, dar unde ar fi farmecul propriei lecturi  dacă vă ofer prea multe detalii? Pentru a descoperi multitudinea de informații, întâmplări, trebuie să citiți romanul.

   Cine este responsabil pentru executarea spionului Vasile Tudose, de ce s-a ascuns într-un oraș forțăreață Christiania din Danemarca, cine a provocat explozia casei lui Tony, cum rezolvă doamna prim ministru situația compromițătoare pentru partid?

   Romanul este foarte bine scris, povestea reușind să trezească curiozitatea și interesul cu fiecare pagină parcursă, foarte multe detalii desprinse parcă din realitate. Am fost prinsă de aceste acțiuni și mistere de la început până la final. Mi-a plăcut foarte mult.

Am simțit nevoia ca în acest volum să închid cercul deschis prin Filiera grecească, acum zece ani. Stelian Munteanu trebuie să se retragă. Măcar pentru o vreme.”

    Eu sper ca Stelian Munteanu să revină, să ne încânte cu o continuare a seriei surprinzătoare, și trebuie să specific că aș urmări cu drag o ecranizare a seriei.

   Scrierea acestui roman s-a încheiat în data de 29 septembrie 2016, chiar de ziua mea. Frumoasă coincidență.

   Recomand cu mare drag și felicit autorul pentru profesionalismul dovedit în scrierea acestui roman, și nu numai.

Editura Tritonic

Cartea Patimile doamnei ministru de Bogdan Hrib a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic.

by -
7

Fac ce simt

Flash Interview- Ioana Duda-13 întrebări în 5 minute

1.Care a fost cartea ta de debut?

Ioana Duda: Cred că încă este și va rămâne mereu așa. Instinct a fost prima. Primul copil. Și nu-i adevărat că primul e cel mai iubit. Pe toți îi iubești. Că-s rupți din tine.Instinct Ioana Duda

2.Cine a fost primul cititor al scrierilor tale?

Ioana Duda: Eu am fost. Dar nu sunt cel mai aspru critic al meu. Voi sunteți, cei care mă citiți.

3.Care dintre romanele citite  este “cartea ta de suflet”?

Ioana Duda:  Nu am unul preferat. Mi-a plăcut Lupul de stepă, Profetul, Idiotul, Frații Karamazov, Anna Karenina, Femei. Multe. Toate îmi sunt în suflet. Și nu am de gând să le separ într-un fel. Toate mi-au fost îngeri și de ajutor.

4.Cu care dintre  personajele tale te identifici?

Ioana Duda: Aici e tare ușor. E știut că mai toate scrierile mele sunt autobiografice. Dar cred că Valentina, din Jurnalul primei mele morți sunt eu 🙂

5.Care roman al tău ai vrea să fie ecranizat?

Ioana Duda: Păi nu am decât unul deocamdată. Și nu vreau să fie ecranizat. Eu vreau doar să scriu

6.Ce actor ai vedea în rolul principal?

Ioana Duda:  Hmmmm. Pe Adrian Cucu, de la Cluj, în rolul lui Adrian, din continuarea Jurnalului pe care o scriu acum.

7.Cât timp îţi ia scrierea unei cărţi?

Ioana Duda: Jurnalul primei mele morți l-am scris în câteva luni. Nu scriu în fiecare zi. Dar când o fac, nu scriu mai mult de trei pagini. Pentru că mă afund atât de tare în scris, încât atunci când termin tremur și sunt amețită. Și evit pe cât posibil emoțiile foarte puternice. Nu vreau să îmi explodeze inima. Vreau să trăiesc mult și bine de acum încolo.

8.Cum treci de momentele de “blocaj ale scriitorului”?

Ioana Duda: Foarte simplu. Nu scriu. Totul se întâmplă la momentul potrivit. Și eu nu pot controla inspirația. Ea decide când și cum vrea să se folosească de mine pentru a se manifesta. Totu-i foarte ușor în viață, dacă înțelegi și accepți că anumite lucruri nu depind de tine. Așa că tu continui să îți vezi de treaba ta. Dacă e să se întâmple, bine. Dacă nu, n-a fost să fie. O să fie altceva.

9.Ce autor preferat ai?

Ioana Duda: Îmi place Bukowski, Cristina Nemerovschi, Flavius Ardelean, Dostoievski, Bertrand Russell, Hesse. Iar mă pui să îi clasific. Și nu prea știu să fac asta. Pentru că io îi iubesc pe toți. Sunt parte din mine

10.Cand ai fost prima dată la un târg de carte şi la care?

Ioana Duda:  Păi la Bookfest, anul ăsta. Am lansat Instinct. A fost fain că m-am întâlnit cu cititori. Și ei îți dau atât de multă energie bună, încât nu ai cum să nu vrei să repeți experiența. Mor de drag când ne luăm în brațe. Și sunt câțiva pe care îi iubesc mult, mult de tot.

11.Cu ce edituri colaborezi?

Ioana Duda:  Public doar la Herg Benet și dacă vrea inspirația și voi continua să scriu, numai la ei vreau să public. Am o relație specială cu Alex și Cristina. Adică îi iubesc mult. Da, mi s-a reproșat o data că io iubesc prea mult. De parcă asta ar fi posibil. Io chiar iubesc mult. Dacă-i așa de multă în mine, de ce să o țin acolo? O dau mai departe. Că face bine tuturor. Despre iubire vorbesc.

12.Ce gen de muzică preferi?Ai o piesă favorită?

Oooo. Știu, clișeistic, dar tot îmi place. Tot ce mă face să vibrez. Operă, simfonică, fado, jazz, modernă. Acum, mai nou, am dezvoltat o obsesie pentru LP, tipa aia care cântă Lost on you. Și îi ascult toate piesele. Again and again and again. Sunt absolut îndrăgostită de ea și aș vrea să fim iubite.

13.Ai un motto după care te ghidezi în viaţă?

Ioana Duda:  Nu. Absolut niciunul. Fac ce simt. Atât. Și când faci asta, niciodată nu îi poți răni pe cei din jurul tău. Și nici ție nu îți faci rău. Pentru că sufletul nostru, în esență e nealterat. Dacă îl ascultăm, iese bine, de fiecare data.

Mulţumesc, Ioana! Arci! 

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

by -
10

Ce faci atunci când haosul se instalează în viaţa ta şi totul pare să se dezintegreze sub privirea ta îngrozită? Cum te ridici atunci când viaţa trânteşte brutal cu tine de pământ? Şi cum mergi mai departe fără să te împiedici la fiecare pas?

Moartea cuplului, de Mioara Şoldan- povestea Marei

Titlu: Moartea cuplului

Autor: Mioara Şoldan

Editura: Stepout Publishing House

An apariţie: 2015

Număr pagini: 167

Gen: dezvoltare personală

    Experienţa Mioarei Şoldan în comunicare şi dezvoltare personală îşi face simţită prezenţa şi în romanul ei de debut. Gravitând în jurul întrebării Cine eşti tu?”, cartea îşi propune să ajute şi să ofere soluţii prin confruntarea individului cu sine însuşi. Scopul este acela al regăsirii interioare, al obţinerii echilibrului şi forţei necesare pentru a trăi o viaţă în care împăcarea cu propria persoană joacă un rol esenţial.

     Cartea „Moartea cuplului” m-a atras din cauza prenumelui protagonistei. Na! Mă cheamă Mara şi automat devin curioasă cum se descurcă o altă Mara într-o situaţie de viaţă. Nu mă aşteptam însă să dau peste un jurnal atât de profund şi intens. Am simţit că oarecum intru neinvitată în viaţa cuiva şi, dacă nu ar fi existat acceptul Marei din introducere, acest sentiment ar fi persistat.

    Deşi titlul sună pesimist, cartea nu este o poveste în tonuri bacoviene. Din contră, este mai mult despre cum să ieşi din întuneric şi să ajungi la lumină, despre cum să te ridici şi să păşeşti din nou cu siguranţă. Povestea Marei poate fi chiar soluţia de care ai nevoie dacă recent te-ai lovit de o despărţire dureroasă.

     „Ce faci când nu ai unde să te întorci?”

     Cuplurile destrămate nu mai sunt demult rarităţi sau întâmplări ocazionale. Ba mai mult, despărţirile par să fie de actualitate, iar divorţurile au devenit un fel de trend ciudat. Le vedem la televizor, citim despre ele în presă şi chiar asistăm ca spectatori atunci când se întâmplă în cercul nostru social. Aparent, după un divorţ, majoritatea merg mai departe, viaţa merge înainte… nu se moare din aşa ceva. Însă, adevărata problemă apare atunci când eşti actor în piesa asta care este chiar viaţa ta. În momentul în care ţi se întâmplă ţie, realizezi că nimeni nu te-a învăţat să îţi joci rolul, nimeni nu ţi-a oferit scenariul, habar n-ai ce să faci, cum să faci, de unde să începi să … trăieşti.

   Cartea Mioarei Şoldan abordează acest topic din perspectiva Marei, care, după ce decide să rupă relaţia cu Şerban, încearcă să se repună pe picioare. E ca şi cum ar învăţa să trăiască din nou. Să meargă fără să se clatine, să respire fără să doară, să vorbească fără să se înece în propriile lacrimi.

Loneliness    Asistăm neputincioşi la drama femeii, pentru că, în astfel de situaţii, toate frazele din lume nu pot ajuta cu nimic. Suferinţa sfâşie. Teama de a o lua de la început paralizează. Neîncrederea care se instalează atrage după sine izolarea. Şi Mara nu ştie de unde ar trebui să înceapă o nouă viaţă.

    „Mâine mă duc să văd nişte posibile acasă.”

     Durerea şi confuzia ei sunt încă şi mai mari deoarece îl are cu ea pe Marc, copilul de doar patru ani care nu înţelege ce se întâmplă şi necesită des explicaţii. Faptul că trebuie să nu uite să fie mamă, pare să o demoralizeze mai mult pe Mara, dar în acelaşi timp o face să meargă înainte.

    „Nu mai ştiu cine sunt eu, nu mai ştiu cine eşti tu. Ştiu doar cum e Marc. Şi asta par să uit uneori …”

    Într-un amalgam de dureri şi contradicţii, Mara conştientizează amar, pe măsură ce timpul trece, că nu mai există speranţa de a reînnoda relaţia cu cel care îi fusese soţ, protector şi sprijin. Şi atunci e nevoită să treacă peste, să depăşească blocajul.

    „Nu vreau să te recâştig pentru că nu te-am avut niciodată.”

    Serviciu, şedinţe la psiholog, multe momente în care aerul refuză cu încăpăţânare să intre în plămâni, negare, furie, durere, lumina din ochii copilului de lângă, soarele care insistă să răsară în fiecare dimineaţă ca şi când totul ar fi perfect normal, durere din nou …Cam aşa se defăşoară viaţa Marei după ce decide să plece de lângă soţul violent şi să îşi crească băiatul singură. Deşi iniţial pare să nu poată face faţă situaţiei, trecerea timpului îi demonstrează că fiinţa umană e mai puternică decât pare.love

    „A locui în aceeaşi casă cu cineva nu înseamnă nici pe departe a fi împreună, iar tu ştii asta.”

    Citind cartea Mioarei Şoldan, mi-au venit în minte cuvintele lui O. Paler: „Am învăţat că poţi continua încă mult timp/ După ce ai spus că nu mai poţi” şi, la final, deşi am zâmbit, închiderea cărţii m-a lăsat cu un sentiment de nostalgie neînţeleasă şi cu veşnica întrebare- „De ce viaţa poate fi o atât de mare mizerabilă?

   Construită sub forma unui jurnal personal, „Moartea cuplului” ne prezintă fiecare gând, trăire, reacţie a Marei din momentul depărţirii de Şerban şi până la regăsirea echilibrului necesar. Este descrisă o perioadă anevoioasă, plină de lacrimi, disperare, regrete şi sentimente contradictorii. Cu un copil de mână şi cu un suflet distrus, Mara găseşte totuşi suficientă forţă pentru a continua. Cum procedează? De unde îşi extrage puterea? Care va fi deznodământul durerii?

   Cuvintele folosite par să facă din acest jurnal un fel de tablou cu sonor, un film pe care îl vezi derulându-se rapid şi provocând emoţii în timp ce te învaţă să trăieşti nu doar să supravieţuieşti. Experienţa Marei poate servi drept o lecţie de viaţă, un sfat mut ascuns în spatele unei poveşti tulburătoare.

   „ – Şi te-ai vindecat?

    – Încă mai învăţ, încă mai dor anumite nedreptăţi …”

Surse foto: 1, 2, 3

Cartea Moartea cuplului este oferită pentru recenzie de autoarea Mioara Şoldan.

Autor: Maryliyn

by -
17
Digital StillCamera

Interviu cu Nina Marcu-prozator, ziarist

     Zilele trecute, cam pe când – ca să vezi coincidență… – împlineam 31 de ani… Ştiu, ştiu, e o vârstă minunată, fantastică, superbă şi, din păcate, ireversibilă. Merci de urări. Le primesc pe toate. Numai că, eu, pentru deplinul adevăr, împlineam, ehei, 31 de ani, de când, într-o zi de vară, ne pusese popa, soțului meu şi mie, pirostriile pe cap şi ne cântase, cu simț de răspundere, Isaiia dănțuieşte. Aşa… Ce ziceam? A, da… Fix în ziua asta, ca un cadou făcut de Divinitate, de soartă, de Arci, pur şi simplu – Arci, nu ți-am spus, dar ai un nume absolut minunat – găsesc un mesaj: „auzi, n-ai vrea să ne dai un interviu la Literatura pe Tocuri?” Să leşin, parol, şi mai multe, nu, aşa m-am schimbat la culoare, în obrăjorii ca bujorii. Dar, cum era prea important mesajul, m-am căznit să nu mai leşin atunci, s-o las, dacă tot îmi vine, pe mai încolo. Ce, ăla era moment de vertij, amețeală și căzut din picioare? Şi i-am răspuns, fără ezitări şi rețineri, lui Arci (cam ca la sfatul popular, când am zis, tot aşa, un da ferm, acum, cum ziceam, nişte mulți ani): da!

    Bun. Şi bine. Numai că, după impactul de prim moment, au început să mi se zbată, ca fluturii nopții pe lângă lampă, o mie de gânduri. Hm… Să dau un interviu în Literatura pe tocuri. Eu… Mda… Literatură… Minunat, desăvârşit, inspirat cuvânt al limbii române. Eu, una, de prin cretacic şi până în prezent, îl ador. Îl iubesc. Îmi e drag. Pe tocuri… Clar, când pui tocurile alături de literatură, rezultă eleganță. Cu certitudine, stil. În mod sigur, rafinament. Categoric, finețe. Fără urmă de dubiu, delicatețe. Doar e pe tocuri, această literatură, nu, Doamne sfinte, în teniși sau şlapi… Adică, luat pe scurtătură, e la înălțime. E de bine. E de vis. Dar, oare, eu, fată simplă de la țară, fac față? Sunt demnă? Mă ridic la nivelul Literaturii pe tocuri?nina marcu

     Mă duc, repede, să-mi iau unele, nişte tocuri, adică, pentru a încerca să mă încadrez în peisaj. Să fiu, măcar în parte, la nivelul Literaturii pe tocuri. Unele de opt, maximum zece centimetri iau, căci, mai mult, acum, nu se potriveşte. Or’şcât, am şi eu o vârstă, nu poci să mă bâțâi pe d-alea de 14… Da’ sunt, parol, tocuri subțiri, înalte, fine. Pantofi stiletto, nu mă-ncurc… Platforme nu port, şi nici tocuri groase, butucănoase, de fac piciorul, şi când nu e, buştean. (Fac şi eu, uite, ca un lăutar renumit, la care m-am dus o dată, de mult, pentru un interviu. Un interviu la ziar, adică, în afară de partea scrisă, îi mai făceam omului câteva poze. Şi el, pătruns de eveniment, de importanţa momentului, s-a dus în casa mare şi s-a pomădat, şi s-a parfumat, da’ s-a parfumat, nu s-a-ncurcat, şi s-a aranjat, şi şi-a făcut şi freza, și și-a gelat mustăcioara … Ca să dea bine la interviu. Şi eu, poftim, la fel ca ‘mnealui). Pus, gata, şi tocurile. Şi, da, cu Dumnezeu înainte!

     Of, e al naibii de greu – mai greu decât am crezut vreodată – să fiu de partea asta, a, ca să zic aşa, baricadei… Şi asta pentru că, mulţi, mulţi ani, eu am adresat, prin prisma meseriei, întrebările. Am fost, binişor peste 20 de ani, ziarist. Am scris la “Naţional”, “Jurnalul Naţional”, “Formula As”, ca să mă refer doar la cele mai importante. Aş putea, dacă-aş vrea, să mai fiu şi acum. Ziarist. Numai că, vorba lu’ Ilişoi, Viorel Ilişoi, noi suntem ziarişti de rit vechi. Scriem cu nerv, folosim metafore, epitete, comparaţii, facem, că aşa am învăţat, documentări în teren, transmitem, la centime, acel mesaj pe care dorim să-l transmitem, către cititori. Nu se mai pupă, din păcate, un astfel de mod de a face presă, cu vremurile, cu cerinţele, cu nevoile de azi. Mda… Ziceam de pus întrebări şi de dat răspunsuri… A trecut ceva timp de când n-am mai răspuns, ca acum, la unele. Să tot fie vreo şapte ani. De când am lansat, adică, romanul “Trăind clipa. Căci, deşi am mai scris în continuare – şi că, da, sunt cam vrednicuţă şi, când mai lin, când mai amarnic, a venit şi inspiraţia, dar şi că scrisul ăsta e cam ca râia, aşa. Zici că-l laşi, când vin clipe grele, că te laşi de el, că nu mai vrei să scrii în viaţa ta, două rânduri. Dar, te ia cu rău de la lingurică şi nu ştii ce-ai. Cu medicamente şi hapuri, cu descântece şi vrăji, nu trece. Dar, te apuci să scrii alea două rânduri, de ziceai că nu le mai scrii, neam, şi, ce să vezi, a trecut starea de rău şi de lentoare. Da, râia te mănâncă şi-n călcâie. Da’ nici cu scrisul, când te bântuie virusul, nu e altminteri – de publicat, din diverse pricini, nu am mai publicat. Acum, adică în viitorul apropiat, sper la editarea, măcar, a unei cărţi, căci, în lucru am, pentru că așa s-ntâmplat, două. Şi, uite, Arci că, deşi am scris, deja, câteva rânduri bune, am cam bătut, cu graţie, câmpii. Trebuia să spun, ca omu’, cine sunt şi ce învârt şi, uite cum am întins pelteaua… Stai aşa, că acum îmi iese. Deci şi carevasăzică, mă numesc Marcu, Nina Marcu, stau – când stau, căci, de regulă umblu, plec, bântui mult – în Ploieşti, oraş pe care, nu ştiu de ce, îl ador, sunt căsătorită, cum ziceam, cu acelaşi om, de 31 de ani, am două – cele mai minunate şi mai speciale şi mai frumoase din lume – fiice şi da, pentru că mă chinuie talentul şi pentru că mă cheamă tainele scrisului, la vatră, scriu. Orice. De la ştiri, de şapte rânduri, la romane de sute de pagini. Acum, o iau, gata, cuminte şi organizat şi răspund, parol, cât pot de bine, întrebărilor tale.    traind clipa

    1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

     Sunt nărăvită de mult la treaba asta, cu scrisul. Boală veche, ce mai… Şi, cum am constatat, în timp, fără leac. O să sune ce spun, cam a clişeu, aşa… Însă, te asigur că e adevărul gol, goluţ. Scriu din totdeauna. Fără vreun motiv. Sau, pentru că vine din lăuntrurile mele să fac asta. Aş face – şi fac – asta, în loc de orice, altceva. Uit, dacă mă dedau scrisului, să mănânc, să dorm, să mă duc undeva, să respir. Şi de mine, în totalitate, uit. Ai mei m-au învăţat să citesc şi să scriu când aveam cinci ani. Ca să scape, cred, de corvoada la care îi supuneam mereu, punându-i, zi, noapte, când le era lumea mai senină, să-mi citească poveşti. Şi, dacă am învăţat buchiile, am dat, mintenaş, iama în toate cărţile din casă şi de la biblioteca – fată de la ţară, cum am spus, deja, fiind eu – comunală. Cu unele poveşti, eram de acord. Întru totul. Cu altele, nu. Deloc. Eu, în mintea mea, vedeam altfel acţiunea, personajele, replicile, povestea, în totalitate. Aşa că, am început, cu de la mine putere, să fac adnotări pe marginea paginilor cărţilor. Cu ce voiam eu să fie acolo, în carte. Adică, povestea nu mai era a autorului – oricare ar fi fost el – ci a mea, o zgâtie, ca să nu zic cum îmi venise să zic, care abia descoperise literele şi avea tupeu să schimbe întregul parcurs al poveştii. E lesne de-nţeles că mi-am luat, pe bună dreptate, papara cuvenită. Dar, m-am căpătuit şi cu tot felul de caiete şi plaivazuri şi, am înţeles că nu trebuie să mai mâzgălesc şi să mai chinui cărţile. Aşa că, făceam propriile mâzgălituri, în caietele acelea. Atunci şi mai târziu. Mi se părea că aşa trebuie să fie. Să scriu. Poveşti. Întâmplări. Fapte. Romane. Orice. Sau nimic. Nicio clipă n-am ştiut că este vorba despre talent – dacă-o fi – despre chemare, despre har. Nici cea mai vagă idee despre aşa ceva, nu aveam! Scriam şi citeam. Citeam şi scriam. Şi atât. Astea erau ca prăjiturile pe care mama le făcea, în mod obişnuit, în casă. Nu era nimic special, în faptul că trudeam – vorba vine – cu scrisul. Venea, ca o apă năvalnică, de departe, şi curgea, curgea, fără putinţă de întoarcere sau oprire. Desigur, scrisul îmi aducea şi probleme, şi bucurii, în egală măsură. Ai mei, ca să mă oprească din aceste îndeletniciri frecvente, îmi întrerupeau, în puterea nopţii, curentul, iar eu citeam cu lanterna – până m-am prins că aşa e mai bine, mă canoneam cu lumânarea, pe sub plapumă, de era să dau, Doamne sfinte, foc casei – şi, pe de altă parte, scriam, pentru prietene şi colege, cu uşurinţă, toate scrisorile de dragoste şi toate temele la limba română, ceea ce, desigur, îmi plăcea. Mi se spunea pe la şcoală că scriu bine şi că e musai să merg pe drumul ăsta, dar, recunosc că nu ştiam bine ce va să însemne asta. Îmi doream să fiu scriitoare, dar aflasem că o astfel de meserie nu există în nomenclatorul de meserii, ci doar scriitor de vagoane. Doar mai târziu, când am participat pe la concursuri literare şi am câştigat premii importante, m-am prins că aş putea să scriu, să zic aşa, profesionist. Am aflat, atunci, cu bucurie, că scriu precum Camil Petrescu şi Mircea Eliade şi, fără îndoială, mi-a explodat sufletul. Dar, am cotit-o, dinspre farmacie, unde mă îndreptasem profesional, spre presă. Nu, nu spre lumea literară, cum visam, cum îmi plăcea, cum îmi era la îndemână, ci spre cuvântul tipărit din ziar. Aşa a fost să fie. Şi, azi, cu toate peripeţiile prin care am trecut, ca ziarist, nu-mi pare, chiar nu-mi pare, rău. Cred că trebuia să fie astfel. Să gust, să înfulec, să adulmec hălci din ambele tipuri de scriitură. Ca să-nvăţ. Ca să ştiu. Ca să le fac mai bine. Căci, par cele două lumi, a scriitorilor şi a ziariştilor, la fel. Una. Indentice. Dar, doar par. În realitate, sunt total şi radical diferite. În presă, am păcătuit mult cu literatura – eram, ce mai, înhăitată cu metafora, cu liricul, cu poemele şi, Lucian Pall, redactorul şef adjunct de la “Naţional”, a trudit mult cu mine, de m-a dezbărat de ele – până am ajuns să scriu mai, cum să zic, pragmatic, la obiect, ca la – şi pentru – ziar, răspunzând întrebărilor de bază şi de căpătâi. Mai târziu, când am devenit mai organizată, a fost momentul să mă apuc să scriu, aşa cum visasem, şi romane. Nu ştiu, habar n-am dacă scriu bine. Pesemne că nu scriu prea rău, având în vedere că scriu, tot scriu, şi lumea nu s-a săturat de mine, încă mai aruncă pe mâzgălelile mele, câte un ochi. Ce ştiu cu certitudine este că scriu, orice, cu mare uşurinţă. Şi oricât, şi oriunde, şi oricând, şi pe orice… Adică pe bilete de autobuz, pe şerveţele, pe hârtie igienică, pe mână. Desigur, şi în agende. Doar că, atunci când scriu în acestea din urmă, naiba ştie de ce, nu mai înţeleg nimic. Am păţit-o când am scris “Cartea Primarilor”. Vorbisem cu aproape o sută de primari, notasem, exemplificasem, mă-ntinsesem, ce mai, luasem notiţe temeinic. Şi, când să scriu ce ziseseră oamenii ăia, nu mai ştiam, neam, ce-am scris. Am bâjbâit şi-am orbecăit, ca-n grotă, ca să-ncropesc nişte fraze normale.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Nu ştiu ce să zic. De regulă, nu prea îmi e criticată scriitura. Şi nu vorbesc doar despre familie şi despre cei mai buni şi mai dragi prieteni, care îmi citesc, încă de pe când scriu la ele, manuscrisele, şpalturile, textele… La scris asta, cu necriticatul, căci, în alte lucruri, cum ar fi faptul că sunt total atehnică şi fac prostii multe cu telefoanele şi calculatoarele, mă ceartă toată lumea. Cred că eu îmi sunt mie cel mai crunt şi cel mai mare critic, în materie de scris. Niciodată nu sunt mulţumită, întotdeauna mă întreb dacă am folosit cele mai potrivite cuvinte, dacă am făcut cele mai bune descrieri de fapte, întâmplări, tipologii de personaje, dacă, nu cumva, puteam să scriu mult mai bine şi n-am scris. Este şi motivul pentru care nu recitesc niciodată ce scriu. Ştiu, nu e bine. Dar aşa procedez. Doar la final, când trebuie să dau romanul la editură, când fac corectura întregului material, mai adaug sau mai scot, pe ici, pe colo, câte un cuvânt. Nu mai mult, căci mă tem că deturnez cu totul sensul şi tema şi cursul. Şi mi-e milă de nopţile mele nedormite.

   3. Ce părere au colegii-cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicată?

     Având în vedere că mi-a apărut, demult, la ziare, numele în josul unor texte, azi nu se mai miră nimeni, nu e ceva ieşit din comun. Ba, dimpotrivă, aş zice. Când se întâmplă, ca acum, când de destulă vreme, nu am mai publicat o carte, prietenii şi cunoscuţii mă întreabă când apare următorul roman, ce mai scriu, despre ce mai povestesc, cum stau cu inspiraţia.

    4. Ai sau ai avut jurnal personal?

     Am avut, da, pe lângă multele caiete cu pretenţie de romane, şi jurnal. Oho, demult, în adolescenţă. Mai multe, de fapt. Fără să mai vorbesc despre… mirificele – atunci – oracole, care, după cum erau concepute, tot un fel de jurnal erau. Apoi, cum am fost mereu prinsă în multe şi diverse activităţi, n-am mai avut timp de jurnal. Deşi, cine ştie, dacă într-o zi îmi vine să-mi scriu memoriile, pesemne că mi-ar fi prins foarte bine. Uite că, acum mă gândesc ce s-o fi ales de jurnalele alea, că n-am mai răsfoit, de multă vreme, vreunul. Cel mai probabil, le-au mâncat şoarecii prin podul casei părinteşti. Şi erau doldora de trăiri, de sentimente, de iluzii, de întâmplări, de câte şi mai câte.

      5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

      Da, să ştii că m-am gândit. Îmi place, mai ceva ca un parfum fin, mirosul cernelei şi al hârtiei tipărite, îmi încarc rărunchii, mai temeinic decât cu aerul de respirat, când dau pagină după pagină, mă fericeşte foşnetul hârtiei, mor să citesc o carte, cum ar veni, carte. Când plec în vacanţă, jumătate, probabil, din bagaj, e cu cărţi pe care să le citesc la mare, la soare. Dar, da, m-am gândit şi la cartea în format ebook. Şi asta, cel puţin, din două motive. Întâi că, pentru o carte tipărită pe hârtie, în format clasic, costurile sunt destul de piperate. Şi editurile nu prea se înghesuie să suporte toate cheltuielile astea, pentru că, din păcate, cartea, chiar una foarte bună, nu se vinde, nu ştiu, ca pâinea caldă, să zic. Dacă nu ai o maximă notorietate, dacă nu te ştie lumea de la televizor, dacă nu scrii vulgar spre – scuze de cuvânt – porcos, dacă nu eşti amic de băute cu editorul, dacă nu eşti amanta unuia, nu te publică nimeni, dacă nu plăteşti tu toate costurile. Şi, de cele mai multe ori, cel care scrie, scrie, şi atât, nu are şi banii necesari tipăririi. Căci, plăteşte facturi ca tot omul şi, la noi, din romane, prea puţini, mult prea puţini autori trăiesc, efectiv şi bine, din vânzarea cărţilor. Aşa că, scriitorii apelează, ca să nu zic că se milogesc, la cei care au sau care ar putea, prin prisma funcţiei, să-i îndrepte către aceia care pot să ajute o carte să ajungă la cititori. Dar, care n-au nimic, nimic, cu lumea nebună a cuvântului scris. În acest sens, am, serios, un exemplu. De fapt, mai multe, dar o să-ţi povestesc doar unul, pe care, pentru că m-a marcat, l-am tot spus. M-am dus, acum ceva vreme, la unul, ajuns într-un post bun, la Consiliul Judeţean Prahova, ca să-i cer ajutorul pentru un roman. El, în timp ce mânca salam cu usturoi, mi-a spus oripilat şi, pentru a miliarda oară, citez: “Carte, doamna Marcu? Cine mai citeşte carte, în ziua de azi? Dacă veneaţi la mine cu o treabă serioasă, vă ajutam, dar carte? Ştiţi că vă citesc peste tot, pe unde scrieţi, dar carte?” L-am întrebat, mai mult de pamplezir, cam ce treabă serioasă ar vedea el, în cazul de faţă. Şi mi-a spus, textual, de era să mă lovească fibrilaţia: “Dacă făceaţi covrigi sau gogoşi la colţ de stradă, vă ajutam. Că veneau fonduri europene şi vă ajutam. Dar carte? Carte, domn’le? Cine mai citeşte aşa ceva, azi?” Mda, să mă-ntorc la al doilea motiv pentru care, cum am zis, m-am gândit la formatul ebook de carte. Şi el este dat de faptul că, mulţi tineri, dacă se îndreaptă către citit, o fac pe tabletă, pe laptop, pe telefon, nu în formatul clasic al cărţii. Deci, ca să-i prinzi de, să zic, clienţi, trebuie să vii în întâmpinarea lor, în felul acesta. Cartea tipărită pe hârtie e, da, fabuloasă. E la fel şi peste patru sute de ani. Cu, fără îndoială, coperta ştearsă, cu paginile îndoite, cu scrisul mai puţin lizibil. Dar vie. Şi vioaie. Şi vivace. Şi mirifică. Şi nemaipomenită. Şi… carte. Ca, dacă vrei, o femeie frumoasă, care rămâne frumoasă şi dacă are câteva riduri. Dar, pentru că mergem înainte, doar înainte, e musai să ne adaptăm.

     6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?254455_533698196645078_2035883485_n

      Mda… La fiecare roman din cele câteva pe care le-am scris, a fost, pe lângă imaginaţie, şi un punct de plecare, o sursă, serioasă, de inspiraţie. Desigur, pe lângă expresii, cuvinte nu ştiu cum, care îţi trec pe la ureche, peisaje, chestii care îţi atrag atenţia. Deşi aveam în minte scheme ample pentru un alt roman, a apărut întâi “Cer deasupra unor răni deschise”. A fost aşa: am adunat pentru “Jurnalul Naţional” date, informaţii – cum sună asta, cu informaţiile – poveşti, întâmplări despre eroii martiri ai Prahovei, căzuţi la revoluţie, în decembrie, ’89. De la ai lor, mame, taţi, soţii, fraţi, cumnaţi, prieteni, rude îndepărtate, ce avea fiecare, rămaşi pe aici, pe lumea asta, să ducă crucea aia grea. Şi am vorbit cu toţi, şi am notat, şi am trecut în agendă. S-au adunat, la catastif, adică, vreo câteva agende, multă viaţă, mult suflet, multe trăiri. La ziar, ca la ziar. Oricât de mult spaţiu era alocat pentru aceste poveşti, adunate de peste tot, din ţară, n-a încăput, nu tot, dar nici o mică parte. A intrat text puţin, deşi vreo două pagini de ziar. Iar eu aveam în agende o epopee. M-am simţit vinovată faţă de toţi oamenii pe care îi deranjasem, îi bătusem la cap, ca să vorbească, musai, cu mine, ca să-mi povestească şi ca să intre în focurile dorului, pentru mine, reporterul curios şi insistent, de atunci. Şi, uite, nu apăruse mai nimic la ziar despre tot ce ei depănaseră în faţa mea. Un prieten cu care lucram la o publicaţie locală, la vremea aceea, şeful meu, în acelaşi timp, Valentin Lazăr, mi-a spus: “Scrie o carte. Dar repede. Dacă eşti gata cu ea într-o săptămână, o publicăm şi o lansăm acum, pe 22 decembrie. Mă ocup eu de sponsorizarea ei”. 22 decembrie era doar peste câteva zile. Şi cartea, în afară că trebuia scrisă, mai trebuia să stea şi la tipar. Dar am zis: bine, o facem. N-am scris într-o săptămână, căci nu mai rămânea vreme ca editura să-şi facă treaba. În aproape patru zile şi tot atâtea nopţi, am fost gata cu scrisul. Rapid, da’ rapid, nu aşa, a intrat la corectură şi tehnoredactare. Luminiţa, prietena mea dragă, un om absolut special, a făcut minuni. Vântul turbat o mai obosi să bată, ea, nu! Pur şi simplu a stat pe carte până a făcut tot ce trebuia făcut, ca să o trimitem, apoi, la editură. A, şi avea şi cartea asta, “Cer deasupra unor răni deschise” nevoie de o prefaţă, un cuvânt de început, ceva. L-am sunat pe Marian Ştefan, şeful meu direct de la “Jurnalul Naţional”: “Frate, am nevoie de o prefaţă la cartea asta. Ce fac, zi?” Iar el, de colo: “O rezolvăm. Mă gândesc şi-ţi zic.” “Nu te mai gândi. Fugi la Marius (Tucă, n.r. ) şi pistonează, că-i trimit şi eu un mail de rugăciune, acum. Mariane, am nevoie de prefaţa asta ieri!” În juma’ de oră, şefii mei – băieţi minunaţi şi de ispravă – îmi trimiteau prin fax prefaţa solicitată, semnată de Marius Tucă. Şi, la Editura Premier din Ploieşti, iarăşi s-a pus toată lumea în mişcare – scuzată fie-mi exprimarea – grabnică şi eficientă. Cred că nu i-am mulţumit niciodată domnului Marian Ruscu pentru ce-a făcut atunci. Desigur, şi mai apoi, cu alte cărţi d-ale mele. Şi, pe 22 decembrie, în păr, eram toţi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, pentru lansarea cărţii. Era musai, pentru că anunţaserăm familiile, prietenii, rudele celor dispăruţi la revoluţie şi ei au venit toţi, acolo, cu noi, să trăim, împreună, cu dor de doruri, cum zice o prietenă dragă, o clipă de veşnicie şi de emoţie. Am fost fericită să ofer – eu ofer cărţile – acelor oameni o fâşie din viaţa celor dragi, ai lor. Prinsă, simplu, între două coperte. Acum, mai mult ca niciodată, realizez câtă lume s-a mişcat infinit de repede, dacă mă pot exprima astfel, pentru ca ea, cartea asta, să apară mintenaş. Abia pe urmă, după ce am terminat cu “Cer deasupra unor răni deschise”, m-am întors la cea pe care, cum am zis, o pritoceam în minte, “Cumpăna unei vieţi”, numită ea. Am fost, cu ea, recunosc, privilegiată. Tocmai mie, la ceas de seară, să-mi iasă în cale aşa poveste… Făcusem, acum muuuuulţi ani, o amplă documentare, pentru ziarele unde scriam, într-o comună din Prahova. Cum îmi place să ascult şi să vorbesc cu oamenii, m-am întins, clar, mai mult decât era cazul, la peltea. Aşa că, am ajuns în gara de unde urma să iau trenul către oraş, chiar când trenul, ce să vezi, pleca! Am zis, recunosc, de nervi şi de indignare, câte ceva de spuma cerului albastru. Fir-ar să fie! Mai era alt tren abia peste vreo trei ore! Ce să faci în gara aia amărâtă – în fapt, o haltă vai de mama ei – atâta vreme? Atunci, am văzut, pe o piatră, un bătrânel. De fapt, observasem, când eu alergasem după tren, că el, deşi stătea în cumpănă – să se urce, să nu… – îl lăsase să plece. Straniu, mă gândisem. Cum să laşi trenul să plece, fără să te urci în el? Acum, îşi sprijinea fruntea în palme şi părea că tot cerul – ăla de-i luasem eu, mai adineauri, sfinţii la refec – i-a picat în cap. L-am salutat pe omul ăla, doar pentru că aşa se face, doar pentru că o cer regulile bunului simţ. Şi ca să treacă mai repede orele alea trei. Nici măcar o frântură de clipă n-am crezut că sunt pe cale să aflu cea mai fabuloasă poveste pe care o poate afla, în viaţa lui, un om. Aşa am intrat în vorbă, moşneagul acela învins de soartă şi eu, o ziaristă tânără şi dornică de exclusivităţi. Şi, de parcă m-ar fi cunoscut de o sută de ani, bătrânul m-a făcut, de îndată, părtaşă la o poveste cu adevărat terifiantă. Plecase pe front, în ’41, ca să-şi apere, ca tot românul acelor vremi, ţara. Şi, de atunci, până în seara aia când lăsase trenul să plece, nu mai călcase în satul de unde plecase! Nu pentru că n-a vrut. Nu pentru că n-a putut. Ci, pentru că, din păcate, n-a ştiut. N-a mai ştiut. Cine e. De unde a plecat. Ce-a lăsat în urmă. Că trebuie să se întoarcă aici. Avea altă viaţă. Altă identitate. Alt nevastă… Destinul îi fusese, haotic, deturnat, când el uitase tot, de o fetişcană care îl plăcuse. Şi a devenit, din Dumitru, Alexei. Puţine lucruri ştia, fără să ştie de ce le ştie: o băsmăluţă roşie, care flutura, bezmetic, în vânt, braţele unei cruci de piatră, câteva cuvinte de la “Veşnica Pomenire”… Avea întrebări, dar răspunsuri, nu. Îl chinuiau angoasele, dar liniştea nu-i venea. Până când, din întâmplare – dacă, ştiu eu, crede cineva că există ceva întâmplător pe lume – a ajuns în locul de unde plecase cu 58 de ani în urmă! Şi n-a ştiut ce să facă: să rămână cu ai lui, de unde plecase, ori să se-ntoarcă la ai lui, unde îşi înjghebase altă viaţă… Mă trec şi acum fiorii, când îmi amintesc cum mi-a povestit! Doar noi doi în gara pustie… Şi parfumul de liliac de la tufele din vecinătate. Şi povestea care a curs, ca o Dunăre absolut nestăvilită, peste mine. Multă vreme, nici să povestesc, la rându-mi, ce aflasem, n-am fost în stare. Cum încurcă Dumnezeu iţele sorţii, câteodată! Ar putea să fie totul lin, dar El, cine ştie din ce pricini, învolburează totul. Mai târziu, m-am întors, pentru închegarea poveştii, în satul acela şi am căutat familia din care plecase veteranul de război. Cu eforturi mari şi susţinute am aflat că nevasta omului, prima lui nevastă, iubirea lui mare, îl aşteptase, o viaţă, să se-ntoarcă. Murise cu un am înainte de întoarcerea lui şi, în ziua în care el călcase în curtea aceea, familia îi făcea pomană de-un an. Iar preotul, cum face de regulă, cânta “Veşnica Pomenire”. Aşa… M-am întins, văd bine. Deşi, în stilu-mi caracteristic, m-am aruncat în vâltoarea scrisului, fără să mai arunc un ochi în urmă. “Trăind clipa” urmează. Şi de restul căţilor nu mai zic, că pun, cu atâta poveste, cititorii Literaturii pe tocuri, pe fugă. Îţi povestesc, dragă Arci, altă dată, în alt interviu – m-am înscris, da, la o reeditare? – despre „Rug pe rugă” şi alte romane, care fi-vor, cu voia Celui de Sus, publicate. Să-ţi zic de “Trăind clipa”. În oraşul în care trăiesc, Ploieşti, există, pentru că aşa e normal să aibă un întemeietor de urbe, o statuie care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, călare pe un cal. Căci, deşi puţină lume ştie, el a fost cel care a transformat un sat neimportant, cum era Ploiescii, într-un târg strategic. La un moment dat, cal şi călăreţ se aflau în pericol să pice de pe soclu. Lucrarea, făcută cu pompă, se şubrezise şi necesita reparaţii. Ba, calului stăteau să-i pice şi coama, şi coada, şi toate cele, de rămânea ditamai voievodul fără cal. Autorităţile locale şi judeţene se cam ţineau, din eternele motive şi gâlcevi politice, de-o parte. Mai mulţi oameni de litere ai oraşului, printre care profesorul Nicolae Boaru, fie-i dreapta Tatălui alături, mi-au zis, la un moment dat, să scriu în ziarul local unde eram, atunci, redactor şef, un articol care să le atragă atenţia şi să-i determine pe capii oraşului şi ai judeţului să facă, da, ceva, pentru statuia Viteazului. Am scris un pamflet, care a fost citit, a plăcut, a stârnit râsete, dar cam atât. Calul lui Mihai, cu Mihai cu tot, era, pe departe, pe cale să pice de pe soclu. Adică rămânea cum am stabilit. Scrie o carte, mi-au zis amicii despre care am spus mai sus. Poate aşa îi convingem pe ăştia să repare statuia. M-am apucat, cu asumare şi responsabilitate, să scriu cartea aceea. I-am zis “Trăind clipa” şi am scris-o repede şi cu mult drag. După lansarea ei, s-a făcut oarece vâlvă, dar, din păcate, pentru statuie, în continuare, nu s-a făcut nimic. Bine, hai cu egalarea. Adică, altfel spus, cu volumul al doilea al romanului. De aici, de la statuia care stătea să pice, s-a născut un roman de dragoste care, fără să fiu acuzată de lipsă de modestie, a plăcut destul de mult. Şi a fost citit, ca să zic aşa, şi-n dungă. Lucru care, desigur, m-a bucurat şi m-a onorat. Nu-ţi spun mai multe, pentru că mi-ar plăcea, tare mult, să-l citeşti. Ca să nu zici, cumva, că predic apa şi beau ţuica.

7.Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     Am să mă refer, acum, la unul dintre romanele la care, încă, scriu. Cu el am avut nenumărate peripeţii. Aşa că, ori va fi un succes nebun, când îl voi lansa, ori un fiasco total. Întâi că, o… prietenă din lista de facebook, mult mai pricepută ca mine la tehnici şi, clar, cu mult, foarte mult, timp liber, mi-a spart sau mi-a clonat contul, habar n-am, şi şi-a însuşit, din discuţia mea cu cineva, titlul romanului. Ba, ca să fie sigură, a şi publicat repede o carte cu titlul ăla. Apoi, eu, pricepută, cum am zis, am şters singură, cu mâna mea, aproape tot volumul al doilea. S-a dus. Şi am luat-o de la capăt, fără să mai ştiu cu precizie ce scrisem prima data. Am avut o serie de probleme familiale şi m-am oprit, o vreme, cu scrisul. Subiectul abordat aici e, zic eu, mai îndrăzneţ, mai acid, mai greu, mai altfel. Un ziarist, ca să dau un pic din casă, ajunge nenebun fiind, la spitalul de nebuni. Din cauza unor dezvăluiri la adresa unui fost preşedinte al ţării. Şi, nişte poliţişti, care sunt personaje îndrăgite şi în “Trăind clipa”, – e, dacă vrei, o continuare, pe departe, a acestui roman – încearcă să… facă dreptate. Îmi venise să spun mai mult şi altfel, dar mai bine o las aşa, agăţată în corcoduş. E multă acţiune, e mult suspans, e umor, e ironie, e dragoste, e lirism, e neprevăzut, e… roman. Al secolului. I-am zis aşa, romanul secolului, pentru că, circumspectă, tot bănuiesc că aia, “prietena”, stă cu ochii pe mine şi, măcar, păţită fiind, să nu-i mai dau idei. Am un titlu pentru acest roman, însă nu e bătut în cuie şi, mi se pare, era mai bun şi mai edificator ăla furat.

      8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

      Îmi doresc, pe lângă obişnuitele vreri de sănătate, fericire, dragoste, pentru mine şi pentru toţi cei dragi, să îmi vină copiii, şi de la marginea cea mai de pe margine a lumii, acasă, cât de des pot. Să nu uite drumul spre casă şi, tatăl lor şi cu mine să îi răsfăţăm şi să le facem, cum putem mai bine, toate poftele. Îmi place să-i văd, liniştiţi, mulţumiţi, fericiţi, pe toţi, în jurul mesei. Iar eu să-i privesc şi să mă încarc, până, măcar, la umătoarea vizită, cu toată pacea lumii. Îmi place, în general, să mă împrejmuiesc de oameni frumoși și prietenoși, de la care, mereu, am ceva de învăţat. Şi, îmi plăcea, mai în tinereţe, când cădeau ploi repezi, de vară, să-mi scot, fără ezitări, sandalele – cu tocuri – din picioare şi să fac drumul până acasă, desculţă. Senzaţia de libertate nu era nimic pe lângă ocheadele bulversate ale trecătorilor. Visez, mai ceva ca Borcea, la Champions League, desigur, când voi fi, din romanele mele, celebră și bogată, să am o casă la mare, pe malul ei, în buza ei. Să îmi beau cafeaua, cu ochii la ea. Să plâng, odată cu ea, când hohotește a disperare, în adâncuri. Să scriu povești magnifice, în timp ce-i privesc depărtările şi îi simt angoasele. Cel mai probabil, visul ăsta se poate împlini în altă viaţă. Dar eu – ce mă costă? – continuu să visez, în felul ăsta. Dacă ar fi să dau un nume tuturor celor înşirate de mine, aici, cred că i-aş zice, aşa, la prima mână, „Clepsidra cu visuri”. Ori „Şirag de gânduri ”. Ori „Dor de doruri”. Sau, de ce nu, „Foaie verde lobodă”. Nici „Sfadă prin noi răsărituri” n-aş zice nu. Şi, că nu mă pot opri, „Dansând pe tocuri. De zece”. Şi pun punct, Arci, trimiţând spre tine miile mele de mulţumiri.

Mulţumesc Nina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!

Mulțumim autorilor români

    În ultima vreme literatura română aduce tot mai des în atenţia cititorilor autori talentaţi ale căror cărţi abordează teme şi domenii diverse. Poveşti care mai de care mai savuroase şi captivante ne-au făcut zilele mai frumoase şi pe această cale, Literatură pe Tocuri are o deosebită plăcere de a citi şi promova autori români. Pe lângă tot ceea ce facem în cadrul proiectului nostru: recenzii, apariţii literare, evenimente culturale, concursuri, interviuri, comunicate editoriale, lifestyle, literatură pentru copii, autorii români debutanţi sau consacraţi îşi au locul lor de cinste, deoarece sunt compatrioţii noştri, fraţii noştri de neam şi ţară şi credem că literatura română trebuie cunoscută de majoritatea cititorilor. Numim acestă parte a proiectului nostru: “Şansa prezentului, trecutului şi viitorului autor român”.

      Vă mulţumim că daţi valoare literaturii române!

Dacă putem ajuta să vă aducem în atenţia cititorilor, întindem o mână tuturor!

Echipa Literatură pe Tocuri: Coman Iasmina, Drăgan Milica, Mara Caloian(Maryliyn), Arcidalia Ghenof, Hayat Seviyor (Cosmin), Rodica Puşcaşu, Iliuţa Raduţi, Sorina Ciocârlan, Adelina Sănduleac, Alina Geambaşu, Dorina Georgescu, Mălly Inna( Mali), Laura Elena Apetroaie, Diana Elena Neaţă, Maria Emanuela Coman (Emm), VeroNica, A.R.Ivan, Crina Maria Stanciu, Nicoleta Aurica Zetoca, Dana Burda.
flori

Recenzii cărți autori româniAer de Bucureşti (Autori: Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Florin Iaru, Mike Godoroja, Mihai Zgondoiu); Armele Atenei. In honorem Zoe PetreAda Shaulov – Enghelberg-Mărul dulce amarAdina Speteanu-Crimă la timpul trecut/Destine pierduteAdrian Buzdugan-Comisarul CorcoduşăAdrian Christescu-Destinul lupului singuraticAdrian Voicu-A fi sau a nu Wi-Fi/Pe vremea când lumea începea să-şi taie porcul de pe listăAdrian Onciu-Templul negruAlexandru Voicescu-MaladAlexandru Şincu-La câinele fidel Jocuri şi jucăriiAna Mănescu-QuasarAndy Lupu-Doza mea de New YorkAnna Vary-Ultima vrăjitoare a Transilvaniei-vol. 1 Contesa Aneke/Ultima vrăjitoare din Transilvania – Mathias/Ultima vrăjitoare din Transilvania – AlexandraAnca Fusariu-Culoarea norocului; Andrei Bodiu-China, jurnal în doi timpiAndres-Încă o dorinţăAndreea Cătălina-Mă gândesc la ea non-stopAndreea Blându-Sclipind la ultimul vagonAndreea Russo-Amintiri din viitorAntoinette Wornik-AtlantidaAlina Sova-Două linii roşiiAnamaria Ionescu-Camera obscură/Nume de cod: Arkon/Pe cine nu laşi să moară …Augustina Șiman-Cămașa luiBogdan Hrib-Ucideţi generalul/Somalia, Mon Amour-împreună Kiki Vasilescu/Ultima fotografie/Vânătoare de asfințituri pe Strada 42/Filiera greceascăBogdan Munteanu-Ai uitat să râzi; Camelia Cavadia-VinaCezar Pârlog-Flori, fete, fiţe sau băieţiCristina Mihaela Barbu-Taina. Început de povesteCristina Nemerovschi/Păpușile/Vicky, nu Victoria/nymphette_dark99Cristian Fulaş-Jurnal de debutantClaudiu Simion-Să iubești un îngerConstantin Cubleşan-CeasorniculCorina Ozon-Zilele şi nopţile amanţilor/Amanţii 3.0Cornel George Popa-Salonul de masajCiprian Mitoceanu-În sângele tatăluiCristina Boncea-OctopussyCristi Lavin-Asasinul de la ultima paginăDana Banu-Luna şi Îmblânzitoarea de oameniDan Lungu-Sunt o babă comunistă!Dan Rădoiu-Povestiri de la marginea realitățiiDaniel Botea-Eu împotriva mea!Diana Sorescu-Diana cu vanilie The BookDoina Roman-Pragul/Pragul 2-Umbra martor; Doina Popescu-Iluzoria vulpe a fericirii; Domnica Rădulescu-Trenul de Trieste/Amurg la Marea Neagră; Dorin David-Uși, ferestre şi alte proze; Dorina Georgescu-Weekend gratisărmul sculptat; Eugen Lenghel-Fermierul virtual; Eugen Ovidiu Chirovici-Voodoo şi Sanitarium; Flavius Ardelean-Bizaroproze; Florin Lăzărescu-Întâmplări și personaje; Florin Pîtea-Cartea cu scoarțe de argint, ferecate: Delirul încapsulat- Vol. 1; Florina Sanda Cojocaru-El a ales/Scrisori către îngeri/ELSA; George Arion-Nesfârșita zi de ieri; Gheorghe Florescu-Confesiunile unui cafegiu; Gheorghe Vîrtosu-O inimă de broscuţă. Tomul 1: Peniţa aurie, înger sau călău?/Destin încarcerat. Volumul 1. Metamorfozele singurătăţii;  Igor Bergler-Biblia pierdută; Ionuţ Tănase-Portretul vieţii unui orfan; Ioana Dumitrăchescu, Mircea Gavriluţ-Crimă în poziţie de ofsaid; Ioana Pârvulescu-Întoarcere în Bucureștiul interbelic; InimăRea-Damele din pălărie; Irina Binder-Fluturi; Lavinia Călina-Copiii întunericului-Neamul Corbilor/Zona zero; Laura Nureldin-Regii timpului; Lina Moacă-Oameni, îngeri şi demoni/Valuri de viaţă; Liviu Surugiu-Rămăşiţele viselor; Lucia Verona-Crimă la jubileu; Lucian Ciuchiță-Copoiul din Cardiff; ; Metamorfoze (Autori: Algernon Blackwood, Oliviu Crâznic, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H. P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Şerban Andrei Mazilu, Saki, Hugh Walpole)Maria Folea-Slowroom; Maria Timuc-Iubire de nisip; Marina Neagu-Frumuseți monstruoase; Mihail Soare-Livrescu; Mihaela Cogălniceanu-Kalusia; Mircea Cărtărescu-Frumoasele străine/De ce iubim femeile; Mircea Băduț-Ficțiuni secunde; Mircea Tiberian-Jazz inside out; Monica Ramirez- Seducţia apei/Viaţă dublă la Veneţia/Asasin la feminin/Fantoma de pe lac/Kit Black; Monica Săvulescu Voudour-Dacă treci podul Soweto; Narcisa Stoica-Taxidermie; Nataşa Alina Culea-Marat. Iubirea are spini/Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul;  Nicolae Sirius-Amintirile unui însingurat; Nicoleta Tudor- Cercurile mistice; Oana Stoica-Mujea-Jucătorul; Oana G. Arion-Ultimul viking;  Oliviu Craznic-Ceasul fantasmelor; Olimpian Ungherea-Agonia; Protosinghel Teodosie Paraschiv-Codul Bibliei–Semnătura lui Dumnezeu; Radu Găvan-Exorcizat/Neverland; Raluca Butnariu-Deziluzii/Regăsire/Privilegii;  Rodica Pușcașu-Povestea secretă a Cezarei; Simona Tache-Femeile vin de pe Venus, barbații de la băut de Simona Tache, Mihai Radu; Simona Stoica-Provocarea-vol.1/Provocarea-vol.2; Stavrofora Theodora (Videscu)-Ierusalim-Sensul Lumii; Stelian Țurlea-Crima la Torino; Ştefana Cristina Czeller-Ozz; Şerban Tomşa-Călugărul negru; Teresa Wojcik-Căutând fericirea; Tessa Nadir-Sânge şi flori de portocal; Vitali Cipileaga-De vorbă cu Emma

 

Surse foto: pinterest.com

 

 

 

by -
13

Rubrica nouă-Interviuri altfel-Autori români

M-am gândit la o asemenea rubrică pentru că petrec destul de mult timp pe calculator, în condiţiile în care deschid televizorul doar, dacă este un film bun sau o emisiune interesantă. Sincer, la început urmăream mai mult programele de tv, dar de când emisiunile au devenit rampă de promovare pentru tot felul de personaje, pentru aşa zise “dive”, ştirile în mare parte au devenit “ştirile groazei” şi pe unde te uiţi sunt o grămadă de emisiuni aşa zis politice, prefer să citesc prezentări şi păreri despre cărţi pe site-uri sau bloguri.
Ştiu că mulţi zic, “a… şi ăla şi-a făcut blog”, dar eu îi apreciez, fiecare postează acolo ce crede că ar fi de interes, prezentări de cărţi, evenimente, sau pur şi simplu o părticică din sufletul lor, se ştie că uneori e mai uşor să te “destăinui” sau să “conversezi” cu un interlocutor nevăzut.
Important este că din ce în ce mai mulţi tineri citesc, şi mai mult, a apărut un val de scriitori români contemporani cu noi. Editurile se ocupă de prezentarea lor tipică aşa că hai să-i cunoaştem puţin şi altfel.
Am o listă cu câţiva autori ce au acceptat să îi cunoaşteţi şi altfel, să cunoaşteţi omul din spatele autorului. În fiecare săptămână veţi face cunoştinţă cu câte un autor român contemporan, mai bine zis omul-autor. Întrebările sunt aproximativ asemănătoare la toţi, asta pentru că vrem să aflăm cum şi ce răspunde fiecare la aceeaşi întrebare, având în vedere că sunt generaţii diferite, caractere diferite, fiecare cu trăiri şi concepţii personale.
Aceasta va fi rubrica săptămânală “Interviu altfel” în exclusivitate pentru voi.

ARCI

Sursa foto

%d bloggers like this: