Tags Posts tagged with "book blog"

book blog

by -
6

Duel poetic: O plăcintă cu bucluc & Mirare

Cam aşa era pe vremea poveştilor:

O plăcintă cu bucluc- Mihaela Hură

Cosânzeana s-a gândit să facă

O plăcintă bună, ca să-i placă

și lui Făt-Frumos. Deci l-a-ntrebat:

-Ce-ai dori să pun în aluat?

Făt-Frumos, foarte plăcut surprins,

A spus: -Vreau să-l faci cu lapte prins.

-Lapte prins? Vrei să mă duc în  piață

După  lapte, dis-de-dimineață?

Hai, gândește-te la altceva.

 

Prințul s-a gândit. Și-a spus: -Aș vrea

Să pui în plăcintă ciocolată,

și promit să o mănânc pe toată!

S-a mirat Ileana: -Ia-o-ncet,

Vrei cumva să faci vreun diabet?

Tot mâncând câte-o ciocolățică,

Vezi că ai făcut ceva burtică;

Vrei să nu mai poată calul tău

Să zboare cu tine? Haide, zău…

Aș vrea să mănânci mai sănătos,

cere-mi altceva, te rog frumos.

Cam pleoștit, prințul s-a concentrat

și-a cerut: -Atunci, în aluat

poți să pui stafide și alune.

-Nu pot crede-așa ceva! Pe bune??

Dacă faci cumva vreo alergie,

O să-mi reproșeze lumea mie

și povestitorii o să scrie

că Ileana este mai ceva

decât Baba-Cloanța, nu-i așa?

Dintr-un personaj bun și naiv,

Să ajung eroul negativ?

Speriat acum de-a binelea,

A spus Făt-Frumos: -Știi ce? Aș vrea

Astă seară să nu mai gătești,

că nu-mi place să te obosești.

Ridicându-și sub breton sprânceana,

A spus foarte rece Cosânzeana:

-A, deci nu îți place cum gătesc…

Vorbele acestea mă rănesc.

-N-am vrut să spun asta, nu, nici gând!

Însă pur și simplu nu-s flămând –

s-a grăbit să zică Făt-Frumos.

Dar Ileana a-nțeles pe dos:

-A, deci nu ți-e foame, nu-i așa?

Poate ai mâncat altundeva…

 

Şi în zilele noastre:

Mirare-Daniel Vişan Dumitru

– Alo! Ce zici, ai vrea să ne-ntâlnim
diseară, la un suc, pe o terasă?
Mi-e dor să te mai văd, să mai vorbim,
să-ți spun de ce-am plecat și ce m-apasă.

-Ei bine, am să vin. Același loc?
-Același! – am să fac o rezervare
și, poate -cine știe?- am noroc
cu masa noastră unde, ca o boare,

simțeam aroma florilor de tei,
iar muzica plăcută, în surdină,
e acompaniată, de-obicei,
de greieri care cântă în grădină.

 

Și ai venit, frumoasă, pe-nserat,
zâmbind ușor, iar vechea ta privire
mi-a amintit de-un timp, când m-am lăsat
purtat pe valul dulce, de iubire.

Au fost și zile calme, și furtuni,
și mari tristeți, și multă bucurie,
și ani mai răi, dar, mult mai mulți ani buni,
a fost cum viața știe ea să fie.

Parfumul tău, același, cel știut,
cel care mi-a plăcut întotdeauna,
ți l-am simțit pe loc, într-un sărut
ce, în secunde, a durat doar una.

 

Ne-am așezat la masă, am vorbit,
ne-am povestit, din viață, fiecare,
iar apoi, fâstâcit, ți-am dăruit
cadoul ce-ai primit cu încântare

.

L-ai desfăcut și ai găsit un plic
în care îți scrisesem multe rânduri
în care încercam să îți explic
ce am crezut, ce-aș vrea acum și … gânduri.

Am observat, atunci când ai citit,
o strălucire-n ochii tăi, și-o stare
pe care o știam și am zâmbit:
ridici sprânceana dreaptă a mirare.

 

-Gândeai așa atunci, sau crezi acum?
Te-ai înșelat, puteai să-mi spui și, poate,
n-am mai fi fost străini, aveam un drum
de mers în doi și nu singurătate.

 

Ce părere aveţi?

 

 

 

by -
7

Întoarcerea acasă (Seria Cei 100, partea a III-a) de Kass Morgan-recenzie

   După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafață radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta În primul volum vom avea parte de poveștile tinerilor condamnați ce au pornit în misiunea sinucigașă sau poate, aceasta va fi salvarea lor.
   Știm cât de aspre au fost regulile în Colonii. Oare pe Pământ va fi mai ușor ca și Docrina Gaia aplicată în spațiu?
  După incendiul care a mistuit tabăra, au învățat să facă barăci din lemn! O vom găsi pe Clarke cu Bellamy împreună în pădure în căutarea Octaviei. Sora lui Bellamy ar fi fost răpită! Nu știu de cine sau cum, cert este că vor să o găsească.
   Clarke află că secretul ei cel mai ascuns, Lily, pe care a ajutat-o să moară mai repede, era de fapt fosta prietenă a lui Bellamy. Acesta o înțelege și încearcă să o ierte pentru fapta comisă, și îi găsim împreună în volumul trei.
  Coloniștii vor lua prizonieră o fată pământeancă-Sasha, iar aceasta nu va fi în siguranță în tabăra coloniștilor. Aceștia o vor acuza de crimele înfăptuite.
   Sasha le va dezvălui de fapt că mai sunt oameni pe Pământ, că sunt și răi, rebelii, iar aceștia ar fi responsabili și de răpirea Octaviei și de una din crimele comise. Wells o va îndrăgi pe fata conducătorului Pământenilor pașnici.
   Clarke va descoperi că de fapt ar m-ai fi fost o expediție de pe Colonie, oameni pământeni i-ar fi ajutat, dar în urma neînțelegerilor ar fi fost uciși și alungaţi.
În prima expediţie ar fi și părinții lui Clarke…oare aceștia au scăpat, trăiesc?
   În volumul trei asistăm la navele care au aterizat pe Pământ. Acestea nu au aterizat în condiții tocmai ușoare, iar victimele sunt peste tot.
   Un alt cuplu despre care știm ce a făcut în Colonii-Glass și Luke-vor reuși să ajungă pe Pământ.

[quote_box_center]

,,Glass apucă brațul scaunului și strânse mâna lui Luke,așteptând valul de frică.Însă nu veni. Știa că ar fi trebuit să se teamă, dar cele întâmplate în ultimele zile o amorțiseră. ÎI fusese foarte greu să vadă cum căminul ei  se destramă, în timp ce Colonia rămânea fără oxigen. ÎI fusese foarte greu să riște să iasă în spațiu fără autorizație, să treacă de pe Walden pe Phoenix, unde aerul era încă respirabil.
Vedea doar profilul lui Luke; profilul lui perfect și bărbia puternică, pe care și-o imaginase noapte de noapte, în timpul acelor oribile luni de detenție, când fusese condamnată la moarte și împlinise optsprezece ani.
Fu readusă la realitate de sunetul metalului rupt. Îi vibra prin timpane și prin barbie, prin oase și prin abdomen. Scrâșni din dinți. Privi îngrozită și neputincioasă cum acoperișul se desprinse și zbura, de parcă ar fi fost doar o cârpă.
Se forță să se întoarcă spre Luke, care închisese ochii și îi strângea mâna cu și mai multă intensitate.
Brusc, cu un troznet violent, nava căzu pe Pământ și totul se întunecă.”

[/quote_box_center]

 
    Acțiunea alertă din carte nu te lasă nici să respiri. În ultimele ore ale aceleași zile Well fusese dat afară din tabăra, pentru că a ajutat-o pe Sasha să fugă. Apoi Clarke și Belllamy s-au întors cu Octavia, iar aceasta a confirmat că există rebeli violenți pe Pământ. Wells a aflat că este frate cu Bellamy, iar prăbușirea navelor și încercarea de a acorda primul ajutor fac ca ziua să pară interminabilă.
   Socul cel mare vine atunci când își face apariția vicecancelarul Rhodes și o parte din gardienii săi, iar aceștia vor începe să dea ordine și așteaptă să fie îndeplinite la fel ca și în Colonii.
Bellamy cel a cărui autor a fost vital în supraviețuirea celor 100 în primele zile va fi prins și condamnat la moarte pentru împușcarea pe Colonii a cancelarului.
   Haosul și frica se instaurează în supraviețuitori din Colonii. Glass împreună cu Luke vor fugi din tabără. Nu vor ca Luke să fie cel care e nevoit să îl împuşte pe Bellamy. Ei vor întâlni pământeni rebeli, iar aceștia îl vor răni grav pe Luke. Glass, în disperarea sa va încerca să îl readucă în tabără pe iubitul său grav bolnav. Va reuși să scape cu viață? Îl va aduce la timp pentru a fi salvat Luke? Ce îi așteaptă în tabără?
Clarke împreună cu Wells îl vor ajuta pe un Bellamy rănit să fugă în tabăra pământenilor pașnici, tabăra Sahei.
 

 ,,Bellamy nu era obișnuit să stea degeaba, să nu facă nimic. Nu-i plăcea să se simtă neputincios. Inutil. Era obișnuit să lupte pentru lucrurile de care avea nevoie: mâncare, siguranță, sora lui, viața în sine, iar dacă trebuia să depindă de alții o lua razna.”

  Frământările nu îi vor da pace. Ce se va întâmpla când gardienii îi vor găsi și îi vor obliga pe pământeni să îl predea? Cum va putea el să pună atâtea suflete prețioase în pericol?
Şi totuși, când vor fi găsiți, când vor fi somați cu armele să predea condamnatul, pământenii îi vor lua apărarea.
 

,,Nenumărate mâini se ridicară în aer și blocară vederea lui Max, a lui Burnett și a celorlalți gardieni. Genunchii lui Bellamy începură să se înmoaie, în timp ce un copleșitor val de recunoștință creștea în el. Adulții de pe Colonie nu îi oferiseră niciodată lui Bellamy nici măcar o fărâmă din bunătatea aceea. Niciodată, nici măcar atunci când, practic, murea de foame împreună cu Octavia.I ar oamenii aceștia erau dispuși să riște totul pentru el, un străin!’

 
    Care va fi deznodământul dintre gardieni și pământeni? Cine va muri, care pereche se va destrăma…a cui va fi durerea mai mare?
   Înfruntările nu se termină aici. Pe lângă un Rhodes maniac, gardieni violenți, avem de a face și cu atacurile rebelilor asupra taberei oamenilor din Colonii. Cine va câștiga, cât de mari vor fi pierderile și ce se va întâmpla, vă las să descoperiți singuri.
Vor reuși să supraviețuiască oamenii din Colonii pe Pământ?
Îşi va găsi Clarke părinții sosiți acum un an pe Pământ?
Câţi alți oameni mai sunt supraviețuitori și unde?
 
   Sunt bucuroasă pentru ca am avut posibilitatea de a citi această serie fantasy minunată. Câteodată, am stat și m-am gândit că, poate, acest scenariu din serie s-ar putea adeveri, iar eu aș fi în locul nepăstuiţilor aceia. Nu cred că aş putea supraviețui la fel cum au făcut-o eroii noștri. Puterea de a supravieţui a unor tineri, unii minori încă, este uluitoare.

Cartea Întoarcerea acasă (Seria Cei 100, partea a III-a) de Kass Morgan poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Un partener ideal, de Susan Elizabeth Phillips-Colecţia Cărţi Romantice-prezentare

Vineri-08.12.2017- la toate punctele de difuzare a presei alături de revista Libertatea pentru Femei!

   Dr. Jane Darlington, profesor de fizică și un adevărat geniu, își dorește cu disperare un copil. Dar să găsească un tată potrivit pare o adevărată provocare.
Jane a fost un copil precoce, cu o inteligență ieșită din comun, și de aceea nu a fost niciodată acceptată de cei de vârsta ei în copilărie și în adolescență. Așa că acum este hotărâtă să facă tot posibilul ca să-și scutească propriul copil de suferințele pe care a fost nevoită ea să le îndure. Asta înseamnă că trebuie să găsească un tată foarte special pentru copilul ei, care să contrabalanseze mintea ei sclipitoare – adică un bărbat căruia să-i placă mai mult să-și exerseze mușchii decât mintea. Iar pentru asta este dispusă să joace rolul unei prostituate de lux, pentru o noapte cu fundașul legendar al echipei Chicago Stars. Cal Bonner pare alegerea ideală – căci orice fotbalist are, nu-i așa, calități fizice impresionante, dar o minte invers proporțională cu acestea. Este chipeș și comportamentul lui nu pare să denote o inteligență deosebită – ba dimpotrivă.
Dr. Jane va afla prea târziu că Bonner este mult mai isteț decât lasă să se înțeleagă. În plus, este foarte hotărât să dea cu totul peste cap planul ei atent pus la punct – și să-i răpească inima pentru totdeauna.

by -
11

Duel la înălţime, de Tom Clancy-Editura Rao-recenzie

Titlu original: The sum of all fears
Traducere: George Salomie
Editura: Rao 1998
2 Volume-Număr pagini: 571+507

Fiecare război lasă urme adânci în conștiința luptătorilor și crestează cicatrice în sufletele martorilor nevinovați. Și după fiecare rămâne ceva ce reclamă răzbunare. Pentru arabii păgubiți de conflictul din Golf, varianta ideală ar fi reizbucnirea Războiului Rece prin învrăjbirea foștilor lui protagoniști de la Washington și Moscova. Iar dacă asta ar presupune asasinarea președintelui american în exercițiu cu ocazia Super Bowl-ului…cu atât mai bine. Infidelii care iau în derîdere Coranul și Jihadul nu vor fi niciodată prea puţini.”

   La prima vedere am crezut că este ceva cu război aerian, avioane, parasutisti, dar “Duel la înălțime” se referă la reacțiile și hotărârile luate de marile puteri în situații de criză, care pot duce la începerea unui nou război.

“Razboiul din Golf s-a încheiat. Totodată a dispărut însă  și una dintre armele nucleare ale Israelului. Echilibrul de forțe din Orientul Mijlociu-dar și din lumea întreagă-este pe cale să se schimbe în mod fatal…Jack Ryan, directorul adjunct al CIA-eroul din “Datorie De Onoare” și”Jocuri De Putere”-revine în forță într-o acțiune atît de dramatică și de intensă, încît vom fi aproape convinși că scenariul propus de scriitor s-a petrecut cu adevărat.”

   Îmi place Tom Clacy, dar cărțile lui sunt atât de complexe și documentate încât devine o adevărată provocare să vorbești despre ele. Și totuși…să încercăm.

   Începuturile acestui roman se află mai departe în timp, când sirienii au atacat Înălțimile Golan, vrând să cucerească Israelul. Soldații rezistă, îi resping și sirienii atacă în forță cu tancuri și artilerie. Israelienii știau că se pot baza pe avioanele lor, care sunt superioare și conduse de piloți antrenați, dar au omis faptul că sirienii fuseseră instruiți și aprovizionați cu arme de ruși. Mai mult, israelienii mai aveau opt bombe cu încărcătură nucleară, vopsite astfel încât să pară tancuri de combustibil. Inițial vor să le folosească și chiar  încarcă avioanele, apoi dau ordin să se renunțe și să se folosească armament normal. În nebunia acelor momente, în graba nesăbuită a tinerilor piloți, una dintre bombe rămâne atașată la avion. În confruntarea care urmează artileria siriană este distrusă, pilotul avionului se izbește de stâncile golașe, dar înainte de asta bomba nearmată s-a desprins de avion și s-a prăbușit îngropându-se în pământul unui fermier druz la 50 m de casă. Pământul a acoperit-o și fermierul o va descoperi peste câțiva ani. Trei zile după luptă israelienii își dau seama că le lipsește o bombă, dar nu au cum s-o caute:

“Bomba era undeva în spatele liniilor siriene-dar unde? Care dintre cele patru avioane o transportase? Unde se prăbușise? Era imposibil să le ceară sirienilor să o caute. Oare puteau să se spovedească americanilor, tocmai cei de la care “materialul nuclear special” fusese obținut pe căi ilegale?

Şi astfel, culcușul bombei rămase necunoscut pentru toată lumea, cu excepția fermierului druz, care o acoperi pur și simplu cu doi metri de țărînă și continuă să-și cultive peticul de pămînt pietros.”

Peste ani, sătui de toate luptele și războaiele inutile din Orientul Mijlociu se caută o soluţie.

   Şeful personalului de la Casa Albă, C.Adler-consilierul pe probleme de securitate, Jack Ryan-director adjunct CIA, și alți câțiva prieteni de încredere discută despre ce s-ar putea face  în situația în care Războiul Rece s-a terminat, rușii acționează și ei destul de previzibil, cam la fel ca americanii, Germaniile s-au unificat. Cei de față îi cer părerea lui Jack Ryan, respectându-l pentru meritele lui deosebite în luptă și pentru toate misiunile executate cu curaj și profesionalism.

Ryan le spune că motivul războaielor din Orientul Mijlociu este religia și toate vizează Israelul:

Catolicii și protestanții cred că Cristos este fiul Domnului, dar asta nu a împiedicat Irlanda de Nord să explodeze…Și e cel mai sigur loc din lume pentru evrei. Creștinii ăștia îngrozitori sînt atît de ocupați să se ucidă unii pe alții, încît nu mai au timp să fie antisemiți. Uite Arnie, oricît de insignifiante ne-ar părea nouă diferențele religioase din ambele locuri, pentru ei sînt suficient de mari că să ucidă. Sînt atît de mari cît le trebuie, amice.”

   Preşedintele nou ales, Fowler, voia să facă ceva memorabil, era suficient de orgolios să vrea să fie pomenit în istorie:“Trebuie să facem ceva, că să dăm impresia că nu stăm degeaba”

   La propunerea lui Ryan  se organizează o întâlnire la Vatican a conducătorilor celor mai importante țări, prezidată de papă pentru că:
”Vaticanul este o țară adevărată, cu un statut diplomatic real, dar fără armată…soldații sînt elvețieni…iar Elveția este neutră, nici măcar membră a Națiunilor Unite. Arabii își fac acolo afacerile bancare și chefurile…”

   În timpul acesta FBI-ul îl urmărise pe John Russell, care alăturându-se unui grup numit “Mișcarea Indiana Americană” fusese implicat în foarte multe acte criminale. Pentru aceștia gruparea “Societatea Războinicilor Națiunii Siouxe”, unde activau și el și fratele lui Marvin se ocupă de trecere drogurilor prin contrabandă în Canada.. F.B.I.-ul îi urmarea de mult timp, îi încolțește la un motel unde îl și omoară pe John salvând niște reporteri. Marvin Russell scapă și fuge din ţară.

   În altă parte a lumii teroristul  Ismael Qati tocmai aflase că are cancer, nu se temea de moarte, ci doar că nu va reuși să facă ce-și propusese așa că trebuie să grăbească lucrurile:

”Nu era bărbatul care să includă un eșec în planurile lui. Își alesese un scop în viață și decisese, cu ani înainte, să-l realizeze, indiferent cît l-ar fi costat pe el sau pe alții. Pe acest altar sacrificase totul, visurile părinților decedați, promovarea lui și a altora, o viață normală, confortabilă, cu o femeie care ar fi putut să-i dăruiască doi-trei copii-toate acestea le respinsese în favoarea unei căi de trudă, pericol și hotărâre cumplită de a atinge acel unic ţel strălucitor.”

   Apoi o confruntare între arabi și israelieni, care debutează pașnic, dar devine sângeroasă, determină transformarea unui plan inițial teoretic într-unul practic, un proiect numit “Pilgrimage” Ryan, Adler și Talbot reușesc să contacteze toate țările din proiect, se fac și se modifică tratate, iar la Roma va fi semnat în formă finală. Bineînțeles că președintele Fowler își va aroga toate meritele, deci egoul lui era satisfăcut:

“Fowler știa istorie. Era în fața unei șanse unice. Nu se mai întâmplase niciodată. Poate că era începutul procesului, poate sfârșitul lui, dar ceea ce urmarea el putea fi exprimat simplu. Va pune capăt războiului. Numele  J.Robert Fowler va fi asociat cu tratatul acesta. Era inițiativa administrației lui prezidențiale. Discursul lui la Națiunile Unite chemase națiunile lumii la Vatican. Subordonații lui conduseseră negocierile. Numele lui va fi primul pe documentele tratatului. Forțele lui armate vor garanta pacea.Î și câștigase cu adevărat locul în istorie.”

  Era satisfăcut și de legătura cu Liz Elliott, consilierul pentru securitate, o legătură importantă pentru doi oameni singuri, dar secretă deocamdată.

   În cealaltă parte a lumii fiul bătrânului druz îl anunță pe comandatul Qati de existența bombei. Un grup între care și inginerul Ghosn și Marvin Russell, ajuns și el acolo, se duc s-o ia, o duc într-un depozit s-o poată cerceta și detona. Dar Ghosn își dă seama ce este și la ce poate fi folosită. Îl cooptează în echipă pe un fost profesor al lui din Germania, un fizician de renume, pe un alt terorist tot din Germania pe nume Bock, a cărui soție se sinucisese în închisoare. Vor găsi componentele și materialele necesare și vor reuși să facă o bombă nucleară. Bineînțeles toți cei implicați într-un fel sau altul în proces, inclusiv la transportul ei în SUA, n afară de Qati și Ghosn vor fi uciși în numele cauzei și în ideea de-a nu compromite acţiunea.

Deci în timp ce unii luptau să încheie pacea alții nu voiau că această să se realizeze.

   Pe de altă parte Liz Elliott voia să-l îndepărteze pe Ryan, nu-l suporta pentru că era un om integru, care nu îngenunchea în fața nimănui și nu linguşea, și care era apreciat de adevărații luptători și de foarte mulți din Congres. Prin metodele pe care orice amantă le deține reușește să-i inoculeze lui Fowler ideea că trebuie să scape de Ryan. În același timp pune oameni să-i cerceteze trecutul și banii, dă datele unui reporter, este gata să-i distrugă credibilitatea și mai ales căsnicia.

Doar că minciună are picioare scurte… adevărul se află și Liz este pusă la punct chiar de Cathy soția lui Ryan, ea însăși un medic reputat, specialistă în cardiologie.

   Aruncarea în aer a stadionului din Denver la Super Bowl, în timpul meciului, numărul mare de victime, inclusiv oameni importanți din stat, și ideea că a fost o bombă cu încărcătură nucleară inflamează și mai mult situația. Și președintele trebuia să fie pe stadion, dar ratase din cauza vremii nefavorabile. Mai mult, pe lângă bombă teroriștii pun la cale și destabilizarea armatelor, încăierarea lor și  în Berlin chiar atacul armatei americane de către ruși.

 Preşedintele Fowler, secondat de amantă dă ordine contradictorii și are idei necorespunzătoare pentru că  nu are răbdare să vadă rezultatele cercetărilor și-l acuză pe Ryan de incompetenţă.

   Hotărât să demisioneze după ce se rezolvă criză, Ryan își vede de treabă, adună date, pune cap la cap informațiile, află toate faptele. Tot el este cel care va vorbi cu rușii, președintele rus cunoscându-l din timpul războiului, cu omologii lui din Israel, Germania, Rusia, cu prințul Ali din Arabia Saudită, și va reuși să facă pace, evitând un război.

Cei doi teroriști sunt prinși, interogați, și se află că în spatele lucrurilor era un șeic din Irak care nu era de acord cu prințul Ali, și nu voia pacea cu necredincioşii.

   Prost sfătuit și orbit de orgoliu, când află cine este vinovatul principal, Fowler vrea să trimită un avion cu bombă nucleară să distrugă localitatea unde se află șeicul. Dar, ca noroc, era nevoie de două autorizații pentru aprobare. Doi oficiali cu autorizație fiind morți, singurul rămas era Ryan.

El refuză să omoare oameni nevinovați.

  Lucrurile se vor rezolva, conflictul se va stinge, vinovații vor fi pedepsiți, toate cu cooperarea tuturor statelor implicate. Este incredibil cât rău pot face o mâna de oameni profitând de îngâmfarea, reaua credință, egoul exacerbat, invidia și îngustimea minții. Exact cum îi spune Ryan preşedintelui:

“Tu ești cel care  a dat rasol! Tu ești cel care ne-a adus pe marginea prăpastiei- și acum adevăratul motiv pentru care vrei să macelaresti un oraș întreg este că ești furios pentru că mândria ta a fost rănită și vrei să-ți iei revanșa. Vrei să le arăți că nimeni nu te poate manevra …pe tine! Asta-i motivul, nu-i așa? NU-I AŞA?”

   Dacă vreți să vedeți cum s-a ajuns aici, cum s-au desfășurat și rezolvat lucrurile, care este reacția oamenilor și deznodământul întâmplărilor, citiți cartea.

Iata și câteva păreri autorizate:

“Tom Clancy știe să facă din ordinea mondială o aventură citită pe nerăsuflate, cu pulsul la 200.” (Houston Chronicle)

“Îţi trebuie curajul lui Clancy pentru a face din cel mai puternic om al planetei un personaj de carte cu slăbiciuni, vicii și…amantă.”(Chattanooga Press.)

Cartea Duel la înălţime, de Tom Clancy poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

by -
8

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

Pistolarul, de Stephen King (seria Turnul întunecat) – recenzie

Titlu original : The Gunslingers (2003)

Editura Nemira, 2017

Colecția Nautilus fantasy

Traducere de Mircea I. Pricăjan

Nr. pagini 240 

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

   În acest mod începe King povestea Pistolarului; brusc, fără o introducere prealabilă, ex abrupto. Ultimul pistolar își urmărește dușmanul prin deșert. Dar cine acest pistolar? Cine este omul în negru? Și care este motivul acestei urmăriri? Sunt întrebări cărora autorul le oferă răspuns în mod gradual, firesc, fie în mod direct, fie prin intermediul memoriei afective a personajului principal.

   Roland Deschain, cel din urmă pistolar, un bărbat puternic și violent, cu un trecut dureros, despre care aflăm din ceea ce el însuși povestește, are de îndeplinit o misiune aproape imposibilă și de luat decizii dificile, ceea ce îl transformă într- un singuratic al deșertului. Dacă la început pare un personaj desprins dintr-un western, treptat se dovedește un ins complex, prin între două lumi. Căci, la finalul volumului, rămâne întrebarea: când are loc acțiunea romanului? În trecut, în prezent, în viitor sau atemporalitatea unei lumi paralele? Planurile temporale alternează, ceea ce sporește ambiguitatea unui posibil răspuns. Aici, timpul curge ciudat, după cum bine știi.(Allie)

Era doar un pelerin de rând, cu alte cuvinte, și tot ce putea spune cu reală certitudine era că îi era sete. […]

Mai jos de ploscă erau armele, amândouă atent calibrate pentru mâinile sale; atunci când îi rămăseseră de la tatăl său, care cântărea mai puțin și nu era atât de înalt, la fiecare fusese adăugată câte o plăcuță. Cele două curele i se încrucișau peste vintre. Tocurile erau unse atât de bine încât nici soarele acela filistin nu le putea crăpa.

   Nu cred că am mai citit un roman în care autorul să fi folosit mai multe tehnici narative și să fi amestecat într-atât genurile românești. În prima parte, acțiunea este narată prin tehnica povestirii în ramă, însă naratorul rămâne mereu același. Mai exact, acesta ne spune că, în drumul lui, pistolarul primește adăpost în coliba unui om al deșertului, cultivator de porumb, căruia îi povestește despre Tull, orașul blestemat, unde a cunoscut-o pe Allie cea însemnată. Aceasta povestește, la rându-i, cum l-a înviat omul în negru pe Nort, bietul dependent de iarba-diavolului și despre cifra nouăsprezece.

Ea nu avea curaj. Doar un bar și o cicatrice. Și un cuvânt. Un cuvânt care se zbătea în spatele buzelor închise. […]

Însă omul care îl readuse la viață pe Nort și scrisese un mesaj – îi lăsase un cuvânt ca un pistol armat pe care, într-o zi, ea și-l va lipi de tâmplă – știuse că astfel stăteau lucrurile.

Nouăsprezece va revela secretul.

Nouăsprezece era secretul.

Roman mitic, distopic, western, fantasy, thriller. Pistolarul este din toate câte puțin.

  Omul în negru, personaj cameleonic, negativ, pe jumătate diavol, pe jumătate vrăjitor, îl atrage pe Roland în mod inexplicabil. În Tull, populația aproape îl venerează și se sacrifică în numele lui. Reprezintă puterea de care acești bieți ticăloși înfometați au nevoie și tentația perpetuării speciei. Folosește magia pentru a învinge într-o luptă a minții. Rolul său este de a-l pregăti pe eroul ce dă titlul romanului pentru ceea ce urmează să înfrunte.

   Roland trebuie să salveze lumea. Trebuie să îl prindă pe omul în negru și să-l ucidă. Cu toate că mă așteptam să-și descarce pistoalele, lupta dintre cei doi este una psihologică, iar Roland este pus în situația de a face o alegere foarte grea: între ce este bine și ce este bun; între a salva lumea sau pe Jake, băiețelul ce fusese ucis de un criminal în serie.

  Prezicerile omului în negru deschid drumul spre Turnul întunecat, unde pistolarul va purta o inimaginabilă luptă finală.

–… Apa trebuie să curgă la vale și ție trebuie să ți se spună. Vei alege trei, înțeleg… dar mie nu-mi pasă cu adevărat și nici nu vreau cu adevărat să știu.

–Cei trei, murmură pistolarul, gândindu-se la Oracol.

–Și apoi începe distracția! Dar pe atunci eu voi fi demult plecat. Râmas bun, pistolarule! Rolul meu s-a încheiat acum. Lanțul este încă în mâinile tale. Ai grijă să nu ți se-nfășoare în jurul gâtului.

    Revenind la ideea inițială, privitoare la modul în care autorul își începe romanul, constat că tot ce am citit poate fi considerat o lungă introducere. Căutarea continuă prin deșert anunță, de fapt, intriga seriei. Și dacă la început vei spune că Pistolarul nu te face să cumperi și celelalte volume, la final, te vei răzgândi.

Seria Turnul întunecat cuprinde:

Pistolarul (I)

Alegerea celor 3 (II)

Ținuturile pustii (III)

Vrăjitorul și globul de cristal (IV)

Lupii din Calla (V)

Cântecul lui Susannah (VI)

Turnul întunecat (VII)

Cartea Pistolarul de Stephen King (seria Turnul întunecat) poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
13

Ziua 21, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea II)
Titlul original:  Day 21
Editura Nemira, 2016
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 264
   Kass Morgan a studiat literatura la Brown University, iar mai târziu și-a continuat studiile la Oxford. Locuiește în Brooklyn, New York. Lucrează ca editor și printre preferințele ei de lectură se află romanele SF și proza victoriană.  Continuarea romanului Cei 100, intitulată Ziua 21, s-a publicat în anul 2014, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bross și CBS Television Studios.
  După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. În primul volum vom avea parte de poveștile tinerilor condamnați ce au pornit în misiunea sinucigașă sau poate, aceasta va fi salvarea lor.
    Regulile dure din Coloniile spațiale condamnă la moarte tinerii pentru infracțiuni minore…
   Cei 100 de condamnați vor ajunge pe Pământ, câțiva vor muri la aterizare, câțiva vor fi uciși…oare de cine? De rebelii pământenii sau chiar de tinerii din Colonie.

,,Fără să vrea, privirea lui Wells se îndreptă către gâtul lui Asher, spre rana urâtă unde săgeata îl străpunse. Trecuseră două zile de la moartea lui, două zile de când siluetele misterioase se materializaseră pe creastă și schimbaseră tot ce știuseră Coloniștii până atunci, tot ce li se spusese. Fuseseră trimiși pe Pământ ca subiecți de test, primii oameni care să pună piciorul pe planetă, după trei sute de ani. Dar se înșelaseră.
Unii oameni nu plecaseră deloc.
Siluetele străinilor conturate de soarele ce apunea, semănau mai degrabă cu demoni decât cu oameni. Wells clipise, așteptându-se cumva că siluetele să dispară. Era imposibil să fie reale.
Dar vedeniile nu trag cu săgeți.”

 
   Să vedem mai departe cum se descurcă câțiva dintre eroii noștri din primul volum. Îi găsim în volumul doi foarte agitați și înfricoșați de Pământeni.
   După incendiul care a mistuit tabăra au învățat să facă barăci din lemn! O vom găsi pe Clarke cu Bellamy împreună în pădure în căutarea Octaviei. Sora lui Bellamy ar fi fost răpită! Nu știu de cine sau cum, cert este că vor să o găsească.
   Bellamy și-a crescut surioara de mică, iar spaima continuă de a nu fi găsită pe Colonie este constantă.      Coloniștii aveau dreptul doar la un copil. Dacă se încălca această regulă părinții erau condamnați, copilul sfârșea într-un centru de îngrijire. De aici erau luați de mici și se făceau experimente cu radiații nucleare.
   Clarke va fi mușcată de un șarpe, tânărul o va aduce înapoi în tabără, iar Wells îi va administra antidotul. Va afla că secretul ei cel m-ai ascuns, Lily, pe care a ajutat-o să moară mai repede, era de fapt fosta prietenă a lui Bellamy.
 

,,Lilly o implorase să facă durerea să dispară. Clarke nu voise, dar știa că Lilly nu avea nici o șansă să se facă bine. Așa că, în cele din urmă, fusese de acord și îi dăduse medicamentul fatal, care îi curmase suferința”.

,,Știi, îmi amintesc când am auzit că există frați pe Walden.
E adevărat, continuă ea. Prietena mea Lilly își amintea de voi, de la centru. Cred că zicea: e o fată cu un frate mai mare. E super că are un frate, iar el e incredibil de atrăgător, nimeni nu se poate uita la el pe față. E orbitor, de parcă te-ai uita la soare.
În loc să zâmbească, Bellamy se albi la față.
-Lilly? Nu Lilly Marsh, nu?
-Eram mai mult decât prieteni. Lilly a fost singura fată la care am ținut. Până la tine.”

 
   Coloniștii vor lua prizonieră o fată pământeancă-Sasha, iar aceasta nu va fi în siguranță în tabăra lor. Aceștia o vor acuza de crimele înfăptuite.
   Sasha le va dezvălui că mai sunt oameni pe Pământ, că sunt și răi, rebeli, iar aceștia ar fi responsabili și de răpirea Octaviei și de una din crimele comise.
    Clarke va descoperi că de fapt ar m-ai fi fost o expediție de pe Colonie, oamenii pământeni i-ar fi ajutat, dar în urma neînțelegerilor ar fi fost uciși și alungați.
     În prima expediție ar fi și părinții lui Clarke, cei pe care fata îi credea morți. Oare trăiesc? Unde ar putea fi?
     Paralel cu viața tinerilor trimiși pe Pământ, vom afla cum este viața celor rămași în Colonii.
 
     Avem pe Glass și pe Luke, perechea de tineri îndrăgostiți care își așteaptă sfârșitul în urma terminării aerului de pe Walden. Cei de pe colonia Phoenix vor ridica podul pentru a raționaliza aerul doar pentru ei.
     Glass va reuși să se strecoare înapoi pe colonia unde a crescut, va ridica podul și va da drumul mulțimii care  se aflau în pragul colapsului din lipsa de aer.
    Conștienți că vor muri oricum fără aer, mulțimile vor lua cu asalt navetele ce ar putea să îi ducă pe Pământ. Problema este că după 3 secole populația s-a înmulțit considerabil, iar acum scapă cine poate.
   Fosta prietenă a lui Luke îi va dezvălui acestuia secretul șocant despre Glass. Aceasta, când a fost însărcinată și condamnată, a trebuit să dea numele tatălui, iar ea a mințit, și condamnat a fost prietenul lui Luke.
     Oare va reuși să o ierte și să ajungă cei doi pe una din navele spre Pământ?
    Pe Pământ, Clarke și Bellamy vor găsi o parte din Pământenii, o vor găsi pe Octavia și vor încerca să ajungă la un acord cu tatăl lui Sasha, conducătorul lor. Problema rămâne rebelii, care vor continua să ucidă…
    Wells, băiatul cancelarului din Colonii, a venit pe Pământ pentru Clarke, dar…unele probleme nu pot fi uitate și iertate!
    Sasha, în ciuda amenințărilor la adresa ei, va încerca să îi ajute pe coloniștii, în special pe Wells. Va reuși cei doi împotriva celor recalcitranți din tabără? Când Wells o va elibera pe Sasha fără acordul mulțimii, ce se va întâmpla?
   Foarte multe de descoperit, multe necunoscute cărora trebuie să le facă față tinerii noștri. Cine sunt sau ce sunt de fapt Bellamy și Clarke??? Aici, am rămas surprinsă…
   Mi-a plăcut foarte mult și acest al doilea volum din serie. Vă las pe voi să descoperiți cele ce nu am dezvăluit…
   

Cartea Ziua 21 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

„Cred că, în ziua aceea, am încetat definitiv să-l iubesc pe Pablo și am început să-l urăsc pe Escobar.”

Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar-recenzie

 

Virginia Vallejo

Titlul original: Amando a Pablo, odiando a Escobar

Editura: Litera

Anul apariţiei: 2007, 2017

Traducere din limba spaniolă de: Oana Balaș/Graal Soft

Număr pagini: 430

Gen: Biografie

 

   Fanii serialului Narcos au de ce să se bucure! „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” este confesiunea jurnalistei Virginiei Vallejo, amanta lui Pablo Escobar, despre anii cei mai tulburi ai traficantului de droguri. Probabil ați reperat-o deja în serial: personajul Valeria Vellez este inspirat din viața Virginiei, însă doar atât: inspirat. Dacă vă așteptați să regăsiți cuvintele Valeriei din Narcos în carte, vă înșelați: Virginia, femeia din realitate și Valeria, personajul inspirat, sunt foarte diferite. De aceea i-au schimbat numele în serie, pentru că oricum Virginia Vallejo s-a declarat jignită de imaginea atribuită în miniseria columbiană „Escobar, el Patrón del Mal”, unde după spusele ei,„au dorit s-o prezinte ca pe o prostituată ieftină”. (sursa –www.elespectador.com)

   Virginia Vallejo era deja o jurnalistă celebră în țara ei atunci când l-a cunoscut pe Pablo. Avea propriul ei canal TV, împreună cu o colegă de breaslă, iar în 1981 a fost singurul jurnalist columbian trimis la Londra pentru a transmite în direct de la nunta prințesei Diana cu prințul Charles. Virginia este femeia ce i-a fost alături lui Pablo, care îl tempera și îl oprea de la punerea în practică a ideilor neinspirate și violente. Nu este femeia obiect înfățișată în Narcos, este o femeie inteligentă, care a ajutat la prinderea lui Pablo Escobar tocmai pentru că știa cum acesta gândea și acționa.

„Omul ăsta are cu adevărat nevoie de tine, Virginia, fiindcă ești singura femeie educată și adultă pe care a avut-o în viața lui și singura care-l pune la locul lui.”

   L-a cunoscut pe regele cocainei la moșia acestuia, celebra Hacienda Nápoles, invitată fiind împreună cu iubitul său de pe atunci, Aníbal Turbay, nepotul fostului președinte, și cu mai mulți prieteni. Pablo a intrat în viața ei salvând-o de la înec. Petreceau cu toții, ea înota, când a fost prinsă într-o vâltoare. A început să le facă semne celor de pe mal, însă aceștia au crezut că îi salută sau că îi cheamă în apă. Pablo a fost singurul care observându-i privirea disperată, a înțeles gravitatea situației.

„Sunt la un pas de moarte, în prezența a peste 40 de prieteni și de gărzi de corp care refuză să privească dincolo de propria comoditate, de mitraliere sau de pahare, când, aproape epuizată, privirea mea o întâlnește pe cea a lui Pablo Escobar. Doar cel care este mai ocupat, conducând spectacolul și dând ordine, dirijorul orchestrei, „stăpânul plimbării” – cum s-ar spune, în spaniola columbiană -, bagă de seamă că sunt într-un vârtej din care n-o să scap cu viață.”

A intrat în apă și a salvat-o.

„- Acum o să fii răspunzător pentru viața mea cât timp o să trăiești, Pablo…”

   La scurt timp, s-a despărțit de logodnicul său, acesta fiind dependent de cocaină. De cocaină furnizată chiar de… Pablo Escobar.

„- Dacă renunți azi la cocaină, o să am grijă de tine și-o să te fac fericit pentru tot restul vieții. Dacă nu, te părăsesc în clipa asta.

– Dar, scumpa mea… Trebuie să înțelegi că nu pot trăi fără „albă-ca-zăpada” și că n-o să renunț la ea niciodată!

– Atunci, nu te mai iubesc. Până aici ne-a fost.”

   Tot Pablo l-a forțat pe cel de-al doilea soț al Virginiei să-i acorde divorțul. Erau despărțiți în fapt de mult timp, însă rămâneau legați pe hârtie, din cauza refuzului bărbatului de a semna actele de divorț. Escobar s-a ocupat cum a știut el mai bine și l-a convins să divorțeze, pentru a o avea pe Virginia numai pentru el.

   Ne sunt descrise momente ce au rămas în istoria televiziunii columbiene, unul din ele fiind reportajul la groapa de gunoi din Medellín. Atunci Virginia i-a luat interviu lui Escobar, care la momentul respectiv îi ajuta pe cei săraci, de unde și-a atras porecla de „Robin Hood paisa”. Citind acele rânduri, ce descriau atmosfera de la groapa de gunoi, am simțit că mi se mișcă toate reperele, tot ce știam până atunci era văzut, dintr-o dată, în altă lumină. O situație pe care chiar nu ne-o putem imagina, ce este dincolo de puterea noastră de înțelegere. O adevărată lume paralelă.

„Groapa de gunoi din Medellín nu e un munte îngropat în gunoi, ci un munte alcătuit din milioane și milioane de tone de gunoi în descompunere. … E duhoarea nedreptății, a corupției, a aroganței și a indiferenței totale.”

   Criminalitatea, corupția din Columbia fac din această țară o altă lume. O lume pe care crezi c-o vezi numai în filme.

„Orice columbian poate număra printre prieteni, rude sau angajați peste douăsprezece persoane răpite, dintre care unele s-au întors tefere și nevătămate, iar altele au dispărut pe vecie.”

   Corupția și traficul de droguri sunt întâlnite peste tot, chiar și la concursurile de frumusețe pe care le urmărim cu plăcere la televizor și pentru care America de Sud este renumită. Virginia Vallejo ne dezvăluie că toate aceste concursuri în Columbia, cel puțin, sunt finanțate din banii obținuți din traficul de droguri.

Implicarea traficanților de droguri în concursurile de frumusețe este deja cunoscută și toată lumea știe că, fără sprijinul șefilor cartel din departamentul respectiv, autoritățile nici n-ar visa să poată acoperi cheltuielile pe care le presupun câștigătoarea și însoțitorii acesteia, adică 100 sau 200 de persoane, printre care rude și prieteni intimi, peste 20 de doamne din înalta societate, fostele câștigătoare cu soții lor și toată birocrația regională. Nu e ciudat ca însăși Miss să fie logodnica șefului de cartel sau a fiului acestuia ori ca relația șefilor de poliție cu regele local al cocainei sau al marijuanei să fie mult mai intimă, mai stabilă, mai durabilă și mai rentabilă decât relația afaceristului de succes cu câștigătoarea din anul respectiv.”

   Urmărind salariul Narcos, mă întrebam: „Lucrurile acestea chiar or fi adevărate sau au mai inventat scenariștii, pentru a spori dramatismul sau a atrage audiența?”. Chiar să fi aruncat acest om în aer un întreg avion, doar pentru a-l ucide pe președinte? Chiar să fi ucis cu cruzime atâția oameni? Atunci când urmărești un film, oricât de dur ar fi, ceva în spatele minții îți spune: „E ficțiune, nu e real! Totul este dincolo de ecran.”. Îți spui că lucrurile sunt exagerate, pentru a atrage publicul, pentru a părea mai spectaculos sau din cine știe ce alte motive. Ei bine, nu! Totul era adevărat. Toate acele lucruri îngrozitoare chiar s-au întâmplat: uciderea ministrului de justiție Rodrigo Lara Bonilla, a candidatului la președinție Luís Carlos Galán, numeroasele răpiri, printre care și a Dianei Turbay, prezentatoare TV și totodată, fiica fostului președinte, ucisă în schimbul de focuri din timpul operațiunii de salvare, detonarea avionului în care urma să se urce președintele Gaviria, executarea cu sânge rece a celor doi angajați, Galeano și Moncada, pentru că îi furaseră banii obținuți în urma unui transport, atacul de la Palatul de Justiție, probabil una dintre cele mai mari tragedii din istoria Columbiei…

   Ele sunt relatate în cartea femeii care, terorizată la rândul ei de Escobar, a ales să colaboreze cu agențiile antidrog și să spună tot ceea ce știe. În 2006, i s-a acordat azil politic în SUA pentru colaborarea cu autoritățile. Dacă ar fi rămas în Columbia, nu ar fi scăpat cu viață, întrucât a denunțat instituții și oameni sus-puși din țară. Citeam în carte aceleași lucruri văzute în serial și mă înfioram. Pentru că erau reale. De data aceasta, nu mai aveau loc doar dincolo de ecran, ci aveam confirmarea cuiva că într-adevăr s-au întâmplat.

   Din cele scrise, ne putem creiona un portret al lui Pablo Escobar omul, nu traficantul. Virginia încearcă să le separe, amintindu-și cu plăcere momentele de la început, când Pablo încă nu devenise atât de nemilos. De aici și titlul, „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”. Punctul slab al lui Pablo Escobar omul era familia: soția, mama și cei doi copii ai săi, Juán Pablo și Manuelita. Provenind dintr-o familie de oameni simpli, a dorit mai mult decât orice să reușească în viață, să fie bogat și apreciat de toată lumea:

„Voiam doar să fiu bogat, mai bogat decât familia Echevarría din Medellín și decât oricare altul dintre bogătașii din Columbia, slujindu-mă de toate resursele și de uneltele pe care viața avea să mi le pună la îndemână. Mi-am jurat că dacă la 30 de ani nu am un milion de dolari, mă sinucid cu un glonț în tâmplă, îmi mărturisește într-o zi, în vreme ce ne urcăm în Learjetul staționat în hangarul său privat de pe aeroportul din Medellin, alături de celelalte avioane din flota sa.”

„Eu nu sunt un magnat, ai înțeles? Sunt cel mai mare criminal din America Latină și gândesc, vorbesc și mă port ca atare.”

   „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar” a fost transpusă pe marele ecran în filmul „Loving Pablo”, cu Penélope Cruz și Javier Bardem interpetându-i pe Vallejo și Escobar. Relația lor mai apare în serialul Narcos, chiar dacă personajul vedetei este mult modificat, sub forma Valeriei Vellez, precum și în miniseria columbiană „El patrón del mal”, cu Angie Cepeda în rolul Virginiei. Autoarea cărții a criticat dur această din urmă producție, susținând că este înfățișată ca o „prostituată ieftină”. Nu pot decât să spun că abia aștept să văd atât filmul, cât și miniseria.

   Ce mi-a plăcut: am aflat mai multe despre Pablo Escobar, traficul de droguri și situația din Columbia, mi-a stârnit curiozitatea asupra serialului „Narcos” și a altor producții pe care abia aștept să le urmăresc.

  Ce nu mi-a plăcut: cartea nu prea are structură cronologică. Un cititor experimentat observă ușor că Virginia Vallejo nu este scriitoare la bază. De asemenea, traducerea este destul de încurcată, iar unele expresii sunt transpuse direct din spaniolă. Am parcurs-o într-un timp relativ lung pentru mine, dar probabil pentru că abundă în informații greu de asimilat. Probabil cineva familiarizat cu subiectul ar citi-o mai repede; până de curând eu nu știam prea clar nici cine a fost Pablo Escobar.

 

Despre autoare:

   Virginia Vallejo este o celebră jurnalistă columbiană, singura din țara sa ce a transmis live de la nunta prințesei Diana și a prințului Charles, în 1981. A fost amanta traficantului de droguri Pablo Escobar, iar în prezent este protejată de guvernul SUA pentru că a colaborat cu autoritățile antidrog, furnizându-le multe nume și date. În 2007, a scris cartea „Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar”, în care vorbește despre relația cu acesta și multe aspecte din viața și activitatea narcotraficantului.

   A fost portretizată în seria „Narcos”, sub forma personajului Valeria Vellez, în miniseria columbiană „El patrón del mal” și mai nou, în filmul realizat după cartea sa, „Loving Pablo”, rolul ei fiind interpretat de Penélope Cruz.

Cartea Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
24

“Fuge de oameni și se ascunde de ei cât poate de mult, fără să știe de ce o face, dar simțind că ăsta e lucrul pentru care fusese născută .”

Cheia Iadului. Volumul 1-Deschiderea Porţilor, de Georgiana Sandu-recenzie

 

Editura: Tritonic

Colecţia: Casmir

Data apariţiei: noiembrie 2017

Număr pagini: 446

Gen: Fantasy

Nota mea: 10+

      Printre flăcările Infernului şi cruzimea oamenilor, un copil s-a născut. Fiica unui înger.
A crescut pură, bândă şi ascunsă, dar păcatul a corupt-o, iar durerea ei a distrus lumea.

   Atunci când săvârșește primul păcat, Duwan aproape că deschide Porțile Iadului spre lumea oamenilor. A fost născută și crescută cu un scop: sufletul ei e Cheia care ține închise creaturile întunericului. Un mic păcat și e suficient că Diavolul să o găsească, să afle în ce trup se ascunde Cheia și să dezlănțuie infernul.

   Prinsă în secretele unor tărâmuri interzise și atâția ani ascunsă în umbre, ea devine simbolul unei lumi, cauza unor masacre, protejată unei armate de Gardieni ai Iadului și Cheia distrugerii tuturor, dar în această întreagă apocalipsă, va simți pentru prima dată dragostea. Dragostea pentru un bărbat care o va proteja cu prețul vieții… sau o va ucide înainte că Diavolul să-i răpească sufletul. Iar iubirea lor, odată dezlănțuită, ar putea deveni cel mai mare păcat al tuturor timpurilor.

   Acum două zile am terminat de citit “Deschiderea Porților”, primul volum din trilogia “Cheia Iadului” și încă mă simt prinsă în mrejele acestei povești uluitoare și nu pot să revin la realitate. Mi-am propus să scriu recenzia imediat după ce termin lectura, dar  în mintea mea era o învălmăseală de gânduri, idei și trăiri emoționale. Răsturnările de situație de la finalul cărţii m-au lăsat mută de uimire. Nici acum nu-mi vine să cred că s-a ajuns la așa ceva! De fiecare dată când mă gândesc la consecințele acțiunilor celor doi protagoniști, la ceea ce a produs Duwan în urma acelui moment de slăbiciune și ce sacrificiu a făcut Iolaw pentru ea, îmi vine să strig că așa ceva nu e posibil! Am nevoie urgent de continuare, altfel nu am liniște!

   Am citit toate cărțile Georgianei Sandu și am văzut cât de bine scrie pe segmentul “roman de dragoste”, dar cu Cheia Iadului și-a dat parcă doctoratul. Să abordezi genul fantasy, să creionezi o lume originală plecând de la un subiect mult utilizat – Îngeri Căzuți, și să scrii atât de bine, ăsta e lucru mare. Din punctul meu de vedere, Cheia Iadului întrece toate scrierile sale de până acum. Aici se vede talentul ei în stare pură. Credeți-mă când vă spun că este excepțională pe genul fantasy!

   Sunt multe lucruri care mi-au plăcut aici: stilul abordat, ritmul foarte alert, complexitatea personajelor, aura de mister în care sunt învăluite ele, trecerea de la lumea ireală la cea reală, faptul că acțiunea se desfăşoară și în România (și nu oriunde ci la Hoia Baciu, cea mai bântuită pădure din lume), povestea de dragoste care e ceva mai aparte ( având în vedere ceea ce sunt de fapt Duwan și Iolaw, ei nici nu au voie să se îndrăgostească unul de altul).

   Însă, chiar dacă mi-a plăcut enorm povestea, altceva m-a fascinat pe mine: modul cum Georgiana Sandu a creionat geneza Îngerilor Căzuți, a Gardienilor Iadului, dar și cele patru Lumi: Lumea Nouă, pe care toți o cunosc ca lumea muritorilor; Lumea de Sus – Raiul;  Lumea de Jos – Iadul; Lumea Veche – dimensiunea în care ajunge toată magia interzisă. Cronologic, Lumea de Sus e mult mai veche, pentru că a luat naștere odată cu Creatorul, dar aici e un fel de depozit sau o închisoare. Cei mai vechi păcătoși ai timpurilor sunt aduși aici. De fapt, în acest loc sunt aduse  vrăjitoarele, nepoatele lui Lucifer, și alte creaturi  născute din magia vrăjitoarelor.

   “Cheia Iadului“ este genul de carte care trebuie citită cu foarte mare atenție. Dacă ai trecut peste un pasaj, se poate să fi pierdut câteva informații utile. Iar eu, ca să nu vă derutez prea mult, am să vă furnizez noțiunile de bază, înainte de a intra în subiectul cărții. Și de ce nu, poate că ceea ce am să vă explic acum, o să vă ajute să înțelegeți mai bine lumea creată de autoare, motivul pentru care Duwan este atât de protejată de Gardienii Iadului, urmașii Îngerilor Căzuți.

   De fapt,  Biblia Veche  nu vorbește despre ei ca și Îngeri Căzuți, ci îngerii ce au păcătuit și au fost alungați din rai – 111 îngeri, împreună cu Lucifer, unul dintre cei mai iubiți de Creator. Au fost alungați în Lumea de Jos, un tărâm sterp și întunecat, dar Lucifer s-a ridicat și și-a creat propria lume, Iadul. Împreună cu ceilalți îngeri, au creat monștri, “dihanii îngrozitoare ce se hrăneau cu răutatea lor”. Mult timp și l-a petrecut în gaura lui de Iad, înmulțindu-și armata, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze. În timpul ăsta, a fost creată Lumea Nouă, animalele, plantele și omul.

   Când Diavolul a văzut iubirea Creatorului pentru aceste ființe inferioare, i-a urât mai mult decât orice. Îi voia distruși, voia Lumea Nouă pentru el. Așa că și-a scos demonii din Iad si i–a trimis asupra omenirii. Însă, după ce răul și întunericul a acoperit pământul, Creatorul l-a spălat (Marele Potop).

“A distrus atât creaturile, cât și oamenii întinați de Diavol, lăsându-l doar pe cel ce mai rămăsese pur. Însă nu a fost așa de ușor. Demonii și Diavolul s-au luptat, au supraviețuit Potopului și au rămas pe pământ. Atunci au coborât îngerii și s-a dezlănțuit primul dintre războaie … S-au luptat zile fără număr, Îngeri Puri și Îngeri Căzuți, serafimi și demoni, până când nu avea să mai rămână niciunul. “

   Însă ceva inimaginabil s-a întâmplat. Doisprezece dintre Îngerii Căzuți s-au întors împotriva lui. Li s-a făcut milă de oameni, așa că au mers înaintea lui Uriel, fratele  mai mic al lui Lucifer, unul dintre cei mai iubiți îngeri al Creatorului și unul dintre cei mai mari războinici ai Raiului, și s-au plecat în fața lui. Nu i-au cerut iertare, ci doar permisiunea să lupte alături de el, să îi protejeze pe oameni.

Amon, îngerul conducător  al celor 40 de legiuni din Iad. Apollyon, îngerul morții. Armaros, îngerul învățăturii și al magiei. Bune, îngerul dragon. Flauros, îngerul leopald. Vepar, îngerul apei, ce luptă  sub formă de sirenă. Lix Tetrax, îngerul vântului. Ornias, îngerul schimbător de formă. Phonix, îngerul pasăre de foc. Marbas, îngerul leu. Uzza, îngerul puterii. Și Samyaza, îngerul farmecelor și unul dintre primii fii ai Creatorului. Cei 12 Pocăiți.”

   Nu erau semnificativi ca număr, dar au fost o surpriză ce i-a luat pe nepregătite pe demoni. Îngerii Căzuți  le cunoșteau trucurile, slăbiciunile, așa că i-au ras de pe câmpul de luptă. După ce demonii au fost trimiși înapoi în lumea lor, Uriel a creat Zidul Iadului. A coborât în Lumea de Jos, și și-a folosit puterea să înconjoare tărâmul blestemat și să îl închidă, astfel încât demonii și Diavolul să nu mai poate ieși vreodată. Apoi a creat Porțile, “destinate sufletelor ce aveau să se scalde din nou în păcat și să cadă alături de cel pe care l-au urmat”. Și după asta, a creat-o pe Auriel – “o bucată din el, așa cum oamenii sunt bucăți rupte din Creator. Copilul lui, sufletul ce poate deschide Porțile din exterior. Sufletele intră, dar nimeni nu mai poate ieși. A pus sufletul în corpul unei muritoare și a ascuns-o, lăsând în ea destinul a două lumi.“

  Lumea Nouă era din nou pură și liberă. Însă 12 dintre marii luptători ai războiului au rămas în urmă, fără să mai aparțină cuiva. În Iad ar fi fost distruși dacă se întorceau, iar în Lumea de Sus nu mai erau primiți. Însă Uriel l-a convins pe Creator să rupă o bucată din Lumea de Sus și să creeze Lumea Veche, un tărâm doar al celor 12 îngeri pocăiți și au fost puși să jure că își vor folosi noua șansă să îi apere pe oameni și Lumea Nouă. Au fost numiți metani ( înseamnă pocăit în limba veche). Iar ei și-au permis să se numească între ei Gardienii Iadului.

   Despre Îngerii Căzuți și Gardienii Iadului ar mai fi  foarte multe de spus, dar vă las pe voi să le aflați toată povestea. Important de reținut e faptul că acum, fiecare dintre ei are dreptul să lase doar câte un urmaș, pe care îl numește după Îngerul Căzut din care i se trage generația. Iar în momentul de față, urmașii lor se confruntă cu o  mare problemă – regăsirea lui Auriel. Și cum această creație a îngerului Uriel este un suflet care migrează în trupuri umane de-a lungul timpului și se ascunde de ochii lumii, găsirea ei nu va fi chiar așa de ușoară.

  Revenind la povestea din prezent, trebuie să ne îndreptăm atenția spre Duwan Alwah (18 ani), protagonista cărții de față. Tânăra s-a născut în Somalia și a fost singurul copil alb într-o mulțime de oameni mulatri. Nu știe cine îi sunt părinții și nici locul exact unde  s-a născut. Femeia care a crescut-o, cea căreia îi spune bunică, nu i-a spus prea multe lucruri, decât că a găsit-o într-un sat distrus de rebeli, printre cenușă și oameni morți (Duwan a fost singura supraviețuitoare a atacului). A fugit cu ea în America, a adoptat-o legal, însă niciodată  nu i-a spus mai multe despre proveniența sa. Faptul că e somaleză a fost  întotdeauna principalul motiv de glume și batjocură pe seama ei, iar colegii de liceu o văd ca pe o paria. Este o ființă pură și blândă, dar are un caracter antisocial, motiv pentru care este o singuratică. Are o slăbiciune pentru supranatural, în special pentru îngeri. Nici ea nu-și explică atracția asta dar, “atata timp cât o ține deconectată de la realitate, n-o să își refuze vreodată placerea păcătoasă de a citi despre fantezii cu ființe sacre și sfinte”.

“Fuge de oameni și se ascunde de ei cât poate de mult, fără să știe de ce o face, dar simțind că ăsta e lucrul pentru care fusese născută .”

   Singura persoană care se tot învârte în jurul ei este Kale, colegul ei de liceu, căpitanul echipei de fotbal și cel mai râvnit dintre băieți. Se vede că e atras de ea și că încearcă să o ajute, să o integreze printre oamenii obișnuiți. Însă nici Kale nu pare un adolescent normal, pentru că Duwan “simte în el ceva ciudat ce nu reușise să deslușească niciodată, ceva diferit ce nu se simțea la niciun alt om pe care-l întâlnise, iar asta o speria și-o atrăgea în egală măsură.”

   Cu toate că cei doi se cunosc de foarte mulți ani, Duwan a încercat mereu să-l evite sau să-l respingă aproape cu brutalitate, iar asta îi trezește uneori sentimentul de vinovăție. Însă, când Kale o invită de această dată să meargă cu el la o petrecere, ceva o tentase să accepte. De parcă o voce se strecurase în spatele urechii și-i șoptise ademenitor să meargă. Dar știind că bunica nu îi va da voie să meargă la petrecere, se decide să mintă și astfel va comite primul păcat din viața ei. Apoi la petrecere va săvârși cel de-al doilea păcat, simțind o imensă ură față de cei din jur.

“Se simți tot mai asaltată de sentimente de toate felurile, de la furie și gelozie, până la batjocură și amuzament. Toate erau rele, nici măcar una care să se bucure că fata ciudată își găsise în sfârșit curajul să se comporte tipic vârstei, să fie una de-a lor. Nu! O renegau, n-o voiau printre ei.  “

   Duwan va fi în acea noapte martora unui fenomen bizar și din acest moment viața ei se va schimba pentru totdeauna. Până și comportamentul lui Kale e bizară. Parcă nu mai e acel Kale pe care îl știa. Ochii lui nu mai sunt umani, iar rânjetul slinos pare brăzdat de colți. Parcă e altcineva, dar cine?

– Cine ești tu? găsi curajul să întrebe, încă fără să simtă ceva în preajma lui, probabil își pierduse abilitatea asta.

  – Unul din nesfârșitele coșmaruri ce vor urma pentru tine, vorbi glasul gros, iar ea  își dădu abia acum seama că nu e engleză sau orice altă limbă cunoscută, sună exact așa cum și-o imaginase când văzuse semnele pe oglindă. Oripilantă și barbară, dar o înțelese la fel de ușor cum citise acele cuvinte. 

 Se aplecă deasupra ei și,  găsind puterea de care se credea capabilă, se lasă pe spate și îl lovi din nou cu piciorul în stomac, apoi se trase pe fund și se ridică cât de repede putu. O luă la fugă și îi auzi din nou râsul, ca al unui balaur ce se joacă cu prada.

– Nu mai poi fugi de noi, Cheie! O sa ne deschizi Porțile!”

   Salvată la timp de un misterios călăreț ce poartă o robă de călugăr și o sabie la brâu, Duwan (numele său înseamnă prima apariţie a luminii) va fi dusă  în Lumea Veche, iar aici va ajunge să cunoască adevărul, că se prea poate ca ea să fie Auriel, creația îngerului Uriel. Iar dacă se confirmă că Duwan este Auriel, atunci Lumea Nouă și Lumea Veche sunt într-un mare pericol. Diavolul o caută de  mult timp pentru că ea reprezintă Cheia iadului.   

“Atunci când a construit Porțile Iadului, i-a închis pe demoni în Lumea de Jos. Iar tu, tu le-ai încuiat. Sufletu tău e Cheia Iadului … Diavolul te vrea pentru că tu ești singura ce poate deschide Porțile. Acum că te-am găsit, nimic n-o să-l mai oprească să nu te vâneze pentru restul zilelor tale.

Și cum pot deschide eu porțile?

 – Sufletul tău e Cheia. Ca să deschizi Porțile, trebuie să ajungi în Lumea de Jos. Trebuie să mori.” 

 “Auriel e un suflet, migrează în trupuri umane de-a lungul timpului și se ascunde de ochii lumii. Locul ei e în biserici secrete, printre călugări. Însă, se presupune că fiecare om care se naște și e binecuvântat cu sufletul ei, știe cine e. Auriel îi redă memoria celor de dinaintea lui, istoria întregii noastre existențe, de la căderea lui Lucifer și până la crearea Metanilor. Știe că trebuie să se ascundă, să fie pură și fără păcat. Pentru că păcatul e arma Diavolului și asta îl poate conduce la ea. Dacă te-a găsit, ai comis un păcat”.

   Însă Duwan nu știe absolut nimic, pentru că Auriel nu i-a redat memoria, așa că va fi și mai vulnerabilă în fața demonilor care sunt pregătiți pentru ziua în care vor fi eliberați. Gardienii Iadului vor încerca să o protejeze cu orice preț, dar vor reuși ei să o salveze de fiecare dată?

“- Auriel e în tine, dar tu ești Duwan Aleah. Acum înțeleg asta. Ești specială, și orice ne așteaptă, știu că nu te vei ascunde în spatele nostru, ci vei  ieși să lupți. Poate primul tău păcat te-a demascat, dar ți-a și eliberat spiritul, dorința de a te impune și de a lupta. O să lupți, Duwan. O să protejezi Lumea Nouă și oameni, nu?”

   Diavolul va încerca să o înnebunească, să îi trimită cele mai îngrozitoare creaturi după ea și o să-i stoarcă sufletul. O să o facă să-și dorească să moară doar ca să scape.

“-El îți face asta. E doar începutul. Nu o să te vâneze fizic tot timpul. Cea mai grea luptă pe care o s-o ai cu el va fi în mintea ta. Încearcă să te ispitească, să abuzezi de puterea pe care te face să crezi că o ai și să cazi cu totul în păcat.”

  Dar în această întreagă apocalipsă, Duwan va simți pentru prima dată dragostea. Iar această iubire, odată dezlănțuită, ar putea deveni cel mai mare păcat al tuturor timpurilor. S-a îndrăgostit de Iolaw, unul dintre Gardienii Iadului, a cărei datorie e să păzească Zidul, să îi trimită înapoi pe demonii ce ies prin el. Dar el e diferit de ceilalți gardieni. Nu poartă numele niciunuia dintre cei 12 Îngeri Căzuți și nici măcar nu-și cunoaște povestea. I-a fost interzisă. Nu a fost crescut că ceilalți, n-a avut un părinte al lui. Mama a fost izgonită imediat după ce l-a născut. A fost nevoit să lupte să fie cel mă bun, pentru că s-a simțit mereu nedemn să se numească gardian.  Cu toate acestea, el este cel mai puternic dintre ei. E prezent la ieșire celor mai răi demoni, și niciunul nu a reușit să îl omoare. Dacă ceilalți gardieni au anumite păcate ce le sunt interzise și nu au nicio șansă se le încalce, nu același lucru se aplică și lui Iolaw. El e imun la ele. Încearcă să le respecte, la fel ca ceilalți, dar dacă își pune în cap să le încalce, nimic nu îl poate opri.

  V-am povestit doar în linii mari câteva dintre evenimentele petrecute la începutul cărții. Nu vă rămâne decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe cu Duwan, Kale, Iolaw și ceilalți  Gardieni ai Iadului.

  “Cheia Iadului. Deschiderea Porților “este un roman fabulos, care pur si simplu răscoleşte sufletul cititorului. Consider a fi una dintre cele mai bune scrieri din genul fantasy. Am întâlnit personaje de neuitat, scene tulburătoare, multe intrigi, dragoste, dar și foarte multă magie. Dacă nu ați cumpărat romanul, vă recomand să o faceți, iar cei care îl au deja, să nu mai amâne. Citiți-l! Veți avea parte de o aventură de neuitat!

Nota 10+

Mulțumesc Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnès Martin-Lugand-recenzie

Titlu original: ”Entre mes mains le bonheur se faufile”

Editura: Trei

Număr de pagini: 239

   Puțini autori reușesc să se strecoare în sufletul meu cu ale lor creații literare și să mă determine să le citesc pe nerăsuflate și cu inima trepidând la fiecare volum. În cazul scriitoarei de origine franceză, Agnès Martin-Lugand, pot spune că a fost dragoste la prima lectură. Așa cum există ”comfort food”, eu cred că există și ”comfort books”, iar „Fericirea îmi scapă printre degete” se încadrează cu ușurință în această categorie. Este genul acela de carte care atinge subiecte prezente în viața fiecăruia dintre noi, dar ce nu se citește deloc greu și îți generează o stare de bine la final.

   Volumul spune povestea lui Iris, o tânără cu un job stabil într-o bancă și o căsnicie fericită alături de Pierre, în ciuda lipsei unui copil. Totuși, protagonista nu se simte complet împlinită deoarece nu a reușit să-și urmeze visul tinereții: croitoria. A continuat să creeze rochii pentru ea, în podul casei, dar a trăit ani de zile cu dezamăgirea că nu a fost suficient de bună să fie acceptată la o prestigioasă școală în domeniu, urmând în final sfatul părinților cu privire la carieră. Întâmplător, la o cină în familie, află că de fapt mama și tatăl ei i-au ascuns scrisoarea de acceptare, fapt ce i-a schimbat complet destinul. Aflarea veștii o înfurie teribil pe Iris, dar în același timp o impulsionează să aplice pentru niște cursuri de croitorie de 6 luni la Paris. În ciuda protestelor lui Pierre, decide să-și urmeze visul și să plece, cu promisiunea că în fiecare weekend o să vină acasă pentru a sta împreună.

   Parisul și școala de croitorie nu sunt nici pe departe așa cum se aștepta Iris. Inițial i se pare greu să se adapteze și nu prea își găsește locul. Colegele sunt prea tinere, mașinile de cusut și toate instrumentele din atelier nu se compară cu ce avea ea acasă și sfârșește prin a rupe materiale și cusături. Totuși, muncește pe rupte și reușește să se facă remarcată prin creativitate și curaj. Așa ajunge să beneficieze de atenția sporită și sprijinul Marthei, proprietara atelierului. Prin intermediul ei, Iris pătrunde în lumea bună și își face cunoscute creațiile din atelier. Cu această ocazie îl întâlnește pe protejatul Marthei, Gabriel, un bărbat plin de carismă și de o încredere ieșită din comun. Atracția dintre el și Iris se simte de la primele priviri aruncate subtil, dar jocul seducției este oprit chiar de Marthe, care îi interzice complet protagonistei să cedeze avansurilor. Va reuși Iris să-și înfrâneze dorințele și să reziste tentației? Îi va rămâne fidelă soțului? Pierre o va susține în potențiala carieră sau se va arăta indiferent eforturilor lui Iris de a-și urma chemarea?

„Aș fi vrut s-o iau de la capăt. Îmi derulam în minte filmul serii. Mă observam, ca din afara propriului corp, și vedeam o străină. Nu eram eu femeia aceea care îl sorbise din ochi pe Gabriel, îl provocase, râsese la glumele lui, îi dăduse numărul ei de telefon și fusese cât pe ce să facă o greșeală gravă. Trebuia să revin cu picioarele pe pământ. Trebuia să mă stăpânesc, s-o ascult pe Marthe, să mă concentrez pe croitorie…”

   „Fericirea îmi scapă printre degete” este povestea unei femei căreia alții au vrut să-i decidă destinul, chiar și cu falsa impresie că îi doresc binele. În aceste condiții, ea a fost nevoită să urmeze traseul trasat de altcineva, să se resemneze în fața unui job plictisitor și lipsit de substanță și să accepte o dragoste linștită, dar lipsită de fiori și pasiune. S-a complăcut în situație și a ales să ignore toate semnalele de alarmă. Astfel că tocmai aceste lipsuri i-au generat o revoltă interioară și o teamă de schimbare în momentul în care a fost pusă față în față cu exact acele lucruri la care a aspirat toată viața.

„Mi-am petrecut aproape două ore în fața mașinii de cusut. Fără s-o pornesc. Fără să încerc materiale. Fără să mă apuc de confecționarea vreunei ținute. Am luat caietul de schițe și un creion. Parcă n-aș fi desenat niciodată nimic. Eram la fundul sacului. Aveam impresia că viața mea nu era decât o luptă neîntreruptă. Împotriva cui? Împotriva a ce?”

   Relația dintre Iris și Pierre mi-a dat impresia de răceală, lipsă de pasiune și poate chiar de iubire. Este genul acela de căsnicie în care partenerii par să mai stea împreună doar din obișnuință și nu neapărat pentru că ar simți că viața nu ar mai avea sens fără celălalt. El este mai tot timpul la spital, în timp ce ea încearcă să reaprindă flacăra pasiunii. Dar o relație are nevoie de efortul a două persoane…Astfel că, atunci când îl întâlnește pe Gabriel, Iris simte că renaște, că se trezește dintr-un somn adânc în care s-a complăcut timp de ani de zile. Se simte femeie, se simte irezistibilă și în același timp admirată. Este atrasă de tot ceea ce înseamnă acest bărbat și în ciuda avertismentelor primite din partea Marthei și a propriei conștiințe, îi este foarte greu să-și potolească impulsurile inimii.

„Eram copleșită de tristețe, iar sentimentul de confuzie, de vinovăție îmi dădea amețeli. Inima mea avea să fie pentru totdeauna frântă în două. Iris a lui Pierre. Iris a lui Gabriel. Doi bărbați, două iubiri.”

„Cu Pierre, era o dragoste supusă rutinei, liniștitoare. Cu Gabriel, o dragoste explozivă, pe muchie de cuțit, o dragoste pe un tărâm necunoscut.”

  În ciuda faptului că sunt o mare fană a romanelor scrise de Agnès Martin-Lugand, trebuie să admit că recunosc în ele un tipar anume. Există o femeie care inițial suferă de o decepție, întâlnește un bărbat care treptat reușește să o scoată din stare și să readucă speranța și fericirea în viața ei. Totuși, chiar și așa, când uneori reușesc să anticipez anumite evenimente, cărțile scriitoarei Agnès Martin-Lugand sunt pansamente de pus pe suflet. Este imposibil să nu puteți empatiza cu personajele sale și cu probleme din viețile lor.

   Așadar, „Fericirea îmi scapă printre degete” este un roman perfect de savurat în fotoliu, alături de o ceașcă de cafea/ceai fierbinte sau, de ce nu, alături de un pahar de vin, după o zi obositoare de muncă. Vă recomand să pășiți curajoși în viața lui Iris și să reușiți să vă descoperiți propriile dorințe ascunse sau visuri îngropate în trecut.

Cartea Fericirea îmi scapă printre degete de Agnès Martin poate fi comandata de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
15

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc-recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 240

„Speranța nu cunoaște rațiune, ea strigă nebună dintr-un colț al inimii până când nu mai e nimeni să o audă.”

   Uneori am norocul să dau peste câte o carte care mă marchează atât de tare pentru simplul fapt că mă determină să-mi recunosc propriile greșeli, purtându-mă cu ajutorul protagoniștilor într-o călătorie introspectivă. Acesta este și cazul scrierii Ioanei Chicet-Macoveiciuc, „Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”, un roman despre viață, dragoste, durere, pierdere, regăsire și împăcare cu sine. Este o carte în care mi se pare imposibil să nu te implici, în special grație autoarei și a măiestriei deosebite de a transpune exact în scris rolul ce-l joacă acea primă iubire în viața fiecăruia dintre noi.

   În viață și implicit în iubire nu încetăm niciodată să ne păstrăm acea doză de speranță ce ne face să credem că lucrurile vor reintra pe făgașul normal, că acea prăpastie de ghinion în care pare că ne afundăm, se va închide la un moment dat. Totuși, cu toate că acest sentiment ne păstrează vii, motivați și încrezători că vom fi din nou alături de cei pe care îi iubim, uneori, atunci când nu putem să ne tăiem legăturile care ne mențin captivi în trecut, nu mai reușim să mergem înainte, să ne continuăm viața în ciuda evenimentelor neplăcute pe care ne-a fost dat să le trăim sau a oamenilor pe care i-am pierdut. Într-o lume dominată de speranță și de trecut trăiește Oana, iar acest război interior pe care îl provoacă cele două elemente, o stoarce complet de puteri și de viață.

  Oana este o tânără de 26 de ani, care și după terminarea facultății trăiește într-o cameră de cămin și lucrează ca traducătoare. Este genul acela de fată liniștită, care preferă să citească o carte, în loc să iasă în club, zâmbitoare și foarte vorbăreață, mai ales când este emoționată. Până aici poate nu vi se pare cu nimic deosebită, însă viața Oanei a fost încă din copilărie marcată de un lucru: părul ei des, creț, de culoarea cafelei cu lapte și ultraînfoiat.

„În părul Oanei puteai ascunde oricând lucruri fără să le mai poți găsi vreodată.”

   Tocmai din cauza podoabei capilare cu personalitate, Oana încearcă pe cât posibil să iasă cât mai puțin în evidență. Cea care îi scoate, totuși, viața din monotonie este prietena ei cea mai bună, Lola. Dezinhibată, energică, extraordinar de activă și cu aspirații de cântăreață, Lola o poartă pe Oana prin diverse cluburi, întotdeauna cu promisiunea că nu vor sta prea mult. Dar dacă prima pleacă în fiecare seară cu câte cineva la braț, bărbat sau femeie (genul nefiind deloc important), protagonista noastră nu este la fel de disponibilă. Până într-o seară când destinul face să-l întâlnească pe Andrei, un tânăr fotograf, destul de tăcut, care se oferă să o scape de moliile din cămin.

„În seara aceea a scăpat definitiv de molii. Nu și de Andrei, însă. Nu și de el, din fericire și din nefericire, pentru că în iubire, chiar și cele mai nobile și minunate lucruri pot ajunge să doară mai tare decât o amputare de membru. Sau de inimă, ca să nu spun de viață, în cazul Oanei.”

   Povestea lor de dragoste se conturează treptat, fapt ce-i conferă și mai multă profunzime. Dar chiar dacă sentimente există de ambele părți, personalitățile diferite ale celor doi le pun numeroase piedici, conducând în final la o despărțire prematură. Evenimentul nedorit o distruge pe Oana, care nu mai găsește în interiorul ei puterea de a merge mai departe. Incertitudinea cu privire la iubirea lui Andrei o macină și nici măcar eforturile Lolei nu par să mai dea rezultate. Speranța se întrezărește însă de unde se așteaptă mai puțin și anume de la Cristian, un tânăr veterinar care este îndrăgostit de Oana încă din anii studenției. Va putea oare acesta să o vindece și să o determine să se elibereze de Andrei? Va mai încerca Oana să se reconecteze cu fostul iubit? Și care este de fapt motivul marii despărțiri? Răspunsurile la aceste întrebări le veți descoperi pe parcursul lecturii, iar unele dintre ele vă vor marca profund.

   Pe parcursul cărții veți simți profunzimea poveștii și faptul că a fost scrisă cu suflet pentru suflete, a fost scrisă ca să ne regăsim în protagoniști, să trăim în același timp cu ei, să râdem de situațiile amuzante prin care trec și să plângem de fiecare dată când suferă, să devenim parte din ei și ei să devină o parte din noi. Iubirea dintre Oana și Andrei este unică și frumoasă, chiar dacă le provoacă suferință. Ne arată cât de importantă este comunicarea, în cuplu și nu numai. Ea este cheia ce poate descuia orice lacăt, chiar și pe Andrei, „cutia din lemn de abanos fără cheie”. Din nefericire însă, Oana nu a realizat că tot timpul a avut-o la îndemână.

   Pentru Oana, Andrei reprezintă prima iubire pe care o simte cu toată ființa, dar de care în același timp se îndoiește și nu știe cum să o abordeze. O trăiește cu fiecare celulă și își dorește ca și celălalt să se manifeste la fel. Problema este că fiecare om este construit diferit și reacționează diferit. Dacă ea simte nevoia să-și strige iubirea în gura mare și să o arate cu fiecare ocazie, Andrei este exact opusul. Tăcut, închis în sine și extrem de calculat, bărbatul o iubește pe Oana, dar o face în felul său. O mângăie din priviri, îi acordă câte un zâmbet slab, o fotografiază în cele mai frumoase locuri și o întoarce mereu din drum atunci când ea se satură de tăcerea lui și vrea să destrame totul.

„Erau împreună de aproape un an. Le era bine, deși se certau și se despărțeau cam o dată pe lună. Oana striga și-și agita în aer pumnii mici, se înroșea la față și-l trăgea de cămășile și de tricourile lui negre, amenința că-l părăsește, uneori chiar își lua rucsacul pufos în spinare și trântea ușa în urma ei, mai-mai să-și prindă părul în toc, el fie alerga după ea s-o întoarcă, o lua pe umăr și urca treptele cu ea în spinare, ca în filme, fie o lăsa să se ducă și o aștepta să se întoarcă a doua zi.

   În ciuda numeroaselor diferențe dintre ei, reușesc să se mențină legați unul de altul. Dar cât poate dura o astfel de relație? Când este momentul potrivit să spui stop și să realizezi că de fapt îți provoacă mai mult rău decât bine? Aceste întrebări mi le-am pus eu în timp ce le citeam povestea, sperând totuși că vor descoperi o cale de mijloc, că vor găsi echilibru și vor discuta despre ceea ce-i macină până să fie prea târziu. Nu a fost așa, iar despărțirea m-a durut pe mine parcă la fel de mult ca pe Oana pentru că îmi părea așa de rău că iubirea lor atât de frumoasă nu a fost suficientă pentru a putea învinge îndoiala.

„Știa sigur că i-ar fi teribil de greu, dacă nu chiar imposibil, să traiască fără el. Iar asta o speria, crea în ea o tensiune pe care simțea nevoia să o elibereze iscând scandaluri din când în când. Avea nevoie ca el s-o asigure că o iubește, că n-o va părăsi niciodată, că și dacă-l va părăsi ea, el se va duce după ea și o va aduce înapoi în brațe, cerându-și scuze și promițându-i sincer că n-o va mai răni niciodată.”

   Chiar dacă în lumina reflectoarelor se află Oana și Andrei, pentru mine un rol important îl ocupă  efervescenta și condimentata Lola, această ”femme fatale” a romanului, cea care întoarce atât privirile bărbaților, cât și pe cele ale femeilor, și, nu în ultimul rând, colacul de salvare al Oanei. Ea este prietena care îi stă întotdeauna alături protagonistei noastre, o susține, o ceartă și o ajută oricând are nevoie, chiar și când nu realizează acest lucru. Este imposibil să nu vă poarte și pe voi măcar puțin cu gândul la cei ce ocupă în viața voastră acest statut și să vă aducă un zâmbet pe buze. Pot spune chiar că este sarea și piperul cărții.

„Acolo, în barul mic și întunecos de la subsol, a căzut definitiv sub vraja Lolei. Nici acum, șase ani mai târziu, nu știa de ce o alesese Lola pe ea, dar era bucuroasă. Lola era raza de soare din viața ei, omul care o ajută să creadă în ea, care o făcea să râdă în cele mai sumbre momente, de care se agăța ca de un colac de salvare când simțea că se duce la fund, care-o ajuta să-și descâlcească părul când degetele și pieptenele ei de lemn oboseau.”

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni” este un roman care mi-a mers la suflet și pe care vi-l recomand cu drag tuturor. Se citește ușor, are un stil fluid de scriere și cred că oricine poate rezona cu povestea protagoniștilor. Este o carte cu și despre viață, cu și despre iubire.

 

Cartea Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc a poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
12

Tu eşti alesul meu, de Julia Quinn-Editura Miron-recenzie

Titlu original; Brighter Than The Sun
Traducere: Gabriela Anca Marin
Editura: Miron
Număr pagini: 382
    Cartea face parte din seria-The Lyndon Sisters-1. Everything and the Moon.2-Brighter than the sun (Tu ești alesul meu)
 
   Julia Quinn (Julie Cotler Pottinger) s-a născut în anul 1970 în New York City. Genurile romance şi historical romance i-au adus notorietate şi cărţile sale au captat atenţia cititorilor traducându-se în douăzeci şi nouă de limbi.
 
   Când am început să citesc această nouă carte a Juliei nici prin cap nu îmi trecea ce amuzantă va fi. Certurile ,,dezastrele” casnice ce vor ,,cădea” pe Ellie fac deliciul acestei lecturi. Pur și simplu vei râde în hohote, și vei trece peste acțiunea puțin mai lejeră din carte. Eu sunt o persoană care nu mă amuz când citesc o carte, dar de data aceasta am făcut-o! Sper ca această carte să descreţească fruntea cât mai multor cititori!
 
  Când Charles Wycombe, îndrăznețul și incorigibilul conte de Billington a căzut dintr-un copac și a aterizat la picioarele lui Ellie, niciunul dintre ei nu a bănuit că această întâmplare nefericită va duce la căsătorie. Charles trebuia însă să-și găsească o mireasă înainte să împlinească treizeci de ani, altfel urma să-și piardă averea. Iar Elli avea nevoie de un soț, altfel ar fi fost obligată să se mărite cu bărbatul ales de odioasa logodnica a tatălui ei. Așa că se înțeleg să se căsătorească, chiar dacă nu li se pare neapărat cea mai bună idee.
 

,,Eleanor Lyndon își vedea de treaba ei când Charles Wycombe, conte de Billington, a aterizat în viața ei-la modul propriu. Se plimba de una singură, îngânând un cântecel vesel și ținându-și mintea ocupată, încercând să estimeze profitul anual al companiei East &West Sugar Company (la care cumpărase și ea câteva acțiuni) când, spre marea ei uimire, un bărbat a căzut din cer și a aterizat la-sau mai exact pe-picioarele ei. Şi-a tras piciorul stâng de sub umărul bărbatului, și-a ridicat fusta deasupra gleznelor, ca să nu o prăfuiască, după care s-a aplecat:

-Domnule? a spus. Ești bine?

El a răspuns doar:

-Au!

Dumnezeule, a murmurat ea. Sper că nu ți-ai zdrobit vreun os, nu-i așa?

El nu a spus nimic, doar a expirat prelung. Ellie s-a tras în spate, lovită de izul respirației lui.

-Dumnezeule mare, a șoptit. Miroși mai rău decât o distilărie.

-E de la whisky, a mormărit el. Un gentleman nu bea altceva. Doar whisky.

-În nici un caz așa de mult, i-a răspuns ea. Doar un bețiv poate să bea atît.

El s-a ridicat cu dificultate și a clătinat din cap, încercând parcă să se limpezească.

-Exact, a spus făcând un gest larg prin aer, după care a închis imediat ochii, pentru că ameţise din nou. Mă tem că sunt puțin cam beat.”

   Cu așa o întâlnire memorabilă cum să nu fii curios să mergi mai departe și să o urmăreşti pe tânăra noastă care, deși inteligentă, este inocentă în prezența părții masculine. Fiind o fiică de vicar a fost învățată să acorde ajutor persoanelor aflate în dificultate, iar tânărul nostru conte chiar avea nevoie de ajutor.

   Prin aburii alcoolului, Charles va distinge o superbă ființă, care îi ține piept. Un lucru neobișnuit pentru un conte. Când toate tinerele debutante de la Londra ar fi foarte bucuroase să îi între în graţii, tânăra noastră îi oferă o muştruluială zdravănă, iar acest fapt îl pune pe gânduri.

”Charles nu era prea sigur de ce, poate pentru că nu era complet treaz, dar îi plăcea cum sună cuvântul ,,amîndoi” rostit de buzele ei. Domnișoara Lyndon avea ceva special, care îl făcea să se bucure că-i era alături. Era loială, corectă, cu mintea ageră. Și avea un ciudat simt al umorului. Exact genul de persoană pe care cineva și-ar dori să o aibă alături atunci cînd avea mare nevoie de ajutor.

Avea o voce plăcută, și-a zis Charles. Avea voce plăcută, era isteață, spirituală și deși încă nu aflase ce culoare avea părul ei-avea sprîncene frumoase. Și se simțea al naibii de bine când ea se lipea toată de el.,,

După puține dezbaterii cei doi și-au dat seama că ar fi în avantajul lor să se căsătorească.

   Charles va pierde averea dacă nu se căsătorește în decurs de cinsprezece zile, iar Ellie nu ar rezista în casa tatălui său cu viitoarea mama soacră. Cum finanțele sale nu pot fi scoase de către ea, va accepta cererea puțin cam neobișnuită a contelui.

   De aici în colo avem dueluri verbale între cei doi, tatonări din partea contelui pentru a-și cuceri cu adevărat soția, pe lângă dezastrele ce se ivesc în gospodăria contelui, în care vinovată ar fi chiar contesa, ea fiind ultima care are de a face cu dezastrele produse. Să fie într-adevăr atât de nepricepută?

,,Nu era însă pregătit să vadă acel tablou: soția lui era în patru labe, cu întregul cap-ba chiar și jumătate de bust-într-un cuptor care se afla la Wycombe Abbey încă de pe vremea lui Cromwell.

-De data asta am reușit. A scos un grătar carbonizat și l-a băgat la loc. Trebuie doar așezat mai departe de flacăra.

Flacara? Lui Charles i-a înghețat sîngele în vene. Se juca cu focul?

-Gata! Ellie a dat să iasă din cuptor și a mai aterizat o dată în șezut. Acum ar trebui să fie în regulă.”

    Oare de la acest incident s-a declanșat incendiul în bucătărie?

   La fel se va întâmpla cu sera de portocali și trandafiri. Ellie care iubea grădinăritul va avea drept rezultat uscarea tuturor plantelor, iar duhoarea ce răzbate de acolo este insuportabilă.

   Totul va culmina când Ellie își va arde mâinile cu un ceaun cu dulceață. Cine este invidios pe noua contesă și îi va dejuca toate încercările de a-și lăsa amprenta asupra noii sale case?

  Oare să fie aceiași persoană care a sabotat cabrioleta tinerei perechi și sau răsturnat? Sau când contesa a fost otrăvită cu desertul preferat al contelui? Cine îi dorește moartea contelui, mai ales că un nou incident apare la calul cu care călărește el de obicei?

   Cert este că o persoană periculoasă le vrea răul. Oare vor reuși să scape cei doi?

   Vor reuși să convieţuiască împreună? Va putea contele să o cucerească pe frumoasa sa soție?

O poveste minunată scrisă de o autoare preferată de mine.

     Nota mea pentru carte 10.

Cartea Tu eşti alesul meu, de Julia Quinn poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

 

În apărarea drepturilor femeii, de Mary Wollstonecraft-prezentare

Colectia: COGITO

Titlul original: A Vindication of the Rights of Woman, with Strictures on Political and Moral Subjects (1792)

Traducător: Anca Costea

Nr. pagini: 288

An apariţie: 2017
   Trăind într-o perioadă în care lupta pentru drepturile omului a condus la revoluţie în America şi în Franţa, Mary Wollstonecraft (1759-1797) şi-a scris, în 1792, propria declaraţie a independenţei femeii. Plină de pasiune şi directă ,,În apărarea drepturilor femeii” atacă, prin argumente raţionale şi lucide, perspectiva dominantă la acea vreme cu privire la feminitatea docilă şi decorativă, punând în schimb bazele unei emancipări fără precedent: educaţie egală pentru băieţi şi fete, eliminarea prejudecăţilor şi definirea femeii prin profesia avută, şi nu prin propriul partener. Autoarea susţine că femeia nu este în mod natural inferioară bărbatului, părând să fie astfel doar din lipsa educaţiei. Prin urmare, atât bărbaţii, cât şi femeile ar trebui să fie trataţi ca fiinţe raţionale, în condiţiile unei ordini sociale bazate la rândul ei pe raţiune. La vremea publicării sale, ,,În apărarea drepturilor femeii” a produs un amestec de admiraţie şi revoltă, însă astăzi este considerată primul mare manifest al drepturilor femeii, transformând-o pe Wollstonecraft în fondatoarea feminismului modern.

„Sper că femeile să mă scuze dacă le tratez ca pe nişte fiinţe raţionale, în loc să le admir farmecul fascinant, tratându-le ca şi cum ar fi într-o stare de copilărie eternă, incapabile să se bazeze pe ele însele. Doresc, în cel mai sincer mod, să precizez în ce constă adevărată demnitate şi fericire a omului – vreau să determin femeile să-şi dorească dobândirea de putere fizică, dar şi mintală, şi să le conving că vorbele dulci, sentimentele delicate, sensibilitatea inimii şi gusturile rafinate sunt aproape sinonime cu slăbiciunea, iar acele fiinţe care transmit doar milă şi o iubire de acest fel – care înseamnă acelaşi lucru – vor ajunge în curând demne de dispreţ.”
Mary Wollstonecraft,
În apărarea drepturilor femeii

Sursa foto şi text: Editura Herald

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Autobiografia mea intelectuală, de Victor Hugo-prezentare

Editura Herald

Nr. pagini: 336
An apariţie: 2017

   Cu verva şi grandoarea specifice romantismului, în acest volum Victor Hugo îşi prezintă crezul intelectual şi artistic. Este confesiunea unui spirit elevat şi avid de nemărginire, pentru care aproape niciun domeniu nu este inaccesibil. Printre multe alte subiecte, scriitorul vorbeşte despre ştiinţă şi despre limitele acesteia, aşa cum abordează şi neajunsurile sau greşelile religiilor de pretutindeni.

   Hugo cucereşte prin amestecul de retorică grandioasă şi rafinament intelectual. El face un tur de forţă prin mitologiile lumii şi prin autorii clasici, pe care îi citează adesea, abordând teme formidabile prin amploarea lor: frumuseţea, arta, adevărul, iubirea, moartea, infinitul. În autobiografia sa intelectuală, scriitorul este simultan liric şi plin de forţă, smerit şi dornic de glorie. Rezultatul este schiţa fulminantă a unui spirit uriaş şi etern.

Sursa foto şi text:  Editura Herald

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.- Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

Impostoarea, de E. Lockhart-Editura Trei-recenzie

 

Titlul original: Genuine Fraud

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din engleză de: Andrei Dósa

Număr pagini: 282

Gen: Thriller psihologic, Young Adult

   Cred că am înnebunit, și cartea asta miroase a zmeură! Probabil toate cărțile în țiplă păstrează între file această aromă… Sau poate am înnebunit și am halucinații olfactive. Poate cartea a avut în întregime un asemenea efect asupra mea, derutându-mă.

   Citind această carte, nimic nu mai e sigur. Nu mai știi care e adevărul, ce e real sau plăsmuit, cine e cine spune că e.

   Un thriller psihologic atipic. În majoritatea romanelor polițiste sau thriller, tiparul este clasic: este găsit cadavrul și începe ancheta: cine este criminalul?

   Aici lucrurile stau diferit. Este destul de greu să vorbești despre „Impostoarea” fără a da spoilere. Misterul este construit într-un mod atipic, avem impresia că ni se dezvăluie totul de la început, pentru a ne da seama mai târziu că lucrurile stau altfel decât ne-am imaginat.

   Romanul se diferențiază de altele prin cronologia inversă a faptelor: începe cu capitolul 18, se merge în sens invers până la primul capitol, pentru a se închide cu capitolul 19. Este interesant, inedit, original, determinându-ne să ne punem neuronii la contribuție pentru a descâlci puzzle-ul. Totuși, la un moment dat poate fi derutant, unii dintre cititori neapreciind acest mod de narațiune. În primele pagini ale cărții facem cunoștință cu Jule (care nu știm de ce își spune Imogen), o adolescentă obscen de bogată, ce se bucură de luxul unui hotel din Mexic. Mie, una, nu-mi plăcea de ea: pare o puștoaică de bani gata, răsfățată, ce inventează lucruri din capriciu, jucându-se cu identitățile și accentele pentru a se amuza.

„Era în continuare în costum de baie, dar își încălțase adidașii verde-marin. Se dăduse cu ruj roz-aprins și cu un creion dermatograf argintiu. Avea un costum de baie întreg gri-metalizat, cu un cerc pe piept și decolteu adânc. O înfățișare demnă de Universul Marvel.”

  Minte cu ușurință și fuge în continuu de ceva. Când face cunoștință cu Noa, are impresia că aceasta o urmărește, drept urmare se deghizează și pleacă pe ascuns.

   La prima vedere, am considerat-o paranoică, mitomană, o fetiță bogată care se plictisește și își imaginează tot felul de situații pe care ajunge să le creadă reale. Printre altele, povestea despre părinții ei, spusă la începutul cărții, mi s-a părut trasă de păr. Dacă este sau nu reală veți descoperi voi.

   Cunoscând-o mai bine, aflăm că suferă pentru că prietena ei cea mai bună, Imogen, s-a sinucis cu ceva timp în urmă, aruncându-se de pe podul Westminster. Am crezut că și-a însușit numele acesteia pentru a trece mai ușor peste doliu; fiecare persoană are propriile metode de a depăși perioade nefaste din viață, așa că totul este posibil. Însă în cazul lui Jule, însușirea numelui prietenei ei depășește limitele spre un nivel patologic, ajungând la furt de identitate: se recomandă drept Imogen, locuiește în apartamentul acesteia, îi folosește lucrurile.

„Oare toți oamenii sunt așa, nu au un sine adevărat?

Sau doar Jule e așa?”

„Era ciudat că rochia altcuiva o făcea să se simtă ca nouă. Senzația aceasta de a fi altcineva, de a se transforma în altcineva, de a fi tânără și frumoasă și de a traversa acest pod spre ceva măreț  – iată de ce venise Jule în New York.

Până în dimineața aceea, nu simțise niciodată o asemenea posibilitate întinzându-se în fața ei.”

   Unul dintre aspectele care mi-au plăcut la carte este construcția personajelor: complexe, chiar cu trăsături patologice.

   Jule este fascinată de prietena ei, Imogen, ar dori să fie ca ea, să fie în preajma ei, să se bucure de toată atenția ei și pretinde că o înțelege cel mai bine pe această lume, cum nici măcar Forest, iubitul acesteia, nu o poate face.

   Pe de altă parte, Imogen are o personalitate narcisică: caută să fie adulată de cei din jur, se hrănește din admirația acestora pentru ea. Se plictisește ușor de oameni, se bucură de compania lor o perioadă, după care se satură de ei și le găsește înlocuitori, aruncându-i ca pe niște jucării stricate. Din acest punct de vedere, este și un pic sadică.

„De ce simțea Immie nevoia să vrăjească pe toată lumea? Era doar un grup de băieți care nu aveau prea multe de oferit. Dar Immie făcea genul ăsta de lucruri de fiecare dată când situațiile deveneau intense. Își îndrepta atenția spre oameni noi și-și exersa farmecul pe ei, oameni care se simțeau norocoși că sunt băgați în seamă. (…) Immie avea nevoie de o doză proaspătă de admirație.”

   Imogen a fost adoptată de o familie foarte bogată, fiind abandonată la naștere de mama sa toxicomană. Deși aparent are tot ce o adolescentă de vârsta ei ar putea doar visa – o familie care o iubește, bani la discreție, vacanțe oriunde își dorește, un apartament în Londra (asta înseamnă că e chiar foarte bogată), prieteni care o admiră -, în sufletul ei este tot nefericită: se simte același copil abandonat, nedorit.

   După ceva timp în care Imogen a dispărut, Jule a găsit în coșul de pâine un bilet: prietena ei s-a sinucis, aruncându-se de pe podul Westminster. Deși corpul nu i-a fost găsit, biletul este considerat suficient pentru lămurirea faptelor. Și totuși, rămâne întrebarea: sinucidere sau crimă? Rămâne să descoperiți singuri, mai multe nu pot să vă spun, simt că aș strica tot misterul.

   O mică atenționare: prima parte, cam până aproape de jumătate, nu pare deloc thriller. Nu renunțați, povestea devine mai interesantă și chiar nu-ți mai vine s-o lași din mână, doar că un pic mai târziu, cronologia inversă fiind „vinovata”. La început și eu mă întrebam: dar unde este thriller-ul? Unde este crima? Nu vedeam decât o poveste a unei adolescente cam prostuțe, care se joacă de-a identitățile. Nu este așa! Nu aveți idee cât de mult pot înșela aparențele și ce ascunde această poveste!

  Romanul mi-a plăcut pentru modul inedit în care este scris – cronologia inversă, chiar dacă la un moment dat mi-a dat bătăi de cap. Limbajul este unul credibil, realist, reflectând vocabularul folosit de adolescenții din ziua de azi, cu meritul cuvenit traducerii: „A devenit avocatul ăsta important, gen.”

   De asemenea, personajele sunt foarte bine construite, onorând renumele de thriller psihologic. Unii spun că seamănă foarte bine cu o altă carte, după care s-a făcut și film, titlul regăsindu-se în secțiunea de mulțumiri ale autoarei, de la final. Nu-i voi divulga numele, pentru că aș strica tot suspansul și veți cunoaște imediat turnura pe care o iau faptele în „Impostoarea”. Dar vă invit pe voi mai întâi s-o citiți, apoi să-mi spuneți cu ce altceva, carte sau film, vi se pare că seamănă.

  Eu, una, nu am citit cartea respectivă, am văzut doar filmul și pot spune că deși forma seamănă, conținutul diferă. Mai exact, construcția personajelor, ceea ce mi-a plăcut mult la „Impostoarea”.

Citate:

„Romanele polițiste mențin statu-quoul. Totul se elucidează la final. Ordinea este restaurată. Dar ordinea nu prea există cu adevărat, nu-i așa? E un construct artificial.”      

„- Ție îți plac animalele mai mult decât oamenii, spuse Jule.

– Oamenii-s niște nemernici, așa cum o dovedește și povestea pe care tocmai mi-ai spus-o.”

„Încerc doar să fiu. Să exist și să mă bucur de ceea ce e chiar sub nasul meu. Știu că acesta e un lux și probabil sunt o nenorocită și pentru că-mi permit acest lux, dar mă gândesc și că încerc să apreciez asta, oameni buni! Dați-mi voie să fiu recunoscătoare că mă aflu pe această plajă și să nu fiu nevoită să mă simt ca și cum ar trebui să mă lupt mereu.”

„Cu cât stai mai mult, cu atât există mai puține lucruri pentru care să te întorci.”

„Poate că sunt o persoană groaznică, dar e atât de bine, Jule, să nu te mai simți vinovată.”

 Despre autoare:

  1. Lockhart (pe numele său adevărat Emily Jenkins) este o autoare americană contemporană. A absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. Sub numele real scrie cărți ilustrate pentru copii, în timp ce pseudonimul E. Lockhart, preluat de la bunica maternă, este rezervat romanelor Young Adult.

   Unul dintre cele mai cunoscute publicații ale sale este romanul „Mincinoșii” (bestseller New York Times), apărut la Editura Trei alături de: „Lista iubiților mei” (ALA Best Books for Young Adults în 2006), „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” (finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), „Cum să fii o fată rea” (scris în colaborare cu Sarah Mynowski și Lauren Myracle).

 

Cartea Impostoarea de E. Lockhart poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Ducele de Castle.Tratatul de pace, de Alina Cosma-pre/recenzie-Continuarea romanului „Fiica regelui”

Editura: Primus

Data apariţiei: 29 octombrie 2017

Nr. de pagini: 192

Gen: roman de dragoste (de epoca); historical romance; fantasy-romance

 Seria Ducele de Castle: 1. Fiica regelui; 2. Tratatul de pace

 

Eternele povești de iubire se nasc din chinurile sfâșietoare ale dragostei.

Încotro se îndreaptă povestea lui Alexandru și a lui Miriam?

Pe când toți îl considerau nebun, singura care mai credea în el era ea!

Ajunsă pe tron, Miriam luptă să-și salveze poporul. Însă ea va fi nevoită să-și salveze și căsnicia și, mai ales, să vindece inima rănită a lui Alexandru. În încercarea disperată de a aduce pacea, regina cade în mâinile celui care îi omorâse tatăl, iar Alexandru este condamnat pentru uciderea regelui Teodor.

Într-o lume în care prejudecățile conduc societatea, va reuși Miriam să se facă ascultată la masa tratativelor? Va reuși regina să-și salveze țara și regele?

    În urmă un cu an, pe vremea când  eram foarte dornică să citesc cât mai multe lucrări scrise de autori români contemporani, am dat din întâmplare peste “Fiica regelui”, primul volum din seria “Ducele de Castle”.  E drept că mă lăsasem vrăjită de descrierea cărții, dar avusesem și câteva temeri că nu va fi pe placul meu, având în vedere că nu mai auzisem până atunci de  autoarea Alina Cosma. Însă, spre marea mea bucurie, am descoperit o poveste de dragoste (nici acum nu știu unde să o încadrez – historical romance sau fantasy-romance, de epocă) înduioșătoare, un stil de scriere simplu și delicat, cu fraze scurte, fără descrieri ample, cu foarte mult dialog, o acțiune alertă de nici nu-ți vine să crezi că se pot întâmpla atâtea evenimente în nici 200 de pagini (cartea are scrisul mai mărunt ) și doi protagoniști – Miriam și Alexandru, care dau un plus de savoare datorită disputelor din ei (mai tot timpul se provoacă unul pe celălalt ). Finalul m-a lăsat cu zâmbetul pe buze și, sinceră să fiu, am crezut că nu își va mai face apariția o continuarea. În plus, povestea se terminase atât de frumos, încât nu mai doream să se schimbe ceva între cei doi îndrăgostiți. M-am înșelat în ambele privințe!

  Mare mi-a fost bucuria, când  autoarea și-a exprimat dorința să-mi ofere în dar volumul doi  –“ Tratatul de  pace”, fapt pentru care îi mulțumesc din suflet!

   Așa că, în ciuda faptului că lansarea va avea loc pe 29 octombrie, eu știu deja ce s-a mai întâmplat cu perechea pe care am ajuns să o îndrăgesc atât de mult!

   Dacă în primul volum, povestea a avut o doză  mare de  romantism, cu multe replici ironice (ceva caracteristic tinerilor îndrăgostiți care încep să-și dea târcoale), în volumul doi – “Tratatul de pace” am constatat că povestea s-a transformat într-un roman de aventuri în toată regula, al cărui conținut  abundă de peripeții, răsturnări de situație, suspans și… dueluri.

   Și de această dată avem parte de intrigi, trădări, stări de gelozie, momente de pasiune, aventuri pline de neprevăzut, dar toate au fost parcă în doză dublă. În plus, acțiunea mi s-a părut și mai interesantă. Schimbarea de comportament pe care am remarcat-o la Alexandru mi-a stârnit o serie de trăiri emoționale. Trebuie să recunosc că de multe ori m-a enervat modul lui de gândire, greșelile pe care le-a comis, și parcă nu-mi venea să cred că se poate comporta atât de josnic cu ființa pe care o iubea cel mai mult pe lume. I-am înțeles motivul, temerile, dar tot m-am simțit afectată. De asemenea, m-a durut sufletul să vad o Miriam înlăcrimată, geloasă, suspicioasă. Bine măcar că anumite evenimente au reușit să o mobilizeze la timp, redevenind tânăra pe care o știam – curajoasă, cutezătoare, sfidătoare, încăpățânată.

   Înainte să trec la prezentarea romanului de față, am să menționez, foarte pe scurt, evenimentele din primul volum-“Fiica regelui”, pentru a fi de folos celor care nu știu deloc despre ce este vorba în seria Ducele de Castle.

   La începutul secolului al XV-lea, Regatul Lycaste era zdruncinat de lupte interne. Asasinarea regelui Ferdinand și inscăunarea fiului acestuia ca rege a dus la accentuarea instabilităţii politice și administrative. Alexandru, comandantul gărzii regale, fiind  trimis de actualul rege să aresteze pe o femeie care și-a otrăvit soțul, găsește o tânără închisă în temnița castelului și, fără să știe cine este ea de fapt, decide să o ia sub protecția lui. În curând descoperă că Miriam este fiica ilegitimă a fostului rege, rezultatul unei iubiri interzise, și sora actualului rege, Eduard. Atunci când acesta din urmă află de existența ei, ordonă să fie asasinată, dar Alexandru reușește să fugă cu fata în regatul Claire, la rudele lui, ajungând astfel sub protecția casei de Castle. Însă planurile le sunt date peste cap de vestea că regele a murit de ftizie și, cum nu avea moștenitori, Cancelarul și nobilii au decis să o aducă pe tron pe Miriam. Între timp, între cei doi tineri se naște o dragoste interzisă, având în vedere că vin din lumi pe cât de diferite, pe tot atât de rigide- ea, o prințesă care trebuie să se căsătorească numai cu un bărbat de același rang, el – un comandant de oști care abia de curând și-a recâștigat titlul nobiliar de Duce de Castle. Împreună își vor înfrunta destinele  și își vor găsi fericirea într-o societate dominată de reguli nemiloase.

 

   Acțiunea din volumul al doilea – “Tratatul de pace”, începe în forță, cu un moment dramatic petrecut la curtea Reginei Miriam și a regelui Alexandru. Tânăra regină mai avea o lună până să dea naștere moștenitorului, dar soarta a decis altceva. Au apucat-o durerile mai devreme, dar anumite complicații pot face ca ea să moară la naștere. Iar Alexandru  trece prin niște clipe groaznice.

Văzuse mult sânge pe câmpurile de luptă, dar de data aceasta i se făcu rău, totul se învârtea în jurul lui. Se întoarse cu spatele la doctor.

    – Doamne, o rupe toată; șopti el ștergându-și sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii. Apoi îi șterse fruntea și ei.

   – Iubita mea, îi șopti el la ureche, trebuie să reziști! Am atâta nevoie de tine!

În clipa următoare fața ei se crispă din nou. Nu mai avea putere să scoată vreun sunet. El strânse pumnii, îl durea pieptul.

  – Doamne, ce am făcut?! pufni el cu lacrimi în ochi.”

   Până la urmă, au supraviețuit atât mama, cât și copilul, dar Alexandru este  mult prea zdruncinat, așa că în următoarele luni încercă să stea cât mai departe de ei. De fiecare dată când o vede pe Miriam, retrăieste din nou clipele acelea când a fost sigur că o pierde. În plus, suferința lui este dublată de vinovăție, iar temerile sale au rădăcini în trecut (mama lui s-a stins la câteva zile după ce l-a născut, tot din cauza unor complicații). Tot acest tăvălug emoțional îl transformă într-un bărbat dur, rece, distant, neatent, așa că în scurt timp, tot mai multe voci cer să fie declarat nebun și înlăturat de la putere. Miriam este singura care mai crede în el și va încerca să-și salveze căsnicia. Dar atunci când o zărește în castel pe Magdalena, femeia care deține un bordel și care în trecut îi aducea fete lui Alexandru, devine suspicioasă, fiind ferm convinsă că el o înșeală, așa că preferă să părăsească palatul regal, decisă fiind că de acum înainte să țină ședințele de Consiliu în altă parte.

Urmă coridorul lung mărginit de statuiete de marmură și ajunse în spațiul larg în care dădeau alte trei coridoare. La un moment dat observă o femeie trecută de prima tinerețe, care îi atrase atenția. O recunoscuse, era însoțită de o tânără și se apropiau. Simți că i se strânge inima, veneau dinspre dormitorul lui. Se ascunse după un colț, urmărind cum cele două femei se îndepărtau. I se făcuse greață, inspiră adânc, cu speranța să-și revină. Apoi apărură lacrimile, îi tremurau și mâinile. Se sprijini de perete și se rugă să nu apară nimeni.”

 “Îi era greu să accepte faptul că avea o altă femeie, chiar dacă o părăsise de câteva luni. Dar avuse încredere oarbă în el, iar ea îi oferise totul.”

 Dar și Magdalena este revoltată de purtarea lui și încearcă să-l facă să se întoarcă la familia lui.

“ – Știu că ai nevoie de o femeie.

   – De unde știi?

   – Ascultă, Alexandru, îți vreau binele! Nu îmi vorbi de parcă nu te-aș cunoaște! Știu că îți lipsește. Sunt convinsă că și dacă ți-aș alege cea mai frumoasă fată pe care o am, tu ai vrea doar una. Ceea ce cauți tu nu găsești aici și nici în băutură, ci la tine acasă!

   – Tu ai spus, uneori am și eu nevoie de o femeie! “

   Cât despre actualul Cancelar, unchiul lui Alexandru, nici nu mai știe ce facă pentru ca lucrurile să revină pe un făgaș normal.

Trebuia să merg la naiba! Ești un nebun înfumurat care ai fi în stare să dai foc întregii țări! Te comporți ca un tiran! De ce nu pleci naibii, dacă nu suporți pe nimeni în jurul tău?! Îmi cer iertare! Vrei să te vezi doar cu femeia aceea, Magdalena!

  Alexandru se încruntă.

 – I-ai spus de ea?

 – Cui?

 – Reginei!

 – Nici măcar numele nu ești în stare să i-l pronunți!

 – Este regină! Nu ar trebui săi te adresezi pe nume!

 – Pentru mine în primul rând este Miriam, apoi regina! Iar pentru tine este un nimeni!

 Nici regină, nici soție, nici măcar mama fiului tău!”

   Între timp, în regat au început să apară tot felul de probleme politice și administrative. Iar cel mai mare pericol vine din sud- sunt atacați la graniță de cei din Regatul Meath. Însă în loc să încerce un tratat de pace cu Regele Teodor, Alexandru cere ajutor regatului Claire și declară război.

“- Noaptea trecută am fost atacați la granița de sud. Au reușit să pătrundă în țară. Au fost atacate și distruse mai multe sate. Avem mulți morți și răniți între oamenii de rând. Vom trimite cereri de sprijin aliaților noștri și vom declara război Regatului Meath!”

   Regina Miriam este conștientă de faptul că oamenii nu sunt pregătiti de război, cu sărăcia pe care o aveau în tară, așa că ia decizia să vorbească cu regele Teodor ca să vadă ce intenții are acesta. Fără știrea soțului ei, se va strecura în Regatul Meath, dându-se drept un sol din partea Regatului Lycaste, însă planul îi este dejucat și astfel ajunge în mâinile dușmanului, iar singurul care o mai poate salva este Alexandru.

Ostașii erau epuizați, flămânzi, dar de când regele și comandantul lor de o viață li se alăturase, totul era mai ușor de suportat. Își urmau regele necondiționat și luptau cu dăruire totală.

  Se iveau zorile. Un ostaș intră în cort cu un răvaș.

 – Un sol din partea regelui Teodor a lăsat asta pentru Măria Ta! Ostașul îi întinse bucata de hârtie.

 – Nu a așteptat răspuns? întrebă Alexandru încruntat.

 „Solul Regatului Lycaste se află în grija mea. Dacă dorești să o recuperezi pe domnița cu părul de aur, va trebui să-ți trimiți comandantul personal! Regele Teodor”

   Se va negocia până la urmă tratatul de pace? Și dacă da, ce va vrea regele Teodor în schimbul păcii? Va reuși Miriam să îl învingă în duel pe acesta? Cum de a ajuns Alexandru să fie condamnat pentru uciderea regelui Teodor?  Ce se va întâmplă mai departe cu cei doi soți?

   Multe evenimente au loc în continuare, dar vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă mai departe. Sper că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul.

Mulțumesc din suflet autoarei Alina Cosma pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

 

 

 

%d bloggers like this: