Tags Posts tagged with "book review"

book review

by -
8

El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic, de Ioan Grillo-recenzie

Titlu original: El Narco: Inside Mexico’s Criminal Insurgency

Editura: Corint

Colecția Istorie

Număr de pagini: 474

   Traficul de droguri a reprezentat un subiect tabu pentru o lungă perioadă de vreme, chiar dacă constituia un element care măcina fără milă și cu stoicism multe societăți. Drogurile afectau oameni din toate categoriile sociale, nu erau doar o metodă scumpă de recreere pentru cei bogați, ci și un mijloc de supraviețuire pentru cei săraci. Totuși, de când lumea a început să devină mai deschisă în fața expunerii unor subiecte delicate, problema consumului de substanțe interzise s-a dezbătut intens, dar a fost în mare parte privită din perspectiva unei forme ilegale de câștiguri și a unui viciu al bogaților, ce își are rădăcinile în teribilism și în dorința de a experimenta tot felul de senzații tari. Cartea lui Ioan Grillo, „El Narco: Carteluri de droguri din Mexic”, ne prezintă o imagine mult mai cuprinzătoare asupra traficului de droguri și ne furnizează o radiografie menită să sublinieze cauzele, amploarea și efectele unui fenomen care, dacă nu este controlat, poate produce urmări grave asupra întregii lumi.

   Așa cum probabil mulți dintre voi știți deja, Mexicul constituie una dintre cele mai importante zone care furnizează, întreține și influențează traficul de droguri din întreaga lume, câștigurile aducând un aport important economiei naționale. Cu toate acestea, s-a întrebat cineva de ce tocmai în această țară se manifestă fenomenul la o așa amploare? Ce a determinat apariția, dezvoltarea și extinderea traficului de droguri? A jucat SUA vreun rol în cadrul acestui proces? Ioan Grillo ne oferă în „El Narco” răspunsurile acestor întrebări. Mexicul anilor ’20 era un stat destul de instabil, măcinat de sărăcie, corupție și incertitudine politică, fapt ce a permis imigranților chinezi să pună bazele traficului de droguri. Ei au introdus producția de opiu, construind o rețea care se ocupa de culesul macilor, extragerea gumei și vânzarea opiului dealerilor chinezi de peste graniță, din SUA. În câțiva ani, traficanții de alcool din Mexic au fost atrași de câștigurile mari ale chinezilor, au profitat de violențele rasiale împotriva asiaticilor și au intrat în posesia afacerii lor. Fenomenul a început încet, încet să câștige teren mai ales pe fondul corupției care măcina statul deoarece traficanții erau lipsiți de orice teamă cât timp ofereau șpagă persoanelor potrivite aflate în funcții politice sau în poliție. Prin anii ’60-’70 producția de opiu s-a transformat într-o industrie națională în adevăratul sens al cuvântului, iar politicienii, atrași de miliardele de dolari generate de vânzări, au încercat să se implice. Tot în această perioadă au apărut și primii capi mafioți, fapt ce a dat naștere primelor violențe sângeroase de stradă.

    Problema apariției capilor mafioți și prosperării industriei a fost faptul că deja traficanții importanți nu-și mai doreau doar o bucată din piață, ci voiau să stăpânească din ce în ce mai mult eliminându-i pe ceilalți. Astfel că au început să se grupeze în carteluri, iar luptele pentru supremație au devenit din ce în ce mai dure. Lupte de stradă sângeroase, familii ucise pentru plătirea polițelor dintre carteluri, răpiri și puneri în scenă ale unor imagini simbolice generatoare de teamă și oroare, toate acestea făceau parte din traiul pe pământuri mexicane. Și lucrurile au degenerat chiar mai mult când mexicanii au descoperit un nou drog: cocaina. Acesta era mult mai valoros decât opiul, iar americanii păreau de-a dreptul vrăjiți de consumul lui. Pe acest fond, traficanții au pus puternic accent pe trecerea drogului peste graniță. Amploarea fenomenului a generat semnale de alarmă, iar conducătorii americani s-au hotărât că trebuie să ia măsuri. Între timp Mexicul îl alegea președinte pe Vincente Fox, iar odată cu el țara urma să treacă printr-o amplă bătălie împotriva traficului de droguri. El era hotărât să elimine persoanele corupte din sistem și să eradicheze fenomenul de la rădăcină, ajutându-i pe americani. Însă promisiunile lui Fox au fost mai mult vorbe în vânt, o mare parte din planurile sale nefiind duse la bun sfârșit. Totuși, în 2002 politicile antidrog ale președintelui începeau să funcționeze, reușind să captureze nume importante ale industriei. Chiar dacă părea că lucrurile se îndreptau spre bine, în fapt au degenerat deoarece cartelurile au început să coopteze foști soldați din forțele speciale, iar acest aspect nu făcea decât ca lupta să devină din ce în ce mai sângeroasă. Bandele să războiau atât între ele, cât și cu poliția, iar pe străzile din Mexic nimeni nu mai putea să se simtă în siguranță. Cine nimerea în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, putea oricând să fie prins într-un schimb de focuri și să nu se mai întoarcă acasă. Cu cât anii treceau, cu atât monstrul El Narco părea să câștige din ce în ce mai mult teren, indiferent de eforturile depuse de autorități.

„Pătrunzând în port, pușcașii au urcat în forță pe un vas numit La Esmeralda […] Soldații au inspectat podeaua, însă ceva nu părea în regulă. Așa că au desprins dușumeaua și…bingo! Peste tot erau pachete de cocaină. Le-a luat 3 zile să calculeze ce cantitate era. Într-un final au descoperit 23 562 de kilograme de cocaină împachetată în cărămizi, adică peste 23,5 tone de praf alb”

„20 de secunde de împușcături. 432 de gloanțe. Cinci polițiști morți. Patru cadavre zac pe o camionetă Dodge Ram nou-nouță, lucioasă, ciuruită de atâtea gloanțe că arată ca o răzătoare de brânză.”

     Așadar, privind modul de construcție al industriei drogurilor din Mexic trebuie punctat faptul că haosul, insecuritatea, corupția și sărăcia au fost elementele cheie care au condus la nașterea unui monstru care a ucis și continuă să ucidă sute de mii de oameni. Unii mor în schimburi de focuri, unii luptând pentru onoarea propriului cartel sau alții pur și simplu sfârșesc ca victime ale unor substanțe care îi omoară tacit, oferindu-le scurte momente de alinare și uitare. Ioan Grillo ne determină să conștientizăm înmărmuriți că nehotărârea, dorința de îmbogățire și lipsa unui plan concret de acțiune au permis dezvoltarea traficului de droguri. Atât Mexicul, cât și SUA au profitat de pe urma fenomenului și au ajuns să realizeze cu adevărat caracterul său distrugător abia când a fost prea târziu. Nu vreau să vă dezvălui foarte multe deoarece vă recomand să parcurgeți cu atenție pașii construcției El Narco pentru a putea înțelege pe deplin situația și a resimți fiorii unei realități dure, dar pe care nu o putem ignora.

    Romanul lui Ioan Grillo este extrem de bine documentat, bazat pe o cercetare amănunțită și pe mărturiile unor jurnaliști, traficanți aflați în pușcărie și a unor polițiști și politicieni locali, fapt ce permite construirea unei imagini clare și reale asupra fenomenului. Trebuie să știți că reprezintă o analiză a construcției El Narco și nu o carte ce abundă în dialoguri și personaje de care să te poți atașa. Este o lectură interesantă, dar greoaie, așa că v-o recomand dacă sunteți interesați de subiect și vă doriți să cunoașteți mai multe sau dacă sunteți pasionați de acest gen de lectură.

Cartea El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic de Ioan Grillo a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

“ Nu știu unde ne va duce atracția dintre noi și nici cât va dura, dar știu că niciodată nu voi mai putea să simt parfumul de iasomie sau să privesc o bucată de mătase albă fără să-mi amintesc de ea. Asta în cazul în care aș putea s-o mai alung vreodată din minte …“

Dragoste şi mătase albă, de Corina Cîndea-Editura Librex Publishing-recenzie

 (primul volum al seriei Salem)

 

Editura : Librex Publishing

Data apariţiei: Mai 2017

Număr pagini: 332

 Salem. Un oraș al cărui nume te duce cu gândul la vrăji și supranatural.
 Logan Savage. Un contract îl aduce în Salem și totul se schimbă pentru el.
Obișnuit să nu stea prea mult într-un singur loc, să nu se atașeze de nimeni și de nimic, atunci când o întâlnește pe Faith Dalton, Logan se trezește prins într-un vârtej de întâmplări și sentimente ciudate care îi răscolesc existența și îl fac să se întrebe dacă nu cumva există, totuși, o soartă sau un destin pentru fiecare dintre noi.
O glumă îți poate schimba viața?
Uneori, da.
Iar dacă totul se întâmplă în Salem, atunci povestea capătă sens…

    Vi s-a întâmplat vreodată să vă placă atât de mult o carte, încât simțiți nevoia să o împărtășiți și prietenilor, dar atunci când vreți să scrieți pe foaie toate impresiile, constatați că vă este foarte greu? Mie mi se întâmplă lucru acesta de fiecare dată când  vreau să vorbesc despre o carte care își lasă amprenta asupra mea. Pentru că am tot timpul impresia că nu voi scrie suficient de bine. Suficient de convingător. Pentru că sunt conștientă că nu-mi pot găsi cuvintele potrivite să redau cu acuratețe toată frumusețea sau farmecul respectivei cărți. Și, exact asta mi se întâmplă acum, când vreau să vă vorbesc despre “Dragoste și mătase albă ”.

   Corina Cîndea este una dintre scriitoarele mele preferate și nu am să mă satur nicicând de scrierile sale. Îmi place foarte mult stilul ei de scriere – relaxant, ușor ironic, dar și plin de sensibilitate. Modul în care reușește să transmită fiecare sentiment, fiecare emoție sau trăire, mă face să simt o grămadă de fluturași în stomac.

   “Dragoste și mătase albă”, primul volum al seriei Salem, a reușit să mă țină trează până în zori. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu am putut s-o las din mână. Iar atunci când am terminat-o de citit, am simțit nevoia să-i scriu Corinei un mesaj, în care să-i mulțumesc pentru toate stările pe care mi le-a transmis prin intermediul cărții: bucurie, optimism, seninătate.

   Atunci când am început să citesc cartea, nu știam nimic despre ea, nici cine sunt personajele, nici care este subiectul. Nici descrierea de pe copertă nu am vrut să o citesc pentru că mi-am dorit să fiu surprinsă. Și am fost!

   Am fost complet fermecată de intriga cărții, de îmbinarea dintre  romantism și supranatural, iar faptul că povestea este spusă din perspectiva celor doi protagoniști, Logan Savage și Faith Dalton, m-a ajutat să-mi dau seama ce gândește și simte fiecare. Momentele amuzante, replicile spumoase, situațiile comice în care s-au aflat cele șase personaje principale – Logan, Quinn, Declan (semnificația numelui, în irlandeză – “Complet”), Faith, April, Piper, au dat un plus de savoare. Sunt absolut  adorabili cu modul lor de a se tachina, cu micile înțepături ironice și scene de gelozie.

“ – Te-ai tâmpit? Faith! Despre ea vorbeam, specifică Declan clipind des din ochi și ridicându-și mâinile cu palmele în sus. Vecina noastră brunetă și sexi, pe care ai văzut-o doar în costum de baie. Apropo, era întreg sau din bucăți? 

  – Faith? Era întreagă! N-am văzut să cadă bucăți din ea!”

     Încă de la început se simte tensiunea sexuală între Logan și Faith, Quinn și April, Declan și Piper, dar toți încearcă să-și ascundă frustrarea printr-un joc al indiferenței (lucru pe care nu-l prea reușesc). Sunt puși pe glume, iar conflictelor dintre ei sunt foarte nostime. Declan m-a cucerit încă de la început (cu toate că aici nu el este personajul central) pentru că are un simț al umorului foarte bine dezvoltat, e plin de viață și are mereu ceva de spus. Și acum râd când îmi amintesc de glumele pe care el și Logan le-au făcut pe seama fostului iubit al lui Faith (Nathan sau Mister Musculo, poreclă dată de Declan).

 “ – Ce-am pierdut? Am lipsit doar câteva minute și uite ce găsesc: Mister Musculo s-a evaporat, iar ăștia doi … Aveți nevoie de ajutor ca să vă dezlipiți?”

   “ – Iubito, spune-mi că nu m-ai înșelat cu un detergent cât am lipsit!

   – Detergent? întreb amețită.

   – Mister Musculo. Spune-mi că nu sunteți din nou împreună și că nu îți pierzi timpul gătind pentru el.”

    De altfel, încă de la începutul cărții, asistăm la o serie de glume despre extratereștrii și vrăjitoare. Cei trei buni prieteni, Logan, Quinn și Declan, tocmai au ajuns în orașul Salem, Oregon, cu gândul să închirieze o vilă pe o perioadă de maxim câteva luni, cât va dura viitoarea lor misiune. Însă, imediat cum au ajuns la destinație, gândurile lor s-au îndreptat spre vrăjitoare (era de așteptat să apară glume pe seama lor, dacă ținem cont de locul în care se desfășoară acțiunea cărții).

” – Oare mai sunt vrăjitoare pe-aici? îl aud pe Quinn și îl privesc nedumerit.

  -Vrăjitoare?

  – Știi tu, urmașele celor arse pe rug în procesul vrăjitoarelor.

  – Ăla e alt Salem, îi spun ironic. Din Massachusetts. Noi suntem în Oregon.

  – Poate că aici s-au mutat cele care au scăpat, spune Declan. Eu, unul, aș vrea să dau peste una. Cu părul roșu! și începe să râdă în hohote.”

     Bineînțeles că vrea o tipă cu părul roșu, având în vedere că slăbiciunea lui Declan pentru roșcate este un lucru bine știut de prietenii săi. Și șansa îi surâde atunci când  prima femeie pe care o zărește în oraș, este chiar o roșcată. Îl pune pe Logan să oprească mașina, se dă jos ca să o abordeze pe tipă, însă, din cauza zăpăcelii (sau a puternicei impresii pe care aceasta i-o face), îi spune cea mai mare tâmpenie care îi trece prin cap – îi cere să-l îndrume spre o  adresă fictivă. La care roșcata dă cea mai amuzată replică, ironizându-l că poate e vreun călător în timp sau un extraterestru:

“ – Doar dacă ai veni de undeva din trecut ar putea explica faptul că nu ai auzit de GPS, îi spune la fel de ironică, iar noi hohotim din nou, mai ales că nu l-am mai văzut pe Declan pus la colț până acum de o femeie.

 – GPS? întreabă el pe un ton derutat, de parcă ar fi prima oară când ar auzi de așa ceva.

 – Global Positioning System, îi spune roșcata extrem de rar, ca și cum i-ar explica unui tâmpit. E un program care … Stai! strigă atât de brusc încât Declan tresare. Ai auzit de telefon mobil? Oh, văd că ai unul în buzunar! arată cu degetul către el. Se folosește la altceva decât să îți umpli partea din față a pantalonilor cu el! Mă rog, bănuiesc că tu ai nevoie și de asta, adaugă chicotind, dar te sfătuiesc să încerci să găsești cu el adresa pe care o cauți. Asta în cazul în care nu ai greșit statul. Sau continentul! începe să râdă, apoi îl depășește pe Declan, văzându-și de drumul ei în timp ce prietenul nostru rămâne blocat câteva secunde bune.

– Vă jur că-i vrăjitoare! e primul lucru pe care îl spune Declan …”  

 

   Înveseliți de acest moment penibil, tinerii își continuă drumul, însă toată veselia le dispare în scurt timp, atunci când se trezesc că mașina lor este izbită de un bolid negru. Îngrijorați că pasagerii din cealaltă mașină au fost probabil răniți, se îndreptă spre bolid, însă toți se opresc locului, atunci când ușile din față se deschid  și două femei sexi coboară. Apoi, una dintre portierele din spate ale bolidului negru  se deschide și  cine credeți că își face apariția? Chiar roșcata de mai devreme. Și  iarăși se pornește  conflictul!

– Iarăși voi trei? …

 -Voi sunteți măcar de pe planeta asta? întreabă bruneta ironică, iar întrebarea ei mă face să înțeleg că roșcata le-a povestit de întâlnirea cu noi.

-Nu, suntem dintr-o altă galaxie, vrem să vă invadăm, iar voi tocmai ne-ați avariat nava spațială! spun cât se poate de serios.” 

    Bărbații sunt convinși că  au de-a face cu niște vrăjitoare. Tensiunea mocnește în atmosferă. Iar Logan și bruneta Faith simt că ceva anume se întâmplă cu ei. Amândoi au impresia că se cunosc de undeva, cu toate că nu s-au mai văzut niciodată. Pentru o clipă, Logan este tentat să o ațâțe, să o facă să-i dea o replică ironică, dar tentația  se transformă în cu totul altceva atunci când se trezește că prin fața ochilor trec tot felul de imagini incitante cu ei doi … prin așternuturi de mătase albă. Imaginile par atât de reale încât e aproape șocat. Să fie ceva ce ține de domeniul supranaturalului?

   “ Scutur din cap, uluit de halucinațiile de care am parte, în timp ce, același fior rece își face drum pe spatele meu. Nu am avut niciodată fantezii cu femeile pe care le-am cunoscut, iar cu necunoscute nici atât, dar imaginile care îmi apar sunt atât de reale încât sunt aproape șocat!  “

   “ Ceea ce am simțit a fost … recunoaștere. Pentru o clipă, am avut  impresia că îl cunosc pe bărbatul din fața mea, deși sunt sigură că nu l-a mai văzut niciodată. Nu aș fi putut uita acei ochi verzi care mă priveau de parcă și el ar fi simțit același lucru.” 

   Logan se simte destul de atras de tipă, așa că se interesează de ea prin oraș. În scurt timp, el află că cele trei “vrăjitoare” care i-au zăpăcit, sunt bruneta Faith, șatena April și roșcata Piper. Ele se cunosc din copilărie, sunt studente în ultimul an și antrenoare de fitness în timpul liber. Însă, vestea că Faith este vecina lor, îl cam dă peste cap pe Logan. S-o simți el atras de ea, însă nu are nevoie de complicații. În ultimii patru ani, el nu a stat suficient de mult timp într-un loc încât să ajungă să se atașeze de cineva, însă când vine vorba de Faith, se simte ca și cum ar fi … bântuit. De asemenea, și Faith încearcă să-l evite pe Logan, dar nopțile îi sunt bântuite de vise cu el. Și nu orice fel de vise, ci ele par mai degrabă niște amintiri cu el. Însă, după două săptămâni de evitare, cei doi se vor întâlni, dar amândoi vor încerca să își ascundă trăirile sufletești.

“În mod ciudat, deși corpurile noastre par să se atragă extrem de mult atunci când suntem împreună, mințile nu ne sunt cuprinse în același vârtej de nebunie, preferând să ne ironizăm reciproc. Poate că este modul în care încercăm să rezistăm atracției evidente care există între noi.“

    Logan e conștient de faptul că tocmai modul disprețuitor în care Faith se comportă este ceea ce îl incită. Femeile i-au căzut mereu în plasă și niciodată nu i-a fost greu să le cucerească, atunci când și-a dorit asta, însă cu Faith simte că e vorba de altceva.

 “ Însă, de data aceasta, am senzația că nu mai depinde de mine. E ca și cum corpul meu  are propria lui voință și nu-mi place acest lucru. Deloc! Astfel că îmi promit în sinea mea să încerc să fac în așa fel încât să terminăm cât mai repede treaba care ne-a adus în Salem și, la fel de repede, să plecăm acolo unde ne va conduce viitorul contract.”

 “Am suficientă experiență încât să-mi dau seama că și Faith pare atrasă de mine dar, exact ca și mine,  pare să fie ceva  împotriva voinței ei. De parcă amândoi suntem  împinși unul spre celălalt  de o forță nevăzută și căreia nu ne putem împotrivi.

 În mod normal, nu mi-aș face probleme din cauza unei femei. În ultimii ani, la fel ca și Declan și Quinn, m-am descurcat cu câte o legătură scurtă în orașele prin care am  trecut. Fiecare dintre ele a știut  la ce să se aștepte și, mai ales, că nu va dura.” 

 

   Întâlnirea  celor șase, la un bar, va complica situația. Printre atâtea înțepături ironice, se simte o anumită tensiune în atmosferă între Logan și Faith, April și Quinn, Declan și Piper. Le simți frustrările, simți că vor să își protejeze inimile. Nu vor complicații. Și poate că Logan ar fi reușit să păstreze distanța față de Faith, dacă în bar nu ar fi apărut un bărbat foarte arătos, tipul perfect pentru o reclamă la mușchi, masculul după care femeile își întorc capul pe stradă, care o caută pe Faith. Simte că  între cei doi există o anumită o intimidate și că nu sunt simple cunoștințe, iar asta îi stârnește gelozia.

“ – Ești medic? îl întreabă Nathan surprins și încruntându-se.

   – Da. Ginecolog. Iar sâmbăta și duminica, neurochirurg, răspunde Logan serios. (… Însă uneori, atunci când este necesar, de exemplu cu foștii iubiți hărțuitori, pot face și pe dentistul. Pot scoate doi sau trei dinți deodată, cu o singură mișcare, spune sigur pe el. Sau pumn, adaugă nonșalant.”

   Nathan, bărbatul care o caută pe Faith, este fostul ei iubit. Cei doi se cunosc încă din copilărie, aveau aceeași prieteni și se învârteau în aceleași cercuri. Faith s-a îndrăgostit treptat de el, de-a lungul timpului și a crezut că îl cunoaște, că sentimentele lui pentru ea sunt sincere. Dar s-a dovedit că nu-i așa. La scurt timp după ce s-a culcat cu el, a avut neșansa să descopere că o înșeală. L-a prins asupra faptului! De atunci l-a evitat, fără a-i da ocazia să-i ofere explicații, a refuzat să-i răspundă la telefoane, iar nenumăratele mesaje primite de la el, le-a șters fără ca măcar să le citească. Iar acum, după trei luni, Nathan o caută pentru că vrea o a două șansă. Însă, Faith, preferă să-l mintă pe acesta, spunându-i că Logan este iubitul ei. Lucru de care acesta din urmă profită.

   Faith nu mai are încredere în bărbați, iar gândul că Logan a avut până acum o sumedenie de aventuri, o face să se gândească dacă nu cumva o eventuală aventură cu el nu ar face-o să sufere. De altfel, Logan i-a dat de înțeles că, dacă va fi vreodată ceva între ei, va fi o simplă aventură. Ceva ce nu poate dura mai mult decât câteva luni, până când o să plece. De asemenea, ea simte că Logan îi ascunde ceva în legătură cu ocupația lui, așa că preferă să stea cât mai departe de el. Dar va reuși să facă acest lucru sau va fi dispusă să accepte o scurtă aventură? Ce se întâmplă atunci când fostul iubit devine mult prea insistent și începe să o hărțuiască cu mesaje, iar din cauza lui, este nevoită să-și dea demisia? Cum va reacționa Faith atunci când în oraș își va face apariția fosta logodnică a lui Logan? Ce legătură există între ceea ce simt Logan și Faith și faptul că cei trei bărbați locuiesc în casa celei mai cunoscute vrăjitoare din Salem, Oregon? Se știe că Simone, a câștigat o mică avere din poțiunile și vrăjile de dragoste pe care le făcea și avea darul de a reuși să găsească fiecăruia sufletul pereche.

“ Nu ne-am întâlnit decât de câteva ori și mi-a întors viața pe dos! Multitudinea de sentimente pe care le trezește în mine aproape că mă sperie. Fiecare atingere de-ă lui mă înfiorează, iar privirea ochilor verzi mă înfierbântă. Exact ca și comportamentul lui: când cald, ca acum, când rece, ca ultima dată. Amețindu-mă și mai mult.”

  “ Nu contează ce simt atunci când suntem împreună, nu contează că nu mi-l pot scoate nicicum din  gânduri și că-mi apare în vise fierbinți în fiecare noapte. 

    Contează doar că este un tip complicat și cu secrete, iar eu nu am nevoie de așa ceva.”

    “ Nu știu unde ne va duce atracția dintre noi și nici cât va dura, dar știu că niciodată nu voi mai putea să simt parfumul de iasomie sau să privesc o bucată de mătase albă fără să-mi amintesc de ea. Asta în cazul în care aș putea s-o mai alung vreodată din minte …“

   “ Știind ce fel de viață a dus în ultimii ani, mă întreb pentru prima dată oare câte femei a întâlnit până acum. Câte aventuri efemere a avut în toate orașele în care nu a stat mă mult decât câteva luni? Și inima mi se strânge, gândindu-mă că, în curând, și eu voi fi doar una dintr-un lung șir. ” 

   “Dragoste și mătase albă” de Corina Cîndea este un roman incendiar și magic, cu multe momentele amuzante și replicile spumoase. O carte plină de substanță, în care un rol esențial îl au iubirea, dăruirea,  încrederea, loialitatea. Prietenia!

NOTA 10 +

Cartea Dragoste și mătase albă de Corina Cîndea a fost oferită pentru recenzie de către Editura Librex. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Librex. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

 

Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote-recenzie

   Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care îşi aminteşte că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly. În scurt timp, scriitorul şi tânăra cu apucături stranii, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiaţi. După cincisprezece ani, o cunoştinţă comună îi arată scriitorului câteva fotografii cu un sălbatic ţinând în mâini o figurină din lemn care semănă foarte bine cu Holly.

   Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans. În 1948 i-a apărut romanul “Alte glasuri, alte încăperi”, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în atenţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, romanele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sânge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Romanul “Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote a apărut la editura Polirom, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu.

   Acţiunea se declanşează în momentul în care personajul principal, scriitor de meserie, primeşte un telefon de la un vechi şi bun prieten,  barman, pe nume Joe Bell. Acest Joe îi spune scriitorului să vine urgent până la barul lui să vorbească  ceva important cu el. Naratorul-personaj intuia că este vorba despre Holly Golightly, o femeie pe care nu o mai văzuse de zeci de ani. Aşa şi este!

    Joe îi spune scriitorului că un aşa numit domn Yunioshi făcuse o poză în Africa la o statuetă din lemn ce reproducea faţa lui Holly Golightly. Îi zice, de asemenea, scriitorului cum a ajung Holly să fie sculptată de un african.

   Aducându-şi aminte de draga lui prietenă, scriitorul narează povestea de viaţă a lui Holly, încă de când a văzut-o pentru prima dată. Astfel, facem cunoştinţă cu o femeie care trăia din plin viaţa, iubea să se distreze şi să petreacă, să bea şi să fumeze, să uite de griji şi să trăiască clipa.

   Holly Golightly locuia în aceeaşi clădire din piatră în care stătea şi scriitorul, cu un etaj mai sus decât naratorul-personaj. Această clădire se afla în Upper East Side, din New York, în care scriitorul a avut primul lui apartament din New York. Holly era o tipă rebelă, uneori profitoare. Juca bărbaţii pe degete şi le dădea papucii când obţinea ceea ce dorea de la ei. Personajul feminin avea o voce superbă şi adora să călătorească.

   Pagină după pagină şi zi după zi, Holly şi scriitorul se cunosc şi se înţeleg din ce în ce mai bine. Au o relaţie de prietenie frumoasă, bazată pe respect.

    Într-o seară, scriitorul se retrage într-un colţ al apartamentului său, alături de un pahar cu whisky şi o carte scrisă de autorul prolific de romane poliţiste, George Simenon.

   Nu după mult timp, la fereastra apartamentului scriitorului, apare vecina sa, Holly. O luase pe scara de urgenţă şi venise în camera scriitorului, deoarece la ea în apartament era un bărbat care o muşcase de gât (probabil un admirator) şi care o plictisea teribil.

   Scriitorul, gazdă bună şi primitoare, o invită înăuntru şi încep o conversaţie relaxantă pe diverse teme. Naratorul-personaj află lucruri noi despre Holly şi e o adevărată plăcere să citeşti replicile savuroase pe care le schimbă între ei. Făcându-i-se foame, Holly se serveşte singură cu câteva mere şi un pahar de whisky (după părerea ei, acestea mergeau foarte bine împreună). Dar, ceva se întâmplă, ceva inexplicabil pentru că femeia pleca în grabă.

   Holly, la această întâlnire din camera vecinului său, îl botează pe scriitor cu numele “Fred”, pentru că scriitorul seamănă cu fratele ei.

    A doua zi, naratorul-personaj găseşte în faţa uşii un coş plin cu produse de lux şi cu un bilet din partea lui Holly.

   Pentru câteva timp, Fred (adică scriitorul, dar deja mă repet prea des, aşa că am să folosesc şi eu Fred când e vorba de scriitor) nu mai află nimic despre Holly.

   Scriitorul mai primeşte un bilet de la ea, în care este rugat să o viziteze spre seară.

   Când ajunge în faţa apartamentului ei, lui Fred îi deschide un bărbat puţin ciudat, un fel de profesor pentru Holly. Pe bărbat îl chema O.J. şi în scurt timp în apartament soseşte multă lume şi începe petrecerea. Nefiind băgat în seamă de nimeni, scriitorul se refugiază în minibibliotecă, analizând din când în când şi comportamentele invitaţilor. Acesta remarcă un adult cu o faţă de copil şi află că era un prieten foarte apropiat de-al lui Holly. La petrecere soseşte şi o femeie pe nume Mag Wildwood, aceasta fiind implicată în scut timp în câteva incidente destul de neplăcute.

    Într-o zi de luni, Fred primeşte o scrisoare în care i se aduce la cunoştinţă că o poveste scrisă de el urma să fie publicată într-o revistă. Fericit fiind, dă buzna la Holly şi merg în oraş să sărbătorească, petrecând o zi superbă împreună.

   După scurt timp, aceasta îi oferă un cadou şi îi spune că va pleca într-o călătorie, alături de câţiva prieteni. Evident, apar certuri între cei doi, dar se împacă repede.

   În viaţa lui Holly apare din senin “soţul ei”, pe care l-a părăsit acum mulţi ani. Soţul care a salvat-o când era încă tânără.  Ce va face Holly acum?  Cum se termină povestea lui Holly?

   Personajele bine conturate, acţiunea bine structurată şi stilul elegant, dar totuşi lejer al lui Truman Capote au făcut ca acest roman să fie uimitor. Am adorat cartea aceasta!

O bijuterie de roman, “Mic dejun la Tiffany” a reuşit să mă fascineze şi să mă teleporteze în New York-ul vremurilor de mult apuse. Mi-a plăcut mult şi recomand cu încredere!

Cartea Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote a fost oferită pentru recenzie de Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris.ro

 

 

“Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

Înstrăinare, de Alina Maria Duţă-Editura Eagle-recenzie

   O poveste ca atâtea altele despre cum poţi să te înşeli, să greşeşti drumul, să cazi, să te ridici şi să renaşti din propria cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix.

    Cam aşa ar putea fi enunţat în câteva cuvinte subiectul romanului. Dar haideţi s-o cunoaştem pe Nora, o tânără sensibilă, puţin naivă, puţin prea încrezătoare în oameni, aşa ca multe alte tinere.

   Nora şi mama ei nu erau apropiate, tatăl le părăsise, iar tatăl vitreg, ”un ipocrit inofensiv”, nu prea fusese interesat de ea. Bunicul Norei a fost cel care a iubit-o foarte mult şi i-a influenţat modul de-a gândi, dar şi viaţa. Bătrânul nu putea să-l sufere pe ginerele lui, numindu-l “un pictor cu capul în nori”, mai ales că el era un om al cifrelor. Bunicul era ultimul dintr-un “neam de oameni de afaceri de producători de vin.” Avea nostalgia vremurilor trecute şi rămăsese marcat de duritatea vieţii familiei lui mai ales la venirea comuniştilor şi confiscarea averilor:
    ”Ura i-a făcut şi mai proşti”, spunea.
    ”Nu numai că au luat ce nu era al lor, dar nici n-au păstrat viile, soiurile îngrijite şi îmbunătăţite de bunicu. Le-au smuls şi-n locul lor ce-au plantat? Iarbă şi buruieni…”

    Nora se îndrăgostise de Ştefan, un tânăr din oraşul ei natal, dar când ajunge la facultate la Bucureşti îl întâlneşte pe Robert care o atrage prin felul lui de-a fi:
”Cu câţiva ani mai în vârstă decât Ştefan, terminase deja facultatea şi i se prevestea un viitor strălucit în finanţe. A asaltat-o imediat, insistent, cu siguranţa lui, cu manierele lui impecabile, până când romantismul lui Ştefan a început să i se pară infantil.”

    Aşa că îl părăseşte pe acesta pentru Robert, cu uşurinţă, luând lucrurile parcă în glumă, abia peste ani, când în privirea ei se va reflectă aceeaşi suferinţă, înţelegând de fapt ce a făcut şi cât de crudă a fost:
”Se jucase prosteşte cu un cuvânt a cărui greutate nu o pricepuse nici când îi văzuse durerea întipărită pe faţă. A înţeles târziu, atunci când îşi privea propriul chip în oglindă iar privirea ei trăda aceeaşi suferinţă, a aceluia căruia i s-a furat speranţa.”

   Viaţa lângă Robert, cu tot confortul ei material, cu toate că are o menajeră, o slujbă frumoasă şi incitantă, este o viaţă grea. La început se mai refugia în scris dar apoi a simţit că nu mai e prietenă cu cuvintele. Robert este gelos, posesiv, violent. Discuţiile şi ieşirile verbale se lasă cu lovituri. După fiecare astfel de episod, el încearcă să fie drăguţ, nu numai pentru că în felul lui bolnav ţine la soţia lui, dar şi pentru că ea era deşteaptă, frumoasă, cultă, dădea bine în societate şi avea nevoie de ea pentru ascensiunea lui la bancă:

La început, se prefăcuse că îl crede şi intrase în joc, sperând în sinea ei că scenele vor înceta. Mai auzise de astfel de cazuri, ce-i drept rareori. Mizase pe inteligenţa lui, dar o făcuse în mod greşit…”
“Trebuiau să pozeze încă odată în cuplul perfect: ea femeia independentă cu succes în afaceri, etalându-şi talia zveltă într-o rochie care îi venea că turnată, el, bancherul charismatic, omul de lume influent şi sigur pe el. A!…şi uman pe deasupra….”

   Nora se complăcea în viaţa asta, în relaţiile cu prietenii lui cu care nu avea nimic în comun. Ea iubea muzică de calitate, jazul, pianul, discuţiile interesante ori ceilalţi erau interesaţi doar de haine, bârfe, manele. Încearcă de vreo două ori să vorbească cu mama ei, se plânge de atitudinea lui Robert, dar aceasta nici nu vrea să audă de divorţ pe motivul ipocrit “ce va zice lumea”?

   La serviciu îşi ascundea problemele, dar menajera ei, Ileana, o vede aşa cum este un suflet chinuit. Ileana avusese şi ea parte de un bărbat violent, de-o viaţă grea, dar scăpase şi venise la Bucureşti şi muncea pentru a se întreţine pe ea şi fiul ei.

    Acasă, după fiecare episod, Nora se refugiază în pod şi reciteşte scrisorile ascunse ale lui Ştefan, încercând să-şi vindece măcar sufletul cu amintirile frumoase. Ultima bătaie, când Ileana o scoate din mâinile lui Robert şi-o duce la spital, apoi o găzduieşte o noapte la ea acasă, a fost ca un duş rece care a trezit-o din letargie. Se mobilizează şi scapă de Robert.

    Între timp este căutată de un avocat din Viena, care o anunţă că este moştenitoarea străbunicii ei Iustina. Despre Iustina nu se vorbea în familie, doar bunicul Norei, care fusese cel mai mare băiat al ei, o pomenea cu drag şi regret şi spunea că a fost o luptătoare.

    Nora avea câteodată vise mai ciudate, uneori calme, alteori agitate, că un fel de premoniţii, dar Robert râsese de ea de fiecare dată când încercase să vorbească despre ele. Mergând la Viena, văzând casa i se pare că recunoaşte unele imagini din visele ei. Se împrieteneşte cu avocatul, de fapt fiul avocatului străbunicii ei, îi caută pe nepoţii soţului portughez al Iustinei, unul dintre ei, arhitect, se oferă să-i renoveze casa din Viena, îl găseşte şi pe fostul şofer al avocatului, bătrân dar cu mintea clară care-i povesteşte cu drag de străbunica ei.

    Aflând povestea vieţii ei, citindu-i filele de jurnal găsite, Nora îşi dă seama prin ce vremuri şi întâmplări cumplite a trecut străbunica ei. O impresionează mai ales rândurile citite în una dintre pagini:
“L-am întrebat atunci pe Dumnezeu, am strigat, L-am întrebat de ce şi-a întors faţa de la mine şi mult timp am crezut că mi-am pierdut credinţa. Târziu, am înţeles că a fost de fapt Singurul care m-a ajutat să trec peste toate. Sper să fie lângă mine până la sfârşit.”

    Trecând printr-un viol, neajutată de tatăl ei, Iustina a trebuit să-şi părăsească băieţii şi să plece departe. A avut o căsătorie zbuciumată cu Paolo, ucis în timpul războiului. Manuel, strănepotul lui Paolo, este cel care îi povesteşte Norei mai multe despre străbunica ei, despre Max câinele a cărui statuie o găsise în casă, despre implicarea lui Paolo în lupta împotriva nemţilor, despre bunica lui, Margarida, care a fost ajutată de cumnata ei. Tot însoţită de Manuel vede vechea moşie a familiei de la Sintra, un loc sumbru pe care-l visase şi care Iustinei nu-i plăcuse niciodată. Manuel îi spune râzând o poveste despre o familie care deţinuse locul şi practicase magia şi deşi Nora e convinsă că e doar o legendă, totuşi locul are ceva sinistru:
Îmi tot spun că-i o prostie, ziua, când văd florile albastre deschise pe pământul gol, mai mult piatră, dar ceva îmi spune că acolo se ascunde un lucru ce nu trebuie stârnit, sentiment confirmat..”

   Rezolvarea problemelor cu Robert, mica răzbunare, divorţul şi liniştea casei care rămâne numai a ei, o determină să se liniştească şi să se gândească la viitorul şi opţiunile ei. Se gândeşte şi chiar are o tentativă de-al căuta pe Ştefan, dar e conştientă că au trecut anii şi amândoi s-au schimbat şi au alte vieţi:
“L-ar fi căutat cu încăpăţânare pe Ştefan al ei, în încercarea de-a se regăsi, şi ar fi constatat că Ştefan al ei n-avea decât puţine în comun cu bărbatul care stătea acum la masa de la geam, aşteptând o Nora care de fapt, nici nu mai există”.

     Nora începe din nou să scrie şi pune pe hârtie povestea Iustinei şi a ei, simţind cumva că străbunica ei îi insuflase curajul de-a se desprinde de trecut şi de-a merge mai departe:
“Îi datora acestei femei propria eliberare de trecut, pentru că în ultimele săptămâni, Nora îşi trăise prin cuvintele Iustinei propria suferinţă şi propriul deznodământ.”
“În sfârşit începea să respire în propria ei casă şi într-o zi a înţeles că despovărarea pe care o simţea nu venea numai din faptul că scăpase de Robert, ci şi pentru că, în sfârşit, se eliberase de Ştefan”
“…pentru că Manuel Fereira, ei bine el însemna altceva. Avea să o ia încetul cu încetul, fiecare zi pe rând fără să se grăbească, să-l cunoască aşa cum nu avusese răbdarea sau inţelepciunea de a-i cunoaşte pe niciunul dintre bărbaţii care trecuseră prin viaţa ei.”
“Singurele care se întorceau din vechea ei viaţă erau cuvintele, pe care poate că, de asta dată avea să le facă să rămână…”

   Alina–Maria Duţă ne-a spus în cuvinte simple, dar sensibile o poveste, care poate fi povestea de viaţă a oricăruia dintre noi, dar ca s-o savuraţi trebuie s-o citiţi. Se ascunde în paginile cărţii un amalgam de sentimente şi trăiri: dragoste, ură, răzbunare, lacrimi şi zâmbete, vise şi speranţe.
     Semnificativ rămâne şi citatul de pe coperta cărţii:
    “Cele mai sfredelitoare cuvinte, citite pe urmă cu aviditate de generaţii întregi, s-au născut din durere, nu din fericire.
    Seninătatea nu impresionează pe nimeni dacă nu e însoţită de dramă, viaţa este pusă în valoare numai atunci când este înconjurată de suflul morţii.”

Cartea Înstrăinare de Alina-Maria Duță este oferită de Editura Eagle şi poate fi comandată de pe site-ul editurii.

by -
4

 

Întoarcere la casa de vară, de  Jude Deveraux-recenzie

Titlu original: „Return to summerhouse”

Traducere: Anca Nistor

Editura Miron

Număr de pagini: 367

 

   Vara vine pe nesimţite. Intră în casele noastre precum o fantasmă şi ne învăluie în mantia sa de satin înflorat. Nu ne mai dă drumul… Misterul ne învăluie, greierii cântă la ferestre, totul pare că se trezeşte la viaţă după un lung somn. Precum vara care readuce zâmbetele pe faţă, la fel, cartea de faţă mi l-a redat pe al meu. Nu judeca volumul nici după copertă sau după primele trei capitole este o vorbă care nu îşi schimbă sensul, dar determină pe cel care citeşte să îşi modifice punctul de vedere radical. Lăsăm de acum în spate prejudecăţile şi haideţi să ne avântăm într-o lume absolut normală, în care trei femei care nu au nimic în comun, care se disting precum acul de aţă, să ajungă să călătorească în timp pentru a putea să repare o viaţă, lumea unei persoane sau a alteia, arborele genealogic, în care vor găsi o iubire şi…încă un mic ingredient, o speranţă de mai târziu.

   Jude Deveraux(Jude Gilliam) s-a născut pe data de 20 septembrie 1947 în Fairdale, Kentuky şi este autoarea a peste 40 de volume care au fost trecute pe lista „The New York Times Best Selle list”. Este cunoscută pentru romanele istorice de dragoste: povestirile sale au de cele mai multe ori în centru eroine puternice care îşi duc viaţa în anii trecuţi ai secolului al XIX-lea Colorado sau New Mexico. Câteva dintre volumele publicate de aceasta sunt „Fecioara”(1988), „Iubire de catifea”(1982), „Invitaţia”(1994).

   „Întoarcere la casa de vară” se deschide cu prezentarea unuia dintre personajele principale ale volumului şi anume Amy. Amy cea care vrea să aibă totul mereu planificat, paturile făcute, mâncarea pregătită la ora stabilită, nimic care să iasă din ordinar. Ceva, însă se va deplasa dincolo de sfera banalului şi îi va strica personajului nostru lumea mult prea perfectă în care trăia. Amy nu a planificat doar ora mesei, ea şi-a organizat întreaga viaţă: încă de mică ştia că are să se căsătorească cu Stephen, că vor avea doi băieţi şi o fată. Din păcate a pierdut o sarcină şi acest lucru s-a resimţit ca pe o nerealizare, un eşec. Se pierde, nu mai vorbeşte cu cei din jur atât de mult, iar soţul ei caută o soluţie. Zis şi făcut: cât timp copiii şi Stephen sunt plecaţi cu cortul, Amy va pleca la…casa de vară a lui Jeanne Hightower. Ce se va întâmpla în acest loc? Va cunoaşte alte două femei: pe Faith, o văduvă care şi-a înecat tinereţea în pierderea soţului şi al prietenului din copilărie şi  Zoe, o tânără care a suferit un accident de pe urma căruia a pierdut o parte din viaţă, memoria şi când s-a trezit putea să picteze ca nimeni altul, dar tot oraşul o ura. De ce au fost aduse laolaltă? Pentru a se vindeca una pe alta. Cum începe procesul?

   Cu două vise despre trecut care…se tranformă în realitate şi câteva cărţi de vizită pe numele Madame Zoya. Amy adoarme şi se trezeşte în secolul al XVIII-lea al rochiilor mult prea mari, al bărbaţilor cu rang, titlu şi conac şi al femeilor din clasa de jos. Pe aceste meleaguri nu este decât o bucătăreasă care va fi cumpărată cu două guinee de către un bărbat care seamănă mult prea bine cu soţul său, doar culoarea părului diferă: de la blond la brunet. Nopţile nu sunt, însă prea lungi aşa că visele le urmează soarta. Ziua Amy caută informaţii despre acest „străin” şi…surpriză! Găseşte tot ceea ce are nevoie, dar îi află destinul: va fi ucis cu un pumnal în inimă. Nu după mult timp descoperă o carte de vizită a unui medium. Le aduce cu ea pe Zoe şi pe Faith, iar mediumul le va trimite în trecut pe cele trei pentru câteva săptămâni spre a-l putea salva pe acest bărbat. Ajunse în acele timpuri, fiecare va învăţa despre dragoste –  Zoe, Faith şi despre dor şi despre cum nimic nu trebuie să fie perfect pentru a funcţiona. Oare vor reuşi să îl salveze cele trei pe misteriosul din visele lui Amy, oare vor mai vrea să părăsească trecutul? Rămâne de citit…

  Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul este obiectiv, omniscient şi omniprezent. Autoarea s-a concentrat mai mult pe îmbinarea dialogului, pe replici, motiv pentru care lucrarea are mai puţine descrieri spaţiale „Ce-mi pasă de societate? N-am plecat de aici de ani de zile…Am nevoie de tine, Amy…doar pe tine te mai am”. În unele situaţii, personajele se autoanalizează psihic „Amy se gândi că se descurca bine cu Faith şi Zoe, pentru că nu le lăsa să vadă cât de mult o tulburau acele vise. Gândul că trăia acele vise până într-atât că se trezea cu urme ale lor pe trup era destul…o tulburau pe dinăuntru, în minte. Acel Hawthorne părea să însemne ceva pentru ea ”.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Întoarcere la casa de vară, de Jude Deveraux a fost oferită de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi librarie.net

 

 

by -
14

Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

           Greşeală fatală, de Sophie Hannah-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: The Telling Error

Traducere: Ioana Vacarescu

Editura Nemira

Colecţia Suspans

Data apariţiei: 3 Mai 2017

Număr pagini: 424

Gen: thriller psihologic, mister, suspans

Seria Culver Valley Crime/ Spelling CID : 1.O păpușă sau alta – Little Face (2006), 2. Hurting Distance (2007), 3. The Point of Rescue (2008), 4.The Other Half Lives (2009), 5. A Room Swept White (2010), 6. Lasting Damage (2011), 7. Kind of Cruel (2012), 8. The Carrier (2013, 9. Greșeală fatală – The Telling Error/ Woman  with a Secret (2014), 10.The Narrow Bed (2016)

   Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși a fost atât de aproape de scena crimei.

   „Puțini scriitori o pot egala pe Sophie Hannah la intrigi ingenioase și răsturnări ca într-un montagne-russe.“ Daily Express

    „Un fel de Agatha Christie în cea mai reușită formă a ei, dar actualizată pentru epoca Twitterului și a întâlnirilor online, cu toată frumusețea și ticăloșia lor.“ The Independent

                              Crezi că vrei să știi secretul? Mai gândește-te…

  Scurta descriere de mai sus, m-a intrigat suficient de mult cât să-mi doresc să citesc cartea. Cum nu știam nimic despre autoarea Sophie Hannah, am făcut câteva investigații pe internet și astfel am descoperit, cu mare bucurie, că este o fană a îndrăgitei scriitoare Agatha Christie (pasiunea ei datează din copilărie), iar pe Hercule Poirot îl consideră cel mai mare detectiv fictiv din toate timpurile. Interesant este că, în anul 2014, a primit dreptul de a continua seria originală a Agathei Christie. Dar având în vedere că scriitoarea are un stil distinctiv, Sophie Hannah nu a vrut să o imite, știind de la bun început că ar fi eșuat, așa că și-a inventat propriul ei protagonist și un stil puțin asemănător

   Aflând toate aceste informații, am vrut să văd dacă “The Independent” a avut dreptate, atunci când a considerat-o pe Sophie Hannah un fel de Agatha Christie mai modernă și, trebuie să recunosc că am observat o anumită influență a acesteia prin: atmosfera stranie, dorința personajelor de a-și păstra cu strășnicie secretele, cazul nu va fi  rezolvat conform standardelor moderne (amprente, discuții cu medicul legist etc), ci în mod clasic (discuții cu suspecții, încercarea de a le întinde capcane), detectivul decide să explice la final modul cum a depistat ucigașul, folosindu-se de anumite indicii.

   Romanul “Greșeală fatală” face parte din seria Culver Valley Crime/ Spelling CID și, în ciuda faptului că este volumul cu numărul nouă, se poate citi și separat, fiind de sine stătător. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, iar investigațiile sunt făcute de către detectivul Simon Waterstone și polițista Charlotte Zailer (cei doi sunt căsătoriți de  șapte ani). Demn de menționat este că seria stă la baza unui serial de televiune – Case Sensitive, difuzat pe ITV.

   Acțiunea se desfășoară pe două planuri. Există capitole scrise la persoana întâi, din perspectiva lui Nicki Clements, în care ni se dezvăluie toate trăirile ei interioare, gândurile lăuntrice, momentele cele mai dramatice din viața ei, și există capitole scrise la persoana a treia, în care sunt relatate toate etapele anchetei, pistele urmărite de polițiști. Ne sunt furnizate multe informații, dar totuși nu știm esențialul, pentru că autoarea vrea să ne țină în suspans până la final.

   Am apreciat faptul ca autoarea a știut să ofere o intrigă încâlcită, dar ceea ce mi-a stârnit interesul, a fost maniera în care a început  povestea. Ne sunt prezentate trei elemente esențiale în rezolvarea acestui puzzle. Însă care este legătura dintre ele?

   Cartea începe cu un anunț, destul de straniu, dat pe un site de întâlniri pentru sex ocazional, numit  “Intimate Links”, în care cineva caută o femeie care are un secret.

Gândiți-vă ce sentiment minunat de ușurare ați avea dacă ați împărți povara cu cineva, după chinul oribil al unei lungi tăceri, în timp ce secretul vă macină … Dacă ești persoana pe care o caut înseamnă că îți dorești cu disperare să te poți destăinui cuiva.

Aici intru eu în scenă. Eu sunt confidentul tău, dispus și chiar nerăbdător să te ascult. Ești tu, oare, deținătoarea secretului pe care  aștept să-l aflu? ”

   Apoi acțiunea se îndreaptă spre personajul Nicki Clements, care se deplasează cu mașina spre școala fiului ei. În timp ce este blocată în trafic, observă în preajmă un polițist de la secția din Spelling și asta o determină să se întoarcă din drum. De ce fuge? A făcut ceva rău? Vă las pe voi să aflați motivul.

   Iar acum trec la cel de-al treilea element important al cărții: crima. Victimă fiind un faimos editorialist de la Herald, Damon Blundy. Modul cum a fost ucis e partea cea mai stranie din carte. Au fost mai multe etape. În primul rând, a fost imobilizat. Brațele i-au fost trase în spatele scaunului, iar încheieturile i-au fost legate cu bandă adezivă. Același lucru s-a întâmplat și cu gleznele, care au fost prinse cu bandă adezivă de piciorul scaunului. Apoi criminalul l-a lovit în cap cu un obiect greu, făcându-l să-și piardă conștientă. Poliția a găsit obiectul respectiv pe podea, lângă birou: era o pilă din metal, pentru ascuțirea cuțitelor de bucătărie. Însă, nu aceasta l-a ucis pe Blundy. În încăpere s-a găsit și un cuțit, însă bărbatul nu a fost înjunghiat cu el, ci i-a fost lipit pe față, cu scotch. Mai precis, i-a fost lipit în dreptul gurii închise, acoperind-o complet. Scotch-ul îi acoperea cu totul și partea  din jos a feței, inclusiv nasul. L-a sufocat. Lama cuțitului, lipită de buzele cadavrului, era ascuțită. Medicul legist a găsit dovezi care susțin ipoteza că a fost ascuțită chiar în camera aceea, iar detectivii presupun că acest lucru s-a întâmplat după ce victima a fost legată de scaun și a leșinat în urma loviturii. În plus, deasupra șemineului, cineva a scris cu litere mari, roșii: “Nu este mai puțin mort.

   Detectivilor le-a fost foarte ușor să analizeze laptopul mortului, fiindcă ucigașul a scris pe o foaie  A4, lăsată pe birou, parola “Riddy111111”.  Acesta parolă i-a condus pe polițiști direct în inbox-ul căsuței de e-mail a victimei, iar acolo au găsit un e-mail necitit, trimis de o persoană cu numele Nu Mai Puțin Mort. În mesaj nu era scris nimic, însă era atașată  o fotografie care înfățișa o persoană stând în picioare chiar în încăperea aceea, lângă victima leșinată (încă nu fusese ucisă). Persoana respectivă purta un costum de protecție asemănător celor din filmele în care are loc o epidemie, care acoperea corpul din cap până în picioare. Ucigașul, imposibil de identificat pentru că nu avea privirea îndreptată spre cameră, ținea un braț întins, pentru a face poza, iar în celălalt ținea un cuțit ridicat deasupra pieptului bărbatului leșinat, într-o poziție ce sugera că acesta avea să fie înjunghiat dintr-o clipă în alta. Cuțitul din fotografie era același care fusese, în cele din urmă, lipit peste gura bărbatului, sufocându-l, în loc de a-i vărsa sângele.

   Fără discuție, e vorba de o crimă premeditată. Nu încape îndoiala că ucigașul știa parola victimei. Cum?  Și de ce a lăsat-o la vedere? Nu există niciun semn că ar fi intrat în casă prin efracție, deci Damon cunoștea persoana și a lăsat-o de bunăvoie să intre. Însă există câteva întrebări. De ce a venit acasă la victimă cu un cuțit și cu o pilă pentru ascuțit, dacă ucigașul nu avea de gând să-l înjunghie? De ce a ascuțit cuțitul chiar la locul crimei, dacă tot ce voia să facă era să i-l lipească de față?  De ce a preferat să-l sufoce? A vrut să-l ucidă cu un cuțit, dar nu să și-l înjunghie. De ce nu?  De ce voia ucigașul să se asigure că poliția avea să găsească e-mailul cu fotografia? Iar fotografia  trimisă, ce rost a avut? Ce încerca ucigașul să transmită? Cine l-a omorât?

   O mulțime de oameni l-au urât pe Damon Blundy din cauza editorialelor semnate de el. Părerile lui au enervate un număr imens de oameni: femei, evrei, musulmani, atei, jurnaliști. Ce mai, chiar pe toată lumea. Vinovate de moarte lui Blundy pot fi și cele două foste soții. Ambele relații s-au încheiat cu o ură reciprocă. Până și actuala soție este suspectă, având în vedere că ea a descoperit cadavrul și avea un motiv: descoperise că soțul se prefăcuse că o iubeşte…

   Ce legătură există între aceste trei evenimente descrise la începutul cărții? Cine este persoana care caută o femeie ce deține un secret? Ce legătură există între Damon Blundy și Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. Și având în vedere că ea nu l-a întâlnit niciodată, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. Dar cum de a ajuns suspectă?

   Nicki Clements (44 de ani) este căsătorită, are doi copii și în urmă cu șase luni s-a mutat cu familia din Londra în Spelling. De câțiva ani a prins gustul pentru conversații cu străinii în lumea virtuală (gândind că dacă nu se întâlnea cu acei bărbați, nu făcea ceva chiar așa de rău). Ultimul ei iubit virtual este Gavin, iar mesajele dintre ei au conotații pornografice. Se simte foarte atrasă de el. Niciunul dintre iubiții ei din viața reală, nu fusese atât de lipsit de inhibiții în ceea ce privește cuvintele pe care acesta le folosește. Practic el i-a înlăturat toate inhibițiile. Tot ce știe de spre Gavin e că are 45 de ani, e căsătorit, nu are copii și lucrează de acasă. Asta i-a spus el, cel puțin. Ca orice relație online, e posibil ca absolut nimic să nu fie adevărat. Însă ei nu-i pasă.

De asta mint, țin secrete și îmi asum tot felul de riscuri nebunești. Nicio substanță chimică din lumea asta nu mi-ar putea oferi o asemenea senzație: fiorul, euforia de a fi atât de dorită, atât de căutată.

   În ciuda faptului că mi-a plăcut foarte mult povestea, misterul care planează asupra personajelor, răsturnările de situație, nu am putut să mă atașez de Nicki Clements. Mi s-a părut o ființă apatică, instabilă emoțional, autodistructivă, toxică, prea anxioasă. Nici măcar nu am putut s-o compătimesc. Respectul de sine îi este scăzut, și chiar ea recunoaște că a făcut sex când nu voia, ca să facă pe plac persoanelor de lângă ea. Își înșeală soțul, pe care de altfel îl iubește, de dragul aventurii. M-a iritat modul ei de gândire. Nu se poate opri din a minți pe toți. Se decide să mintă în legătură cu ceva minor, chiar dacă știe că detectivii pot descoperi foarte ușor adevărul. La început nu am înțeles de ce procedează așa, dar mai târziu am aflat: ea este o mincinoasă compulsivă, o mincinoasă patologică. Nu minte doar ca să scape din vreo încurcătură, cum fac cei mai mulți oameni, ci i se pare distractiv să mintă.

“Nu înțeleg cum reușesc să fac asta: să mă mint singură și să mă cred, chiar în timp ce știu că mint.”

 “De câte ori îl mint pe Adam, simt un val de spaimă pe care mă zbat să-l depăşesc. Mă îngrozește gândul la răul pe care îl fac relației noastre: o întinez cu minciuni, îl îndepărtez tot mai mult de mine cu fiecare manipulare. Am trăit o vreme prea îndelungată cu spaimă asta, poate că într-o bună zi am să-l împing atât de departe, încât n-am să-l mai pot aduce înapoi atunci când voi fi pregătită.”

  V-am arătat cine este Nicki, însă vă las pe voi să descoperiți cum a ajuns suspectă în cazul uciderii editorialistului Damon Blundy. Dar este ea cu adevărat vinovată? Dacă nu, cine e ucigașul? De ce a fost omorât Blundy?

“Cele mai mari greșeli le facem tocmai atunci când ne imaginăm că știm ce simt alții și când presupunem că facem ce-i mai bine pentru ei. În vreme ce nimeni nu ne cunoaște propriile nevoi mai bine decât noi înșine.”

“De ce pune toată lumea atâta preț pe sinceritate? Își pune vreodată cineva întrebarea: de ce e greșit să minți sau pur și simplu presupun cu toții că așa este? Ce-ar trebui să facem când lumea în care trăim se așteaptă ca noi să fim într-un fel anume, însă chiar nu putem?”

                                                         “Vreau un secret

   Vreau să am în viața mea ceva palpitant, un lucru despre care să nu mai știe nimeni. Nu neapărat ceva sexual, nu neapărat o aventură, dar cu siguranță ceva ce va trebui să țin secret față de toată lumea. Poate chiar ceva un pic periculos. Mi-ar plăcea să primesc răspunsuri de la cei care cred că pot fi acest secret. Aș vrea să găsesc un bărbat care, odată ce devine secretul meu, nu mă va lăsa să țin secrete față de el. Vreau pe cineva care nu se va da înapoi de la nimic pentru a afla până și cel mai mic secret al meu. Promit c-am să-i întorc favoarea.” 

   “Greșeală fatală” este o carte care merită citită, fiind suficient de captivantă si plină de mistere încât să fie o lectură atractivă. O recomand tuturor celor care îndrăgesc genul thriller psihologic și celor care sunt fani Agatha Christie.

Despre autoare:

   Sophie Hannah s-a născut în 1971 la Manchester. Între 1997 și 1999 a studiat la Trinity College, Cambridge, iar în perioada 1999–2000, la Wolfson College, Oxford. Este autoarea mai multor thrillere psihologice – Little Face (O păpușă sau alta)Hurting Distance, The Point of Rescue, The Other Half Lives și A Room Swept White – devenite aproape imediat dupa publicare bestselleruri internaționale. Little Face si Hurting Distanceau fost nominalizate pentru Theakston’s Old Peculier Crime Novel of the Year Award. O păpușă sau alta (Nemira, 2011) a fost, de asemenea, nominalizat pentru IMPAC Award. În anul 2004, i-a fost decernat marele premiu în cadrul festivalului de proză scurtă Daphne du Maurier, pentru povestirea „The Octopus Nest“. Sophie Hannah a publicat și cinci volume de poezie, studiate în prezent în învățământul superior din Marea Britanie. În 1997, volumul de poeme Pessimism for Beginners a fost nominalizat pe lista scurtă a prestigiosului T.S. Eliot Award.

 Cartea Greșeală fatală de Sophie Hannah a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă imagini: pinterest.com

by -
10

Pasărea nopţii, de Mary Higgins Clark-recenzie

   Mary Higgins s-a născut şi a crescut în New Yorker Bronx, fiind fiica unor emigranţi irlandezi. A avut zece ani, când tatăl, proprietar al restaurantului “Higgins Bar and Grillhouse” din Bronx, a murit de un infarct miocardic.

   După terminarea liceului a absolvit o şcoală postliceală ca secretară şi a lucrat după aceea ca secretara într-o agenţie de publicitate şi ca stewardesa la Pan Am.
După căsătoria cu prietenul ei Warren Clark în 1949, a început să scrie. După multe respingeri, a publicat în 1956 prima povestire (Stowaway) pentru un onorariu de 100 dolari, în ziarul Extension magazine.
După moartea soţului în 1964, rămâne cu cinci copii (Carol, Marilyn, Patty, Warren und David). Primul ei roman Aspire to the Heavens (1969), un roman biografic despre George Washington, s-a vândut prost. Cinci ani mai târziu, a încercat din nou, cu Where are the children? . Simon&Schuster au cumpărat dreptul de autor pentru 3000 de dolari. Cartea a fost publicată în 1975, ajungând un bestseller.

   Următorul roman, A Stranger Is Watching (1977), a avut un succes şi mai mare şi a fost distins cu renumitul Grand prix de littérature policière. Pentru acest al doilea roman poliţist, a primit deja 1,5 milioane dolari. De atunci a publicat peste 25 de romane poliţiste, care numai în Statele Unite ale Americii s-au vândut mai mult de 80 de milioane de exemplare. Unele au fost ecranizarea pentru televiziune.
Între 1974 şi 1979 a urmat cursurile Universităţii Fordham, absolvind filozofia.
A fost în 1987 preşedinta societăţii Mystery Writers of America şi a primit în 2000 premiul Grand Master Award pentru întreaga sa operă. Din 2001 există premiul literar, ”The Simon & Schuster – Mary Higgins Clark Award”. În 2010 a fost omagiată cu Agatha Award (Malice Domestic Award for Lifetime Achievement) pentru munca ei de până atunci. O altă mare recunoaştere pentru întreaga sa activitate primeşte Clark, în 2012 cu Anthony Award.

   “Pasărea nopţii” este ”un roman psihologic, ce îl introduce pe cititor într-o lume strălucitoare şi elegantă, dar tributară unor instincte criminale.”
“Întotdeauna îi plăcuse definiţia bufnitei: pasăre răpitoare de noapte…cu gheare ascuţite şi pene moi care o ajută să zboare silenţios…La figurat, cuvântul desemnează o persoană cu obiceiuri nocturne; Sînt Bufniţă, obişnuia el să-şi şoptească în barbă, după ce îşi selecta prada, lumea mea;”

   Exact în săptămâna când în Orange County se sărbătorea Columbus Day se împlineau 20 de ani de la o crimă ce zguduise orăşelul. O studentă la medicină, Karen Sommers, venită în vizită la părinţi rămăsese peste noapte. În cursul nopţii a fot înjunghiată mortal în piept şi în inimă, în timp ce dormea, şi nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic. La strigătele disperate ale mamei, când o găsise dimineaţă, au venit vecinii care încercaseră să ajute, dar din păcate distruseseră orice probe ar fi putut găsi poliţia. Sam Deegan cercetase ani întregi, dar nu reuşise să găsească criminalul şi cazul nerezolvat îl bântuia. Acum se gândea că în curând se va pensiona şi va trebui să predea dosarul şi să renunţe. Sam continua s-o viziteze cu regularitate pe Alicia Sommers, mama victimei şi chiar să meargă la mormântul fetii, sperând să dea peste vreun element care să-l facă să găsească ucigaşul.

   Între timp soţia lui Sam murise, la fel şi soţul lui Alice aşa că detectivul îi devenise un prieten drag pe care se putea baza. Alicia se mutase în oraş, dar rămăsese prietenă cu Jean Sheridan, fata vecinilor ei (de când locuise în vechea casă), un copil bun care avea parte de doi părinţi scandalagii şi egoişti, aşa că se bucura că ea venea în vizită.
Jean venea în oraş pentru că era întâlnirea de 20 de ani de la terminarea cursurilor de la Stonecroft Academy, ocazie cu care câţiva foşti absolvenţi vor primi o medalie onorifică din partea şcolii. Din program Jean află că va fi şi o slujbă memorială pentru Alison, colega lor care murise cu o luna în urmă,  înecată în piscină. Când ajunge la hotel, Jean află de la Jake Perkins, un tânăr reporter de la ziarul local, despre moartea celorlalte fete din grupul lor. Fuseseră 7 fete care luau masa, râdeau şi vorbeau împreună. Mai rămăseseră doar ea şi Laura.

   Jean nu avusese o viaţă uşoară, veşnic între doi părinţi certăreţi şi egoişti, care s-au şi despărţit când ea a terminat liceul, fiecare refăcându-şi viaţa. Jean şi-a continuat viaţa învăţând şi devenind o scriitoare şi un istoric de succes. Dar acum era şantajată, primea faxuri, biletele şi scrisori în care era ameninţată fiica ei Lily. La 18 ani îl întâlnise pe Reed, Carol Reed Thorton Jr. din Maryland, student la West Point. Reed voia un viitor cu Jean, urma s-o prezinte şi părinţilor lui (tatăl lui era general la Pentagon),dar exact când află că va fi tată este omorât de-o maşină în campus (şoferul dispare).
Jean nu ştie ce să facă, ai lui nu ştiau de ei, la părinţii ei nu putea apela. Aşa că vorbeşte cu doctorul Connors (despre care aflase la biserică că mai ajutase tinere) s-o ajute şi dă copilul spre adopţie. Adopţiile erau secrete şi acum când cineva îi ameninţă fiica nu are cum s-o ajute. Face mici cercetări, îi spune şi Aliciei, care îl roagă pe Sam s-o ajute şi caută să afle cine ar fi putut ştii despre Lily. În timpul reuniunii, la hotel, la cimitir primeşte mereu mesaje.

   La reuniune îşi întâlneşte foştii colegi şi deşi mult schimbaţi fiecare e diferit şi ciudat în felul lui.
Jean învăţase bine şi în liceu, reuşise şi în viaţă, dar după Reed nu mai iubise pe nimeni. Nu-i vine să creadă că doar ea şi Laura mai sunt din grupul lor de fete, care mai ieri parcă râdeau, vorbeau şi se amuzau. Cel care le omora îşi spunea “bufniţă” şi fusese respins, jignit şi luat peste picior în liceu. Poliţia găseşte greu indiciul că o semnătură: la fiecare loc al unei crime lasă o bufniţă mică,că o broşă.El hotărâse să le ucidă pentru copilăriile din liceu, să le arate că el este stăpânul. Tot el o omorâse şi pe Karen, crezând că e Laura, deoarece casa fusese a părinţilor ei şi el nu ştia că o vânduseră. Mai omorâse şi alte femei când instinctul de ucigaş al bufnitei prelua controlul.

   Laura era o actriţa, puţin cam trecută pentru filme, cauta pe cineva s-o susţină şi venise pentru că avea în vizor vreo doi colegi care erau în industria filmului şi a spectacolului.
Carter Stewart-un puştan pricăjit şi neglijent în timpul şcolii, lucrase în hotelul în care era oaspete acum, devenise un renumit scriitor de piese, ironic, rece, calculat, sumbru aşa cum erau şi scrierile lui:

“Tipul începuse să scrie încă din facultate-diverse piese într-un act, destul de nonconformiste, jucate de studenţii de la teatru, care i-au dat posibilitatea să mai rămână la Yale şi după absolvire”
”A avut primul succes răsunător pe Broadway înainte de-a împlini treizeci de ani”

   Mark Fleischman, doctor psihiatru, specializat în problemele adolescenţilor, poate tocmai din cauza poveştii lui de viaţă. Fratele lui Denis a fost omorât de-o maşină pornită din pantă şi mama lor îl considerase vinovat pe Mark, crezând că nu a pus frână:

“Părinţii lui Mark nu s-au sfiit să declare public că şi-ar fi dorit ca Mark să fi murit şi nu fratele lui. El a reacţionat făcându-se medic psihiatru pentru adolescenţi. Mă întreb dacă o fi încercat vreodată să trateze şi adolescentul din el.”

   Robby Brent ajuns actor de comedie; ” a fost un elev delăsător, provenit dintr-o familie de intelectuali, ameninţat în permanentă că îşi va pierde bursa pe care o avea la Stonecroft. Umorul a devenit armura şi refugiul lui”.

Gordon Amory-ajuns bogat, şi-a făcut multe operaţii estetice, a devenit cunoscut şi totuşi:

“Totuşi când mi se mai îneacă uneori corăbiile, mă trezesc că am rămas acelaşi Gordie prostovanul, puştiul nătărău de care era aşa nostim să faci mişto”

   Din cei şase consideraţi crema clasei doar Laura avusese o copilărie fericită şi fără lipsuri.
Jack Emerson, cel care organizase reuniunea ajunsese un investitor în afaceri imobiliare, dar legat de parteneri dubioşi, petrecăreţ şi afemeiat.
În timpul reuniunii este ucisă o fostă profesoară de-a lor care-şi plimba câinele. Câinele este şi el bătut mortal, dar apucă să-şi muşte agresorul.

   Poliţia începe cercetări ample, şi lucrurile se precipită.
Jean află că fiica ei, pe care părinţii o botezaseră Meredith este cadet la West Point, şi că atât ea cât şi părinţii adoptivi vor s-o cunoască. Cum fata avea examene şi promisese să nu plece din campus toţi cred că e în regulă.

   Laura dispare, înainte de ultima seară ,Robby dispare şi el, dar este găsit mort peste câteva zile. Pusă de ucigaş Laura o atrage pe Jean într-o cursa, şi în acelaşi timp este răpită şi Meredith-Lily. Acestea urmau să fie ultimele crime ale ucigaşului, voia s-o omoare pe fată ca să vadă cum suferă Jean, avea pregătite trei pungi pe care scrisese numele femeilor şi trei bufniţe.
Sam accelerează cercetările şi cu ajutorul lui Perkins reuşeşte să găsească locul şi să le salveze.

   Dacă vreţi să aflaţi cine este criminalul, cum îşi ţese pânza de păianjen, ce s-a întâmplat cu “bufniţă”, dar şi cu celelalte personaje, citiţi cartea.
Nimeni nu poate bănui ce resentimente şi complexe vechi pot apărea în anii de şcoală şi la ce pot ele duce.
După ce te poartă cu multă intensitate de-a lungul acţiunii, dezvăluind o grămadă de tipologii umane, cartea are totuşi un happy end (asta pentru cei curioşi).

De fiecare dată când citesc o carte a autoarei rămân uimită de modul cum îşi construieşte intriga, cum îşi creionează personajele, cum conduce acţiunea fără să te lase până la final să bănuieşti cine este vinovatul. Şi de obicei vinovatul şi finalul romanului sunt mai mult decât surprinzătoare. Nu degeaba a fost numită ,,Regina literaturii americane de suspans”.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.

Fata dinainte, de J.P. Delaney– suspans la superlativ, într-un thriller de calitate(recenzie)

 

Titlu original: The Girl Before

An apariție: 2017

Autor: J.P. Delaney

Categoria: Literatura Universală

Colecție: Buzz Books

Editura: Litera

Traducere: Mihaela Buruiană

Nr. pagini: 379

   Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc o carte și personajele sale să-mi bântuie visele multe zile după aceea. Când am început să citesc „Fata dinainte” știam deja că avea să fie un roman thriller, însă nu m-am așteptat ca tensiunea acțiunii să devină atât de acută.

   După ce am citit părerile unor scriitori celebri și a unor publicații pe măsură, m-am întrebat care avea să fie elementul surpriză în toată această poveste și ce avea să aducă nou acest titlu pe piața genului thriller. Iată părerile despre care vă spuneam:

„Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.”  Lee Child

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poți lăsa din mână, așa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situație și cu un final care nu trebuie ratat!”  Lisa Gardner

„Suspans psihologic de cea mai bună calitate… un thriller foarte ingenios.” The Bookseller

„Un roman fermecător, magistral construit… garantat să uimească.” Booklist.

   Subiectul este unul demn de un scenariu de film (de altfel, povestea este deja în curs de ecranizare și aștept cu nerăbdare să văd dacă regizorul va reuși să capteze emoțiile la fel de intens cum o face cartea): o casă din centrul Londrei își așteaptă chiriașa. Aparent, totul e simplu… doar că într-un thriller bine lucrat, nimic nu e simplu. Ceea ce e în aparență banal, se transformă curând într-o serie de evenimente frapante, condimentate cu doză dublă de suspans…

   Cine e J.P. Delaney, autorul acestui thriller care te face să-ți crească pulsul? Numele este un pseudonim al unui scriitor cu o prolifică carieră în genul thriller, iar cartea va fi ecranizată de regizorul Ron Howard, câștigător al Premiului Oscar.

    Așadar casa, denumită One Folgate Street, este o superbă construcție, într-o zonă de invidiat din Londra. E tot ce și-ar fi dorit Jane: stil minimalist, arhitectură deosebită, tehnologie ultramodernă. Dar… totul are un preț… și când spun asta, nu mă refer la prețul chiriei, ci la evenimentele prin care trec chiriașele acestei case, supravegheate în permanență de către proprietar. Cu vădite tulburări psihice, acesta impune reguli (cunoscute drept „regulile casei”). Pentru o atentă monitorizare, chiriașa trebuie să poarte mereu o brățară. Iată și alte reguli impuse de către ciudatul proprietar: „fără copii, fără animale, fără imagini sau decoraţiuni, nu ai voie să arunci  haine pe podea”. Și pentru că ar fi prea simplu să fie doar asta, eventualele chiriașe trebuie să completeze un chestionar cu întrebări cel puțin bizare, pentru ca apoi să treacă la proba interviului cu ciudatul proprietar, pe nume Edward.

   Emma și Jane sunt două tinere care au fost chiriașe ale acestei case, însă în perioade diferite, iar autorul țese povestea în două planuri alternative, în care versiunea Emmei este urmată, în capitolul următor, de către versiunea celeilalte fete. Procedeul acesta, de alternare a firului epic, este destul de greu de realizat, însă tocmai aici se observă abilitatea autorului de a ține în frâu piesele de puzzle și de a crește doza de suspans până la cele mai înalte culmi… și reușește acest lucru foarte bine.  

    Așadar… Emma și Jane… amândouă chiriașe ale ciudatei case, în perioade diferite. Poveștile lor au în comun un element esențial: trauma. Dincolo de faptul că au în comun gustul pentru simplitate și eleganță, ambele tinere au în trecutul lor evenimente greu de gestionat din punct de vedere psihic. Jane și-a pierdut copilul, iar pe fondul suferinței a rămas și fără job, iar Emma se luptă cu teribila frică pe care a marcat-o când a fost jefuită. Amândouă sunt dispuse să uite trecutul și să înceapă o viață nouă, într-o altă casă… și chiar așa va fi, dar nu în sensul în care și-au dorit ele.

    Povestea celor două tinere este expusă în capitole intercalate, iar totul devine, încă de la primele pagini, o cursă plină de suspans, o teribilă goană în care nu mai contează decât aflarea răspunsurilor la întrebarea: cine este acest Edward, proprietarul casei… și mai ales ce intenții se ascund sub aceste inexplicabile cerințe de respectare a regulilor casei?! Este el doar un arhitect extravagant sau e doar un om al cărui psihic este măcinat de obsesii? Toate acestea și nu numai, le veți afla citind cartea „Fata dinainte”.

   Personajele sunt pline de mister… așa cum numai într-un thriller de bună calitate pot fi. Edward, celebrul arhitect alege drept chiriașe numai tinere care să semene foarte bine cu soția lui (moartă în condiții misterioase); el este întruchiparea obsesiei pentru perfecțiune, vrea să i se acorde șansa de a dovedi că este bărbatul perfect. La fel ca soția lui Edward, Emma moare și ea în condiții bizare… apoi e rândul lui Jane să devină chiriașa casei. Dacă va avea și ea același destin ca și celelalte două femei sau nu, aflați citind cartea.  

   Stilul este extrem de alert, ca într-o cursă periculoasă de descoperire a adevărului, de salvare a vieții.

   Iată câteva citate:

Dacă pereții ar putea vorbi, One Folgate Street mi-ar spune ce s-a întâmplat aici. O să-mi satisfac curiozitatea, hotărăsc eu, dar în secret. Și odată ce trimit fantomele astea să-și găsească liniștea, n-o să le mai aduc înapoi. N-o să mai vorbesc cu el despre ce am aflat”.

„-Și o să mă întorc, zice el, pentru o noapte sau două când o să pot. Mai aruncă o privire prin casă, la spațiile deschise, luminoase. O să mă gândesc la tine, zice el arătând spre mine. Îmbrăcată așa. Locuind așa. În felul pentru care a fost concepută casa asta.

-Devin puțin obsedat de tine, Emma, adaugă el.

-Numai puțin?

-Poate că pauza asta o să ne prindă bine.

-De ce? Nu vrei să fii obsedat de mine?

-Obsesiile mele nu sunt niciodată sănătoase, zice el încet”.

    Fără îndoială, „Fata dinainte” este un thriller de bună calitate, unul în care gradul de suspans atinge cote foarte înalte. Acum, după ce am citit cartea, aștept cu nerăbdare și ecranizarea, în regia lui Ron Howard, câștigător al premiului Oscar.

   Recomand cartea celor care preferă genul thriller, dar și celor care vor să citească o carte care să le zdruncine, cel puțin pentru un timp, existența.   

Cartea Fata dinainte de J.P. Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
16

„Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?"

Legendele șefului de gară, de Adrian Petru Stepan-recenzie

Redactor: Diana Crupenschi/Tehnoredactare –  Constantin Niță

Corectură: Adrian Crețu

Editura: Streamland, 2017

Nr. pagini: 125

  „Adrian Petru Stepan (n.1978) a studiat Dreptul și civilizația Europei Centrale, însă este pasionat de istoria Europei meridionale și a Orientului Mijlociu. Printre litigii ori articole de drept, își găsește timp să scrie și cărți de ficțiune. Este autorul a două romane: Fiecare zi e uimitoare și Crepuscul.”

     Legendele șefului de gară este a treia carte publicată a lui Adrian și pe care eu am avut ocazia să o primesc chiar din mâna autorului. Am obiceiul să încep cu informații despre autor, dar astăzi nu vă repet ceea ce este scris deja în prezentările  primelor două romane și în interviul autorului. Astăzi vă spun despre autor că este o un om simplu, cald, sociabil și talentat. Să nu uit… e timișorean de-al meu ! ☺

   De fiecare dată când citesc o carte a autorului am o surpriză, toate sunt diferite atât ca subiect cât și ca scriere. Când mă gândesc că deja m-am obișnuit cu stilul diferit al autorului, mai scoate o carte si realizez că nu pot anticipa ce stil abordează.

  

„Nu multe ore mai spre noapte, după ce și-a tras pătura peste trupul gol strălucind în lumina felinarelor de pe peron, mi-a mărturisit că mă potriveam ca nuca în perete în costumul meu fit în gara asta bătrână. O surprinsese totuși faptul că nu eram înțolit ca un cocalar, ci respectând canoanele franțujilor în ale modei. Mă văzuse ca pe un personaj, adică un ins ieșit din tipare, cineva demn să îi adreseze o întrebare.”


    Legendele șefului de gară este o poveste de suflet în care șeful de gară povestește viața lui și pasiunea față de trenuri. Toți avem pasiuni ( eu ador mașinile), dar șefu’ nostru din carte e pasionat nu doar de trenuri ci și de istoria lor, de cărți, de oameni, de locuri și de femei.

    În căutare de aventură un grup de copii pornesc să caute o comoară, găsind monede vechi în apropierea orășelului de provincie în care locuiesc. Peste ani unul dintre copii ajunge șef de gară în orașul natal. Aparent duce o viață banală, singura aventură fiind relația cu Ella, o femeie măritată cu un aer misterios. Ea fiind una dintre puţinele persoane care mai coboară în gara parcă uitată de timp. Aproape o ruină la început și renovată de când tânărul e șef de gară. Bineînțeles obținerea de fonduri se dovedește o nouă aventură pe care trebuie să o descoperiți singuri.

 „Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara e tot acolo?

  Telefonul tremurase încet la primirea celor trei propoziții. Ella zâmbea dintr-o fotografie nouă din care te frapează ochii verzi. Femeia cu ochii verzi niciodată să n-o crezi. Era o vorbă a bunicii.”

    Deși această carte este scurtă, autorul a surprins foarte multe tablouri ale vieții cotidiene. Aparent o carte autobiografică a șefului de gară, dar surprinzând în puține pagini situații, trăiri, relații.

   De data aceasta autorul vine cu noi descrieri necenzurate, un limbaj mai libertin păstrând o anumită eleganță până și în scenele fierbinți.

   Atât în Legendele șefului de gară, cât și în Fiecare zi e uimitoare autorul descrie o relație tată-fiu apropiată și plină de amintiri. Povești ale copilăriei din perioada de după comunism. Mi-am adus aminte de țigările Snagov pe care și tata le fuma, de jocul de cărți numit Cruce , pe care și acum îl îndrăgesc (deși rar mai am ocazia sa-l joc), de momente ale copilăriei plină de aventură, impresii, oameni și povești care ne formează ca persoane.

 

„De-a lungul copilăriei și adolescenței mele am avut mai multe rânduri de prieteni, dintre care unii s-a întâmplat să îmi fie alături pentru mai multă vreme, iar alții câteva luni.”


   Fiecare pagină ne spune o poveste, câteodată o amintire, altă dată o aventură sau chiar o poveste de dragoste. Pasiunea pentru trenuri, pentru istorie și descrierile detaliate duce cititorul în lumea copilăriei care se trăia o dată.

   Legendele șefului de gară este o poveste frumoasă în care optimismul parcurge pagină cu pagină oferind aventuri și momente aparținând vieții, momente peste care trecem în zilele de azi cu viteză.

Toți avem secrete. Cred că ele pot vorbi cel mai bine despre cine suntem. Ceea e ascundem este doar al nostru,este, de fapt, ceea ce gramaticienii denumesc pronume personal la persoana întâi singular, acel eu pe care nu îl poate vedea nimeni așa cum este cu adevărat, despuiat de toate zorzoanele, măștile. Metaforele și dorințele auto-amăgitoare.”

    Mi-aș fi dorit să scriu mai multe citate, dar nu vreau să vă stric plăcerea lecturii. Recomand acest autor cu sinceritate.

Mulțumesc, Adrian!

   

 

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13, UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE, IAR MOARTEA FACE PARTE DIN REGULILE JOCULUI!

    Arena 13 (vol.1 al trilogiei Arena 13), de Joseph Delaney-Editura Corint-recenzie

Titlu original: Arena 13

Traducerea: Adina Raţiu

Editura: Corint

Dată apariţie: 15.02.2016

Pagini: 320

Gen: Fantasy, Young Adult

Cotaţie Goodreads : 4,13

Leif, un tânăr care se înscrie la școala de lupte din Gindeen, are o singură ambiție: să devină cel mai bun luptător în Arena 13.

   Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanșă, fac pariuri despre care adversar își va pierde viața.
Dar ținutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viață și pe moarte un combant din Arena 13.
Iar aceasta este exact ce își dorește și Leif, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.
În primul volum al trilogiei 
Arena 13, Leif se va înfrunta cu monstrul care i-a distrus familia…

Chiar dacă acest lucru l-ar putea costa viața.

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13, UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE, IAR MOARTEA FACE PARTE DIN REGULILE JOCULUI!

   De scriitorul Joseph Delaney am aflat acum doi ani, dar fără nici un motiv anume, am evitat să îi citesc cărțile. Sau, dacă stau bine și mă gândesc, poate că am avut un motiv: mă speriase numărul mare de volume din seria Cronicile Wardstone. Însă, în momentul în care și-a făcut apariția romanul “Arena 13”, l-am și trecut în wishlist. De ce? Pentru că descrierea mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de un serial foarte drag mie: Spartacus.

  Eram absolut convinsă că voi avea de-a face cu o poveste fantasy, luptători în arene, tărâmuri magice, creaturi malefice. Insă lucrurile nu au stat chiar așa. În scurt timp, am dat peste o serie de termini (programator, prototipuri, interfață de utilizator audio etc.) care m-au făcut să-mi dau seama că aici este vorba de un roman post-apocaliptic, dar și unul distopic.

   Trebuie să recunosc că mi-a fost puțin greu să mă deprind cu o serie de denumiri și termini (laci, djinni, ciucuri, min, mag, endoff, eul, indexul, limbaj Nym, wurde, peek, poke), insă glosarul de la finalul cărţii m-a ajutat destul de mult să înțeleg semnificația lor. De asemenea, am fost puțin deranjată că acțiunea a decurs puțin mai lent la început, dat fiind faptul că mai mult s-a pus accept pe antrenamentele pe care Leif le făcea zilnic, dar puțin câte puțin m-am trezit că nu pot lăsa cartea din mână, ajungând să fiu captivată de întreaga poveste.

   Nu am să intru în prea multe amănunte, însă, ca să înțelegeți mai bine lumea creată de autor, trebuie să vă spun mai întâi semnificația unor termini precum laci și djinni – creaturi care au un rol esențial în poveste.

Lac (prescurtarea de la simulacru) este o creatură făcută după înfățișarea omului. Carnea lui este asemănătoare cu a omului, poate fi vătămată de lovituri, sângerează la tăieturi și capătă vânătăi când este lovită. Dar mintea este complet diferită. Nu este înzestrat cu o conștiință, iar comportamentul și acțiunile  sale sunt dictate printr-un limbaj standardizat numit Nym (un limbaj controlat de oameni)

Djinnul este o creatură transformată în “carne” de către armată pentru a sluji Imperiul Uman. Djinni se împart în numeroase categorii, aceștia variind de la djinni primitivi, puțin mai evoluați decât lacii rudimentari, până la djinni superiori. Ei au puterea de a se metamorfoza.

   Așa cum am mai spus, aveam de-a face cu o poveste post-apocaliptică și, din câte am înțeles, omenirea a fost distrusă aproape în întregime din cauza tehnologiei folosite de armată. Ei au început să programeze  mașinării de război metalice numite “iboți”, pe care le-au înlocuit ulterior cu laci și djinni. Interesant e că țesutul muscular al ambelor creaturi, era produs în niște cazane imense. Oamenii îi mai spun și “carne falsă”. După războaiele purtate dintre oameni, armata a început să folosească djinni pe câmpul de luptă. Djinni s-au răzvrătit și au ridicat armele împotriva oamenilor, pe care i-au înfrânt, în cele din urmă. Ulterior a fost construită Bariera, menită să închidă pe puținii oameni rămași între zidurile ei. Și astfel a apărut ținutul Midgard. Tot armata a numit un Protector care să conducă Midgardul în numele lor.

    Gindeenul este singurul oraș din Midgard, iar în centrul orașului se află Roata – o clădire circulară care adăpostește treisprezece arene. În douăsprezece dintre zonele sale de luptă se desfășoară întreceri între laci, însă în Arena 13, zona cea mai bine cotată, este locul unde au loc lupte în care sunt implicați atât laci, cât și oameni. De fapt, Roata era sufletul unui oraș a cărui economie depindea în mare măsură de luptele din arenă și de pariuri. Restul de bani veneau de la fermele din zonă, care vindeau sau duceau vitele la abator pentru a hrăni populația.

   Dar ținutul Midgard este terorizat de un djinni pe nume Hob, o creatură malefică care trăiește într-o citadelă, în vârful unui deal înalt, care domină orașul Gindeen. Teama de Hob și de ai săi slujitori canibali – Ciucirii – îi face pe oameni să părăsească străzile imediat cum se întunecă afară. El răpește fete de pe stradă, le suge sufletul din trup și din când în când provoacă la o luptă pe viată și pe moarte un combat din Arena 13. Iar asta este exact ce își dorește și tânărul Leif, personajul central al romanului de față, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.

   Leif participase în urmă cu două săptămâni la o bătaie cu ciomegele, organizată în localitatea natală. Câștigase lupta, dar în loc să fie premiat cu bani, acesta primise un bilet care îi dădea posibilitatea să lupte în Arenă. Tânărul ar fi putut să meargă cu biletul câștigător la oricare dintre antrenorii din Gindeen, dar el l-a ales pe pe Tyron. Voia să fie pregătit de cel mai bun. Voia să fie unul dintre cei mai mari și mai de succes luptători care au fost vreodată.

Arena 13 din Gindeen îi atrăgea pe cei care căutau o viață palpitantă și faimă. Le oferea șansa de a câștiga bani frumoși fără să fie sclavii vreunei meserii sau, mai rău, prinși în rutina unei munci necalificate. Acesta era motivul pentru care voiam să lupt aici, deși mai aveam unul, mai personal, pe care nu voiam să îl divulg nimănui deocamdată, nici măcar lui Tyron.”

   Însă Tyron nu și-l dorește ca discipol, așa că încearcă inițial să-l îndemne spre un post de ucenic. Mai bine să învețe o meserie, decât să lupte în arenă.

“-  Am bătut tot drumul pe jos. Asta nu dovedește cât de multi mi doresc să fiu aici și să lupt în arenă? Vreau să fiu pregătit de cel mai bun, de aceea v-am ales pe dumneavoastră. Vreau să fiu unul dintre cei mai mari și mai de succes luptători care au fost vreodată. Asta e visul meu încă de când eram mic.”

    Dacă a văzut că nu-l poate convinge pe tânăr să renunțe, Tyron îi propune o vizită la Roată, ca să asiste la un meci de revanșă (cea mai dură luptă, care se încheie, de obicei, cu omorârea celui învins). Dar mai întâi, îi explică în ce constau luptele în Arena 13. Un combatant uman stă în spatele a trei laci, în poziția de luptă numită mag, în vreme ce adversarul său este apărat de un singur lac, în poziția min.

“- Trei laci luptă împotriva unui lac (… Un combatant uman stă în spatele celor trei laci în poziția mag, iar celalalt este apărat de unicul  său lac, în poziția min. La finalul a cinci minute, semnalizate printr-o bătaie  de gong, combatanții trebuie să se mute în fața lacilor și să lupte din acea poziție. Rănirea unuia dintre combatanți înseamnă victorie. De regulă, se obține la sfârșitul luptei, prin tăierea ritualică a celui învins. Dar, într-un meci de revanșă, scopul este să-ți omori adversarul.

    Până la urmă, Tyron îi acordă o lună de probă, însă are trei reguli importante de care Leif trebuie să țină seama: să nu consume alcool, să depună un jurământ în fața Înaltului Magistrat că nu va folosi niciodată pumnalul în afara arenei și îi interzice bătăile cu ciomegele. Însă, din momentul în care face cunoștință cu zvăpăiata Kwen, fiica mai mică a maestrului său, Leif se trezește că nu prea reușește să-și țină promisiunea – să  nu încalce cele trei reguli.

   Kwen este genul de fată rebelă, căruia îi place să riște și e obsedată de Arena 13. Încearcă tot timpul să demonstreze că se poate lupta cot la cot cu bărbații, cu toate că femeile nu au voie să intre în arenă. Și în ciuda faptul că are un iubit, îi place să-l incite tot timpul pe Leif. Iar el este atât de atras de fată, încât acceptă  să o însoțească noaptea prin tot felul de locuri primejdioase, cu toate că știe foarte bine că trebuie să stea în casă după lăsarea întunericului. Pentru că atunci își fac apariția Ciciurii (creaturi oribile care se hrănesc cu cadavrele lăsate în urmă de Hob).

   Însă, atunci când Tyron descoperă că  tânărul său discipol i-a încălcat regulile, refuză să-l mai antreneze.

Îți pare rău? Eu cum crezi că mă simt? Ai talent, băiete, dar s-a ales praful de tot. Cariera ta în Trig s-a încheiat înainte să înceapă. Odată ce-ai plecat de la mine, nimeni altcineva nu te va primi ca discipol. Și, ca și cum nu ar fi fost suficient să îmi înșeli încrederea, trebuia să te lupți cu fiica mea? Kwin e destul de zvăpăiată și fără să-i dai tu apă la moară.”

    Va reuși până la urmă Leif să-și împlinească visul? Va participa la Turneul Discipolilor sau se va întoarce acasă? Va accepta el să o ajute pe Kwen să îi salveze iubitul din mâna Ciucirilor? Cum va reacționa în fața lui Hob?

Va veni vremea într-o zi să te schimbi. Vei ajunge să ai față de alții acel sentiment pe care oamenii îl numesc iubire. Pe măsură ce vei îmbătrâni, numărul  acelora va crește, la fel și iubirea ta pentru ei. Iar atunci am să-i răpesc  de lângă tine, unul câte unul. Încetul cu încetul, am să-ți iau tot ce prețuiești, până când nu vei mai rămâne  decât tu. Abia atunci te voi ucide. Abia atunci îți voi devora sufletul.”

    Despre autor: 

  JOSEPH DELANEY este un fost profesor de engleză care locuieşte în Lancashire, Marea Britanie. Are trei copii şi şapte nepoţi şi este un orator desăvârşit, gata oricând să participe la conferinţe sau lansări şi prezentări de carte în biblioteci şi librării. Ideile pentru întâmplările povestite de Joseph Delaney vin de multe ori din poveştile şi legendele locale despre stafii şi vrăjitoare. În 2006, scriitorul britanic a fost recompensat cu prestigiosul premiu Hampshire Book Award, pentru romanul Ucenicul Vraciului, prima carte din seria Cronicile Wardstone.

Cartea Arena 13, de Joseph Delaney a fost oferită pentru recenzie de către Editura Corint. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
16

Măștile crimei, de Tami Hoag-Editura Miron-recenzie

Editura Miron

Pagini: 480

Titlul original: Dark Horse

    Despre autoare

  Tami Hoag s-a născut în 20 ianuarie 1959 în America, este cunoscută pentru romanele de dragoste și thriller. Are tipărite mai mult de 22 de milioane de copii ale cărților. Este cunoscută ca o mare iubitoare de cai, chiar participând la anumite concursuri, având chiar și un accident într-o competiție.

   Romanul Dark House este primul volum din seria Elena Estes, apărut în anul 2002, iar al doilea volum a apărut în anul 2007 și se numește Alibiul Man.

   Autoarea scris foarte multe romane atât romantice cât și polițiste, unele de sine stătătoare iar altele făcând parte din anumite serii.

   Am citit romanul Pasiune obsesivă scris de aceeași autoare care m-a ținut captivă de la început până la final, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să citesc din nou scrierile autoarei.

Lumea cailor este populată de două genuri de oameni: cei care iubesc caii și cei care exploatează caii și pe oamenii care-i iubesc. „

   Nu e un secret ca am făcut o pasiune pentru acest gen de carte, m-am îndrăgostit  iremediabil de suspans, emoții și teroare. Dacă aceste stări sunt puse în valoare într-o poveste credibilă sau incredibilă fie ea carte sau producție cinematografică atunci e perfectă  pentru mine.

   Acest thriller ar putea foarte bine să facă parte dintr-un film regizat de Steven Spielberg sau Martin Scorsese. Nu știu dacă ar putea S. S. câștiga Oscarul cu ecranizarea acestui roman, dar cu siguranță aș plăti oricând bilet la cinema pentru un așa film.

   Elena Estes este un fost detectiv în poliție, care de doi ani a plecat din slujba statului în urma unei misiuni eșuate în care a luat o decizie greșită și un coleg și-a pierdut viața. Ea se simte vinovată, trecutul urmărind-o de câte ori își privește trupul cicatrizat amintindu-i de eșecul ei. S-a făcut polițist împotriva părinților ei adoptivi, pentru mama ei ea a fost doar un accesoriu, iar pentru tatăl ei (un avocat cu renume) o dezamăgire, un copil problemă. Elena își dorea să echilibreze puțin situația între lege și bani, meseria de detectiv atacând oarecum pe cea de avocat în care banii pot cumpăra orice.

   Măștile crimei este romanul în care sentimentul de incertitudine te urmărește la fiecare personaj, nimic nu este ceea ce pare, iar personajele sunt orice numai ce credeai tu NU!

   Acțiunea se învârte în jurul familiei Seabrigth, Elena fiind „angajată” de mezina familie Molly pentru a o găsi pe sora ei mai mare care a dispărut. Nimeni nu o crede pe Molly deoarece are 12 ani. Erin având 18, locuind cu mama lor Krystal, tatăl vitreg Bruce și fratele vitreg Chad.

   Elena se implică în găsirea tinerei fără a bănui că va porni într-o aventură plină de crime și mister în care totul e posibil și imprevizibil. O misiune care-i trezește vechi amintiri și care o ajută să se redescopere ca detectiv și ca femeie. În această misiune o sprijină detectivul Landry care o detestă la început din cauza trecutului ei și care se atașează pe parcursul investigației de polițista (ilegală) și femeia Elena Estes.

   Foarte multe personaje dubioase, fiecare capabil de uciderea unui cal sau a unui om, de răpire și chiar de viol. Totul din invidie sau pentru bani. Foarte mulți suspecți, personaje fascinante sau terifiante. Acțiunea este mereu prezentă print-un scandal, printr-o crimă, un viol sau teamă.

   În spatele acestor acțiuni, drama fiecărui personaj îți ridică semne de întrebare, te face să te întrebi dacă trecutul plin de umbre ale fiecăruia îl face capabil de actele violete. E posibil ca uciderea unui cal pentru suma asigurată să fie un motiv pentru o răpire, un viol, o crimă? Cine are interese ascunse?

   Erin Seabright e posibil să fie răpită de angajator pentru că a văzut prea multe, de către un belgian care e un violator și criminal josnic, sau chiar de către josnicul și narcisistul tată vitreg care a descoperit că are o relație amoroasă cu fiul lui Chad. Surprinzător, toți sunt capabili de toate aceste acte de cruzime, dar finalul este incredibil. Nu aș fi anticipat niciodată cine a pus totul la cale!

   Măștile crimei este un roman format din acțiuni, suspans, crimă, conspirație. Nu e un roman de dragoste și nici psihologic. Totul este învăluit în mister fără  a devia de la genul cărții.

    Ce nu mi-a plăcut

    Pe roman singurele detalii sunt titlul original și câteva impresii jurnalistice americane foarte scurte.

   E foarte important ca romanul să ofere detalii despre autor, cine e traducătorul, când  s-a publicat în România, o mică descriere a subiectului.

„ Era cea mai coșmărească scenă pe care o văzuse Landry vreodată. Erin Seabright, legată pe pat cu brațele și picioarele desfăcute, urlând și plângând, în timp ce unul dintre răpitori o viola.” –

  Erin e victimă sau doar o bună actriță?

Cartea Măștile crimei, de Tami Hoag a fost oferită pentru recenzie de Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura MironPentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi librarie.net

 

 

 

“Oricine poate trăda pe oricine.”

     Sabia de sticlă de Victoria Aveyard-Editura Nemira-recenzie

Titlu original: Glass Sword

Traducere: Ruxandra Toma

Editura Nemira

Colecția Young Adult

Data apariției: aprilie 2017

Nr. de pagini: 544

Gen : young adult, fantasy, dystopia, romance

Seria Red Queen : 1. Regina Roșie – Red Queen(2014); 2. Sabia de sticlă – Glass Sword(2016); 3. King’s Cage 2017)

     Al doilea volum din captivanta serie Regina roșie prezintă conflictul violent dintre armata tot mai numeroasă de rebeli roșii și lumea stăpânita de argintii.

  Cu sânge roșu, dar cu o putere mai periculoasă decât ale argintiilor, aceea de a controla fulgerul, Mare a devenit o armă pe care Curtea Regală încearcă să o controleze. Însă atunci când scapă de Maven, prințul și iubitul care a trădat-o, descoperă că nu e nici pe departe singura așa.

   Misiunea ei este acum să-i recruteze pe alții la fel ca ea, pentru ca împreună să lupte împotriva ordinii nedrepte care li s-a impus.

      Lacrimi, durere, supărare – aceste simțăminte le trăiesc în momentul de față. Sufletul și mintea îmi sunt parcă blocate. Mă simt tristă, îndurerată, și numai gândul că povestea nu s-a terminat definitiv, mă face să sper că vor veni și vremuri mai bune pentru eroina seriei Red Queen. Încerc să mă desprind de poveste, să nu mă mai gândesc la ce s-a întâmplat la finalul acestui volum și nu prea reușesc.

     Evenimentele petrecute la finalul primului volum -“Regina Roșie”,  m-au îndemnat să citesc cât mai repede continuarea. Voiam să aflu ce se întâmplă mai departe cu Mace și Cal, după ce au fost salvați de gruparea “Garda Stacojie”, cum se vor comporta rebelii în preajma “prințului decăzut”, și ce planuri machiavelice vor mai pune la cale Maven și Elara. Îmi doream ca volumul doi să fie la fel de interesant ca precedentul și, până la urmă, am descoperit, cu imensă bucurie, că “Sabia de sticlă” este mult mai bună, mai captivantă și incitantă decât “Regina Roșie”.  

    Și de această dată avem parte de multă acțiune, intrigi complexe, trădări, aventuri pline de neprevăzut, dar toate au fost parcă în doză dublă, iar întorsăturile de situație sunt de necrezut!  

    După cum ați aflat deja din primul volum, lumea lui Mare Barrow, protagonista seriei, este împărțită în două, după culoarea sângelui: cei cu sângele comun, roșu, îi servesc pe cei cu sânge argintiu, elita societății, cei care sunt dotați cu puteri supraumane. Însă eroina noastră descoperă că, din cauza unei mutații speciale, este atât roșie, cât și argintie, având niște puteri nebănuite. Nu are doar abilitatea de a manipula energia, ci poate să o și creeze. Ca să ascundă adevărul, dar și pentru a o folosi ca pe o armă împotriva celor din Garda Stacojie, un grup de rebeli roșii, regele o obligă să mintă și să joace rolul unei doamne dintr-o Înaltă Casă pierdută, cu o putere impresionantă, și o silește să se logodească cu fiul lui mai mic, Maven, ajungând astfel o prințesă argintie. Însă Mace este trădată chiar de cel pe care îl considera un bun prieten și, atât ea, cât și Cal, fiul cel mare al regelui, sunt considerați trădători și condamnați la moarte. Din fericire, sunt salvați în ultima clipă de gruparea Garda Stacojie.  Și astfel ajungem la tema cărții de față.

     Acțiunea din “Sabia de sticlă” se continuă de unde a rămas în “Regina Roșie”, imediat după ce Mare și Cal au fost salvați din arena de luptă de rebeli, prințul este luat prizonier și se descoperă că Shade, fratele eroinei nostre, nu este deloc mort așa cum s-a crezut inițial. Și toți au în minte un singur gând: să-l ucidă pe Maven, noul rege din Norta.  

   Însă Mare știe foarte bine că Maven va pleca în căutarea lor, însoțit de întreaga furie a soldaților lui, a mamei sale și a noii sale coroane și că sunt șanse ca el să le ceară celor din Garda Stacojie să îi predea în schimbul vieții lor, dar acest lucru nu trebuie să se întâmple. Atât ea, cât și Shade, sunt deosebiți, având anumite abilități și pot să-i protejeze pe cei ca ea. Iar prințul este singura lor șansă de salvare.  

Valorez mai mult decât toți ceilalți, mai mult decât măștile și bandajele roșii. Shade și cu mine trebuie să rămânem în viață – dacă nu pentru cauză, măcar pentru ceilalți. Pentru sutele la fel ca noi de pe listă – corcituri, anomalii, monștri, absurdități cu sânge roșu și argintiu – care cu siguranță că vor pieri dacă noi dăm greș.

Nu sunt nici conducător de armată și nici strateg, dar logica ei este evidentă. Eu sunt fetița cu fulgerele – sunt electricitate vie, un fulger în formă de om. Oamenii îmi cunosc numele, știu cum arăt, știu ce sunt în stare să fac. Sunt valoroasă, sunt puternică, iar Maven va încerca prin orice mijloace să mă împiedice să ripostez. Nu știu cum m-ar putea apăra fratele meu de regele ăsta degenerat, chiar dacă seamănă cu mine, chiar dacă este cea mai rapidă ființă pe care am văzut-o eu vreodată. Dar trebuie să cred că așa va fi, cu toate că pare un miracol. La urma urmei, am văzut atâtea lucruri imposibile. Dacă am scăpa din nou cu viață, ar fi cel mai mic dintre ele.”

    Dar va putea Mace să aibă încredere în Garda Stacojie, dar și în fratele si vechiul ei prieten – Shade și Kilorn? Ea nu a uitat dezastrul provocat de încrederea ei, de prostia ei și de situația în care o aduse Maven. El o învățase “cât de mare este prețul pe care trebuie să-l plătești atunci când ai încredere în cine nu trebuie”. Și nici nu se poate baza pe Cal. E prizonier, un argintiu, un dușman care i-ar trăda dacă ar putea, dacă ar avea unde să fugă.

       “Oricine poate trăda pe oricine.”

[quote_box_center]“Ne unește o alianță, una neobișnuită, făurită din sânge și trădare. Suntem legați, conectați și luptăm împotriva lui Maven, împotriva tuturor celor care ne-au amăgit, împotriva lumii care se află pe punctul de a fi sfâșiată din interior.”[/quote_box_center]

    Până la urmă, vorbele lui Mace se vor adeveri. Noul rege trimite pe urmele rebelilor o legiune de soldați. Însă nicio clipă ea nu s-a gândit că un suflet atât de strâmb ca al lui Maven poate plăsmui un plan atât de machiavelic. Vă puteți imagina cât de oripilată a fost Mace când a constatat că în fața armatei regelui au fost puși, pe post de scut omenesc, o legiune de roșii înlănțuiți?  

Cei din primul rând nu poartă uniformele de un cenușiu mat pe care le au soldații argintii instruiți de Cal. Cei din primul rând nici măcar nu sunt soldați. Ci servitori în haine roșii: eșarfe roșii, tunici roșii, pantaloni roșii, pantofi roșii. Atât de mult roșu îți dă impresia că toți sângerează. Iar în jurul gleznelor au lanțuri din fier, care zornăie când se lovesc de sol. Zgomotul lor îmi scrijelește auzul, acoperind urletul avioanelor, chiar și ordinele lătrate ale ofițerilor argintii care se ascund în spatele acestui zid roșu. Nu aud decât lanțurile.”

     Din păcate Shade este rănit, așa că nu le rămâne decât să fugă din calea celor doisprezeceze soldați arginții din casa Samos, în frunte cu Evangeline, cea care fusese aleasă la Turneul Reginelor, ca soție pentru Cal). Iar alături de ea, pășea țanțos, nimeni altul decât Maven.

Încă mai poartă coroana înflăcărată a tatălui său, deși aceasta nu are ce căuta pe un câmp de luptă. Probabil că vrea să arate lumii întregi ce a reușit să câștige doar prin minciuni, ce trofeu sublim a reușit să fure. Chiar și de la distanța asta, privirea lui încruntată și mânia lui clocotitoare mă ard. Focul din ele mă mistuie pe dinăuntru.

    Fiind la un pas să fie prinsă de arginții, Mace are parte de o imensă surpriză! Este salvată în ultima clipă de către Cal. Împreună cu Farley, Shade și Kilorn, fug spre mare, unde îi așteaptă o barcă submarină (mersiv) care îi va duce la o altă bază a Gărzii Stacojii, situată în larg, pe insula Tuck.  

    În curând, Mace află că organizația este mult mai complexă decât crezuse, iar Naercey nu este singura fortăreață a rebelilor, așa cum nici Farley nu este singurul conducător pe care-l aveau aceștia. De fapt, ea nici nu este comandantul adevărat, ci e doar un simplu căpitan. Mai sunt și alții ca ea, ba sunt încă și mai mulți deasupra ei. Însă, cea mai neplăcută veste este că … cel care îi conduce pe rebeli, este un colonel din Ținutul Lacurilor!

    Cum se poate așa ceva, când lacustrii sunt dușmanii de moarte ai celor din Norta, cei cu care sunt în război de aproape o sută de ani?  

Acum pricep rostul acelor uniforme de culoarea unui lac cu apă rece. Sunt soldați dintr-o altă armată, soldați ai unui alt rege, dar iată-i aici, alături de noi. Norta se află de un secol în război cu Ținutul Lacurilor, luptându-se pentru pământuri, hrană și glorie. Regii focului împotriva regilor iernii, cu sânge roșu și cu sânge argintiu. Dar se pare că zorii răsar pentru toți.”

      Nici bine nu ajung pe insulă, că imediat Cal este luat de lângă Mace și dus într-o cazarmă aflată sub apă. Temnița perfectă pentru un piroman precum el. Construită sub docuri, ascunsă în apele oceanului, păzită de uniformele albastre din subordinea colonelului, cazarma nu este doar o simplă închisoare, ci cuprinde și depozitul de armament, dormitoarele lacuștrilor, biroul și apartamentul colonelului. Inițial, lui Mace i s-a spus că tânărul reprezintă un pericol pentru Garda Stacojie și nu este loial cauzei lor și din acest motiv ar fi fost închis, dar nu cumva colonelul are de gând să se folosească de el și să facă o înțelegere cu Maven?

 

Cal este periculos, chiar și pentru tine. Dar eu știu mai bine decât oricine că nu mi-ar face niciodată rău. Nici măcar atunci când avea tot dreptul, nu mi-a dat niciun motiv să mă tem de el.

     Este unul de-al lor. Nu putem avea încredere în el. După ce Maven i-a răpit moștenirea și i-a pătat reputația, Cal nu ne mai are decât pe noi acum, chiar dacă încă refuză să recunoască asta.

    Valorează mult. Este general, prinț de Norta, cel mai căutat om din regat. Afirmația asta mă face să șovăi și îmi trezește un sentiment de spaimă. Dacă bărbatul cu ochiul plin de sânge se hotărăște să-l folosească pe Cal împotriva lui Maven – să-l dea la schimb sau să-l ucidă –, voi face tot ce-mi stă în putere să-l împiedic. Îmi voi folosi întreaga influență, întreaga forță, dar nu știu dacă va fi de-ajuns.”

    Deși are mari temeri în privința colonelului, Mace încearcă totuși să-l convingă într-un fel de faptul că trebuie să o ajute în misiunea de a-i găsi și recruta pe alții la fel ca ea, pentru că împreună să lupte împotriva ordinii nedrepte care li s-a impus. Însă atunci când acesta află că Julian, unchiul lui Cal, este cel care i-a furnizat lista cu numele celor care sunt născuți cu mutația care le dă anumite înzestrări speciale, colonelul este convins că bătrânul i-a dat lista cu un scop anume – ca să trimită Garda după potcoave de cai morți, intrând astfel într-o altă capcană, așa că o refuză.

    Însă Mace va mai primi o lovitură din partea celui mai bun prieten al ei. Și va ajunge să fie și ea întemnițată, alături de Cal. Dar, și de această dată,ei vor primi un ajutor nesperat. Kilorn, Farley și Shade îi vor ajuta să evadeze, apoi vor fura un avion și vor porni în căutarea celor asemeni lui Mace. Din păcate, Maven are cunoștință despre listă și cu siguranță că îi va omorî pe toți dacă nu îi vor găsi ei înaintea lui. Oare îi vor găsi la timp? Ce soartă vor avea rebelii? Cum vor evolua lucrurile între Mace și Cal?  

    Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu îndrăgitele personaje. Cartea are atât de multă acțiune, încât nici nu se poate povesti. De fapt, evenimentele prezentate de mine se petrec în doar primele 100 de pagini. Deci, vă dați seama că se pot întâmpla multe lucruri până la finalul volumului.  

     “Sabia de sticlă” este genul de poveste care îți taie răsuflarea, care te ține prins de la început până la final, cu o intrigă fantastică, cu numeroase întorsături de situație și un final absolut răvășitor.  

Cal nu este destinul pe care l-am ales sau pe care mi l-am dorit. Cal nu este decât o unealtă, ceva de care mă pot folosi sau de care se pot folosi alții împotriva mea. Și trebuie să mă pregătesc pentru ambele variante.”

    Nota 10

Cartea Sabia de sticla de Victoria Aveyard a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Foto: Pinterest

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

“Un hoţ de talie mondială. O comoară nepreţuită. O vânătoare fără graniţe.”

Vulturul cu două capete, de James Twining-recenzie

Titlu original: Double eagle
Traducere: I.Berteanu, Laura Maria
Editura: RAO
Număr pagini: 441

   James Twining s-a născut în 13 decembrie 1972 la Londra. Şi-a petrecut copilăria la Paris, apoi urmează şcoala la Christ Church Oxford cu o diplomă în Literatura şi Lingvistica Franceză.
Îşi începe cariera în lumea afacerilor lucrând în divizia de afaceri corporatiste UBS. În 1999 îşi începe propria afacere împreună cu un prieten, în 2001 fiind cotat ca unul dintre cei 8 cei mai tineri antreprenori de succes. După ce-şi vinde afacerea în 2002-2003 se dedică scrisului. Locuieşte cu soţia şi cele două fiice la Londra.
În seria de romane, în care Tom Kirk este personajul central au apărut 4 cărţi dintre care două traduse şi la noi la editura Rao: ”The Double Eagle” (“Vulturul cu Două Capete”)’ ”The Black Sun” (“Soarele Negru”) ’”The Gilded Seal” şi “The Geneva Deception”.

   Cărţile lui James Twining m-au intrigat mai întâi prin copertă, apoi prin descriere, şi m-au încântat prin conţinut.

“Un hoţ de talie mondială. O comoară nepreţuită. O vânătoare fără graniţe.”

   “Vulturul Cu Două Capete” este prima carte a seriei avându-l ca personaj central pe Tom Kirk, un nou James Bond. Facem cunoştinţă cu personajul cheie, omul care investighează şi este investigat, cel care este legat într-un fel sau altul de toate personajele fie ei băieţi buni sau răi.
Thomas Kirk, alias Tom Kirk, alias Tom Duval are dublă cetăţenie americană după mamă, britanică după tată.Mama Rebecca Kirk, fostă Duval, moare într-un accident de maşină şi micul Tom, care avea doar 13 ani, dar pe care ea îl lăsase să conducă, rămâne marcat pe viaţă.
Mai mult, tatăl său Charles, neputând să-l mai vadă după accident şi neştiind să gestioneze situaţia îl trimite la părinţii mamei lui în Boston. Bunicul, tatăl mamei, era senatorul Trent Duval. Tom primeşte după terminarea liceului o bursă la Oxford, dar este dat afară după primul an şi pleacă la Paris. Acolo urmează cursuri de istoria artelor la Sorbona.
Piper, acum şef al CIA, atunci detaşat la misiunea diplomatică din Franţa, îl remarcă, îi vede potenţialul şi-l consideră candidatul ideal pentru a fi racolat, în fond era tânăr, singur, foarte inteligent, fără legături familiale puternice şi mai ales în căutarea unui ideal în care să creadă.

   Urmează instructajul obişnuit de agenţi, dar şi cel special pentru a fi folosit în spionajul industrial în “Operaţiunea Centaurul.” Tom Duval (Kirk) devine cel mai bun agent, ştia să se piardă în mulţime, vorbea cinci limbi străine, citea mult, spărgea orice seif sau sistem de securitate, avea relaţiile potrivite, toate astea îl făceau special. Dar i se dă ordin să ucidă un cercetător, lucru pe care-l refuză şi pentru că vrea să plece din agenţie, americanii trimit pe cineva să-l elimine, disperaţi să nu se afle despre operaţiune. Tom scapă, îi ajută pe francezi să-şi recupereze nişte lucruri şi aceştia îl ajută să-şi însceneze moartea şi să iasă din peisaj. Lucrează o vreme în tabăra “băieţilor răi”, furând diverse obiecte la cerere, primind comenzile prin Archie.
Apoi tatăl sau moare, el mută afacerea cu antichităţi a acestuia de la Geneva la Londra, şi hotărăşte să treacă de partea legală a afacerii. Ultima afacere pe care o acceptă este furtul unui “Ou Faberge”, la cererea lui Archie. Un moment de neatenţie, îşi scoate masca, o geană îi cade pe podea la locul faptei şi americanii află că de fapt trăieşte.

   De cealaltă parte, agenta FBI Jennifer Browne în cursul unei misiuni împuşcă un coleg (de fapt prietenul ei), este exonerată de vină pentru că el nu respectase ordinele, dar este mutată pentru trei ani în Atlanta. Revenită în Washington este detaşată la Departamentul de Furturi Majore şi Transporturi Ilegale condusă de Bob Corbett.

   Moartea părintelui Gianluca Rainieri porneşte avalanşa. Acesta lucrase la Banca Vaticanului până dispăruse cu două milioane de dolari. La autopsia părintelui, ucis la Paris, medicii găsesc un săculeţ mic cu o monedă, înghiţită de el când văzuse că nu are scăpare.

   Moneda numită ”Vulturul cu Două Capete” dată din perioada Marii Crize din 1933 din America. Preşedintele Roosvelt interzisese folosirea şi comercializarea aurului aşa că monedele, deja bătute, trebuiseră topite şi transformate în lingouri depuse la Trezorerie.Totuşi câteva monede au dispărut, patru au fost recuperate şi topite, cinci depuse în seifurile trezoreriei, una cumpărată de regele Farouk, apoi scoasă la licitaţie şi achiziţionată de un investitor imobiliar, un olandez bogat, crud şi nemilos, Darius Van Simson.

   În timp ce Jennifer cercetează în muzee, la institut şi trezorerie monezile, aflând că cele cinci lipsesc, Tom încearcă să scape de ultima afacere contractată de Archie. Acesta îi cere să mai fure un “Ou Faberge” deoarece contractorul afacerii era Cassius, unul dintre cei mai cruzi şi nemiloşi dealeri de artă, al cărui chip nu-l ştia nimeni, deoarece îi ucidea pe toţi cei care l-ar fi putut identifica.
Jennifer îi cere lui Tom s-o ajute promiţându-i că-i vor curată dosarul şi va fi lăsat în pace să trăiască liniştit. Iniţial Tom o refuză, apoi se întâlnesc acasă la Harry Renwick, omul la care el ţinea foarte mult şi-l vedea nu numai ca pe un prieten, ci chiar ca pe un surogat de tată. Renwick fusese foarte bun prieten cu Charles, tatăl lui Tom, şi mereu alături de băiat ca un unchi iubitor, un tip bonom, simpatic, vesel. Era totodată şi prieten cu şeful lui Jennifer.

    La început furios, Tom discută cu ei despre monezi, despre toate întâmplările încercând să dezlege iţele. După plecarea lui Tom, casa lui Renwick este atacată, el împuşcat şi Jennifer lăsată inconştientă. Când ea îşi revine, mai vede doar casa răvăşită, mult sânge şi în pivniţă un cadavru care arde. Moartea lui Renwick îl determină pe Tom să colaboreze cu condiţia să afle şi cine este ucigaşul şi să-l pedepsească.
Într-o cursa contra cronometru, între crime, urmăriri, drumurile duc de la Londra la Paris, de la Amsterdam la Istanbul, în căutarea hoţilor de monede şi a vinovaţilor. Spre surprinderea lor dau peste o conspiraţie orchestrată de faimosul Cassius, ajutat de oamenii lui care erau până la cel mai înalt nivel.

   La fel că în alte cărţi cu acţiune trepidantă şi aici nimic nu este ce pare a fi, trădările sunt şi la cel mai înalt nivel, oameni iniţial de aceeaşi parte a baricadei care din lăcomie devin cei mai înverşunaţi duşmani. Din nou totul în numele puterii şi al banilor.

“Spre câte nu împingi tu inima omului, blestemată sete de aur” (Virgil,Eneida)

   Sigur că până la urmă Jennifer şi Tom descurcă ghemul de crime şi minciuni, rezolva totul aflând şi cine este Cassius.

  Dacă vreţi şi voi să aflaţi vinovaţii şi să citiţi o carte foarte bună nu rataţi romanul lui James Twining.
Noile aventuri ale lui Tom Kirk le vom găsi în romanul “Soarele Negru”, unde acesta trebuie să găsească legătura dintre moartea unui supravieţuitor de la Auschwitz căruia i se taie braţul, un tablou aparent fără valoare, furat dintr-o sinagogă din Praga şi o maşină Enigmă furată din Muzeul Naţional de Criptologie.Toate duc la “o comoară legendara” sau “o moştenire malefică”.

Citiţi pentru că merită veţi vedea.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Ghidul vinurilor românești-recenzie

Autori: Cătălin Galan, Sergiu Nedelea, Răzvan Cruceanu, Oana Bică

Anul publicării: 2012

Editura: House of Guides Publishing Grup

Colecția: Gastronomica

Număr pagini: 112

   Să vorbim despre vin… această magică licoare care a fascinat omenirea din cele mai vechi timpuri. „Noaptea, iubirea şi vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat”, spunea Ovidius cu vădită înțelepciune, însă celebra băutură se pare că era deliciul petrecerilor încă din anul 5400 î.Hr. Cu această informație începe și cartea „Ghidul vinurilor românești”. Se pare că în munții Zagros din Iran a fost găsit un vas în care se presupune că s-ar fi odihnit licoarea magică pe vremea neoliticului.

   Dincolo de gustul magic al acestei băuturi, vinul a devenit în timp o caracteristică a anumitor regiuni care s-au dezvoltat tocmai datorită culturii de viță de vie și au devenit celebre, dând vinurilor rezultate, numele regiunilor. Nu doar aspectul economic al acestor culturi este important, ci și rolul de liant pe care vinul îl are în comunicarea dintre diferite culturi.

    Fără îndoială, vinul este apreciat în întreaga lume, indiferent de epocă. De altfel, cartea debutează cu un motto celebru al lui Baudelaire: „Cine bea doar apă are un secret de ascuns”.

    După un „Cuvânt înainte” scris de lector univ. dr. Cătălin Galan, cartea este structurată în cinci capitole: Istoria vinului românesc, Din vie, în pahar, Vin și preparate culinare, Producători români de vinuri și Enoturism.

    În primul capitol, autorii fac o complexă și detaliată istorie a vinului, chiar de la începuturile sale, după cum atestă datele cercetătorilor, analizând evoluția percepției umane asupra acestui magic lichid, dar și efectele sale asupra dezvoltării economice a lumii. Iată ce aflăm despre țara noastră: „Vița de vie este cultivată e teritoriile românești încă din preistorie (3000 – 2700 î.Hr). Pe baza vestigiilor arheologice de care dispunem, a devenit o certitudine faptul că începuturile culturii viței de vie pe teritoriul țării noastre se situează în Epoca Fierului„. Cu aceste cuvinte, putem lesne concluziona faptul că „la început a fost vinul…”. Tot în cadrul acestui capitol, citim despre ce a însemnat vinul în vremea în care Dacia a fost stăpânită de romani, aflăm despre cum au revoluționat romanii tehnicile realizării vinului, venind cu noi utilaje, dar aducând și noi soiuri pe care le-au cultivat. Evul Mediu este – din ceea ce ne informează autorii acestei cărți – perioada în care vinurie românești au luat denumirile localităților de baștină.

   O remarcă esențială este relevată pe tot parcursul acestei cărți, anume aceea că toate personalitățile celebre, de la începuturile omenirii și până astăzi, au numai cuvinte de laudă pentru licoarea magică. Iată ce spune Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „…pe toate celelalte bogății ale lumii le întrec viile alese, înșiruite pe o lungă fâșie între Cotnari și Dunăre”. Despre vinul Cotnari de astăzi, Cantemir spunea: „este vinul cel mai ales și mai bun dintre toate vinurile europenești”.

    La începutul secolului XX, schimbările detrminate de progresul tehnologic au declanșat un lăudabil proces de propulsare a țării noastre în topul țărilor cu vinuri de calitate. Este perioada în care ia naștere și conceptul de „specialist în viticultură”, renumiți profesori universitari cercetând perspectiva conceperii unor noi soiuri și a perfecționării celor vechi. Cu alte cuvinte, industria vinului românesc intră pe o pantă ascendentă și unele soiuri devin recunoscute pe plan internațional. După o expunere a regiunilor cultivatoare de vin din țara noastră, autorii descriu fascinantul drum al vinului, din vie până în pahar, analizând caracteristicile factorilor de mediu necesari obținerii unei culturi optime. Tot aici aflăm despre procesul fermentației cu caracteristicile sale, dar și despre cum se citește o etichetă.

    „De gustibus non disputandum” spuneau latinii (mari iubitori de vin și ei). Gusturile nu se discută, însă se analizează, așa că aflăm pe rând ce dă gustul dulce al vinului, care sunt substanțele care conferă gustul acru, de ce unele vinuri au gustul astringent sau acidulat. Mai aflăm că, în cazul vinurilor, vorbim de „familia de mirosuri” și ce corespondent au aceste mirosuri în aflarea caracteristicilor vinului.

   Vinul este partea intelectuală a unei mese, iar mâncarea numai suportul ei material”, spunea Alexandre Dumas – tatăl. Este lesne de înțeles că și acest renumit scriitor era un fan al celebrei băuturi și o aprecia la adevărata sa valoare. La fel se întâmplă și astăzi, când vinul nu este folosit doar ca băutură, ci și în prepararea diverselor feluri de mâncare. Atenție, însă! Nu orice fel de vin se asortează cu orice fel de mâncare! E nevoie de puțină iscusință și un strop de inspirație pentru a rezulta un preparat special, bine aromat cu un vin corespunzător. Dar, despre tainele vinului în preparatele culinare, aflați citind cartea! Și veți descoperi nu doar cum să asortați vinurile la diverse mâncăruri sau în ce preparate să adăugați un strop de vin, ci și cum să serviți vinul în funcție de anotimp!

    „Nu cred să fie ceva mai plăcut și mai desfătător la vedere ca rodul viței de vie”, susținea Cicero cu profunda sa înțelepciune… și mare dreptate avea! Pentru că viile, mai ales toamna, când rodul este gata de cules, sunt adevărate peisaje feerice, demne de așezat pe pânzele celor mai faimoși pictori. Aflăm apoi de domenii, podgorii renumite și soiurile de vin pe care le produc. Ultimul capitol este intitulat „Enoturism” și vorbește despre o latură relativ inovativă în țara noastră a turismului (deși în Europa și în alte zone din lume, există de multă vreme). Așa cum se întâmplă în alte țări, România ar putea fi vizitată de către turiști străini, nu doar pentru unicitatea mănăstirilor sau pentru peisajele uluitoare, ci și pentru viile noastre, pentru domeniile și podgoriile unde vinul românesc capătă viață.

    Deși nu este o carte foarte voluminoasă, e o carte în care informația este atât de bine structurată, încât ai putea spune că ai aflat totul despre vin.

    Pentru iubitorii de vacanțe speciale, în care să afle lucruri noi și să guste și câte un strop de licoare magică pur românească, cartea are și o secțiune cu date necesare pentru localizarea celor mai vestite zone cultivatoare de vin.

    Cartea este un „must-have” din biblioteca fiecărui român, oferind informații concise și complete. Cu alte cuvinte, e totul despre vin. Hai noroc!

Cartea Ghidul vinurilor românești este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

În căutarea destinului de Nora Roberts-recenzie

Titlul original: Tribute
Editura Lider
Traducere: Liviu Mateescu
Nr. pagini: 396
Anul: 2013
Gen: Romance, Romantic Suspense, Mystery

     În căutarea destinului a apărut sub titlul de Tributul: Scrisori de dragoste(vol. 1) și Tributul: Vise împlinite(vol. 2), a primit premiul RITA pentru cea mai bună Nuvelă Americană cu Puternice Elemente Romantice (2009) şi a fost ecranizată: Brittany Murphy și Jason Lewis au avut rolulile principale în filmul Tributul (2009).

     Dacă sunteţi familiarizaţi cu cărţile autoarei Nora Roberts, atunci vă veţi bucura câteva ore în compania celor care îşi caută liniştea. Chiar dacă nu mă pot considera fană, apreciez poveştile care sunt construite pe mai multe planuri ce transmit emoţii în doze echilibrate. Resentimentele, frustrările, problemele neterminate ale oamenilor şi lupta cu proprii demoni m-au impulsionat să mă las purtată de val şi să fiu alături de Cilla, Ford, Spock şi Janet-sufletul rătăcitor.

    Cilla McGowan a cunoscut succesul de mic copil, dar la un moment dat a decis să renunţe la Hollywood, faimă, lumina reflectoarelor și să se retragă într-un loc al familiei, să se regăsească. Cumpără fără să stea pe gânduri de la mama sa o casă în Virginia, bântuită de amintiri și de fantome, cea în care locuise bunica sa, faimoasa actriță Janet Hardy, şi îşi propune să o renoveze. Toți sunt surprinşi de gestul ei, dar Cilla a depăşit faza în care trebuie să o intereseze părerea altora şi pentru prima dată vrea să fie ea-o persoană normală. La început a fost doar un mic proiect ce ar fi putut fi restaurat, dar pe parcurs se răzgândeşte. Casa este un dezastru ce necesită urgent investiții serioase, dar spiritul bunicii sale o impulsionează și o motivează să persevereze.

   Poate că ar fi fost banală povestea dacă n-ar fi apărut în grafic bărbatul potrivit. Ford Sawyer îi este vecin şi trăieşte în colţul lui de rai alături de Spock, căţelul său-o combinaţie ciudată de mai multe rase. Cei care îl cunosc ştiu că este un apreciat artist grafician de benzi desenate. În timpul liber aşterne pe hârtie nu doar eroi fantastici inspiraţi din realitate, ci şi scenarii bine puse la punct.

    Vieţile lor se intersectează şi Ford nu se poate abţine să nu se inspire, să devină creativ atunci când o vede pe Cilla cum transformă o casă aflată în ruine. Deşi nu are habar de ceea ce face din punct de vedere tehnic, se simte prins în euforia acesteia şi îi propune să fie chiar ea personaj de benzi desenate. De la conversaţie şi până la atracţia fizică este chiar un pas, iar ei nu se sfiesc să flirteze, să converseze şi să profite de micile oportunităţi ce apar. Spock este câinele care vânează animăluţe imaginare şi vrea să lege prietenii cu cei care îi simte apropiaţi, reacţionând ca un adult. Chiar dacă zburdă, rolul lui pare să fie de mediator, mereu apare în scenă şi pufneşte de parcă ar avea propria opinie despre tot ce se petrece în jur.

    Şi dacă totul merge bine trebuie să apară în rutina de zi cu zi acele treburi nerezolvate care macină comunitatea. Micul orășel din Virginia se simte zguduit din temelii atunci când amintiri dureroase sunt scoase la iveală. Ceea ce nu știa Cilla este că ura macină multe suflete și trecutul nu poate fi lăsat în urmă. Este forţată de împrejurări să suporte consecințele generațiilor trecute, iar asemănarea cu bunica ei este ca un far strălucitor.

    Cilla este ca un mesager pentru Janet Hardy. Indiciile care i le oferă în vis, discuţiile care le poartă de parcă ar sta la o cafea cu cineva de suflet îi dau de gândit. Cu aproape treizeci de ani în urmă bunica ei este găsită moartă chiar în casa pe care Cilla o renovează ceea ce face pe mulţi oameni să speculeze pe seama evenimentului. Unii să fie tentaţi să îi regrete absenţa, iar pe alţii să ascundă cât mai bine urmele trecutului. În timp ce face ordine în casă, Cilla găseşte o carte în care sunt ascunse o serie de scrisori nesemnate. Aşa află că bunica ei era însărcinată cu un bărbat căsătorit şi intenţiona să păstreze copilul. Pentru Janet este o mană cerească şi poate o alinare. Pierderea unui alt copil într-un accident nefericit nu-i vindecase rănile, nici măcar de fiica ce o avea alături, mama Cillei.

    Încetul cu încetul vor apărea indicii la suprafaţă care vor deranja. Cilla nu renunţă la planul ei nici măcar atunci când casa îi este vandalizată, Steve-fostul soț va fi agresat fizic și la un pas de moarte. Se simte protejată pentru că are alături un tată care vrea să recupereze anii pierduţi, familia refăcută a acestuia şi pe Ford, vecinul care ajunge să fie mai mult decât un simplu spectator.

    În căutarea destinului este genul de lectură care te poate face să te gândeşti la propriile rădăcini şi în acelaşi timp să înţelegi că viaţa trebuie preţuită dincolo de aparenţe.  Moartea actriței Janet Hardy este doar un pretext pentru a înţelege că preţul plătit pentru faimă ajunge de multe ori să fie suportat de generaţii întregi.

      Dacă aşteptările voastre nu sunt prea mari, romanul În căutarea destinului vă poate o doză de energie şi cu puţin noroc s-ar putea să vă impulsioneze să vă gândiţi la redecorarea casei sau poate la relaxarea prin desen. Cu siguranţă veţi zâmbi sau vă veţi întrista pe alocuri de superficialitatea unor oameni, dar aşa este şi viaţa, plină de imperfecţiuni. Finalul acestui roman mi s-a părut îndelung aşteptat. Ajunsesem pe ultima sută de metri și mă tot gândeam cine pune bețe în roate. Cine îndrăznește să se joace cu răbdarea mea?

Cartea În căutarea destinului de Nora Roberts este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

    Jurnalul secret al Laurei Palmer, de Jennifer Lynch-recenzie

„SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.”

Titlu original: The Secret Diary of Laura Palmer

Twin Peaks Productions, Inc, 1990

Editura: Baricada

Colecția Horror 403

Twin Peaks 1

Anul apariţiei: 1992

Traducere de: Doina Lereanu

Număr pagini: 316

Gen: Horror, Fantasy

Cotație Goodreads: 3,59

    Cum tot a revenit la modă Twin Peaks, am ales să vă vorbesc despre o carte din universul creat de Mr. Lynch. Pentru cei care nu știu, Twin Peaks este un serial de mare succes, realizat la începutul anilor 1990. Regizat de David Lynch și Mike Frost, serialul a creat un precedent în cadrul genurilor horror și S.F. Pe vremea aceea, nu existau atât de multe seriale ca acum, iar genul horror nu fusese încă atât de mult exploatat. Twin Peaks este mai mult decât un serial; este fenomenul Twin Peaks.

   Pentru cunoscătorii serialului, nu va fi nevoie de multe explicații. Sunt convinsă că doar spunând titlul cărții, vor ști din start despre ce este vorba. Nu vor avea nevoie de introduceri (cine este Laura Palmer, de ce este atât de important jurnalul etc).

    Presupunând că unii cititori nu cunosc subiectul, voi spune câte ceva pe scurt: serialul începe cu găsirea cadavrului Laurei Palmer, o tânără foarte populară din orășelul Twin Peaks, de la granița SUA cu Canada. Agentul Dale Cooper vine să investigheze cazul, metodele sale fiind mai puțin convenționale; cum ajunge în oraș, este ghidat de vise ciudate, în care îi apar diverse personaje: un pitic, un uriaș, un om fără o mână. La scurt timp, are și viziuni. În plus, se zvonește că pădurea din Twin Peaks are o energie ciudată și că bufnițele… nu sunt tocmai bufnițe. Un punct cheie în investigație îl are jurnalul victimei. Jurnalul secret, pentru că mai avea unul de fațadă, care a fost ușor descoperit.

    După 25 de ani, s-a realizat o continuare a serialului.

    De curând, am aflat că serialul a fost urmat de o carte scrisă de fiica regizorului David Lynch, Jenniffer Lynch: „Jurnalul secret al Laurei Palmer”. Autoarea a ținut cont de faptele petrecute în serial, potențialul jurnal dezvăluindu-ne întâmplările de până la moartea Laurei.

     Cartea este scrisă exact ca un jurnal, la persoana I, dând un plus de credibilitate. Autoarea știe foarte bine să intre în pielea personajului-narator, stilul fiind, la început, al unei fete la vârsta pubertății, apoi al unei adolescente narcomane:

Fata care a început acest jurnal când a împlinit doisprezece ani a murit de mult, iar eu, cea care i-am luat locul, n-am făcut altceva decât să-mi bat joc de tot ce visa ea odată. Am șaisprezece ani, sunt cocainomană, mă prostituez pentru patronul tatălui meu, ca să nu mai amintesc de jumătate din nenorocitul ăsta de oraș și singura diferență față de săptămâna trecută e că acum o fac pentru bani.”

   Jurnalul ia naștere odată cu aniversarea Laurei Palmer, o fetiță de 12 ani ce-l primește în dar. Totul pare normal, Laura este foarte încântată, iar cititorilor nu li se pare nimic suspect: doar problemele firești ale unei viitoare adolescente: prima menstruație, compararea cu alte fete de vârsta ei, petrecerea aniversară, prietenia cu Donna, vizita verișoarei Maddy: „Azi totul a fost așa cum mi-am dorit, numai eu cu Donna, mama și tata. A, și bineînțeles, cu Jupiter, motanul meu. De dimineață am mâncat clătite cu mere, mâncarea mea preferată, și tone de pâine prăjită cu sirop de arțar.”

    Primul indiciu că ceva este în neregulă reiese subtil, dintr-un rând scris chiar de ziua ei: „P.S.: Sper că BOB n-o să vină la noapte.”. Pentru cei care nu sunt la curent, Bob este un personaj malefic din serial, un fel de spirit ce posedă oamenii și-i determină să comită fapte îngrozitoare.

   Pe parcursul înaintării în lectură, îl întâlnim pe Bob din ce în ce mai des, în chipuri din ce în ce mai întunecate:

Poate că, dacă dorm pe lumină, n-o să mai am vise atât de întunecate.

    Asistăm la transformarea în timp a Laurei din fetița inocentă într-o adolescentă cu probleme, cufundată în droguri și promiscuitate. Jurnalul se întinde pe o durată de 5 ani, de la aniversarea de 12 ani (22 iulie 1984) până la vârsta de 17 ani (aproximativ sfârșitul anului 1989, ultimele însemnări fiind nedatate).

„Diavolul o să pună stăpânire pe mine, dacă n-o să am grijă. Câteodată, când îl văd pe BOB, mă gândesc că oricum sunt a lui și că n-am să mai apuc să ies niciodată din pădure, n-am să mai fiu niciodată Laura cea bună, adevărată și curată.”

„În fiecare dimineață, după masă și seară mă lupt cu ce e rău și ce e bine.”

   Dacă aș fi citit doar cartea și nu aș fi văzut serialul, aș fi crezut că BOB este un personaj inventat de Laura, lansându-mă în interpretări psihanalitice: nereușind să accepte că ea se schimbă și decade, inventează un BOB care o împinge la toate relele; este mai ușor să credem că cineva din exterior ne forțează să facem anumite lucruri decât să ni le asumăm și să ne acceptăm propriile alegeri și greșeli. Chiar ea scrie la un moment dat: „Poate sunt nebună și l-am inventat chiar eu… Nu, la dracu’! Nebună sunt dacă-mi închipui că nu există decât în imaginația mea… El există. Sunt sigură că există. Știu. N-aș fi fost niciodată în stare și n-aș fi vrut să creez un bărbat de o asemenea răutate.”

Ești doar în capul meu. Nimeni, în afară de mine, nu te vede și nu te aude; înseamnă că nu ești decât în mintea mea. N-am să te las niciodată să mai intri în camera asta. Niciodată! Nu ești decât o idee, o spaimă. Te-ai născut din coșmarurile mele de fetiță căreia i-a fost frică de adâncurile pădurii!

    Însă văzând filmul, această teorie nu stă în picioare. În serial este clar că BOB există, este un spirit malefic, ce-și posedă victimele. Exact ca în serial, BOB se hrănește cu frica oamenilor:

SUNT CINE ȚI-E TEAMĂ CĂ AȘ PUTEA FI.

    Una dintre ultimele însemnări ne pregătește pentru ceea ce urmează:

„Nu cred că ora aceea mi-a spus lucruri pe care să nu le fi știut dinainte, dar cât am stat acolo, în liniștea profundă, mi s-a înfiripat din nou speranța că, cel puțin, moartea pune capăt oricărei lupte.”

   Puțini știu că pe baza jurnalului s-a realizat un film separat de celebrul serial, dar aparținând aceluiași univers ficțional: „Twin Peaks: Fire Walk With Me”, tradus la noi „Twin Peaks – Ultimele 7 zile din viața Laurei Palmer”. Este regizat tot de David Lynch și are în mare aceeași distribuție (mai puțin Donna, interpretată de altă actriță), dar nu este nici pe departe la fel de bun precum serialul, păstrând din el doar renumele. Chiar nu-l recomand, mai bine citiți cartea! În peregrinările mele pe Internet despre Twin Peaks, am găsit un articol în care se spunea cam așa: „Dacă ești fan Twin Peaks, sunt 40% șanse să nu-ți placă Fire Walk With Me și 20% să-l urăști.” – nu știu dacă îl urăsc, dar din cei 40% fac parte cu siguranță. Dacă, totuși, aveți curiozitatea, puteți urmări trailer-ul mai jos.

    Despre autoare:

   Jennifer Lynch este, cum probabil v-ați dat seama după nume, fiica marelui regizor David Lynch. Este, la rândul ei, regizoare și scenaristă, implicându-se în mai multe proiecte din lumea filmului și televiziunii.

Cartea Jurnalul secret al Laurei Palmer de Jennifer Lynch este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

by -
9

“Un adevăr spus pe jumătate este o minciună întreagă.”

Două adevăruri şi o minciună (seria Jocul minciunii #3), de Sara Shepard-recenzie

Editura Leda

Data apariţiei: 2012

Titlul original: Two Truths and a Lie

Traducere: Sorin Petrescu

Număr de pagini: 288

 

    Greu de nominalizat cărţi mai amuzant-relaxante, care să te ţină totodată şi foarte conectat la poveste, ca ale Sarei Shepard. Cele două mari serii care i-au asigurat notorietatea, Micuţele mincinoase şi Jocul Minciunii, au nuanţe din toate genurile şi subgenurile literare înrudite care conţin, pe de o parte: suspans, mister, crimă elucidabilă, invenstigaţie deductivă, secrete familiale dezvăluite, supranatural în doze minuscule, iar pe de alta: viaţă de liceu, amorezări romantice, aventuri adolescentine, prietenii între fete, chick lit, îndrumar de shopping, ghid excursionistic şi ponturi despre cum să devii populară în şcoală. Amestecate se prezintă ca sticlele de şampanie pentru copii, alea imitative ce se folosesc la aniversări şi petreceri de minori pentru a reproduce atmosfera de fast, extrăgând alcoolul din ecuaţie. Arată la fel, ba chiar mai colorat şi mai drăguţ, fac gălăgie la deschidere, spumegă când sunt turnate în pahare, au bule efervescente, dar când le sorbi, sigur nu o să îţi producă tulburări majore. Într-un fel definiția relaxării livreşti: să fii prins total de cercetarea plină de suspans a unei misterioase crime, dar fără alte şocuri mai grave decât spaima nedifinită de la un party cu adolescenţi ce are loc într-o casă bântuită.

Atât Micuţele mincinoase cât şi Jocul minciunii au fost transformate în seriale de succes.

     În primul volum din Jocul Minciunii, facem cunoştinţă cu Sutton Mercer, o tânără… fantomă. Fata se “trezeşte” în baie ca după o beţie cruntă şi încet-încet realizează că nu mai este decât un spirit legat cumva de sora sa geamănă pe care nu o întâlnise niciodată, Emma. Acum poate recepta lumea din perspectiva ei, poate să-i simtă emoţiile şi gândurile, dar nu mai e capabilă de interacţiune cu mediul înconjurător. Nouă ne povesteşte, însă, tot ce percepe şi ce îşi mai aminteşte din viaţa sa, la persoana întâi. Intervenţiile ei fiind chiar foarte interesante pentru esența poveștii, altfel narată la persoana a treia, prin prisma gemenei vii. Din păcate, Sutton nu îşi mai aminteşte, totuşi, prea multe, având nevoie de asociaţii de idei, ca de nişte şocuri electrice care să-i producă mici episoade secvenţiale rememorarialistice.

    Emma a descoperit-o pe sora sa într-un video sinistru în care o fată ce arată exact ca ea era strangulată cu un colier, dar care se dovedeşte destul de repede a nu fi altceva decât o nouă farsă din Jocul Minciunii, o distracţie dusă la extrem, practicată de Sutton şi amicele ei de bani gata. Emma, singura dintre gemene rămasă cu mama naturală când Sutton a fost adoptată, trecând după dispariţia acesteia prin familii surogat ce au crescut-o neglijent, a trăit un cu totul alt fel de viaţă decât răsfăţatele din Tucson. Atunci când încearcă să se întâlnească cu sora ei, se întreabă ce influenţă vor avea asupra relaţiei lor, mentalităţile diferite şi felul de a fi al fiecăreia. Din păcate, nu apucă să afle în mod direct, pentru că Sutton este deja moartă şi o persoană neidentificabilă, mai mult ca sigur ucigașul, exercită acum presiuni asupra ei pentru a-i prelua locul în familie şi comunitate. Emma face acest pas tocmai în speranţa de a descoperi exact cum a sfârşit sora sa și a demasca criminalul.

    Poate firele epice par cam trase de păr la o prezentare recapitulativă, dar felul în care jonglează cu ele Sara Shepard te fascinează şi te face să întorci hipnotizat pagină după pagină.

    Dacă primul volum s-a concentrat pe substituirea lui Sutton cu Emma în familia Mercer şi pe adaptarea ei la noul trai de huzur cu gaşca veselă de fete răzgâiate de la şcoală, volumul doi, Adevăr sau provocare, se axează pe strădaniile efective de a descoperi asasinul. Prin descifrarea oricărui indiciu din trecut şi interogarea cu subtilitate a amicelor ce o cred Sutton, Emma încearcă să confirme ca suspecţi principali sau să scoată de pe listă, diferite personaje care aveau la un moment dat vreun mobil al intenţiei ucigaşe. Cele mai multe motive pentru ca Sutton să fie detestată izvorăsc din acel şir de farse malefice, Jocul Minciunii, ce afectează psihic şi chiar fizic victimele lui. Fetele au cam întrecut limitele unor simple feste distractive cu scenariile lor care, din ce reuşeşte să înţeleagă Emma, au devenit tot mai vicioase şi traumatice.

    Suspiciunea criminalistică se îndreaptă în toate direcţiile, autoarea jucându-se cu mintea cititorilor şi stârnind bănuieli faţă de oricare dintre prietenele, membrii familiei, foştii iubiţi, amicii sau colegele din galeria de apropiați ai lui Sutton.

    O latură aparte a integrării familiale a Emmei sensibilizează prin modul în care ea apreciază părinţii adoptivi minunaţi ai surorii ei moarte şi încearcă să corecteze frecuşurile lăsate de aceasta în relaţia cu fiica lor biolgică, Laurel, acum noua ei soră. Ca fantasmă, Sutton nu poate decât să asiste la toate acestea, cu remuşcări pentru felul cum s-a comportat cât era în viaţă şi să fie alături de Emma în  eforturile ei diplomatice şi detectivistice.

     Volumul trei, Două adevăruri şi o provocare, continuă de la cliffhanger-ul în care ne lăsase finalul celui de-al doilea, odată cu apariţia tenebrosului Thayer Vega, fratele uneia dintre prietenele lui Sutton, Madeline, despre care nu mai ştia nimeni unde se evaporase. O teorie era chiar că se poate să fi fost ucis şi el. Dar iată-l aici. În plină noapte. În camera Emmei (văzută de toţi ca Sutton). Intrat pe fereastră. Emma, cu nervii întinşi la maxim de criminalul hărţuitor care continuase să trimită mesaje de ameninţare cu moartea în caz că nu-i respectă impunerile, şi bănuind deja că acesta ar putea fi chiar Thayer, reacţionează destul de isteric, țipând și trezind toată casa. În frunte cu tatăl său care manifestă o antipatie personală exacerbată, probabil cu-o istorie-n spate, faţă de băiat. Odată cu arestarea lui, Emma/Sutton se pomenește că toată munca ei de împăciuire cu surioara caustică, Laurel, se duce pe Apa Sâmbetei, pentru că aceasta pare să aibă sentimente puternice pentru intrusul reţinut. Acum o învinuieşte pe Emma de perfidie, eroina noastră substitutivă neînţelegând prea bine de ce. Pentru că dispărutul s-a înfiinţat anume la ea, pentru că a reacţionat disproporţionat şi a dus la arestarea lui sau pentru vreo altă problemă necunoscută ei, din trecut, acum reactivată?

   Singurul confident al Emmei, cel care a aflat toată povestea înlocuirii identitare, Ethan îşi continuă cucerirea pas cu pas a sufletului fetei. Relaţia se dezvoltă mai accelerat ca oricând, dar are parte şi de o umbră serioasă pentru că echipa de şoc a amicelor implicate în Jocul Minciunii, îl iau ca ţintă tocmai pe el  pentru una dintre celebrele lor farse răutăcioase. Emma are de ales între a lăsa după maliţioasele Laurel, Madeleine, Charlotte şi mai nou coptatele la grup gemene Twitter sau a se opune, luând o atitudine foarte ne-Sutton-iană şi ieşind complet din personajul interpretat.

     În continuare Sara Shepard are grijă să bată darabana pe creierașele noastre, îndreptând prin diferite întâmplări şi revelaţii dubiul asupra fiecăruia dintre personaje, chiar şi înspre cele mai îndrăgite. Modul de a intercala amintiri ale fetei-stafie, izbucnind din uitare în flash-back-uri istorisite la persoana întâi, atinge perfecţiunea, pentru că ajungi să-i aștepți retrospectivele ca pe cele mai mari dezvăluiri iluminante posibile. Fiecare comutare pe spiritul rătăcitor al lui Sutton, se constituie într-un deliciu special, nu numai cu aduceri aminte, dar şi cu  perspectivă nouă, trecută prin gândurile sale. Gânduri ce îşi analizează deosebirile de comportament faţă de sora sa, de exemplu: o discuţie mamă-fiică în miez de noapte, căreia Sutton pe când trăia nu i-a dat nicio şansă să se înfiripe, o încurajare de către Emma a unor fane ce o idolatrizau dar se şi temeau de ea în postura de Sutton-Miss Popularitate, genul de băieţi preferat de fiecare şi ce mai simte ea acum, chiar sub formă de fantomă, pentru Thayer.

     Când am luat în mâna acest volum trei eram singur că voi avea parte de un final, măcar parţial cum a fost cel pentru Micuţele Mincinoase. Fiindcă acolo s-au oprit traducerile în limba română, după rezolvarea cazurilor principale. Celelalte volume care mai tot apar în engleză reluând, probabil, alte fire ale epopeii grupului de micuțe amăgitoare amăgite. Iar cum din seria asta nu a mai fost publicat nimic la noi din 2012, mă gândeam că au abandonat-o tot aşa, după identificarea asasinului, chiar dacă alte linii de acţiune paralele vor continua… Ei bine, cu cât mă apropiam de sfârşitul romanului şi realizam cât de puţine pagini mai am, le răsfoiam pe cele rămase tot mai îngrijorat cu conștientizări exclamative de genul: Nuuuu! Nu mai sunt suficiente capitole ca să încheie totul satisfăcător, cu dezvăluri şi reacţii ale celorlalţi! Aaaa!!!! Mai există volume care nu au apărut în română! Iiiiii!!!

    Într-adevăr, ne rămâne speranţa că Editura Leda îşi va aminti de serie şi că vânzările exemplarelor rămase se vor accelera, astfel încât să dăm un semnal clar că fanii The Lying Game mai vor episoade din poveste. Poate e şi vina autoarei că o lungeşte atâta şi zăpăceşte editurile ce nu rezistă prea mult peste-o trilogie, dar nu sunt nici foarte multe motive ca s-o scurteze, pentru că acest al treilea volum, de pildă, este mai bun ca al doilea şi la acelaşi nivel de intensitate ca primul.

     Chiar dacă se deschide în mintea unei adolescente-fantomă, seria are foarte puţin supranatural, poate fi citită fără iritaţii şi de cei care nu suportă intervenţiile paranormale în cercetarea unei omucideri. Tot aşa cum povestea nu e deloc numai pentru adolescenți, deşi eroinele lui sunt încă la liceu. Dacă am înţeles bine în an terminal, dar nu se omoară nimeni de grija studiilor universitare, aşa că cerința: “Să se afle în ce clasă sunt protagonistele!”, ar putea fi o taină provocatoare de descifrat, în sine.

    Două vorbe comparative despre ecranizarea TV. Aproape că nu au nicio legătură, serialul și seria de cărți, în afară de numele personajelor, locaţii şi premise. Acolo Sutton trăieşte şi a pornit să îşi caute mama, substituirea cu geamăna Emma fiind o înţelegere frăţească. Ethan seamănă mai mult cu bad boy Thayer şi invers, fiind el iubitul secret al lui Sutton, nu viceversa. Gata, nu vă mai confuzez cu diferenţe şi asemănări, mai ales că nu am văzut serialul, ci doar am strâns mărturii feminine despre el. Ideea este că neavând mare legătură, pot fi savurate în mod individual şi fără teamă de spoilere reciproce. Acelaşi gen de gust, dar o altă reţetă.

     Nu ai cum să scapi fascinaţiei micuţelor mincinoase şi fetelor un pic mai măricele din Jocul minciunii. Pentru că, dacă ai continua progresiv, înseamnă că nu te-ai lăsa atras/ă nici de intrigile din Gossip Girl ori Cruel Intentions, şi că nu le-ai simpatiza nici pe tipele din Totul despre sex sau din Neveste Disperate. Ele sunt exact aceleaşi personaje, aflate la diferite stadii de evoluție. Ale Sarei Shepard într-o panoramă şi o perioadă a vieţii mai idilice, având parte şi de o doză zdravănă de mister criminogen în plus.

Cartea Două adevăruri şi o minciună (seria Jocul minciunii #3) de Sara Shepard a fost oferită de Editura Leda. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Leda

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut-recenzie

 

 Titlu original: En attendant Bojangles

Editura: Nemira

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba franceză și note de: Alice Georgescu

Număr pagini: 159

Gen: Dramă, Ficțiune

Cotație Goodreads: 3,99

Nota mea: 5 steluțe din 5

 

   „Niciodată nu-i văzusem dansând așa, arăta ca primul dans – și ca ultimul. Era o rugăciune de mișcări, era începutul și sfârșitul în același timp. Dansau cu răsuflarea tăiată, pe când eu o rețineam pe-a mea ca să nu pierd nimic, să nu uit nimic și să-mi amintesc de toate aceste gesturi nebune. Își puseseră toată viața în acest dans, iar mulțimea înțelesese foarte bine, așa că oamenii aplaudau ca niciodată, fiindcă, pentru niște străini, dansau la fel de bine ca ei.”

    Când m-am apucat să citesc „Așteptându-l pe Bojangles” nu știam la ce să mă aștept. Am fost surprinsă plăcut să descopăr un stil lejer, accesibil, fluid, o poveste frumoasă, emoționantă, tristă și spusă cu umor. Exact ca „Mr. Bojangles”, melodia cântată de Nina Simone. Un roman ce te face să râzi și să plângi, să treci de la veselie la tristețe, genul de carte care îmi provoacă sindromul cărții plăcute, așa cum îi spun eu: cu cât îmi place mai mult cartea, cu atât mai greu îmi e să scriu despre ea.

   Este povestea unei familii neconvenționale, văzută prin ochii fiului, spusă cu umor, în pași de dans. Însă de-a lungul lecturii, descoperim un substrat mult mai profund, o tristețe ascunsă sub masca umorului și a dansului. O poveste tragi-comică, în care mecanismul de apărare împotriva unei realități triste este umorul.

   Romanul începe cu descrierea familiei din perspectiva copilului: o familie atipică, originală, neconvențională, pentru care regulile sunt de prisos. O familie ce trăiește în afara realității, așa cum s-a exprimat autorul într-un interviu, vorbind despre cartea sa.

„Părinții mei dansau tot timpul, peste tot. Cu prietenii lor noaptea, ei amândoi dimineața și după-amiaza. Uneori dansam și eu cu ei. Dansau cu niște figuri absolut incredibile, dărâmau totul în jur, tatăl meu o arunca pe mama mea în atmosferă, o prindea de unghii după o piruetă, câteodată chiar două sau trei.”

  Familia este formată din Mama, Tata (chiar așa sunt scrise în carte, cu majuscule), fiul lor și… Domnișoara Superfluă, o pasăre exotică, adusă dintr-o călătorie în Africa: „Domnișoarei îi plăcea la nebunie când Mama citea întinsă pe canapea și o mângâia pe cap ore întregi. Îi plăcea lectura, ca tuturor păsărilor savante. Într-o zi, mama vrusese s-o ia pe Domnișoara Superfluă în oraș, la cumpărături; pentru asta îi confecționase o frumoasă zgărdiță din perle, dar Domnișoara se speriase de oameni, iar oamenii se speriaseră de Domnișoara, care țipa mai rău ca oricând.”

  Un alt personaj amuzant, ce aproape face parte din familie, este un senator cunoscut drept „Gunoiul”. În ciuda poreclei, Gunoiul este un prieten foarte loial, ce rămâne alături de ei la bine și la greu, în momentele cele mai importante.

„- Gunoiul e prietenul meu cel mai scump, căci prietenia lui e fără de preț!

Iar asta o înțelesesem perfect.”

   Duceau o viață boemă, neconvențională, excentrică: dădeau petreceri cu mulți invitați și cocktail-uri (băutura preferată a Mamei), dar nu-și plăteau impozitele, nici măcar nu deschideau corespondența, lucru de unde le vin multe probleme. Își retrag copilul de la școală, prea convențională pentru el și îl educă acasă, în propriul stil, original și neconvențional.

   În centrul narațiunii este Mama, femeia pe care Georges, tatăl copilului-narator, o adoră. Originală, ieșită din tipare, carismatică, excentrică, îi plac dansurile și cocktail-urile, este mereu în centrul atenției. Soțul ei o alintă atribuindu-i în fiecare zi un nume diferit: Georgette, Louise, Colette, Elsa, Pauline, astfel încât de multe ori uitam și mă întrebam dacă a apărut un personaj nou.

   Viața boemă și fericită a familiei se destramă atunci când Mama este diagnosticată cu o boală psihică gravă: „Isterie, bipolaritate, schizofrenie, medicii o copleșiseră cu tot vocabularul lor savant pentru desemnarea nebunilor de legat.”

   Cartea este foarte bine documentată, descriind fidel și gradat simptomele acestui tip de afecțiune psihică, bizareriile de dinaintea declanșării bolii, personalitatea sa ieșită din comun, culminând cu incendierea casei. Și totul într-un limbaj accesibil, astfel încât orice cititor, chiar dacă nu are pregătire de specialitate, poate înțelege:

„- Da, știu, și eu îmi aduc perfect aminte. Ai lucrat la o florărie și ai fost concediată pentru că refuzai să încasezi banii pe buchete?

– Dar în ce lume trăim?! Florile nu se vând, florile sunt ceva frumos și gratuit, nu trebuie decât să le apleci și să le culegi. Florile sunt viață și, din câte știu eu, viața nu se vinde!”

„Îi auzeam clar confuzia din glas, știam bine că, de astă dată, pledoaria ei nu ascundea nicio fantezie, era, din nefericire, serioasă, ochii i se voalaseră ca să-și poată observa în interior lumea pe cale să se prăbușească, iar eu simțeam parchetul fugindu-mi de sub picioare.”

„Starea ei era variabilă, ne putea primi cu un comportament fermecător ca să devină brusc isterică în clipa când plecam. Uneori era invers și era complicat să rămâi, trebuia să aștepți răbdător să se calmeze, asta putea să dureze foarte mult timp.”

„- Mulțumesc, dragă prietene, îți propun un târg: dumneata te ocupi de ea când plânge, iar eu, când zâmbește! Ești net în câștig, fiindcă petrece mult mai mult timp plângând decât zâmbind.!”

„Din nefericire, după câtva timp, demenajarea creierului Mamei reîncepu cu intermitențe. Momente fugitive de nebunie care debarcau cât ai clipi din ochi, așa, pentru un amănunt, timp de douăzeci de minute, o oră, și fugeau la fel de repede ca un clipit. Apoi, timp de săptămâni întregi, nimic. În timpul pasajelor de nebunie furioasă nu doar pinul era o obsesie, totul putea deveni așa ceva de la o clipă la alta. Într-o zi, erau farfuriile pe care vrusese să le schimbe. Pentru că soarele se reflecta în porțelan, le bănuise că voiau să ne orbească. În altă zi, vrusese să-și ardă toate hainele de in, pentru că îi ardeau pielea, văzuse niște semne acolo unde nu erau și se scărpinase toată ziua până îi dăduse sângele. Altă dată, apa lacului fusese otrăvită, doar fiindcă, din cauza ploii de peste noapte, își schimbase culoarea. Și apoi, a doua zi, se ducea să facă baie, mânca din farfuriile de porțelan îmbrăcată în rochie de in, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

   Este descrisă îndeaproape drama cauzată de problemele psihice ale Mamei, modul în care tatăl și fiul sunt afectați și încearcă să facă față, ducând o viață normală și apelând la mecanismul lor de apărare caracteristic: umorul.

„De la internarea Mamei, Tata se arătase foarte curajos, zâmbea mereu, petrecea mult timp jucându-se și vorbind cu mine, continua să-mi dea lecții de istorie, de artă, mă învăța spaniola cu un vechi magnetofon și niște casete care torceau ca o pisică, rotindu-se.”

„Mă duceam deseori la cinema; așa, pe întuneric, putea să plângă fără să-l văd. Eu vedeam prea bine ce ochi roșii avea la sfârșitul filmului, dar făceam pe niznaiul.”

   Deși în mare parte totul este povestit și descris din perspectiva fiului, există fragmente în care își face apariția vocea tatălui:

   „Ne căsătorisem, fără martori, fără preot, formulând mii de jurăminte inventate. În fața altarului, cântaserăm bătând din palme, ca la căsătoriile negrilor americani. În fața capelei, dansaserăm pe melodia ce răsuna încet din tranzistorul mașinii, o frumoasă piesă a Ninei Simone, o piesă care încă mai răsună, la orice oră din zi și din noapte.”

  „Așa că, normal, în ceea ce privește educația fermecătorului nostru vlăstar în asemenea condiții, nimic nu se petrecuse așa cum trebuia.Cum își petrecea nopțile în companii galante, participa la conversații de adulți, la dezbateri uneori de nivel înalt sau la monologuri inflamate de bețivi inspirați, zilele la școală i se păreau foarte terne și atinse de banalitate.”

   „El credea că e un joc, cel mai adesea își privea mama râzând, gândindu-se că ea juca mai departe în mod voluntar unul dintre rolurile ei delirante. El credea că e un joc și-atunci eu mă prefăceam că n-am un aer prea surprins și nefericit.”

   De ce îmi place așa mult „Așteptându-l pe Bojangles”? Pentru că îmi place mult, de la copertă, până la stil și metafora pentru tristețe și bucurie. În primul rând, m-a cucerit stilul, de o simplitate, o fluență și o frumusețe uluitoare: lectura curge pur și simplu la vale; umorul și modul în care este folosit pentru a supraviețui tristeții; personajele foarte bine conturate, autorul reușind să transforme până și o pasăre în personaj, al patrulea membru al familiei. „Gunoiul” este, după părerea mea, personajul cel mai amuzant, perceperea sa prin ochii copilului făcând tot deliciul:

„De cum trecea pragul, începea să strige:

– Caipirowska, Caipirowska!

Multă vreme am crezut că o striga așa pe prietena lui din Rusia, dar ea nu venea niciodată și atunci tatăl meu, ca să-i ușureze așteptarea, îi servea un cocteil înghețat cu mentă înăuntru și senatorul era, totuși, mulțumit.”

   Era vorba, desigur, de cocktail-ul Caipirowska, dar copilul nu știa. Am râs și de modul propriu în care micuțul înțelege referirile la un eveniment important din istorie, Căderea Zidului Berlinului:

   „Când se întorcea, spunea că meseria lui era mult mai amuzantă înainte de căderea zidului, pentru că lucrurile se vedeau mult mai limpede. Eu dedusesem că în biroul lui avuseseră loc niște lucrări, că fusese spart un zid și că ferestrele fuseseră astupate cu bucăți din el.”

   La un moment dat, mă identific cu personajul (și cu autorul, despre care am aflat ulterior că este stângaci și că a fost diagnosticat cu dislexie în copilărie):

   „Scriam ca „o oglindă”, îmi spusese învățătoarea, deși eu știam foarte bine că oglinzile nu scriu. (… Atunci, din nefericire pentru Mama, am fost aproape vindecat. Aproape, fiindcă eram și stângaci, pe deasupra, dar în chestia asta învățătoarea nu putea să facă nimic, îmi zisese că soarta se încrâncena împotriva mea, că asta era situația, că înainte de nașterea mea se lega brațul greșit al copiilor ca să fie lecuiți, dar că se terminase cu această medicină.”

   N-am avut dislexie, dar și eu sunt stângace și în copilărie scriam unele litere în oglindă.

Despre autor:

   Olivier Bourdeaut s-a născut în 1980, la Nantes. „Așteptându-l pe Bojangles” este cel de-al doilea roman scris, dar primul publicat, pentru care a câștigat mai multe premii în Franța: Marele Premiu RTL-Lire, Premiul pentru roman France Télévisions, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul Académie de Bretagne, Premiul Emmanuel-Roblès, Premiul Hugues Rebell.

   S-a dedicat literaturii după ce și-a pierdut slujba de agent imobiliar, primul roman a fost respins de edituri și niciodată publicat, în școală nu s-a adaptat, iar acum este un scriitor cunoscut în Franța și peste hotare; cartea lui a fost tradusă în peste 20 de limbi și răspândită în mai multe țări. Olivier Bourdeaut este dovada vie că niciodată nu trebuie să-ți abandonezi visele: după o viață plină de eșecuri, poți avea un succes răsunător.

Iar acum vă las în compania Ninei Simone, cu melodia devenită laitmotiv al cărții.

 

 

Cartea Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Sursă foto: FurorTV

Pisicile războinice.Pădurea secretelor, de Erin Hunter-recenzie

Titlu original: Warriors. Forest of secrets

Traducere din limba engleză: Ioana Văcărescu

Editura: All         

Colecția: Galaxia Copiilor

Anul apariției: 2015

Număr pagini: 344

    De fapt și de drept, Erin Hunter nu este un autor, ci sunt 6 la număr! Kate Cary, Cherith Baldry, Tui Sutherland, Gilian Phillip, Inbali Iserles și Victoria Holmes sunt numele scriitorilor incredibil de talentați reuniți sub această umbrelă.

      La începutul anilor 2000, Vicky Holmes a primit din partea prestigioasei edituri Harper Collins provocarea de a crea un roman pentru copii despre pisicile sălbatice. A răspuns cu scepticism, temându-se că va seca rapid izvorul ideilor pe această temă. De la proiectul unui unic roman, din împletirea subiectelor de război, politică, iubire damnată și conflict religios, ramificate prin întâlnirea mai multor destine și prin dezvoltarea complexă a caracterelor la limita dintre bine și rău, au rezultat în cele din urmă 6 sub-serii a câte 6 volume fiecare. Lui Vicky i s-au alăturat ceilalți autori și așa a luat naștere pseudonimul literar Erin Hunter.

       Având în vedere că nu demult a fost 1 iunie, că am celebrat Ziua copilului și că vacanța de vară se apropie cu pași repezi, m-am gândit că ar fi timpul să vă vorbesc despre cel de-al treilea volum al seriei ,,Pisicile războinice”. O serie încântătoare, perfectă pentru copiii de toate vârstele. O lectură pe care aș include-o, fără doar și poate, în bibliografia școlară. Povestea atractivă și scriitura lejeră ar atrage orice copil în mrejele lecturii, i-ar deschide apetitul pentru această activitate nobilă, esențială pentru dezvoltarea sa ca individ.

   Pentru cei care nu au citit încă primele două volume, protagonistul seriei este Inimă de Foc, un războinic viteaz al Clanului Tunetului. Da, ați auzit bine. O felină războinic. Membru al unui clan. Inițial, Inimă de Foc a fost un motan de casă, din tărâmul celor Două Picioare. În urma unor întâmplări a ajuns în Clanul Tunetului, unul din cele 4 aflate sub protecția Clanului Stelelor, divinitatea colectivă ce influențează societatea acestor pisici. O societate ce se aseamănă izbitor cu cea a oamenilor, motiv pentru care povestea lui Erin Hunter este o alegorie ce are drept rol evidențierea diferențelor dintre oameni și animale, dar și a perspectivei din care felinele privesc lumea.

                                                                               Sursă foto

   Pas cu pas acest străin a reușit să câștige respectul celorlalți și, mai ales, aprecierea lui Stea Albastră, conducătoarea clanului și mentorul său iubit. O misiune deloc ușoară. S-a văzut pus de nenumărate ori în situația de a-și dovedi loialitatea, a luptat din răsputeri, a participat la misiuni de o importanță capitală pentru menținerea păcii și armoniei între cele 4 clanuri. În cel de-al doilea volum, sora sa, pisică de casă, i l-a încredințat pe unul din puii săi, un motănel abia născut, alb ca laptele, pentru a face parte din clan. În cea de-a treia carte Norișor/ Labă de Nor se va confrunta, la rândul său, cu prejudecățile anumitor membrii ai clanului, dar va demonstra că merită să se numere printre ei.

   Pacea dintre cele 4 clanuri este instabilă, atât de fină încât ar putea fi dezechilibrată la cea mai mică atingere, la cea mai plăpândă adiere de vânt. Iarna este cruntă, atât de friguroasă cum nu a mai fost de ani de zile. Toate pisicile se confruntă cu dificultăți, cu hrana insuficientă, cu stomacurile dornice să-și astâmpere chiorăitul, însă Clanul Tunetului rezistă, cum a reușit și altă dată, după spusele bătrânilor.

   Inimă de Foc și prietenul său, Dungă Cenușie, sunt mai hotărâți decât oricând să-l demaște pe Gheară de Tigru, secundul clanului lor, cel responsabil de evenimente tragice, de moartea sau accidentarea unor pisici și care pare să aibă ceva de ascuns. Aleg să meargă în satul oamenilor, locul în care este găzduit Dungă Neagră, un vechi tovarăș, cel care îi poate ajuta în acest demers. Află de la acesta tot adevărul, pe care Inimă de Foc i-l aduce la cunoștință conducătoarei sale, dar degeaba. Nu este crezut.

,,<<Dacă m-am înșelat în tot timpul ăsta?>>, s-a întrebat Inimă de Foc. <<Dacă Gheară de Tigru este exact ceea ce pare a fi: un secund loial și eficient?>> Dar nu se putea convinge să creadă asta. Și în timp ce se îndrepta încet spre mormanul de mâncare, își dorea cu ardoare să fie eliberat de povara lucrurilor pe care le știa.”

   La un moment dat, odată cu venirea primăverii și cu topirea zăpezii, cei doi războinici descoperă necazurile pe care Clanul Râului le are de înfruntat. Apa râului iese din albie, inundându-le o mare parte din teritoriu. În plus, din cauza poluării provocate de oameni au rămas fără pește, fără hrana atât de necesară. Poate de dragul lui Pârâu Argintiu, războinică a Clanului Râului și iubita secretă a lui Dungă Cenușie, ori poate din altruism, decid să-i ajute, procurându-le vânat proaspăt. Și fără ca Clanul Tunetului să știe ceva. Încă…

                                                                          Sursă foto

    Gheară de Tigru împreună cu Coadă Ruptă, prizonierul clanului, și o bandă de pisici singuratice atacă tabăra în încercarea de a o înlătura pe Stea Albastră, aflată la ultima sa viață. Inimă de Foc și Norișor acționează la timp și reușesc să evite o catastrofă. Din acest moment, Stea Albastru nu mai fi aceeași, prea zdruncinată…

    În tumultul acestor evenimente, Inimă de Foc află informații ce îl pun pe gânduri. Istoria clanurilor pare mai complicată decât pare. Pârâu Argintiu urmează să nască puii lui Dungă Cenușie, iar vechii lor aliați, cei pe care i-au salvat de altfel, Clanul Vântului, trec de partea Clanului Umbrelor. Trecutul este uitat, ignorat, însă în această pădure a secretelor trecutul are o importanță pe care nu toți o conștientizează…

,,Inimă de Foc și-a lins una dintre labe și apoi s-a frecat pe față cu ea. Pe măsură ce i se limpezeau gândurile, și-a adus aminte de avertizarea lui Frunză Ruginie: Apa stinge focul. Oare ce încerca să-i spună? S-a gândit apoi la profeția mai veche a lui Frunză Ruginie, că focul avea să salveze clanul. Urmându-l pe Dungă Cenușie afară din vizuină, Inimă de Foc și-a dat seama că tremură și nu e doar din cauza frigului. Simțea cum se adună necazurile, asemenea unor nori grei de furtună. Dacă apa avea să stingă focul, atunci ce ar mai fi putut salva clanul? Oare vorbele lui Frunză Ruginie însemnau că pisicile din Clanul Tunetului erau condamnate să piară?”

     Va reuși Inimă de Foc să afle adevărul despre legăturile secrete dintre clanuri? Ce viitor îi așteaptă pe Dungă Cenușie și pe scumpa sa Pârâu Argintiu, responsabili de a fi încălcat codul războinicilor? Cum va fi afectată ierarhia Clanului Tunetului? Mai există speranță când totul pare aproape pierdut?

    Vă invit să descoperiți ,,Pisicile războinice. Pădurea secretelor”! Oferiți-le această serie cadou copiilor dumneavoastră, citiți-o alături de ei, învățați împreună din povestea acestor pisici uimitoare, veritabile tipologii umane. Veți avea parte de o poveste fascinantă, nelipsită de aventură și suspans, pe care o aveți adora, indiferent de vârstă.

      LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Pisicile războinice.Pădurea secretelor de Erin Hunter a fost oferită de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, şi cărtureşti

"O întreagă armată îi suflă în ceafă acestei blonde minione cu gura mare. Oare poate să fie mai evident de atât că primește un tratament special?"

Tratament special-Inspecţia de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman-recenzie

Nr. pagini: 398
Editura Librex Publishing
Anul: 2016

Seria Tratament special: 1.Tratament special-Anna, 2. Tratament special-Îmblânzirea scorpiei, 3. Tratament special-Inspecția

   În urmă cu câtiva ani am descoperit platforma Wattpad și odată cu el am înțeles fenomenul ce a luat amploare declanșând o adevărată isterie printre tineri. Din ce în ce mai mulți oameni “îmbătați” de euforia momentului au reușit să își publice cărțile și devină cunoscuți datorită milioanelor de accesări. Printre aceștia se află Anna Todd, devenită celebră datorită seriei After-o nebunie care a inspirat pe multe tinere aspirante la titlul de autoare, iar pe cititoare să ofteze după trupa One Direction.

    Davine M. Vesco & Lexi B. Newman au debutat asemănător și au făcut primul pas publicând seria Tratament special stârnind valuri printre cititori. Printre aceștia m-am aflat și eu profitând din plin de entuziasmul lor. Primul volum l-am terminat în timp ce mă întorceam de la București cu microbuzul și îmi aduc aminte perfect pofta cu care am devorat cartea în câteva seri. Din moment ce mă stârniseră cu bomba de la final, dorința de a citi restul volumelor a venit de la sine. Din păcate, pe parcurs mi-am dat seama că fetele au fost prinse în vârtejul glumelor și au omis să dezvolte povestea, să crească adrenalina și să mențină suspansul.

   Tratament special-Inspecția a fost un rău necesar, o carte care ar fi trebuit să stopeze chinul și să ofere răspunsuri la acele întrebări care planau și pe măsură ce înaintam se anunța un adevărat taifun. M-am amăgit cu iluzii sperând că vor pregăti alte momente palpitante, dar din nefericire pentru mine s-au rătăcit printre fraze clișeice și la finalul seriei au conștientizat că trebuie să încheie onorabil cartea, dar nu prea aveau cu ce.

Scenariul a fost previzibil și lipsit de vlagă. Au irosit o șansă minunată de a face din acest final de serie ceva special.

     Să aflăm mai multe despre aventurile Annei/Gloriei Montgomery:

    Planul Annei de a urma Academia militară J. F. Kennedy nu a fost tocmai o idee inspirată, dar când o blondă își pune ceva în cap nu poate să renunțe. Minciunile, actele false, dar și susținerea de care are parte o va transforma într-o tânără privilegiată care are lumea la picioare. Face ceea ce-i place și deși este pedepsită de instructor, cred că se simte bine să țină lumea în suspans. Relația cu Austin, fratele ei rătăcitor se îmbunătățește și este chiar frumos să-i vezi împreună, dar în același timp și îngrijorător pentru că Anna învață ilegal într-o școală cu renume.

   Se anunță de ceva timp o inspecție periodică la toate școlile de profil, iar J. F. Kennedy este programată pentru analiză. Ce soluții ar putea găsi pentru salvarea Annei? Dosarul este incomplet: actul de identitate este inexistent, certificatul medical este măsluit, defectul ei fizic este evident și dacă va fi testată va pica la probele fizice. Jay Davis este dispus să facă orice pentru iubita lui, dar nu este singurul. Frumoasa blondă are un întreg arsenal de forțe terestre care ar face imposibilul posibil pentru ceva inutil. Dacă ar scăpa de inspecție, diploma de absolvire a academiei este nulă pentru că numele purtat de Anna este fals.

    O experiență inedită sau timp irosit în zadar?

   Înainte de a fi cercetată cu minuțiozitate, la sediul de la J. F. Kennedy se prezintă proprietarul, un tânăr plin de perspective, nimeni altul decât Mike, fiul rătăcitor al lui Morris și vărul Annei. Sentimente contradictorii, răni care dor, secrete care par să macine pe cei din jur le vor da unele bătăi de cap, dar scopul lor este să își unească forțele și să salveze pe Anna. A intrat în belele și trebuie ajutată, nu?

    Inspectorii ajung și toată lumea se întreabă ce se va întâmpla, cine va pica la mijloc în această mărșăluire de forțe. Primul lor pas este să analizeze zona, să descopere cine consumă droguri și să studieze fiecare locșor în care conviețuiesc membrii academiei militare. Comportamentul deficitar și semnele distinctive i-ar putea da de gol, iar ei sunt acolo să savureze orice mică victorie.

   Anna se străduiește să nu-și arate afecțiunea în public față de cei dragi, iar Jay poartă un adevărat război intern cu gelozia. Iubita lui este un magnet pentru băieți și chiar dacă ea nu le dă importanță, Jay tot nu se poate abține. Pentru cei din jur ea este minoră și o relație cu unul din instructori este strict interzisă. Pe lângă faptul că ar fi acuzat de corupere de minori, și-ar pierde dreptul de liberă practică declanșând un scandal de proporții.

   Momentul de care le era teamă vine atunci când le este lumea mai dragă. La antrenamentul zilnic li se dau exerciții fizice cu grad ridicat de dificultate, iar Anna nu este capabilă să le execute. Toți conștientizează că jocul de-a școala s-a terminat și războiul abia începe.

   Ce măsuri se vor lua și cum vor reacționa când vor citi dosarul incomplet al Annei este doar un mic pas către isteria generală. Cert este că mulți vor avea de plătit pentru greșelile lor, în special academia.

   “O întreagă armată îi suflă în ceafă acestei blonde minione cu gura mare. Oare poate să fie mai evident de atât că primește un tratament special?”

   Tratament special: Inspecția a fost o încercare nereușită de a încheia o serie plină de potențial. Am apreciat efortul celor două tinere autoare de a lucra în echipă și chiar m-am întrebat cum au interacționat pentru a scoate un produs finit.

    Davine M. Vesco & Lexi B. Newman au avut un subiect bun și l-au irosit. Mi-aș fi dorit să mă surprindă în cele 398 de pagini, să simt că personajele evoluează și crește suspansul, dar joaca de-a scrisul s-a transformat în distracție și autoarele s-au blocat. Se simte că la final au rămas în pană de idei trezindu-se dintr-un somn profund direct în fața manuscrisului. Obosite de la atâtea glume au considerat că este suficient să ofere câteva fragmente emoționante ce ar fi putut să miște sufletul cititorilor. Sper ca pe viitor să iasă cumva din clișeul wattpad și să demonstreze că ideile lor au substanță.

Cartea Tratament special-Inspecţia de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman este disponibilă pe Librex.ro

Surse imagini: pinterest, facebook-Trilogia Tratament special

by -
9

Act de război, de Brad Thor-recenzie

“Cine crede că singurul gând despre teamă trebuie să fie cel despre însăşi teama noastră ar trebui să-l cunoască pe Brad Thor”.(Newsweek)

   Deci, haideţi să-l cunoaştem pe Brad Thor mai întâi ca persoană.
Bradley George “Brad” Thor s-a născut în 21 august 1969 în Chicago, Illinois. A absolvit cu “magna cum laude” la University of Southern California, unde a studiat scrierea creativă, producţia de film şi televiziune. Este analist la “Homeland Security” în cadrul programelor de identificare a ţintelor terorismului şi membru al “Alexandrian Defense Group”
În 2008 a participat la operaţiuni în Afganistan, documentându-se pentru thrillerul său “The Apostle”. A susţinut cursuri despre zonele de conflict şi este membru al “The Heritage Foundation”. Cărţile lui Brad Thor au fost traduse în întreaga lume şi de câţiva ani ocupă locurile fruntaşe pe lista celor mai bune opere de ficţiune a cotidianului ”The New York Times”.
Cea mai cunoscută este seria “Scot Harvath” ale cărei drepturi de ecranizare au fost cumpărate de Warner Bros.
La noi au apărut trei romane din serie la editura Rao: ”Lista Neagră” (“Black List”),” Codul de Conduită” (“Code of Conduct”), şi “Act de Război” (“Act of War”).

   “Act de Război este unul dintre cele mai bune thrillere ale lui Brad Thor, rivalizând cu tot ce s-a scris înainte” (ZenksMorningReport.com)

   Din nou o carte ofertantă, spionaj, misiuni speciale secrete, acţiune şi războiul împotriva terorii, acesta este ultimul thriller a lui Brad Thor.
“Lăsaţi-l să doarmă. Pentru că, odată trezit, dragonul va zdruncina întreagă lume.” (Napoleon Bonaparte)
Aşa şi este. Un agent CIA este ucis, o informatoare chinezoaică Mingxia dispare şi cei de la Langly intră într-o continuă stare de agitaţie. Se presupunea că femeia deţinea date despre un posibil atac la adresa SUA, aşa că cei din agenţie aveau nevoie de informaţii.

   Ken Harmon, un agent vestit pentru calmul şi organizarea lui, primeşte ordinul să ia legătură cu chinezoaica la Hong Kong şi reuşeşte să afle tot ce ştia aceasta despre atacul pregătit de chinezi, susţinuţi din umbră de Pakistan şi Coreea de Nord. operaţiune denumită “XIU LONG”=”Dragonul de Zăpadă”, nume dat datorită însemnătăţii lui în mitologia chineză.

   Xiu Long era o creatură din mitologia chineză despre care se spunea că aduce întunericul, frigul şi moartea.
Toate agenţiile colaborează şi propun modalităţi de-a afla ce se întâmplă. Un pion important îl constituie “Carlton Group”, o organizaţie privată, condusă de un fost şef al CIA, Reed Carlton.
Grupul are contracte încheiate cu Departamentul Apărării, reuşind să organizeze o reţea de agenţi operativi extraordinară, care opera mai ales în Pakistan şi Afganistan, pentru că nimeni nu putea să adune date din aceste zone mai repede şi mai bine decât ei. Reed raporta direct Preşedintelui şi Secretarului Apărării.

   Chinezii s-au înmulţit considerabil în ultimii ani, resursele lor au scăzut, aşa că încearcă să le găsească unde pot şi sunt hotărâţi să pornească un război fără limite. Totuşi aveau grijă să acţioneze prin terţe persoane pentru ca lumea să nu-i poată bănui. Se află că intermediarul din regiunea uigura, care făcuse legătură cu un membru al Al Qaeda din Pakistan-Ahmad Yaqub, a fost omorât de chinezi în ideea de a-şi ascunde implicarea. Totodată CIA a aflat că un detaşament special al APE (Armata populară de Eliberare) este antrenat de China în Coreea de Nord, într-un loc ascuns, astfel încât să nu poată fi depistat de satelit.

  Aşa că, americanii demarează simultan două operaţiuni: operaţiunea “Gold Dust” care presupunea infiltrarea unui grup de 3 soldaţi Seal plus un agent de la Divizia de Operaţiuni Speciale, cu misiunea de-a găsi în Coreea de Nord tabăra de antrenament şi misiunea “Blackbird” care trebuia să-l captureze pe Ahmad Yaqub, un saudit cu legături în Al Qaeda , care din fortareaţa lui din munţi participa la finanţarea acţiunilor teroriste împotriva politicienilor corupţi pakistanezi şi afgani, precum şi împotriva tuturor acelora consideraţi duşmani ai islamului şi talibanilor.

   Operaţiunea “Blackbird” era condusă de Scot Harvath, agent al Carlton Group, aşa că dacă erau prinşi SUA nu era implicată. Reed Carlton văzuse în Harvath un izvor de talent în stare pură aşa că îi “şlefuise” priceperea extraordinară de-a combate terorismul şi-l învăţase tot ce ştia el despre tehnicile şi lumea spionajului. Asta, plus perioada activă din trupele SEAL şi din cadrul Diviziei de Securitate Prezidenţială a Serviciilor Secrete, făceau din Harvath un agent nepreţuit. Devenise nu doar un vânător şi un asasin priceput, ci şi un prădător de top temut de toţi ceilalţi. Împreună cu Chase, Sloan şi agenţi pakinstanezi el organizează o ambuscadă şi reuşeşte să-l răpească pe Yaqub, pe care-l duce pe un submarin american să-l interogheze. La început Yaqub nu se teme doar că Harvath nu era obligat să respecte convenţiile de la Geneva şi Haga, se teme şi pentru:

“Teroriştii aleseseră nu numai să pornească un război împotriva Statelor Unite ale Americii, ci şi să-l întreţină prin atacuri din ce în ce mai devastatoare. Ideologia lor religioasă întortocheată era dincolo de orice raţionament. Era imposibil să îi lămureşti, indiferent de fapte, că America jucase un rol pozitiv în istoria lumii. Teroriştii ucideau bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi ca să îşi impună voinţa întregii lumi. Din punctul de vedere a lui Harvath, America şi aliaţii săi nu îi eliminau pe aceşti oameni suficient de repede.”

   Aşa află că un uigur, un recrutor îi ceruse ajutorul ca să adune 6 oameni pe care să-i trimită în America. A cerut ingineri, iar recrutorul Khuram Hanjour s-a ocupat de ei. Urmărindu-l pe acesta ajung în Emirate, unde află că recrutase 6 studenţi arabi, de la aceeaşi facultate de inginerie, pe care-i trimisese în SUA, într-un program iniţiat de fostul preşedinte şi sponsorizat, culmea de NASA. După stagiu, însă studenţii s-au făcut nevăzuţi pe teritoriul Americii şi nu puteau fi găsiţi pentru că primiseră telefoane noi speciale, coduri personale şi trebuiau să aştepte să fie contactaţi.
Profitând de orice slăbiciune a acestora pe care şi-o puteau imagina (în fond şi ei erau tineri), reuşesc să afle numele iniţiale şi figurile acestora şi încearcă să-i identifice în bazele de date ale imigraţiei şi pe internet, convinşi că au un cont de facebook.

   Paralel cu ei Jiang Shi, colonel veteran al armatei chineze, lucra pentru Al Doilea Departament, departament de spionaj care-i adunase pe cei mai importanţi strategi ai Chinei. ”Dragonul de Zăpadă”, un război fără limite împotriva SUA fusese ideea lui, respinsă iniţial de politicienii din “Comitetul Permanent al Politburo” care nu voiau ca statul să fie implicat şi, mai mult, aveau copiii la studii în America. În final au fost de acord cu condiţia că vlăstarele lor ”prinţişorii” să fie aduşi acasă şi mai ales totul să pară un atac Al Qaeda. Atacul ar creea un haos total în SUA, urmând să se desfăşoare înainte ca recoltele să fie strânse, pentru că în timpul iernii să se instaleze foametea şi populaţia să fie decimată. Shi trebuia să sincronizeze atacul celor 6 celule iar colegii lui informaticieni să intoxice internetul cu discuţii între adepţii jihadului la un atac. Pentru că unii dintre oameni dispar îl trimite pe Cheng (considerat James Bond al chinezilor) să afle ce se întâmplă, să elimine pe cine trebuie şi să scoată din America odraslele politicienilor ”prinţişorii”.

   Drumurile lui Harvath şi Cheng se intersectează şi se suprapun, totusiHarvath are de partea lui agenţiile care-l ajută aşa că identifica bazele de depozitare ale celulelor,recuperează aparatul luat de Cheng şi îi ia prizonieri pe “prinţişori”.

   De cealaltă parte echipa din acţiunea “Gold Dust” formată din 3 membrii SEAL şi agentul Billy Tang care cunoştea bine Coreea de Nord şi ca teritoriu şi ca limbă, reuşesc să găsească tabăra de antrenament, unde funcţiona şi o închisoare pentru “duşmanii statului”. Aceştia erau închişi împreună cu familiile lor până la 3 generaţii pentru a li se ”curată arborele genealogic”. Acolo erau torturaţi şi mureau cu miile. Tang salvează un băieţel Jin Sang. Acesta se furişa din lagăr, cu acordul paznicilor, şi mai prindea în capcane iepuri, din care le dădea şi lor. Cei care veniseră să se antreneze se prefăceau că sunt fermieri, învăţau să facă agricultură, iar câteodată trăgeau cu gloanţe de cauciuc în prizonierii care chipurile îi atacau. Jin Sang le povesteşte tot ce ştie el, iar Tang reuşeşte să între noaptea în tabără şi vorbeşte cu sora băiatului. Ea îi spune tot ce îi auzise pe chinezi şi coreeni vorbind, mai ales că aceştia nu se fereau de prizonieri, ştiind că vor muri cu toţii. Tang ar fi vrut s-o salveze şi pe fată, dar ea moare, aşa că îl ia pe băiat cu ei, hotărât să-l ducă în America şi să-l înfieze.

   La Wahington, preşedintele Porter şi conducătorii agenţiilor află că vechea administraţie luase împrumuturi fără număr de la chinezi, garantând în secret cu ţinuturi din state. Punând cap la cap toate informaţiile îşi dau seama ce aveau chinezii de gând şi ce armă voiau să folosească.
Din fericire reuşită echipelor, capturarea ”prinţişorilor”, le dau posibilitatea în spatele uşilor să discute altfel cu chinezii, care sunt de acord cu toate cererile. Jiang Shi este lăsat la mâna americanilor şi omorât. Impresionat de povestea orfanului coreean, preşedintele îi determina pe nord coreeni să accepte vizita organizaţiilor umanitare în lagăre şi chiar cercetarea dosarelor.

   Dacă vreţi să vedeţi ce monstruozitate concepuseră chinezii, la ce crime se pretează oamenii invocând lupta pentru dreptate, dar şi cum cei care chiar dacă nu sunt îngeri sunt de partea binelui, citiţi cartea. Romanul este scris într-un stil alert, multă acţiune, multe personaje bune sau rele, dorinţa de mărire şi mai ales putere:

“Soldaţii folosesc orice mijloace aflate la dispoziţia lor, ca să ţină în siguranţă Statele Unite. Thor îşi transformă cititorii, ei având impresia că participă, parcurgându-i cartea, la un TV show, cum e cunoscutul ”24”, direct în pagină.!” (Associated Press)
“Din Hong Kong în America, apoi în Coreea de Nord şi China, cu Al Qaeda şi puşcaşi marini din Navy Seal la bord, cititorul aflat în această navă virtuală abia îşi trage respiraţia în călătoria extraordinară pe care a conceput-o Brad Thor.” (Revista Suspense)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Obsesia, de Karin Slaughter-recenzie

Titlu original: A Faint Cold Fear
Traducere: Ramona Neacşa
Editura:  RAO
Număr pagini: 407

Seria Grant County: 1.Furie oarbă (Blindsighted-2001), 2.Post-mortem (Kisscut (2002), 3. Obsesia (A Faint Cold Fear-2003), 4. Indelible (2004), 5. Faithless (2005), 6. Beyond Reach (2007) aka Skin Privilege

   Karin Slaughter, autoarea unor bestselleruri nominalizate la prestigioase premii şi traduse în 23 de ţări, oferă pentru prima oară publicului român un thriller palpitant, o combinaţie de suspans, mister şi pericol.

   ”Karin Slaughter este una din cele mai bune scriitoare de romane poliţiste din America” (Washington Post). Cărţile ei au fost publicate în peste 25.000.000 de exemplare şi traduse în 30 de limbi.

    Karin Slaughter s-a născut în 1971, în Atlanta, Georgia. Este recomandată de New York Times ca cea mai bine vândută autoare pe plan internaţional a zece thrillere, printre care Undone, Beyond Reach, Triptych şi Faithless, făcând parte din cele trei serii pe care le-a scris: seria Grant County, seria Will Trent/Atlanta şi seria Georgia, care le combină pe cele două.

Personajele principale se regăsesc dintr-o carte într-altă şi dintr-o serie în altă, dar cărţile pot fi citite şi de sine stătător.

   Karin Slaughter oferă cititorilor detalii prețioase în procesul de investigare a crimelor încât este imposibil să nu empatizezi cu cei care suferă și să îți pui semne de întrebare legate de cruzimea cu care sunt măcelărite victimele. Minuțiozitatea cu care scrie autoarea își dă senzația că nu lasă la voia întâmplării investigația sau modul cum s-ar putea dezlega misterul crimelor.

   Jeffrey Tolliver şeful poliţiei din Heartsdale îşi cheamă fosta soţie, medicul legist Sarah Linton, pentru a investiga o aparentă sinucidere. Cum Sara era în oraş cu sora sa însărcinată Tess, şi cum vrea şi ea să vină la locul faptei, aceasta o va aduce cu ea. Tess va vrea să urce pe deal pentru a-şi satisface nevoile de graviduţă. Cea care va descoperi “sinuciderea” este Ellen Schaffer, o blondă superbă care îşi făcea exerciţiile de sport. Cadavrul tânărului era foarte “zdruncinat”:

Victima zăcea direct sub pod, cu faţa în jos, pe pământ. Braţele erau întinse într-o parte, iar pantalonii şi chiloţii erau adunaţi în jurul gleznelor. Ai fi putut zice că doarme, dacă nu s-ar fi văzut sângele împroşcat şi urme de ţesut ieşindu-i din anus. O zgârietură lungă se afla la baza coloanei vertebrale, pielea îi era sfâşiată, dar nu cât să sângereze.
Apucă piciorul drept al băiatului ca să îl mute într-o parte, dar se opri când constată că laba piciorului nu se mişca din loc. Îşi strecura mâna pe sub cracul pantalonului şi pipăi oasele gleznei, apoi tibia şi peroneul. Era ca şi cum ar fi strâns un balon plin cu terci. Analiză celălalt picior, şi descoperi aceeaşi consistenţă. Oasele nu erau doar rupte, ci fuseseră făcute praf….
Partea de jos a penisului victimei fusese aproape complet jupuită de piele. O fâşie de zece centimetri de piele atârna de gland, iar o serie de cercei arătând ca nişte mici haltere străpungeau carnea la intervale regulate.”

   La locul faptei sosesc şi cei responsabili cu paza campusului: Chuck, al cărui tătic şi-a folosit influenţa considerabilă de ai face rost de slujbă, şi Lena Adams, o fosta poliţistă, care în urma răpirii, sechestrării, ţintuirii de podea, violărilor repetate de care a avut parte, s-a decis că nu mai poate continua ca poliţistă, dându-şi demisia. În timpul cercetărilor la faţa locului, Tess nu reapare, ceea ce o îngrijorează pe sora sa. Va porni pe urmele ei, iar ce descoperă o lasă fără vlagă şi îngrozită. Tess era întinsă pe jos, înjunghiată în piept, stomac şi scalpată parţial. Viaţa ei atârna de un fir de păr. Va fi transportată cu elicopterul de urgenţă, iar poliţiştii din zonă vor încerca să descopere cine a făcut aşa ceva chiar în apropierea lor.

   Sinuciderea primei victime este cu semnul întrebări, datorită înjunghierii lui Tess. Se pare că cineva urmărea din pădure, iar Tess l-a surprins. Părinţii tânărului erau: tatăl profesor în campus, iar mama consilier pe probleme psihice.

   A doua victimă a aşa-zisei sinucideri, este chiar fata blondă, Schaffer, care a fost găsită împuşcată în cap, sau ce a mai rămas din el.

Tânăra se afla pe canapea, cu picioarele încrucişate în jurul ţevii unei puşti. Ţeava era aţintită către cap-sau mai degrabă către ce mai rămăsese din cap. Schaffer purta o pereche de blugi mulaţi şi un tricou scurt. Picioarele erau goale, cu degetul mare prins în mecanismul de tragere.’

   Două sinucideri în două zile nu e chiar ceva neobişnuit, dar înjunghierea lui Tess îl pune pe gânduri pe Jeff. Se pare că Andy, prima victimă, avea pictat un tablou cu organele intime a celei de a doua victime. Să fie o legătură între cei doi?

   Cei doi ar fi fost evrei, iar cineva din Campus scrie pe ziduri cuvinte denigratoare la adresa negrilor. Poate cineva vrea doar rasă pură de albi? Ştim că Tess era însărcinată cu un negru. Atât timp cât este negru, evreu, hispanic, nu contează. Este cazul de panică generală?

   Lena, cea care în urmă traumelor suferite, a încercat să se ducă la psiholog (mama primei victime), dar coşmarurile o fac să bea peste măsură. Totuşi, un student o agaţă şi îi propune informaţii care ar putea să o ajute să descopere ceva din viaţa primei victime. Ethan, care nu are deloc un cazier curat, care a fost în puşcărie pentru participarea la viol a prietenei sale, acum vrea să o agaţe pe Lena. O va duce să discute cu Scooter, un drogat, şi student în campus, dar care era prieten cu Andy. A doua zi, Scooter va fi găsit spânzurat.

Capul puştiului îi atârna pe piept, părul soios acoperindu-i faţa şi gâtul. Nu purta nimic în afară de o pereche de pantaloni scurţi murdari.Ţinea mâna băgată înăuntru, şi Jeffrey îşi închipui de ce era aşa. În jurul gâtului lui se afla înfăşurată o curea de piele pe care Jeffrey nu o văzuse de pe hol. Părul lui Scooter era atât de lung şi de soios, încât Jeffrey fu surprins că abia acum îl văzuse.
Jeffrey dădu pe spate părul, care se mişca într-un mănunchi gros şi lipicios. Cureaua era prinsă în jurul gâtului atât de strâns, încât catarama săpase adânc în piele. Jeffrey nu voia să slăbească strânsoarea, dar văzu un rest de spumă ivindu-se din partea de sus. Urmări capătul curelei şi o găsi prinsă de o altă curea, făcută din pânză groasă. Catarama celei de-a doua era pusă într-un cârlig mare şi rotund prins în perete. Curelele erau întinse, greutatea cadavrului trăgând de cârligul din perete.

   A treia sinucidere? Sau o altă crimă mascată? Este implicată Lena în aceste decese? Se pare că se găsesc amprente ale ei cam peste tot. Jeff, fostul ei şef din poliţie, nu poate scoate multe de la ea. Încearcă să o înţeleagă când se opune aducerii la secţie, dar nu înţelege ce are de a face cu Ethan, mai ales că apar vânătăi şi lovituri pe fosta poliţistă. Cei doi se bat reciproc?

   Când este găsită a patra victimă, chiar Chuck, fostul ei şef de la campus, Lenei i se va pune cătuşele. Cuţitul care îl poartă asupra ei, va fi găsit într-o baltă de sânge. Se pare că, cu el i-a fost tăiat gâtul victimei. Cine este vinovat? Câte crime mai apar? Ethan să fie criminalul rasist? Cu un trecut ca al lui, cu tatuajele care îi împânzesc corpul, este candidatul perfect la tabloul criminalului.

   Va reuşi Sara să treacă peste vina ce o poartă de a nu fi avut mai multă grijă de sora sa? Părinţii ei o vor ierta? Cum decurge relaţia dintre Jeff şi Sarah? Ştim că Jeff a înşelat-o, iar divorţul a urmat la scurt timp. Va mai acorda o şansă relaţiei lor şi aşa fragile?

Vă las să descoperiţi cine este adevăratul criminal.

   Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Obsesia de Karin Slaughter este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee-recenzie

Titlu original: Simply Sexy
Colecţia Glossy Books
Traducător: Dorina Tătăran
Data apariţiei: 2012
Nr. pagini: 400
Editura Nemira

Trilogia Sexy: 1. Incredibil de sexy (Suddenly Sexy), 2. Păcătos de sexy (Sinfully Sexy), 3. Pur şi simplu sexy (Simply Sexy)

   Dacă vă plictisiţi de moarte şi nu ştiţi ce să citiţi atunci sigur ar fi cazul să diversificaţi. Trilogia Sexy abundă de romantism şi este răcoroasă precum o ploaie caldă de vară. Dacă vă prinde genul acesta, vă puteţi bucura de personaje prietenoase, zâmbitoare, mereu puse pe glume. Prietenia dintre Kate, Chloe şi Julia poate fi contagioasă, se simte că sunt unite şi se ajută de fiecare dată când sunt în impas, iar oportunităţi vor fi destule pentru au ca obiectiv salvarea postului de televiziune KTEX TV. Dacă ar fi fost patru femei, atunci vă gândeaţi la Sex and the City, dar aşa vă limitaţi la ce aveţi. :)

      Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este o carte despre viaţă, provocări, ambiţii şi decizii. Prezentul de multe ori ne determină să găsim un alt început, să lăsăm trecutul în urmă şi să mergem mai departe. Julia Boudreaux este o femeie puternică, dar sufletul ei încă mai poartă urmele celor care şi-au lăsat semnătura după bunul plac. Şi-a dorit să fie iubită de tatăl ei, să îl atragă cu reuşitele şi să petreacă cât mai mult timp împreună. Din păcate, lipsa mamei, indiferenţa tatălui orientat către distracţii au făcut-o mereu să îşi schimbe dorinţele din mers. Acum este matură, provocatoare, sexy, o adevărată devoratoare de bărbaţi, însă ceva lipseşte. Vrea să fie iubită, apreciată, să iasă din clasicul şablon al celor care sunt atraşi doar de fizicul ei, în fond şi frumuseţea are preţul ei. Aşa i se declanşează ideea de a aplica o măsură radicală – să-şi schimbe look-ul :) .

   Dar nu o face oricum, ci la scurt timp după ce aterizează în casa ei, Ben Prescott, cumnatul celei mai bune prietene, un alt devorator de femei. Cum ar putea să refuze un bărbat accidentat care trebuie supravegheat îndeaproape de cineva cunoscut?

   Kate este altruistă, drăgută, dar şi o adevărată ispită. Ceea ce nu ştie este că Ben nu este cine pretinde, ci are o meserie riscantă-poliţist sub acoperire. Colegul şi cel mai bun prieten al său a fost ucis în circumstanţe ce lasă de dorit şi simte că este datoria lui să afle cine sunt infractorii, să-i trimită după gratii. Caută dovezi, discută cu oameni, dar o face în calitate de traficant de droguri prin cartiere dubioase şi într-un moment de neatenţie este împuşcat. Acum trebuie să se refacă, dar cum poate să stea liniştit, are prea multe de făcut. Umblă cu disperare pe internet, pune anunţuri, caută indicii, plasează capcane virtuale în speranţa că cineva/oricine va muşca momeala.

   Ar fi fost prea frumos dacă ar fi fost singur, dar acum în calea lui apare Julia, o femeie perfectă pentru şifonat aşternuturi. :) Gândurile lascive îl bântuie şi nu ştie cum să procedeze, ştie că se joacă cu focul, dar chiar nu se poate abţine. Este bărbat şi are necesităţi, nu poate fi indiferent.

  Atunci când un sărut ajunge să le schimbe planurile, îşi dă seama că undeva a procedat greşit pentru că frumoasa lui ispită a renunţat la hainele sexy şi s-a transformat într-o călugăriţă. Sobrietatea nu o prinde şi pe lângă problemele pe care le are, ştie că trebuie să o convingă, să-i arate că este păcat să se piardă printre ţinute şterse, fără pic de farmec.

    Încetul cu încetul cei doi vor purta discuţii interesante, fiecare se va strădui să afle cât mai multe, dar când Julia are o nouă idee pentru KTEX TV-televiziunea deţinută de tatăl şi cea la care lucrează în prezent. Totul ia o altă întorsătură.

   Scopul ei este de a găsi un bărbat obişnuit, sexy, îndrăgostit iremediabil de o femeie, dar şi cu potenţial de a fi schimbat radical. Cum ar putea să găsească un bărbat Neanderthal care să fie perfect pentru emisiunea: Transformă Bărbatul Primitiv într-un Bărbat Sensibil?

    Şi acum începe adevărata nebunie…

   Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este genul de lectură care te poate captiva de la primele rânduri dacă te prinde stilul uşor, flexibil, fără pretenţii. Mi-aş fi dorit mai multă savoare, să se ridice la nivelul primelor două volume, însă o parte din scenariu a fost previzibil. Chiar dacă ador cărţile romantice, autoarea ar fi putut să iasă puţin din conul de umbră, să condimenteze acţiunea cu altceva pentru ca finalul să fie perfect.

    M-am simţit bine să pătrund în lumea ratingului, a cercetărilor pentru a găsi cheia succesului care să placă audienţei. Prezentarea vizuală, coperţile originale păstrate de Editura Nemira ar putea să vă îmbie şi de ce, să le găsiţi chiar interesante.

   Cartea Pur şi simplu sexy de Linda Francis Lee este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

  Elefanții nu uită niciodată, de Agatha Christie-recenzie

Titlu original: Elephants can remember
Editura: Litera
Colecția Agatha Christie
Seria Hercule Poirot
Anul apariţiei: 2017
Traducere de: Iordana Ferenț, Ștefan Ferenț
Număr pagini: 297
Gen: Polițist
Cotație Goodreads: 3,63
Nota mea: 5 steluțe din 5

      „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Întotdeauna e o plăcere să (re)citesc cărți de Dame Agatha. Chiar îmi era dor de stilul ei, de logica specifică romanelor ei, de micile celule cenușii ale lui Poirot și de intuiția lui Ariadne Oliver. Și când te gândești că atunci când a scris această carte, autoarea avea peste 80 de ani… Câtă luciditate, câtă logică putea să aibă această femeie și la o asemenea vârstă… Nu pot decât să mi-l imaginez pe Poirot spunându-i „Chapeau, chère madame!”.

    „Mama l-a ucis pe tatăl ei sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă?” – este întrebarea adresată lui Ariadne Oliver la un prânz literar de către o femeie, referindu-se la Celia Ravenscroft, o fină de-a scriitoarei.

    Așadar, în acest roman ne reîntâlnim cu Ariadne Oliver, scriitoarea de romane polițiste, prietenă cu Poirot. Aflată la un prânz literar, un fel de întâlnire dintre scriitori și cititori, este abordată de o femeie ce se recomandă drept viitoarea soacră a Celiei Ravenscroft, fina scriitoarei. Aceasta îi adresează fără menajamente întrebarea de mai sus, insistând că doamna Oliver trebuie să știe. Când scriitoarea, luată prin surprindere, îi spune că nu are răspunsul la această întrebare, femeia insistă, susținând că este o problemă foarte importantă pentru ea.

    Deși femeia i-a lăsat o impresie dezagreabilă, doamna Oliver nu poate să ignore întrebarea. Curiozitatea o roade, așa că îi face o vizită celebrului Hercule Poirot, propunându-i s-o ajute în investigație.

    Amândoi cad de acord că varianta cea mai rezonabilă ar fi să nu dea curs rugăminții acelei femei, însă curiozitatea… curiozitatea nu le dă pace:

 

– Curiozitatea umană, repetă Poirot. O chestiune foarte interesantă. Să ne gândim la ceea ce-i datorăm de-a lungul istoriei. Curiozitatea. Nu știu cine a născocit-o. De obicei este asociată cu pisica. Curiozitatea a omorât pisica. Dar aș spune că, de fapt, grecii au născocit curiozitatea.

    Indiferent cine ar fi născocit-o, un lucru e clar: curiozitatea este motivul ce i-a împins pe Poirot și doamna Oliver să cerceteze, să ia urma elefanților:

– Elefanții nu uită niciodată, reluă doamna Oliver. (… Acesta-i esențialul, înțelegeți? Elefanții își aduc aminte. Nu-mi rămâne de făcut decât să iau legătura cu niște elefanți.
– Nu sunt sigur că înțeleg ce vreți să spuneți, ripostă slab Hercule Poirot. Pe cine catalogați drept elefanți? Sună ca și cum ați dori să cereți informații la grădina zoologică.

    Dincolo de umorul creat, metafora elefanților se referă la persoanele ce țin minte anumite lucruri care s-au petrecut cu mult timp în urmă. „Memorie de elefant”, așa se explică și titlul romanului. Scriitoarea și detectivul aveau nevoie de elefanți, adică de oameni ce și-ar fi putut aminti lucruri petrecute în urmă cu 12 ani, când a avut loc tragedia: părinții Celiei, fina doamnei Oliver, de care femeia băgăcioasă se interesa, au fost găsiți morți pe domeniul reședinței lor. Amândoi au fost împușcați și nu se știe dacă ea și-a împușcat soțul și apoi s-a sinucis sau invers, dacă soțul a împușcat-o, după care, îngrozit de faptele sale, s-a sinucis. Varianta oficială a fost aceea a unui pact suicidal, dar nici până la acel moment nimeni nu știa cu adevărat ce se întâmplase între cei doi. Aparent aveau o căsnicie fericită, se înțelegeau bine. Văzând că nu se întorc de la plimbarea obișnuită, cei din casă au pornit să-i caute, dar au ajuns prea târziu: le-au găsit numai cadavrele.

„- Mă surprindeți, făcu Poirot, uitându-se la ea cu o față oarecum nedumerită. Oare oamenii chiar își aduc aminte?
– Ca să fiu sinceră, murmură doamna Oliver, eu mă gândeam la elefanți.
– La elefanți?
Ca și-n alte ocazii, Poirot își spuse că doamna Oliver era fără doar și poate cea mai de neînțeles femeie din lume. De ce așa, tam-nisam, elefanți?”

   Poirot ia legătura cu unele persoane cunoscute de pe vremea când lucra în Poliție, în timp ce doamna Oliver regăsește vechi cunoștințe comune cu familia Ravenscroft: sub diverse pretexte, le vizitează și aduce vorba de acea tragedie.

   Curios este faptul că vorbind cu superintendentul Garroway, Poirot aude de la acesta aceeași remarcă privitoare la elefanți:

„- Da, făcu Poirot gânditor. Oamenii uită.
– Nu sunt precum elefanții, murmură superintendentul Garroway cu un zâmbet slab. Se spune că elefanții își amintesc totul.
– E ciudat că ați adus acest lucru în discuție, remarcă Poirot.
– Că am adus în discuție păcatele vechi?
– Nu neapărat. Precizarea cu elefanții mi-a reținut atenția.

   Dacă oamenii își aduc aminte, dacă sunt precum elefanții, dacă ancheta va da roade după atâția ani, rămâne de aflat citind cartea. Ariadne Oliver face o anumită referire la începutul romanului, la dinții câinilor și ai elefanților, din fildeș și mult mai puternici decât cei ai oamenilor. Cu siguranță vă gândiți că remarca este lipsită de orice noimă, însă la final veți vedea că are un sens. Ce sens? Ei, puteți afla numai citind cartea, nu vreau să vă stric plăcerea. Elefanți și câini, interesant… Pot să vă spun doar că Poirot consideră un anumit câine „foarte inteligent. Poate mai inteligent decât poliția”.

    Și ca să rămânem în zona zicalelor, Garroway mai spune ceva relevant:„Păcatele vechi au umbre lungi”. Despre ce păcate e vorba și care sunt umbrele lor rămâne să aflați.

    Intriga e simplă, clară, spre deosebire de alte romane ale autoarei, deși deloc previzibilă. Prima dată când am citit romanul, nu am bănuit nimic. Vă dau un indiciu: totul se învârte în jurul dragostei. Logodna dintre Celia și Desmond (fiul femeii ce a abordat-o pe doamna Oliver la prânzul literar) și încă o poveste de dragoste din trecut, cu implicații în prezent. Și revenim la vorba lui Garroway: „Păcatele vechi au umbre lungi”. Sau mai degrabă, „Este mai lesne să urăști pe cineva pe care ai iubit odată decât să devii indiferent.”

   Mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc cu Poirot și Ariadne Oliver. Nu știu de ce, dar îmi plac mai mult romanele în care apare și ea, cei doi făcând o echipă foarte bună. Iar Poirot… pentru descrierea lui nu mai există cuvinte:

– Ei, acesta este și motivul pentru care am ajuns la dumneavoastră, continuă doamna Oliver. Vă place să descoperiți lucruri. Lucruri ale căror cauze nu pot fi înțelese de nimeni.”
„Desmond se uită oarecum intrigat la omulețul care se afla în fața lui. Într-adevăr, o personalitate foarte comică, reflectă el. Capul în formă de ou, mustățile bogate. Deloc impresionant. De fapt, nu tocmai figura pe care se așteptase să o întâlnească.”

    Romanul a fost ecranizat în cadrul seriei televizate Poirot, cu David Suchet în rolul celebrului detectiv. Personal, nu mi s-a părut că s-ar ridica la înălțimea cărții, dar probabil e de vină părerea tipică de fan: nici un film nu e prea bun pentru cartea preferată. Ce nu mi-a convenit la film? Este mai palpitant, într-adevăr, dar pentru a obține acest lucru, i-au stricat intriga: au introdus un element destul de important ce a modificat ceva din acțiunea cărții. Actrița ce o interpretează pe Ariadne Oliver (Zoe Wanamaker) este aleasă nepotrivit: are prea multă personalitate pentru doamna Oliver, este prea fermă și rațională; doamna Oliver este o femeie într-un fel timidă, are oroare de discursuri în public (exact ca Dame Agatha, deși se descurca de minune în scris, să țină un discurs era oroarea vieții ei); deși ar dori, nu îndrăznește s-o expedieze pe acea femeie băgăcioasă, în timp ce în film, îi spune direct că în nici un caz n-ar întreba-o pe Celia despre tragedia părinților ei; ori Ariadne Oliver din carte nu ar fi fost atât de vehementă; Ariadne Oliver este zăpăcită, cu capul în nori, se bazează foarte mult pe intuiție, în timp ce varianta ei din film este rațională, organizată, bazându-se pe logică.

   „Știu ce pot să fac și ce nu. Nu pot să țin discursuri. Mă impacientez, devin nervoasă și probabil m-aș bâlbâi sau aș spune același lucru de două ori. Mi s-ar părea că sunt stupidă și aș arăta întocmai. Cuvintele îmi sunt prietene, dar rostul lor e să le așterni pe hârtie, să le înregistrezi pe o bandă de magnetofon sau să le dictezi.”– nu se potrivește prea bine cu doamna Oliver din film, care ține un discurs la acel eveniment literar.

    Însă mi-a plăcut atmosfera recreată în film: costumele, decorurile, mobilierul. Probabil din acest motiv au mutat acțiunea mult mai devreme, prin anii 1940. Trebuie să recunosc că în ciuda sindromului meu de fan cusurgiu, este un film elegant.

Citate:
„Copiii știu totul. Știu cele mai neobișnuite lucruri.”
 „Elefanții nu uită niciodată, zise doamna Oliver, dar noi suntem oameni și, din fericire, oamenii pot uita.”

     Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

    Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

Cartea Elefanții nu uită niciodată de Agatha Christie a fost oferită pentru recenzie de către Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski-recenzie

 

Titlu original: Путин: Цялата истина за стопанина на Кремъл

Categorie: biografii, memorii, jurnale, istorie generala

Data publicării: 2014

Editura: Corint

Traducere: Antoaneta Olteanu

Prefață: Emil Hurezeanu

Număr pagini: 384

   „Există multe lucruri care ne atrag numai şi numai fiindcă sunt interzise” spune William Hazlitt, iar titlul acestei cărți include cuvântul „interzis”, determinând o creștere considerabilă a gradului de curiozitate din partea cititorului. Dar… să nu ne lăsăm înșelați de alăturarea aceasta de termeni. Ea poate fi doar o construcție lingvistică menită să extragă cititorul din zona sa și să-l ducă pe terenul lui Stanislav Belkovski. Și acesta e doar primul artificiu la care recurge autorul pentru a-l atrage pe cititor în povestea sa. Cine este, așadar, acest maestru al persuasiunii? Acest fin cunoscător al cuvântului și al efectului pe care îl are cuvântul în anumite circumstanțe?

   Stanislav Belkovki s-a născut în Moscova, în anul 1971. Este analist politic, dar și specialist în arta comunicarii. De-a lungul timpului, a publicat numeroase materiale referitoare la evenimente politice majore, dar a avut curajul să publice și articole în care comenta averea lui Putin. Ulterior, după ce Putin a devenit președinte, Stanislav Belkovski a inventat cuvântul „Puting”, prin care definește procesul de renaționalizare a industriei petroliere a Rusiei. În anul 2000, opiniile lui Stanislav Belkovski se fac auzite în întreg occidentul. El propune o strategie șocantă pentru mulți analiști politici și geopolitici, reconfigurând unele teritorii, astfel: Basarabia să se unească cu România, Transnistria să fie asimilată de Rusia. Șapte ani mai târziu, Stanislav revine în atenția presei din întreaga lume, cu dezvăluirile pe care le face despre uluitoarea avere a lui Putin. Unii ar putea spune că a fost un gest extrem de curaj și că după aceste dezvăluiri, Putin nu l-ar mai avea deloc la inimă, însă alții sunt de părere că totul e doar o strategie… una extrem de bine pusă la punct de către acest maestru al comunicării (cu persuasiune, dar și cu manipulare). Mai mult decât atât, există și păreri potrivit cărora Belkovski ar fi colaborator al serviciilor secrete ruse.

   Fără îndoială, Putin este una din figurile remarcabile ale configurației politice mondiale de astăzi și unul dintre cei mai importanți jucători politici ai lumii. La fel ca și în cazul altor personalități celebre, este imposibil să avem parte de transparență totală și să aflăm cum este el în realitate, dar impresiile noastre sunt construite pe baza informațiilor pe care le colectăm din media. Până nu demult, Putin era văzut ca om lipsit de emoții, un om care și-a dezlipit eticheta de ființă umană, rămânând doar cu calificativul de om politic. Asta se credea până nu demult. Între timp, media a dezvoltat diverse căi prin care omul, indiferent de valoarea funcției sale și de statutul său, poate să se facă cunoscut celorlalți așa cum este… sau așa cum vrea el să pară. Astfel, show-urile TV cu alt profil decât cel politic, au dezvăluit un Putin la fel de uman ca fiecare dintre noi.

   Trebuie să recunosc faptul că prefața, scrisă de Emil Hurezeanu, are o vădită nuanță de avertisment: „Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorită autorului Stanislav Belkovski. Interesantă pentru că deconstruiește, demontează un Putin generic, fixat în percepția obștească, și-l recompune, îl reconstruiește printr-o operație de chirurgie estetică bine camuflată în exercițiu anticonspirativ. Ideea autorului este că acel Putin, eminamente rău, din viziunea occidentală este fals, în timp ce acest Putin, eminamente diferit, reasamblat de un rus este veritabil”. Faptul că între prefață și mesajul care reiese din conținutul cărții se deschide o diferență destul de amplă, nu este decât o confirmare a faptului că avem în față nu doar un personaj remarcabil, ci și o personalitate politică puternică, plină de controverse.

„Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii”, spunea Caragiale, așa că n-o să-mi expun opinia legată de omul politic Putin, ci îmi voi spune opinia despre carte, despre cum îl creionează Belkovski și cum îl raportează la circumstanțele politico-economice actuale.

   Cartea este structurată în 22 de capitole, fiecare dintre ele având câte un titlu la fel de intrigant ca și titlul cărții. De aici, din construcția atentă și sugestivă a titlurilor de capitole, reiese abilitatea autorului de a utiliza așa cum știe el mai bine cuvântul.

   Așadar… Vladimir Vladimirovici Putin... devine președinte al Federației Ruse pe 7 mai 2012, tocmai în perioada pe  care rușii o denumesc „weekend prelungit”, adică 1-8 mai. Urmează o ceremonie fastuoasă, cu invitați prețioși, din cele mai variate domenii. Actori, muzicieni, pictori, scriitori, oameni politici, toți cei care l-au susținut pe Putin în cadrul campaniei electorale, au fost membri ai ceremoniei de investire, pe care autorul acestei cărți o caracterizează drept „plictisitoare”: „Partea oficială a ceremoniei a fost tipică și plicticoasă. Organizatorii ei din cadrul administrației prezidențiale au făcut trimitere la faptul că, vezi Doamne, trebuie să se formeze o tradiție care, pentru a nu se distruge, presupune ca din ceremonial să nu se schimbe nimic”.

   Dincolo de imaginea de persoană dură și intangibilă pe care am avut-o despre Putin până nu demult, Vladimir Vladimirovici Putin este, așa cum îl descrie Stanislav Belkovski, un om sensibil: „Toată viața sa Putin n-a făcut decât să își caute un tată și un fiu. Nu în sensul biblic, ci în cel mai simplu și mai omenesc”. Mai aflăm, de-a lungul acestei adevărate odisei în viața privată a lui Putin, că „Putin nu e nici macho, nici cine știe ce amant eroic. El e un cavaler al singurătății sexuale cu o sexualitate neclară (sau, pentru a folosi un cuvânt deștept, amorfă). Cea mai mare parte a zvonurilor despre aventurile și victoriile lui amoroase sunt numai niște cacealmale făcute de dragul publicității, unele croite extrem de bine”.

   Din culisele vieții private a lui Putin, dar și despre emoțiile din spatele deciziilor care au părut, de multe ori, radicale, veți afla răsfoind această carte. Pe tot parcursul său, există o clară percepție de justificare a autorului. Acesta pare un avocat dârz care găsește circumstanțe atenuante în fiecare mișcare făcută de Putin, indiferent de domeniul în care a acționat, iar concluzia se vrea una clară: aceea că Putin nu e un băiat rău, ci mai degrabă unul extrem de precis și de cerebral, care ia decizii așa cum un conducător trebuie să ia.

   Pentru un plus de veridicitate, autorul include, la jumătatea cărții, un set de fotografii în care îl vedem pe Putin în diferite ipostaze, de la omul dur, politic (cel cu deciziile la purtător), până la Putin motociclistul sau vânătorul. Toate acestea nuanțează ideea că președintele rus nu e așa cum l-a creionat până acum occidentul.

   Este interesant de precizat faptul că autorul nu expune doar personajul Putin, cu întreaga sa pleiadă de calități și defecte, subliniate mai mult sau mai puțin subtil de către autor, ci descrie și poporul rus, cultura acestuia și crezuri: „Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii”.

   Stilul autorului este unul original, lejer și informativ în același timp. Să recunoaștem, e destul de greu pentru un scriitor să fie declarat învingător din toată această ecuație… dar Stanislav Belkovski se dovedește un adevărat maestru al combinațiilor de cuvinte. El pare să știe exact cum să îmbine vorbele pentru a crea imaginea dorită de el. De la început, până la sfârșit, totul pare o amicală discuție, în limbaj neacademic, ci simplu, însă volumul și calitatea informației sunt de rang superior.

   Cei care au impresia că această carte e una greoaie, abundentă în date greu de asimilat, se înșală. E o carte lejeră, dar foarte utilă, mai ales pentru cei interesați de istorie și de politică. Cartea a stârnit destule polemici, multe dintre acestea avându-l în prim plan pe autor, despre care se spune că n-ar fi avut doar o simplă intenție de a scrie o carte, ci totul a fost un plan bine pus la punct în colaborare cu presupușii săi colegi agenți ai serviciilor secrete ruse.

   Recomand cartea celor care vor să cunoască și o altă perspectivă a lui Vladimir Vladimirovici Putin, celor care sunt pasionați de istorie, de dezbateri politice, dar și celor care vor să afle mai multe despre viața acestui președinte.

Cartea Putin- Biografia interzisă, de Stanislav Belkovski a fost oferită de Editura Corint. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
18

Ultimul testament, de Sam Bourne-recenzie

Titlul original: The Last Testament
Traducerea: Bogdan Boureanu
Număr pagini: 512

   Sam Bourne este pseudonimul lui Jonathan Saul Freedland, corespodentul pe probleme de politică al ziarului britanic The Guardian. Absolvent de Oxford, Freedland a colaborat de-a lungul timpului cu Washington Post şi BBC Radio 4. A fost declarat editorialistul anului 22, în cadrul premiilor What the Papers Say. Pe lângă Omorîţi-i pe cei Drepţi!, semnat Sam Bourne, Saul a mai publicat doua volume de proză non-ficţională foarte bine primite de lumea întreagă.

   Reţeta de succes pentru acest roman este o combinaţie irezistibilă de roman poliţist şi thriller ezoteric. Acesta oferă o rezolvare ingenioasă pentru conflictul israeliano-palestinian, care nu poate fi soluţionat nici măcar cu ajutorul organizaţiilor internaţionale.

   Pentru rezolvarea acestui acord de pace este adus un negociator neoficial din partea Statelor Unite, Maggie Costello, un mediator cu renume mondial, dar care se retrăsese din activitate cu un an în urmă din cauza unei greşeli pe care o comisese. Mai exact, a avut o relaţie cu un membru al uneia dintre părţile negociatoare într-un proces de pace din Africa; astfel a fost compromisă, nu mai putea fi imparţială. Ce nu ştie Maggie, este că exact pentru acea greşeală va fi adusă în Ierusalim. Înfăţişarea ei este şi acum un impediment pentru a fi luată în serios cu adevărat.

Se bâlbâia, o reacţie masculină cu care Maggie era obişnuită. O ghicise în ochii lui Davis din momentul în care o salutase; surpriza iniţială, urmată de repliere şi de efortul concentrat de a se purta normal. Credea că acest lucru va înceta odată cu apropierea de patruzeci de ani, că nu va mai fi un magnet pentru bărbaţi. Dar fenomenul a continuat chiar şi după ce a început să se îmbrace cuminte. Încă mai era înaltă, avea un metru şaptezeci şi cinci, iar chipul ei îşi păstrase foarte bine trăsăturile. Părul îi era în continuare des, de un şaten închis, iar când îl lasă desfăcut, era destul de lung ca să-i cadă pe umeri.”

   Totul porneşte de la jafurile care au loc în muzeele din Bagdad, în urma înlăturării regimului lui Saddam. Salem, un puşti care a intrat împreună cu mulţimea la prădat muzee, dă întâmplător peste o ascunzătoare în perete, iar acolo se află o cutie de conservă, şi înăuntru cutiei o tăbliţă de lut. Dezamăgirea sa era mare, era o tăbliţă de lut, pe care erau gravate nişte mâzgăleli haotice, ca atâtea altele pe care le văzuse în acea seară, multe dintre ele zdrobite la pământ. Ezitând, doar faptul că a fost ascunsă bine nu l-a făcut să arunce acea tăbliţă, care va schimba atâtea vieţii.

       După câţiva ani în timpul negocierilor de pace.

Însoţiţi-ne la Tel Aviv pentru ceea ce se anunţă a fi o noapte istorică atât pentru israelieni, cât şi pentru palestinieni. În doar câteva zile, conducătorii celor două state se vor întâlni la Washington-pe peluza Casei Albe-pentru a semna un acord prin care, în sfârşit, se va pune punct unor conflicte ce durează de mai bine de un deceniu. Cele două tabere negociază chiar în momentul de faţă, într-o şedinţa cu uşile închise, la Ierusalim, la mai puţin de o oră de aici.

   Adunarea din Piaţa Rabin este o convocare a premierului Israelului, care vrea să spună ,,Da păcii’‘, o mişcare menită să arate lumii şi scepticilor din rândul israelienilor că dispune de susţinerea necesară pentru semnarea unui acord cu inamicul istoric al Israelului.

    În această manifestaţie va fi ucis Profesorul Shimion Guttman, erudit şi vizionar, sau agitator şi palavragiu al mulţimilor de dreapta, asta în funcţie de punctul de vedere. Gestul său disperat de a ieşi în faţă şi a vorbi cu premierul îi va aduce moartea.

   La fel va fi ucis şi un arheolog palestinian Ahmed Nour. Ce se întâmplă? Se pare ca negocierile pentru procesul de pace sunt pe cale să se destrame.

   Tăbliţa de lut va fi vândută de către tatăl lui Salem pe douăzeci de dolari unui traficant de antichităţi mai mărunt. Acesta va duce tăbliţa să o vândă mai departe, va fi ucis şi îngropat de Naasari, un traficant mai feroce. Acesta la rândul său va lua comorile aduse şi le va trimite ambalate ingenios în Anglia. Încercarea de a vinde tăbliţa şi alte comori provenite din Bagdad se vor solda cu eşecuri. Nimeni nu se încumetă să achiziţioneze ceva ce ştie cu siguranţă că le va fi confiscat de către autorităţi. Din cauza imenselor furturi din muzeele din Irak, comisiile internaţionale au instaurat legi şi pedepse foarte dure celor care ar avea curaj să cumpere marfă irakiană. Din această cauză tăbliţa va călători în Ierusalim, la un alt antichar, Aweida. Aici va găsi Guttman tăbliţa de lut, şi de aici i se va trage moartea.

   Maggi va oferi coondoleanţe din partea Statelor Unite familiei îndoliate a lui Guttman, văduva, fiul şi fiica. Se pare că văduva ştie ceva şi se teme:

“-Vii de la preşedintele Statelor Unite?
-Ei bine…
-Ştii că soţul meu avea un mesaj important. Pentru prim-ministru.
-Am înţeles lucrul ăsta şi e într-adevăr o tragedie…
-Nu nu înţelegi. Încerca să-i transmită acest mesaj lui Kobi de câteva zile. L-a sunat la cabinet; s-a dus la Knesset. Dar nu a fost lăsat să se apropie. Şi asta îl înnebunea. Strânse şi mai tare încheietura lui Maggie.
-Mesajul lui era urgent, domnişoară Costello. O chestiune de viaţă şi de moarte. Nu doar viaţa lui sau a lui Kobi, ci a tuturor oamenilor din ţara asta, din întreagă regiune. Văzuse ceva, domnişoară Costello.”

   Când va reveni la casa văduvei încercând să afle câteva informaţii, Maggie va da peste cadavrul doamnei Guttman, iar în mână sticluţa goală de pastile. La scurt timp va ajunge şi fiul, Uri, iar acesta îşi da seama că este în pericol de a fi următorul pe lista celor care ucid. Ce se întâmplă, de ce mor oameni? Ce secret teribil ştie Guttman?

   Maggie şi Uri vor încerca să găsească acel ceva, din cauza cărora mor oameni din ambele tabere, iar pacea este compromisă. Se pare că, cei doi sunt urmăriţi, ascultaţi, monitorizaţi, iar următoarele persoane pe care încearcă să le contacteze sunt morţi în condiţi suspecte.

   Cărora dintre cele două părţi participante la tratativele de pace le sunt atribuite aceste morţi deloc întâmplătoare? Ştim că sunt o mulţime de grupări care nu văd deloc cu ochi buni împărţirea Ierusalimului. Să fie vina lor?

    Maggie şi Uri vor descoperi secretul teribil deţinut de Guttman senior. Traducerea unei tăbliţe de lut scoate la lumină o descoperire fantastică, Ultimul testament al patriarhului Avraam, omul venerat ca părintele celor trei mari credinţe, iudaismul, creştinismul şi islamismul.

Eu, Avraam, fiul lui Terah, am grăit astfel în faţa judecătorilor. Pământul unde l-am dus pe fiul meu, pentru a-l sacrifica acolo Celui Sfânt, Muntele Moriah, acest loc a devenit pricina de ceartă între cei doi fii ai mei; fie ca numele lor să rămână aici ca Isaac şi Ismael. Aşa că am grăit în faţa judecătorilor mei caă Muntele va fi împărţit după cum urmează…

     Mai departe ce scrie pe tăbliţă? Unde a ascuns-o Guttman? Cum va fi împărţeala? De partea evreilor sau de partea musulmanilor? Aceste răspunsuri încearcă Maggie şi Uri să le găsească. Crimele ce se săvârsesc în continuare, pericolul de a nu mai exista tratative de pace este mai real ca oricând. Se pare că cei doi vor încerca şi ei să scape cu viaţă, dar nu vor renunţa să găsească unde este ascunsă tăbliţa de lut. Atracţia dintre cei doi este mare, astfel scopul iniţial al celor care au angajat-o este îndeplinit, Maggie cedând din nou greşelilor grave din viaţa unui negociator imparţial.

Însă înainte ca ea să scoată un cuvânt, gurile lor se întâlniseră deja. Sărutul lui fu tandru la început, cum fusese şi noaptea trecută, dar asta nu dură mult. Se transformă curând într-unul nerăbdător, impulsionat parcă de un curent ce venea dinspre ea.
Îl sărută cu nesaţ, buzele şi limba ei căutându-i cu disperare gura. Ferocitatea dorinţei ei o surprinsese, dar nu putea face nimic să o oprească. Fusese zăvorâtă atâta vreme, oprimată oră după oră, iar acum, când barajul se rupse, nimic nu o mai putea reţine.
Mâinile i se plimbau prin părul lui, trăgându-l, vrând să-şi apropie chipul lui, mirosul lui. Erau cuprinşi de o dorinţa mistuitoare şi amândoi îi simţeau urgenţa.”

   Cei doi vor supravieţui răpirii, deşi vor fi maltrataţi de către adevăraţii vinovaţi. Aici, am avut o surpriză uriaşă din partea adevăraţilor criminali, cei care au regizat totul, ce scenariu a fost pus la punct, neţinând cont de câte vieţi vor fi sacrificate. Cum vor reuşi cei doi să descopere tăbliţa, cum vor scapa de periculoşii duşmani, urmează să descoperiţi singuri. Veţi descoperi şi foarte multe dedesubturi despre tratatele de pace, cum se încheie acestea, de bună voie sau forţat!

    Nota mea pentru carte este 10.

Cartea Ultimul testament de Sam Bourne  este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Seria Miss Marple

Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie-farmecul scamatoriilor ucigașe de altădată

Editura Litera
Colecţie: Seria Miss Marple
Anul apariţiei: 2017
Titlul original: They Do It with Mirrors
Traducător: Roxana Ghiţă
Număr de pagini: 272

 

    Agatha Christie (cu numele real Agatha Mary Clarissa Miller) se naşte în Anglia în 1890 din mamă englezoaică şi tată american. Pe lângă celebrele sale romane crime şi mistery, a publicat sub pseudonimul Mary Westmacott şi şase volume romantice. Cele mai faimoase personaje ale celei ce a ajuns să fie supranumită “Regina crimei” şi să devină cea mai vândută scriitoare a tuturor timpurilor sunt investigatorul belgian Hercule Poirot şi simpatica bătrânică deductivă Miss Marple. Aceasta din urmă a fost protagonistă în 12 romane şi în 20 de povestiri. They Do It with Mirrors / Jocuri de oglinzi a fost lansat în 1952.

   O adevărată încântare intelectuală şi estetică ne stârneşte Editura Litera cu eleganta sa colecţie de autor, atât de frumos tipărită. Cititorii români pot găsi acum cărţile semnate Agatha Christie într-o înşiruire sistematică şi parcelată, volumele care o au ca eroină pe Miss Marple având şi propriul logo, o bunicuță cu pălărioară, tot aşa cum şi cele din seria Hercule Poirot se revendică sub al lor, omuleţul cu papion.

 

   Jocuri de oglinzi debutează cu o conversaţie între vechi amice, de unde aflăm povești inedite din trecutul lui Jane Marple. În fragedă tinereţe ea a frecventat Şcoala Catolică în Italia, la Florenţa, împreună cu două fete americane care i-au devenit prietene, surorile Ruth şi Carrie Louise.
Ruth van Rydock o roagă acum pe Miss Marple să-i viziteze sora cu radarul său intuitiv pornit, pentru că de când a trecut ultima oară pe la ea, a rămas cu impresia că se întâmplă ceva negativ în viaţa sa. E mai mult o senzaţie, nu poate indica nimic precis, dar este sigură că lui Miss Marple nu-i va lua mult să descopere ce nu este în regulă. Cu receptivitatea sa entuziastă pentru tot ce e nou și interesant, simpatica investigatoare amatoare acceptă invitaţia şi pretextul vizitei la Stonygates, reşedinţa lui Carrie Louise, transformată în casă de refugiu pentru recuperarea tinerilor delicvenți.

    Însăşi opera filantropică în care sunt implicaţi mai toţi membrii familiei de la conacul preschimbat în centru de reabilitare pare o sursă de primejdie. Faptul că atât de aproape de locuinţa familială trăiesc juni infractori, aduce deja posibilitatea concretizării unui pericol pentru toți cei din casă, dar când lucrurile se precipită, aşa cum simţise Ruth că s-ar putea întâmpla, suspiciunile se îndreptă în cu totul altă direcţie. Mai exact, exclusiv spre cercul intim al membrilor de familie şi al apropiaţilor lor.

   Nu cred că e de dorit pentru cititorul cu chef de a asista neavizat la loviturile de teatru şi revelațiile unui roman detectivistic, să dezvălui ceva din desfăşurarea efectivă a evenimentelor. Premisele, personajele şi temele abordate, cred că ar fi suficient de prezentat, pentru a se lămuri oricine dacă vrea să aprofundeze romanul şi cât din stilul tipic al Agathei va regăsi în el. Aşa că, anexez polițienește o scurtă listă de protagonişti, cu trăsăturile definitorii ale celor ţinuţi sub observaţie la Stonygates de perspicacea Miss Marple:

   Carrie Louise – prietena  din tinereţe a lui Jane Marple, mereu condusă de idealuri, definită de toţi ca adorabilă, generoasă şi altruistă. Dă senzaţia de a fi un pic aeriană şi deconectată de la realismul lumii înconjurătoare, deşi Miss Marple, care o cunoştea bine, ştia că nu era chiar aşa.

   Lewis Serrocold – cel de-al treilea soț al lui Carrie Louise, contabil bogat, cu o reputație imaculată, filantrop obsedat de recuperarea tinerilor delicventi. A transformat locuinţa grandioasă a soţiei în institut de reabilitare, unde alături de băieţii ce se încearcă să fie reintegraţi social sunt găzduiţi şi psihologi, psihiatri sau terapeuţi

   Mildred Strete – fiica naturală a lui Carrie Louise, rămasă văduvă. Dură, directă şi neplăcută, are anumite sechele din copilărie pentru că mama sa ar fi favorizat-o sentimental pe fiica adoptată, mai tonică şi mai atrăgătoare. În viziunea ei, tocmai din dorinţa principială de a nu face deosebiri între cele două fete, Carrie Louise a căzut în cealaltă extremă, răsfăţând-o numai pe înfiată, antagonizându-şi astfel copilul biologic

   Gina – fata Pippei, mama sa murind la naştere, şi a unui marchiz italian ce s-a evaporat după deces, a fost crescută de bunici. Foarte frumoasă şi superficială, dorindu-şi să fie admirată şi iubită de toţi, mereu surâzătoare, îi poate răni pe cei din jur, chiar fără să vrea, prin lejeritatea comportamentului său voluntar lipsit de restricţii empatice.

   Walter Hudd – american vânjos, soţul Ginei luat în căsătorie cam brusc, după doar o săptămâna de curtare. Cuplul a venit la bunica fetei într-o scurtă vizită  care s-a prelungit, ca un semn clar al faptului că nu toate merg tocmai perfect între ei şi că Gina nu mai este sigură dacă își va urma bărbatul în America.

   Edgar Lawson – un tânăr încurajat de Lewis Serrocold să se considere asistentul lui, poate şi ca o formă de tratament, pentru că manifestările sale sunt clar paranoide. Se simte urmărit şi spionat  şi crede că nu ocupă în viață poziţia pe care o merită. Psihologii şi psihoterapeuții centrului încearcă să îl ajute şi sunt convinşi că fac mari progrese cu el.

   Stephen şi Alex Restarick – fiii celui de-al doilea soţ al lui Carrie Louise, care a abandonat-o pentru o  cântăreaţă iugoslavă. În altruismul său, mama vitregă păstrează legătura şi acum cu cei doi băieți deveniți maturi, ca şi cum ar fi proprii copii şi îi implică în spectacolele de teatru pe care le pun în scenă tinerii delicvenți în acelaşi scop reintegrator.

   Miss Juliet Bellever – căreia toţi îi spun Jolly – este o combinaţie de menajeră, secretară, acompaniatoare, câine de pază şi bună prietenă a stăpânei casei. Om bun la toate şi indispensabilă în administrarea reşedinţei.

   Christian Gulbrandsen – acţionar al Institului, fratele vitreg al lui Mildred, vizitator inopinat şi cam nedorit de către cineva…

   Acestea sunt personajele, locuind împreună sau în trecere, aflate într-o complicată încrengătura familială şi de interese financiare, pe care Miss Marple trebuie să se descurce a le descifra. Pentru că, parcă mai mult ca în oricare carte sau film în care toţi suspecţii sunt strânşi într-o cameră pentru a li se dezvălui criminalul, în acest roman, detectiva de ocazie se va baza preponderent pe psihologie şi nu pe simţul de observaţie. Cel mai strașnic îi vor activa deducțiile caracterul şi felul de a fi al celor ce ar fi putut comite crima, chiar dacă partea tehnică este legată tot de actul fizic al iuţelii de mâna şi al nebăgării de seamă cu care magicienii şi scamatorii îşi făceau numerele pe scenă sau în saloane prin acea perioadă – de unde şi comparaţia din titlu.

    Locul în care se desfăşoară acţiunea este partea centrală a imensei clădiri gotice victoriene, cea locuită de familie, aripile unde stau băieţii implicaţi în procesul de reinserţie socială, neavând o însemnătate deosebită. Grădina lăsată în paragină, terasele înconjurătoare, feresetrele mari, lacul, toate pot căpăta, însă, un rol în desfăşurarea dramei şi a anchetelor post-factum.

    Romanul publicat mai întâi în Statele Unite, apoi în Anglia, în 1952, face multe referiri culturale la temele de dezbatere ale acelei vremi, dar şi la unele paralelisme din biografia scriitoarei.

   Astfel, ea tocmai divorţa, la fel ca multe dintre personajele cărţii, de asemenea în cele două ţări anglo-saxone exact atunci se reglementa prin noi prevederi legislative separarea maritală amiabilă.

   Soarta copiilor din căsniciile distruse se configurează ca o altă  temă. La fel ca bănuiala instinctuală faţă de străini, vizibilă când primii suspectaţi sunt americanul sau italianca, care şi dacă nu ar fi putut face ceva, se consideră că oricum au un caracter dubios. Eficiența operelor filantropice şi cât de bine direcţionate sunt de oamenii care le conduc, dă și ea o tematică aparte. Şi, cum am mai menţionat, fascinaţia pentru prestidigitație şi magie, care, ca o pildă despre posibilitățile amăgirii umane, ajunge până la a influenţa înspre deschidere, felul de gândire şi ideile preconcepute ale spectatorilor.

    Asemeni tuturor romanelor Agathei, şi Jocuri de oglinzi este unul de atmosferă. De includere în rutina unei comunităţi mai mult sau puţin obişnuite, paşnică şi banală, cu convenţia că la un moment dat o să înceapă un joc social al deducțiilor. Tu, ca cititor şi însoţitor invizibil al lui Miss Marple trebuie să îţi păstrezi atenţia în alertă şi să încerci să ţii pasul cu agera bătrânică şi raționamentele sale sau interpretările ei psihologice.

   Este relaxant şi plăcut să te laşi prins în mrejele unui astfel de roman, unde crima în sine e doar un pretext pentru a îţi activa inteligenţa analitică şi spiritul de observaţie. Nici filmele, nici video game-urile, nici măcar escape room-ul, nu pot reface total, updatată, emoţia revelatoare adusă de finalul unei cărţi a lui Lady Agatha, în care se dezvăluie atât de satisfăcător vinovatul.

Cartea Jocuri de oglinzi, de Agatha Christie a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Învaţă să iubeşti, de Barbara Delinsky-o evadare în necunoscut

Titlul original: A Time to Love
Editura: Lider
Anul: 2008
Număr pagini: 292
Traducător: Petruţa Ionescu

    Învaţă să iubeşti de Barbara Delinsky te poate captiva de la primele pagini provocându-te să te gândeşti la prima dragoste sau poate la primul sărut. O carte uşoară, relaxantă, ideală pentru cei care visează cu ochii deschişi la o dragoste perfectă într-o ambianţă deosebită. Primul meu gând după ce am terminat de citit a fost să i-o recomand mamei, ea adoră genul acesta de poveşti pastelate care par să prindă viaţă cu uşurinţă. Sigur ar găsi mai multe bile albe în carte decât am reuşit eu.

   Arielle Pasteur este tânără, frumoasă, independentă în căutarea liniştii sufleteşti. Vacanţa de o lună de zile într-o zonă exotică aflată pe Insula St. Maarten este tot ce poate visa, mai ales că trebuia să termine o carte. Este fotograf profesionist şi adoră să importalizeze copilaşii. Simte că inocenţa lor poate fi prinsă cel mai bine cu ajutorul aparatului foto.

Priveliştea îţi tăia răsuflarea! Cerul azuriu pătat cu nori pufoşi, piscurile gri-verzi ale insulelor din vecinătate ce se zăreau la o oarecare distanţă, dansul strălucitor al razelor de soare deasupra valurilor albastru-smarald – totul era magnific!
Un zâmbet îi arcui buzele, în timp ce se afunda în nisip, întinzându-şi picioarele lungi şi graţioase înainte, spre mare”

   Poate că s-ar fi plictisit de moarte să fie singură pe plajă zi de zi, însă un bărbat ce-l remarcase în avion îşi face simţită prezenţa, dar nu cu zâmbetul pe buze, ci de-a dreptul furios pe tot ce îi încalcă proprietatea. Dintr-o neînţelegere situaţia pare să scape de sub control, iar reacţia lui nu este pe placul ei.

El era, după părerea ei de fotograf şi femeie, un exemplar magnific, a cărui forţă pulsa in fiecare muşchi bine dezvoltat al trupului său suplu. Dincolo de îmbrăcămintea sumară, acesta avea un aer sălbatic care nu se potrivea defel cu locul acela liniştit.”
“Dar când îşi înălţă ochii spre chipul intrusului, inspiră adânc, copleşită de un amestec de teamă şi surpriză în clipa în care îl recunoscu. Maxilarul lui pătrăţos era parcă mai rigid, buzele lui se subţiaseră vădind o aparentă stăpânire de sine, părul lui castaniu şi zburlit se mişca în bătaia brizei, iar ochelarii oglindeau doar figura ei speriată.”

“- Ce dracu’ cauţi aici? explodă el incapabil să se stăpânească.
Ea era atât de şocată, încât nu reuşi să-şi adune forţele pentru a-i replica. Faptul că fusese smulsă atât de brutal din starea de totală relaxare care o dominase ceva mai devreme depăşea puterea ei de înţelegere. Străduindu-se să afişeze un calm desăvarşit, ea îi dădu un răspuns simplu:
– Asta e plaja mea.
– Pe naiba! Rostise cuvântul încet, pe un ton sarcastic. Asta e o plajă privată, continuă el. Nu ai niciun drept să stai aici. Acum, cară-te.
Incapabilă să se mişte din cauza inimii, ea îşi aţinti privirea asupra trăsăturilor lui  împietrite.”

   Descoperă cu stupoare că cel care îi stricase ziua este nimeni altul decât Christopher Howe-fotograf profesionist, renumit în toată lumea. Îi admirase de multe ori munca şi într-un fel chiar îl invidiase pentru succes, dar merita fiecare apariţie mondenă. Practic reuşise să vrăjească aparatul foto şi să scoată imagini cu adevărat surprinzătoare.
    Cearta lor se termină cu o mică răzbunare din partea lui, o pedepseşte oferindu-i un sărut. Curiozitate sau poate un simplu impuls, dar îl va pune puţin pe gânduri.

   Cei doi protagonişti au acelaşi obiectiv, să fugă de realitate şi pentru o perioadă scurtă de timp să fie izolaţi, să trăiască clipa.

    Christopher îşi dă seama că Arielle nu-i invadase ilegal teritoriul şi se vede nevoit să îşi ceară scuze, să o lase în pace pentru a se bucura de vacanţă. Se simte intrigat de prezenţa ei şi fără să vrea tot caută pretexte să o vadă, să iasă împreună, cumva să se convingă dacă este diferită de restul femeilor care îl dezamăgiseră.
Aceeaşi teamă o simte şi Arielle.Chiar dacă anii şi-au pus amprenta asupra suferinţelor ei, încă o mai bântuie. Adolescenţa îi fusese marcată de kilogramele în plus, iar răutăţile oamenilor încă îi mai sună în minte. Ar trebui să se simtă frumoasă, atractivă, dar a căzut în capcana propriilor instincte şi nu poate evada. Pas cu pas, Christopher va fi curios şi chiar dacă evită să o atingă, dorinţa lui cea mai are este să o fotografieze, poate aşa se va convinge singură că este cu totul altcineva şi se va transforma în acea fiinţă liberă, dezinhibată şi deschisă.

Dragostea nu făcea parte din planurile ei. Să se îndrăgostească de o fiinţă atât de independentă precum era Christopher Howe ar fi fost cea mai mare nebunie posibilă.”

    Învaţă să iubeşti de Barbara Delinsky este o carte despre începuturi, trăiri, emoţii şi libertate. De multe ori deşi suntem prinşi în propria capcană ce nu ne dă voie să respirăm, să iubim şi să trăim după propriul plac. Mi-aş fi dorit ca povestea lor să fie dezvoltată, să depăşească stadiul de puril, dar dacă nu pot găsi perfecţiune, măcar să o iau ca atare şi să zâmbesc. Pentru câteva momente am evadat în St. Maarten pentru a mă bucura de mare şi de soare.

Cartea Învaţă să iubeşti este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

Sursă imagini: pinterest.com

 

by -
11

,,Frumoasa mea Vulpoaică. Sîntem atât de asemănători. Noi dăruim tot şi luăm tot, în acelaşi timp."

Pasiunea unei femei, de Virginia Henley- vol 2-recenzie

Titlul original: A Woman Of Passion

Traducerea: Dagmar Popescu

Editura: MIRON, 2017

Număr pagini: 355

Virginia Henley revine cu un roman istoric foarte detaliat în privinţa picanteriilor de la curtea Tudorilor.

Volumul 2.

   ,,Tînără Bess Hardwick ştie că singura ei cale de a evada din viaţa de privaţiuni pe care familia ei o duce, este să ajungă la curte şi să facă o căsătorie bună. Şi astfel frumoasa fată pleacă la Londra, şi ajunge la Curtea Tudorilor, locul unde sînt cei mai bogaţi, puternici şi ambiţioşi bărbaţi. Dar nici un bărbat nu este mai ambiţios şi mai periculos decît Prinţesa Elizabeth, cea care şi-o face pe Bess prietenă, confidentă şi mai apoi doamnă de onoare la strălucitoarea ei curte, atunci cînd ajunge regina…”

   Ei…cu aşa descriere din volumul 1 am fost foarte curioasă să descopăr ambiţiile frumoasei Bess, cea cu părul ca focul şi sâni de curtezană!

   O femeie puternică, care, deşi a avut patru soţi, le-a fost loială în felul ei. Cei şase copii din mariajul cu Rogue, o va face şi mai ambiţioasă. Să vedem ce se întâmplă mai departe cu destinul acestei puternice femei! Ambiţia ei? Să urce cât mai sus pe scara socială, iar dacă apare şi dragostea în planurile ei, cu atât mai bine!
Să începem cu începutul. Ştim că a provenit de la un conac de ţară, fără titlu, cu un tată mort, cu multe lipsuri. Ştim cine a fost primul soţ-Robert Barow, un paj din casă unde a lucrat Bess. Acesta i-a lăsat partea lui de moştenire, o treime din pământurile Barow.

   Viaţa desfrânată, strălucitoare, unde totul este posibil, o va aduce pe Bess înapoi la Londra, şi în braţele lui Rogue, William Cavendish, trezorier regal şi un bărbat căsătorit. Soarta le este favorabilă: soţia lui William moare, urmează perioada de doliu ce trebuie respectată, dar…

,,-Bess, ce se întâmplă?
O să am un copil, şopti ea.
Haide, îmbracă-te.
-De ce?
Mergem să ne căsătorim.
Nu mă mărit cu tine, Rogue Cavendish, chiar dacă ai fi ultimul bărbat de pe pământul ăsta! spuse Bess încăpăţânată.
O să faci cum am spus eu!
-Este miezul nopţii!, protestă ea.
-Şi ce legătură are asta cu noi? O să-l sculăm pe afurisitul ăla de popă şi o să-i dăm lui Frances o temă de bârfit. Ei, ai de gând să te îmbraci, sau te car jos în cămaşă de noapte?”

   Astfel, Bess a mai urcat o treaptă în rândul bogăţiilor din Londra. Căsnicia ei este frumoasă, îngrijorarea vine de la frământările politice de la curtea Tudorilor. Lordul protector Edward conduce Anglia, până ce moştenitorul de drept va mai creşte. Tomas Seymour (amantul secret a tinerei prinţese Elizabeth) fratele lordului protector, este însetat de a ajunge la putere. Se va căsători cu Catherine Parr, regina văduvă, şi va încerca să se răzvrătească, cerând el rolul de lord protector. Thomas va fi acuzat că ia mită, soţia sa a murit după ce a dat naştere unei fetiţe, aşa că lanţul în jurul gâtului său se strânge. Va fi arestat, iar prinţesa Elizabeth, nu va reuşi să îşi salveze iubitul, acesta va fi condamnat de către fratele său la butuc.

“Bess se opri, amintindu-şi cearta cumplită pe care au avut-o ea şi William. Pentru că el era membru al consiliului privat, ştia că protectorul nu aştepta decât ca Thomas Seymour să ridice un deget împotriva regelui şi a surorii lui regale, pentru a-l putea aresta pentru trădare. Bess îi promisese lui William că nu va sufla o vorba din ce-i spunea el, dar apoi a pornit-o călare, mâncând nori, la Hatfield, să o prevină pe Elizabeth.
Cavendish a fost nebun aflând că Bess i-a trădat încrederea, dar când ea l-a implorat să o ierte, împăcarea lor a fost atât de sălbatică, încât Bess a rămas din nou însărcinată.”

   Astfel se derulează căsnicia cu Rogue. Va avea loc pe rând, moartea tânărului rege, înscăunarea scorţoasei prinţese catolice, problemele apărute în urma acestul ultim eveniment sunt destul de grave. Rogue face parte din cei care confiscau pământurile şi averile bisericilor, abaţiilor catolice. Prinţesa Mary, acum regină, îi va face să plătească pe toţi cei care au supărat-o. Lui Rogue i se va imputa de-a lungul anilor lipsa de cinci mii de lire, o sumă astronomică, având în vedere că salariul său anual era de câteva lire. Banii au fost folosiţi pentru ridicarea palatului Catsworth de către Bess. Deşi era o femeie foarte pricepută în administrarea pământurilor Cavendish, mărirea familiei lor an de an, cheltuielile construcţiei, îi va face să se întrebe-cum va rezolva problema sumei impuse de regina Mary.

    Cavendish va avea două atacuri de inima, iar Bess va rămâne văduva la treizeci de ani, cu şase copii, şi cu o datorie imensă. Ce se va întâmplă? Prietenia sa cu prinţesa Elizabeth o va ajuta? Aceasta va deveni regină, în urma morţi reginei Mary.

   Bess va fi distrusă după moartea iubitului ei Rogue, nu mai are gând de căsătorie, deşi cererile vor curge din toate părţile! Va fi vânată, dar cel mai intens o va urmări Talbot, cel de al şaselea Conte de Shrewsbury, Guvernatorul General pentru Derbyshire. Pe lângă faptul că avea o imensă putere, era şi cel mai bogat om din regat. Acesta era căsătorit încă de la vârsta de treisprezece ani. Faptul că are soţie nu l-a oprit să o dorească pe “Vulpoaica” nume dat când cei doi s-au întâlnit prima dată la şaptesprezece ani. Bess era cu Elizabeth, iar Talbot era gol puşcă la scăldat. Încă de atunci Talbot era magnific, dar era rău de gură. De fiecare dată când avea ocazia, îi propunea lui Bess să devină a lui, sfârşind în a-şi arunca înjurii unul altuia. De data aceasta, Talbot va interveni pe lângă regină pentru a scade datoria lui Bess la o mie de lire.

   Îmi place mult de acest personaj, însă cu trecerea anilor o va dori şi mai mult pe Bess, iar ajutorul dat din umbră mă va face să îl respect. Bess va crede că William St. Loe a intervenit pe lângă regină pentru ea, nu se gândeşte că ar putea fi altcineva. Acesta era căpitanul gărzilor regale, un gentleman desăvârşit, un puritan. Împins de regină se va căsători cu Bess. Relaţia dintre cei doi este mai curând amiabilă, scânteia de pasiune fiind doar din partea lui Will. Va avea grijă de copiii Cavendish, o va respecta pe Bess, dar pe primul loc va fi regina Elizabeth. Cei doi soţi vor fi otrăviţi, Bess scapă fără consecinţe, dar Will va deveni impotent şi se va usca pe picioare. Soţia sa s-a retras din postura de damă de companie a reginei pentru a se ocupa de pământuri şi de copii. Deţinând unele informaţii confidenţiale Bess va fi întemniţată în Turn. Va sta şapte luni lungi, soţului fiindu-i frică să o viziteze. Salvarea vine de la nesuferitul de Talbot, care îi va face o vizită în temniţa din Turn.

“-Frumoasa mea Vulpoaică. Sîntem atât de asemănători. Noi dăruim tot şi luăm tot, în acelaşi timp.
Ochii ei aveau pleoapele grele de dorinţă.
-Este o potrivire aranjată şi în cer şi în iad, dar în clipa asta, niciunuia dintre noi nu-i pasă.
El era ca un vin prea puternic, pe care-l băuse cu lăcomie şi acum, intoxicată de tăria lui, i se făcea sete de mai mult. Se simţea ca hipnotizată la vederea trupului său suplu, vrăjită de mirosul lui bărbătesc şi nesătulă de gustul lui. Shrewsbury era totul numai bărbăţie-solicitant, dominant şi periculos-şi-i făcea să vibreze toate simţurile ei feminine.”

   După descătuşarea celor doi, vine vina, ea căsătorită, el însurat. Bess va fi eliberată, dar nu se va mai întâlni cu Talbot, deşi tânjeşte după pasiune, după împlinire trupească. William St. Loe va muri, lăsând toată averea lui Bess şi copiilor săi. Bess este din nou văduvă, dar nu orice văduvă, ci una bogată! Talbot va încerca să şi-o apropie pe Bess, dar aceasta refuză să îi devină amantă!
Va muri şi soţia lui Talbot. Va reuşi Bess cu originile ei umile să cucerească un conte? Va deveni contesa lui?Talbot va reuşi să şi-o facă amantă pe Bess? Sau regina Elizabeth o va căsători iarăşi cu alt bărbat?

   Mi-a plăcut mult de autoarea acestei cărţi. A creat personaje puternice, multe picanterii de la curtea Tudorilor, luptele neîntrerupte pentru putere, mezalianţele făcute între familiile nobile pentru copii încă mici, dar şi pasiunea şi iubirea dintre eroina noastră şi bărbaţii din viaţa ei, au dus la o lectură spumoasă a cărţii.

   Bess, un personaj feminin complex, cu o tărie de caracter puternică, ştiind de mică ce va vrea să facă. De la jurământul făcut pentru salvarea conacului Hardwick, la poziţia sa socială şi financiară, la siguranţa de a nu duce grijă zilei de mâine. A ştiut să îşi folosească atuurile sale feminine, mintea sclipitoare, şi a ştiut să îşi cultive prieteniile! O mamă minunată pentru copii săi, o soţie devotată crezului său, ea s-a impus ca o femeie puternică în vremurile tulburi ale istoriei.

   Nota mea pentru carte este 10. Recomand această poveste minunată, inspirată din viaţa reală a lui Bess Hardwick, prietenă cu Elizabeth Tudor, o prietenie ce durează până în momentul când prinţesa devine regina Elizabeth numită şi regina virgină. Interesele şi tronul sunt mai presus decât jurământul unor copile.

   Citiţi cartea şi veţi descoperi parcursul încoronării unei regine şi pasiunea, dar şi ambiţia unei femei ce vrea cu ardoare să îşi depăşească condiţia.

Cartea Pasiunea unei femei de Vrginia Henley a fost oferită pentru recenzie de către Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, librărie.net 

Sursă foto: Pinterest.com

Cabaret Biarritz, de José C. Vales-recenzie

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

Titlul original: Cabaret Biarritz

Editura: Trei

Fiction Connection – colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2017

Traducere din spaniolă de: Marin Mălaicu-Hondrari

Număr pagini: 405

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 3,76

Câștigătorul Premiului Nadal 2015

   Când am văzut „Cabaret Biarritz” într-o librărie, am rămas fascinată de descrierea de pe ultima copertă:

„În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate.

Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani.

În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă.

Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.”

     Cum îmi plac cărțile și filmele ce redau atmosfera din acea epocă, mi-am spus că sigur este pentru mine. Însă m-am înșelat în oarecare măsură. De ce? M-a luat prin surprindere stilul Eu mă așteptam la o narațiune, îmi închipuiam că Georges Miet este un narator-personaj, care, așa cum se spune în descriere, merge la Biarritz pentru a se documenta în privința crimei și vrând-nevrând, este implicat în viața de acolo. Ei bine, cartea este construită din interviuri pe care Miet se presupune că le-a luat 15 ani mai târziu de la cele întâmplate celor prezenți în Biarritz la acel moment și care au o oarecare legătură cu evenimentele.

     Subiectul este bun, interesant, ceea ce, de fapt, m-a atras din prima. Traducerea este, de asemenea, foarte bună, unele expresii fiind adaptate exact limbii noastre, ceea ce nu pot spune despre traducerile altor cărți.

   Dar să nu fac precum unele personaje din interviuri, ce s-au cam pierdut în detalii, și să trecem la subiect: așa cum ați citit în descriere, Georges Miet este trimis la Biarritz, pentru a scrie o carte despre morțile suspecte petrecute în acea stațiune estivală. Ceea ce nu aflăm din descriere este faptul că Miet și-a început cercetarea după 15 ani de la cele întâmplate, intervievînd diverse persoane. Nu a luat el însuși contact cu atmosfera din acea epocă, ci doar a pus pe hârtie versiunile celor ce au avut mai mult sau mai puțin legătură cu acel caz.

   În 1925, în plină epocă a anilor nebuni (Les Anées Folles), moartea lui Aitzane Palefroi, o tânără de 16 ani, zguduie luxoasa localitate estivală Biarritz: fata, angajată a unei librării, este găsită înecată în apele oceanului. Crimă sau sinucidere? Cine ar fi ucis-o pe acea fată sau ce motive ar fi avut să se sinucidă? Când toată lumea cade de acord că este vorba de o sinucidere, apare o piesă ce nu se potrivește: inelul cu o piatră foarte valoroasă, „Le prince charmant”, ce figura printre lucrurile fetei. Oricine își poate da seama că tânăra nu și-ar fi permis o bijuterie atât de scumpă.

   Cu câteva zile în urmă, trei oameni se înecaseră în apele capricioase ale oceanului: o înotătoare englezoaică și doi bărbați care au încercat s-o salveze, dintre care unul, maître baigneur. Dificil de crezut că doi înotători profesioniști s-au înecat, însă era cunoscut faptul că în acel golf curenții sunt foarte puternici. Să fi fost mai mult decât un accident? Să aibă vreo legătură cu moartea tinerei de 16 ani?

   Multe lucruri cu semnul întrebării, pe care Georges Miet încearcă să le clarifice. În același timp, din interviuri ne putem da seama că nu numai Miet este pe urmele adevărului, ci și alte persoane prezente în acel an la Biarritz: jurnalistul Villequeau, zis Vilko, fotograful Marcel Galet și Beatrix Ross, probabil cel mai interesant personaj din roman: o femeie fermecătoare, cu o personalitate incandescentă, ca și șuvița de păr roșie, moștenită de la străbunica ei.

   Interesantă este și povestea de dragoste dintre Villequeau și Beatrix, rezumată în câteva cuvinte: „À tout jamais…”. Cei doi s-au cunoscut în adolescență, atunci când părinții au adus-o pe Beatrix la Biarritz cu intenția de a-i găsi un soț demn de ea, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tânăra de atunci și Vilko s-au îndrăgostit. Relația lor nu a fost posibilă, clasele sociale despărțindu-i ca o prăpastie; familia aristocrată din care făcea parte Beatrix nu ar fi acceptat niciodată căsătoria acesteia cu un simplu jurnalist. Între timp, fiecare și-a refăcut viața cu altcineva, dar nu s-au uitat unul pe celălalt. „À tout jamais…”.

Vă asigur, domnule Miet, că Vilko e singurul om pe care l-am cunoscut care chiar era bolnav de iubire. Marcel o numea „iubirea infernală a lui Vilko”, dar din punct de vedere științific, unii experți au catalogat această emoție în zona iubirii-haos, capabilă să provoace nebuloase mentale care-i conduc pe indivizi la autodistrugerea absolută;

   În vara anului 1925, când Vilko și Beatrix s-au reîntâlnit după 10 ani, el era căsătorit cu o femeie habotnică, vizitată de un preot catolic și care se mortifica, crezând că așa își va ispăși păcatele. Documentarea este foarte bună, în Spania catolică din acea vreme existând această practică oribilă, ce mă făcea să cred că voi visa urât numai citind:

Dacă vreți să vă spun părerea mea sinceră, nu cred că Dumnezeu vrea ca o coapsă frumoasă, albă, fină, așa cum avea stăpâna mea, să fie schingiuită într-un asemenea hal. Nu văd ce interes ar avea Dumnezeu sau Isus Cristos ori mai știu eu care alt sfânt ca o femeie să-și mortifice trupul în asemenea măsură.”

   Datorită profesiei lor, Vilko și fotograful Galet iau contact cu ancheta privind moartea lui Aitzane, iar Beatrix este „creierul”: ea leagă ițele, fiind o femeie inteligentă, cu o viziune detectivistă. Dar se pare că există cineva direct interesat să-i oprească; cineva căruia nu-i convine deloc ca adevărul să iasă la iveală, sperând că verdictul va rămâne cel de sinucidere, respectiv accident. Cine este această persoană și ce motive ar avea? Puteți descoperi singuri, citind cartea.

   Autorul realizează o descriere a Biarritz-ului anilor 1920. Titlul romanului este dat de cabaretul Biarritz, aflat la subsolul Vilei Belza (Vila Neagră, în dialectul basc), un loc cu o faimă mistică, despre care circulă multe legende, cum ar fi ritualurile vrăjitorești desfășurate în trecut. De asemenea, ni se conturează un tablou al societății din acele timpuri: luxul, opulența, risipa împinse până la decadență:

„Vila Belza, vechiul conac gotic ce se înalță pe promontoriul din Biarritz, se bucura în anii aceia de o faimă incredibilă. Pe toată durata verii, în grădinile vilei aveau loc uriașe petreceri și orgii fabuloase și nu exista viciu, plăcere sau perversiune care să nu fie permisă la etaj, într-un cabinet numit Aux secret plaisirs. Apoi erau restaurantele unde păcatele gastronomice nu erau cu nimic mai prejos decât cele trupești.”

„În salle à manger, după ce am reușit ca dezgustătorul și livrescul Entendu să nu găsească loc la masa noastră, ne-am dăruit șampaniei și unui formidabil meniu compus din labirintice porții de calcan, raci, pateuri, carne condimentată în stil provensal, coaste de miel, galantine de gâscă, compot, șerbet, salată, brânzeturi glacé…”

„Bărbații purtau costume de gală impecabile și aveai impresia că doamnele se hotărâseră să expună privirii toate bijuteriile Franței; în general, mai puțin fetele cele mai tinere și mai îndrăznețe – care preferau moda de ultimă oră -, toate purtau rochii lungi, de seară, cu tocă de pene și nenumărate perle și diamante prinse în coliere și diademe.”

Grădina era splendidă, cu focurile ei de tabără, cu mesele îmbietoare pline de mâncăruri aduse din cele mai exotice, îndepărtate și sălbatice locuri din lume, cu fântânile ei de lichior și șampanie, coșurile cu flori și fructe…”

Chelnerițele, extraordinare reprezentante ale voluptății și lascivității feminine, își purtau șoldurile rotunde printre mese, oferind cocteiluri speciale, vinuri fierte și aromate, licori tari, țigări, cocaină, efedrină și alte delicii senzuale, onirice și narcotice.

   Ce mi-a plăcut:

– faptul că m-a determinat să aflu mai multe despre acea regiune aflată la granița dintre Spania și Franța, dorindu-mi s-o vizitez: Țara Bascilor, Biarritz (Miarritze în bască), San Sebastián, Côte des Basques, Vila Belza, sunt convinsă că formează un circuit superb:

„Daaa, San Sebastián, cu apele lui senzuale și nisipurile de aur! San Sebastián cu briză tandră la înserat și nopți visătoare petrecute în saloane de chihlimbar! (…)San Sebastián a fost întotdeauna locul predilect de întâlnire al aristocraților și nobilimii și pe acolo trecuseră prinți ruși, regi ai unor țări care acum nici măcar nu mai există sau sultani din țări exotice și pline de deșerturi.”

– descrierea societății din acele timpuri;

– subiectul, destul de interesant și impresia de autentic imprimată faptelor;

– traducerea, foarte bună în comparație cu alte cărți;

– povestea de dragoste dintre Vilko și Beatrix Ross: „À tout jamais…” – n-o să mai pot auzi aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei;

– se poate spune că există un oarecare umor; deși unele interviuri m-au exasperat prin devierea de la subiect, unele mi s-au părut amuzante, prin ignoranța și spontaneitatea personajelor:

Unul dintre cei doi, nu știu dacă fotograful sau celălalt, tocmai zicea: „E ca și cum am trăi într-o povestire de Edgar Allan Poe”. Habar nu aveam cine era acel Edgar și nici nu-i citisem povestirile, dar m-am gândit că dacă vorbea despre cimitire, atunci eram obligat, ca maxim reprezentant al cimitirului public Sabaou, să mă informez și să aflu tot cer se putea afla despre obiceiurile de îngropare din alte părți ale lumii, mai ales dacă acel Edgar era și el gropar ca mine.”

„Doamne, Dumnezeule!

Așa a zis, de față cu mine! Sunt gata să jur pe șnițelul vienez!”

„„Ar trebui să-l citiți pe Rimbaud, domnișoară, pe Rimbaud”, îi spunea nimfei Krystyne.

„A, da? Are nume de toboșar, Rimbaud ăsta.””

    Ce nu mi-a plăcut:

–  notele de final, aflate la sfârșitul cărții – totuși, recunosc că aceasta este o preferință personală, nu-mi place să dau paginile până la sfârșit de fiecare dată când apare o notă;

Citate:

„Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase.”

„Ehei, văzusem eu multe tragedii în război și credeam că nimic nu mă va mai înfricoșa de atunci înainte. Dar asta era valabil doar pe jumătate: nicio grozăvie făcută de bărbați nu mă mai îngrozea, e drept, însă frumusețea femeilor, fără cel mai mic efort, mă învingea și dădea cu mine de pământ.”

„Toate viețile au o cometă. Trebuie să o vezi și să o urmezi. Dacă nu o vezi…”

„Oamenii care au sufletul împăcat nu bat drumurile, nici nu se duc în păduri, nici nu urcă îngustele cărări de munte, nici nu se aventurează pe culmi. (…) Chiar dacă ei neagă, mulți alpiniști își caută moartea, de fapt, vor să plătească cu viața lor pentru crimele și păcatele pe care le au pe conștiință.”

    Despre autor:

   José C. Vales este un editor, traducător, scriitor născut în 1965, în orașul spaniol Zamora. Licențiat în Filologie Hispanică la Universitatea Salamanca, scrie critică literară și se implică în jurnalismul cultural. Romanul „Cabaret Biarritz”, pentru care a câștigat Premiul Nadal în 2015 (unul dintre cele mai importante premii literare acordate în Spania), este cel de-al doilea publicat. A mai scris „El pensionado de Neuwelke” și  „A passeggio per Biarritz: Guida turistica 1929

Diverta

Cartea Cabaret Biarritz de José C. Vales este oferită pentru recenzie de Diverta. Cartea poate fi comandată de pe site-ul www.dol.ro. Activitatea magazinului online şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.

Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

Replica, de Lauren Oliver-recenzie

Editura: Nemira

Traducere: Dorina Tătăran

Număr de pagini: 190/233

An apariţie: 2017

    Roata se învârte, oamenii se transformă şi nu numai: CĂRŢILE se schimbă spre polul opus. Dragi cititori aş vrea să vă imaginaţi pentru câteva secunde că sunteţi un personaj, că trăiţi cu intensitate acele momente din volum în care inima vă bate nebuneşte, adrenalina vă curge prin vene şi a venit momentul să alegeţi între viaţă şi moarte. Acestea sunt emoţiile care m-au trezit, dar nu la realitate, ci la imaginar cu un pahar de epitete, de imagini dinamice aruncate în faţă seara ori ziua în amiaza mare. Ce anume m-a frapat la această carte este dubla personalitate: întorci cartea pe o faţă şi citeşti „Replica-Gemma…Întoarce cartea pentru povestea Lyrei…”. Curiozitatea nu poate fi înfrântă, faci ceea ce scrie şi descoperi o altă eroină a poveştii. Ambele se leagă într-un singur cadru, dar văzut de pe poziţii diferite: replică şi om? Cine să fie de vină pentru această încurcătură?

   Lauren Oliver  s-a născut pe data de 8 noiembrie 1982 şi este autoarea unui bestseller New York Times intitulat „Before I Fall”, care a câştigat şi Premiul Publishers Weekly Best Book of the Year. „Delirium”, al doilea volum pe care l-a semnat, este prima carte dintr-o trilogie şi se află, şi ea, pe lista de bestselleruri New York Times. De acelaşi succes s-au bucurat şi celelalte volume din serie. Lauren Oliver a studiat literatura şi filosofia la University of Chicago. În prezent este scriitoare profesionistă şi locuieşte la New York.

   Voi începe cu partea mov a volumului, cu povestea Lyrei. Aceasta este o fată care numai o viaţă normală nu a dus: a fost mereu acel şoricel de laborator cu care se juca şi pe care experimenta un mare doctor, numit Dumnezeu. Acesta este cel care a adus pe lume sutele de replici, băieţi şi fete, pentru a descoperi un element mai vital: un leac pentru moarte. Lyra este o astfel de replică ori clonă. De când se ştie aceasta a fost înconjurată de asistente, de doctori care îi făceau perfuzii şi îi administrau medicamente, de alte fete care arătau la fel. Nu a fost tratată ca un om, ci ca un monstru care mai bine nu ar exista. Singurele care s-au comportat altfel cu tânăra noastră au fost o asistentă şi o doctoriţă care, de altfel, a şi învăţat-o să citească şi să viseze. Ai crede că într-o lume în care esţi înconjurat de medici şi de medicamente eşti ferit de boli. Realitatea este alta: Heaven, sanatoriul în care se află Lyra, este bântuit de o epidemie care răpune vieţile fetelor şi băieţilor creaţi. Se doreşte a se găsi doza exactă şi ingredientul necesar pentru a nu mai exista aceste riscuri sau…cel  puţin acestea le crede protagonista. Boala se extinde şi spre Lyra. Alte replici ajung mult prea repede la sfârşit, iar una reuşeşte să fugă: un băiat. Heaven va fi cuprins de flăcări, iar Lyra se salvează şi îl întâlneşte pe  numărul 72 care nu demult evadase. Se ascund de soldaţii care dăduseră foc la institut şi sunt găsiţi de doi tineri: Gemma şi Jake. Cei de pe urmă se oferă să îi ajute pe 72 şi Lyra să îşi caute un loc unde să locuiască, să înceapă de la ceva, chiar infim fiindcă nu cunoşteau lumea din afara Heaven. Se dovedeşte că fiecare îşi urma propriul interes: Gemma doreşte să afle care este legătura tatălui său cu Heaven, iar Jake vrea să ştie dacă tatăl său s-a sinucis cu adevărat sau fusese ucis fiindcă aflase mult prea multe despre institut.

   Partea verde a volumului…Gemma este o adolescentă care trăieşte cu un complex de inferioritate: nu arată la fel de bine ca… nu învaţă la fel de bine ca. Părinţii o tratează ca pe o păpuşă de porţelan, nelăsând-o să meargă în excursii, la întâlniri, trebuind să îi ştie fiecare mişcare. Oare de ce? Această întrebare a prins contur şi în mintea tinerei noastre care va dori răspunsuri. Dar unde să le găsească? La Haven, locul pe care tatăl său îl pomenise în discuţiile cu mama sa şi care era unul dintre motivele pentru care Gemma nu avea voie să plece în vacanţă cu prietena sa în Florida. Care este planul lui Gemma? Fuge de acasă cu Pete, un băiat care vorbeşte vrute şi nevrute şi…ajunge la Haven exact la momentul în care incediul părea a se domoli. Pe cine va întâlni? Pe Jake şi, mai apoi, pe Lyra şi pe 72.

   Protagoniştii noştri îşi doresc răspunsuri, trec prin momente care ne vor ţine inima pe loc, se îndrăgostesc, se urăsc, dar rămân împreună. Un grup mozaic care va cunoaşte iubirea, curajul şi moartea…

   Volumul este redactat la persoana a III-a de un narator omniscient, omniprezent şi obiectiv. Ritmul cu care înaintează acţiunea de la expoziţiune la intrigă, punct culminant este unul trepidant. Autoarea reia firul întâmplărilor în povestea de cealaltă parte a cărţii. În abstract ar părea că întâmplările se repetă, dar în concret aflăm elemente noi şi vedem o altă viziune asupra poveştii: Gemma vede, simte, trăieşte într-un fel acele evenimente, iar Lyra într-un alt fel. Lyra are o anumită gândire, o anumită personalitate:

„ea încă nu înţelegea ce anume le făcea pe replici atât de diferite de oameni, niciodată nu reuşise să înţeleagă. Şi ea îşi dorea diverse. Îşi dorise să înveţe să citească. Îi fusese foame, frig, fusese obosită, îşi dorise mâncare şi un pat al ei”; află ce este libertatea şi ce înseamnă să ţii pentru o altă persoană „le vor înfrunta împreună, aşa cum erau atunci: transformaţi în oameni prin bucurie, printr-un sentiment al apartenenţei, la fel ca libertatea”. Gemma va învăţa să se aprecieze mai mult, se va redescoperi:

„Tu eşti uimitoare, mă auzi? Tu eşti perfectă!…Sunt un fel de monstru…”, „nu se mai simţea chiar extraterestru. Se simţea un pic mai deşteaptă. Şi un pic mai uimită de toate misterele pe care le văzuse, de complexitatea universului şi de oamenii din el. Chiar un pic mai umană”.

     Descrierile spaţiale nu sunt numeroase, dar această autoanaliză pe care personajele o fac, felul în care percep lumea din jur: replica-omul, omul-replica; acestea sunt elementele care dau o coloratură aparte lucrării lui Lauren Oliver. Nu uit de suspans, de întorsăturile de situaţie pentru că ştim şi nu ştim cine este REPLICA şi cine este FIINŢA UMANĂ? Poate că este una şi aceeaşi persoană? Trebuie să citim să aflăm.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Replica, de Lauren Oliver a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Fangirl, de Rainbow Rowell-recenzie

Titlul original: Fangirl

Traducere din limba engleză și note: Ela-Evelina Jianu

Editura: Young Art

Anul apariției: 2017

Gen: Young Adult, romance

Număr pagini: 528

Nota mea: 10/10

   Literatura Young Adult. Literatura pentru adolescenți și nu numai. Genul acela de cărți ce te fascinează de la prima și până la ultima pagină. Cărți pe care le simți în profunzime. Povești simpatice, scrise, în general, într-un stil simplist, lejer, accesibil oricărui cititor. O modalitate inedită de a te destinde, de a vedea din altă perspectivă anii frumoși ai adolescenței, marcați de primele povești de dragoste și de primii pași spre maturitate, spre atât de ,,râvnita” vârstă de adult.

   Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care citesc literatură YA și o clasez în fruntea preferințelor mele. Și, din fericire, există în România o editură specializată în acest domeniu, un imprint al Grupului Editorial Art: Young Art. O poartă larg deschisă către adolescență și către magia inegalabilă a acestei vârste. Din oferta bogată și extrem de variată a editurii face parte și autoarea Rainbow Rowell, una din cele mai bune de altfel. Eu am descoperit-o cu ceva timp în urmă prin intermediul celebrei povești ,,Eleanor&Park”. După o experiență atât de minunată nu m-aș fi așteptat că autoarea m-ar mai putea impresiona la fel de tare. Însă m-am înșelat…

     Rainbow Rowell (n.1973) este o prozatoare din Statele Unite, născută în Omaha, Nebraska, unde trăiește și în prezent, alături de soțul ei și de cei doi copii. Din 1995, când și-a luat licența în jurnalism, până în 2012, când s-a apucat serios de scris, a fost editorialistă pentru Omaha World-Herald. Primul ei roman, Attachments, a apărut în 2011. Adevăratul succes a venit însă odată cu cele două romane pentru tineri apărute în 2013, Fangirl și Eleanor&Park, pe care New York Times le enumeră printre debuturile remarcabile ale anului. Ambele au fost deja traduse în zeci de limbi. În 2015, Rowell a publicat romanul fantastic Carry On.

Sursă foto

     ,,Fangirl” a reprezentat pentru mine, înainte de toate, o lectură fermecătoare, pe care am parcurs-o cu o deosebită plăcere și pe care m-am străduit s-o lungesc cât mai mult posibil. Nu mi-aș fi dorit să se mai termine această poveste născută din condeiul (sau tastele) autoarei de origine americană. S-a întâmplat să mă regăsesc în atitudinea anumitor personaje, să mă identific într-o oarecare măsură, reușind, astfel, să empatizez cu ele, să le înțeleg trăirile, sentimentele și să pătrund tot mai mult în miezul poveștii.

   Protagonista cărții este Cather sau, cum i-ar plăcea ei, Cath. O adolescentă obișnuită din Omaha, statul Nebraska. Are o soră geamănă, Wren, și un tată, Arthur, nu tocmai întreg la minte, cei mai importanți oameni din viața sa, de care o leagă sentimente profunde. Mamă nu a avut niciodată. Laura și-a părăsit fiicele gemene într-o cumplită zi de 11 septembrie 2001, a uitat de existența lor, fiind prea preocupată de propria liniște și fericire.

   Cath a fost dintotdeauna cea plângăcioasă, cea sensibilă, cea mai puțin populară, spre deosebire de Wren. Copilăria și adolescența i-au fost marcate de numeroase complexe de inferioritate, de o anxietate ieșită din comun, de o teamă față de oameni, față de situațiile noi, neprevăzute. Wren e cea care a sprijinit-o și a ajutat-o să treacă peste momentele critice. Cele două surori împărtășesc pasiunea pentru celebra serie de cărți Simon Snow, a autoarei Gemma T. Leslie. Au citit toate volumele, au vizionat ecranizările și mai mult decât atât au scris împreună nenumărate povești fan fiction, contribuind oarecum la existența aceste lumi fantastice.

  Sursă foto

       În toamna anului 2011, Cath și Wren pleacă la Lincoln pentru a-și realiza studiile universitare. Cath ,,Cea Plângăcioasă” nu este extrem de încântată, pe când Wren ,,Cea Matură” abia așteaptă anii de studenție, viața într-un campus alături de tineri de pretutindeni. Cath se vede nevoită să înfrunte necunoscutul, întrucât Wren preferă să se cazeze într-un alt campus, să-și împartă camera cu o colegă pe care, la urma urmei, nu o cunoaște.

   Anul universitar nu începe nicidecum bine. Cath nu îndrăznește să se ducă la cantina căminului său și timp de o lună mănâncă batoane de slăbit, unt de arahide și, din când în când, preparatele servite în căminul lui Wren. Totul până când vorbește pentru prima oară, în adevăratul sens al cuvântului, cu colega sa de cameră, Reagan, o tipă excentrică, exhibiționistă, dar cu care va ajunge să se împrietenească. Merg împreună la cantină, iar Cath își dă seama că temerile ei au fost nejustificate.

   Fata studiază filologia și printre multe altele participă la cursul de creație literară pentru avansați al doamnei Piper, o scriitoare bine văzută în comunitatea locală. O parte din temele pentru acest curs le face cu Nick, efortul depus de amândoi fiind întotdeauna apreciat și notat cât mai bine. Timpul liber și-l petrece scriind povești pentru fanii săi din State și din Japonia. Folosindu-se de meșteșugul cuvintelor, inventează și reinventează povești cu Simon Snow și vampirul Baz, toate fiind adunate într-un așa-zis volum ,,Nu renunța, Simon”.

,,Cath își imagină că stătea în fața laptopului ei. Încercă să pună în cuvinte ce simțea, ce se întâmpla când era bine, când totul funcționa, când îi veneau cuvintele înainte să-și dea seama ce vor să însemne, țâșnind din pieptul ei ca rimele, ca versurile de rap. Ușor ca săritul coardei. Ca atunci când sari fix înainte ca frânghia să-ți atingă gleznele.

-Ca să împărtășim lumii ceva adevărat, răspunse o altă fată.

Cath clătină din cap.

-De ce scriem ficțiune? întrebă profesoara Piper.

Cath se uită în jos, în caiet.

<<Ca să dispar.>>”

   Prin intermediul lui Reagan, îl cunoaște pe Levi, fostul iubit al acesteia și băiatul pe care l-a văzut prima dată când a ajuns în camera sa de cămin. Încet-încet se împrietenesc, descoperă că au anumite lucruri în comun și, fără să vrea, Cath se îndrăgostește de acest tip galant, zâmbitor, politicos cu toată lumea, gata să se sacrifice pentru binele celorlalți. Pe parcursul acestui prim semestru la Lincoln, relația dintre ea și Wren se răcește, cele două comunică tot mai rar, fapt ce o afectează pe Cath. Sora sa e de nerecunoscut, prea ahtiată după ieșirile în club, beții, după această viață studențească trăită la maximum.

,,Ochii lui Cath se închiseră, iar pleoapele așa rămaseră, strânse. Ar fi vrut să le deschidă la loc. Ar fi vrut să se uite mai bine la sprâncenele acelea mult prea întunecate ale lui Levi, ar fi vrut să-i admire tunsoarea ciudată, ca de vampir. Simțea că treaba asta avea să nu se mai repete și că, oricum, putea distruge tot ce mai rămăsese din viața ei, așa că voia să deschidă ochii, ca să aibă dovada că se întâmplase.

Dar era atât de obosită. Și gura lui era atât de moale. Și nimeni nu o mai sărutase vreodată pe Cath în felul ăsta. Numai Abel o mai sărutase înainte, iar atunci era ca și cum simțeai o presiune fermă asupra buzelor, la care răspundeai la fel.

Săruturile lui Levi erau devoratoare. Ca și cum el absorbea ceva din lăuntrul ei, bărbia lui zvâcnind ușor. Cath își trecu degetele prin părul lui, dar nu putu să deschidă ochii. În cele din urmă, nu putu rămâne trează.”

                        Sursă foto

   Câteva evenimente îi marchează existența protagonistei noastre. Tatăl ei are o cădere nervoasă, Wren ajunge la spital în stare gravă din cauza excesului alcool. Și ca totul să fie perfect, Laura, încearcă să le cunoască pe fiicele sale, de care nu i-a păsat atâta timp, dar fără succes în ceea ce o privește pe Cath, prea supărată pentru a o ierta.

   Cath se vede împărțită între problemele de familie, Levi, tema pentru cursul profesoarei Piper în care nu-și mai găsește locul și ,,Nu renunța, Simon”. Trebuie să termine ciclul de povești înainte de lansarea celui de-al optulea volum din luna mai. Ultimul volum. Cel care va pune capăt poveștii. Va reuși Cath să treacă cu bine peste toate? Va fi posibil ca ea și Wren să fie surorile de odinioară? Relația ei cu Levi are vreo șansă? Va învăța ea ce înseamnă să fii, cu adevărat, un scriitor, un maestru al cuvintelor?

,,- Ah. Păi, ăăă, mai încolo, când termini, crezi că ai putea să mă duci cu mașina până la Omaha? Știu că e cam mare deranjul, dar o să plătesc benzina. Doar că am un fel de urgență în familie.

-Vin să te iau acum. Într-un sfert de oră.

– Nu. Levi, pot să mai aștept dacă ești la serviciu.

– Ai o urgență în familie?

– Da… spuse ea încet.

– Ne vedem într-un sfert de oră.”

   Vă garantez că această poveste vă va fi pe plac, că o veți citi cu încântare ca și mine, de altfel. Din acest motiv, vă recomand ,,Fangirl”, un love story inocent, amuzant și plin de farmec! Acesta vă va înfățișa frumusețea studenției, a primei povești dragoste, a meseriei de scriitor și, cel important, a familiei unite, capabile să depășească orice obstacol…

Părerile criticilor:

  • ,,Magia nu este iscată de baghete, ci de incredibila abilitate a lui Rowell de a construi relații complexe, tulburătoare, intense, triumfătoare.” Booklist
  • ,,O istorie amuzantă și duioasă despre maturizare, povestea unei scriitoare în căutarea propriei voci […]. Impresionantă, plină de autenticitate.” Publishers Weekly

 

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea Fangirl, de Rainbow Rowell a fost oferită de Editura Young Art. Poate fi comandată de pe site-ul Arthur.ro

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

"- Niciodată nu le cere scuze femeilor. Asta confirmă faptul că ai greşit şi le inflamează şi mai tare."

Frumos şi cu inima de gheaţă, de Lisa Kleypas-recenzie

Titlul original: Cold-Hearted Rake
Nr. pagini: 367
Editura Miron
Traducere: Cornelia Cerneţchi Pascu
Anul: 2017
Gen: Historical romance, Romance

Seria The Ravenels: 1. Frumos şi cu inima de gheaţă (Cold-Hearted Rake), 2. Vreau să fiu soţia ta (Marrying Winterborne), 3. Devil in Spring, 4. Hello Stranger (data estimată pentru apariţie februarie 2018)

   De când am terminat cartea Frumos şi cu inima de gheaţă simt că am rămas cu un zâmbet subtil pe buze, de parcă aş deţine un secret şi ceilalţi nu au habar de el. Sentimentele sunt contradictorii şi nu ştiu dacă să fiu fericită că am fost surprinsă plăcut de autoare sau enervată pentru că mi-a dat o lovitură sub centură cu finalul. Genul historical romance întotdeauna va fi pentru mine o oază de relaxare şi sunt şanse slabe să mă sătur prea curând.

   Cele două poveşti care prind viaţă printre rânduri au un farmec aparte, o doză de dulce şi amar încât te întrebi ce le rezervă viitorul. Pentru a înţelege cel mai bine evenimentele, voi încerca să vă transpun în Anglia anului 1875, dar fără a strica atmosfera acelor timpuri. Cei care aţi citit seriile Wallflowers şi Hathaways sunteţi cumva familiarizaţi cu frumuseţea locurilor din Hampshire. Faptul că Lisa Kleypas se reîntoarce cu drag la acele peisaje înseamnă că o inspiră.

Un titlu nobiliar, o avere ruinată și o femeie interzisă

      Devon Ravenel se trezeşte moştenitor peste noapte. Urăşte să îşi asume responsabilităţi, iar viaţa plină de desfrâuri pare să-l caracterizeze. La fel ca restul predecesorilor săi, consideră că este de datoria lui să nu-l intereseze decât propria viaţă. Moartea vărului său-Theo îi va aduce Eversby Priory-proprietate ruinată, o văduvă tânără şi 3 fete aflate la vârsta măritişului, dar fără zestre. Fără să se gândească prea mult alege să vândă totul şi să revină la viaţa însufleţită de la Londra, dar ceva îl reţine şi amână momentul.  

   Conflictele nu întârzie să apară şi gândurile lui Devon vor fi cunoscute de toată lumea, inclusiv de frumoasa văduvă. Certurile înflăcărate în loc să-l ajute, mai mult îl pun pe jar şi parcă simte o plăcere să se tot interpună în calea ei.

“Ea ieşi, ignorîndu-l complet. Nu mai făcu nici o reverenţă. Uluit, dar şi revoltat, Devon privi uşa, zicîndu-şi că nici o femeie nu-l tratase vreodată cu atîta dispreţ. Simţea că explodează. De ce naiba îl condamna ea pentru situaţia în care se găsea, deşi nu fusese alegerea lui?
– Ce am făcut, ca să merit asta ? întrebă el. West se strîmbă.
– În afara faptului că ţi-a auzit intenţia de a o alunga şi de a-i distruge casa?
– Dar mi-am cerut scuze!
Niciodată nu le cere scuze femeilor. Asta confirmă faptul că ai greşit şi le inflamează şi mai tare.

   Ceea ce nu ştiau cei din jur este că Lady Kathleen Trenear este măcinată de remuşcări. Se consideră vinovată de moartea soţului ei. Scurta ei căsătorie de câteva zile, dar şi şocul că dintr-o dată s-a întors de unde a plecat, de data aceasta fără nimic, într-un fel o fac de neatins. Cum poate să plângă pe cineva care o trata ca pe un obiect în casă şi care nu ştiuse să se comporte cu blândeţe? Theo murise din cauza nesăbuinţei, urcase băut şi nervos pe un cal, iar folosirea violenţei asupra bietului animal i-a adus o căzătură fatală.

    Familia ei a tratat-o ca pe un animal ce trebuie dresat şi nu le-a păsat că fiica lor este mai mult de atât. Credea că ar putea fi fericită în căsnicie, dar sfârşitul a fost aproape. Acum este văduvă, singură şi la un pas de a fi pe drumuri. Singurele ei plăceri sunt dresajul cailor, o abilitare care stârneşte admiraţia celor care o văd. Alături de animale se simte cel mai bine, mai greu este să strunească bărbaţii care o scot din sărite cu pretenţiile lor puerile. Ei par să nu înţeleagă cum stau cu adevărat lucrurile, au impresia că totul li se cuvine.

   Devon Ravenel are acum un titlu imobiliar şi numai privirea pe care o aruncă asupra proprietăţii îl îngrozeşte. Ştie că banii le lipsesc cu desăvârşire, iar perspective nu se întrevăd la orizont. Fratele său West ştie doar să bea, veşnic cu capul în nori, nu are habar de ştirile care circulă, de preţul scăzut al cerealelor şi de sursele care ar putea să le aducă venituri. Chiar dacă Devon pare un fluturatic nu este atât de ignorant şi deţine suficiente informaţii.

   Dialogurile dintre cei doi fraţi sunt savuroase, se tachinează şi nu se sfiesc să se eticheteze. Generaţii întregi au dus la acest declin al familiei Ravenel, ce mai contează dacă ei vor alege să nu se căsătorească şi să trăiască după bunul plac.

 

Deşi Devon şi West erau de familie bună, ei nu făceau parte din elită, ştiind foarte bine cît de greu era să te menţii într-o lume unde regulile complicate şi ritualurile îi deosebesc pe aristocraţi de oamenii de rînd. Devon ştia că moşia Eversby era o capcană pentru el, fiindcă nu genera destul venit cu care să se autosusţină, aşa că avea să-i consume venitul anual modest, îl va zdrobi, după care îl va distruge şi pe fratele său.
Ar fi bine ca neamul Ravenel să se încheie cu noi, zise Devon. Nu sîntem buni de nimic şi cui o să-i pese dacă ne stingem ?”

   Timpul petrecut la ţară i-a arătat şi alte aspecte care ar putea să le vadă. De ce să nu încerce să dea o şansă domeniului? De ce să nu spere? Ar putea fi distractiv şi de ce nu, ar putea să încerce să intre în graţiile frumoasei văduve. Liniştea peisajului rustic îl loveşte din plin, oamenii de pe proprietate au nevoie de sprijinul lui, să fie ajutaţi, îndrumaţi. Cum să facă faţă la asemenea responsabilităţi? Şi totuşi, un moment de slăbiciune manifestat de Lady Trenear îl stimulează să mai aştepte o vreme … ceva.

   Ca să se detaşeze merge la Londra să caute investitori, să discute cu oamenii, să vadă ce speranţe sunt. Mesajele trimise de la distanţă către Lady Kathleen Trenear sunt destul de clare. Vrea să elimine doliul, să facă schimbări radicale în casă şi să demonstreze tuturor că există un nou stăpân. Ar vrea să fie în mai multe locuri în acelaşi timp, dar nu reuşeşte şi îl trimite pe West să îl reprezinte, să soluţioneze problemele cu arendaşii. Pofta asiduă pentru băutură şi lipsa unui program mai mult îi încurcă, dar ambiţia sau poate remarca frumoasei văduve va fi ca un duş cu apă rece. Din omul indiferent şi lipsit de ţel, West se va implica total în viaţa de la ţară. Va simţi plăcerea de a comunica şi de a înţelege nevoile celor din jur, va munci cot la cot cu ceilalţi şi nu se va plânge pentru nimicurile care înainte i-ar fi făcut viaţa un iad.

   Atracţia ce o simte pentru Kathleen îl atrage pe Devon ca un magnet şi revine pentru o perioadă de timp la Hamphire. Tot ce pare să îşi dorească este să afle ce aromă au buzele ei. Atingerea scopului îi va aduce un lung şir de provocări pe care le caută cu lumânarea.

   Pentru prima dată, fratele său-West nu-l mai poate susţine pe fratele său în demersurile sale de a prinde în mreje pe Lady Trenear.

 

Citind revolta din privirea fratelui său, zise: relaţiile tale de obicei nu rezistă mai mult decît carnea într-o maşină de tocat. Ai o fire al naibii de vulcanică şi, dacă modul în care ai procedat cu ea mai devreme este un exemplu al modului în care vei rezolva neînţelegerile…
– Destul, îl opri Devon cu calm periculos.
West continuă:
– Devon, noi doi ne-am trecut cu vederea mereu greşelile, dar asta nu înseamnă că nu le observăm. Ce simţi tu este dorinţă carnală, oarbă. Ai decenţa şi las-o în pace. Kathleen este o femeie sensibilă, blîndă, care merită să fie iubită…iar dacă tu ai o asemenea capacitate, eu nu am văzut-o în viaţa mea. Văd ce s-a întîmplat cu femeile care au ţinut la tine. Nimic nu-ţi răcoreşte pasiunea mai repede decît afecţiunea.
Devon îl privea cu răceală.”

   În cartea Frumos şi cu inima de gheaţă iese la iveală o altă poveste care se va naşte dintr-un incident nefericit. O vizită la ţară, un invitat surpriză şi un accident care ar fi putut fi fatal pentru Devon le va deschide multora ochii. Simpla prezenţă a lui Rhys Winterborne la Eversby Priory, accidentat şi la un pas de a rămâne marcat pe viaţă, îl va aduce în calea uneia din fete, cea mai mare dintre surori, dar lipsa unei zestre şi fără perspective în societate îl vor atrage iremediabil, în fond asta şi căuta.

   La început doar o voce, dar Lady Helen Ravenel va fi un balsam pentru suflet şi va tânji după mai mult. Ea ar putea fi o rampă de lansare în societate pentru un bărbat lipsit de titlu nobiliar. Rhys are o situaţie materială de invidiat, munceşte foarte mult, dar duce o viaţă solitară. Societatea nu-l acceptă şi secretele care le ascunde construiesc în jurul său ziduri de nepătruns.

“- Vorbeşte-mi.
– Dacă vrei, zise ea ezitînd. Despre ce să vorbim ?
El ar fi dorit să o întrebe dacă a orbit permanent, nu înţelesese nimic cînd i s-a spus ce a păţit, fiindcă era ameţit. îi venea greu să formuleze întrebarea, dar nu se putea abţine de la acest gînd, cît timp era singur în cameră. Se temea de răspuns. Acum avea nevoie de confort şi ceva care să-i distragă atenţia.
Avea nevoie de ea.
– Să-ţi vorbesc despre orhidee? zise ea ca să rupă tăcerea. Cuvîntul vine din mitologia greacă. Orchis era fiul unui satir şi a unei nimfe.
La o petrecere în cinstea lui Bacchus, Orchis a băut prea mult vin şi a încercat să o seducă pe o preoteasă. Bacchus a fost nemulţumit şi a dat ordin ca Orchis să fie sfîşiat în bucăţi. Bucăţile au fost împrăştiate peste tot, iar unde cădea o bucăţică, acolo creştea o orhidee.
Făcu o pauză, se aplecă să ia ceva. Era ceva delicat şi parfumat care îi atingea buzele crăpate…cu vîrful degetului ea îi ungea buzele cu o cremă.
– Mulţi oameni nu ştiu că vanilia este fructul unei orhidee agăţătoare. Avem şi noi una în sera din grădină. A crescut şi s-a urcat pe doi pereţi laterali. Când una dintre flori este matură, se deschide dimineaţa, iar dacă nu este polenizată, se închide seara şi nu se mai deschide niciodată. Florile albe şi beţele din interior au cel mai dulce miros din lume…
Pe măsură ce ea continuă, Rhys avea senzaţia că pluteşte, iar febra scăzuse.”

   Finalul cărţii ne arată o nouă perspectivă asupra viitorului şi ne provoacă să aşteptăm cu nerăbdare volumul 2 al acestei serii incitante.

    Chiar dacă este un historical romance scris de o autoare pe care o îndrăgesc din ce în ce mai mult, trebuie să remarc şi punctele slabe ale acestei cărţi. Temperamentele celor doi protagonişti: Devon şi Kathleen au umbrit pagini întregi din carte. Schimbările care s-au petrecut au făcut din Devon un alt bărbat. Viaţa i-a trecut prin faţa ochilor şi l-a forţat să vadă ceea ce ascunde cu sârguinţă. În schimb pe Kathleen a făcut-o rece, distantă, capricioasă. Acum vrea totul, acum ar renunţa la acele mici plăceri. Incertitudinile au umbrit farmecul şi m-au lăsat să aştept, să visez, să îmi doresc mai mult. Probabil de aceea mi-am canalizat energia şi bucuria către Helen, tânăra frumoasă, timidă care ascunde atât de mult rafinament. Chiar dacă este cea mai mare dintre surori, ea alege să nu încurce pe cei din jur şi să se resemneze refugiindu-se printre mirosul florilor de orhidee. Chiar îmi doresc pentru ea un viitor de poveste şi un nou volum plin de viaţă alături de Rhys Winterborne.

   Frumos şi cu inima de gheaţă este diferită de restul cărţilor citite pentru că abordează situaţia din Anglia, necesitatea modernizării proprietăţilor şi soluţiile care apar pentru a opri falimentul celor care nu au suficiente fonduri pentru a întreţine domenii întregi. Departe de viaţa lipsită de griji de la Londra se află nevoile arendaşilor care depind de o bucată de pământ, iar nobilii sunt datori să îi susţină nu doar cu vorbe, ci cu soluţii fiabile pentru a salva culturile sau poate pentru a schimba direcţia mersului. Apariţia căilor ferate, a fabricilor, dezvoltarea industriei pentru unii a fost mană cerească, iar autoarea Lisa Kleypas nu s-a sfiit să prezinte aceste avantaje. Ieşirea din rutină, sentimentele contradictorii m-au captivat, enervat, stârnit pentru ca la final să îmi spune: De ce s-a terminat? Răspunsul îl voi afla în cartea Vreau să fiu soţia ta. Acolo voi avea parte de Rhys şi de imperiul Winterborne.

Cartea Frumos şi cu inima de gheaţă de Lisa Kleypas a fost oferită pentru recenzie de către Editura Miron. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant 

 Surse imagini: pinterest.com

Ducele plăcerilor, de Elizabeth Hoyt-Seria Maiden Lane

   Elizabeth Hoyt este unul dintre cei mai bine vânduţi autori de historical romance. Ea scrie de asemenea şi contemporane sub numele de Julia Harper. Are nenumărate cărţi, iar cartea din seria Maiden Lane este superbă. E. Hoyt locuieşte acum în Illinois, împreună cu soţul şi cei doi copii.

   Seria Maiden Lane: 1. Dorinţe ascunse 2010-Lazarus Huntington şi Temperance Dews, 2. Plăceri vinovateHero Batten şi Griffin Remmington, 3. O pasiune imposibilă-2011-Silence Hollingbrook şi Mickey O’Connor, 4. Fantoma din St Giles -2012-Winter Makepeace şi Isabel Beckinhall, 5. Lordul întunericului-2013-Godric St. John şi Margaret Reading, 6. Ducele nopţii-Maximus Batten şi Artemis Greves, 7. Dragul meu necunoscut-2014-Apollo Greaves şi Lily Stump, 8. Bravul meu căpitan-2015-Phoebe Batten şi James Trevillion, 9. Cel mai tandru libertin-Eve Dinwppdy şi Axa Makepeace, 10. Ducele păcatului– Valentin Napier-Bridget Crumbs 2016, 11. Ducele plăcerilor-Hugh Fitzroy şi Alf 2016, 12.-Duke of Desire-2017.

   Curajos, îndrăzneţ, chipeş şi neîndurător, Hugh Fitzroy, duce de Kyle, este arma secretă a regelui, de fapt este şi bastard regal. Mama sa, o actriţa, l-a iubit pe rege, iar Hugh a fost recunoscut de către rege, el fiind crescut ca un viitor duce. Titlul, averile, au fost anume pentru el înfiinţate.

   Trimis în misiunea de a-i distruge pe notorii Lorzi ai Haosului, Hugh este prins într-o ambuscadă pe o alee dosnică din Londra. Salvarea vine din partea unui aliat la care nu se aştepta: un necunoscut mascat, dar care are trupul inconfundabil al unei femei.

,,Hugh Fitzroy, duce de Kyle, nu voia să moară în noaptea aceea, din trei motive foarte întemeiate.
Mai întâi, Kit, fiul lui cel mare-şi oficial, contele de Staffin-avea doar şapte ani. Era mult prea mic că să devină orfan şi să moştenească ducatul.
În al doilea rând, Peter, fiul lui cel mic, încă mai avea coşmaruri de pe urmă morţii mamei lui, cu doar cinci luni în urmă. Cum l-ar fi afectat moartea tatălui la atât de puţin timp după moartea mamei?
Şi în al treilea rând, Maiestatea Sa îl însărcinase de curând pe Hugh cu o treaba importantă: să nimicească Lorzii Haosului. În general, lui Hugh îi plăcea să-şi ducă treburile la bun sfârşit. Măcar pentru că la finalul zilei, rămânea cu un sentiment de împlinire.
Drăcia dracului.
În al patrulea rând, nu se mai culcase cu o femeie de mai bine de nouă luni şi, fir-ar să fie, era teribil de nedrept din partea sorţii să moară pe o asemenea secetă.”

   Se pare că avem un duce cu simţul responsabilităţi faţă de copii, cu simţul umorului în situaţii critice, dar şi cu o inimă de cuceritor. Alf, noua Fantomă din St.Giles îl sărută după ce au scăpat din ghearele morţii.

   Da, aţi auzit bine, Alf este îmbrăcat ca un băiat pe timpul zilei şi îşi câştigă traiul ca informator în mahalaua St.Giles. Încă de mică a fost abandonată în această mahala, iar protecţia lui Ned, un copil mai mare a ajutat-o să supravietuiască. Condiţia a fost să îşi ascundă adevărată înfăţişare de femeie.

    Noaptea este faimoasa Fantomă din St.Giles, un luptător mascat care sare în apărarea celor nedreptăţiţi. Dar, după ce îl salvează pe Hugh de la o moarte sigură, descoperă că a căzut fără scăpare în braţele tentaţiei.
De această dată firea de femeie din ea o împinge să îl sărute pe seducătorul duce.

“Oh, Kyle era un bărbat solid. Umeri laţi, picioare lungi. O gură care îi aminti că ea era femeie sub hainele bărbăteşti. El îşi pierduse pălăria şi peruca albă la un moment dat, în goana lui nebună, încercând să scape de tâlhari.’

   Încercând să descopere cine l-a vrut mort, Hugh îl angajează pe Alf. Acesta va fi rănit de către oamenii din banda “Gâtlejuri Sângerii”. Va fi cazat acasă la Hugh şi îngrijit, iar între timp ancheta împotriva Lorziilor Haosului continuă. Apar membrii morţi, aparent sub formă de sinucideri, dar se pare că cineva îi elimină. De ce? Cu ce scop?

   După cercetări se ajunge la concluzia că şi Katherine, fosta soţie infidelă, ar fi căzut pradă acestor lorzi. Acum, cei doi copii mici ai ducelui se chinuie cu, coşmaruri, crize de furie şi reţinere faţă de tatăl lor. Pentru a-şi vedea fii revenind la normal, ducele vrea să se căsătorească cu Lady Jordan, prietena Katherinei. Vrea ceva liniştit şi stabil, dar când va fi sărutat de către Alf, toate simţurile o iau razna. Va descoperi cine este Alf?
Se pare că vom asista la transformarea lui Alf în femeie, grea treaba! Cum va reacţiona ducele văzând-o? Vor reuşi cei doi să treacă peste conveninenţe? Cine este Fantoma din St.Giles? Va scapă cu viaţă Peter, fiul cel mic din mâna Lorzilor Haosului? Rămâne să descoperiţi singuri! Ţin să vă anunţ că este o carte incendiară;  scene fierbinţi, bună dispoziţie, acţiune din plin, intrigi şi jocuri de culise, secte şi criminali, ceea ce face din aceasta o carte pe care nu o poţi lasă din mâna!

 Nota este 10.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant 

La peau de chagrin (Pielea de șagrin), de Honoré de Balzac-recenzie

Anul apariției: 1831

Ediție printată în S.U.A., 2009

235 de pagini

Limba franceză

Si tu me possedes, tu possederas tout.

Mais ta vie m’appartiendra. Dieu l’a

voulu ainsi. Desire, et tes desirs

seront accomplis. Mais regle

tes souhaits sur ta vie.

Elle est la. A chaque

vouloir je decroitrai

comme tes jours.

Me veux-tu?

Prends. Dieu

t’exaucera.

Soit!

   Ce preț are o viață de om? Dar fericirea sau bunăstarea? Acestea din urmă se confundă? Cât de nenorocit poți fi, ca să ajungi în pragul sinuciderii? Sunt întrebări la care autorul dorește să ofere răspunsuri, prin Raphaël de Valentin, personajul principal al romanului.

   Acțiunea începe la începutul anilor 1830, când un tânăr încearcă să-și sfideze soarta de aristocrat parizian sărac, pierzându-și ultimul bănuț la ruletă, ca cel din urmă zbucium de salvare, înainte de a se arunca în Sena. Sinuciderile fiind frecvente în acea perioadă, așteaptă lăsarea nopții, pentru a fi sigur că nimeni nu îl va putea salva. Ca să-i treacă timpul mai ușor, intră într-un anticariat foarte aglomerat cu obiecte din cele mai diverse, așezate fără nicio logică. Il cunoaște pe proprietar, un bătrân de 100 de ani, cu înfățișare de ascet și cu o privire în care par să se ascundă cele mai profunde adevăruri ale lumii.

   L’homme s’épuise par deux actes instinctivement accomplis qui tarissent les sources de son existence. Deux verbes expriment toutes les formes que prennent ces deux causes de la mort: VOULOIR et POUVOIR. Entre ces deux termes de l’action humaine il est une autre formule dont s’emparent les sages, et je lui dois le bonheur et ma longévité. VOULOIR nous brûle et POUVOIR nous détruit; mais SAVOIR laisse notre faible organisation dans un perpétuel état de calme., spune el.

 [Omul se istovește prin două acte săvârșite în mod instinctiv, care seacă izvorul existenței sale. Două verbe exprimă toate formele pe care le iau aceste două cauze ale morții: A VOI și A PUTEA. Între acești doi termeni ai acțiunii omenești este o altă formulă pe care și-o însușesc înțelepții, căreia eu îi datorez bunăstarea și longevitatea. A VOI ne arde, iar A PUTEA ne distruge; însă A ȘTI menține slaba noastră alcătuire într-o continuă stare de calm.]

   Intuind dorința tânărului de a-și pune capăt zilelor, îi oferă o piele de șagrin magică, care îi poate oferi tot ce își dorește. Dar, cu cât își va dori mai mult, cu atât pielea se va micșora, ca și zilele lui pe pământ. Tânărul acceptă, fiind sigur că nu este decât o farsă. Însă, acceptarea are valoarea unui legământ, un soi de pact cu Diavolul, căruia își vinde sufletul. Însuși bătrânul negustor recunoaște că nu a avut îndrăzneala să o folosească. În ediția de față, lipsește textul în sanscrită, ceea ce face oarecum inexplicabilă afirmația bătrânului:

–Ah! vous lisez couramment le sanscrit.

   Imediat ce părăsește anticariatul, Raphaël își schimbă opțiunile și constată că lucrurile încep să se așeze. Se îmbogățește și o poate cuceri în sfârșit pe Feodora, căreia îi purta o afecțiune aproape bolnăvicioasă. Însă, această iubire se stinge, lăsând loc unei alte iubiri, pentru Pauline, fata pe care o medita, din recunoștină pentru gazda lui. Între cei doi se înfiripă o iubire profundă, dar este deja prea târziu; pielea de șagrin s-a micșorat și zbârcit în mod considerabil, cu tot efortul lui Raphaël de a o restaura sau de a o arunca.

   Romanul face parte din La Comédie humaine (Comedia umană) a lui Balzac, operă ce cuprinde 95 de lucrări terminate (romane, nuvele și eseuri) și 48 de opere nefinalizate. Titlul, devenit expresie în zilele noastre (se reduire comme une peau de chagrin), oferă cititorului cheia interpretativă a textului. Pielea de șagrin (piele imprimată care imită modelul natural al altei piei, conf. Dex., derivat de la denumirea unui măgar sălbatic) magică reprezintă forța vitală a personajului și-i oferă absolut tot ce-și dorește, însă cu un preț: anii și zilele. Tema o constituie conflictul dintre două verbe esențiale și neregulate: A FI și A AVEA. Inițial, personajul principal consideră că pentru „a fi”,  trebuie neapărat „să aibă”, indiferent care sunt consecințele. Ulterior, când începe „să fie” cu adevărat, realizează că degeaba „are”, căci fiecare minut este de neprețuit și nu poți cumpăra fericirea veșnică.

   Interesant la acest roman este și faptul că estetica realistă balzaciană, apreciată la noi de scriitorii interbelici, lipsește, autorul preferând fantasticul ca mod de exprimare a viziunii despre lume. Specifică lui Balzac rămâne tehnica descrierilor detaliate, ca într-o poză.

   Contempler en ce moment les salons, c’était avoir une vue anticipée du Pandémonium de Milton. Les flammes bleues du punch coloraient d’une teinte infernale les visages de ceux qui pouvaient boire encore. Des danses folles, animées par une sauvage énergie, excitaient des rires et des cris qui éclataient comme les détonations d’un feu d’artifice. Jonchés de morts et de mourants, le boudoir et un petit salon offraient l’image d’un champ de bataille. L’atmosphère était chaude de vin, de plaisirs et de paroles. L’ivresse, l’amour, le délire, l’oubli du monde étaient dans les coeurs, sur les visages, écrits sur les tapis, exprimés par le désordre… .

[A contempla în acel moment saloanele era ca și cum ai fi avut o imagine anticipată a Pandemoniului lui Milton. Văpăile albăstrii ale punch-ului colorau infernal fețele celor care încă mai puteau să bea. Dansuri nebunești, însuflețite de o sălbatică energie, stârneau râsete și țipete ce izbucneau ca detunăturile unui foc de artificii. Presărate cu morți și muribunzi, iatacul și un mic salon ofereau imaginea unui câmp de luptă. Atmosfera era înfierbântată de vin, de plăceri și de vorbe. Beția, iubirea, delirul, uitarea de lume stăpâneau inimile, fețele, erau întipărite în covoare, înfățișate în dezordine… .

   La peau de chagrin poate fi citită și ca o poveste fantastică, cu final moralizator, însă inspirată din societatea contemporană, cu un personaj care suferă din cauza determinismului social. Oriunde se află câte un Raphaël de Valentin dispus să riște totul pentru fericirea iluzorie.

Dacă mă posezi pe mine, vei poseda totul.

Dar viața ta îmi va aparține. Dumnezeu

a voit astfel. Dorește, și dorințele

îți vor fi împlinite. Dar măsoară-ți

poftele după viața ta. Ea

e aici. La fiecare voință,

voi descrește ca și

zilele tale. Mă

voiești? Ia-mă.

Dumnezeu te

va asculta.

Fie!

Cartea La peau de chagrin, de Honoré de Balzac a fost oferită de Books Express. 

Disponibilă pe site-ul librăriei on-line Books Express

 

 

 

 

%d bloggers like this: