Tags Posts tagged with "book review"

book review

 Păcatele vechi au umbre lungi

Locul de unde vine lumina, de Louise Penny-recenzie

Titlu original: How the Light Gets In

Traducerea: Mihaela Apetrei

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul aparitiei: 2017

Nr. Pagini: 592

Gen: Mystery

Cotaţie Goodreads: 4,41

Seria Chief Inspector Gamache: 1. Still Life (2005); 2. Dead Cold (2006); 3.The Cruellest Month (2007); 4. The Murder Stone (2008); 5.The Brutal Telling (2009); 6.Bury Your Dead (2010); 7. A Trick of the Light (2011); 8. The Beautiful Mystery (2012); 9. Locul de unde vine lumina – How the Light Gets In (2013); 10. Lungul drum spre casa – The Long Way Home (2014); 11. The Nature of the Beast (2015); 12. A Great Reckoning (2016); 13. Glass Houses (2017)

Crăciunul se apropie în Québec, este vremea ninsorilor de poveste, a luminilor feerice și a reuniunilor în jurul șemineului. Nu și pentru inspectorul-şef Armand Gamache. Mulți dintre colegii de la Omucideri au plecat, vechiul lui prieten și locotenent Jean-Guy Beauvoir nu i-a mai vorbit de luni întregi și forțe ostile se aliază împotriva sa. Când primește de la Myrna Landers un mesaj despre dispariția unei vechi prietene care n-a mai ajuns în Three Pines pentru Crăciun, vede ocazia perfectă de a pleca din oraș. Intrigat de refuzul Myrnei de a dezvălui numele prietenei sale, va descoperi că femeia dispărută a fost cândva faimoasă în toată lumea și acum aproape că n-o mai remarcă nimeni, în afară de geniul nebun al poeziei, Ruth Zardo.

Gamache este din ce în ce mai atras de lumea din Three Pines. Nu doar că investighează dispariția prietenei Myrnei, dar caută și un loc sigur pentru sine și colegii care-i mai sunt încă loiali.

Ce preț va plăti Gamache pentru pacea mult dorită?

 Păcatele vechi au umbre lungi

   Zilele trecute am simțit nevoia să citesc un roman polițist, dar să nu fie ceva complicat, ci o lectură uşurică, așa că m-am decis să citesc cartea autoarei Louise Penny. Inițial, am presupus că voi avea parte de clasica poveste în care un detectiv va încerca să descifreze misterioasa dispariție a unei femei, dar am descoperit o poveste absolut genială. Dacă acțiunea mi s-a părut puțin cam lentă la început, în scurt timp m-am trezit că iau parte la o cursă contra cronometru. Simțeam cum tensiunea și frustrarea mă învăluie din cauză că mulți dintre apropiații lui Gamache nu dădeau crezare celor spuse de el și îl considerau un sărman polițist care vedea peste tot numai conspirații.

   De asemenea, după ce am parcurs primele o sută de pagini, mă simțeam puțin bulversată pentru că nu înțelegeam ce legătură există între o șoferiță care bălmăjeşte ceva despre un tunel care stă să se prăbușească, monștrii din imaginația ei care devin tot mai reali, și care mai târziu este găsită moartă în apele fluviului St. Lawrence (pe malul de sud al Montrealului), misterioasa dispariție a unei bătrâne de 77 de ani, crimele din comunitatea Cree (populație aborigenă din America de Nord, cu peste 200.000 de membri supraviețuitori în Canada) – un caz rezolvat de Gamache cu ani în urmă, conspirațiile la nivel înalt din cadrul departamentului de poliție și încercarea de discreditare a inspectorului-șef Armand Gamache. Încercam să pun la loc toate aceste bucăti de puzzle, dar parcă lipsea piesa cea mai importantă care să le unească. Însă ea era ascunsă la vedere! Iar când am reușit să văd întreg tabloul, mi-am dat seama că am intrat într-un păienjenis al minciunii și al manipulării.

Și ce altă metodă mai bună putea exista decât o poveste despre lăcomie și iubire, deopotrivă falsificată și reală. O poveste despre secrete și furie, despre răni dincolo de vindecare. Și, în cele din urmă, o poveste despre crimă. Despre crime.”

   Cu toate că romanul de față reprezintă volumul cu numărul nouă din serie, se poate citi și separat, fiind de sine stătător. Fiecare carte prezintă câte un nou caz, investigațiile fiind făcute de către șeful departamentului Omucideri din Sûreté du Québec (cel mai vechi dintre cele patru corpuri de poliție din Canada), inspectorul-sef Armand Gamache și controversații lui prieteni și colegi, iar povestirile se petrec, de obicei, în satul Three Pines, o locație fictivă stabilită în provincia Quebec. Toate romanele din serie au câștigat premii importante pentru scrierea de crime în trei țări. Demn de menționat este că seria stă la baza unui film de televiziune – Still Life: A Three Pines Mystery (2013).

   În “Locul de unde vine lumina“ avem parte de crime misterioase, asasinate la comandă, urmăriri ca-n filme, trădări și manipulări din partea celor care ar fi trebuit să se interpună între cetățeni și cei care le-ar fi putut face rău, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie până unde se poate merge atunci când cineva își dorești puterea, un caz controversat care ne trimite în trecut, în urmă cu șapte  decenii, conspirații și dezvăluiri zguduitoare.

“Se gândea la el însuși ca la un comandant de oști pe timp de război, care nu se teme de decizii dificile Nu se teme să-i trimită pe oameni la moarte. Sau să ordone moartea altora. Nu era plăcut, dar era necesar. Precum Churchill, care aprobase bombardarea orașului Coventry. Sacrificându-i pe câțiva în folosul celor mulți … Pentru binele general.”

   Romanul autoarei Louise Penny iese în evidență fată de alte scrieri ale genului. Acțiunea se desfășoară pe două planuri care nu au de fapt nicio legătură între ele. Cazul despre care bănuiam că e punctul central al romanului este doar ceva secundar, adevărata investigație concentrându-se asupra corupției din sfera politică și asupra poliției care facilitează diferite activități ilegale. Cei care rezolvă celor două cazuri sunt o mână de oameni subapreciați: un ofițer de vârstă mijlocie, marginalizat (Gamache), un bătrân octogenar care se crede hacker (doctor Brunel), un ofițer cu vechime în Sûreté, trecut de mult de vârsta pensionării (Thérèse Brunel), o agentă labilă și arogantă, pe care Gamache o concediase de curând (Yvette). Cei patru vor fi ajutați de câțiva localnici excentrici: Myrna- o femeie masivă, de culoare, fostă terapeută;  Ruth Zardo, poeta dementă, o femeie bătrână care umbla prin sat cu rața-n brațe; Clara – pictoriță; Olivier și Garbi – un cuplu de gay.

   Inspectorul-sef Armand Gamache este un bărbat spre șaizeci de ani, nu neapărat arătos, dar distins. Mai mult un profesor, decât un polițist.Mai mult un explorator, decât un vânător. Crede cu tărie în ideea că orice suflet pierdut trebuie salvat și că “lumina poate îndepărta umbrele. Că bunătatea e mai puternică decât cruzimea, că Dumnezeu există, chiar și în locurile cele mai lipsite de speranță”. Și  crede că răul are limitele lui. Dar văzând ce se întâmplă în cadrul departamentului pe care îl conduce, se întreba dacă nu cumva de data asta se înșelase.

 “— Știi ce am învățat, după treizeci de ani de moarte? întrebă Gamache, aplecându-se spre agent și coborând vocea … Am învățat cât de prețioasă este viața.”

   În ultimele șase luni, inspectorul-șef își văzuse departamentul restructurat, ciopârțit, lăsat de izbeliște. Își văzuse munca făcută bucăți. Îi văzuse plecând pe cei care-i fuseseră loiali –  transferați la cerere sau din ordinul superintendentului-șef Francoeur. Sau îi văzuse întorși împotriva lui. În locul lor au fost aduși agenți leneși, neobrăzați și incompetenți – o haită de impostori abia așteptau să-l vadă pe legendarul inspector-șef Gamache îngenunchiat și umilit. În plus, pierduse  ceva important – prietenia asistentului său, locotenentul Jean-Guy Beauvoir(38 de ani). Timp de cincisprezece ani, cei doi făcuseră o echipă formidabilă. Cu douăzeci de ani mai tânăr decât inspectorul-șef, Jean-Guy Beauvoir fusese pregătit să-i urmeze. În plus, prietenia lor se întărise și mai mult de când locotenentul  se îndrăgostise de Annie, fiica lui Gamache. Însă totul se destrămase din momentul în care Beauvoir fusese rănit într-un raid. Din cauza durerilor, tânărul începuse să ia prea multe calmante și devenise dependent de ele. I se ceruse să meargă la psiholog, apoi la reabilitare, dar negarea viciului său, nu a făcut decât să distrugă relația lui cu Annie. Până la urmă, Beauvoir a fost  transferat de la Omucideri în departamentul superintendentului-șef Francoeur.

“— Doar o cunoști, Jean-Guy. O știi mai bine decât aș putea s-o cunosc eu vreodată. Știi că nu i se poate spune să facă ceva. Treaba asta aproape că a omorât-o, dar ceea ce a făcut a fost o dovadă de iubire. Te-a alungat pentru că voia să primești ajutor pentru dependența ta. “

 “Trecuseră câteva luni și, din câte știa, Annie nu mai luase legătura cu Jean-Guy. Dar asta nu însemna că nu-i este dor de el. De bărbatul care fusese cândva Beauvoir și care ar fi putut fi din nou. Dacă i se dădea șansa.”

   Toate problemele inspectorului-șef au pornit de la un raid încheiat într-un mod lamentabil. Gamache, deși lingușit în public, fusese, în realitate, marginalizat din punct de vedere profesional. Iar un răuvoitor din conducerea de la Sûreté a deconspirat filmarea din timpul raidului, distribuindu-o pe internet. De asemenea, au existat niște scurgeri de informații despre el, despre viața sa personală, dar cele mai multe divulgări de informații au fost din ședințele pe care le-a făcut cu oamenii săi. Informații care au fost folosite împotriva lor. Știe că în poliție există corupție și că în spatele acestor lucruri este un ofițer superior, dar nu știe precis cine. Însă cunoaște scopul – acela de a-i destabiliza pe Beauvoir și pe el însuși, ca să-i împingă pe amândoi dincolo de limită. Este ferm convins ca Beauvoir este influențat, manipulat și împins în prăpastie.  În concluzie, lucrurile o luaseră razna în departament!

“…  lucrase suficient în poliție cât să știe că e mult mai ușor să tragi decât să vorbești. Că e mult mai ușor să strigi decât să fii înțelegător. Că e mult mai ușor să umilești și să degradezi pe cineva, folosindu-ți abuziv autoritatea, decât să fii demn și politicos chiar și cu aceia care nu au niciuna dintre aceste calități.

Știa cât de mult curaj îți trebuie ca să fii blând, mai degrabă decât să fii crud.

Dar vremurile erau diferite. Sûreté era diferită. Exista acum o cultură care răsplătea cruzimea. Care o promova.“

   Gamache, împreună cu oamenii care i-au mai rămas loiali vor încerca să obțină cât mai multe informații, să afle cine vrea să îi distrugă cariera și departamentul, iar pentru asta vor fi nevoiți să intre în sistemul de date al Poliția. Însă atunci când află că discuțiile lor sunt interceptate, își vor muta cartierul general în satul Three Pines, locul în care Gamache va investiga și uciderea unei bătrâne de șaptezeci și șapte de ani, Constance Pineault. Femeia trebuia să vină în sat ca să petreacă Crăciunul alături de Myrna Landers, o prietenă bună de-a lui Gamache, dar nu a mai apărut. Ulterior s-a descoperit că fusese ucisă chiar când își făcea bagajul, în noaptea dinaintea plecării spre Three Pines. De asemenea, va afla că femeia, al cărui nume real era Constance Ouellet, a fost cândva faimoasă în toată lumea. A fost una dintre cvintuplele Quellet.

.“Cvintuplele erau legendare în Québec. În Canada. În lumea întreagă. Erau un fenomen. Aproape niște ciudate. Cinci fetițe identice. Născute în plină criză. Concepute fără tratament de fertilizare. In vivo, nu in vitro. Singurele cvintuple naturale despre care se știa că supraviețuiseră. Și supraviețuiseră până la șaptezeci și șapte de ani. Până ieri.”

   De ce ar ucide cineva o femeie de șaptezeci și șapte de ani? Și o ucisese pe Constance Pineault sau pe Constance Ouellet? Oare ucigașul știa că era una dintre celebrele cvintuple Ouellet? Și nu una oarecare, ci ultima în viață? A fost un străin sau cineva care a urmărit-o intenționat pe Constance? Au intenționat s-o ucidă sau a fost un accident? Un jaf care a scăpat de sub control?

 

— De ce bărbații și femeile cumsecade devin agresivi? De ce visul soldatului de a deveni erou sfârșește cu abuzarea prizonierilor și împușcarea civililor? De ce politicienii devin corupți? De ce polițiștii îi bat fără rost pe suspecți și încalcă legile pe care ar trebui să le apere?

— Pentru că pot? întrebă Lacoste.

— Pentru că așa fac toți ceilalți, spuse Gamache, stând aplecat în față. Corupția și brutalitatea sunt modelate, așteptate și recompensate. Devin firești. Și oricine le stă împotrivă, oricine spune că nu sunt bune este doborât la pământ. Sau mai rău.”

 Despre autoare:

   Louise Penny este o autoare canadiană de romane poliţiste al căror protagonist este inspectorul-şef Armand Gamache de la Secţia de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câştigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șase ori). Romanele ei au fost traduse în 23 de limbi.
În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională.
   Locul de unde vine lumina a fost cartea anului 2013 în Washington Post, The Globe & Mail, Publishers Weekly, Goodreads și bestseller Barnes and Noble și amazon.com, fiind nominalizată la premiul Gold Dagger pentru cel mai bun roman crime din Marea Britanie.
De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut Lungul drum spre casă.

 

 Cartea Locul de unde vine lumina de Louise Penny, poate fi comandată de pe site-ul dol.ro– Diverta.

 

Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, de Mathias Enard-recenzie

Titlu original: Parle-leur de batailles, de rois et d’éléphants

Autor: Mathias Enard

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Număr pagini: 152

  Cel mai mare beneficiu pe care un cititor îl are este posibilitatea de a călători în spațiu și timp, întorcând filele istoriei la fel de ușor ca și cum ai trece cu un accelerat printr-o serie de gări în care trenul nu mai oprește.

   „Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți” este cartea care oferă… fascinanta oportunitate de a-l cunoaște pe Michelangelo, de a petrece timp alături de marele maestru și de gândurile sale.

   Înainte să citesc cartea, am auzit unele opinii potrivit cărora autorul, Mathias Enard nu a ilustrat suficient de amplu Imperiul Otoman… dar constat că Imperiul Otoman, în toată opulența sa, devine minuscul în raport cu complexitatea personalității lui Michelangelo… de aceea, cartea nu e despre acest imperiu, ci despre marele maestru și modul cum a gestionat el întâlnirea cu această lume.

   Mathias Enard s-a născut pe 11 ianuarie 1972 în Franța. Este un scriitor şi traducător. A studiat araba şi persana la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris. În anul 2000 s-a stabilit la Barcelona. În anul 2015,  Mathias Enard a primit premiul Goncourt pe 2015, pentru romanul său „Boussole”, în care descrie povestea unei insomnii trăite de un tânăr muzicolog vienez, bântuit de amintirile sale din Orient.

    Se pare că de această dată, Mathias Enard a ales ca temă tot frământările interioare, însă de data aceasta personajul principal este unul memorabil – Michelangelo.

   Cum ajunge Michelangelo să facă cunoștință cu Imperiul Otoman? Ei bine, acesta este chemat de către sultanul Baiazid al II-lea pentru a-i construi un pod peste Cornul de Aur. Un adevărat pasionat al podurilor, se pare inițial, sultanul se tocmise cu Leonardo da Vinci, însă schițele acestuia au părut prea inovative și chiar nerealizabile pentru mintea sultanului de atunci. Pe fondul unor neînțelegeri cu Papa Iulius al II-lea, Michelangelo pleacă de la Roma și începe nu o adevărată aventură, ci un lung șir de frământări sufletești.

   Trecuseră doar 50 de ani de când capitala fusese cucerită și  transformată din capitală a Imperiului Bizantin în capitală a Imperiului Otoman. Ceea ce trăiește Michelangelo este de fapt, reacția unui străin la o capitală încă confuză, unde aglomerația de rase (italieni, greci, evrei etc) se străduiesc să supraviețuiască într-un spațiu care i se pare extrem de neprietenos lui Michelangelo. Un alt lucru care îl frapează pe marele artist este numărul mare de biserici. În aceste circumstanțe, de inadaptabilitate la exterior, temerile interioare întregesc tabloul pe care Michelangelo îl resimte ca fiind unul îngrozitor.

   Dintre toate temerile sale, una se ridică mai semeață asemeni unei turle ascuțite de biserică care vrea să-l înțepe pe Dumnezeu: dacă nu va fi capabil să întocmească o schiță care să-l mulțumească pe sultan? Dacă nu se va ridica nici măcar la nivelul schiței făcute de da Vinci?

  Întreaga carte e un cântec al frământărilor. Podul, simbolul trecerii de la viață spre eternitate, este abordat cu teamă de către Michelangelo. Perspectiva artistului asupra abordării acestei creații denotă teama de evenimentele esențiale ale vieții, de marea trecere dincolo, despre care marele Michelangelo știe că se petrece identic la toți muritorii.

   Dincolo de amploarea frământărilor… există întotdeauna ceva care determină artistul să creeze și acel ceva e iubirea. Michelangelo, ca majoritatea artiștilor, creează sub impulsul emoțiilor cauzate de iubire.

    Sub vraja unei dansatoare, marele artist întrezărește nu doar un plan pentru pod… ci își vede – în cele mai fine amănunte – viitoarea creație.

   Însă… nimic nu e simplu pentru marele maestru. Așa cum în Italia fusese implicat, de multe ori fără voia sa, în cele mai complicate scandaluri politice, la fel se întâmplă și aici, unde jocurile de culise nu îl ocolesc. Renumele său îi determină pe unii oameni fără scrupule să se folosească de Michelangelo pentru anumite mișcări politice esențiale. Evident, este o situație incomodă pentru artist, care-și dorește… la fel ca toți artiștii… liniște. Dacă va avea parte de liniște, dacă va construi sau nu podul, toate acestea le veți afla răsfoind paginile de poveste ale cărții.

   Structurată în zeci de capitole scurte și nenumerotate, cartea pare o poveste pe care cineva vrea să o spună repede, dintr-un suflet. Frazele sunt scurte și au o construcție aproape poetică, ascunzând uneori înțelesuri pe care cititorul e obligat să le detecteze. La finalul cărții, sesizezi o oarecare muzicalitate… și te întrebi dacă nu cumva îmbinarea acesta de stiluri amintește de sonetele de iubire scrise de Michelangelo.

    Iată câteva citate:

 „Într-o cameră cu plafon din lemn, care dădea în această curte, fuseseră așezate perne și carpete. Le-au fost servite băuturi parfumate și fructe proaspete. Apoi au început să sosească alți convivi; printre ei, vizirul Ali Pașa și inseparabilul său paj japonez, care l-au salutat pe Michelangelo cu o răceală pe care artistul a resimțit-o ca umilitoare”.

„În singurătatea pierdută a celui care ignoră totul: limba, codurile și uzanțele reuniunii la care ia parte, Michelangelo se simte pustiit, obiect al unei atenții pe care nu o sesizează”.

„Sculptorul se întoarce și se ghemuiește la marginea patului. Ea a cântat pentru el, această umbră, iat-o alături de el și nu știe ce să facă; îi este rușine și frică; ea se întinde lângă el și dă să-l atingă; îi simte respirația și se-nfioară de parcă vântul nopții, venit dinspre mare, l-ar fi-nghețat dintr-o dată. O mână i se așază pe biceps, se oprește din tremurat, mângâierea-l arde. Nu știe care dintre cele două bătăi de inimă e cea pe care o simte bătând atât de tare prin degetele care-l ating. Un val julav de păr îi trece peste ceafă. Cu ochii închiși, își imaginează…”.

   Recomand cartea pasionaților de istorie, pasionaților de artă, dar mai ales celor care vor să citească o carte excepțională.  Sunt doar 152 de pagini pe care le citești, apoi ai vrea să le recitești… ca într-o poveste unde nu regreți decât sosirea inevitabilă a finalului.

 

Cartea Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți de Mathias Enard poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

„Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume - și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

Povestiri din București, de Dana Fodor Mateescu-recenzie

 Titlul original: Povestiri din București

Editura: Cartea Românească

Colecția Cartea de proză

Anul apariţiei: 2017

Număr pagini: 125

Gen: proză scurtă

Cotație Goodreads: 4,25

   În sfârșit, am apucat și eu să citesc această carte! Mă credeți sau nu, de la Bookfest mă așteaptă. Da, da, din primăvară! De la Bookfest, de la acea lansare ce mi-a lăsat amintiri frumoase, la care am avut plăcerea s-o întâlnesc personal pe Dana și să obțin un autograf de la ea. De atunci, eu și cartea „Povestiri din București” ne așteptăm reciproc. Ea cuminte, în raft, alături de multe alte cărți necitite încă, iar eu, să prind un crâmpei de timp pentru a mă bucura de ea. Nici n-am vrut s-o citesc repede, în grabă, ci s-o savurez, să nu mă preseze nimic, să mă pot delecta în voie.

   Dana Fodor Mateescu mi-a atras atenția de mult timp prin scrierile ei online. Are un stil unic, ce nu poți spune că seamănă cu al altcuiva. Combinația de românesc autentic și gust dulce-amar rezultat din umor și trista realitate este unică. Nu cred că am mai întâlnit scriitor care să te facă să râzi în hohote și la scurt timp, să lăcrimezi. Povestirile Danei sunt hazlii, pline de umor, însă citind atent, veți observa subtextul din spatele lor, ce reflectă o realitate tristă. Povestirile ei sunt tragicomice, ne vorbesc despre trecut, despre prezent, uneori din perspectiva mai multor tipuri de oameni.

   Prin scrierile ei, am avut ocazia să iau contact cu vremuri apuse, pe care nu le-am prins (și acum mă bucur). Totuși, mi-am amintit cu nostalgie de unele „practici” ce supraviețuiseră până prin anii copilăriei mele, dar care acum nu mai există:

„Pe la 8 și ceva, trecea „ăla cu mătura”: „Măăătura, măturica, măturaaaa!”

„Mai încolo, când soarele sugea lacrimile florilor de salcâm, veneau țigăncile care „cumpărau sticle goale. Îmi era o frică teribilă (Nu ești cuminte? Te dau la țigani!).”

   Dana Fodor Mateescu scrie cu sufletul, transpune totul în culori vii, astfel încât ai impresia că întâmplările ți se derulează în fața ochilor. Limbajul este unul direct, de zi cu zi, în ciuda figurilor de stil folosite, ceea ce face cartea foarte ușor de citit. Este o lectură relaxantă, distractivă, dar nu lipsită de profunzime. Vreți să adormiți cu zâmbetul pe buze? Citiți „Povestiri din București” înainte de culcare, garantez că așa se va întâmpla!

   Povestirile Danei (sau mai bine zis, ale Muchinuței), m-au ținut trează până la 2 noaptea: mi se închideau ochii, somnul mă pândea, dar eu tot nu dădeam drumul la carte. La „Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război” deja râdeam atât de tare, încât credeam că o să trezesc toată casa. Cu unele povestiri eram obișnuită, cunoscându-le de pe blogul autoarei, însă cele citite pentru prima oară chiar mi-au provocat crize de râs. Mi-am adus aminte cu plăcere cât am râs citind prima oară „Orașul de pe geantă”, „Amor de cocalar”, „Marea descălțare”, „Baloanele”.

   Unele sunt emoționante, în ele întâlnind exact acel amestec dulce-amar despre care vorbeam mai devreme: „Tristețea agentului contemporan (de pază)”, „Tristețea casierei de la hipermarket”, „Sonata”; „Albinele din suflet”; altele evocă vremuri trecute, introducându-ne într-o atmosferă specifică epocii: „Arome din anii 70…”, „Maica mare –poveste din Bucureștiul de altădată”, „Rapandula”, „Mireasa cheală”, „Amintiri din Epoca-mi de Aur”, „O fustă mai găsești, dar un prieten greu”, „La spălat de lebăr pe vremea lui Ceaușescu”, „Scrisoare către Luke Skywalker”.

Ce le dă farmec acestor povestiri?

   Stilul unic, faptul că multe întâmplări n-ar mai fi posibile în contextul de azi (mă refer la cele de epocă) și că indiferent de specificul povestirii, nu lipsește umorul: situații amuzante sau cuvinte ce stârnesc râsul, comicul este prezent peste tot în scrierile Danei.

Citate:

   „Vreau să-i filmez, dar nu știu cum dracu’ apăs pe altceva, și nu reușesc. Abia de-mi ies două poze, cu familia de amărâți. O să sparg în bucăți telefonul ăsta de doi lei! Mă enervez cumplit, dar îmi trece rapid, pentru că din stânga apare o țigăncușă frumoasă, zglobie ca o manea duminicală: „Avem superunghiere și forfecuțe…” – Gara din mine

   „Proteza căzuse între noptieră și pat, stătea așa, înțepenită ca o idioată, rânjind la nea Popică în bătaie de joc.” – Dulăul

   „De la depărtare, semănam cu un papagal: colanți negri sau blugi rupți în genunchi, cu alți blugi scurți, pe deasupra, maiou roz, strâmt, cumpărat de la raionul de copii, pe care scrisesem cu o cariocă roșie: Star Wars, o geantă din cârpă, făcută dintr-un material care imita leopardul și espadrile la fel. Eram dureros de „șic”. La glezna dreaptă purtam ceasul lui nea Fodor, tata adică, era stricat, dar arăta excelent și stârnea indignarea-n populație: „Fata asta-i fugită de la Bălăceanca!” La încheieturile mânuțelor eram plină de brățări din „aur” de clanță, iar la gât îmi flutura o sârmă periculoasă, în formă de șpan, pe care-o găsisem în curte la fosta întreprindere Electrotehnica din Drumul Taberei.” – O fustă mai găsești, dar un prieten greu

   „Pentru că era rocker „în timpu’ liber”, a pus oleacă de Judas Priest (spre jalea cucoanelor împaietate și cu ștrampii distruși) și a început să se dea, optimist, cu fruntea de mobile și de străchini: bang, bang, stânj! Credeam că moare acolo!” – Marea descălțare

    „Rămânem fără nimic, dacă vin termitele… (așa erau porecliți cei trei băiețoi, toți supraponderali, ca și părinții lor, răi, bocci, ciorditori și mega enervanți, să-i calci cu tancu’ pe mutre!) – Mic tratat de alungat mitocanii

   „Într-o zi, am găsit pe câmp numai cuiburi cu pui de șobolani. Erau zeci de șoricei roz, orbi, numai pieliță subțire prin care se vedeau vinișoarele.

   – Aaaa, ce frumos!, mi-am zis fericită și am cărat vreo 45 de bucăți în casă, la bunica. Le-am dat și verilor mei, care i-au băgat în pat, „să doarmă cuminți”. O minune!” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Ce prost ești, măăă!, săream, deșteaptă. Gândacu’ de Colorado are vitamine, a zis la Teleenciclopedie, băăăă, te face să crești mare. Ia, bagă-l în corcodușa asta! Să vezi că nu mai e așa amar.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

   „- Tușă Ioanăăăă, iar a venit nebuna dă la București? Leag-o, bre, dă copaci, cu lanțu’, că numai porcării face! Dă ce nu-l chemi pă Merlă, să-i dea nește buline, poate să potolește, dracu’!

   „Merlă” era medicul localității. Se numea Mierlă, dar toți îl strigau „Merlă” – fără i. Pentru orice boală, el dădea chinină. Și bolnavul era fericit.” – Povești cu păianjeni încălțați, o fetiță „cuminte” și un război

 „- Săru’ mâna, ce înseamnă p…a?

   Bietul om! Să-și facă terci cu ciocanul unicul deșt sănătos, ăla din mijloc. Patru erau ba tăiate, ba rupte, ba fără unghii. S-a speriat, vezi bine! O zgâtie de fată să scoată din gurița ca un boboc asemenea mizerie?

– Dacă mă scol la tine acu`, rămâi fără moț! Cine paștele mă-tii te-a învățat asta? Las că te spui eu lu’ tac-tu când vine acasă! Pleacă d-aici!” – Orașul de pe geantă

   „Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa aia dintre mine și lume – și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund.” – Arome din anii 70…

   „Aaaa, ia te uită! Tata le-a ascuns de mine, probabil mi le-a cumpărat pentru ziua mea!”, mi-am zis eu în gândul nebunatic din cap.” – Baloanele

   „Măi, a dracu’ s-a făcut lumea asta! Vine sfârșitu’, e clar.” – Tristețea casierei de la hipermarket

Despre autoare:

   Dana Fodor Mateescu este jurnalist, editor al blogului Artizanescu.ro și al Revistei 13. A absolvit Colegiul de Jurnalism și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București.

   A debutat poetic în 2000, în Ziua Literară, la cenaclul Euridice, versurile ei apărând ulterior în Adevărul Literar și revista Puncte Cardinale. A publicat pe cont propriu, la Editura Mateescu, patru volume de proză, povești pentru copii și poezie. Este cunoscută pentru scrierile sale umoristice, publicate online la Revista 13: „Cum am devenit informatoare”, „Daniel Ciripescu”, „Tembelă până la moarte”, „Norocosul”.

 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
8

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

Pistolarul, de Stephen King (seria Turnul întunecat) – recenzie

Titlu original : The Gunslingers (2003)

Editura Nemira, 2017

Colecția Nautilus fantasy

Traducere de Mircea I. Pricăjan

Nr. pagini 240 

Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.

   În acest mod începe King povestea Pistolarului; brusc, fără o introducere prealabilă, ex abrupto. Ultimul pistolar își urmărește dușmanul prin deșert. Dar cine acest pistolar? Cine este omul în negru? Și care este motivul acestei urmăriri? Sunt întrebări cărora autorul le oferă răspuns în mod gradual, firesc, fie în mod direct, fie prin intermediul memoriei afective a personajului principal.

   Roland Deschain, cel din urmă pistolar, un bărbat puternic și violent, cu un trecut dureros, despre care aflăm din ceea ce el însuși povestește, are de îndeplinit o misiune aproape imposibilă și de luat decizii dificile, ceea ce îl transformă într- un singuratic al deșertului. Dacă la început pare un personaj desprins dintr-un western, treptat se dovedește un ins complex, prin între două lumi. Căci, la finalul volumului, rămâne întrebarea: când are loc acțiunea romanului? În trecut, în prezent, în viitor sau atemporalitatea unei lumi paralele? Planurile temporale alternează, ceea ce sporește ambiguitatea unui posibil răspuns. Aici, timpul curge ciudat, după cum bine știi.(Allie)

Era doar un pelerin de rând, cu alte cuvinte, și tot ce putea spune cu reală certitudine era că îi era sete. […]

Mai jos de ploscă erau armele, amândouă atent calibrate pentru mâinile sale; atunci când îi rămăseseră de la tatăl său, care cântărea mai puțin și nu era atât de înalt, la fiecare fusese adăugată câte o plăcuță. Cele două curele i se încrucișau peste vintre. Tocurile erau unse atât de bine încât nici soarele acela filistin nu le putea crăpa.

   Nu cred că am mai citit un roman în care autorul să fi folosit mai multe tehnici narative și să fi amestecat într-atât genurile românești. În prima parte, acțiunea este narată prin tehnica povestirii în ramă, însă naratorul rămâne mereu același. Mai exact, acesta ne spune că, în drumul lui, pistolarul primește adăpost în coliba unui om al deșertului, cultivator de porumb, căruia îi povestește despre Tull, orașul blestemat, unde a cunoscut-o pe Allie cea însemnată. Aceasta povestește, la rându-i, cum l-a înviat omul în negru pe Nort, bietul dependent de iarba-diavolului și despre cifra nouăsprezece.

Ea nu avea curaj. Doar un bar și o cicatrice. Și un cuvânt. Un cuvânt care se zbătea în spatele buzelor închise. […]

Însă omul care îl readuse la viață pe Nort și scrisese un mesaj – îi lăsase un cuvânt ca un pistol armat pe care, într-o zi, ea și-l va lipi de tâmplă – știuse că astfel stăteau lucrurile.

Nouăsprezece va revela secretul.

Nouăsprezece era secretul.

Roman mitic, distopic, western, fantasy, thriller. Pistolarul este din toate câte puțin.

  Omul în negru, personaj cameleonic, negativ, pe jumătate diavol, pe jumătate vrăjitor, îl atrage pe Roland în mod inexplicabil. În Tull, populația aproape îl venerează și se sacrifică în numele lui. Reprezintă puterea de care acești bieți ticăloși înfometați au nevoie și tentația perpetuării speciei. Folosește magia pentru a învinge într-o luptă a minții. Rolul său este de a-l pregăti pe eroul ce dă titlul romanului pentru ceea ce urmează să înfrunte.

   Roland trebuie să salveze lumea. Trebuie să îl prindă pe omul în negru și să-l ucidă. Cu toate că mă așteptam să-și descarce pistoalele, lupta dintre cei doi este una psihologică, iar Roland este pus în situația de a face o alegere foarte grea: între ce este bine și ce este bun; între a salva lumea sau pe Jake, băiețelul ce fusese ucis de un criminal în serie.

  Prezicerile omului în negru deschid drumul spre Turnul întunecat, unde pistolarul va purta o inimaginabilă luptă finală.

–… Apa trebuie să curgă la vale și ție trebuie să ți se spună. Vei alege trei, înțeleg… dar mie nu-mi pasă cu adevărat și nici nu vreau cu adevărat să știu.

–Cei trei, murmură pistolarul, gândindu-se la Oracol.

–Și apoi începe distracția! Dar pe atunci eu voi fi demult plecat. Râmas bun, pistolarule! Rolul meu s-a încheiat acum. Lanțul este încă în mâinile tale. Ai grijă să nu ți se-nfășoare în jurul gâtului.

    Revenind la ideea inițială, privitoare la modul în care autorul își începe romanul, constat că tot ce am citit poate fi considerat o lungă introducere. Căutarea continuă prin deșert anunță, de fapt, intriga seriei. Și dacă la început vei spune că Pistolarul nu te face să cumperi și celelalte volume, la final, te vei răzgândi.

Seria Turnul întunecat cuprinde:

Pistolarul (I)

Alegerea celor 3 (II)

Ținuturile pustii (III)

Vrăjitorul și globul de cristal (IV)

Lupii din Calla (V)

Cântecul lui Susannah (VI)

Turnul întunecat (VII)

Cartea Pistolarul de Stephen King (seria Turnul întunecat) poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dispărută în Moscova, Povestea unei spioane americane în anii 1920, de Marguerite Harrison-recenzie

Titlul original: Marooned in Moscow

Colecția: Istorie

Editura: Corint

Anul apariției: 2017

Traducător: Alina Popescu

Număr de pagini: 464

   „Numai în aventură unii oameni reușesc să ajungă să se cunoască pe sine, să se găsească pe sine”, spunea Andre Gide, iar cartea „Dispărută în Moscova. Povestea unei spioane americane în anii 1920” este o inestimabilă dovadă a faptului că spiritul de aventură nu este caracteristic unei epoci anume, ci a contaminat oamenii de când a luat naștere omenirea.

   „Dispărută în Moskova” e o carte excepțională, o armonioasă împletire de mărturisiri și istorie. Cartea face parte din colecția „Istorie” a editurii Corint, colecție din care am devorat anterior zeci de alte titluri, unele mai fascinante decât altele.

   Am o mare pasiune pentru cărțile memorii, cred că nimic nu poate fi mai frumos decât o istorie povestită din partea celor care au trăit-o. O astfel de carte e un concentrat de emoții… și poate că istoria e mai mult decât o înșiruire de date, e o colecție de trăiri pe care cei prezenți la evenimente le-au simțit și au fost profund marcați.

   Miracolul cărților constă în posibilitatea de a călători, fie în trecut, fie în viitor, în funcție de perioada descrisă. De data aceasta, am călătorit în trecut, într-un teritoriu actualmente plin de farmec… dar la vremea aceea destul de controversat și chiar periculos – Moscova.

   „Periculos” e un cuvânt care declanșează o în firile aventuriere un soi de inexplicabilă adrenalină… așa s-a întâmplat și în cazul Margueritei Harrison, o americancă care decide, la cei 39 de ani ai săi, să devină spion.

   Marguerite Elton Harrison s-a născut în 1879, în Baltimore. Fiică a unui magnat, Marguerite a fost crescută în bogăție. Tatăl său se asigura mereu că celor două fiice ale sale le sunt îndeplinite toate dorințele. Totuși… se pare că Marguerite a avut mereu un dor ascuns de aventură… și acesta a determinat-o să recurgă la acțiuni pe care unii oameni ai timpului respectiv le-ar fi catalogat drept „vecine cu nebunia”. Contrar așteptărilor familiei, Marguerite se căsătorește cu un bărbat dintr-o clasă socială inferioară, iar în 1902 se naște fiul lor. 13 ani mai târziu, Marguerite rămâne văduvă, cu un copil ajuns la vârsta adolescenței și cu nenumărate datorii de plătit de pe urma soțului său. Dacă pe unii, aceste circumstanțe i-ar fi răpus, nu același lucru s-a întâmplat cu Marguerite.

   Cu ajutorul rudelor, se angajează la celebra publicație „Baltimore Sun”, apoi în 1918, după ce se prezintă la „Departamentului de Informații Militare al Armatei Statelor Unite”, își îndeplinește visul de a deveni spion.

   Misiunea sa are în vedere explorarea situației economice și nu numai. Totuși, în Rusia sovietică de atunci, nicio misiune de spion nu putea fi catalogată drept „ușoară”. Astfel, după o primă vizită scurtă, care s-a terminat cu un arest, Marguerite părăsește Rusia.

   Ajunsă din nou pe teren american, Marguerite realizează că viața fără aventură e lipsită de sens și nu se asortează cu caracterul său, așadar… se întoarce în Rusia. Marguerite știe cu siguranță, că poate să aducă mai multe informații. A doua sa incursiune în lumea bolșevică este mai îndelungată și mai profitabilă. Rapoartele pe care reușește să le trimită sunt mai numeroase și mai detaliate decât în cazul primei șederi. Totuși, când totul părea să meargă bine, este săltată de CEKA și încarcerată.

        De-a lungul cărții, prin expunerea trăirilor intense, dar și a raționamentelor juste făcute în diverse situații critice, nu fac decât să creioneze un personaj cu o deosebită putere și stăpânire de sine, un caracter bine construit, adaptat la situații limită.

   În calitate de jurnalist, Marguerite aduna informații pe care le centraliza în rapoarte trimise ulterior în SUA. Interesant este faptul că Marguerite, obișnuită un un trai cel puțin decent, într-o țară liberă, experimentează acum circumstanțe complet diferite. Este însă, o alegere pe care a făcut-o mânată de spiritul de aventură și eroina nu se dă înapoi atunci când îi apar în cale obstacole, indiferent de amploarea acestora.

   Stilul cărții este unul special, la un moment dat ai impresia că scrisul devine o voce, că însăși Marguerite e cea care îți povestește. Iată, de exemplu, ce spune despre întâlnirea sa cu Lenin:

„Când l-am văzut urcând pe scenă, primul meu sentiment a fost acela de dezamăgire. Era un omuleț scund, solid și cu o înfățișare modestă, cu păr și ten fără culoare, cu o bărbuță ascuțită, ochi albaștri pătrunzători și o adresare lipsită de emoție, liniștită, aproape monotonă.Purta un costum de stofă englezească aspră și semăna cu un relativ prosper om de afaceri de clasă mijlocie. Însă, după numai câteva cuvinte, am început, asemeni întregii asistențe, să ascult cu mare atenție”.

   Dincolo de mărturisirea sa, cartea Margueritei Harrison ne oferă oportunitatea de a descoperi un episod istoric delicat din Rusia. Aflăm și aspecte din viața economică și socială a rușilor de rând. Discrepanța dintre facilitățile mediului urban și mediul rural o uimește pe Marguerite. Inevitabil, descoperirile pe care le face le trece mai întâi prin filtrul emoțiilor feminine, pe care însă reușește să se gestioneze foarte bine.

   O parte considerabilă din carte este dedicată descrierii perioadei a doua de arest. Este o perioadă în care, deși se află închisă, Marguerite cunoaște o Rusie pe care nu o descoperise încă, dar căreia reușește să-i supraviețuiască.

   Frazele nu sunt lungi și elaborate, ci relativ scurte și succinte, lucru explicabil, de altfel, în lumea spionilor, unde rapoartele trebuie să fie cât la precise. Cuvintele sunt și ele simple, concise, autoarea nu folosește foarte multe figuri de stil, dar reușește să transmită cu o mare acuratețe ceea ce a trăit în timpul experienței sale în Rusia.  

   Există oameni care s-au întrebat dacă incursiunea Margueritei în Rusia a fost spirit de aventură sau nebunie. Ei bine, ea scrie această carte imediat după sosirea din Rusia, de parcă și-ar fi alocat astfel un timp de odihnă, după care se implică în alte acțiuni cum ar fi expediții de studiere a migrației nomazilor.

  În 1926, Marguerite se căsătorește cu actorul englez Arthur M. Blake și își petrece următorii 20 de ani la Hollywood. După moartea soțului său, Marguerite se mută la fiul său, cu gândul de a duce o viață liniștită… însă, mânată de spiritul aventurii, la vârsta de 70 de ani reîncepe expedițiile în Africa de Sud. După o viață plină de aventuri, a recunoscut că Rusia e  cel mai fascinant loc pe care l-a vizitat vreodată.

   Mi-a plăcut foarte mult faptul că Marguerite reușește, în cuvinte simple, să țină cititorul lipit de carte, ca și cum l-ar plasa în fața unui ecran pe care rulează un documentar foarte reușit.

   Dacă ar fi să dispar undeva – metaforic vorbind, desigur – mi-ar plăcea ca acel loc să fie Moskova, cu catedralele ei speciale, cu poveștile atât de fermecătoare.

Cartea Dispărută în Moscova, Povestea unei spioane americane în anii 1920 de Marguerite Harrison a fost oferită de Editura Corint.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Război şi pace, de Lev Tolstoi-recenzie

Editura pentru Literatură Universală

Număr volume: patru

Ediţie: Bucureşti 1969

Traducere din limba rusă: Ion Frunzetti şi N. Parocescu

   Dragi cititori v-aţi simţit vreodată bulversaţi, de-a dreptul daţi peste cap de o poveste, de o ficţiune care nu arată lucruri imposibile, ci fapte care s-au întâmplat cu mult, mult timp în urmă? O tornadă? Un uragan de cuvinte împrăştiate, de personaje care mai de care mai diferite în caracter, stare socială, îmbrăcăminte, înfăţişare şi vârstă. O furtună de idei care s-a năpustit asupra unui biet lector care nu vrea decât să afle…ce va urma…război…sau…pace ?

   Lev Tolstoi a fost un scriitor rus, considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse. S-a născut într-o familie din nobilimea rusă ; trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii ţăranilor, călătorii, activitate militară şi viaţa de scriitor. Operele sale, ‘Război şi pace’ şi ‘Anna Karenina’ au avut o mare influenţă în dezvoltarea romanului. Mai mult decât atât, Tolstoi a fost şi eseist şi dramaturg, reformator în domeniul educaţiei. Unele dintre ideile şi interpretările sale literare vor avea impact, mai târziu asupra unor personalităţi precum Gandhi şi Martin Luther King Jr.

  Opera ‘Război şi pace’ a fost rescrisă de 13 ori înainte de a fi publicată şi…iată ce a devenit : un compediu, o lucrare despre toate câte se pot petrece în viaţa unui om –  dorinţa de ascensiune socială şi intelectuală, iubirea unei persoane la care nici măcar nu ar trebui să se viseze, războiul ca eveniment definitoriu , căsătoria ca o temniţă rece, societatea care încearcă din răsputeri să afle mai devreme decât actorul însuşi ce se va petrece în lumea acestuia.

   Lucrarea se deschide cu prezentarea cadrului spaţio-temporal, Imperiul Rus al lui iulie 1805. Acţiunea se derulează pe fondul războiului ruso-francez : toată lumea se aştepta la o luptă care pur şi simplu nu mai dorea să apară. Despre acestea discutau şi Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare a împărătesei Maria Feodorovna şi prinţul Vasili. Vorbesc despre faptul că Rusia este singura salvatoare a Europei, că Austria va trăda Rusia pentru Franţa şi Napoleon ‘Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat’. Ulterior sunt pomeniţi fii prinţului,Ippolit ‘un prost liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat’. Anna şi Vasili vor pune la cale un mariaj între fiul, Anatol şi  prinţesa Bolkonskaia. Nu peste multă vreme îşi vor face apariţia şi celelalte personaje, invitate la serata Annei : fiica prinţului Vasili, Hélène, mica prinţesă Bolkonskaia ‚căsătorită abia de iarna trecută’, soţul acesteia prinţul Andrei Bolkonski ‚tânăr nu prea înalt şi foarte frumos, cu trăsături bine conturate şi severe. Totul în fiinţa lui, începând cu privirea, obosită şi plictisită, şi până la pasul liniştit şi măsurat, prezenta cel mai izbitor contrast cu făptura micei şi vioaiei sale soţii’, Pierre, fiul nelegitim al contelui Bezuhov care nu avea încă nicio funcţie ‚de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, şi apărea pentru prima dată în societate…purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, jabou înalt şi frac de culoare cafenie…privirea lui inteligentă şi timidă…scrutătoare şi dreaptă’, prinţesa Drubeţkaia. Un amalgam de persoane legate între ele.

  Prinţesa Bolkonskaia este însărcinată, şi-ar dori mai multă atenţie din partea soţului său, Andrei, dar acesta nu ia seama la nimic. Mai mult decât atât, hotărăşte să plece pe front.

   Pierre este un prieten bun al lui Andrei, dar din păcate un bastard care nu este bine văzut de societate; pe lângă aceasta, este şi mult prea inteligent, se ceartă cu lumea din marile cercuri, vrea să îşi impună opinia, dar nu prea este ajutat.

  Prinţesa Drubeţkaia, după cum şi numele o recomandă, vine dintr-o familie bună, dar ajunsă la sapă de lemn. Vrea să îl ajute pe fiul ei Boris în toate aşa că se umileşte în faţa prinţului, cerându-i să pună vorbă la suveran pentru a-l muta în gardă. După multe rugăminţi şi lacrimi, aceasta îşi atinge scopul. Serata va lua  sfârşit, iar autorul ne duce spre casa prinţului Andrei. Acolo îl regăsim pe Pierre şi aflăm cu ocazia discuţiei dintre cei doi prieteni că Andrei consideră căsătoria o capcană fără de scăpare şi că războiul vine ca o amânare a vieţii anoste pe care o va duce. Pierre nu poate să înţeleagă cele spuse de prinţ, dar trece cu vederea acestea şi se ajunge la făgăduiala pe care fiul lui Bezuhov o va face: să se ţină departe de necazuri şi de…fiul prinţului Vasili. Din păcate, de îndată ce a părăsit casa prietenului său se va îndrepta spre cea a lui Anatol ‚nu avea nicio valoare cuvântul de onoare dat, de vreme ce, înainte de a şi-l da prinţului Andrei, şi-l mai dăduse, tot aşa, prinţului Anatol, făgăduindu-i că va fi invitatul său’. Zis şi făcut, dar seara s-a sfârşit destul de rău pentru Pierre care a băut mult prea mult şi care împreună cu Anatol şi încă un prieten al acestora vor lega de un urs un comisar şi îi vor da drumul pe apă . Acesta este şi motivul pentru care va avea interdicţie în a se mai întoarce în Petersburg pentru o vreme. Se va îndrepta, deci spre casa tatălui său din Moscova. Aici facem cunoştinţă cu o altă familie, Rostov. Ceea ce se remarcă sunt relaţiile dintre mamă şi fiică, ură faţă de Vera, iubire faţă de Nataşa. În plus se conturează două legături, cea dintre Sonia şi Nikolai, care ar dori să se căsătorească, dar sunt veri primari; în plus, Nikolai pleacă la război şi dintre Nataşa şi Boris, fiul prinţesei Drubeţkaia  care, la rându-i pleacă la război. Pe acest fundal se urmăreşte ura dintre copiii legitimi, rude şi bastardul Pierre pentru averea contelui Bezuhov. Singurul care nu ştie sau se preface că nu ştie despre acestea este…Pierre. Urmează un vals, Danilo Kupor şi…războiul. Ce are să se petreacă mai departe…rămâne de citit.

   ‚Război şi pace’ este un roman complex, prezentat la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient, omniprezent şi obiectiv. Este acel tip de autor rece care observă doar şi care nu lasă să se întrevadă urmă de ficţiune. Nu. Acesta doreşte cu tot dinadinsul să creeze realitatea, să ne arate o istorie nu doar în războaie, ani, câştig sau pierdere, ci şi o istorie a unei societăţi, apoi a unei familii, a unui cuplu. De la mare-lume la mic-familia. Sunt schimbări de neanticipat care determină cititorul să se avânte, să se determine să finalizeze un volum cât de repede pentru a-i afla conţinutul celuilalt. Ceea ce m-a frapat este că pe fundalul războiului dintre ruşi şi francezi, ruşii au preluat atât de multe cuvinte din limba franceză, încât se creiona imaginea, senzaţia că ar fi uitat, chiar detestat propria limbă. Personajele sunt caracterizate şi direct şi indirect, sunt complexe revelând persoane care mai de care mai diversificate- omul mândru, nepăsător, omul dornic de aventură, familistul. Le descoperim împreună, tu, dragă cititor, ce altă mască ai găsit?

Lectură plăcută!!!

Notă:10/10

Cartea Război și pace de Lev Tolstoi poate fi comandată pe targulcartii.ro

Surse imagini: pinterest.com

by -
13

Ziua 21, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea II)
Titlul original:  Day 21
Editura Nemira, 2016
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 264
   Kass Morgan a studiat literatura la Brown University, iar mai târziu și-a continuat studiile la Oxford. Locuiește în Brooklyn, New York. Lucrează ca editor și printre preferințele ei de lectură se află romanele SF și proza victoriană.  Continuarea romanului Cei 100, intitulată Ziua 21, s-a publicat în anul 2014, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bross și CBS Television Studios.
  După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. În primul volum vom avea parte de poveștile tinerilor condamnați ce au pornit în misiunea sinucigașă sau poate, aceasta va fi salvarea lor.
    Regulile dure din Coloniile spațiale condamnă la moarte tinerii pentru infracțiuni minore…
   Cei 100 de condamnați vor ajunge pe Pământ, câțiva vor muri la aterizare, câțiva vor fi uciși…oare de cine? De rebelii pământenii sau chiar de tinerii din Colonie.

,,Fără să vrea, privirea lui Wells se îndreptă către gâtul lui Asher, spre rana urâtă unde săgeata îl străpunse. Trecuseră două zile de la moartea lui, două zile de când siluetele misterioase se materializaseră pe creastă și schimbaseră tot ce știuseră Coloniștii până atunci, tot ce li se spusese. Fuseseră trimiși pe Pământ ca subiecți de test, primii oameni care să pună piciorul pe planetă, după trei sute de ani. Dar se înșelaseră.
Unii oameni nu plecaseră deloc.
Siluetele străinilor conturate de soarele ce apunea, semănau mai degrabă cu demoni decât cu oameni. Wells clipise, așteptându-se cumva că siluetele să dispară. Era imposibil să fie reale.
Dar vedeniile nu trag cu săgeți.”

 
   Să vedem mai departe cum se descurcă câțiva dintre eroii noștri din primul volum. Îi găsim în volumul doi foarte agitați și înfricoșați de Pământeni.
   După incendiul care a mistuit tabăra au învățat să facă barăci din lemn! O vom găsi pe Clarke cu Bellamy împreună în pădure în căutarea Octaviei. Sora lui Bellamy ar fi fost răpită! Nu știu de cine sau cum, cert este că vor să o găsească.
   Bellamy și-a crescut surioara de mică, iar spaima continuă de a nu fi găsită pe Colonie este constantă.      Coloniștii aveau dreptul doar la un copil. Dacă se încălca această regulă părinții erau condamnați, copilul sfârșea într-un centru de îngrijire. De aici erau luați de mici și se făceau experimente cu radiații nucleare.
   Clarke va fi mușcată de un șarpe, tânărul o va aduce înapoi în tabără, iar Wells îi va administra antidotul. Va afla că secretul ei cel m-ai ascuns, Lily, pe care a ajutat-o să moară mai repede, era de fapt fosta prietenă a lui Bellamy.
 

,,Lilly o implorase să facă durerea să dispară. Clarke nu voise, dar știa că Lilly nu avea nici o șansă să se facă bine. Așa că, în cele din urmă, fusese de acord și îi dăduse medicamentul fatal, care îi curmase suferința”.

,,Știi, îmi amintesc când am auzit că există frați pe Walden.
E adevărat, continuă ea. Prietena mea Lilly își amintea de voi, de la centru. Cred că zicea: e o fată cu un frate mai mare. E super că are un frate, iar el e incredibil de atrăgător, nimeni nu se poate uita la el pe față. E orbitor, de parcă te-ai uita la soare.
În loc să zâmbească, Bellamy se albi la față.
-Lilly? Nu Lilly Marsh, nu?
-Eram mai mult decât prieteni. Lilly a fost singura fată la care am ținut. Până la tine.”

 
   Coloniștii vor lua prizonieră o fată pământeancă-Sasha, iar aceasta nu va fi în siguranță în tabăra lor. Aceștia o vor acuza de crimele înfăptuite.
   Sasha le va dezvălui că mai sunt oameni pe Pământ, că sunt și răi, rebeli, iar aceștia ar fi responsabili și de răpirea Octaviei și de una din crimele comise.
    Clarke va descoperi că de fapt ar m-ai fi fost o expediție de pe Colonie, oamenii pământeni i-ar fi ajutat, dar în urma neînțelegerilor ar fi fost uciși și alungați.
     În prima expediție ar fi și părinții lui Clarke, cei pe care fata îi credea morți. Oare trăiesc? Unde ar putea fi?
     Paralel cu viața tinerilor trimiși pe Pământ, vom afla cum este viața celor rămași în Colonii.
 
     Avem pe Glass și pe Luke, perechea de tineri îndrăgostiți care își așteaptă sfârșitul în urma terminării aerului de pe Walden. Cei de pe colonia Phoenix vor ridica podul pentru a raționaliza aerul doar pentru ei.
     Glass va reuși să se strecoare înapoi pe colonia unde a crescut, va ridica podul și va da drumul mulțimii care  se aflau în pragul colapsului din lipsa de aer.
    Conștienți că vor muri oricum fără aer, mulțimile vor lua cu asalt navetele ce ar putea să îi ducă pe Pământ. Problema este că după 3 secole populația s-a înmulțit considerabil, iar acum scapă cine poate.
   Fosta prietenă a lui Luke îi va dezvălui acestuia secretul șocant despre Glass. Aceasta, când a fost însărcinată și condamnată, a trebuit să dea numele tatălui, iar ea a mințit, și condamnat a fost prietenul lui Luke.
     Oare va reuși să o ierte și să ajungă cei doi pe una din navele spre Pământ?
    Pe Pământ, Clarke și Bellamy vor găsi o parte din Pământenii, o vor găsi pe Octavia și vor încerca să ajungă la un acord cu tatăl lui Sasha, conducătorul lor. Problema rămâne rebelii, care vor continua să ucidă…
    Wells, băiatul cancelarului din Colonii, a venit pe Pământ pentru Clarke, dar…unele probleme nu pot fi uitate și iertate!
    Sasha, în ciuda amenințărilor la adresa ei, va încerca să îi ajute pe coloniștii, în special pe Wells. Va reuși cei doi împotriva celor recalcitranți din tabără? Când Wells o va elibera pe Sasha fără acordul mulțimii, ce se va întâmpla?
   Foarte multe de descoperit, multe necunoscute cărora trebuie să le facă față tinerii noștri. Cine sunt sau ce sunt de fapt Bellamy și Clarke??? Aici, am rămas surprinsă…
   Mi-a plăcut foarte mult și acest al doilea volum din serie. Vă las pe voi să descoperiți cele ce nu am dezvăluit…
   

Cartea Ziua 21 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

by -
17

Orașul Ambasadei, de China Miéville-Comunicarea: Ultima Frontieră-recenzie

Editura Paladin
Data apariției: 2014
Titlul original: Embassytown
Traducere Liviu Radu
Număr de pagini: 474

  Scriitorul britanic China Miéville își autoetichetează creațiile pe care noi le numim generic SF, ca weird fiction și curentul său literar plin de originalitate, New Weird. În multe clasificări îl găsești însă plasat la fantasy sau, mult mai motivat, la steampunk. Este bine că și-a stabilit singur apartenența, pentru că stilul din cele mai bune romane ale sale este unul eclectic, exuberant, cu idei explodând peste tot și conglomerându-se în ceva extrem de straniu și foarte extravagant.

   Nu este deloc un autor care îți ușurează vreun moment strădania de a-i înțelege universul. Te aruncă direct în Big Bang, cu evenimente fulgurând din toate direcțiile, fără să poți cuprinde pe cât de repede ți-ai dori toată panorama, toate legile lumii fantastice care germinează în jurul tău și toate motivațiile acțiunilor ce deja se succed fără răgaz. Când am citit trilogia Noul Crobuzon, primul volum, Stația Pierzaniei, mi s-a părut cam prea complicat și confuz, aproape că nu i-am putut savura povestea. De abia din al doilea, Cicatricea, culminând cu al treilea, Consiliul de Fier, când deja am prins sensul teribilei, dar atât de ineditei, malformări de worldbuilding, am putut percepe cu adevărat tot sublimul celei mai bune serii de până acum a lui Miéville.

  Romanul Orașul Ambasadei, un stand-alone premiat cu Locus în 2012, comprimă cumva același efect revelatoriu al trilogiei. În prima parte jumate’ (vreo sută de pagini) e ca și cum te-ai fi trezit brusc în viitor și ai fi deschis holovizorul sau ce s-a mai dezvoltat în materie de informare video și ai privi știrile, talk-show-urile și câteva reportaje făcute pentru cei care deja erau la curent cu evenimente importante trecute, dar ce nu s-au întâmplat încă în timpul tău. Nu e o mare problemă când schimbările sociale și culturale sunt mai simpluțe, dar, hei!, ești într-o construcție Miéville, nimic nu e vreodată simplu sau șablonard în lumile lui.

   Cu atât mai mult cu cât universul de-aici îl descoperim direct prin ochii protagonistei, Avice Benner Cho, printr-o narare la persoana întâi, cu salturi de la prezent la trecut, în copilăria acesteia sau în timpul cât a părăsit planeta Arieka, unde s-a născut, pentru o carieră spațială de cufundătoare în immer.

  Ariekeii, numiți mai respectuos Gazde, sunt locuitorii băștinași ai planetei Arieka, cei care au acceptat înființarea unei Ambasade și a unui Oraș al Ambasadei, unde mediul natural, altfel destul de aspru pentru oaspeți, este adaptat coloniștilor umani care locuiesc aici. Există curiozitate și dorință de cunoaștere între cele două specii, dar asta, contrar experienței oamenilor cu alte genuri de extratreștri/exoți nu duce la o rapidă înțelegere a culturii fiecăruia, din cauza stranietății nemaiîntâlnite a ariekeilor.

   Modul acestora de comunicare este absolut unic. Limba, pentru ei, coincide cu lumea însăși. Nu există posibilitatea de a minți pentru că e de neconceput ca vreunul să facă o afirmație care nu are corespondență în viața reală. Au nevoie de neologisme comparative pentru orice termen nou, așa că e posibil ca un cetățean uman surprins într-un eveniment excepțional să intre în limbajul local, să devină el însuși o comparație, așa cum s-a întâmplat cândva cu Avice.

   De asemenea, ariekeii se exprimă pe două voci concomitent, fiecare. Nu acordă atenție unui vorbitor singular umanoid sau unor reproduceri ale propriilor sunete cu ajutorul mașinilor. Pentru a putea intra în sfera lor de percepție este nevoie de o dualitate conversativă care să vină din aceeași minte, sau din minți foarte asemănătoare. Trucurile pe care le încearcă oamenii pentru a depăși bariera comunicațională sunt mai întâi gemenii monozigoți, apoi clonele educate special pentru a se completa reciproc în timpul unei convorbiri inter-specii, pe fondul structurii cerebrale identice.

   Există mai mulți ambasadori doppeli, care au chiar și numele formulat dual, câte o silabă pentru fiecare component al duetului: CalVin, MagDa, JazMin, JoaQuin, YlSib, EzRa.

  De la ultimul, cel sosit din afara planetei, care nu e constituit dintr-o pereche de clone ca ambasadorii locali, special formați, ci din ceea ce par două individualități complet diferite care au trecut textul stăpânirii limbajului pe baza afinității, vor începe și tulburările pe Arieka, odată cu surparea echilibrului construit cu atâta migală între oameni și ariekei, sub influența factorului extern perturbator.

Avice are în clipa când evenimentele încep să se precipite, o triplă calitate: aceea de localnic care cunoaște lumea unde s-a născut, este unul dintre puținii locuitori ai Orașului Ambasadei care a trăit în lumea exterioară, grație specializării ei, ba chiar s-a și întors cu un soț lingvist de pe altă planetă și… cea de comparație vie, acceptată de către Gazde la evenimente de felul Festivalului Minciunilor – rod al fascinației exoților pentru capacitatea oamenilor de a fabula, imagina și mistifica. Devine inevitabil ca ea să fie prinsă în mijlocul vârtejului atunci când turbulențele, pornite de la ceva atât de banal ca felul de a rosti, se amplifică.

   Din punct de vedere al descrierilor, narațiunea lui  Miéville este una a imaginilor fragmentare, ni se prezintă mereu în fugă și pe bucățele înfățișarea orașului sau a extratereștrilor, faunei și florei indigene –  niște componente de puzzle fixate pe tabloul cel mare, restul urmând să completăm fiecare dintre noi cu imaginația.

   Chiar și efectele științifico-tehnologice folosite, deși par să aibă o bază serioasă de sistematizare, nu ne sunt livrate nouă decât drept niște termeni germanici: manchmal (câteodată) este spațiul banal unde acționează legile ordinare ale fizicii, ca limita vitezei luminii – de exemplu, și immer (întotdeauna) un soi de hiperspațiu unde toate acestea sunt suspendate și se pot executa tot felul de panglicării spiralate pentru a parcurge mari distanțe din univers. Și din acest punct de vedere, Arieka e un fel de capăt de linie izolat, ea fiind o extensie a coloniei de pe Bremen, căreia-i e subordonată administrativ, și cumva la extremitatea zonei de explorare immer-iene.

   Dar, paradoxal, fușăreala asta nu vine dintr-o lipsă de profunzime în a dezvolta subiectul – îl simți acolo complet ca pe muntele de gheață de sub vârful aisbergului – ci tocmai din abundența imaginativă. Scriitorul ne ia de complici când ne trântește câte un concept schematic: “Hai, precis ați prins ideea, colorați voi mai departe, eu trebuie să va povestesc și despre obiectele de pe Arieka, care sunt toate produse prin biotehnologie și au o viață a lor, chiar dacă nu conștientă. Ca aeolii – măștile vii generatoare de oxigen. Sau despre animalele terestre translocate de coloniști care, ori prin amestec cu fauna planetară, ori din cauza influenței mediului, rămâne să va dumiriți voi, au dezvoltat anomalii morfologice și comportamentale atât de bine integrate în logica vieții de-aici. Și să vă mai spun de… “

  Orașul Ambasadei este un hard SF de o originalitate totală. Un corp astral al science fiction-ului de calitate, cu nucleu filosofic pulsatil despre forța limbajului, ambiguitatea comunicării și motiv de reflecție asupra a cât de mult putem înțelege stranietatea îndepărtată, când nu o înțelegem nici pe cea apropiată, … bine învelit într-o manta incandescentă de tensiune, intrigi, confuzie, dependență, paranoia, beligeranță și mize vitale puse în joc pe reușita unei comparații.

 

Cartea Orașul Ambasadei, de China Mieville poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

 

 

 

Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury-recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 206

Traducător: Mihaela Stan

 

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamnă în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu 2 stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viața.

“O poveste tandră, cu un strop de nebunie” – Lire

  Cartea “Fata care citea în metrou” a apărut pentru prima dată în limba franceză, pe 9 martie 2017, cu titlul: “La fille qui lisait dans le métro”, cunoscând un succes important, câştigând în scurt timp simpatia publicului şi a criticilor. Revista “Avantages” (una dintre cele mai populare reviste franceze) afirmă despre cartea “Fata care citea în metrou” că este “o poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit şi celor mai puţin entuziaşi de lectură!”. Sunt multe recomandări de cărţi, în special cărţi scrise în limba franceză, lucru care mi-a plăcut, pentru că mi-am găsit inspiraţia pentru viitoarele lecturi din recomandările lui Juliette, personajul central. La fel, la sfârşitul cărţii este o listă cu alte recomandări, utilă în special celor care vor să-şi mărească wishlist-ul cu încă câteva noi titluri. Am remarc în listă şi “…Să ucizi o pasăre cîntătoare” de Harper Lee, care a fost pe gustul meu, tratând subiectul rasismului în societate şi cum sunt văzuţi oamenii negri. Stilul de scriere al scriitoarei din Alabama este unul frumos, care curge lin precum apa unui râu din munţi. Recomand cu încredere, fiind un must-read. În carte s-a mai menţionat şi “Suita franceză” de Irène Némirovsky, despre care am scris mai multe aici (http://literaturapetocuri.ro/suita-franceza-de-irene-nemirovsky-recenzie.html).

   Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a caştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-şi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

  Există două motive pentru care m-am apucat să citesc această carte: 1. titlul sugestiv şi 2. descrierea cărţii.

   “Fata care citea în metrou” este o cărticică simpatică şi facil de citit, ideală pentru călătoriile cu metroul, tramvaiul sau trenul, tocmai pentru faptul că este uşor de transportat şi te face să uiţi de călătorul grăbit care te-a călcat pe picior, fără a îşi cere scuze sau de faptul că ţi-ai prins eşarfa în uşile metroului. Romanul este scris în stilul caracteristic al francezilor, delicat, lent şi nostalgic.

   “

Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe uşa din faţă a vagonului şi cobora tot pe acolo peste fix şaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile şi clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obişnuite. Zilele în care ai impresa că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaş corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, îşi găseşte locul şi îşi joacă rolul.”

 

   De când se ştie, Juliette, o tânără domnişoară frumoasă, care lucra în domeniul imobiliar, iubeşte să tragă cu ochiul la oamenii din metrou care citesc cărţi. Vânează titlurile cărţilor şi face orice să descifreze numele unei cărţi, uneori răsucindu-şi gâtul sau privind insistent cartea pe care i se pune pata. Şi ea era o cititoare, şi căra cu ea la metrou cărţi din care să citească pe parcursul călătoriei cu acest mijloc de transport, dar niciodată nu se putea concentra, sfârşind prin a ţine doar cartea pe genunchi, privind neputincioasă. De-a lungul călătoriilor zilnice spre serviciu, Juliette întâlneşte tot felul de cititori: cititori de ediţii rare, de cărţi de bucate sau romane obişnuite. Dar într-o zi, plictisită de drumul până la birou şi de aceleaşi vitrine ale magazinelor cu geamurile murdare şi prăfuite, Juliette ia o decizie de moment, gândindu-se şi hotărându-se să meargă pe o rută ocolitoare, căci timp avea destul, neavând cum să întârzie. Într-adevăr, totul arată diferit, însă un singur aspect îi atrage atenţia lui Juliette: o carte –  o carte – ce ţinea o poartă între-deschisă, pe respectiva poartă scriind “Cărţi fără limite”, cu albastru. Juliette, cu inima bătându-i nebuneşte, scoate cartea blocată, o atinge şi o miroase. Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărţile, aceasta mirosind a stradă – un amestec de rugină şi fum, de găinaţ şi de pneuri arse. Dar şi a mentă.

   În câteva momente, o fată drăguţă îşi face apariţia în spatele lui Juliette, scuzându-se şi cerându-i voie femeii să treacă, căci tatăl ei o tot striga. Numele ei e Zaïde şi e foarte, foarte prietenoasă şi respectuoasă. Imediat ce o vede pe Juliette, Zaïde crede că este unul dintre cărăuşii tatălui său, dar pentru că Juliette nici măcar nu ştie ce înseamnă să fii cărăuş, fata îi propune să o urmeze până în biroul tatălui ei, pentru a deveni şi ea un aşa zis “cărăuş”. Fără acordul ei, Juliette intră în casă şi mai apoi în biroul tatălui micuţei. De cum deschide uşa, femeia rămâne uimită de miile de cărţi din biblioteca bărbatului, fiind aşezate astfel încât abia-abia aveai loc să te mişti şi dacă nu erai atent oricând puteai dărâma un teanc.

   Meseria de cărăuş presupunea să iei din biblioteca lui Soliman, tatăl lui Zaïde, 4-5 cărţi pe care să le dai oamenilor pe stradă, însă trebuie să fii atent şi să simţi cam ce roman i s-ar potrivi persoanelor respective. Mi s-a părut o idee genială, mai ales pentru că pe lângă gestul frumos, această activitate stimulează cititul.

   Juliette acceptă şi zi după zi începe să împartă cărţile: la birou, colegilor, pentru că şi-a dat demisia, prietenei ei cele mai bune Chloé şi altor persoane. Vă întrebaţi de unde are Soliman atâtea cărţi de împărţit? Ei bine, din când în când, în faţa porţii depozitului (casei lui) cineva lasă cutii pline cu cărţi, astfel teancurile nu se epuizează niciodată.

   În scurt timp, Juliette este invitată de Soliman să se mute în casa lui, deoarece el trebuie să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, femeia rămânând să aibă grijă de fata lui. Dar Juliette nu se mută la depozit doar pentru a avea grijă de Zaïde, ci Soliman o pune să fie  şefa depozitului, împărţind cărţile cărăuşilor. Oare de ce pleacă Soliman? Ce se va întâmpla cu fata lui? Va reuşi Juliette să facă faţă muncii de la depozit?

Cum se termină romanul?

   “Fata care citea în metrou” se citeşte alături de o ceaşcă fierbinte de cafea, într-o pauză la birou, căci reuşeşte să te răpească din lumea reală şi să te facă să o însoţeşti pe Juliette pe străzile Parisului, în călătoria sa. De asemenea, romanul este unul care ne învaţă că trebuie să citim mai mult şi să petrecem cât mai mult timp în compania cărţilor, deoarece ele sunt aur şi diamante pentru mintea noastră.

Lecturi plăcute în continuare!

Cartea Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Julio Iglesias – Intre paradis și infern-recenzie

Titlul cartii: Julio Iglesias Intre paradis și infern

Autor: Julio Iglesias

Editura: RAO

An apariție: 2008

Număr pagini: 316

Gen: autobiografie

Traducere: Gabriela Ristea

   Cine nu a ascultat, măcar o dată, minunatele cântece ale celebrului Julio Iglesias? Ei bine, chiar dacă fanii percep viața marelui maestru al cântecului spaniol drept „perfectă”, dincolo de această imagine se ascund lacrimi, renunțări, încercări perpetue de păstrare a echilibrului. Cartea, apărută în 2008 la editura Rao, este scrisă la persoana I-a… pentru că protagonistul a găsit în această autobiografie, cel mai lung, cel mai sincer și cel mai frumos cântec al său.

   Julio Iglesias a vândut mai bine de 80 000 000 de discuri în peste 50 de țări. Fiecare apariție a sa este o oportunitate de a-și cuceri din nou publicul, cu vocea sa atât de suavă, dar și cu versurile sale speciale.

   Julio Iglesias s-a nascut la Madrid pe data de 23 septembrie 1943, la orele 14.00. Fiul cel mare al doctorului Julio Iglesias Puga și al Mariei del Rosario de la Cueva y Perignat a venit pe lume în vechea maternitate madrilena de pe strada Mesón de Paredes.

   Deși pentru publicul larg, viața personalității Julio Iglesias este una complet lipsită de griji, iată ce ne mărturisește el: „Știu că în această clipă, în aceste zile, există în lumea întreagă, o jumătate de duzină de persoane – cercetători, ziariști, fani devotați, critici neiertători – care au scris, din câte știu eu, șase cărți diferite despre Julio Iglesias, în același timp.

   După o prefață de câteva pagini bune, scrisă de Tico Medina, un bun prieten de-al său, Julio începe odiseea vieții sale, spusă cu sinceritatea unui cântec neșlefuit, dar emoționant.

   Mărturisirea sa debutează cu un accident care a avut loc la 20 de ani, în noaptea de 22 septembrie 1962. Împreună cu mai mulți prieteni, la ora 02:00, Julio a fost implicat într-un accident grav de mașină, în urma caruia a ramas semi-paralizat mai bine de un an si jumatate. Șansele ca Julio să mai poată merge, erau aproape inexistente. În clipele sale de durere, infirmierul Eladio Magdaleno i-a dăruit o chitară. Julio a început să scrie versuri despre destinul crunt al existenței umane.

   Perioada care a urmat, a fost una extrem de dificilă. Fire sportivă și energică, Julio a fost nevoit să stea în pat, imobilizat. A fost, cel mai probabil – după cum mărturisește artistul – perioada decisivă care i-a determinat cursul existenței.

   Unul din lucrurile esențiale pe care le subliniază mereu artistul, de-a lungul cărții sale, este familia și modul în care aceasta a ajutat la recuperarea sa de atunci. Desigur, sprijinul familiei nu s-a oprit la acea perioadă, în care tatăl său, medic de profesie, a renunțat la propria sa carieră pentru a fi alături de fiul său. Cu un așa exemplu în familie, s-ar fi putut spune că Julio avea să devină un familist convins. Viața sa, atinsă mai târziu de izul celebrității, a făcut ca familia să se destrame, în ciuda iubirii enorme pe care cei doi protagoniști au simțit-o la început.

   Pe data de 20 februarie 1971, la Toledo, se căsătorește cu Isabel Preysler Arrastria (Manila, 18 februarie 1951), petrecându-si luna de miere în Gran Canaria (Insulele Canare). Au împreuna trei copii: María Isabel – “Chábeli” (3 septembrie 1971, Madrid), Julio José (25 februarie 1973, Madrid) si Enrique Miguel (8 mai 1975, Madrid).

   În 1978 s-au despartit, după ce Julio și-a dat seama că turneele lungi fac imposibilă menținerea echilibrului într-o relație. Totuși, Julio conștientizează faptul că Isabel a fost prima iubire a vieții lui, femeia căreia i-a dăruit tinerețea și femeia care i-a încredințat tinerețea sa. Ceea ce părea o relație perfectă, o căsnicie reușită, cu trei copii la fel de reușiți, a devenit, ca într-un cântec trist, o simplă amintire, o filă a vieții care a trebuit depășită.

   Julio mărturisește că, deși era mereu înconjurat de femei frumoase, divorțul a fost răvășitor pentru el. Pentru a-și alina durerea și a redobândi echilibrul cu care fusese obișnuit, Julio se refugiază în cântec și vers. Criticii din vremea aceea au vehiculat ideea potrivit căreia Julio se folosea de viața personală și de evenimentele triste sau mai puțin triste, pentru a scrie și, implicit, pentru a-și intensifica gradul de celebritate. Julio infirmă toate aceste acuzații și spune că e posibil ca nuanțele emoțiilor din fiecare eveniment din viața să se fi impregnat în versuri, însă în niciun caz obiectivul nu a fost celebritatea.

   În anul 1971 a participat la Festivalul Eurovision, dar și la alte evenimente care aveau să-l propulseze ca numărul 1 în Mexic, Argentina, Spania, dar și Japonia. Din acest moment, viața sa echivalează cu muzica, iar tot ce este dincolo de muzică, devine mai puțin important.

   În timp ce tabloidele au dat publicității faptul că viața lui Julio Iglesias, ajuns acum la vârsta de 74 de ani, e o eternă nestatornicie, atribuindu-i peste 5000 de femei în palmares, în cartea sa, artistul relevă eforturile perpetue de a menține un echilibru și de a fi mereu la înălțimea fanilor.

   Desigur, având în vedere faptul că Julio Iglesias este o adevărată personalitate în muzică, speculațiile presei sunt aproape firești… mai ales având în vedere tendințele actuale în ceea ce se numește „presă de scandal”.

   Dincolo de aspectele expunerii vieții personale – lucru inevitabil la o vedetă de o asemenea talie – aduce cu sine și efecte neplăcute. Ajuns la vârsta unei explicabile înțelepciuni, Julio Iglesias mărturisește:

„Trecerea timpului a lăsat câteva urme de neșters. Nu degeaba trec anii. Dar continui să fug de boli. Vreau să evit durerea. Vaporul meu, vaporul vieții mele, a efectuat multe schimbări bruște de direcție.

„Cât despre suflet, nu m-am mai confesat de ani de zile. O fac astăzi în fața dumneavoastră, zilele acestea, lunile acestea. În această carte. Nu ca să-mi iertați păcatele sau să mă condamnați, ci ca să mă cunoașteți. Pentru că, uneori, îmi spun mii de lucruri pe care nici măcar eu nu le cred. Simt întotdeauna nevoia să știu cine sunr, dar pentru asta nu-mi trebuie nicio țigară de marijuana, nu… Când m-am culcat ultima dată cu o femeie? Mâine”. [/quote_box_center]

   Cartea are alura unei mărturisiri grăbite, de parcă cel care a scris-o a vrut să-și releve gândurile cât mai repede, să se descarce de povara adunată pe suflet de-a lungul anilor.

   Frazele nu sunt lungi și elaborate, ci scurte și concise, semn că artistul expune abordarea sinceră a vieții sale.

    Recomand cartea celor care iubesc autobiografiile, dar și celor care vor să cunoască mai bine aspecte reale din viața marelui artist, Jului Iglesias.

Cartea Julio Iglesias – Intre paradis și infern poate fi comandată pe targulcartii.ro

Testamentul, de John Grisham-recenzie

Editura: RAO

Traducerea din limba engleză: Anca Nistor

An apariţie: 1999

Număr de pagini: 443

Citat favorit: „Eu…fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, las acest document ca fiind ultimul meu testament”

   Ultimele dorinţe ale unui om pot fi de-a dreptul de neînţeles, alambicate, mergând până la absurd, dar trebuie să ne obişnuim cu ideea că aşa suntem cu toţii. Nicio persoană nu se aseamănă cu cealaltă; sunt unici în sens pozitiv ori în sens negativ. De asemenea, mintea umană este o altă componentă care ne distinge unii de alţii: este ca un labirint fără de scăpare, plină cu idei, cu planuri pe care reuşim sau nu să le ducem la bun sfârşit. Ai spune că la finalul vieţii unui individ totul s-a dus, dar realitatea redă contrariul: o foaie de hârtie poate transmite pe mai departe ceea ce un om şi-a închipuit, poate aduce ultima sa manifestare de voinţă. Pe cine să afecteze, dacă nu pe urmaşi. Întrebarea este dacă acea coală, dosar, va aduce un zar cu şase puncte ori cu unul singur…

    John Grisham este un romancier american, fost politician, fost avocat pensionat, autor cunoscut pentru lucrările sale în domeniul dramei legale moderne. Al doilea venit pe lume într-o familie cu patru copii, s-a născut în Jonesboro, Arkansas, având părinţi baptişti şi cu posibilităţi modeste. Tatăl său era muncitor în construcţii şi într-o fermă de bumbac, iar mama sa casnică. Grisham şi-a luat gradul de JD, Juris Doctor, doctoratul în drept de la University of Mississippi School of Law în anul 1981. În timpul facultăţii de drept, Grisham şi-a mutat interesul de la legislaţia taxelor spre litigiile civile criminale şi generale, iar după absolvire, ca tânăr avocat, şi-a petrecut o mare parte din timpul său în tribunal şi pregătindu-se pentru înfăţişările la Curte din dimineaţa următoare. În 1983 a fost ales ca democrat. În timpul liber a reuşit să ţeasă intriga marilor sale opere precum „…Şi vreme e ca să ucizi”, „Firma”, „Cazul Pelican”, „Avocatul străzii”, „Apelul”, „Litigiul”.

   O altă carte scrisă de Grisham este „Testamentul”. Aceasta se deschide cu imaginea unui om care are totul şi, în fond, mai nimic: are banii la care mulţi doar visează, iahturi, firme peste firme pe care le conduce, a călătorit în întreaga lume. Cu toate acestea nu se simte împlinit. Nu a reuşit să lege o familie, trecând din floare în floare, având copii care ştiau situaţia tatălui: extrem de bogat, persoană care le va trece cu vederea micile năzbâtii, pentru ca mai apoi să le acopere marile datorii fiindcă pur şi simplu nu îi mai păsa. Tind să cred că nepăsarea poate deveni un viciu, iar în cazul de faţă a devenit boală, la care mai adăugăm şi goana după femei pe care o arăta din plin Troy Phelan, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Statelor Unite. Acesta a îmbătrânit şi „am ajuns la ultima zi, la ultima oră chiar. Sunt un bătrân singur şi neiubit, bolnav, suferind şi sătul de viaţă…Am avut cândva toate jucăriile pe care le-am vrut – iahturi, avioane, blonde, case în Europa, ferme în Argentina, o insulă în Pacific, cai pursânge, până şi o echipă de hochei, dar…” jucăriile au stat, cum ar spune şi Sadoveanu. A venit vremea ca Troy să se gândească la ce are să se întâmple cu averea pe care a agonisit-o în cazul în care  viaţa îi va scăpa printre degete şi va veni noua stăpână, de astă dată cu coasa.

   Troy este o persoană pragmatică, isteaţă peste poate aşa că concepe un plan. Copiii săi sunt delăsători, adună mult prea multe datorii, iar firma lui Troy cel mai probabil ar ajunge în pragul falimentului la nici câteva luni de la decesul acestuia…Am spus că pune la cale un plan jucându-se cu…legea şi clauzele. Realizează un testament olograf – este scris în întregime de mâna testatorului, semnat şi datat de acesta – şi invită pe membrii familiei sale, împreună cu fostele soţii şi trei doctori pentru a dovedi că este în deplinătatea facultăţilor mintale la acel moment, că voinţa nu îi va fi înlăturată. Arată că va lăsa câte ceva fiecăruia, dar după ce rămâne doar cu avocatul său şi servitorul, scoate de sub masă un nou testament olograf care îl anulează pe celălalt prezentat. Rugămintea lui Troy este de a fi citit membrilor familiei după 15 zile de la moartea sa. Nici bine nu isprăveşte de vorbit că se ridică de pe scaunul cu rotile şi fuge spre fereastră şi se aruncă în neant. Lumea este stupefiată. Surpriza cea mai mare pentru avocat este faptul că Troy îşi dezmoşteneşte copiii, lăsându-şi averea unei fiice ilegitime care este misionară şi doctor în Brazilia. Prin testament cere ca aceasta să fie găsită degrabă şi informată cu privire la calitatea ei de moştenitoare. În plus, Troy arată că doreşte să i se facă autopsia – pentru a se arăta că nu se afla în acel moment sub influenţa băuturilor alcoolice, stupefiantelor şi să se constate că nu suferea de vreo boală, tocmai pentru ca cei dezmoşteniţi să nu poată ataca actul unilateral.

   Avocatul se pune în mişcare: vorbeşte cu presa, aruncă declaraţii false, ori refuză să adauge comentarii, îi linişteşte pe avocaţii celorlalţi copii ai lui Tony şi…îl trimite pe un fost apărător, abia ieşit de la dezintoxicare, să o caute pe fiica ilegitimă în Brazilia. Nick nu stă pe gânduri şi pleacă de îndată într-o aventură cu aligatori, indieni şi…malarie? Oare ce are să se întâmple mai departe? Ce au să spună copiii lui Tony care se credeau asiguraţi pe viaţă şi care, au început să adune noi datorii?

   Opera este scrisă la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, omniscinet şi omniprezent. Ceea ce m-a atras a fost latura juridică a cărţii, în special câte poate să facă un avocat pentru a reprezenta interesele clientului său chiar şi după moartea celui de pe urmă. Atât clientul, cât şi avocatul au ştiut să-şi joace cartea; au întors-o pe toate feţele şi au revelat un adevăr crunt părţilor adverse. De asemenea, atrag suspansul şi modul în care au fost concepute personajele: tipul omului întreprinzător, dar singuratic care ştie că i-a venit sorocul şi vrea să întoarcă roata; tipul omului de carieră  bine plătit care protejează în instanţă interesele celui reprezentat, tipul copilului răsfăţat şi risipitor. Grisham ştie să ţeasă o poveste pe care putem să o regăsim oricând în realitate, iar felul în care prezintă de o parte gândurile moştenitorilor, de cealaltă  ale avocatului nu lasă de dorit. Poate că testamentul pare a fi actul final, dar în cazul de faţă este o treaptă de urcat către mai mult.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Testamentul de John Grisham poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Sursă imagini: pinterest.com

Mica enciclopedie Hygge, de Meik Wiking-recenzie

Editura: Litera;

An apariţie: 2017;

Număr de pagini: 288;

Traducător: Valentina Georgescu.

Pentru Hygge există tot felul de definiţii, de la ,,arta de a crea intimitate, confort sufletesc, şi lipsa supărărilor, la bucuria dată de lucrurile ce induc o stare de bine, stare de confort în prezenţa semenilor şi, varianta mea preferată, ciocolată fierbinte la lumina lumânărilor….”

   Afli ce este hygge atunci când simţi hygge. Când te ghemuieşti comod pe canapea alături de persoana iubită sau când te bucuri de timpul petrecut cu cei mai apropiaţi prieteni. Hygge sunt acele dimineţi albastre şi limpezi cu lumină perfectă. Şi cine ar putea să îţi fie un ghid mai bun în lumea hygge decât Meik Wiking? Meik este directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga şi şi-a petrecut ani din viaţă studiind magia vieţii daneze, de la alegerea corpului de iluminat ideal, la planificarea unei cine sau de la crearea unei truse hygge de urgenţă până la modalitatea în care trebuie să te îmbraci.

Că danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume nu mai este un secret şi toată lumea o ştie.

   Îmi plac foarte, foarte mult cărţile cu subiecte diferite, care reuşesc să mă impresioneze cu fiecare pagină citită. La fel s-a întâmplat în cazul cărţii: “Mica enciclopedie Hygge”. Această carte este despre momentele în care te simţi bine, împăcat cu tine şi fericit cu ce ai, bucurându-te în fiecare zi de lucrurile mărunte, care chiar ne înfrumuseţează viaţa. Ce satisfacţie ai dacă locuieşti într-o vilă cu piscină şi ce satisfacţie ai când locuieşti în coliba ta? Aşa cum zicea şi bătrâna femeie din “Moara cu noroc” a lui Slavici: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”.

   Cartea “Mică enciclopedie Hygge” are un design unic, inedit şi o copertă cartonată interesant ilustrată. Unele litere şi desene de pe copertă sunt tipărite şi colorate cu auriu, astfel, la lumină, strălucesc. În carte sunt prezente şi zeci de grafice şi statistici care oferă mai multe informaţii reale despre oamenii fericiţi.

  Meik Wiking are unul dintre cele mai interesante şi plăcute job-uri: studiază cauzele Hygge. Mi-aş dori şi eu să am locul lui de muncă, în special pentru că se află în Danemarca, o ţară pe care aş vrea să o vizitez.

“Mică enciclopedie Hygge” este un manual care te învaţă ce stă în spatele fericirii.

Ce este Hygge?

   Cuvânt original vine din norvegiană şi înseamnă “stare de bine”. Până acum, nu există o traducere literară exactă a cuvântului Hygge, în mult limbi neavând un corespondent. Hygge este un amestec între: consideraţie, respect, confort, tihnă, mânghiere şi îmbrăţişare. Acest “Hygge” a devenit din ce în ce mai cunoscut în toată lumea, marile tabloide scriind articole întregi despre Hygge. Cu alte cuvinte, “Hygge” conţine următoarele: atmosfera, prezenţa, delectarea, egalitatea, recunoştinţa, armonia, confortul, pauza, pritenii şi adăpostul. După cum scrie şi pe copertă, afli ce înseamnă Hygge doar dacă simţi Hygge. Dar oare când simţi Hygge? Atunci când coci o prăjitură, când te joci cu copiii tăi, când petreci ore întregi cu prietenii, când eşti la un picnic, când faci un grătar, când faci ce-ţi place, când citeşti, când plantezi o floare, când cele mai liniştitoare şi relaxante sunete sunt troznetul lemnelor din sobă sau furtuna de afară. Hygge e atunci când radiezi, când te simţi bine în pielea ta şi nimic nu poate să îţi răpească această stare mi-nu-na-tă.

Unde simţi Hygge?

    Acasă, de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri. Căci acasă te simţi în siguranţă şi departe de toate necazurile lumii. Eşti prinţul/prinţesa din castel. Sunt sigur că şi tu ai un colţ numai al tău, pe care n-ai vrea să-l împarţi cu nimeni. Află că acel fotoliu, ungher din bucătărie sau orice altceva este un element ce te face să simţi Hygge, acea stare de bine. Colţul meu este pe balcon, unde am un fotoliu pentru citit. Acel colţ mă face să mă simt bine şi simt că de fiecare dată când iau loc, sunt fericit. Se poate simţi hygge şi la locul de muncă? Sigur că da, însă doar dacă ai grijă să amenajezi puţin spaţiul din biroul tău. Adu, de exemplu, o canapea, pune nişte lumânări în dulap şi asigură-te că ai o bucată din prăjitura ta preferată ascunsă pe undeva prin birou. La ora X, lasă pentru cinci minute computer-ul, aşează-te pe canapea, aprinde câteva lumânări şi stinge becurile, astfel încât camera să fie scăldată în lumina lumânărilor. Apoi, mănâncă prăjitura şi gata! Te simţi mult mai bine acum. Iar această pauză mică, sigur va creşte productivitatea ta la serviciu şi vei lucra mai cu spor, aşteptând pauza. Exact ca în cazul vulpei din “Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry: “Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea!”

Există o trusă Hygge?

   Bineînţeles că există, iar dacă vrei şi tu una, iată ce trebuie să conţină: lumânări, nişte ciocolată de bună calitate, ceaiul preferat, cartea preferată, filmul sau serialul preferat, gem, o pereche de şosete din lână, o selecţie din scrisorile preferate, un pulover călduros, o agendă, o pătură frumoasă, hârtie şi stilou, muzică şi un album foto. Dacă ai toate acestea într-o valiză sau într-un geamantan, ai tot ce îţi trebuie pentru a simţi Hygge instant. Cred că am să-mi fac şi eu o trusă Hygge şi am s-o folosesc atunci când totul merge prost şi nimic n-are sens, pentru a-mi reda starea pozitivă.

Ce mă face pe mine să simt Hygge?

Iată câteva din motivele care mă fac să zâmbesc zilnic şi să mă bucur de viaţă:

  1. Gătitul

   De când eram mic am simţit o atracţie faţă de încăperea numită bucătărie, în sensul că mă găseai mai mereu pe lângă mama sau bunica, amestecând pe furiş în cratiţă/oală, sau gustând din mâncare. Când nu eram în bucătărie, sigur eram în faţa televizorului urmărind zeci de emisiuni culinare şi notându-mi în carnete, pe foi sau înregistrând, cu un vechi telefon Samsung, reţete.

    2.Cititul

   Am început să citesc datorită cărţii: “Singur pe lume” a lui Hector Malot şi datorită profesoarei mele de limbă şi literatură română din clasa a IX-a. Cu fiecare carte citită, îmi face plăcere să cred că am dobândit cunoştinţe noi, că mi-am investit timpul într-o activitate frumoasă şi că am devenit o persoană mai bună. Gândul că acasă, pe noptieră, mă aşteaptă o carte îmi face întotdeauna ziua mai bună.

3. Scrisul

   Îmi place să scriu. Recenzii, proze scurte sau articole. Visez să scriu un roman, dar încă nu cred că am acumulat tot bagajul de cunoştinţe necesare unei astfel de operaţiuni. Sper ca în viitor să-mi duc visul până la capăt, cu toate că acum mi se are imposibil de realizat. Consider că scrisul se încadrează în momentele caracteristice Hygge.

 4.Natura

   Pe gustul meu sunt şi plimbările în natură, atunci când simt că mă eliberez de toată energia negativă şi stresul se reduce considerabil, când simt iarba încă umedă de roua proaspăt căzută sub tălpi. Munte, mare, pădure, lac sau o baltă de apă de ploaie, toate mă fac să-mi descreţesc fruntea şi să zâmbesc.

  5.Serile lungi de vară

   Oh, da! Sunt de departe preferatele mele. Pur şi simplu privesc cerul şi stelele, mă încarc cu energie pozitivă şi uit de griji şi de nevoi. Este o terapie gratuită şi funcţionează de fiecare dată. Să asculţi concertul greierilor şi insectelor, în timp ce stai la fereastră privind stelele sau poate unu-doi trecători grăbiţi pe stradă, este o experienţă faină, în timp ce temperatura scade treptat, aerul devenind rarefiat şi răcoros. Perfect!

 6.Familia

   Cine îţi este mereu alături? Cine te sprijină de fiecare dată când ai nevoie şi doreşti să auzi cuvinte încurajatoare? Familia este întotdeauna lângă tine şi te înţelege de fiecare dată (bine, mai puţin mamele :D). Atmosfera de siguranţă, calm şi linişte mă face să asociez familia cu un moment în care hygge îşi face apariţia. Chiar şi simpla masă de prânz mă face să o aştept cu nerăbdare.

Plus: Crăcinul, vacanţele de vară, notele de 10 la istorie, dulciurile, grădinăritul, bunica, plus altele.

   “Mică enciclopedie Hygge” este o carte superbă şi faină, perfectă pentru a fi dăruită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, împachetată în hârtie colorată şi legată cu o panglică.

Pe voi ce vă face fericiţi? Voi ştiaţi de Hygge?

P.s.: La cât de mult mi-a plăcut cartea, am făcut şi un proiect pentru liceu, vi-l las mai jos.

 

Cartea Mica enciclopedie Hygge de Meik Wiking poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

by -
9

Cei 100, de Kass Morgan-recenzie

(Seria Cei 100, partea I)
 
Titlul original:  The 100
Editura Nemira, 2015
Colecția Young Adult
Traducere: Dorina Tătăran
Nr. pagini: 272
 
  Kass P. Morgan s-a născut în New York, 1984. Este lector și autorul seriei distopice Cei 100. A studiat literatură la Brown și Oxford. Acum locuiește în Brooklyn, iar printre preferințele sale se numără biblioteca ei Ikea care se prăbușește și o îngroapă sub o grămadă de science fiction și romane victoriene. Continuarea romanului Cei 100, intitulată Day 21, s-a publicat în anul 214, iar al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bros și CBS Television Studios.
 
După un război nuclear devastator, omenirea trăiește în nave spațiale, departe de suprafața radioactivă a Pământului. 100 de adolescenți delicvenți sunt trimiși într-o misiune periculoasă: trebuie să recolonizeze planeta. Ar putea fi a doua șansă la viață sau o misiune sinucigașă.
 
   De ce o a doua șansă la viață? Sunt totuși delicvenți. Se pare că viața din colonii este foarte dură pentru supraviețuire, la limita cruzimii omenești. Indiferent cât de mică abatere ai face, un furt de medicamente, o jignire a conduceri, vei fi închis, iar la 18 ani vei fi rejudecat și ți se va administra injecția letală, apoi vei fi eliberat în vidul nesfârșit (echivalentul cu cimitirul pământean).
    Regulile sunt și mai dure pentru adulți. Nu cumva să ai mai mult decât un copil, astfel vei fi condamnat la moarte. Să nu rămâi însărcinată înainte de aprobarea consiliului pentru întemeierea unei familii, aceiași pedeapsă capitală.
    Mă tot întreb: oare adulților conducători le era frică de copii? Era frica de supraviețuire eșuată? Grija că poate hrana nu va ajunge, resursele de oxigen vor dispărea…?
 
   Conviețuirea se face în trei colonii: Phoenix, unde sunt privilegiații, Walden și Arcadia, cele două vor trudi în diferite slujbe: populația de aici nu are privilegii, vor fi gardieni, vor fi muncitorii de la serele solare, vor exista pe baza rațiilor și a cartelelor ce le vor ghida viața. Luxul de a avea păr lung nu va exista în coloniile muncitoare, apa este raționalizată foarte strict de 3 secole.
 
   Cartea este împărțită în prezent și trecut. Prezentul dur, unde asistăm la deportarea forțată pe Pământul nesigur încă, a celor 100 de tineri, și trecutul cu faptele sale mai bune sau mai puțin bune…Să facem cunoștință cu câțiva tineri, care au avut neșansa să fie condamnați…
   Clarke-o studentă la medicină, o fată de pe Phoenix, cu părinți cercetători amândoi. Avea o viață frumoasă, iar întâlnirea cu Wells, băiatul cancelarului (conducătorul coloniei),  va aduce la o relație frumoasă cu acesta, dar și la condamnarea sa și a părinților săi.
   Se pare că cercetările din laborator erau pe ființe umane, copii din centrele de plasament (cu părinți decedați în urma condamnării), iar nivelul de radiații îi va ucide în chinuri groaznice. Clarke va reuși să intre de câteva ori în laborator, își va confrunta părinții, dar și aceștia la rândul lor erau amenințați cu moartea unicului lor copil, de către conducere, dacă nu vor continua cercetările în vederea descoperirii unor progrese pentru a recoloniza Pământul.
   Clarke îi va dezvălui lui Wells toate acestea, iar acesta în naivitatea lui va crede că va putea stopa experimentele, iar Clarke nu va mai fi supărată.
    Urmarea? Ambii părinți vor fii judecați și executați, iar Clarke va fi și ea judecată și condamnată.
 

,,Usa se deschise, iar Clarke știu că venise vremea să moară.
Ochii i se fixară pe cizmele gardianului și se pregăti pentru un val de frică, de panică disperată. Dar când se ridică în coate, dezlipindu-și cămașă de patul ud de transpirație, nu simți nici o ușurare.
Fusese transferată într-o celulă de o persoană, după ce atacase un gardian, dar pentru ea nu există izolare. Auzea voci peste tot. Strigau la ea din colțurile încăperii întunecate. Umpleau liniștea  dintre bătăile inimii ei. Țipau din cele mai adânci cotloane ale minții ei. Nu voia să moară, dar dacă acela era singurul mod de a face vocile să tacă, atunci era pregătită s-o facă.
Fusese închisă pentru înaltă trădare, dar adevărul era mult mai rău decât și-ar fi putut imagina cineva. Chiar dacă, printr-o minune, ar fi iertată la apel, nu ar fi existat cu adevărat grațiere. Amintirile ei erau mai insuportabile decât pereții oricărei celule.”

   Cel care este privilegiat, fiul unicului conducător al coloniei, Wells, cel care a fost iubitul lui Clarke, cel care se simte responsabil de condamnarea iubitei și de moartea părinților ei, va încerca prin orice mijloace să o urmeze pe pământ pe fata pe care o iubește. Astfel că va comite o infracțiune pentru a putea ajunge în detenție, iar cea care ar fi putut trimite pe fiul cancelarului este incendierea singurului copac din Colonii.
 

,,Pentru cancelar, nimic nu putea justifica incendierea Copacului Raiului, arborele care fusese adus pe Phoenix chiar înainte de Exod. Totuși, pentru Wells, nu fusese o alegere. Odată ce descoperise că Clarke era una dintre cei o sută trimiși pe Pământ, trebuise să facă ceva pentru a li se alătura. Și ca fiu al cancelarului, doar o astfel de infracțiune l-ar fi trimis în detenție.”

 
   Wells va recunoaște chiar și pe Pământ motivația sa de a comite o infracțiune:

,,-Am făcut ceva să fiu condamnat, să pot proteja pe cineva la care țin.
Mulțimea făcu liniște. Wells se întoarse cu spatele spre ei și începu să meargă, fără să-i pese dacă privirile lor îl urmăreau în timp ce se apropia de Clarke. Pentru o clipă, vederea ei îl copleși. Lumina se schimbă, pe măsură ce se întunecă, și făcea că în ochii ei verzi să apară sclipiri aurii. Pe pământ, era mai frumoasă ca niciodată. Privirile lor se întâlniră și simți un fior pe șira spinării.”

 
   Problema este că Clarke îl urăște, moartea părinților săi căzând pe umerii lui Wells. Nu știu dacă acest lucru va putea fi uitat, la fel cum nu va putea fi uitată condamnarea ei.
 
   Cel care se va apropia de Clarke, va fi Bellamy, el nefiind condamnat, dar în ultimul moment al îmbarcării, îl va lua ostatec pe cancelar, pistolul se va descarca… și el va reuși să se strecoare pe nava condamnaților. Motivul lui? De ce s-a condamnat singur? Din cauza surioarei sale care se găsește în Cei 100. Da, ați auzit bine, avea o surioară, care a fost ascunsă de raziile gardienilor în dulap. El a fost cel care a crescut-o, care a înfruntat cele mai mari temeri, cele mai mari pericole. Mama sa până la urmă, de frică, își va pierde mințile, Octavia va ajunge la un centru de plasament, acolo unde va fura, nu mâncare, cum va crede fratele ei, ci  medicamente. Condamnarea Octaviei îl va motiva pe Bellamy să vină pe Pământ, pentru a-și proteja sora.
 

,,Bellamy strânse mâna surorii lui. Era vina lui că ea fusese condamnată. Era vina lui că ea era acolo. Ar fi trebuit să știe că ea plănuise ceva: săptămâni întregi vorbise despre cât de flamânzi erau unii copii din grupa lui. Fusese doar o chestiune de timp până când făcuse ceva să-i hrănească-chiar dacă asta însemna să fure. Sora lui altruistă era acum condamnată să moară pentru că avea o inima prea mare. Era datoria lui să o protejeze.”

 
   Aici îmi venea să îi dau palme frățiorului, o persoană mai egoistă ca sora lui nu am văzut. Da, într-adevăr, a crescut într-un coșmar, într-o frică permanentă, dar să furi medicamentele salvate după prăbușirea navei și să vezi cum se chinuie cineva să moară… mi-a lăsat un gust amar.
  La fel, nu mi-a plăcut de Clarke, indecizia ei între cei doi iubiți. Trecerea prea ușoară de la unul la celălalt…eii…poate erau prea tineri!
   Nu mi-a plăcut puținele descrieri despre ceilalți copii, practic au fost inexistente, dar mergem mai departe și…
 
   Vom asista la încercarea tinerilor delicvenți de a se adapta cu Pământul, despre care auzise doar în cărți. Unii vor încerca să fie rebeli, dar Wells va reuși cumva să îi unească pentru a nu apărea probleme grave.  Emoționant este să fii alături de tineri când vor descoperi pentru prima dată minunile Pământului. Încet, încet, își vor da seama că ar putea muri de foame, frig, boli, dacă nu fac ceva.
    Cei 100 trebuie să lupte pentru viață într-un ținut sălbatic. Nu era în plan să fie eroi, dar s-ar putea să fie ultima speranță a omenirii din Colonii.
 
    Oare sunt singuri pe Pământ? Vor reuși să se transforme din vânați în vânători?
   O altă poveste dintre doi tineri din carte este ceea a lui Glass, fata care în confuzia creată cu împușcarea cancelarului, va evada de pe navă și va pleca să își găsească iubitul pe care l-a părăsit cu ceva vreme în urmă, când a fost condamnată. Astfel că asistăm la reîntâlnirea în Colonii dintre Glass, fata de pe Phoenix și Luke, gardianul de pe Walden. Oare Luke a așteptat-o sau rănit fiind va trece la altă fată? Dragostea lor va fi la fel de mare sau obstacolele ivite îi vor despărți…
   Eii, nu pot să nu vă spun pentru ce a fost condamnată Glass. Deși era privilegiată, ea a reușit să rămână însărcinată cu Luke, iar descoperirea ei, va fi condamnarea. Nu contează că va pierde copilul, doar intervenția mamei sale pe lângă vicecancelar, va face să fie singurul copil grațiat temporar…
  Dragostea pentru iubitul ei, o va face să mintă în privința tatălui copilului, iar acea persoană a fost executată.
    Vor reuși cei doi îndrăgostiți să supraviețuiască în Coloniile care au început să rămână efectiv fără aer?
   Sunt nerăbdătoare să descopăr aventurile tuturor în volumul 2.
.

Cartea Cei 100 de Kass Morgan a fost oferită de Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

 

“Am blestemat ciudatul umor al sorţii, care-mi oferise o slujbă bună în cel mai rău loc cu putinţă. Eram în raiul băieţilor răi. Sau în iad. Oricum ar fi fost, nu era locul potrivit pentru mine.”

 Ecouri din strada Scoția, de Samantha Young-recenzie

Titlul original: Echoes of Scotland Street

Traducere: Oana Duşmanescu

Editura: Trei

Colecţia Eroscop

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 352

Gen: Romance

Seria On Dublin Street: 1. Pe strada Dublin (On Dublin Street, 2012) ; 2. Pe strada Londra (Down London Road, 2013); 2.5. Castle Hill; 3. Pe strada Jamaica (Before Jamaica Lane, 2014); 3.5. Until Fountain Bridge; 4. Pe strada India (Fall From India Palce, 2014); 5. Ecouri din strada Scoţia (Echoes of Scotland Street, 2014); 5.5. Valentine; 6. Moonlight on Nightingale Way, 2015); 6.5. One King’s Way; 6.6. StarsOver Castle Hill

A terminat o cu băieții răi, dar el e atât de bun… 
Shannon MacLeod a ales întotdeauna genul greşit de bărbat. După ce a trecut dintr-o relaţie toxică în alta, şi a jurat să stea departe de bărbaţi — mai ales de cei din soiul “băiat rău”.
Cole Walker este exact genul de tip pe care Shannon vrea să-l evite — superb, tatuat, fermecător şi arogant. Dar exteriorul lui dur ascunde un om bun, care-şi doreşte să-şi găsească aleasa. Cole este hotărât s-o scoată pe Shannon din singurătatea ei şi să-i cucerească inima.
Când Shannon îşi deschide sufletul în faţa lui Cole cel stabil şi devotat, pasiunea dintre ei se aprinde fulgerător. Trecutul ei însă o bântuie necontenit, iar temerile pe care le are ameninţă să-i despartă pe vecie.

     În ultimii ani, am auzit numai păreri pozitive despre seria On Dublin Street, dar fără nici un motiv anume, am evitat să citesc și eu cărțile. Am avut grijă să mi le cumpăr, dar  îmi spuneam mereu că le voi aborda abia după ce o să apară și ultimul volum din serie. Însă, după mai multe stăruințe din partea prietenelor, mi-am făcut curaj să le citesc. Nu cred că mai trebuie să spun ce impact a avut asupra mea, cât de fermecată am fost de  fiecare poveste în parte. Este o serie încântătoare, cu subiecte ce reflectă realitatea cotidiană, cu personaje pe care le îndrăgeşti din prima clipă și cu o doză imensă de romantism.

   “Ecouri din strada Scoția” este o poveste de dragoste minunat de senzuală și încărcată de emoție. Este un roman despre oameni reali care reușesc să supraviețuiască, înfruntând dificultățile vieții. Este genul de carte care te îndeamnă să reflectezi asupra unor lucruri. Să luptăm pentru dragostea noastră, să nu ne lăsăm influențați de alte persoane, să renunțăm la prejudecăți, să nu rămânem prizonieri în trecut, ci să privim cu încredere spre viitor.

   M-am bucurat foarte mult atunci când a apărut cartea “Ecouri din strada Scoția” întrucât am așteptat cu mare nerăbdătoare să aflu povestea de iubire a lui Cole Walker, fratele mai mic al lui Jo, protagonista din “ Pe strada Londra” (cartea mea preferată). La fel ca și alte fane ale scriitoarei Samantha Young, am urmărit evoluția lui Cole de-a lungul seriei, de la puștiul timid și sârguincios de altădată, la tânărul responsabil din prezent – bun și inteligent, loial și milos, puternic și talentat, curajos și iertător. Am văzut ce copilărie tristă și nefericită a avut – cu o mamă egoistă, alcoolică și abuzivă – care îi repeta într-una că nu-i bun de nimic, că e un nimic, și cu un tată închis pentru jaf armat. Singura persoană care l-a sprijinit și l-a protejat în permanență a fost sora lui mai mare, Jo. Ea a avut întotdeauna grijă de el, asigurându-se că e spălat, imbrăcat și hrănit, iar pentru asta, muncea de-i săreau capacele. Însă, ceea ce l-a făcut pe Cole să se simtă ca naiba în copilărie, a fost faptul că Jo se întâlnea mereu numai cu tipi bogați, tocmai pentru că voia să-i ofere lui siguranța necesară. L-am văzut cum devenea din ce în ce mai matur și mai frustrat din pricina situației lor și a neputinței sale de a face ceva în legătură cu asta. Numai apariția lui Cam (actualul lui cumnat) în viața lor a făcut ca totul să se schimbe în bine. În “Pe strada Jamaica” am întâlnit un Cole ajuns la vremea adolescenței, care făcuse o mică pasiune față de Olivia, iar în “Pe strada India”(pe când avea douăzeci și unu de ani) am văzut ce prietenie frumoasă s-a închegat între el și Hannah, cât de mult a susținut-o în cele mai dramatice momente ale vieții.

“— Au băgat-o direct în operaţie. Inima i s-a oprit pe masă, dar au resuscitat-o. În acel moment, toată familia ei era la spital şi toţi ne puneau întrebări. Eu eram paralizat de şoc. Hannah şi cu mine nu eram apropiaţi, dar mi se părea o tipă de treabă, liniştită, care n-avea cum să dea de bucluc. Mă tot gândeam că, dacă avea să scape, o să-i fiu un prieten mai bun. Un prieten care ar şti din capul locului ce i se-ntâmplă. (…) După întâmplarea asta, lucrurile au început să meargă rău la şcoală, s-a deprimat… iar eu mi-am dorit să aibă pe cineva. Aşa că ne-am apropiat. I-am devenit cel mai bun prieten. “

   Citind consecutiv primele patru cărți din serie, am avut ocazia să urmăresc toate discuțiile, gesturile, reacțiile lui Cole Walker și în mod inevitabil am început să fiu atrasă de acest personaj. Nu pot să vă ascund faptul că mi-am dorit cu ardoare ca el să fie naratorul în cartea de față. Din păcate (pentru mine), am constat că povestea este spusă din perspectiva lui Shannon MacLeod, o tânără roșcată pe care o mai întâlnisem în epilogul de la “Pe strada Jamaica”. Mi-am amintit cu mare drag acel moment  în care Olivia îl găsește pe Cole (pe atunci el avea cincisprezece ani) discutând cu o micuță roșcată (Shannon), pe treptele casei lui Ellie din strada Scoția. Însă, dacă acolo am văzut acțiunea prin ochii Oliviei, de această dată, în prolog, am înțeles ceea ce s-a întâmplat de fapt între cei doi adolescenți, atracția pe care au simțit-o încă din prima clipă. Dar, cum fata avea deja un iubit, acea primă întâlnire a fost și ultima pentru ei.

“Ewan a-nceput să trăncănească despre trupă, fără să se deranjeze să mă-ntrebe cum îmi petrecusem seara sau cum se simţea buni, deşi îi spusesem că-mi făceam griji pentru ea. Pe când maşinuţa veche se-ndepărta de strada Scoţia, în toiul pălăvrăgelii sale neîncetate, am simţit că soarta îmi oferise două ceşti, iar eu, ca o proastă, sorbeam din cea greşită.”

   La nouă ani de la acea întâlnire, în loc de o Shannon simpatică și comunicativă, am regăsit o tânără tristă, nesigură, prudentă și reticentă cu oamenii. Experiențe nefericite pe care le-a avut cu bărbații, a făcut-o să nu mai creadă în dragoste și să aibă tot felul de prejudecăți.

   Shannon a fost dintotdeauna atrasă ca un magnet de băieții răi, iar modul dezastruos în care s-a sfârșit ultima ei relație, i-a lăsat urme adânci în suflet. Ollie păruse inițial un bărbat diferit de restul celor cu care se întâlnise până atunci –  romantic, atent, îndrăgostit. Pană când a început, încet, să se schimbe. Atât de subtil încât lui Shannon i-a luat mult timp să-și dea seama ce-i făcea. O manipula emoțional, o umilea, o făcea să se simtă lipsită de valoare. Însă atunci când, într-o criză de gelozie, a snopit-o în bătaie, a ajuns să ceară ajutorul lui Logan, fratele ei mai mare. Iar  maniera în care s-a răzbunat acesta pe Ollie, a dus la condamnarea lui la doi ani de închisoare. În plus, relația cu părinții și sora ei s-a răcit și mai tare pentru că ei au învinuit-o de cele întâmplate.

“— Mama, tata şi Amanda… mi-au spus că e vina mea, că toţi credeţi că e vina mea. Mi-au zis că nu mă vor ierta niciodată. Am crezut că e mai bine… să plec. Pentru toată lumea.”

   După toate astea, Shannon a simțit nevoia să facă o schimbare. A venit la Edinburgh ca să stea la distanţă de vechea ei viaţă, de vechile ei alegeri. De băieţii răi. Şi singurul interviu pe care l-a obţinut a fost la un studio de tatuaje – INKarnate, unde managerul cel arătos şi tatuat era nimeni altul decat Cole Walker, cel pe care îl întâlnise în urmă cu nouă ani pe strada Scoția. Faptul că a început să flirteze cu ea imediat de cum a văzut-o, a determinat-o să creadă că el este la fel că toți ceilalți bărbați  care i-au distrus viaţa.

“Am blestemat ciudatul umor al sorţii, care-mi oferise o slujbă bună în cel mai rău loc cu putinţă. Eram în raiul băieţilor răi. Sau în iad. Oricum ar fi fost, nu era locul potrivit pentru mine.”

 “Totuşi, a fi captivă în apropierea băiatului rău de vis, ale cărui haine voiai să le sfâşii în ciuda faptului că ştiai că nu e potrivit pentru tine, e mai rău. Mult mai rău.”

 

   Văzându-l cum se comportă în preajma femeilor, Shannon începe să credea  tot ce este mai rău despre el și nu se jenează să-i arunce în față tot felul de cuvinte jignitoare.

— Nu pot să suport tipii ca tine.

Am spus cuvintele astea pe un ton jos, plin de venin, care l-a făcut pe Cole să se dea brusc înapoi, surprins.

— Tipii arătoşi care presupun că toate femeile le vor cădea la picioare, mulţumindu-le pentru un strop de atenţie. Ei bine, eu nu sunt una dintre ele. Nu respect şmecherii ca tine. Nu-mi place de tine. N-am încredere în tine. în spatele zâmbetului tău fermecător nu există nimic, în afara unor promisiuni deşarte. Nu ai nimic real să-mi oferi, nici mie, nici altei victime de-a flirtului tău. Diferenţa dintre mine şi ele e totuşi că eu sunt suficient de isteaţă ca să te văd aşa cum eşti cu-adevărat.

Cu răsuflarea întretăiată, am conchis:

— Nimic. “

   Din păcate, Shannon habar nu are că exteriorul lui dur ascunde un om bun și blând, un romantic incurabil, dornic să-și găsească aleasa. Nu știe prin câte a trecut în copilărie, cât de mult a fost afectat de faptul că propria lui mamă – o femeie egoistă, bețivă și abuzivă – îi repeta într-una că e un nimic. Și tocmai de aceea, Shannon reprezintă o mare dezamăgire pentru el.

“Când m-am apropiat, am încremenit la auzul vocii lui Hannah, care spunea:

— Nu ştiu care e problema. E evident că vă plăceţi reciproc.

Inima îmi bătea ca nebuna. Am aşteptat, tensionată, replica lui Cole.

— Hannah, las-o baltă. Shannon e doar o prietenă.

M-am lipit de perete, simţindu-mă copleşită brusc de dezamăgire. Credeam că avem împreună o zi minunată şi, deşi nu eram sigură dacă pot avea încredere în el, nu puteam nega felul în care Cole mă făcea să mă simt. Dar se pare că numai eu simţeam asta.

— Este…, a spus Cole, şovăind. E păcat, dar pur şi simplu nu e fata pe care o caut eu.

M-a zdrobit.

Eram absolut zdrobită.

— Cea crezut ea că ştie despre mine când a-nceput să lucreze la studio…

— Cole, şi-a cerut scuze pentru aia.

— Uite, nu e vorba despre ce-a crezut. Este vorba despre ce-a spus şi despre ce e capabilă să spună când o apucă strechea. Am crescut cu porcăriile astea, Hannah. Nu mă mai întorc niciodată acolo.”

   Din acel moment, Shannon și Cole au încercat să stea cât mai departe unul de celălalt, iar ostilitatea dintre ei era evidentă pentru toți cei din jur. Abia după dezvăluirile pe care i le-a făcut Hannah despre adevăratul caracter al lui Cole, Shannon și-a dat seama că l-a judecat după aparențe. Va încerca să-și îndrepte greșeala, dar poate că va fi prea târziu …

— Pot fi prietenul tău, Shannon. Ştiu că atunci când ai venit aici am fost prea îndrăzneţ cu tine, cu flirtul, dar asta a fost atunci. Nu se va mai întâmpla.

— Nu se va mai întâmpla? am izbucnit înainte să mă pot controla.

— Cred că eşti atrăgătoare, a spus el cu prudenţă. Cred că amândoi ştim asta, dar tu şi cu mine… suntem diferiţi. Mai bine rămânem prieteni.

Ştiam că trebuie să-i accept cuvintele şi să merg mai departe, dar mă simţeam un pic deranjată.

— Diferiţi?

— N-am avut parte de un început perfect din cauza acestor diferenţe. ..

Mi-am dat seama despre ce vorbea.

— Pentru că eu judec cu atâta uşurinţă.

M-am dezumflat când am văzut pe faţa lui că pricepusem ce voia să spună. S-a strâmbat.

— Eu nu funcţionez aşa, şi o relaţie cu cineva de genul ăsta m-ar înnebuni. Oricât de grozavă ai fi, eu nu vreau nimic superficial. Aşa că mai bine prieteni.”  

   Shannon și-a dat seama de greșeala comisă tocmai când începuse să țină la Cole și nu putea suporta gândul că-l rănise atât de mult. Va putea ea să-l facă să-și dea seama că toate jignirile pe care i le servise veneau dintr-un loc care nu avea nicio legătură cu el? Îi va putea dezvălui tot răul pe care i-1 provocase altcineva? Va mai exista o a două șansă pentru ei?

   Mă opresc aici din povestit pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de-a descoperi voi ce se întâmplă mai departe cu Shannon și Cole. Între timp, eu îmi rod unghiile așteptând să-și facă apariția cea de-a șasea carte din serie – povestea lui Logan, fratele lui Shannon. Sper să se întâmple cât mai curând!

   “Ecouri din strada Scoția“ este o carte despre prietenie, dragoste, încredere, familie –  lucruri care contează cel mai mult în viață. Un roman presărat cu speranță, îndoieli, disperare, remușcări, care te face să rămâi cu sentimentul unei lecturi profunde și te lasă cu un zâmbet larg la final.

Citate:

“Ştiam c-o să-nţeleagă imediat toate motivele pentru care mi-aş fi dorit să nu fi întors spatele acelei legături ciudate şi magice pe care o simţisem când aveam cincisprezece ani. Dacă n-aş fi plecat atunci, viaţa nu m-ar fi învăţat că nu trebuie să am încredere în acest bărbat — un bărbat care merită încrederea mea, mai mult decât ceilalţi dinaintea lui.

Am văzut amestecul de durere, regret şi pasiune din privirea lui Cole şi am înţeles, fără s-o spună, că şi el simţea la fel.”

 “— Ştii, a zis el cu un glas coborât şi emoţionat. Tu ştii totul. Ştii cum m-a făcut ea să mă simt toată viaţa şi tot te-ai gândit că e o idee bună să mă laşi deoparte ca să câştigi aprobarea familiei tale. Ea nu mă merita şi tot mă făcfa să mă simt ca un nimic, ca şi cum aş fi avut ceva de dovedit. Ei nu te merită şi tu tot mă faci oarecum să mă simt ca un nimic, ca şi cum aş avea ceva de demonstrat. Tu, dintre toţi oamenii de pe pământ.”

 

Cartea Ecouri din strada Scoția, de Samantha Young, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

“Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon-recenzie

Titlul original: Drums of autumn

Traducere: Gabriel Stoian

Editura: Nemira

Colecția Nautilus Fantasy

Anul apariţiei: 9 oct. 2017

Nr. de pagini: 632

Gen: Historical Fiction, Adventure, Romance, Fantasy

Seria Outlander: 1. Călătoarea  – Outlander(1991); 2. Talismanul – Dragonfly in Amber(1992); 3. Cercul de piatră – Voyager(1994); 4. Tobele toamneiThe Drums of Autumn (1996); 5. The Fiery Cross(2000) ; 6. A Breath of Snow and Ashes(2005) ; 7.Ecouri din trecut – An Echo in the Bone(2009) ; 8. Written in My Own Heart’s Blood(2013)

Totul a început în Scoția, în mijlocul unui cerc de piatră. Claire Randall a călătorit în timp și a ajuns în brațele lui Jamie Fraser, cu care a trăit o poveste tragică, terminată odată cu întoarcerea ei în prezent, purtând în pântece copilul lui. 
După două decenii de frământare, eroina se întoarce iar în timp și se reîntâlnește cu Jamie, de data aceasta pe continentul american. Dar prețul pe care-l plătește este că o lasă în urmă pe fiică lor, Brianna, care face, la rândul ei, o descoperire tulburătoare, trezindu-se într-o epocă și într-un ținut necunoscut. În căutarea mamei și a tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, Brianna își riscă viitorul, încercând să schimbe istoria ca să le salveze lor viețile. Totuși, o întâlnire neașteptată o poate face să rămână în trecut pentru totdeauna…

   „Stilul Dianei Gabaldon este impresionant, fie că evocă sălbăticia Americii coloniale, zarva familiară dintr-o casă parohială scoțiană din prezent, poftele trupești sau dorurile sufletești. Legiunile ei de fani adoră să se arunce în acest ocean de romantism.“ Publishers Weekly

     De-a lungul timpului am ajuns să mă atașez de multe cărți, însă o anumită serie de romane de dragoste fantastice a reușit să-mi cucerească inima – “Outlander”. De la bun început am prins drag de stilul lejer al autoarei și niciodată nu s-a pus problema că sunt prea multe volume/părți sau prea multe pagini de citit. Are aventură, intrigă, mister, magie, romantism, detalii istorice, intrigi politice, obiceiuri și tradiții păgâne, locații pitorești, momente dramatice sau emoționante, pasaje amuzante, dar și personaje imposibil de uitat.

     Cu toate că unii cititori au catalogat seria (sau prima parte a seriei – Călătoarea ) ca fiind o povestea de dragoste siropoasă, bogată în prea multe scene erotice, eu nu am putut să o percep astfel, pentru că mintea mea nu a rămas setată pe acele scene romantice, ci pe evenimentele dramatice. E drept că în “Călătoarea”, povestea se concentrează mai mult pe relația dintre Claire Randall și Jamie Fraser, dar aici este doar temelia operei lui Gabaldon – o mărturie că iubirea durabilă este posibilă, o iubire atât de puternică, încât să reziste dificultăților și despărțirii, îndeajuns de puternică pentru a dura peste timp. În “Talismanul”(partea a doua), ficțiunea istorică ia locul romantismului – o ficțiune istorică ce are la bază un fapt real: bătălia de la Culloden, cea mai grea înfrângere suportată de scoțieni, romanul fiind plin de numeroase detalii istorice, conspirații, planuri de luptă. În “Cercul de piatră“ (partea a treia) ficțiunea istorică este înlocuită treptat de aventură. Aici asistăm la toate chinurile îndurate de Jamie, imediat după cele întâmplate la Cullonden, anii cât a fost fugar, fiind silit să stea ascuns timp de șapte ani într-o pesteră, perioada de detenție. Mai departe, luăm parte la reîntâlnirea celor doi îndrăgostiți și la numeroasele lor peripeții pe mare.  

     Finalul de la “Cercul de piatră” vol. 2 m-a făcut să aștept cu  mare nerăbdare apariția celui de-al patrulea roman din seria Outlander. Pe de-o parte, voiam să asist la alte noi aventuri, alături de îndrăgitul cuplu Claire-Jamie și, pe de altă parte, voiam să văd cum a fost viața Briannei după dureroasa despărțire de Claire. Până la urmă așteptarea mi-a fost răsplătită! Povestea asta a fost exact așa cum speram!  

   “Tobele toamnei“ vol. 1 m-a purtat într-o călătorie palpitantă, plină de neprevăzut. Nu a avut aceeași încărcătură emoțională ca precedentele cărți, dar a excelat la capitolul aventură. Jamie și Claire au trecut printr-o serie de întâmplări și incidente neprevăzute. Au salvat un evadat de la spânzurătoare, au fost jefuiți de pirați, au fost martorii unor evenimente tulburătoare petrecute pe o plantație, au văzut cât de inuman sunt tratați sclavii, au fost atacați de un urs, au dat nas în nas cu indienii etc.  

     Chiar nu am avut cum să mă plictisesc citind o carte care cuprinde atât de multă acțiune, intrigă, clipe tensionate, dar și momente amuzante. Chiar și în cele mai tulburătoare momente, se întâmplă o serie de evenimente hilare sau se spun tot felul de lucruri amuzante. Jamie Fraser are o plăcere nemaipomenită de a ironiza, în timp ce Ian, nepotul lui, are năravul de a intra în tot felul de necazuri. Cât despre Claire, nu pot spune decât că are marele talent de a-și găsi pacienți în cele mai inedite locuri și este pusă în  niște situații destul de neplăcute, făcându-l pe Jamie să întrebe: “- Cum se face că orice bărbat  pe care îl cunoști vrea să-și dea jos pantalonii la cinci minute după ce te-a văzut ?”

“- Aici erați, a spus el cu vocea groasă și satisfăcută. Așa, deci. Duncan n-a vrut. I- am zis că doamna Claire a spus că tre’ să fiu beat înainte să mă tăie. Și uite, sunt beat. Beat ca… a tăcut o clipă, s-a legănat primejdios și a ridicat sticla în aer. Ca un porc! a încheiat el cu un aer triumfător. A făcut un pas în încăpere, a căzut pe burtă și a rămas lat.”

     Unele părti din romanul “Tobele toamnei” vol.1 au loc în prezent (în secolul XX, anii 1969 – 1971; zonele Boston, Inverness, Oxford), dar cea mai mare parte din acțiune se petrece în secolul al XVIII -lea, perioada 1767-1770, în Coloniile Americane.

     Evenimentele din prezent au loc cam la opt luni după ce Claire a trecut prin pietrele de la Craigh na Dun, în ziua sărbătorii focului de Samhain, ca să se reîntâlnească cu Jamie, lăsându-o în urmă pe fiica lor, Brianna. Tânăra rămăsese în grija istoricului Roger Wakefiend (cel care o ajutase să descopere dacă James Fraser este în viață și despre care am aflat că este strănepotul lui Dougal Mackenzie, unchiul lui James Fraser și al lui Gellis Duncan, o călătoare în timp ca și Claire), iar el își îndeplinise bine misiunea. Dar Brianna nu știuse dacă o făcuse pentu a-și respecta promisiunea față de Claire ori pentru că ținea cu adevărat la ea, așa că a preferat să se distanțeze de el și de tot ce îi amintea de acea perioadă și să se întoarcă în Boston.  

 Însă, reapariția lui Roger în viața ei, a făcut ca fantomele trecutului, toată durerea și tot dorul, să inunde sufletul Briannei.

Fantomele gonesc în urma noastră și prin noi, ascunzându-se în viitor. Privim în oglindă și vedem umbrele altor chipuri uitându-se înapoi prin ani; vedem forma amintirii, stând materializată în cadrul ușii. Prin sânge sau alegere, noi dăm naștere fantomelor, ne bântuim singuri.

Fiecare fantomă vine nechemată din tărâmurile neguroase ale visurilor și ale tăcerilor. “

“ Venim din mister și plecăm spre mister și, între timp, ne străduim să uităm. Însă o adiere care se strecoară într-o cameră încremenită îmi face părul să fluture din când în când cu o afecțiune delicată. Cred ca e mama mea. “

     Roger este singura persoană din lume care poate înțelege ce se petrece în sufletul Briannei, cât de mult o sperie gândul că poate Claire nu a supraviețuit acelei treceri mistice prin cercul de pietre. La început, a încercat să se gândească că ea doar a plecat, așa, că într-o călătorie. Și când nu a mai putut face asta, a încercat să creadă că a murit. Dar Claire nu e moartă și tocmai de aceea, Brianna trebuie să-și depășească temerile și să caute orice informație…

“- Dar nu e moartă … Ăsta e necazul! Trebuie să-i duc lipsa tot timpul și știu că n-o voi revedea, dar ea nici măcar nu e moartă! Cum pot s-o jelesc când cred – când sper – că e fericită acolo unde se află, când eu am determinat-o să plece? … De aceea vreau să aflu, înțelegi? Vreau s-o găsesc, să-i găsesc. Să văd că e bine. Dar mă gândesc că poate nu vreau să aflu. Dacă descopăr că nu e bine, dacă aflu ceva îngrozitor? Ce se va întâmpla dacă voi descoperi că a murit, că a murit el – ei bine, asta probabil că nu ar cântări prea mult, pentru că el oricum e mort sau a fost -, dar trebuie să aflu!”  

     Însă, atunci când Roger găsește un mic anunț dintr-un ziar, tipărit pe 13 februarie 1776, în colonia americană Carolina de Nord, în legătură cu soarta părinților ei, își dă seama că Brianna a avut perfectă dreptate să se teamă. Claire îl găsise pe Jamie și trăise fericită alături de el câțiva ani, apoi o mare nenorocire s-a abătut asupra lor. Anunțul îl năucește atât de mult, încât nici nu are curaj să-i mărturisească tinerei ce a descoperit pentru că ține enorm la ea și vrea să o ferească de suferință. Ce va face până la urmă? Îi va sugera să renunțe la căutări sau îi va mărturisi adevărul? Există oare o șansă să modifice istoria și să salveze viața părinților ei?

     Mi-am dorit foarte mult să văd cum se desfășoară povestea de dragoste dintre Brianna și Roger și, sinceră să fiu, mă așteptam să îi văd la fel de pasionali ca Jamie și Claire. Din păcate, am văzut doi tineri foarte indeciși, mult prea pudici și parcă puțin cam prea bucuroși că sunt întrerupți de fiecare dată când pasiunea le dă târcoale. În schimb, marea mi-a fost bucuria să-i văd pe Claire și Jamie la fel de îndrăgostiți și înflăcărați. Dar oare dragostea lor poate depăși chiar toate obstacolele?

     Dacă în “Cercul de piatră”, am luăm parte la reîntâlnirea celor doi soți și la numeroasele lor peripeții pe mare, în “Tobele toamnei” avem ocazia să vedem cum Claire și Jamie se vor confrunta cu noua lor viață în coloniile americane. Nava lor fusese împinsă spre coasta Georgiei de un uragan. Ajunseseră acolo uzi, zdrențăroși și săraci – cu excepția câtorva pietre prețioase mari și scumpe, dar având speranța că aici vor avea parte de o viață mai bună.

“La urmă urmelor, era o lume nouă, eliberată de frică și încărcată de bucurie, pentru că acum eu și Jamie eram împreună, pentru viața pe care o aveam în față. Despărțirea și tristețea se aflau în urma noastră. Nici măcar gândul la Brianna nu-mi provoca vreun regret cumplit – îmi era dor nespus și mă gândeam mereu la ea, dar știam că era în siguranță în timpul ei, și acea cunoaștere îi făcea absența mai ușor de suportat.”

    În această nouă aventură îi vor avea alături de ei pe : Ian, nepotul lui Jamie – un puști care intră mai mereu în tot felul de necazuri (băiatul fusese răpit de pirați în anul precedent, iar dorința de a-l slava, îi adusese pe Claire și Jamie pe un drum întortocheat și periculos până în America); Fergus (fiul adoptiv al lui Jamie), un tanăr de origine franceză, pe care l-au scos în urmă cu douăzeci de ani dintr-un lupanar parizian; Duncan, un  fost deținut care fusese cândva închis la Ardmuir, laolaltă cu Jamie. Doar pierderea brațului din cauza unei infecții îl salvase de la a fi trimis la muncă împreună cu ceilalți deținuți. Cum nu era apt pentru munci grele, fusese grațiat și eliberat, pentru  a muri de foame pe străzi –  asta până când l-a descoperit Jamie. Mai târziu își va face apariția și Lord John Grey (este la rândul său protagonistul unei alte serii scrise de Diana Gabaldon), bărbatul care de-a lungul timpului a avut o imensă influență asupra vieții lui Jamie. Datorită lui a supraviețuit pe câmpul de luptă și în închisoare, iar mai târziu, tot el și-a exercitat influența pentru ca Jamie să nu ajungă sclav. În plus, el este cel care  are grijă de copilul lui Jamie. Însă lui Claire îi este greu să  aibă un sentiment cald de amiciție față de John Grey, mai ales de când acesta i-a mărturisit natura sentimentelor pe care le nutrea față de soțului ei.

     Din păcate, necazurile se vor abate asupra lor încă de cum au pășit în Charleston. Pentru început, au asistat neputincioși la spânzurarea unui prieten de-al lui Jamie, iar mai apoi au fost nevoiți să îl salveze de la spânzurătoare pe un alt individ – Stephen Bonnet, condamnat pentru contrabandă și piraterie. Acesta reușise să scape de sub supraveghere și se ascunsese tocmai în căruța lor. Știind că în noaptea respectivă drumurile vor fi înțesate de soldați care să-l vâneze, tot ce voia de la ei era să îl trecă în siguranță pe lângă tunicile roșii. Dar oare Jamie a făcut ce trebuie?

“- Coroana nu-l alege întotdeauna pe omul nepotrivit pentru a-l spânzura, englezoaico, a spus el. De cele mai multe ori, omul prins în ștreang își merită soarta. Și n-aș vrea să cred că am ajutat un ticălos să scape nepedepsit.”

     Încă de la bun început, Jamie și Claire s-au gândit să plece din Charleston, să se îndrepte spre Wilmington, apoi să ajungă la Cross River, acolo unde singura rudă pe care Jamie o avea în Lume Nouă-mătușa Jocasta Mackenzie, deținea o plantație numită River Run. Însă călătoria spre Cross River s-a dovedit una plină de pericole pentru că ambarcațiunea lor a fost atacată de pirați, iar în fruntea lor se afla chiar Stephen Bonnet, bărbatul pe care îl ajutaseră în urmă cu câteva zile să scape de tunicile roșii. Însă, în loc să le mulțumească, Bonnet le ia toate pietrele prețioase.

“- O femeie nesăbuită, a spus Bonnet nepăsător, dar cred că nu vă deranjează asta. A dat din cap, zâmbind ușor. Va rămân îndatorat pentru ocazia de a-mi plăti datoria față de dumneavoastră, sir. Viață pentru viață, așa cum spune Cartea cea Bună.

-Asta e plată? a spus Ian, cu un aer furios. După câte am făcut pentru tine, ne jefuiești și ne lovești, îți pui mâinile murdare pe mătușa și câinele meu și mai ai îndrăzneala de a vorbi de răsplată?”

     Nici măcar viața alături de mătușa Jocasta nu a fost una mai ușoară pentru ei. Au încercat să se  familiarizeze cu ritmul vieții de la River Run, însă prezența sclavilor îi tulbura. Și nici nu puteau face nimic în această privință.  

“- Am trăit ca un sclav, Claire, a spus încet, ținându-și capul plecat. Și n-aș putea trăi știind că există cineva pe pământ care simte față de mine ceea ce am simțit eu față de cei care își închipuiau că-mi sunt stăpâni.“

 Din păcate, aici se ține cont de o procedură barbară, legea vărsării de sânge – dacă un negru atacă o persoană albă și, făcând asta, se varsă sânge, atunci trebuie să moară pentru acea infracțiune. Atunci când supraveghetorul gaterului de pe plantație are o altercației cu unul dintre sclavi și este rănit de acesta, se invocă legea coloniei, iar sclavul va fi în curând judecat și executat. Dar ceea ce se va întâmpla mai apoi, e greu de descris în cuvinte. Claire va fi pusă în situația să ia o decizie care îi va  frânge inima.    

“M-am străduit să nu aud și să nu simt nimic, să nu percep nimic altceva decât bătăile sângelui pe care le simțeam cu vârfurile degetelor. M-am străduit din răsputeri să alung din mintea mea vocile din jur, murmurul, praful și duhoarea sângelui, pentru a uita unde mă aflam și ceea ce făceam.”

     Însă acesta nu a fost decât începutul tuturor necazurilor lor. Moartea unei tinere de pe plantație îi va pune și pe ei în pericol. În plus,vor intra în conflict cu unul dintre sergenții Marinei Regale, tot din cauza acelei proceduri barbare și vor fi siliți să plece în zonele sălbatice ale Carolinei de Nord, se vor ascunde în munți, pe teritoriul indienilor Tuscarora și se vor confrunta cu o severă epidemie.

 Sunt nevoită să mă opresc aici și sper din tot sufletul că ceea ce v-am povestit până acum v-a stârnit interesul! Nu vă rămane decât să descoperiți singuri ce se întâmplă mai departe. Lectură plăcută!

Nota 10

Cartea Tobele toamnei vol. 1 (Seria Outlander, partea a IV-a) de Diana Gabaldon poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

„Situația aceasta este mai neverosimilă decât orice roman policier pe care l-am citit vreodată, spuse doctorul Constantine.”

Crima din Orient Express, de Agatha Christie-recenzie

Titlul original: Murder on the Orient Express

Editura: Litera

Colecția Buzz Books

Anul apariţiei: 1934, 2017

Traducere din limba engleză de: Livia Olteanu

Număr pagini: 318

Gen: Polițist

Cotație Goodreads: 4,16

  Romanele Agathei Christie nu se demodează. Dovada? Faptul că sunt ecranizate și în 2017. La sfârșitul lunii noiembrie, un nou film după „Crima din Orient Express” va fi lansat, cu o distribuție explozivă: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Penelope Cruz, Judi Dench, Josh Gad (a jucat în Fantastic Beasts). Este atât de așteptată premiera, încât cu această ocazie a fost lansată o nouă ediție a cărții la Editura Litera, care așa cum ne-a obișnuit, și acum ne încântă cu un aspect deosebit: scris mare, aerisit și o copertă cu titlul în relief și imaginea noii ecranizări.

   Agatha Christie a scris multe romane, acest lucru este cunoscut. Însă „Crima din Orient Express” este unul dintre cele mai originale. Vă avertizez de pe acum, soluționarea misterului vă va lăsa cu gura căscată!

   Acțiunea începe în Siria, cu Hercule Poirot pe drum, întorcându-se dintr-o călătorie. Dorește să zăbovească 3 zile la Istanbul, însă odată ajuns, o telegramă îl cheamă urgent la Londra. Intenționează să plece în acea seară cu celebrul tren Orient Express, dar se pare că toate locurile sunt rezervate. Norocul îi surâde și se întâlnește cu monsieur Bouc, un vechi prieten și directorul companiei de transport. Acesta reușește să-i găsească un loc liber, profitând de neprezentarea unuia dintre pasageri.

De jur împrejurul nostru sunt oameni de toate clasele, toate naționalitățile, de toate vârstele. Vreme de trei zile, acești oameni, străini unii pentru alții, sunt adunați la un loc.

   Detectivul belgian face cunoștință cu o lume pestriță, formată din vecinii săi de vagon, fiecare personaj fiind interesant în felul său: o americancă bogată, ce vorbește întruna despre fiica ei, un conte de origine maghiară și frumoasa sa soție, un italian vorbăreț, o profesoară originară din Anglia, o prințesă rusă, un colonel englez, o misionară suedeză, un comis voiajor. Am uitat pe cineva? A,da, pe cel mai important: Ratchett, un afacerist bogat, ce călătorește alături de asistentul și valetul său.

   Poirot este abordat în tren chiar de Ratchett, care vine cu o propunere: să-l angajeze pentru a-l apăra, întrucât primise scrisori de amenințare. Răspunsul lui Poirot este clar și direct:

„Sper să îmi scuzați remarca prea personală, dar nu-mi place fața dumneavoastră, domnule Ratchett, spuse el.”

   În timpul nopții, trenul se blochează în zăpadă undeva în Iugoslavia, iar dimineața, domnul Ratchett este găsit mort, înjunghiat de 12 ori. Deci scrisorile de amenințare au fost puse în practică! Se creează atmosfera tipică Agatha Christie: o mână de oameni izolați, cu toții suspecți de crimă. Pentru că detectivul belgian ajunge repede la concluzia că nu putea fi cineva din afară: fereastra compartimentului este deschisă, însă numai pentru a deruta: dacă asasinul ar fi fugit pe acolo, ar fi lăsat urme în zăpadă. Atipică este și descoperirea medicului Constantine, aflat întâmplător în tren: loviturile au fost aplicate fără nicio noimă, unele mai slabe, altele mai puternice, unele cu mâna dreaptă, altele cu stânga. Să fie doi ucigași? Un bărbat și o femeie, un dreptaci și un stângaci?

   Și acum începe acțiunea cu adevărat! Poirot, împreună cu Bouc, directorul companiei, și cu medicul Constantine, îi interoghează pe toți pasagerii pe rând. Doamna Hubbard, americanca bogată, susține că în noaptea precedentă, un bărbat ar fi intrat în compartimentul ei, iar însuși Poirot a auzit niște zgomote din compartimentul alăturat, locuit de domnul Ratchett, urmate de cuvintele în franceză ale acestuia: „Nu e nimic, m-am înșelat!”. Să fie relevant faptul că din compartimentul doamnei Hubbard se poate intra în cel al victimei printr-o ușă comunicantă?

  O batistă cu inițiala H, un curățător de pipă găsite la locul crimei, un nasture al uniformei conductorului de tren în camera doamnei Hubbard, ceasul victimei, spart și blocat la presupusa oră a crimei. Curând apar și alte indicii: arma crimei, un cuțit plin de sânge în trusa de toaletă a aceleiași doamne Hubbard; o bucățică de hârtie arsă în camera victimei, ce se dovedește a fi o scrisoare de amenințare la adresa lui Ratchett, legată de o tragedie celebră a familiei americane Armstrong. Se pare că Ratchett nu era chiar ușă de biserică…

   Poirot corelează toate acestea cu o discuție auzită din greșeală înainte de a se îmbarca, dintre doi dintre pasageri, amândoi englezi, respectiv profesoara Mary Debenham și colonelul Arbuthnot.

Vedeți dumneavoastră, dragă doctore, eu nu sunt genul care să se bazeze pe procedura obișnuită. Eu caut psihologia, nu amprentele sau scrumul de țigară.”

„Toată tărășenia este o fantasmagorie! strigă monsieur Bouc.”

   Ei bine, da! Așa am reacționat și eu când am citit cartea prima dată, acum câțiva ani și dacă vi se pare la fel, sunteți pe drumul cel bun, oricât de ciudat ar suna. Pe măsură ce investigația avansează, începem să-i bănuim pe toți, pe rând. Observăm că și cutare avea motiv sau ocazie, iar până la urmă ne dăm bătuți,spunându-ne cu frustrare că nu mai înțelegem nimic, că nu există nicio logică. Nu vă faceți griji, în final totul va fi lămurit și explicat ca la carte, cum numai Lady Agatha știe.

„- Ma foi! spuse monsieur Bouc nemulțumit. Chiar toată lumea din acest tren minte?

– Asta urmează să aflăm, răspunse Poirot.”

„Dacă rezolvați acest caz, mon cher, am să cred cu adevărat în miracole!

   Unii nu înțeleg de ce recitim anumite cărți sau sunt de părere că mai ales în cazul unui roman polițist, a doua lectură nu mai are farmec, întrucât cunoaștem finalul. Ei bine, îi contrazic. La prima lectură eram atât de prinsă în poveste, încât multe lucruri nu le-am băgat de seamă și am căzut în capcana abil întinsă. A doua oară m-am distrat observând toate lucrurile care mi-au scăpat atunci și am fost mai atentă la construcția personajelor decât la acțiune.

   Poirot

E tare ciudat omulețul acesta. Un geniu? Sau un țicnit? Va rezolva oare acest mister? Imposibil, nu văd nici o rezolvare. Este prea încurcat totul…”[/quote_box_center]

   Că vine vorba de personaje, cel mai conturat este, desigur, Poirot, pe care deja îl recunosc și dintr-o scurtă descriere: „Doi bărbați discutau în franceză sub geamul ei. Unul era un ofițer francez, celălalt, un bărbat scund, cu mustăți enorme. Mary Debenham zâmbi ușor. Nu mai văzuse niciodată o persoană atât de înfofolită. (…) Se pregăti cu grijă, înfășurându-se în mai multe haine și fulare și punându-și niște galoși peste ghetele lui îngrijite.” – detectivul este proverbial de friguros, glumind puțin, mă întrece până și pe mine.

   Proverbială îi este și vanitatea, care alături de micile celule cenușii, ar trebui să devină marcă înregistrată: [quote_box_center]„Hercule Poirot încercă să pară modest, dar eșuă cu desăvârșire.”

„- Vă sună cunoscut numele, poate?

– Îmi sună oarecum cunoscut. Dar am crezut întotdeauna că este un croitor de haine de damă.

Hercule Poirot îl privi cu dispreț.

– Este incredibil! spuse el.”

– aș fi dat orice să-i văd fața lui Poirot când a fost confundat cu un creator de haine de damă! Aș vrea să apară în ecranizare!

   Desigur că micile celule cenușii sunt puse la treabă și belgianul descoperă adevărul înaintea tuturor și ca în fiecare roman, priceperea sa ne „enervează” și mai tare; el știe ceva ce nouă ne scapă și nu se abține să ne-o arunce în față:

„- Nu înțelegeți, spuse el. Nu înțelegeți deloc. Spuneți-mi, știți cine l-a ucis pe Ratchett?

– Dumneavoastră știți? replică monsieur Bouc.

Poirot încuviință din cap.

– O, da, răspunse. Știu deja de ceva vreme. Este atât de clar, încât mă întreb cum de nu v-ați dat seama și dumneavoastră.”

Momente amuzante

   De fiecare dată când citesc ceva de Agatha Christie, mă amuz teribil: ce umor fin, cum poate această femeie să-i ironizeze pe englezi și nu numai:

„Poirot, citind corect gândurile englezului, știu ce-și spusese în sinea lui. „Doar un afurisit de străin.”

Fideli obiceiurilor națiunii lor, cei doi englezi nu erau prea vorbăreți.”

Îmi place să-i văd pe englezi nervoși, comentă Poirot. Sunt tare amuzanți. Cu cât sunt mai emoționați, cu atât mai puțin știu să vorbească.”[/quote_box_center]

   La acest paragraf, pur și simplu am pufnit în râs: „La o masă micuță, stătea bățoasă una dintre cele mai urâte doamne în vârstă pe care le văzuse vreodată. Era de o urâțenie distinsă – care fascina mai mult decât oripila. (…) Este o personalitate, spuse monsieur Bouc.  Urâtă ca noaptea, dar se face remarcată. Sunteți de acord?”

   Ecranizări

   O carte pe care neapărat trebuie s-o citiți înainte de a vedea ecranizarea, ce urmează a fi lansată și care sper din tot sufletul să fie mai bună decât celelalte. Până în prezent, după „Crima din Orient Express” au fost făcute nu mai puțin de 2 ecranizări și 2 adaptări. Atunci când apreciezi foarte mult o carte, ți se pare că nicio ecranizare nu se ridică la nivelul ei. Așa mi s-a întâmplat și mie. Cel mai mult mi-a plăcut cea din 2010, cu David Suchet. Pe lângă faptul că pentru mine nu există alt Poirot decât David Suchet, ecranizarea este bine realizată și ceea ce apreciez cel mai mult, atmosferică: se aude vântul șuierând, se observă balansul atunci când trenul merge, scenele cu zăpada sunt excepțional filmate, parcă simți și tu frigul iernii din Balcani. Chiar dacă nu se regăsește în carte, mi s-a părut genială aluzia la obsesia lui Poirot pentru simetrie: la micul dejun, atunci când este întrebat cum preferă ouăle, răspunsul detectivului este: fierte și de aceeași mărime. Când îi sunt aduse, așază un tacâm deasupra lor, pentru a vedea dacă sunt la fel.

   Chiar dacă în carte nu s-a întrerupt lumina, introducerea în film a acelei scene sporește și mai mult atmosfera: felul în care stăteau cu toții adunați la lumina lumânărilor, acela chiar e un cadru bun. Nu mi-a plăcut însă la sfârșit, când reacția lui Poirot a fost exagerată: chiar nu-l văd pe micuțul detectiv belgian țipând și ieșindu-și din fire în acel fel. Bineînțeles că scena nu a existat în carte.

   Probabil ecranizarea din 1974 a fost cea mai fidelă, dar cu tot respectul pentru marii actori (Ingrid Bergman, Anthony Perkins, Lauren Bacall, Sean Connery, Vanessa Redgrave, Jacqueline Bisset, Michael York), pe la jumătate mă apucase o plictiseală și verificam în continuu cât mai durează. Și nu știu de ce monsieur Bouc a devenit italianul Bianchi.

   Însă Zmeura de Aur ar primi de la mine adaptarea din 2001, cu Alfred Molina în rolul lui Poirot. Pe bune,  Alfred Molina?! Nu mi se pare actor mai nepotrivit pentru a-l interpreta pe detectiv. Este prea latin, dacă pot spune așa, pentru calculatul Poirot. Și unde s-au pierdut „ochii verzi ca ai unei pisici”? Molina are ochii negri precum cafeaua. Lăsând la o parte nemulțumirile de ordin estetic, acțiunea este plasată în zilele noastre, ceea ce îi răpește tot farmecul. Să-l vezi pe Poirot folosind laptop-ul sau derulând o casetă video? Bine că nu a fost realizat filmul mai târziu, cred că îl vedeam făcându-și un selfie sau dând scroll pe Facebook. Agatha Christie și telefoane mobile, televizoare? Nu, clar nu. În plus, dacă acțiunea ar fi plasată în zilele noastre, intriga nu ar mai avea nici un haz: cu telefoanele mobile nu puteau să anunțe Poliția atunci când constatau decesul? Ce să mai vorbim de cutia de pălării, care are un rol important în investigație… Nici măcar înzăpezirea nu s-a păstrat, drumul fiind blocat de un bolovan pe șina de cale ferată. Contesa Dragomiroff a fost transformată în soția unui dictator din America de Sud, suedeza, valetul și chimonoul roșu au fost eliminate, iar frumoasa contesă Andrenyi este inacceptabil de comună. Pe scurt, opera Agathei a fost măcelărită cu sânge rece, mai ceva ca Ratchett.

    O surpriză plăcută mi-a produs adaptarea japoneză din 2015: deși acțiunea este plasată în Japonia și toate personajele sunt de această naționalitate, diversitatea dispărând din acest punct de vedere, filmul este atmosferic și unele aspecte sunt mai fidele decât în celelalte ecranizări: doar aici apare una dintre replicile mele preferate, în care Poirot îi spune lui Ratchet că nu-i place fața lui, chimonoul este prezent (și este roșu, nu alb, ca în ecranizarea din 1974) și se pune o problemă ce nici măcar în carte nu există: dacă a nins în noaptea crimei, ceea ce ar fi șters urmele din zăpadă.

   Așa că sper din tot sufletul ca ecranizarea din 2017 să fie una pe măsura cărții. Deși încă de pe acum am câteva observații cu privire la distribuție: Johnny Depp este prea tânăr, sexy și carismatic (suficient încât să flirteze cu personajul lui Michelle Pfeiffer) pentru Ratchett, iar pe Penelope Cruz nu o văd în rolul misionarei suedeze (din câte mi-am dat seama din trailer și câteva informații, se pare că nici suedeză nu mai e, aducând-o pe Pilar Estravados din alt roman al Agathei Christie, „Crăciunul lui Hercule Poirot”); mai degrabă o vedeam pe Penelope în rolul contesei Andrenyi. Cel mai bine cred că se potrivesc Michelle Pfeiffer (o adevărată provocare rolul acesta!) și Judi Dench, însă rămâne de văzut.

   Despre autoare

   Agatha Christie nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre cele mai valoroase și prolifice scriitoare, a scris 80 de romane și povestiri polițiste, 19 piese de teatru și 6 romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

  Cele mai îndrăgite și cunoscute personaje ale sale sunt Hercule Poirot și Miss Marple, care ne „conduc” spre rezultatul enigmei. Cineva a spus odată că succesul scriitoarei britanice nu stă în talentul său, ci într-o logică impecabilă. O logică ce a dăinuit până la sfârșitul vieții, mărturie stând chiar romanul de față, scris la vârsta de peste 80 de ani.

 

Cartea Crima din Orient Express de Agatha Christie poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Surse foto: arhivă personală, Le Cinema Dreams – blogger, Daily Mail

by -
14

“Celor care știu ce s-a petrecut cu adevărat în Golf și care mi-au vorbit despre acest lucru, sincerele mele mulțumiri. Vă dați seama foarte bine la cine mă refer; haideți să lăsăm lucrurile așa cum sînt.”

Pumnul lui Dumnezeu, de Frederick Forsyth-recenzie

Titlu original: The Fist Of God
Traducere:  Radu Paraschivescu şi Cornelia Bucur
Editura:  RAO, 1998
Număr pagini: 699

   Frederick Mc Carthy Forsyth s-a născut în 25 august 1938 în Ashford, Kent, Anglia. A fost pilot în Royal Air Force, spion la MI6, jurnalist, ocazional comentator politic și scriitor de succes.

  Mai multe  romane ale sale au fost ecranizate, cărțile sale sunt frecvent pe lista de bestseller, de altfel a vândut peste 70 milioane de cărți. Scrie thrillere și crime-fiction.

“Operaţiunea ,,Furtună în deşert” e pe cale de a începe când serviciile secrete americane află că Saddam Hussein are la dispoziţie o armă ucigătoare care poate nimici armatele aliate. Maiorul Mike Martin este paraşutat în munţii Irakului, cu ţinta Bagdad. Misiunea: Să găsească şi să distrugă Qubth-UT-Allah-,,Pumnul lui Dumnezeu.”

   Un roman complex despre feţele văzute și nevăzute ale unei confruntări, care n-a antrenat doar Irakul și Kuweitul, ci întreaga lume.

   Romanul începe cu asasinarea unui savant Gerry Bull, care a dat naștere unor teorii bizare în mas-media. Vina era aruncată de unii către CIA, alții ținteau către MI6  sau Mossad pentru că se spunea că israelienii îi urau pe cei ce lucrau pentru Irak. Și Gerry Bull asta făcea…

Gerry lucra pentru Irak, iar Irakul era dușmanul Israelului. Cu alte cuvinte doi și cu doi fac patru. Singura problemă era că, în lumea umbrelor și a oglinzilor deformante, ceea ce părea să nu fie doi era înmulțit cu un alt factor care, la rândul lui, nu era neapărat ce părea să fie, iar rezultatul putea, ce-i drept, să fie patru, dar de cele mai multe ori era cu totul altul.”

Dar cum era Gerry Bull?

   Gerald Bull se născuse în Ontario, era isteț cu mintea brici, a absolvit Universitatea  din Toronto, Facultatea de Inginerie la 16 ani, la 22 devenind cel mai tânăr posesor al titlului de doctor din istoria facultății. Imaginația i-a fost stârnită de studiul balisticii, în contextul ingineriei spațiale, era interesat de rachete, proiectile, și de orice alt obiect aflat în zbor. După 10 ani la CARDE (Institutul Canadian de Cercetări și Dezvoltare a Armamentului), sponsorizat de Universitatea McGill și de Armată, înființează pe Insula Barbados un mic centru de cercetare.

“Era ca și cum ai fi încercat să câștigi supremația în industria automobilului de Formula Unu bazându-te pe dotările unui garaj obişnuit”.

   Bull a reușit! A început  o carieră  punctată cu numeroase și uimitoare invenții. Zbătându-se într-o lume dezinteresată de proiectele lui, Gerry Bull oferă consultanță delegațiilor militare din alte  țări, cimentând prietenii cu cei din Israel, Egipt, Venezuela, Chile și Iran. De asemenea, consultații pe probleme de artilerie Angliei, Olandei, Italiei, Canadei și Americii, ai căror savanți militari (deși nu erau de la Pentagon) continuau să-i studieze activitatea și invențiile cu venerație și teamă.

   Pentru că, având aprobarea CIA și inocent în probleme politice i-a ajutat pe sud-africani să-și înnoiască parcul de artilerie, ajunge la închisoare și plătește o amendă consistentă. L-a deranjat mai mult rușinea îndurată și sentimentul trădării, iar compania pe care o conducea dă faliment.

   Intră la consultanță, lucrează pentru China, apoi ajunge în Irak, unde este recrutat de Amer Saadi, numărul doi din MIMI (Ministerul Industriei și Industrializării Militare). Acesta i-a spus că au nevoie de ajutorul lui și Bull, care adoră problemele, acceptă. Dorind să-și realizeze visul (tunul gigant), Bull face abstracție de regimul pentru care lucrează, lucru pe care îl fac și mulți irakieni. Supertunul l-a numit “Proiectul Babilon-Pumnul lui Dumnezeu” iar propulsorul de rachete “Pasărea Irakiană”.

“Cele trei servicii de referință, CIA din America, SIS din Anglia și Mossadul israelian, au ajuns împreună la concluzia că, din cele două dispozitive, tunul Babilon era o jucărie amuzantă, iar racheta Pasărea o amenințare veritabilă. Toate cele trei servicii au calculat greșit, întrucât cea care nu avea să funcționeze era tocmai Al-Abeid” (Proiectul Pasarea)

   Apoi discuția cu un prieten îi deschide ochii și vrea să plece din Bagdad, dar este prea târziu. Saddam dă ordin să fie ucis.

   Preşedintele Saddam era înconjurat de un număr mic de apropiați în care avea încredere, fiul lui, ginerele, și mai ales cei care făceau parte din tribul în care se născuse și el:

“Pentru Saddam Hussein există o singură calitate pe care le-o cerea celor care erau în slujba lui: loialitatea. O loialitate totală, absolută, înrudită cu sclavia. Experiența îl învățase că și această însușire avea o anumită ierarhie interioară. Pe primul plan se situa familia, pe urmă venea clanul și apoi în al treilea rând, tribul. Există o zicală arabă care zice cam așa: ”Eu și fratele meu împotriva vărului nostru; eu și vărul meu împotriva lumii.” Pentru președintele irakian acesta era un adevărat principiu de viață, în care credea neabătut și care dădea roade.”

   Din tribul lui făceau parte cei mai importanți consilieri și miniștrii precum și Omar Khatib, comandantul temutei poliții secrete, care purta porecla de Torţionarul. Deși se auzeau plângeri la adresa lui, până la președinte, acesta nu le lua în seama știind că îi este loial, mai ales că făcea parte din tribul al-Tikriti.

   Ceilalti doi bărbați din serviciile secrete erau: Doctorul Ubaidi-care se ocupa cu spionajul peste hotare și Hassam Rahmani  care se ocupă de operațiunile de spionaj organizate în Irak de alte state.

    Lui Saddam îi plăcea să se înconjoare de cât mai mulți când lua hotărâri:

“Atunci când se discuta probleme delicate, unii dictatori prefera ca la ședințe să ia parte un număr cât mai mic de oameni. Saddam proceda exact pe dos; dacă trebuia să facă unele treburi murdare, era mai bine să fie implicați cu toții. În acest fel, nimeni nu putea să spună: nu m-am mânjit, n-am știut nimic. Pe de altă parte, toți cei aflați în jurul lui înțelegeau, fără echivoc, mesajul: cad eu, cădeți și voi.”

   Pe de altă parte știe și să țină secrete. Îi dăduse o sarcină lui Osman Badri, ofițer și inginer, care construise cu muncitori străini o bază secretă. Muncitorii, aduși cu elicoptere rusești, după terminarea lucrărilor fuseseră uciși, dar Badri nu știa asta. Baza secretă adăpostea un tun gigant. În apropierea bazei erau trei sate cu rol de santinelă, populate cu oameni-gărzi, capre, case, păreau niște sate autentice, chiar lângă deşert.

   Osman Badri participa la invazia Kuweitului, împreună cu fratele lui, pilot pe avion. Cu tatăl lui evita să discute despre Saddam, pentru că acesta îi admira pe englezi și fusese un medic respectat și apreciat. Dar lui Osman Badri anul 1990 i s-a părut cel mai important din viața lui și-i spune fratelui său:

“-Am stat cu spatele la Golf și cu fața la Palatul Dasman și mi-am zis: ”Lăudat fie Profetul, am făcut-o. Până la urmă am cucerit Kuweitul într-o singură zi, și așa s-a terminat totul.”

Evenimetele ulterioare aveau să-i infirme vorbele. Așa avea să înceapă totul.”

Hassam Rahmani se află în poliția secretă pentru că era foarte bun la ceea ce făcea ”un technocrat într-o lume de cretini care parveniseră politic.”

   Era întrebat de prieteni lui din alte țări de ce slujește regimul acesta și deși răspundea evaziv, realitatea era alta. Voia să urce pe scara socială, și avea o afecțiune reală pentru oamenii din țara lui, pe care Partidul Baas nu-i mai reprezenta de multă vreme. Totuși trebuia să aibă grijă, să se ferească de necazuri și să avanseze:

“Motivul principal era că voia să urce pe scara socială. Pentru irakienii din generația lui opțiunile erau puține la număr. Putea fie să se opună regimului, să plece din țară, să trăiască în străinătate de pe o zi pe alta, ferindu-se de echipele de lichidare trimise pe urmele lui și câștigându-și pâinea ca interpret sau traducător din arabă în engleză sau invers, fie să rămână în Irak..

Daca rămânea, avea iarăși trei variante. Să se opună din interior regimului, urmând să ajungă  într-una din camerele de tortură ale acelui animal pe nume Omar Khatib, o creatură pe care o ura cu certitudunea că sentimentul era sută la sută reciproc, să încerce să supraviețuiască în pielea omului de afaceri într-o economie care se apropia din ce în ce mai mult de prăbușire, sau să le zâmbească tuturor tâmpiţilor și să avanseze cuminte, pe scară ierarhică, folosindu-și inteligența și calităţile.”

 

     După ce Saddam a ocupat Kuweitul, americanii, englezii, israelienii vor forma “Comisia Meduza”.

   Dar și aici vor interveni orgoliile. Ei încearcă să-și dea seama dacă Saddam are bombă nucleară sau o armă chimică fatală, conlucrează cu experții  în problemele arabe și de armament.

   Steve Laing, director al departamentului pe relația Orientului Mijlociu la Century House (în fapt Serviciul Englez de Informații cunoscut ca MI6) îl abordează pe Terry Martin, născut în Bagdad, crescut în Irak, școlit în Anglia, specialist în arabă și istoria Orientului Mijlociu. Ar vrea să-l convingă să meargă în Kuweit, să fie agentul lor acolo deoarece le trebuiau date despre armată. Nu ar vrea să lucreze cu un localnic, ar prefera un englez. Terry le spune că fratele lui Mike, maior în SAS ar fi foarte potrivit, arată și vorbește ca un arab și e super antrenat.

   Asa că Mike Martin este rechemat din Abu-Dhabi și cu acordul șefilor lui trimis în Kuweit.

   Întâmplarea face ca el și fratele lui să fi crescut împreună cu familia și fiii doctorului Badri și să fie buni prieten în școală și cu Hassam Rahmani. Viața îi va duce pe cei trei în aceleași locuri, e drept de pe poziții diferite și din fericire nu se vor întâlni.

   Mike ajunge la Riad unde  este așteptat și i se face rost de acte. Mike se transformă într-un adevărat beduin, nespălat, neîngrijit. Face cunoștiință cu un tânăr pilot  din Kuweit, al cărui tată era un negustor bogat și cunoscut. Tânărul pilot îl roagă să-i transmită tatălui său un mesaj din partea lui. Mike pleacă, aproape de graniță își mută lucrurile în coșurile unei cămile și călare pe ea cu puiul ei legat trece în Kuweit. Ia legătura cu negustorul, care se oferă să-l ajute, îi face rost de cheile de la câteva case părăsite, mai multe rânduri de acte, mai multe maşini.

   Şi așa Mike, pe lângă strângerea de informații îi învață pe un grup de tineri kuweitieni cum să ducă o luptă de gherilă și să provoace cât mai multe pagube duşmanului.

   Între timp, la Bagdad, un tânăr negustor Harris primește la hotel un plic. La început se sperie, apoi trimite plicul la Londra, unde merge și el. Ia plicul și-l duce la ofițerul lui de legătură la ambasada Israelului (Harris –evreu fiind-acceptase să ajute Israelul).

   Scrisoarea transmitea că o înaltă oficialitate a regimului irakian, cu o poziție cheie între consilierii pe probleme politice și militare, se arată dispus să lucreze pentru Israel, oferind informații în schimbul unor sume de bani, depuse într-un cont la o veche banca austriacă. După o ședința la nivel înalt i se trimit la căsuța poștală menționată o listă cu 20 de întrebări  verificabile. Cel care va fi numit Jericho răspunde corect, dovedind că a spus adevarul.

   A.B. Moncada, angajat la Națiunile Unite, este desemnat să țină legătura cu Jericho, se stabilesc locuri pentru a lăsa mesajele, modul cum se vor anunța reciproc, fără a se cunoaște niciodată. Timp de doi ani Moncada se ocupă de Jericho, apoi diplomatul este rechemat în țară și colaborarea încetează. Şi aici se adeverește expresia “tace și face” englezii îl aveau pe Mike în Kuweit de care nu spuseseră nimănui, israelienii pe Jericho, iarăși tăcere, deși pretindeau că vor colabora cu toţii.

  Întâmplator Terry află de Jericho, de la profesorul său, un israelian care tradusese mesajele. El îi spune lui Paxman și lui Laing. Veștile ajung la șefii lor, care iau legătura cu directorul CIA, apoi cu prim ministrul israelian. Așa vor ajunge să îl folosească din nou pe Jericho, dar le trebuie un om de legătură. Așa că Mike va fi scos din Kuweit și trimis în Bagdad. De data asta se va apela și la Mihail Gorbaciov, și Mike va fi grădinarul casei ataşatului rus în Bagdad.

   La fel ca toate serviciile și cele irakiene se spionau între ele. Rahmani își infiltrează agenta pe Leila în patul generalului Kadiri, dar acesta află și ea este ucisă. Ambii vor fi îngroziți neștiind cât spusese Leila și cui.

   Cu informațiile trimise de Jericho prin Mike americanii bombardează o mulțime de fabrici de armament. Dar cea mai importantă, cea care adăpostea “Pumnul lui Dumnezeu” nu era de găsit. Pentru informație Jericho cere 5 milioane de dolari și să fie scos din ţară.

   Apoi lucrurile se precipită. Israelienii vor să afle cu orice prêt cine e Jericho și chiar o vor face urmărind contul bancar. Cum? Puteți afla citind cartea.

   Omar Khatib îi spune lui Saddam că doctorul Sahah Siddiqui este trădătorul, dar a murit la interogatoriu (convenabil nu?) Apoi tatăl lui Osman Badri este arestat, torturat și ucis, anchetatorii acuzând pe baza unor probe plantate de ei. După înmormântare Osman va vorbi cu “un înalt general” care-l abordează cu compasiune și în discuție îi va spune unde este “Pumnul lui Dumnezeu”. Speriat de ce a făcut va fugi la fratele lui, dar din păcate se vor prăbuși cu avionul.

   Oamenii lui Rahmani interceptează frecvența radio pe care emite Mike, dar în timp ce plasa se strânge el fuge. Jericho transmite locul unde este arma secretă.Toată lumea își unește forțele și locul este distrus, apoi Saddam este scos de armata aliaților din Kuweit.

Şi totuși persistă întrebarea: De ce n-au ocupat aliații Irakul?

  Cartea este extrem de complexă, multe personaje, multe situații, multe documente, de altfel autorul o dedică:

“Celor care știu ce s-a petrecut cu adevărat în Golf și care mi-au vorbit despre acest lucru, sincerele mele mulțumiri. Vă dați seama foarte bine la cine mă refer; haideți să lăsăm lucrurile așa cum sînt.”

   Deşi vorbește mult despre tehnică și tactică de luptă, despre diferitele tipuri de armament, despre componenţa și modul de existența al serviciilor secrete, despre cum și pe ce criterii se fac și se desfac alianțe, cartea nu este plictisitoare.

   Dacă vreți să vedeți cum au distrus arma, cine era și ce s-a întâmplat cu Jericho (pe mine m-a lăsat mască) cum s-a descurcat Mike și cum s-a întors acasă, care erau jocurile de culise ale aliaților citiți cartea.

De altfel iată câteva păreri avizate despre carte:

“Un roman formidabil…O mare varietate de personaje prezentate cu măiestrie…Și mai presus de orice, Forsyth te ține cu sufletul la gură prin arta de a povesti…” (Sunday Times)

“O intrigă desfășurată într-o viteză amețitoare, pe mai multe planuri, și o incredibilă atenție acordată amănuntului definitoriu-iată amprenta inconfundabilă a unui autor de notorietate.” (Daily Mirror)

“Înca odată, precum în “Ziua şacalului” și în atâtea alte romane memorabile, maestrul a dat o strălucită probă de virtuozitate.” (The Times)

Cartea Pumnul lui Dumnezeu, de Frederick Forsyth poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

“Tăișul sabiei însăși incită la acte de violență.” – Homer, Odiseea

Tăișul sabiei-partea I din Trilogia Prima Lege, de Joe Abercrombie-recenzie

Editura Nemira
Colecția: Nautilus
Anul apariției: 2017
Titlul Original: The Blade Itself
Traducător: Laura Bocancios
Număr de pagini: 608

    Tot auzi în zilele astea de glorie absolută a Cântec-ului de gheață și foc martinian, cam despre orice carte fantasy și nu numai, că ar fi Urzeala Tronurilor combinată cu… ceva… sau mutată… undeva…, în așa fel încât să te facă să anticipezi că romanul respectiv o să te pasioneze strașnic, deși, desigur, subiectul lui real îl regăsești doar în ceva-ul sau undeva-ul ăla. De fapt, opera lui Martin nu seamănă cu nimic ce era până la el în fantasy și nici cei care au încercat să-i urmeze rețeta nu au prins niciunul combinația la perfecție. Sunt teme, preluări istorice, dualități alb-negru întrepătrunse sau moduri de a-și trata personajele, care le-au ieșit binișor unora și i-au dus pe o cale apropiată, dar nimic care să egaleze pe deplin realismul și vivacitatea universului sau caracterelor din GoT.

   Asta până la seria Prima Lege a lui Abercrombie. Nu există cu adevărat alt titlu pe care să îl indici cuiva căruia i-a plăcut Urzeala tronurilor și ar dori să citească ceva în același stil.

   Sigur, sunt diferențe. Lumea din A Song of Ice and Fire are mai multă complexitate politică, pentru că este inspirată foarte amplu din istoria europeană, cea din The First Law este mai axată pe trăirile individuale ale personajelor în cadrul unei tulburări generale de aceeași magnitudine. La Martin realismul se creionează prin descrieri ale tuturor aspectelor vieții, de la heraldică la felurile de mâncare servite într-un han, la Abercrombie el vine din totalitatea imperfecțiunilor protagoniștilor, în contextul aceluiași soi de momente excepționale în care sunt puși să acționeze. Aș spune, cu riscul blasfemiei, că eroii lui Abercrombie sunt mai amuzanți, în orice alt gen de comparații ieșind la egalitate cu cei ai lui Martin. De exemplu, la importantul criteriu al gradului în care te atașezi de ei, unde ambii scriitori excelează, parcă tocmai pentru a-ți sfâșia inima când ți-i masacrează fără milă, la un moment dat.

  Asadar, același dur ev mediu european tramsmutat în fantasy. Cu unele aspecte ceva mai moderne istoric în Prima Lege. Uniunea este mai dezvoltată ca regatele din jur și are un pic din Imperiul Habsburgic sau Britanic colonial – dacă Abercombie nu ar fi avut grijă ca prin denumirea unei regiuni înapoiate, Englia, dintre asprul Nord și Uniune, să rezerve țării lui un rol insignifiant ca sursă de inspirație. Ba chiar, Englia e un fel de Anglie și Americă la un loc, dublând satira – dacă ai insista neapărat să identifici fiecare regat inventat într-o entitate statală din istoria noastră. Imperiul Gurkhul ar fi un fel de altoire otomano-persană-arabă sub Mehmet Cuceritorul, Darius sau Saladin. Vechiul Imperiu, cu gloria lui de altădată, este inspirat de fostul Imperiu Roman. Uniunea cea avansată reprezintă o variantă medievalo-burgheză a Uniunii Europene. Nordul poate fi pentru britanici ținutul temuților scoțieni care mereu îi atacau pe la spate, când se prindeau în confruntările din sud, sau al unor vikingi fără talent de navigatori, însă la fel de fioroși, pentru restul omenirii ce nu știe despre scoțieni decât bancuri.

    Logen Nouă-Degete sau Sângerosul Nouă este un înfiorător barbar din Nord călit în cruntele lupte dintre clanuri, expert în supraviețuire, dar lăsat fără familie de invazia monștrilor shanka, porecliți și capete turtite. Umanoizi în genul orcilor, dar neumani și inumani. Apar tot mai mulți cu fiecare an, fără să se știe decât vag de unde năvălesc. Rămășițe nenaturale ale unui vechi conflict între magi, creaturile nu par, deocamdată, suficient de numeroase încât să-i determine pe luptătorii nordului să se mobilizeze în masă împotriva lor.

   Despărțit de banda lui sinistră de războinici, toți Oameni Aleși, după o confruntare cu shanka, adunându-și ciolanele de prin prăpastia în care căzuse și din șuvoiul năvalnic de râu ce-l târâse, Logen ajunge să vagabondeze prin smârcuri mlăștinoase, înainte de a afla în jurul unui foc de tabăra spiritist că este căutat de Bayaz, Întâiul dintre Magi. Fără prea multe perspective imediate, barbarul acceptă neinteresat măcar să pună întrebări, călăuzirea unui Ucenic trimis după el, către Biblioteca Nordului, unde Marele Mag reușește să îl impresioneze prin felul cum îl pune la punct pe Bethod, cuceritorul care a îngenuncheat până atunci rând pe rând toate clanurile din Nord. Pe multe, chiar cu ajutorul lui Nouă Degete, care i-a fost Campion până la o separare violentă de drumuri și aspirații.

   La fel de lipsit de curiozitate pentru scopurile sale, îl urmează Logen și pe Bayaz, alături de tot mai simpatizatul ucenic Malacus Quai, spre Adua, înfloritoarea și civilizată capitală a Uniunii.

  Datoria lui Sand dan Glokta, Inchizitor al Maiestății Sale, este aceea de a descoperi trădătorii și a le stoarce mărturisirea faptelor lor ticăloase. Necontând prea mult dacă ei sunt cu adevărat trădători sau nu, atâta vreme cât au fost indicați drept suspecți de superiorul său, Arhilectorul Sult.

   Odată cel mai strălucitor cavaler al Uniunii, câștigător al Turnirului duelistic, cu o carieră fulminantă-n Armată, tânăr dintr-o familie bună, talentat în luptă și curajos, Glokta a fost capturat în război de către inamic. În temnițele Împăratului Gurkian a învățat ce înseamnă durerea, umilința și disperarea. S-a întors acasă după doi ani ca o epavă umană, la numai cei treizeci și ceva de ani ai săi mișcându-se încet, asemeni unui bătrân infirm, șchiopătând, cu oase distruse și dinți sparți, nemaiamintind deloc de tânăra speranță a cavalerismului de odinioară.

   Acesta este omul care aplică acum torturi subtile sau mai puțin subtile învinuiților politic, mereu cu amintirea celor suferite de el în prizonierat, dar nu ca un imbold meschin de a-i face și pe alții să sufere, ci doar cu o înțelegere pe care a căpătat-o asupra naturii umane și a felului în care poți destructura orice personalitate, oricât de puternică… Torținoarul Glokta este cel mai complex personaj întâlnit până acum de mine într-un roman fantasy.

  Jezal dan Luthar e un tânăr flușturatic cu sânge nobil. Talentat în artele militare  este selecționat să participe la prestigiosul Turnir anual tradițional pe care îl câștigase odată și Glokta, dar implicarea sa în antrenamente este total lipsită de ambiție. Preferă jocurile de cărți și bețiile în compania prietenilor lui din Garda Regală și ușuraticele cuceriri sexuale întâmplătoare. O existență vidă și superficială, până când intră sub șocul atracției pasionale și viscerale față de o fată de clasa inferioară, Ardee West, sora amicului său, căpitanul meritocratic West.

  Ferro Maljinn e o sclavă evadată din Imperiul Gurkhul. O luptătoare aproape demonică, al cărui unic gând este răzbunarea. O făptură mârâitoare și sanguinară, care îl face pe Sângerosul Nouă să pară aproape un cățeluș drăgălaș prin comparație.

  Adua, cu centrul său administrativ intitulat Agriont, devine punctul magnetic spre care traiectoriile tuturor acestor personaje se îndreaptă pentru a-și încrucișa destinele și a se implica voit ori nevoit în lupta pentru putere ce se conturează… Fiindcă Uniunea este un cuib de intrigi, uneltiri, comploturi, în timp ce din exterior nori negrii se adună. Pe de o parte Bethod, autoproclamat Regele Nordului, atacă recent colonizata Englia, pe de alta, noul Împărat Gurkian vrea să spele rușinea înfrângerii trecute în fața Uniunii și să invadeze teritoriile de graniță. Mai există o amenințare, nu pe deplin conștientizată de către oameni, înmulțirea dincolo de munți a oribililor capete turtite shanka, care funcționează în același rol de pericol monstruos îndreptat împotriva întregii umanități, pe care îl au în Urzeala Tronurilor armata de zombii a Celorlalți.

   Schimbările perspectivelor de narare prin alternarea punctelor de vedere ale diferiților protagoniști sunt fluide și bine dozate. Succesiunea lor ajută cititorul să  perceapă profund fibra socială și politică a romanului, lăsând mereu o senzație de mai vreau, pentru că fiecare tronson de intrigă este la fel de interesant și nu ajungi să te saturi de niciunul dintre ele.

   Un punct forte al stilului lui Abercrombie este descrierea înfruntărilor armate, ale  luptelor și războaielor. Nu e loc pentru cavalerismele nobililor împopoțonați cu  armuri elegante în ciocnirile din universul Primei Legi. Bătăliile se duc prin noroaie, zăpezi, praf deșertic, păduri și înseamnă valuri de sânge, sudoare, urlete și durere. Onoarea, mila și toate sentimentele generoase sunt sufocate în revărsări de furie, ură, frică și violență oarbă.

   Tăișul sabiei, întâiul volum din Prima Lege – această serie care, fără îndoială este pe drumul spre clasicizare-reprezintă mega-opera heroic fantasy prin excelență. Deja are o desfășurare scenografică și cinematografică încă din carte, în clipa când se va ecraniza sau serializa în vreo adaptare filmată, mă aștept la o explozie a pasiunii pentru ea cel puțin la fel de mare ca pentru GoT.

   Nu amânați să fiți printre privilegiații care deja au citit romanele, până când va începe isterizarea fanilor ei cinefili.

  Primele trei volume ale ciclului, publicate la Editura Nemira, au fost numite în original cu fragmente de fraze preluate din butade semi-celebre. În limba română s-a mers pe titluri ce au păstrat sonoritatea, dar au cam golit-o de orice referință culturală, pentru a deveni mai de impact direct sau, poate, în ideea, altfel corectă, că nu au treabă zicerile terestre cu un univers fantasy.

Cam așa ar arăta această trilogie enclavizată a Primei Legi, cu trimiteri cu tot:

Prima Lege / The First Law

Tăișul sabieiThe Blade Itself (2006)

The blade itself incites to deeds of violence.”  — citat din Odiseea lui Homer

 

Fără îndurareBefore They Are Hanged (2007)

“We should forgive our enemies, but not before they are hanged” — citat din Heinrich Heine

Puterea armelorLast Argument of Kings (2008)

Inscripția latină de pe tunurile lui Ludovic al XIV-lea: Ultima Ratio Regnum

 Tot sub pecetea The First Law mai apar și alte romane, dintre care, unul, Dulce Răzbunare, tocmai a fost tradus la aceeași super-editură Nemira.

 

Cartea Tăișul sabiei-partea I din Trilogia Prima Lege, de Joe Abercrombie poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

surse foto: IMDb

Spune-i. El trebuie să afle...

Trădarea câștigătorului, de Marie Rutkoski-recenzie

Editura: Leda Edge

Titlu original: The Winner’s Crime

Traducere: Chițu Oana

Număr pagini: 399

Seria Trilogia câştigătorului-The Winner’s Trilogy-1. Blestemul câştigătorului, 2. Trădarea câştigătorului, 3.The Winner’s Kiss 

   Nu prea ştii în ce categorie să încadrezi acest roman: distopie, fantasy, YA fantasy? Are elemente istorice, medievale, într-un ţinut inventat, fără un timp alocat anume, cu diverse tradiţii, culturi, valori. Are ceva şi din imperiul roman, şi atunci imaginaţia ta zburdă şi face compilaţii de timpuri şi culturi. Mi-a plăcut să îmi imaginez prin scriitura autoarei ţinutul şi cultura celor două popoare: valorian şi herrani. O lume nouă şi fascinantă! Asta scriam în recenzia primului volum și îmi mențin părerea.

       Ritmul este alert, acţiunea bună, personaje bine creionate, dar mai bine evidențiate în primul volum,  chiar şi cele secundare. În acest al doilea volumul autoarea se axează mai mult pe suspans, intrigă, comploturi și situații la care nu te aştepţi. Partea romantică de data aceasta este slab dezvoltată, nu se mai pune accentul pe romantism, dar asta nu este un impediment, ci dă o altă structură cărții. Toată lumea trădează pe toată lumea, iată o nouă abordare a autoarei. Poate fi frustrant să citești cum toţi trădează, dar  este acel ceva care te ține în suspans pe tot parcursul cărţii.

   Primul volum se încheie cu armistiţiul fragil dintre valorieni și herrani, şi anunțul căsătoriei lui Kestrel cu fiul împăratului. O căsătorie de convenienţă, o strategie pe care o adoptă Kestrel să-l salveze pe Arin, dar și pentru independența herranilor. Dar, ea știe cum va reacționa Arin dacă află adevăratul motiv al alegerii ei, așa că îl lasă să creadă ce vrea.

   Integrarea  la palat cu regulile impuse de împărat, care bănuia motivul alegerii ei, și pregătirile în vederea căsătoriei cu prințul Verex nu sunt ușoare pentru Kestrel. Ea devine și liantul dintre valorieni și guvernatorul herrani, Arin.

   Împăratul o ține sub observație bănuind, așa cum am spus, motivele pentru care ea a ales acest drum și îi pune în față tot fel de evenimente, teste, să vadă cum reacționează, dacă este loială, dacă susține valorile și dacă va fi un adevărat conducător, o adevărată prințesă valoriană. În acelaşi timp o presează pe Kestrel să fixeze data nunții, își dă seama că aceasta o amână găsind diverse motivaţii.

   Da, o amână pentru că încerca să câștige timp în speranța că ceva se poate întâmpla, ceva ce poate să întoarcă lucrurile şi să rupă logodna.

  Este îndrăgostită de Arin, dar mai presus de dragoste este viața lui și atunci afișează acel ceva de neînţeles și ambiguu atunci când cei doi vor fi față în faţă.

   Arin nu înțelege și nici nu știe ce se ascunde în spatele înţelegerii dintre împărat și Kestrel. Se simte trădat. Are tot fel de gânduri, face supoziții și caută răspunsuri la întrebările pe care și le pune.

   Întâlnirea dintre cei doi la balul organizat de împărat mi s-a părut un joc de-a șoarecele și pisica, dar fiecare pe teritoriul lui, fără ceva explicit, un fel de tatonare care nu duce nicăieri.

   Un personaj interesant apare în acest volum, un fel de legătură între cei doi- este vorba de ministrul agriculturii, Tensen. Genul acela de personaj înțelept, dar viclean, manipulator, încercând să le arate și să-i ajute în descifrarea unor lucruri.

  Ce mi-a plăcut foarte mult este sistemul de comunicare dintre Tensen și Kestrel- să o numim operațiunea Molia. Nu știu de unde a reușit autoarea să adune informații despre creșterea moliilor, să le țină în viață o perioadă, să le hrănească, şi nici cum de a avut o astfel de idee originală, dar apare în carte ca fiind ideea lui Kestrel. Plasarea moliei pe un tablou în condițiile în care ochii din umbră ai împăratului erau vigilenți devine semnul de comunicare dintre cei doi.

   Cu toate că, Kestrel este o tipă extrem de inteligentă și face tot posibilul să nu dea de bănuit în acțiunile ei, aceea de-ai ajuta pe herrani, şi să-l ţină în viaţă pe bărbatul pe care îl iubeşte, un gest de-al ei se va răsfrânge asupra lui Arin

   În carte se simte pericolul la tot pasul, parcă toată lumea complotează, toți au planuri ascunse, toți aşpteaptă să trădeze.

   Va exista o relație între Arin și Kestrel? Va afla Arin motivul alegerii ei? Cum va acționa Kestrel și ce va face ea? Va afla Arin adevarul? Cine este trădătorul și cine este cel trădat? Iată câteva întrebări care sper să vă stârnească curiozitatea.

   Pacea fragilă dintre valorieni și herrani, birul împăratului, îl face pe Arin să caute aliați în Dacra. Un nou ținut ce apare în peisajul creat de autoare. Ce se întâmplă și cum decurg lucrurile….hai că descoperiți voi.

   Relaţia dintre prințul Verex și Kestrel nu este una bună la început. Acesta o evită, nu este de acord cu  căsătoria, chiar au momente tensionate şi pline de frustrare când se întâlnesc, dar la un moment dat amândoi își dau seama că sunt implicați în acest plan și treptat atitudinea lor se schimbă, amândoi înțelegând că este mai bine să fie aliați împotriva unui împărat dominator.

  Verex mi s-a părut un personaj interesant, deși la început l-am ignorat, dar când am înțeles că este diferit de tatăl său, că este inteligent și are alte aspirații, mi-a plăcut de el. Dar cel mai interesant personaj este Roshar fratele prinţesei dacrane, cel puţin în viziunea mea (probabil alţi cititori nu-l consideră interesant).

   Nu aș vrea să vă dau mai multe amănunte despre ceea ce se întâmplă în carte, dar merită să o citiți în special pentru final. Aici mi-a pus capac mai ales că nu l-am înțeles pe tatăl lui Kestrel, atitudinea lui față de propriul copil. Are autoarea un stil de te înnebuneşte cu finalurile.. Adică mori şi învii în acelaşi timp, te ţine într-un suspans de nedescris şi când să afli ce trebuie, pac- va urma.

   Întrebarea de 100 de puncte: Va avea loc nunta regală în condițiile în care Verex este îndrăgostit de prințesa dacrană Risha? V-am încuiat?  🙂  Posibil. Puteam să mă refer la Arin și Kestrel, ce se întâmplă între cei doi, dar așa cum, cartea este o trădare și o intrigă o aplic și eu și vă duc într-o altă direcție pe care aș vrea să o descifrați. 🙂

Cartea Trădarea câștigătorului, de Marie Rutkoski poate fi comandată de pe site-ul Editura Corint

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ephialte -Începutul unui Coșmar, de Cristinne C.C.-recenzie

Editura: Quantum Publishers
An apariție: 2017
Nr. pagini: 228

Ne aflăm într-o Nouă Lume ce se zbate să supraviețuiască în urma unui eveniment cataclismic ce a avut loc cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, o lume în care oamenii încearcă pe de-o parte să reconstruiască, iar pe de altă parte, să lupte împotriva unei boli cumplite și misterioase. Însă există și alte creaturi ce trăiesc printre ei, Ephialte și Umbre.
Alisia Iacob, o tânără impulsivă, non-conformistă, un Ephialt novice, abia trecută de Ini
țiere, se trezește aruncată dintr-o banală coincidență într-o serie de evenimente ce o plasează în mijlocul unui adevărat conflict între ephialte și dușmanii acestora, Umbrele.
Descoperind din întâmplare intrigile
țesute de unul dintre cei mai importanți și puternici oameni, secrete ce pun în pericol atât viața oamenilor, cât și a Ephialtelor, Alisia devine ținta principală a mai multor dușmani.
Pentru a supravie
țui, se vede nevoită să lege alianțe neașteptate, dar și să-și descopere abilități surprinzătoare și periculoase.
În mijlocul tuturor acestor evenimente ce se succed cu rapiditate, la fel de neprevăzută este
și descoperirea primelor atingeri ale pasiunii, pentru ca, la fel de brusc, să fie curmate de resentimente vechi și înrădăcinate.

   Am citit cam toate genurile de proză, dar în ultima perioadă de timp, m-am simțit tot mai mult atrasă de poveștile fantastice. De ce? Probabil pentru că îmi place să evadez cât mai departe de realitatea cotidiană. Sau poate pentru că în literatura fantasy, realitatea nu are nicio putere și doar imaginația mea controlează totul. Așa că înțelegeți de ce devorez cam toate cărțile care apar la Quantum.

   În ceea ce privește “Începutul unui coșmar”, primul volum al seriei Ephialte, trebuie să vă mărturisesc că m-am îndrăgostit de lumea creată de Cristinne C.C. De la bun început, am știut că va fi pe placul meu, din cauza descrierii și a numeroaselor păreri pozitive, dar nu mă așteptam să aibă un asemenea impact asupra mea. Sunt o fană a genului romance, dar cartea aceasta nu are așa ceva – sau mai bine spus, este doar sugerată ideea că între Alisia și Max ar putea exista ceva în viitor – și, totuși, a reușit să mă cucerească. În plus, am fost foarte încântată de faptul că fiecare capitol începe cu câte un citat din poeziile lui Mihai Eminescu.

   Mi-a plăcut stilul abordat de autoare, modul în care a făcut trecerea de la momentele tulburătoare la anumite situații care ne aduc zâmbetul pe buze, modul cum și-a creionat personajele, misterul în care ele sunt învăluite, ritmul alert. Personajul central al cărții, Alisia Iacob,  m-a cucerit prin felul de a fi – încăpățânată, tenace, curajoasă. Este temperamentală și sarcastic – are un extraordinar talent de a ironiza tăios, nefiind obișnuită cu subtilitatea.

„- Mâncarea mea nu e… vie! bodogăni.

  – Poate ar fi trebuit să întreb animalul de la care provine dacă a fost de acord să fie tăiat și aruncat la tine-n farfurie! i-am întors-o, de-a dreptul iritată.”

   Baza romanului este destul de interesantă. Lumea – Noua Lume -se confruntă  cu o epidemie (Degenerative Malak Desease – boala lui Malak) care face ravagii în lumea oamenilor, deja zguduiți  și reduși la mai puțin de un sfert în urma Revelației. Multe lucruri nu se știu despre această afecțiune, nici cum a apărut, nici cum se transmite, și nici cum poate fi tratată. Oamenii pierd controlul cu realitatea, cu propria lor ființă și, în cele din urmă, mor. Fără nicio explicație, intrau într-un fel de  stare de comă.

   Însă, omenirea se mai confruntă și cu altă problemă – Ephialtele, poreclite “Coșmaruri”, care se hrăneau cu energia emanată de oameni, atunci când acestora le era indusă starea de frică. Erau niște  făpturi frumoase, ispititoare, nu foarte diferite ca înfățișare de oameni. Aveau puteri deosebite și reflexe extraordinare, se puteau vindeca după răni destul de grave, erau imuni la orice boală și erau nemuritori. Se nășteau oameni, dar când atingeau maturitatea, organismul lor începea să refuze mâncarea și simțeau din ce în ce mai mult “nevoia de a consuma energie pură, emanată de oameni, printr-un proces de stimulare a minții acestora și creeri unei stări de teamă”. Când începea acea tranziţie, exista un ritual de trecere la noua formă de viață, numit Inițiere. De asemenea, aceste ființe rămâneau pentru totdeauna cu chipul și trăsăturile avute la Inițiere.

   Singurul dușman natural al ephialtelor erau Umbrele. Acestea nu par nici în viață, dar nici nu se poate spune că sunt moarte. De fapt, în afară de ochi și de felul în care se mișcă, nimeni nu și-ar da seama că sunt Umbre și nu oameni oarecare. De obicei erau trimise de Consiliu. Dacă vreun ephialt încălca drepturile oamenilor, folosindu-se de abilitățile sale, Consiliul trimitea Umbrele să-i dea o lecție. Mult mai des însă, Umbrele decideau să atace din proprie inițiativă. Nimeni nu știa exact de ce făceau asta, însă ephialtele nu se puteau baza pe ajutorul cuiva. Nici oamenii, nici Consiliul, nu țineau vreo parte în conflictele dintre ei. Atâta timp cât nu încălcau drepturile oamenilor, atât ephialte, cât și Umbrele erau lăsați să-și rezolve disputele.

“Nu mulți erau cei care se puteau lăuda că au dat gata un ephialt. Distrugerea creierului însă, era o altă poveste. Umbrele ne atacau făcând exact asta. Nu erau mai rapide decât noi, dar acționau mereu în grup și, dacă vreuna dintre ele reușea să ajungă atât de aproape de un ephialt încât să-i pătrundă la minte, acesta din urmă era imobilizat de durerea imensă pe care o simțea.”

   Povestea este spusă din perspectiva lui Alis Iacob, o tânără ephailt care a trecut de curând Inițierea. Împreună cu ceilalți frați ai ei (Felix, Marcus și Dani), se mutase cu mai puțin de trei ani în urmă în Mandaria – o peninsulă împresurată în cea mai mare parte de Marea Neagră, care se prindea de continent doar printr-o fâșie care făcea trecerea până la așezarea Calatis. Toate tranzacțiile mai importante din Ținuturile de Mijloc aveau loc aici, iar mișcarea permanentă de populație de toate felurile, le asigura suficientă discreție pentru a se putea hrăni fără probleme.

   Fire impulsivă și rebelă, Alis intră în tot felul de  necazuri, din care scapă adesea cu ajutorul  fraților ei. Însă, pe când era la vânătoare într-un bar dintr-o zonă rău famată, este întreruptă de la”masă” de un tip misterios, care își arată dezgustul fățiș față de ea.

– Sunteți niște creaturi care trebuie eliminate! Nu puteți fi lăsate nesupravegheate, să împrăștiați groază și panică în toate părțile…”

   Inițial a crezut că are de-a face cu o Umbră, așa că și-a concentrat toate simțurile spre el, dar în zadar. Era ca și cum tipul nu ar fi fost acolo. În plus, tânărul își pierduse efectiv calmul în timpul discuției cu ea și, pentru un moment, și-a arătat adevăratele ”sentimente” față de ephialte. Se știa că Umbrele nu aveau așa ceva. Erau ființe fără suflet. Ceva  nu era în regulă cu el! Nu era un simplu om, dar nu era nici Umbră. A încercat să-l provoace să-i spună mai multe, să-l seducă, dar totul a fost în zadar.

– Nu poți condamna o fată că încearcă. Știi? Cine știe? Poate undeva, acolo, îngropat adânc în mintea ta, își mai aduci aminte cum e să simți.

 – Draga mea, nimeni nu ți-a explicat până acum că nu acolo ar trebui să fie îngropate sentimentele? Și apoi, ce ar fi trebuit să simt? Spune-mi! Ce crezi tu că ar fi trebuit să simt privindu-te? Admirație pentru chipul tău? Compasiune pentru inocența ta? Sau ce? “

   Până la urmă, Max îi dezvăluie că a fost trimis de cineva care vrea să o cunoască, iar rolul lui este să asigure acest lucru. Firește că impulsiva Alis a încercat să se împotrivească, dar  într-o fracțiune de secundă, s-a trezit imobilizată. Ba mai mult, după ce a fost lovită în cap, tânăra și-a pierdut cunoștința. Lucru nemaiîntâlnit, având în vedere că “ oricât de aproape de distrugere ar fi, un ephialt este întotdeauna conștient. Până în ultima clipă. Nu doarme și nu leșină.”

“Max continua să mă sărute, iar când am întors capul pentru o gură de aer pe care, în clipa aia, o uram pentru că îmi era necesară, buzele lui coborâră pe maxilarul meu, apoi pe gât, cu o așa ardoare încât, pentru o secundă, am crezut că mă voi sufoca. Un geamăt răgușit mi-a scăpat în vâltoarea momentului incendiar.

 Max se opri brusc. Am deschis ochii pe care abia atunci am realizat că îi aveam închiși.

 Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost căutătura lui strălucind în întuneric, rece, intensă și plină de ură. O clipă mai târziu, ceva m-a lovit foarte tare în tâmpla stângă și, după o fracțiune de secundă de durere seacă, lumea a dispărut, lăsându-mă să alunec în întuneric.”

   Atunci când își revine în simțiri, tânăra constată că este  închisă într-o încăpere cufundată în întuneric, având mâinile legate deasupra capului. Era suspendată cu niște lanțuri prinse în tavan, iar un fel de câmp energetic, conceput special pentru a incapacita ephialtele, înconjura temnița. Iar aici este pusă la dispoziția unor Umbre care se hrănesc cu ea.

 “- Ephialt, singurul tău rol este de a hrăni Umbrele atât cât spiritul îți va rezista până va fi distrus. Am făcut o alianță cu oamenii și, în schimbul proteciei pe care le-o oferim împotriva voastră, ei ne facilitează aceste… întâlniri.”

   Alianță între oameni și Umbre? E interzis așa ceva! Consiliul avea o înțelegere cu oamenii, în care aceștia din urmă se angajau să nu se asocieze cu temutele Umbre.

    De la Andreas, un alt “locatar” al temniței, Alis află că ei sunt pe Capri Seconda, o insulă deținută de Theon Novac, un puternic om de afaceri. Despre acest individ se știa de ceva timp că intenționează să construiască aici un centru de cercetare, pentru a efectua studii clinice pe un nou posibil tratament miraculos pentru boala Noi Lumii, DMD sau Degenerative Malak Desease (boala lui Malak). Necunoscandu-se modul de transmitere al maladiei, deschiderea unui astfel de centru pe o insulă izolată părea cea mai bună idee.

   Dar ce se întâmplă pe insulă, nu pare deloc un laborator de cercetare în vederea găsirii unui tratament, ci mai degrabă un loc rupt din cele mai urâte coșmaruri. Un loc de coșmar pentru ephialte. Dar ce vor să facă cu Alis și Andreas? Umbrele o țin acolo că sursă de hrană pentru ei, iar Andreas, nefiind un ephialt, Umbrele nu se hrănesc cu el, dar este totuși torturat de oameni. Cei doi trebuie să evadeze cât mai curând din acest loc! Dar cum va scăpa Alis de acel câmp electronic? Ei, asta vă las pe voi să aflați.

  Tot de la Andreas, tânăra află că fratele lui este căsătorit de câțiva ani cu o tânără ephialt pe nume Philia, lucru foarte interesant. Există relații între om și ephialt, dar nu căsătorii.

Ephialtele erau nemuritoare. În plus, odată trecută Inițierea, înghețați la o vârstă atât de fragedă, era complicat să întrețină o relație serioasă cu oameni având aceeași vârstă. Oamenii nu se gândeau la căsătorie așa de devreme în viață, iar mai târziu, când ajungeau la maturitate, cu siguranță nu-și doreau să-și ia ca partener pe viață pe cineva care să arate mult mai tânăr. În plus, oamenii – majoritatea – își doresc copii. O căsătorie cu un ephialt scotea o asemenea perspectivă din peisaj. După Inițiere, pa, reproducere! Ehialtele nu puteau avea copii.“

   La un moment dat, Philia n-a mai vrut să fie nemuritoare. Nu voia să-și piardă soțul din cauza bătrâneții. Auzise că există o cale prin care un ephialt poate renunța la imortalitate și, încet, să redevină om, așa că a făcut ca dorința să i se împlinească. A reușit! Era acum muritoare, cu toate că mai păstra o parte din agilitatea și instinctele unui ephialt. Nimeni nu mai știa de acest lucru uluitor pentru că secretul a fost păstrat cu strășnicie de familie.

   Se pare că Andreas se află aici pe insulă pentru că Novac și oamenii lui cred că el are un răspuns la niște probleme pe care încearcă ei să le rezolve. Despre ce probleme e vorbă? Ce planuri pune la cale Novac? De ce s-a aliat cu Umbrele? Ce a cauzat maladia? Cine este Max? Cărei lumi îi aparține?

“Poate că eu meritam să fiu închisă acolo. Poate că meritam să plătesc pentru acei oameni pe care i-am folosit ca să mă hrănesc, pentru toate suferințele pe care le-am provocat, numai ca eu să pot supraviețui. Dar, cum rămâne cu oamenii pe care voi îi chinuiți acolo? (…) Ceilalți oameni închiși acolo pentru a le obliga pe ephailte să se hrănească cu energia lor ce vină au? Când eram jos, în fața ta, îngenunchiată de durerea pe care prietenul tău mi-o cauzase, cine a fost lângă mine? Un om. Un om pentru care m-am întors. Un om pe care n-am putut să-l abandonez în acel loc cumplit. Vezi tu, Max… E o lume mult mai complexă în jur decât crezi tu! Și-n lumea asta, noi am fost în stare să ne găsim, să ne înțelegem, să ne respectăm și să ne atașăm unii de alții. Nu ai decât să rămâi în lumea ta, prieten al Umbrelor! Singur cu principiile tale ipocrite! Și plin de ură! “

 

Cartea Ehialte – Începutul unui Coșmar de Cristinne C.C. poate fi comandată de pe site-ul Quantum Publishers. 

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
17

       Urzeala tronurilor, de George R.R. Martin-recenzie

Titlu original:  A Game of Thrones

Traducere din limba engleză: Silviu Genescu

Editura: Nemira Publishing House

Colecție: Nautilus

Anul apariției: 2017

Gen: Ficțiune, fantasy

Număr de pagini: 832

Nota mea: 10/10

   George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey și a absolvit jurnalismul cu summa cum laude la Northwestern University, Illinois. În anii ’70 George R.R. Martin a scris o serie de nuvele, printre care și Regii nisipurilor (1979), pentru care i-au fost decernate Premiile Hugo și Nebula, apoi a continuat cu romane SF, fantasy și horror. În anii ’80 a fost producător și scenarist în televiziune, editor al seriei Twilight Zone la CBS Television și producător al filmului Beauty and the Beast. Nuvela Zburătorii Noptii, care dă și titlul volumului publicat în anul 1985, a fost ecranizată.

    În 1996 Martin a început să scrie seria fantasy Cantec de gheață și foc (din care la editura Nemira au apărut Festinul Ciorilor, Iureșul săbiilor, Încleștarea regilor, Dansul dragonilor și Urzeala tronurilor). Seria este alcătuită din șapte romane dintre care două se află încă în stadiul de proiect (The Winds of Winter și A Dream of Spring).

   Seria Cântec de gheață și foc este considerată o capodoperă a genului, după trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien, drepturile cinematografice fiind deja achiziționate de HBO. Primele 7 sezoane din serial au fost deja difuzate.

    Nu cred că există om care să nu fi auzit până acum de celebrul serial ,,Game of Thrones”, mulți l-au și vizionat, devenind fani înfocați. Povestea fermecătoare are la bază seria de cărți ,,Cântec de gheață și foc”, o reinterpretare a unor mituri de sorginte nordică, scrisă de celebrul George R.R. Martin, un titan al literaturii fantastice contemporane. Spre rușinea mea, am amânat până acum lectura primului volum, însă cred că e mai bine mai târziu decât niciodată

      Aveam așteptări mari de la această carte, iar George R.R. Martin le-a întrecut. Nici că se putea ca această serie să debuteze cu un volum mai interesant și mai fascinant decât atât. Stilul său, scriitura m-au cucerit de la primele pagini. Anumite personaje mi-au atras atenția imediat, astfel încât le-am îndrăgit de la prima până la cea din urmă pagină. Am savurat acest roman fantasy, l-am citit pe bucățele, bucurându-mă de fiecare capitol, de fiecare întâmplare și de fiecare personaj, conturate cu o deosebită măiestrie.

    Mai mult decât oricând înțeleg pasiunea celorlalți pentru carte și, implicit, pentru serial. Povestea reușește să treacă cititorul printr-o gamă largă de senzații, trăiri, sentimente. Bucurie, admirație, simpatie, dezgust, revoltă, nemulțumire, curiozitate, empatie, încântare, toate îi devin familiare celui care citește ,,Urzeala tronurilor”. În ciuda dimensiunilor sale (peste 800 de pagini), te simți  dezamăgit la final, nu-ți vine să crezi că tocmai în momentul acela s-a gândit autorul să pună ,,stop”, tocmai când acțiunea devenea din ce în ce mai palpitantă. Rămâi cu nenumărate întrebări cărora nu le-ai aflat răspunsul,însă următoarele volume vor încerca să-ți potolească setea pentru călătoriile în Westeros, pentru aventurile personajelor creionate cu iscusință, pentru tot ceea ce-ți oferă o lectură à la Martin.

   Probabil mai există printre voi și persoane care nu știu prea multe despre cadrul în care se desfășoară evenimentele din această serie, motiv pentru care consider că este necesar să fac câteva mențiuni. Povestea țesută de talentatul autor american este plasată în ținutul Celor Șapte Regate, în care iarna și vara pot dura ani de zile, influențând, în mod direct, viața locuitorilor săi. Cele Șapte Regate sunt guvernate de un șir de lorzi, în fruntea cărora se află regele. Societatea prezentă este una medievală, guvernată după legi specifice, în care onoarea, victoriile obținute cu sabia în mâna joacă un rol important în derularea vieții de zi cu zi.

   Acțiunea este prezentată din perspectiva mai multor personaje, opt la număr, astfel încât ni se oferă posibilitatea de a înțelege cât mai bine această poveste, presărată cu aventură, suspans și multe alte ingrediente.

    Fără îndoială, cei mai mulți protagoniști fac parte din familia Stark, din teritoriile nordice, și anume:

  • Eddard (Ned), Lordul Stark de Winterfell, Paznic al Nordului. Împreună cu actualul rege Robert Baratheon – bun prieten al său – și alți aliați ai acestuia, l-a detronat pe Rhaegar Targaryen, punând capăt domniei dragonilor, stabilind o nouă rânduială. Ned își iubește casa, pământurile natale și familia, fiind, totodată, un conducător înțelept, onorabil, capabil să asculte și să analizeze la rece faptele, în vederea găsirii celor mai bune soluții.
  • Catelyn, Lady Stark, soția lui Eddard și mama copiilor acestuia, născută la Riverrun, ca fiică a Lordului Tully. Are părul roșcat, pe care l-au moștenit aproape toți copiii săi. Poate fi caracterizată drept un personaj loial familiei sale, capabilă de sacrificii pentru cei dragi. Firea cumpătată este marcată de decizii impulsive, uneori, chiar de un curaj nebunesc.
  • Sansa, fiica cea mare a soților Stark, preocupată să devină o adevărată doamnă. Sub îndrumarea atentă a Septei Mordane, își dezvoltă manierele, un comportament demn de o viitoare…  regină (poate?). Puțin cam naivă, sensibilă, sclifosită.  
  • Arya, sora mai mică a Sansei, total diferită de aceasta. Arya  se remarcă prin moștenirea părului și a trăsăturile fizice ale celor din familia Stark. Fire rebelă, războinică, o pasionează aventura, natura, săbiile, călăritul și se remarcă prin lipsa grației cu care ar trebui să fie înzestrată o domniță de vârsta sa.
  • Bran, fiul mijlociu al lui Ned și al lui Catelyn. Adoră să se cațăre, să ajungă în cele mai inaccesibile locuri ale proprietății Winterfall.
  • Jon Snow, unicul bastard al lui Eddard Stark, crescut la Winterfell, disprețuit de Catelyn și tolerat de frații săi. Arya, cu care seamănă la înfățișare, este singura care-l iubește sincer și pentru care nu este doar un frate vitreg. Asemenea multor altor bastarzi, viitorul lui Jon este incert, întrucât nu face parte din linia de succesiune a familiei princiare.

Alte personaje semnificative sunt:

  • Tyrion, fratele reginei Cersei și a regicidului Jamie. Deși este membru al despoticei și sângeroasei familii Lannister, Tyrion întruchipează, cu adevărat, o personalitate interesantă. Este pitic, nu poate fi considerat cavaler, însă este un Lannister. Nu mânuiește sabia, dar se folosește de cuvintele meșteșugite, presărate cu ironie și sarcasm, de înțelepciune pentru a-i înfrunta pe cei din jur.
  • Daenerys, unica prințesă a dinastiei Targaryen, obligată să locuiască alături de fratele său mai mare în Orașele Libere, în teritoriile ce nu intră în alcătuirea Celor Șapte Regate. În orice caz, simpla ei existență pune în pericol actuala orânduire din Westeros, căci nu trebuie uitat: copilul unui dragon este, la rândul său, un dragon.

   În acest prim volum, sugestiv intitulat ,,Urzeala tronurilor”, datorită tuturor intrigilor, conflictelor, jocurilor politice ce îi vor mulțumi pe pasionații romanelor istorice (și nu numai), vara extrem de lungă pare să prevestească venirea unei ierni grele, ce va aduce odată cu sine și schimbări dramatice, neașteptate.

   La Winterfell, familia Stark trăiește în liniște și pace, lăsându-se prinși în mrejele vieții cotidiene, lipsite de griji. În  mod uimitor, un grup de cavaleri găsesc o lupoaică proaspăt ucisă, care a dat naștere unor pui de lup străvechi, o specie, aparent, dispărută de pe meleagurile nordului. Ned acceptă ca cei 6 copii ai săi (5 legitimi, 1 ilegitim) să-i adopte și să-i îngrijească pe cei 6 puișori, lipsiți de ocrotirea maternă. Apariția acestor ființe legendare, traiul lor alături de familia Stark poate preconiza un sfârșit sau, cine știe, un nou început.

     Pe nepusă masă, Familia Regală, însoțită de un convoi numeros, își anunță vizita la Winterfell. Din acest moment, Ned își ia adio de la liniștea dorită, fiind nevoit să accepte funcția de Mână a Regelui (un fel de prim-ministru) și să călătorească la Debarcaderul Regelui, capitala Celor Șapte Regate. În toiul acestei vizite regale, Bran aproape că este ucis de Jamie și de Cersei, pe care i-a surprins în timpul unui act incestuos. Supraviețuiește unei căderi de la înălțime, dar viața lui nu va mai fi nicicând aceeași…

     Într-un final, Ned pleacă la Debarcaderul Regelui pentru a-i fi aproape vechiului său prieten, regele Robert, luându-le cu sine pe Sansa – promisă drept mireasă prințului moștenitor, și pe Arya, care pornește într-o veritabilă călătorie inițiatică, ce va face din ea, mai mult sau mai puțin, o tânără războinică.

     Jon Snow se alătură Rondului de Noapte, oamenilor îmbrăcați negru responsabili de apărarea Zidului ce separă regatele de o întindere necunoscută, din care se pare că nu lipsesc magia, ființele mitice, despre care nu se știe prea multe. Depune un jurământ care-i va marca întreaga existență, căci odată ce a ales acest drum, nu mai poate renunța.

,,- Ce știi tu despre cum e să fii bastard?

-Toți piticii sunt bastarzi în ochii taților lor.

-Dar tu ești fiul adevărat al mamei tale, născut Lannister. […] Eu nici măcar nu știu cine a fost mama mea, zise Jon.

– O femeie, fără îndoială. Majoritatea asta sunt… Amintește-ți asta, băiete! Toți piticii pot fi bastarzi, dar nu toți bastarzii trebuie să fie și pitici.

Se întoarse și o luă agale înapoi, spre festin, fluierând o melodie. Când deschise ușa, lumina din interior îi proiectă umbra clară în curte și, pentru o clipă doar, Tyrion Lannister fu înalt ca un rege.”

     Catelyn îl bănuiește pe Tyrion că ar fi responsabil de accidentul suferit de Bran și de ulterioara tentativă de asasinare a băiatului. Îl ia captiv, gestul său fiind capabil să ducă la izbucnirea unui conflict deschis cu Lannisterii. În capitală, aceeași familie Lannister încearcă să scape de regele Robert și, înainte de toate, să elimine pericolul pe care îl reprezintă onestul și loialul Ned Stark pentru planurile lor malefice.

      Un război va începe, o bătălie care va permite lupului ancestral (simbolul neamului Stark) să înfrunte leul (Lannister). Și, mai mult decât oricând, deviza ,,Vine iarna!” (Stark) pare să prevestească viitorul locuitorilor Celor Șapte Regate…

,,Aici erau tăcerea nopții, lumina lunii și umbre, un covor gros de frunze moarte, coline împădurite coborând lin spre albia pârâului, arbuștii și tufele rărindu-se pe măsură ce terenul cobora.

   Aici era fiul său, călare pe armăsar, uitându-se în urmă, spre ea, pentru ultima oară, cu sabia ridicată în semn de salut.

   Aici era cântecul cornului de luptă al lui Maege Mormont, un șuier jos și prelung, care se rostogolea spre vale dinspre răsărit, anunțându-i că ultimii călăreți ai lui Jaime intraseră în capcană.

   Iar Vântul Cenușiu își dădu capul pe spate și urlă.

   Sunetul păru să treacă direct prin Catelyn Stark, iar ea se trezi zgribulindu-se. Era un sunet îngrozitor, înspăimântător, dar avea muzicalitate. Preț de o clipă simți ceva aproape de milă pentru Lannisterii de jos. Așa răsună moartea, se gândi ea.”

     În tot acest timp, Daenerys a fost măritată cu Khalul Drogo, conducătorul unui neam de barbari, devenind ea însăși o Khaleesi. Fratele său moare, iar ea rămâne unica speranță, ultima persoană capabilă să-i răzbune pe dragoni…

,,Irri îi aduse oul cu cochilia de un verde-închis; picături de bronz luciră printre solzii săi când îi întoarse în mâinile ei mici. Dany se ghemui pe saltea, trăgându-și mantia de mătase fină peste ea și ținând oul în golul dintre pântecele umflat și sânii ei mici și fragezi. Îi plăcea să țină ouăle. Erau atât de frumoase, iar uneori, fiind atât de aproape de ele, o făceau să se simtă mai puternică, mai curajoasă cumva, de parcă și-ar fi tras puterea din acei dragoni pietrificați închiși înăuntru.

   Stătea acolo, ținând oul, când simți copilul mișcându-se în ea… de parcă s-ar fi întins afară, frae spre frate, sânge către sânge.

– Tu ești dragonul, îi șopti Dany, adevăratul dragon. Știu asta. O știu.

    Și zâmbi, adormind și visându-se acasă.”

    Va reuși Ned să facă față intrigilor țesute în capitală? Ce se va alege cu naiva și sensibila Sansa? Dar cu încrezătoare și curajoasa Arya? Fiii lui Catelyn vor avea șansa să ducă mai departe numele și sângele familiei Stark? Tyrion va reuși să scape din necazurile ce se ivesc la orizont? Se va obișnui Jon Snow cu viața de la Rondul de Noapte, în timp ce viața tatălui și a frăților săi vitregi atârnă de un fir de ață? Lannisterii vor obține ceea ce-și doresc atât de mult, și anume puterea deplină asupra regatelor? Sângele de dragon ce-i curge prin vene lui Daenerys îi va permite să schimbe destinul Westerosului?

    Va veni iarna, cu adevărat?

     Vă recomand cu drag să citiți ,,Urzeala tronurilor”, scrisă de George R.R. Martin! Pentru mine a reprezentat o surpriză mai mult decât plăcută, căci  mi-a oferit o poveste de nota 10. Personal, sunt nerăbdător să mă delectez cu volumele următoare și, mai apoi, cu serialul devenit deja un fenomen internațional.

     Vă plac poveștile cu un sâmbure fantastic? Vreți o lectură diferită, incredibilă?

     Dacă răspunsul vostru este ,,da”, atunci nu ezitați să încercați această serie! Pe mine m-a cucerit!

   LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Urzeala tronurilor de George R.R. Martin a fost oferită pentru recenzie de Cartepedia.ro şi poate fi comandată direct de pe site.

Sursă imagini: pinterest.com

 

by -
15

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc-recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 240

„Speranța nu cunoaște rațiune, ea strigă nebună dintr-un colț al inimii până când nu mai e nimeni să o audă.”

   Uneori am norocul să dau peste câte o carte care mă marchează atât de tare pentru simplul fapt că mă determină să-mi recunosc propriile greșeli, purtându-mă cu ajutorul protagoniștilor într-o călătorie introspectivă. Acesta este și cazul scrierii Ioanei Chicet-Macoveiciuc, „Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”, un roman despre viață, dragoste, durere, pierdere, regăsire și împăcare cu sine. Este o carte în care mi se pare imposibil să nu te implici, în special grație autoarei și a măiestriei deosebite de a transpune exact în scris rolul ce-l joacă acea primă iubire în viața fiecăruia dintre noi.

   În viață și implicit în iubire nu încetăm niciodată să ne păstrăm acea doză de speranță ce ne face să credem că lucrurile vor reintra pe făgașul normal, că acea prăpastie de ghinion în care pare că ne afundăm, se va închide la un moment dat. Totuși, cu toate că acest sentiment ne păstrează vii, motivați și încrezători că vom fi din nou alături de cei pe care îi iubim, uneori, atunci când nu putem să ne tăiem legăturile care ne mențin captivi în trecut, nu mai reușim să mergem înainte, să ne continuăm viața în ciuda evenimentelor neplăcute pe care ne-a fost dat să le trăim sau a oamenilor pe care i-am pierdut. Într-o lume dominată de speranță și de trecut trăiește Oana, iar acest război interior pe care îl provoacă cele două elemente, o stoarce complet de puteri și de viață.

  Oana este o tânără de 26 de ani, care și după terminarea facultății trăiește într-o cameră de cămin și lucrează ca traducătoare. Este genul acela de fată liniștită, care preferă să citească o carte, în loc să iasă în club, zâmbitoare și foarte vorbăreață, mai ales când este emoționată. Până aici poate nu vi se pare cu nimic deosebită, însă viața Oanei a fost încă din copilărie marcată de un lucru: părul ei des, creț, de culoarea cafelei cu lapte și ultraînfoiat.

„În părul Oanei puteai ascunde oricând lucruri fără să le mai poți găsi vreodată.”

   Tocmai din cauza podoabei capilare cu personalitate, Oana încearcă pe cât posibil să iasă cât mai puțin în evidență. Cea care îi scoate, totuși, viața din monotonie este prietena ei cea mai bună, Lola. Dezinhibată, energică, extraordinar de activă și cu aspirații de cântăreață, Lola o poartă pe Oana prin diverse cluburi, întotdeauna cu promisiunea că nu vor sta prea mult. Dar dacă prima pleacă în fiecare seară cu câte cineva la braț, bărbat sau femeie (genul nefiind deloc important), protagonista noastră nu este la fel de disponibilă. Până într-o seară când destinul face să-l întâlnească pe Andrei, un tânăr fotograf, destul de tăcut, care se oferă să o scape de moliile din cămin.

„În seara aceea a scăpat definitiv de molii. Nu și de Andrei, însă. Nu și de el, din fericire și din nefericire, pentru că în iubire, chiar și cele mai nobile și minunate lucruri pot ajunge să doară mai tare decât o amputare de membru. Sau de inimă, ca să nu spun de viață, în cazul Oanei.”

   Povestea lor de dragoste se conturează treptat, fapt ce-i conferă și mai multă profunzime. Dar chiar dacă sentimente există de ambele părți, personalitățile diferite ale celor doi le pun numeroase piedici, conducând în final la o despărțire prematură. Evenimentul nedorit o distruge pe Oana, care nu mai găsește în interiorul ei puterea de a merge mai departe. Incertitudinea cu privire la iubirea lui Andrei o macină și nici măcar eforturile Lolei nu par să mai dea rezultate. Speranța se întrezărește însă de unde se așteaptă mai puțin și anume de la Cristian, un tânăr veterinar care este îndrăgostit de Oana încă din anii studenției. Va putea oare acesta să o vindece și să o determine să se elibereze de Andrei? Va mai încerca Oana să se reconecteze cu fostul iubit? Și care este de fapt motivul marii despărțiri? Răspunsurile la aceste întrebări le veți descoperi pe parcursul lecturii, iar unele dintre ele vă vor marca profund.

   Pe parcursul cărții veți simți profunzimea poveștii și faptul că a fost scrisă cu suflet pentru suflete, a fost scrisă ca să ne regăsim în protagoniști, să trăim în același timp cu ei, să râdem de situațiile amuzante prin care trec și să plângem de fiecare dată când suferă, să devenim parte din ei și ei să devină o parte din noi. Iubirea dintre Oana și Andrei este unică și frumoasă, chiar dacă le provoacă suferință. Ne arată cât de importantă este comunicarea, în cuplu și nu numai. Ea este cheia ce poate descuia orice lacăt, chiar și pe Andrei, „cutia din lemn de abanos fără cheie”. Din nefericire însă, Oana nu a realizat că tot timpul a avut-o la îndemână.

   Pentru Oana, Andrei reprezintă prima iubire pe care o simte cu toată ființa, dar de care în același timp se îndoiește și nu știe cum să o abordeze. O trăiește cu fiecare celulă și își dorește ca și celălalt să se manifeste la fel. Problema este că fiecare om este construit diferit și reacționează diferit. Dacă ea simte nevoia să-și strige iubirea în gura mare și să o arate cu fiecare ocazie, Andrei este exact opusul. Tăcut, închis în sine și extrem de calculat, bărbatul o iubește pe Oana, dar o face în felul său. O mângăie din priviri, îi acordă câte un zâmbet slab, o fotografiază în cele mai frumoase locuri și o întoarce mereu din drum atunci când ea se satură de tăcerea lui și vrea să destrame totul.

„Erau împreună de aproape un an. Le era bine, deși se certau și se despărțeau cam o dată pe lună. Oana striga și-și agita în aer pumnii mici, se înroșea la față și-l trăgea de cămășile și de tricourile lui negre, amenința că-l părăsește, uneori chiar își lua rucsacul pufos în spinare și trântea ușa în urma ei, mai-mai să-și prindă părul în toc, el fie alerga după ea s-o întoarcă, o lua pe umăr și urca treptele cu ea în spinare, ca în filme, fie o lăsa să se ducă și o aștepta să se întoarcă a doua zi.

   În ciuda numeroaselor diferențe dintre ei, reușesc să se mențină legați unul de altul. Dar cât poate dura o astfel de relație? Când este momentul potrivit să spui stop și să realizezi că de fapt îți provoacă mai mult rău decât bine? Aceste întrebări mi le-am pus eu în timp ce le citeam povestea, sperând totuși că vor descoperi o cale de mijloc, că vor găsi echilibru și vor discuta despre ceea ce-i macină până să fie prea târziu. Nu a fost așa, iar despărțirea m-a durut pe mine parcă la fel de mult ca pe Oana pentru că îmi părea așa de rău că iubirea lor atât de frumoasă nu a fost suficientă pentru a putea învinge îndoiala.

„Știa sigur că i-ar fi teribil de greu, dacă nu chiar imposibil, să traiască fără el. Iar asta o speria, crea în ea o tensiune pe care simțea nevoia să o elibereze iscând scandaluri din când în când. Avea nevoie ca el s-o asigure că o iubește, că n-o va părăsi niciodată, că și dacă-l va părăsi ea, el se va duce după ea și o va aduce înapoi în brațe, cerându-și scuze și promițându-i sincer că n-o va mai răni niciodată.”

   Chiar dacă în lumina reflectoarelor se află Oana și Andrei, pentru mine un rol important îl ocupă  efervescenta și condimentata Lola, această ”femme fatale” a romanului, cea care întoarce atât privirile bărbaților, cât și pe cele ale femeilor, și, nu în ultimul rând, colacul de salvare al Oanei. Ea este prietena care îi stă întotdeauna alături protagonistei noastre, o susține, o ceartă și o ajută oricând are nevoie, chiar și când nu realizează acest lucru. Este imposibil să nu vă poarte și pe voi măcar puțin cu gândul la cei ce ocupă în viața voastră acest statut și să vă aducă un zâmbet pe buze. Pot spune chiar că este sarea și piperul cărții.

„Acolo, în barul mic și întunecos de la subsol, a căzut definitiv sub vraja Lolei. Nici acum, șase ani mai târziu, nu știa de ce o alesese Lola pe ea, dar era bucuroasă. Lola era raza de soare din viața ei, omul care o ajută să creadă în ea, care o făcea să râdă în cele mai sumbre momente, de care se agăța ca de un colac de salvare când simțea că se duce la fund, care-o ajuta să-și descâlcească părul când degetele și pieptenele ei de lemn oboseau.”

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni” este un roman care mi-a mers la suflet și pe care vi-l recomand cu drag tuturor. Se citește ușor, are un stil fluid de scriere și cred că oricine poate rezona cu povestea protagoniștilor. Este o carte cu și despre viață, cu și despre iubire.

 

Cartea Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc a poate fi comandată de pe site-ul Editura Univers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
12

Tu eşti alesul meu, de Julia Quinn-Editura Miron-recenzie

Titlu original; Brighter Than The Sun
Traducere: Gabriela Anca Marin
Editura: Miron
Număr pagini: 382
    Cartea face parte din seria-The Lyndon Sisters-1. Everything and the Moon.2-Brighter than the sun (Tu ești alesul meu)
 
   Julia Quinn (Julie Cotler Pottinger) s-a născut în anul 1970 în New York City. Genurile romance şi historical romance i-au adus notorietate şi cărţile sale au captat atenţia cititorilor traducându-se în douăzeci şi nouă de limbi.
 
   Când am început să citesc această nouă carte a Juliei nici prin cap nu îmi trecea ce amuzantă va fi. Certurile ,,dezastrele” casnice ce vor ,,cădea” pe Ellie fac deliciul acestei lecturi. Pur și simplu vei râde în hohote, și vei trece peste acțiunea puțin mai lejeră din carte. Eu sunt o persoană care nu mă amuz când citesc o carte, dar de data aceasta am făcut-o! Sper ca această carte să descreţească fruntea cât mai multor cititori!
 
  Când Charles Wycombe, îndrăznețul și incorigibilul conte de Billington a căzut dintr-un copac și a aterizat la picioarele lui Ellie, niciunul dintre ei nu a bănuit că această întâmplare nefericită va duce la căsătorie. Charles trebuia însă să-și găsească o mireasă înainte să împlinească treizeci de ani, altfel urma să-și piardă averea. Iar Elli avea nevoie de un soț, altfel ar fi fost obligată să se mărite cu bărbatul ales de odioasa logodnica a tatălui ei. Așa că se înțeleg să se căsătorească, chiar dacă nu li se pare neapărat cea mai bună idee.
 

,,Eleanor Lyndon își vedea de treaba ei când Charles Wycombe, conte de Billington, a aterizat în viața ei-la modul propriu. Se plimba de una singură, îngânând un cântecel vesel și ținându-și mintea ocupată, încercând să estimeze profitul anual al companiei East &West Sugar Company (la care cumpărase și ea câteva acțiuni) când, spre marea ei uimire, un bărbat a căzut din cer și a aterizat la-sau mai exact pe-picioarele ei. Şi-a tras piciorul stâng de sub umărul bărbatului, și-a ridicat fusta deasupra gleznelor, ca să nu o prăfuiască, după care s-a aplecat:

-Domnule? a spus. Ești bine?

El a răspuns doar:

-Au!

Dumnezeule, a murmurat ea. Sper că nu ți-ai zdrobit vreun os, nu-i așa?

El nu a spus nimic, doar a expirat prelung. Ellie s-a tras în spate, lovită de izul respirației lui.

-Dumnezeule mare, a șoptit. Miroși mai rău decât o distilărie.

-E de la whisky, a mormărit el. Un gentleman nu bea altceva. Doar whisky.

-În nici un caz așa de mult, i-a răspuns ea. Doar un bețiv poate să bea atît.

El s-a ridicat cu dificultate și a clătinat din cap, încercând parcă să se limpezească.

-Exact, a spus făcând un gest larg prin aer, după care a închis imediat ochii, pentru că ameţise din nou. Mă tem că sunt puțin cam beat.”

   Cu așa o întâlnire memorabilă cum să nu fii curios să mergi mai departe și să o urmăreşti pe tânăra noastă care, deși inteligentă, este inocentă în prezența părții masculine. Fiind o fiică de vicar a fost învățată să acorde ajutor persoanelor aflate în dificultate, iar tânărul nostru conte chiar avea nevoie de ajutor.

   Prin aburii alcoolului, Charles va distinge o superbă ființă, care îi ține piept. Un lucru neobișnuit pentru un conte. Când toate tinerele debutante de la Londra ar fi foarte bucuroase să îi între în graţii, tânăra noastră îi oferă o muştruluială zdravănă, iar acest fapt îl pune pe gânduri.

”Charles nu era prea sigur de ce, poate pentru că nu era complet treaz, dar îi plăcea cum sună cuvântul ,,amîndoi” rostit de buzele ei. Domnișoara Lyndon avea ceva special, care îl făcea să se bucure că-i era alături. Era loială, corectă, cu mintea ageră. Și avea un ciudat simt al umorului. Exact genul de persoană pe care cineva și-ar dori să o aibă alături atunci cînd avea mare nevoie de ajutor.

Avea o voce plăcută, și-a zis Charles. Avea voce plăcută, era isteață, spirituală și deși încă nu aflase ce culoare avea părul ei-avea sprîncene frumoase. Și se simțea al naibii de bine când ea se lipea toată de el.,,

După puține dezbaterii cei doi și-au dat seama că ar fi în avantajul lor să se căsătorească.

   Charles va pierde averea dacă nu se căsătorește în decurs de cinsprezece zile, iar Ellie nu ar rezista în casa tatălui său cu viitoarea mama soacră. Cum finanțele sale nu pot fi scoase de către ea, va accepta cererea puțin cam neobișnuită a contelui.

   De aici în colo avem dueluri verbale între cei doi, tatonări din partea contelui pentru a-și cuceri cu adevărat soția, pe lângă dezastrele ce se ivesc în gospodăria contelui, în care vinovată ar fi chiar contesa, ea fiind ultima care are de a face cu dezastrele produse. Să fie într-adevăr atât de nepricepută?

,,Nu era însă pregătit să vadă acel tablou: soția lui era în patru labe, cu întregul cap-ba chiar și jumătate de bust-într-un cuptor care se afla la Wycombe Abbey încă de pe vremea lui Cromwell.

-De data asta am reușit. A scos un grătar carbonizat și l-a băgat la loc. Trebuie doar așezat mai departe de flacăra.

Flacara? Lui Charles i-a înghețat sîngele în vene. Se juca cu focul?

-Gata! Ellie a dat să iasă din cuptor și a mai aterizat o dată în șezut. Acum ar trebui să fie în regulă.”

    Oare de la acest incident s-a declanșat incendiul în bucătărie?

   La fel se va întâmpla cu sera de portocali și trandafiri. Ellie care iubea grădinăritul va avea drept rezultat uscarea tuturor plantelor, iar duhoarea ce răzbate de acolo este insuportabilă.

   Totul va culmina când Ellie își va arde mâinile cu un ceaun cu dulceață. Cine este invidios pe noua contesă și îi va dejuca toate încercările de a-și lăsa amprenta asupra noii sale case?

  Oare să fie aceiași persoană care a sabotat cabrioleta tinerei perechi și sau răsturnat? Sau când contesa a fost otrăvită cu desertul preferat al contelui? Cine îi dorește moartea contelui, mai ales că un nou incident apare la calul cu care călărește el de obicei?

   Cert este că o persoană periculoasă le vrea răul. Oare vor reuși să scape cei doi?

   Vor reuși să convieţuiască împreună? Va putea contele să o cucerească pe frumoasa sa soție?

O poveste minunată scrisă de o autoare preferată de mine.

     Nota mea pentru carte 10.

Cartea Tu eşti alesul meu, de Julia Quinn poate fi comandată de pe site-ul Editura Miron

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

 

„Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului.”

Mâna dreaptă a diavolului, de John Saul-recenzie

 

Titlul original: The Right Hand of Evil

Editura: RAO

Anul apariţiei: 1999, 2005

Traducere de: Gina Monica Șerban

Număr pagini: 442

Gen: Horror

Cotație Goodreads: 3,74

   Pentru că nu a trecut bine Halloween-ul, vă propun să mai rămânem puțin în atmosferă și să vorbim despre „Mâna dreaptă a diavolului”. Un horror clasic, cu accente gotice. Deși au fost discuții legate de încadrarea romanului într-un gen anume, însuși autorul susținând că nu este horror, ci thriller, vă spun eu: garantat e horror!

   Încă din primele pagini, observăm viziunea cinematografică a autorului; avem impresia că urmărim un film horror american tipic: avem o familie, o moștenire, o casă bântuită și lucruri stranii care se întâmplă.

   Familia, formată din Ted și Janet Conway și cei trei copii, gemenii Kim și Jared, în vârstă de 16 ani și Molly, de un an și jumătate, întâmpină dificultăți: Ted are probleme cu dependența de alcool. Relația sa cu soția și cei doi copii mai mari se deteriorează pe zi ce trece, în timp ce Molly, mezina, se sperie de comportamentul său. Janet a fost de multe ori pe punctul de a-l părăsi, însă de fiecare dată a dat înapoi. Situația financiară e precară, iar picătura care umple paharul vine odată cu concedierea lui Ted de la actualul loc de muncă, un hotel. Pierduse multe slujbe până atunci din cauza alcoolismului și până la a fi dat afară și de aici era doar o chestiune de timp.

   Când lucrurile par să meargă din ce în ce mai rău, Ted primește un telefon: sora medicală de la azilul în care era internată mătușa sa, Cora, îl anunță că aceasta este pe moarte și că vrea neapărat să-și vadă singurele rude.

   A doua zi, întreaga familie pornește spre acel azil. Înainte să moară, mătușa Cora îi dă lui Kim două cruciulițe, pentru ea și sora ei mai mică, Molly, cu indicația de a le purta tot timpul pentru a le proteja.

   Așa se pomenește familia Conway cu o moștenire: o casă veche, în care a locuit mătușa Cora și o sumă de bani, cu indicația ca acea casă să nu fie înstrăinată.

   Cei cinci membri ai familiei, împreună cu pisica lui Kim și câinele Scout, se mută în casă cu intenția de a o transforma într-un hotel. Este visul lui Ted să conducă propriul hotel, în loc de a fi un simplu angajat, la cheremul unui patron care îl poate da afară oricând „doar” pentru că bea în timpul programului.

  Ceva se întâmplă în acea casă, ceva ce-i schimbă la propriu peste noapte pe Ted și pe Jared, fiul acestuia: din tatăl și soțul neglijent și pus mereu pe scandal, pe care-l vedeai mereu cu un pahar de băutură în mână, Ted se transformă în bărbatul grijuliu și înțelegător de la începutul căsniciei: își sprijină soția și o încurajează să picteze peretele casei, le acordă atenție copiilor, ascultându-i și prețuind ceea ce au de spus, dar mai ales, se apucă serios de recondiționat casa, muncind din greu. În plus, nu mai simte nevoia de a se atinge de alcool.

   În schimb, Jared se schimbă în sens negativ: din băiatul cuminte, ce-și iubea și sprijinea mama și surorile, preluând din responsabilitățile tatălui, se transformă într-un adolescent mai mult decât rebel, ce petrece din ce în ce mai puțin timp cu familia, se închide în camera sa, unde ascultă muzică tare; se împrietenește cu un coleg de la noua școală, alături de care merge peste tot. Tatăl său îi propune un târg: să se mute în camera de la subsol, unde va putea face orice dorește, cu singura condiție ca muzica să nu se audă în casă.

   Lucruri ciudate încep să se întâmple în acea cameră subterană… Și Kim simte că s-a schimbat ceva: legătura telepatică avută cu fratele ei geamăn, prin care fiecare știa ceea ce gândea sau cum se simțea celălalt fără să vorbească, aproape a dispărut; Kim nu mai poate să-l simtă pe fratele ei așa cum o făcea înainte.

   Între timp, familia Conway nu este deloc bine văzută în comunitate. Ca în orice oraș mic, de provincie, cu toții se cunosc între ei, iar preotul are o mare influență asupra localnicilor. Școala la care merg gemenii este una catolică, la care predau călugărițe ce impun o disciplină foarte strictă.

Preotul, împreună cu unii localnici, încearcă să împiedice familia Conway în a obține autorizația necesară construirii hotelului.

   Pe de altă parte, Jake, fiul celei care a lucrat ca menajeră în casă pe vremea Corei Conway, face, la rândul său, tot posibilul pentru a-i îndepărta. Se pare că mama lui, care se ocupa cu magia voodoo, a dispărut fără urmă în urmă cu 40 de ani, când soțul Corei Conway s-a spânzurat de un copac. Se spune că acesta a fost evenimentul declanșator al nebuniei Corei, de atunci fiind internată la azil.

   Un alt element important este o Biblie înmânată preotului de către Cora la ultima sa spovedanie; Biblia în care de-a lungul timpului, toate femeile din neam au scris.

   Ca în orice horror, multe lucruri ciudate se întâmplă, iar mâna răului se simte din ce în ce mai aproape… Ce lucruri ciudate? Pentru asta va trebui să citiți cartea.

„„E din cauza luminii care cade ciudat”, se gândi ea, aruncând o privire spre umbrele care întunecau veranda. Dar nu, nu era lumina, întreaga clădire părea învăluită într-o mantie întunecată; de parcă ar fi ascuns, cu mare greutate, primejdii necunoscute pe care nu le mai putea cuprinde.”

   Ce mi-a plăcut: cartea se citește foarte ușor, deși la prima vedere pare voluminoasă. Viziunea cinematografică a contribuit la acest lucru, dându-ți impresia că urmărești un film. De asemenea, alcoolismul lui Ted este foarte bine descris: simptomele, nevoia de a bea mereu ceva, comportamentul față de familie, atmosfera tensionată pe care o induce, prezența toxică pentru cei din jur, care răsuflă ușurați imediat ce iese din cameră sau nu vine la cină…

Pot spune că povestea este bine construită; este o carte OK, care îmbină cele două planuri, prezentul și trecutul, la care martoră este casa familiei Conway.

   Ce nu mi-a plăcut: o parte peste care nu pot trece este violența împotriva animalelor. În carte sunt întâlnite sacrificii animale în vederea venerării diavolului și pot spune că peste acele fragmente pur și simplu am simțit nevoia să trec fără a le citi. Din fericire, nu sunt multe și dacă știți că nu vă afectează, e OK. În ceea ce mă privește, e mai mult o problemă personală, fiind fanatică atunci când vine vorba de animale.

   Finalul mi s-a părut un pic abrupt, exact ca într-un film. Un aspect în care viziunea cinematografică este un pumnal cu două tăișuri… Mi-ar fi plăcut să avem un epilog, dar din nou, e ceva ce ține de gustul fiecărui cititor.

   Cam multe clișee: familia ce se mută într-o casă și lucruri ciudate încep să se întâmple. În plus, alcoolismul, ideea hotelului, toate mă duc cu gândul la „Shining” al lui Stephen King. Totuși, dacă nu vă deranjează neapărat clișeele și doriți să mergeți la sigur, cu un horror clasic, o veți savura.

Citate:

„Orice ființă vie poartă magie în ea, și cele moarte, la fel. Trebuie doar să știi cum să le folosești.”

„Era Răul.

Un Rău atât de pur și nealterat, încât pentru o clipă Kim nu avu altă reacție decât să rămână paralizată în fața lui. Înțelese imediat că el era sursa a tot ceea ce văzuse, simțise sau auzise.”

„Ellie îl văzuse pe Diavol.

Era acolo, în St. Albans.

Ca întotdeauna.”

„Brusc, degetul se transformă într-o gheară, iar preotul se feri când aceasta se repezi să-l înhațe. Văzu iarăși demonul întrezărit cu ceva timp în urmă, numai că acum îl privea lacom, arătându-și colții. Limba lui se îndrepta spre el, sâsâind, iar ochii îi străluceau cu o furie diavolească.”

„Astăzi m-am măritat cu mâna dreaptă a diavolului.”

„Un demon fusese eliberat în St. Albans de Halloween, chiar cu un secol în urmă. Acum, în noaptea aceasta, își întindea el oare din nou lucrătura asupra orașului?”

„- N-au fost simple coșmaruri, Kim, îi răspunse părintele Mac-Neill. Nici unul dintre ele. Tot ce ai văzut – tot ce ai crezut că ai visat – s-a întâmplat în realitate. Totul.”

 Despre autor:

   John Saul este un autor contemporan american de romane horror. Este considerat un maestru al acestui gen și unul dintre cei mai prolifici scriitori, publicând peste 30 de cărți. Printre cele mai cunoscute romane se numără: „Chinuiește-i pe copii” (bestseller), „Casa de la răscruce”, „Clubul Manhattan”, „Cronicile din Blackstone”, „Midnight Voices”.

 Verificaţi disponibilitatea cărţi Mâna dreaptă a diavolului, de John Saul  pe targulcartii.ro

       Ragdoll. Ultima ta zi, de Daniel Cole- Editura Trei-recenzie

                                             Primul roman din seria Detectiv William Fawkes

 

Titlul original: Ragdoll

Traducere: Martin Zick

Editura: Trei

Colecţia Fiction Connection

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 456

Gen: Thriller, Mystery, Crime

William Fawkes, un detectiv controversat căruia i se spune Lupul, tocmai s-a întors la post să preia o anchetă incitantă, după ce fusese suspendat pentru agresarea unui suspect.

   Când fosta sa parteneră, agenta Emily Baxter, îl cheamă la locul unei crime, Fawkes e sigur că acesta este cazul pe care îl aștepta: cadavrul este alcătuit din părți dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpușă de cârpe – presa îl numește Ragdoll.

   Fawkes primește misiunea de a afla cine sunt victimele, dar ancheta ia o turnură neașteptată și riscantă când fosta sa soție primește o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace.

   Iar ultimul nume de pe listă este Fawkes.

  Vor reuși Fawkes și Baxter să prindă criminalul și să salveze următoarele victime, când fiecare mișcare le este urmărită?

 

                     “Dacă tu ești diavolul, eu ce sunt?”

   Cu toate că au trecut ore bune de când am terminat de citit “Ragdoll. Ultima ta zi”, încă nu-mi trece starea de stupefacție provocată de ceea ce am descoperit spre finalul cărții. M-am așteptat la orice, dar nu la acel crunt adevăr. Pe parcursul lecturii, am încercat să descopăr din timp cine este autorul acelor fapte abominabile și, la un moment dat, am simțit că depășesc limita bunului simț, devenind parcă puțin paranoică din cauza bănuielilor mele. Am avut în minte câteva scenarii, dar nu am nimerit nici pe aproape pe cel bun, pentru că scriitorul a avut grijă să mă încurce, să mă conducă pe alt drum. Adesea am trăit cu impresia că am prins firul poveștii și că știu ceea ce va urma să se întâmple, dar lucrurile au luat de fiecare dată o cu totul altă întorsătură și mult prea târziu mi-am dat seama că Daniel Cole pur și simplu s-a jucat cu mintea mea.

    În “Ragdoll. Ultima ta zi”, avem parte de crime misterioase, urmăriri ca-n filme, trădări din partea unor oameni la care nu te aștepți, un detectiv controversat care ajunge să comite o serie de ilegalități, cu scopul de a rectifica o nedreptate (sau greșeală), un ucigaș expert, meticulos, fără scrupule, care acționează într-un mod extrem de ingenios, o anchetă cu multe ramificații care ne dezvăluie cât de dezechilibrată poate fi uneori mintea umană, un caz controversat care ne trimite în trecut, în urmă cu 4 ani, numeroase minciuni și dezvăluiri zguduitoare. O lume plină de pericole pe care cititorii (mai ales fanii lui M.J. Arlidge, Robert Galbraith sau Simon Beckett) o vor îndrăgi cu siguranță pentru ritmul alert.

    Din punctul meu de vedere, romanul de debut al autorului este extrem de îndrăzneț, iar povestea mi s-a părut destul de originală. Anumite lucruri m-au determinat să cred că povestea iese în evidență față de alte scrieri ale genului.

    În primul rând, am fost surprinsă de modul în care autorul și-a condimentat povestea cu foarte mult umor negru. Mi s-a întâmplat să zâmbesc destul des din cauza vocabularului utilizat de detectivi, a remarcilor usturătoare sau sarcastice, a situațiilor hilare, așa că momentele tulburătoare nu au avut un mare impact asupra mea.

  Legat de acest aspect, am citit pe internet un articol în care autorul explică de ce a pigmentat cu mult umor o poveste macabră: “Umorul este important pentru mine. Mă plictisesc cu usurință, așa că am nevoie de ceva în fiecare pereche de pagini care să mă facă să zâmbesc. Și cred că îi ajută și pe cititori, care poate că nu doresc o carte cu mult întuneric. Umorul îl luminează.”

“– După cum poți vedea, sunt foarte prins. Trebuie să ieși și să vorbești cu vulturii ăia în locul meu, spuse Simmons cu o sinceritate aproape credibilă.

 – Eu? întreba Lupul neîncrezător.

 – Bineînțeles. Presa te iubește. Ești William Fawkes!

 – E careva mai jos în lanțul trofic căruia să-i pot pasa chestia asta?

 – Cred că am văzut îngrijitorul pe la toaleta bărbaților. Dar n-ar fi rău să le vorbești tu.”

 

“- Ia spune, de ce crezi că ne punem noi toți pielea în joc ca să te protejăm pe tine, dacă tu stai și freci telefonul? Poate vrei să pui și un selfie pe facebook după ce ajungi la destinație.”

    Sinceră să fiu, deși unii au găsit povestea mult prea tulburătoare sau macabră, pe mine nu a reușit să mă înfioare în vreun fel. Poate pentru că replicile ironice sau situațiile hilare mi-au distras atenția. Sau poate pentru că autorul nu a scris prea mult despre acel cadavru numit de polițiști “Păpușa de cârpă”. Accentul nu s-a pus pe descrierea acestuia, ci pe investigația propriu-zisă – identificarea cadavrelor, protejarea viitoarelor victime, ingeniozitatea cu care ucigașul acționează în mod indirect. De fapt, acest ultim aspect m-a impresionat pe mine. Este uluitor cum el reușește să-și ducă planul la bun sfârșit, în ciuda faptului că poliția știe în ce zi va ucide, dar și cine e vizat în ziua respectivă. Cu toate că cele șase potențiale victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în cameră de interogatoriu, ucigașul dă lovitura!

   În al doilea rând, avem de-a face cu un personaj central destul de extravagant – sergentul inspector William Fawkes, cunoscut ca și Lupul, un om cu un trecut tulbure (asta nu-l împiedică să fie genul de persoană amuzantă), foarte eficient, neabătut, gata de orice – o bombă cu ceas. Însă, este și cel mai dezordonat detectiv al poliției metropolitane din Londra. Colegii îl privesc dezaprabator atunci când îi remarcă costumația și modul în care își desfășoară ancheta. Își face apariția la locul crimei îmbrăcat cu sorț de baie și un tricou jerpelit cu Bon Jovi. Sala de ședințe a departamentului Omucideri răsună în acordurile melodiei Good Vibrations, a formației Beach Boys – asta pentru că Lupul considerase întotdeauna că e mai ușor să lucreze cu muzică. Felul lui de a anchetă – în pași de dans, fredonând ca un afon melodiile- m-a făcut adesea să-l percep că pe un personaj din serialele polițiste ale anilor ’90. De fapt, sarcasmul lui m-a determinat să-l văd ca pe un fel de Bruce Willis… britanic.

“ În mod ciudat, Lupul nu se putea simți decât oarecum recunoscător față de monstrul sângeros care plănuia să-l omoare într-o săptămână – îl ajuta să-și păstreze slujba. N-avea de gând să-i cumpere o felicitare, dar fiecare problemă avea și o parte pozitivă”.

    Un alt aspect inedit pe care l-am remarcat aici: autorul și-a îndreptat parcă mai mult atenția spre un anumit personaj secundar și nu spre Lup/ detectivul William Fawkes. Din punctul meu de vedere, cam toată ancheta este desfășurată de noul recrut – Edmunds Adams, tipul venit de la fraude și luat în custodie de agenta Emily Baxter, fosta parteneră a Lupului. De altfel, am remarcat că până și viața lui intimă îi este pusă pe tapet în acest roman- problemele personale și cotidiene, relația cu logodnica lui etc. Un episod hilar mi s-a părut acela în care Baxter face slalom printre mașini, iar Edmunds, care stă pe scaunul din dreapta, discută la telefon cu iubita lui – această îi spune ce să cumpere de la magazin, iar el completează lista de cumpărături în carnețelul în care trebuia să scrie despre caz.

  Mi s-a părut a fi cel mai sârguincios polițist din departament, dar nici el nu scapă de remarcile sarcastice ale șefului și de ironiile colegei sale.

“- Ai făcut o treabă minunată, Edmunds, îi spuse Simmons sarcastic, apoi tună: Poate cineva, vă rog, să anuleze reclama de pe cutiile de lapte cu bărbatul căruia i-a dispărut capul? Mulțumesc!

 – Voiam să spun doar că cei cărora le aparțin brațele și picioarele sunt și ei morți. “

    De asemenea, mi-a plăcut că autorul a pigmentat acest thriller cu anumite elemente romantice. După evenimentele petrecute în urmă cu patru ani, Lupul se trezește că soția intentează divorț – unul dintre motive fiind acela că ea îl bănuia că ar fi avut o aventură cu partenera sa, agenta Emily Baxter. E drept că între cei doi nu a fost vorba de o presupusă idilă, dar ceva “neclar, enervant, special și foarte neobișnuit” tot există.

“- Te-am văzut trăgând-o după tine pe biata fetișcană ani întregi. Nu știu ce-a fost între voi, dar te-a costat deja căsnicia și văd că nu s-a terminat, ceea ce înseamnă fie că o vrei, dar ești prea laș ca să te dai la ea, fie că n-o vrei dar ești prea laș ca s-o lași în pace”.

   Poate că situația ar fi alta, dacă Lupul s-ar debarasa de ideea că nu e făcut să fie cu cineva.

“- William Fawkes: țap ispășitor în presă, manechin masculin și mort ambulant, zise el amuzant

– Emily Baxter : epavă emoțională pe jumătate beată.

   Ingenios mi s-a părut și faptul că romanul debutează cu un prolog în care ni se prezintă ceea ce s-a petrecut în urmă cu patru ani, evenimentele care au dus la suspendarea Lupului și internarea lui într-o clinică psihiatrică. Inițial nu mi-am dat seama de ce s-a acordat atât de multă atenție acestui lucru, dar mai târziu am înțeles că de aici au pornit toate ramificațiile viitorului caz.

   Detectivul participase (în anul 2010) la procesul “Ucigașului incinerator”, cel mai prolific criminal în serie londonez din istorie. Douăzeci și șapte de victime în douăzeci și șapte de zile, toate prostituate între paisprezece și șaisprezece ani. Majoritatea victimelor fuseseră găsite încă arzând, puternic sedate și aprinse de vii, iar infernul produs de flăcări înlătura orice probe posibile. Crimele se opriseră brusc, lăsându-i pe detectivi în ceață, fără vreun suspect însemnat. Și, deodată, la optsprezece zile după ultima crimă, Lupul arestase un suspect. Bărbatul din boxa acuzaților era Naguib Khalid, un musulman sunnit britanic de origine pakistaneză care lucra ca șofer de taxi în capitală. Atunci când fuseseră prezentate tribunalului probele ADN care făceau legătura între bancheta din spatele taxiului condus de Khalid și trei dintre victime, împreună cu mărturia acuzatoare a Lupului, cazul părea limpede. Dar pe urmă totul începuse să se destrame. Au ieșit la iveală o mulțime de alibiuri care contraziceau rapoartele camerelor de supraveghere adunate de detectivi și de echipa lui. S-au vehiculat acuzații de agresiune și intimidare în perioada în care acuzatul fusese reținut. Probe criminalistice contradictorii sugerau că ADN-ul carbonizat nu putea fi considerat probă relevantă, iar la un moment dat, spre încântarea avocaților apărării, a fost prezentată o scrisoare în care se exprima îngrijorarea față de modul în care Lupul condusese investigațiile, susținând că devenise obsedant, disperat și recomandând repartizarea cazului unui alt detectiv. Polițiștii au fost acuzați că-l foloseau pe Khalid ca pe un țap ispășitor pentru a-și acoperi greșelile. Au apărut povești scandaloase care-l aveau ca erou pe nefericitul detectiv: probleme cu alcoolul și că înclinațiile lui spre violentă puseseră capăt căsniciei.

   Până la urmă jurații l-au găsit pe Khalid nevinovat de cele douăzeci și șapte de capete de acuzare pentru crimă, motiv pentru care Lupul a cedat presiunii, s-a repezit la boxa acuzaților și l-a stâlcit în bătaie pe deținut. Ca să salveze aparențele, avocații au cerul internarea detectivului într-o clinică având nevoie de tratament. Primarul, ziarele, toți aveau de gând să dea un exemplu cu detectivul căzut în dizgrație când, într-o dimineață friguroasă de februarie, au găsit corpul prăjit al unei eleve. Astăzi fata ar fi fost în viață dacă cineva l-ar fi ascultat pe Lup. Khalid chiar era adevăratul “Ucigaș incinerator”.

   Patru ani mai târziu, Lupul este căutat de Simmons, fostul lui șef, care îi spune că are nevoie de el la locul în care s-a petrecut o crimă, chiar vizavi de blocul detectivului. Însă la fața locului are surpriza să găsească cea mai macabră scenă văzută de el până atunci : un cadavru prins în copci de o grindă metalică. Corpul era alcătuit din părti dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpusă de cârpe, motiv pentru care va deveni cunoscut sub numele de Ragdoll. O Păpușă de cârpe al cărui braț drept arăta spre fereastra apartamentului Lupului.

“Corpul dezbrăcat, contorsionat într-o poziție nefirească, părea să plutească la două palme deasupra dușumelei. Era întors cu spatele spre cameră și părea să privească prin fereastra enormă. Era fixat cu sute de fire invizibile, ancorate de două cârlige mari de metal.

Lupul avu nevoie de un timp ca să-și dea seama care era cea mai îngrozitoare caracteristică a scenei din fața lui: piciorul negru prins de trunchiul alb. Păși înainte, incapabil să înțeleagă ce vedea. Când se apropie, observă copcile uriașe care fixau bucățile de corp una de alta, cu pielea sfâșiată acolo unde fusese străpunsă. Un picior de bărbat negru și unul alb; o mână mare de bărbat de o parte și una bronzată de femeie de cealaltă; un păr negru încâlcit atârna tulburător peste un trunchi feminin, palid, slab și plin de pistrui.”

    Nu s-a găsit niciun strop de sânge în apartament. Nimeni nu-a văzut și auzit ceva, lucru destul de ciudat, având în vedere că ucigașul a fost nevoit să folosească o bormașină ca să înfigă cârligele adânc în grinzi de metal. Însă, spre marea lor stupefacție, descoperă că acel corp sinistru are capul lui Khalid. Dar cum de a ajuns ucigașul la acesta, având în vedere că Khalid era ținut la izolator într-o unitate de maximă siguranță?

“Nu vede pe nimeni, cu atât mai puțin pe cineva care ar putea pleca de-acolo cu capul lui. E ridicol.”

    Fawkes este însărcinat cu identificarea celor șase victime, dar ancheta ia o turnură neașteptată când fosta lui sotie, reporterița Andrea, primește în mod anonim fotografii de la locul crimei, alături de o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace. Primul nume de pe listă e al primarului, iar ultimul nume este… Fawkes.

    Dar, cu toate că potențialele victime sunt protejate de detectivi, ținute sub strictă supravegheze, închiși în celulă sau în camera de interogatoriu, ucigașul reușește să acționeze! Primarul va fi omorât în timpul unei vizite la cartierul general al poliției, chiar de față cu Fawkes/Lupul. Cum a reușit așa ceva? Dar ce legătură există între cele două cazuri – cel din trecut ( Khalid) și cel din prezent – cazul Ragdoll? De ce ucigașul Ragdoll vrea să omoare un primar, un contabil, un jurnalist, un agent de securitate, o chelnăriță și un detectiv? Care e legătura dintre ei? De ce ucigașul a trimis pozele chiar fostei soții a Lupului? Nu vă rămane decât să aflați singuri răspunsul la toate aceste intrebări.

“ Nu există oameni “buni”. Sunt doar oameni care au fost împinși până la limită și oameni care n-au fost.”

   “Ragdoll. Ultima ta zi” abundă de tensiune și mister, reușind să te țină în suspans de la prima până la ultima pagină. În mod sigur va fi pe placul tuturor fanilor care îndrăgesc genul thriller.

Despre autor:

   Daniel Cole (33 de ani) a fost paramedic și a lucrat pentru Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals și pentru Royal National Lifeboat Institution. Locuiește în Bournemouth, Anglia.

  Tradus în peste 30 de limbi, Ragdoll. Ultima ta zi este romanul său de debut și este considerat cel mai nou și mai incitant brand din crime fiction. Autorul a primit deja oferta pentru adaptarea TV a seriei Detectiv William Fawkes, considerată „alertă” și „excepțională”.

 

Cartea Ragdoll. Ultima ta zi de Daniel Cole, a fost oferită pentru recenzie de către Editura Trei. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
13

Evadare imposibilă, de Lee Child-recenzie
Seria Jack Reacher

Titlu original: Die Trying
Traducere:  Radu-Mihail Greceanu
Editura: Humanitas  Fiction-2008
Număr pagini: 500

   “O stradă din Chicago, într-o zi însorită. Hoinărind fără ţintă, Jack Reacher vede o femeie care încearcă să se descurce cu două sacoşe şi un baston. Fireşte, nu ezită să-i dea o mâna de ajutor. Greşeală. În clipa următoare, sunt răpiţi sub ameninţarea armelor. Prins în cătuşe, aruncat într-o furgonetă, Reacher va avea la dispoziţie 2000 de mile pentru a pricepe ce se întâmplă. Răpitorii n-au scos un cuvânt. Femeia pretinde că este agent FBI. În rest, mister. Punctul terminus al acestei călătorii de coşmar va fi un cătun din Montana, într-o zonă aproape inaccesibilă, unde fiecare este aruncat într-o celulă. Curând, devine limpede că trebuie să evadeze. Sunt în joc vieţile a sute de oameni. Totuşi, cum poţi evada din închisoarea perfectă? Zăvoare solide, gardieni înarmaţi, câini de pază şi, de jur-împrejur, munţi sălbatici. Femeia a pus la punct un plan, Reacher are propriile lui metode. Amândoi sunt puternici şi hotărâţi, dar au o şansă numai dacă îşi unesc forţele. Timpul trece, catastrofă se apropie…”

    Ce-are de-a face soarta cu momentele cheie din viaţa noastră?
    Curios, dar… un singur moment poate conta enorm. Acesta este şi crezul eroului nostru.
    Jack Reacher rămăsese în viaţă pentru că întotdeauna fusese prudent. Slujise treisprezece ani în armată şi fusese rănit o singură dată, la Beirut, în baza americană. Spre norocul lui îl lovise o bucată de os, tot ce mai rămăsese dintr-un sergent de marină, care din păcate fusese prea aproape de explozie.
    Reacher a fost salvat atunci şi acum, treisprezece ani mai târziu, ecoul îl ajunsese din urmă. Simţea că urma să se întâmple ceva, deşi se plimba doar prin Chicago în drum spre Wisconsin.
   Se afla în Chicago, într-o zi de luni, ultima luni din iunie. În plimbarea lui, fără ţintă, trece pe lângă o curăţătorie, când o carjă de metal, scăpată de posesoare, ajunge la picioarele lui. O tânără femeie de 30 de ani, stătea în uşă cu umeraşele cu haine pe umăr. Reacher face ce ar fi făcut orice bărbat politicos, îi dă bastonul şi-i ia umeraşele cu haine hotărât s-o ajute. O ia de braţ gândindu-se s-o însoţească câţiva paşi până va fi sigură pe ea, dar se trezeşte în faţă cu doi tipi cu automate.
    Cei doi care-i ameninţau erau îmbrăcaţi, tunşi la fel şi cam nervoşi cu armele.
     Reacher ştie că el ar putea scăpa … dar tipa?!!
    În acelaşi timp dacă tipii ar trage ar putea răni oameni nevinovaţi din intersecţie, iar femeia de lângă el avea un picior rănit şi s-ar fi mişcat prea încet.
    Aşa că se lasă urcat cu femeia în maşina unde mai era unul-şoferul.
    Conform obiceiului Reacher îi evaluează mental pe cei trei:

“Trei tipi, toţi în jur de treizeci sau treizeci şi cinci de ani, unul şef, unul trupete bine înţepenit pe picioare, iar ultimul, un trupete nervos.Toţi trei, încordaţi, înfăptuind un fel de misiune pe care o repetaseră că nişte actori înainte. Un puzzle.”

   Atunci când sunt obligaţi să schimbe maşina, Reacher îşi dă seama, după zgomotul făcut de poşetă, că femeia avea acolo un pistol. Şeful atacatorilor îi încătuşează în dubiţă, dă foc celeilalte maşini şi pornesc la drum. Un drum lung, cu neplăcerile lui şi mai ales cu faptul că nu ştiau încotro merg.

    Pe de altă parte, la două mii şapte sute de kilometrii de Chicago, în colţul unei clădiri deja existente, este construită o cameră, o alveolă de lemn, din care nu se putea ieşi. Tâmplarii erau preocupaţi să lucreze bine, sperau să mai primească de lucru. Dar patronul nu lasă martori în urma lui. Aşa procedase şi cu militarii care păziseră silozul de rachete (care dispăruseră înainte de-a fi dezafectate).

    În tabără adunase femei şi bărbaţi, familii din grupurile din York, din grupuri conduse de diferiţi şefi de “miliţie” din zonă.. Curios era că şefii dispăruseră şi el adunase toate persoanele, spunându-le că vor înfiinţa o republică liberă, că le vor face o surpriză federalilor, că vor întemeia o lume nouă în care el va fi preşedinte. Ciudat, oamenii care de fapt se temeau de el, erau de-a dreptul hipnotizaţi de cuvintele lui. Comandantul Borken, cum îl numeau oamenii, avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor (semăna cu conducătorul unei secte), nu ierta nici o greşeală, nu admitea nici o altă părere decât a lui. Toţi erau înarmaţi.

“Suntem gata să ne asumăm statutul de naţiune.”


“Avem o armată, avem trezorerie, avem rezerve financiare, avem un sistem legal, avem democraţie.”


“Declaraţia de independenţa, spuse. Înseamnă dreptul poporului de a schimba sau a aboli vechiul guvern şi de a institui un nou guvern, într-o astfel de formă, încât să i se pară cel mai capabil de a-i asigura siguranţa şi fericirea.”


“Vechile legi au dispărut. Acum avem legi noi. Un nou mod de-a face lucrurile. Îndreptăm două sute de ani de lucruri prost făcute”

    Într-acolo se îndrepta şi maşina cu cei doi prizonieri.
     Femeia se numea Holly, era o tânăra agentă FBI, şi iniţial îl crede pe Reacher când susţine că e portar la un club din Chicago. Totuşi, după toate întâmplările de pe drum, modul cum el o salvează şi-l ucide pe unul dintre tipi, care voise s-o violeze, îi ascunde acestuia cadavrul şi deşi poate nu fuge s-o lase la cheremul răpitorilor, o determină să-şi pună şi să-i pună întrebări, aşa aflând câte ceva despre trecutul lui.
     Pe de altă parte, neprezentarea ei la şedinţă îl făcuse pe şeful ei Mc Grath să-şi dea seama că s-a întâmplat ceva. Holly fusese analist de capital pe Wall Sreet, reuşise printre primii la examen şi fusese trimisă la Academia FBI la Quantico. Era foarte inteligentă, bine antrenată, dar în acelaşi timp trata lucrurile cu un umor ironic şi o atitudine firească, care făcea ca oamenii să o iubească.

     Absenţa ei îi determină pe colegi să dea alarma, ajungând la concluzia că a fost răpită.
     La sugestia şefului CIA –Webster, majoritatea agenţilor sunt trimişi acasă spunându-li-se că Holly e la spital. Mc Grath îi alege pe Brogan şi Milosevic, doi colegi ai ei, cărora le spune adevărul şi că are nevoie de ajutorul lor. Mc Grath, un tip foarte bine pregătit, nu rezistase la Washington într-un birou şi revenise pe teren, şef la Chicago.
  

“Era distant, dar abordabil. Nu se trăgea de şireturi cu nimeni, dar îşi făcea oamenii să simtă că ar face orice pentru ei. Era un om scurt şi îndesat, plin de energie, genul de tip neobosit care radiază o încredere totală. Genul de tip care-şi face echipajul să se simtă mai bine numai pentru că îl conduce.”


   Dar Holly nu era numai un simplu agent, era şi fiica generalului Johnson, preşedintele statelor majore reunite ale armatei, o funcţie militară cu rangul cel mai înalt care putea fi oferit de naţiune. Un general cu patru stele a cărui ascensiune fusese spectaculoasă,prieten bun cu preşedintele. De fapt acesta era şi naşul lui Holly. Webster îl anunţă că fiica lui a dispărut şi este deja căutată discret de colegii ei. I se spune şi preşedintelui, dar acesta nu vrea să se afle deocamdată nimic şi nici nu ia nici o măsură, ar pierde politic.

    Colegii lui Holly îi reconstituie paşii, ajung la curăţătorie şi obţin pozele de la camera de supraveghere. În poză părea că Reacher e cu atacatorii, după identificarea celor din poze, generalul Garber, superiorul lui Reacher în război, le spune că acesta în nici un caz nu e amestecat cu răpitorii şi vor avea un ajutor în el.
    Apoi găsesc cele două maşini incendiate şi reuşesc să-i identifice şi pe ceilalţi trei din poze, vechi tovarăşi ai lui Borken. Aşa ajung la acesta, în tabăra căruia era infiltrat un tânăr agent CIA.
    Şi totuşi fiecare lucru pe care îl găsesc pare o fundătură, ca şi cum Borken le-ar anticipa şi cotracara paşii.
Aşa Mc Grath îşi da seama că are un trădător printre ei.
    În tabără Reacher asistă la modul cum Borken face dreptate, împuşcându-l pe Loder, unul din vechii lui tovarăşi, pentru că făcuse greşeli la răpirea lor.
    Apoi discutând cu Holly îşi dau seama amândoi că la biroul din Chicago este o “cârtiţă”.
    Iniţial Borken îl crede pe Reacher că e un simplu portar şi vrea să-l trimită să negocieze cu autorităţile, să le accepte cererile. Chiar îl trimite pe unul dintre acoliţii lui să-i facă turul taberei.
    Dar află de la “cârtiţa” din Chicago cine e Reacher cu adevărat şi vrea să-l omoare. Holly găseşte o metodă curajoasă să-l salveze. Borken se repliază şi drept pedeapsă îi pune pe amândoi să sape groapa pentru agentul infiltrat, pe care-l omorâse.
    Reacher şi Holly despică firul în patru, revăd toate momentele şi oamenii şi-şi dau seama cine ar putea fi agentul “cârtiţa”.
    Găsesc o reţea de tuneluri şi-n peştera trupurile soldaţilor ucişi, aşa că-şi dau seama că trebuie să găsească o cale de-a scapa.
    Reacher reuşeşte să scape, se ascunde printre cadavre, apoi ajunge la cei care veniseră cu generalul să atace tabăra şi căutau o modalitate s-o facă. Generalul era însoţit de câţiva oameni loiali şi prieteni, de generalul Garber, Webster, Mc Grath şi cei doi agenţi Brogan şi Milosevic.
    Lui Reacher i se dăduse de înţeles că-n pereţii camerei, unde era închisă Holly, este clădit explozibil, iar din discuţiile auzite crede că e vorba de ucidearea femeilor şi copiilor din tabără.
    Abia când va vedea că spaţiul dintre pereţi este gol îşi va da seama că Borken trimisese duba cu explozibil, pe ascuns, la San Francisco, pentru că urma sărbătoarea de 4 iulie.
    Ajutat de ceilalţi, Reacher o va salva pe Holly, îi va ucide pe cei vinovaţi, va afla cine este “cârtiţa”, va distruge şi duba cu explozibil.
    Dacă vreţi să aflaţi cine era (erau) cârtiţa şi de ce făcea asta, cum va rezolva Reacher problemele, cum o va salva pe Holly şi ce va face fiecare la final, citiţi cartea.
    La fel ca celelalte cărţi ale lui Lee Child şi această pare un film, numai acţiune, dialog şi interacţiuni între personaje. Descrieri puţine, mai mult gândurile lui Reacher şi calculele făcute, care explică acţiunile lui.

   Iată câteva păreri despre carte care spun mai bine ca mine părerea despre personaje şi acţiune:
“Personajul principal are o integritate morală fără fisură şi abordează viaţă într-o manieră cel puţin excentrică”. (Publishers Weekly)
“Jack Reacher este un supererou,namblanzit şi dur, dar capabil uneori de compasiune şi blândeţe.” (The Poisoned Pen)
“Întorceam febril paginile, încercând să ţin pasul cu răsturnările de situaţie ale celui mai bun thriller pe care l-am citit în ultimul an” (Broadway Ham @High)

Cartea Evadare imposibilă de Lee Child poate fi comandată de pe targulcartii.ro

„Țipătul lui Robin ricoșă din ferestre.”

Carieră malefică (Cormoran Strike #3), de Robert Galbraith-recenzie

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection
Anul apariției: 2016
Titlul original: Career of Evil (Cormoran Strike #3)
Traducere: Ciprian Șiulea
Număr de pagini: 664

“I choose to steal what you choose to show

And you know I will not apologize –

You’re mine for the taking.

I’m making a career of evil”

(fiecare capitol al cărții începe cu versuri din cântecele rock ale trupei Blue Öyster Cult)

    Carieră malefică este un roman  polițist, cel de-al treilea, după Chemarea cucului și Viermele de mătase, al unei serii de top ce urmărește investigațiile atipicului detectiv Cormoran Strike.

    J.K.Rowling, creatoarea lui Harry Potter, îşi ramifică şi solidifică succesul literar cu acest ciclu al ei scris sub pseudonimul Robert Galbraith. Înainte să se afle adevărata identitate scriitoricească din umbra primului roman al seriei, el a fost primit foarte bine de critică, dar nu a reuşit să vândă mai mult de 1500 exemplare. Odată cu dezvăluirea numelui celebru al autoarei, vânzările au sărit în scurt timp la peste un milion de copii, ceea ce dovedeşte o fidelitate remarcabilă a cititorilor săi care o urmăresc fanatizaţi, indiferent de genul de literatură pe care hotărăşte să îl abordeze. Cu atât mai mult cu cât unii au crescut cu poveştile ei şi numai bine ajung la vârsta adultă să le aprecieze şi pe cele pentru adulţi la fel de mult ca pe cele pentru copii.

    Suntem din nou în Londra, în anul 2011, când două nunţi sunt în pregătire. Cea somptuoasă din familia regală, între prinţul William şi Kate Middleton, şi cea mai modestă şi tot mai problematică, dintre Robin Ellacott, fostă secretară, acum asistentă şi asociată la firma detectivistică a lui Cormoran Strike, şi logodnicul ei aproape perfect, dacă nu ar fi atât de iritant, Mattew.

    Pe culmile succesului după spectaculoasa rezolvare a celor două cazuri anterioare urmărite de presă, cei doi investigatori de circumstanţă îndrăgiţi din primele volume au un adevărat şoc când descoperă într-unul din coletele livrate lui Robin, pe care ea îl crede cu gadget-uri de nuntă, nici mai mult nici mai puţin decât un ciot dintr-un picior:

 

„Piciorul era neted, zvelt şi palid, iar Robin îl atinsese uşor cu degetul în timp ce deschidea pachetul, simţind textura rece, ca de cauciuc, a pielii.

Tocmai primise un picior. Tocmai urcase calm scările cu un picior, un picior de femeie într-o cutie. Al cui era piciorul? Unde era restul femeii?”

    Mai mult decât volumele anterioare, Carieră malefică este un thriller total, nu rămâne la rangul de poveste investigativă interesantă şi amuzantă, cum a început seria. Pericolul planează din start asupra celor doi protagonişti Robin şi Cormoran, şi îl percepem nu numai prin atenţionările macabre trimise de cel care vrea să se răzbune pe detectiv prin secretara lui, dar şi direct, prin intermediul unor capitole intercalate ce sunt descrise chiar din perspectiva criminalului.

   Descoperim în ele o minte meticuloasă și metodică a unui tip solid, înalt, care poartă mereu un fes, îmbrăcat cu o geacă de camuflaj și cu fața veșnic în penumbră sau acoperită de o mască de ski, foarte versatil, schimbându-și cu ușurință abordarea, și cu un ager simț al observației. Un narcisist extrem, un sadic care nu e la prima victimă si ale cărui fetișuri sexuale sunt legate de tăierea si secționarea trupurilor feminine. Îl urăște pe Strike și este mai mult decât motivat să îl distrugă, iar crimele lui, pe lângă extazul pe care acestea i-l oferă, îl fac să se simtă nemuritor, energia vitală a victimei, năzărindu-i-se că o potențează pe a sa.

    Criminalul în serie, poreclit previzibil Jack Spintecătorul de către tabloide, ia suveniruri de la persoanele ucise, iar acest suvenir poate fi un picior, un nas sau o ureche (depozitate în propriul frigider), alături de alte obiecte ce au aparţinut celor pe care le-a omorât.

   Ceea ce are special această carte, spre deosebire de altele din aceeași nișă, este talentul autoarei de a înfiora cititorul prin aprofundare psihologică, fiindcă pe parcursul lecturii te vei găsi cufundat complet în abisul minții unui serial killer extraordinar de credibil în demența sa. Nu te-ai aștepta de la o scriitoare pentru copii cum este J. K. Rowling să pătrundă astfel în gândurile tenebroase ale unui ciopărțitor de femei scelerat, un monstru care urăște visceral toată suflarea feminină, începând, nu întâmplător, cu mama lui.  

Femeile erau atât de meschine, rele, murdare şi mici. Nişte curve ursuze, toate, care se aşteptau ca bărbaţii să le facă fericite. Doar când zăceau moarte şi golite în faţa ta deveneau pure, misterioase şi chiar minunate. Atunci deveneau în întregime ale tale, nemaiputând să se certe, să se zbată sau să plece, ale tale, să faci cu ele orice voiai

   Strike realizează imediat că ucigașul este, cel mai probabil, o mai veche cunoștință a sa, dar nu una pe care ar fi sperat să o reîntâlnească vreodată. Astfel, are acum patru suspecți mari și lați, la propriu și la figurat, din trecutul lui, toți indivizi care de care mai îngrozitori, singurii care ar avea motive și conformația psihică să înfăptuiască acest gen de oroare: Jeff Whittaker – pe departe cel mai detestat de către Strike, fostul soț al mamei sale, pe care îl suspectează că a omorât-o, pedofilul Noel Brockbank, scoțianul violator si torționar Donald Laing și gangsterul “Digger” Malley.

   Cu cât istoricul celor patru răufăcători este reînviat, din dublă sursă – amintirile detectivului care deja a avut de-a face cu ei şi descoperirile din timpul anchetei – cu atât, paradoxal, ajungi să îţi doreşti ca tocmai cel  prezentat pe moment, sau dacă se poate, toţi patru, să fie implicaţi în crimele de acum, pentru ca să îşi primească pedeapsa şi retroactiv pentru toate ticăloşiile săvârşite – într-atât sunt de detestabili fiecare dintre ei.

   Prinși între evenimente și investigații, unele în legătură directă cu criminalul, altele mai rutiniere, Strike și Robin par să dezvolte un potențial amoros, aflat încă  în stare latentă, dar deloc neglijabil. Deși bărbatul încearcă să o ferească de probleme și de gesturi nesăbuite, precum cel de a se aventura seara într-un bar și-n mai multe pahare cu alcool, când o amenințare serioasă planează asupra sa, Robin are un creieraș al ei care emite cam tot atâtea teorii valoroase, precum Strike, chiar și în perioadele sale cele mai depresive. Cei doi se echilibrează calitativ în lanțul evenimentelor, el fiind un tip insistent cu mintea mereu la pândă, iar ea reușind să tragă oamenii de limbă, utilizând diplomația nu foarte caracteristică lui.

   Strike este de o atractivitate masculină neclasică, fost boxer cu nasul spart și veteran de război cu piciorul drept retezat, toată faima sa sprijinindu-se la propriu pe un picior funcțional și o proteză care îl împiedică să facă multe lucruri firești ale muncii de detectiv, precum alergatul sau condusul pe distanțe lungi. În pofida gravului handicap fizic, tenacitatea din timpul carierei lui militare nu pare să-i fie afectată cu nimic, singura deosebire dintre el din acea perioada și eul cu un picior lipsă, fiind traiul mai modest de acum, de unde și salariul cam de nimic pe care îl oferă asistentei/partenerei sale.

  Atmosfera dintre Strike și Robin este scurtcircuitată continuu, aproape că poți palpa tensiunea existentă între ei și nu te poți abține să nu anticipezi o finalizare într-un fel sau altul, așteptând ca unul dintre ei să cedeze emoțional.

  Deși Strike are o iubită oficială, pe Elin, iar Robin este logodită cu Matthew, se pare că autoarea ne transmite subliminal că oamenii trebuie să aibă interese comune pentru ca iubirea să se așeze statornic. Matthew disprețuiește jobul justițiar al iubitei lui, iar Elin, aparent cu o clasă deasupra lui Strike, nu reușește să deștepte în acesta sentimente profunde, fiind în general preocupată de divorțul ei, de restaurante sau de decorarea următoarei locuințe.

   Cei doi asociați în ale detectivăriei investighează în paralel cu poliția, dar sunt mereu mult înaintea acesteia, datorită metodelor neconvenționale la care apelează și a informatorilor mai mult sau mai puțin dubioși ai lui Strike, împrăștiați în tot spectrul lumii criminogene.

   Tensiunea vine mereu în doze duble, protagoniștii fiind vânători și vânați, periculosul ucigaș dându-le târcoale tot mai aproape, chiar în timp ce ei încearcă să-l identifice.

 

 „Geamul londonez mânjit şi prăfos reflecta expresia lui neprefăcută, lipsită de stratul de civilizaţie pe care şi-l lua ca să le ademenească pe femeile care căzuseră pradă farmecului şi cuţitelor lui. Creatura care trăia înăuntru, creatura care nu voia nimic altceva decât să-şi impună dominaţia ieşise la suprafaţă.”

   Profilul lui sinistru pe străzile meandrice ale Londrei, prin suburbii care nu figurează în oferta agențiilor turistice, urmărind eforturile de a-l descoperi, transformă ancheta într-una contra-cronometru, în care acela care va avea toate condițiile necesare ca să acționeze primul, va rămâne în viață.

  Se spune că volumul întâi dintr-o serie este mereu cel mai bun. Butada nu se confirmă în această saga a tot mai miticului detectiv Cromoran Strike, cel mai bun volum al (deocamdată) trilogiei, fiind fără îndoială, chiar acest al treilea. Suspans, mister şi lovituri de teatru combinate cu stilul obișnuit al lui Rowling (Galbraith – dacă așa vrea) capabil să alterneze tehnicile narative în descrierea perfectă a decorurilor, fluidizarea acţiunii sau caracterizarea impecabilă a personajelor. Ce ţi-ai putea dori mai mult de la ceea ce ar fi trebuit să fie doar o simplă carte poliţistă? După ce o termini, ai şi răspunsul unic: continuarea ei cât mai grabnică!

 

 

Cartea Carieră malefică (Cormoran Strike #3) de Robert Galbraith poate fi comandată de pe site-ul dol.ro

   Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald-recenzie

Editura: Polirom

Titlul original: The Great Gatsby

Traducere de Mircea Ivănescu

An apariție: 2002

Număr de pagini: 256

 ”Atunci îmbracă veșmânt aurit, dacă asta o mișcă;

De te poți înălța, înalță-te și pentru ea

Până strigă: Iubitule, iubitul meu înveșmântat în aur, înălțat în tării,

Trebuie să fii al meu!”(THOMAS PARKE D’INVILLIERS)

   Dragi cititori, aţi simţit vreodată că nu v-aţi născut în timpurile potrivite, că trebuia, în fond, să aparţineţi altor universuri? Ei bine, zicala aceea, nu îți dori ceea ce nu ai, nu cred că mi se aplică…fiindcă mi-aș dori și nu mi-aș dori să trăiesc în  lumea creată de Fitzgerald, o lume în care să existe un Gatsby… Această carte m-a năucit cu totul, mi-a arătat ce înseamnă speranța și dragostea, măștile unui om sau ale mai multora, câte se pot schimba doar cu o singură privire aruncată asupra persoanei potrivite și…că banii nu aduc decât disperare, teamă de cei din jur, de opinia lor. Banii nu aduc fericirea nu este o vorbă de aruncat în vânt, ci de păstrat alături…niște simple hârtii nu fac pe om, pe cine suntem cu adevărat…

    Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) s-a născut în St. Paul, Minnesota. A urmat Universitatea Princeton, iar în 1917 a intrat în armată, unde a servit sub ordinele generalului J.A. Ryan. Publică primul roman, This Side of Paradise în 1920, an în care se căsătorește cu Zelda Sayre, ea însăși scriitoare. Capodopera sa, The Great Gatsby apare în anul 1925. Următorul său mare roman, Tender Is the Night este publicat în anul 1934. Din motive financiare, scrie scenarii pentru studiourile de la Hollywood. În ultimii ani ai vieții intră într-un con de umbră, fiind aproape uitat. Din anii 1950 faima sa a crescut constant. Alte opere: „Cei frumoși și cei blestemați”, „Tales of the Jazz Age”, „Ultimul magnat”.

    Lucrarea se deschide prin cuvintele unui narator-personaj, Nick Carraway care provine  „dintr-o familie de oameni bogați, stabilită de trei generații într-un orășel din Midwest. Caraway-ii alcătuiesc un fel de clan, iar tradiția familiei afirmă că suntem coborâtori ai ducilor de Buccleuch”. Acesta povestește că a absolvit universitatea la New Haven, iar apoi a plecat pe front. Întors acasă și-a dat seama că Midwest-ul nu reprezintă un capăt de linie pentru el așa că părăsește toți cunoscuții și se mută în New York. Va lucra „arta speculațiilor la bursă”, va citi tomuri despre finanțe pentru a se vedea realizat acolo unde îi place. Încet încet opera prinde contur și aflăm că Nick locuia în West Egg, lângă o vilă locuită de „un domn cu acest nume…Gatsby”. dincolo de golf se afla East Egg, locul în care trăia și verișoara protagonistului, Daisy, căsătorită cu un fost coleg de facultate al lui Nick, Tom Buchanan. Cuplul nu este unul dintre cele mai zâmbărețe, fiecare având propria rană netratată ,„nu erau chiar atât de fericiți…n-am înțeles niciodată de ce se stabiliseră la New York. ”, „Tom alerga mereu dintr-un loc într-altul, căutând, cu o tristețe nelămurită, acea dramatică tensiune a meciurilor de rugby de odinioară, în care nu avea să mai joace niciodată”.  Daisy ce să aibă de regretat? Propriai căsătorie și neîmplinire? Faptul că soțul o înșela cu o oarecare Myrtle? Daisy ajunsese să dorească un trecut ce nu avea să se mai întoarcă vreodată…Știind acestea, va deveni indiferentă și…mult prea pricepută în a-și ascunde propriile sentimente. Aceasta are o prietenă foarte bună, anume Jordan Baker, de care și Nick va ajunge să se îndrăgostească? Nici până acum, la final de carte nu mi-am dat seama dacă el a iubit sau nu în acest volum.

    Firul narativ se dezvoltă, aflăm mai multe despre celelalte personaje, decât despre adevărata vedetă a romanului: Gatsby… Timpul trece, iar Nick va fi invitat la una dintre seratele organizate de vecinul său. Ciudat lucru: multă lume se afla acolo, dar nimeni nu mai primise invitație…în plus, nu mulți îl cunoșteau pe Gatsby în persoană, și nu mulți, cu siguranță nici măcar unul nu cunoștea adevărata poveste de dincolo de un zâmbet:

„Eu sunt Gatsby.

Cum așa!

Credeam că știi, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă prea bună.

Îmi surâse plin de înțelegere – ca și cum ar fi stabilit pe dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârșită, un surâs pe care-l întâlnești de patru sau cinci ori în viață. Părea că se adresează o clipă lumii întregi și după aceea se concentrează tocmai asupra ta…te făcea să crezi că erai înțeles exact așa cum ai vrut să fii înțeles”

  Gatsby este o enigmă: unii oameni spuneau că ar fi ucis pe cineva, alții că a terminat facultatea la Oxford, că a fost un spion german în timpul războiului. Cu toate acestea, nimănui nu îi păsa cine este cu adevărat acest om, atât timp cât aveau un loc unde să petreacă, să scape de cotidian. Acest mister se apropie de Nick, îl va invita la prânz, la mai multe ieșiri și toate pentru a pune punctul pe i nu el, ci printr-un intermediar, Jordan. Ce anume dorea Gatsby de la Nick? Să o invite la ceai pe Daisy. Zis și făcut! Ghiciți oare de ce? Gatsby era îndrăgostit de aceasta din tinerețe și, forțat de împrejurări a trebuit să plece pe front. S-ar afirma că făcea acele petreceri doar-doar poate ar fi venit și Daisy, dar aceasta nu se găsea niciodată. Ce are să se întâmple pe mai departe rămâne de citit…

    Romanul este scris la persoana I, prezentat de naratorul personaj omniprezent și omniscient. Ceea ce m-a impresionat la acest volum este că nu cunosc finalul nici acum, ori, cel puțin adevărul. Nick cunoștea ceea ce ochii și mintea îi dictau, dar adevărul gol goluț se afla, în fond, altundeva, în ochii și mintea celorlalte personaje. Ele singure își cunoșteau trecutul și preferau să îl țină închis lumii. Tema banului se regăsește în această operă, și arată că banii nu cumpără fericirea și nici  scaunele de la final de viață. Iubirea este și nu este în lucrare, unele lucruri m-au frapat prin simplul fapt că nu se potriveau cu lexemul din stânga ori cu cel din dreapta. Descrierile sunt pur și simplu superbe, duc cititorul în acea America care numai reală nu poate fi „într-o seară de toamnă, cu cinci ani înainte, se plimbaseră împreună pe o stradă acoperită de frunze și ajunseseră într-un loc unde nu mai erau arbori și pavajul scânteia alb sub lumina lunii. Se opriseră acolo și se întoarseră unul spre celălalt. Era o seară răcoroasă, învăluită în atmosfera aceea ciudată pe care o simți primăvara sau toamna, când se schimbă vremea. Luminile liniștite de prin case tremurau ca un murmur în întuneric, și li se părea că văd o scânteiere nemaiîntânită în stelele de deasupra capului”. Nu știu ce să cred despre această carte…Am citit-o cu sufletul la gură fiindcă acele cuvinte din ea îmi păreau șoapte a ceea ce va urma… Poate, tu, dragă cititor, vei elucida un mister pe mai departe…

„…și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

NOTA: 10/10 STELUȚE

Cartea Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald poate fi comandată de pe Targulcartii.ro

Sursa imagini: pinterest.com

 

Darul atingerii, de Mia Marlowe-recenzie

Titlu original: Touch of a scoundrel
Editura: Litera
Numar pagini: 256
Traducere: Mihaela Sofonea

  Seria: Touch of Seduction: 1.Seducţie la prima vedere (Touch of a Thief), 2.Pretenţiile unui crai (Touch of a Rogue), 3.Darul atingerii (Touch of a Scoundrel)

   Cu această carte închei seria frumoasă ,,Touch of Seduction”. Autoarea m-a delectat cu poveşti minunate, despre încredere, iubire, curaj şi dovedeşte că orice este posibil dacă există comunicare, înţelegere şi adevăr!
    O nouă carte, alţi protagonişti, alt personaj cu un dar, din punctul meu de vedere buclucaş! Aici se aplică proverbul acela: ,,Oricât te fereşti, tot acolo nimereşti”.

   Conte de Devonwood, Griffin Nash are un dar mai aparte, poate să întrevadă viitorul, doar atingând un obiect sau o persoană cu mâna neacoperită. Când a încercat să schimbe destinul tatălui său, şi-a dat seama că poate a făcut o greşelă imensă…Tatălui său îi era scris să moară în urma impactului cu un poştalion. În ziua fatidică, Griffin, încearcă să amâne plecarea tatălui cu diferite pretexte şi metode, dar… poştalionul mortal a avut întârziere o oră şi tatăl său tot a murit… poate a intervenit şi din cauza sa nu a reuşit să îl salveze pe tatăl său? O întrebare ce îl va chinui pe un băieţel de paisprezece ani ce va ajunge conte brusc. Peste ani, întâlnim un conte care încearcă să menţină moştenirea sa pe linia de plutire. Cu abilitatea de a prevede unele lucruri, contele va câştiga ocazional la jocurile de noroc bunăstarea familiei sale. Ce nu va prevede va fi întâlnirea cu domnişoara Emmaline Farnsworth.

,,Lord Devonwood se opri lângă hortensie pentru a se uita mai bine la tânăra fermecătoare care şedea pe banca de piatră. Nu în fiecare zi dai peste o nimfă în grădina, înainte de micul dejun. Sângele i se încinse, de parcă ar fi fost încă tânărul Griffin, ca şi când nu ar fi fost împovărat de responsabilităţile unei moşii vaste şi de toate vieţile care depindeau de el pentru fiecare îmbucătură pe care o vârau în gură şi pentru fiecare monedă din buzunar.
Doamna pe care o avea sub priviri era preocupată de un caiet de schiţe şi habar nu avea de prezenţa lui. Se putea desfăt după placul inimii cu frumuseţea ei lipsită de pretenţii, fără grija că ar putea lua cineva aminte, calculându-şi interesul şi sperând să aibă sorţi de izbândă.
O singură buclă arămie scăpase de sub bonetă şi îi atârnă umedă pe ceafă. Pielea ei catifelată părea înrourată şi trandafirie în soarele cald al dimineţii.’

   Încins de această făptură mult prea îndrăzneaţă pentru a fi englezoaică, Griffin are o discuţie contradictorie, iar sentimentul de bine, pe care îl are în faţa acestei făpturi care nu se teme şi nu se înclină în faţa lui, este de scurtă durată. Fratele său Teddy, proaspăt întors din străinătate, anunţă pe Emma ca fiind iubita lui, viitoarea logodnică. Oare este adevărat? Dacă da, este de datoria lui să îşi apere fratele de persoane ce vor să profite de el. Problema este că, atingând-o accidental pe frumoasa noastră americancă, contele se vede sărutându-se cu foc cu iubita fratelui. Mai mult decât atât, cei doi s-ar potrivi perfect.

   Emmaline Farnsworth, americancă, o escroacă căutată în mai multe ţări pentru vânzarea de falsuri şi şiretlicuri, împreună cu aşa zisul ei ,,tată” profesorul Farnsworth Monty, este în căutarea unei noi victime. Nu este venită în Anglia pentru a-şi căuta soţ, motivul său este altul. De această dată au o aşa zisă antichitate din Egipt, extrem de valoroasă, iar dacă ,,cineva” ar finanţa căutările ar descoperi o mină de aur. Boala de plămâni a lui Monthy, o determină să acţioneze în forţă, iar Tedy este următoarea sa victima. Când întâlnirea dintre Emma şi Griffin devine incendiară, planul lui Emma se cam clatină…

,,Contele păruse negreşit atras de ea în grădină, înainte de apariţia lui Theodore. ÎI plăcuse duelul lor verbal. Brunet şi chipeş, Lord Devonwood era mai mult decât plăcut la vedere, dar în privirea lui neobişnuită, argintie-cenuşie, se ivea din când în când un licăr fatal.”

   Cum va reuşi să suprime Griffin atracţia dintre el şi americancă, dar cum va dejuca planurile în privinţa lui Theo şi logodnei iminente? Eii, orice este permis pentru binele familiei, aşa contele nostru va încerca să se dea el la Emma, mai ales că viziunile sale cu tânăra sunt mai mult decât delicioase.
    Planurile sale vor fi puse la grele încercări, iar tentativa de a schimba viitorul pe baza unei viziuni nu are succes, ajungând să se culce chiar el cu iubita fratelui său.
    Problema lui Emma este cu atât mai grea cu cât, în loc de Theo se va dărui lui Griffin (cei doi fraţi au făcut schimb de dormitoare), iar Monthy este din ce în ce mai bolnav, nevoia urgentă de bani pentru al interna într-un sanatoriu scump este foarte presantă.

   Ce se va întâmpla cu relaţiile din această familie? Ce este cu statuia aceea aşa zisă antică? De ce o vrea cineva neapărat mergând până la o încerca să o fure din dormitorul profesorului?
    Va reuşi Emma să se ţină departe de Griffin? Cum se va împăca condiţia sa modestă de escroacă cu cerinţele unei familii nobile?
    Ce va face Griffin când este descoperit cu logodnica fratelui său în pat, chiar de acesta? Va reuşi să prevadă dacă va scăpa din duelul dintre fraţii?
     Cine va avea câştig de cauză şi pe cine va alege Emma?
    Va reuşi să scape din mâinile răpitorului ei sau va fi cobai pentru a încerca praful mortal ascuns în aceea statuietă malefică?

   O carte pe care am devorat-o pus şi simplu, bine, în timpul meu liber, evident! Mi s-a părut foarte amuzantă, acţiunea, intrigile la ele acasă. Mai vreau cărţi traduse de această autoare.
     Recomand cu căldură această serie!
     Nota mea pentru această carte este 9,5!

 

Cartea Darul atingerii de Mia Marlowe poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Eileen, de Ottessa Moshfegh-recenzie

Traducere: Irina Bandrabur/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţie: Buzz Books

An apariţie: 2017

Număr pagini: 220

    Ce s-ar întâmpla dacă nu am mai putea vedea niciodată lumina de la capătul tunelului și am trăi într-o oarecare letargie, într-un labirint care revine de fiecare dată cu o imagine și mai întunecată a ceea ce reprezintă viața? Am vedea-o ca fiind fără de culoare, poate chiar fără de  noimă. Totul în jurul nostru s-ar mișca mai puțin: noi oameni s-ar naște, iar alții ar muri, am avea prieteni, alteori dușmani, am vedea albul știind că undeva este negrul, optimismul nu ar exista, poate doar o balanță între ceea ce este oportun și ceea ce merită lăsat în urmă. Într-o asemenea lume, mulți nu ar putea rezista și ar dori o schimbare, materializată în…plecare, scăpare din cunoscut și îmbrățișarea necunoscutului…

  Ottessa Moshfegh este o autoare americană născută în Boston, Massachusetts. Moshfegh scrie frecvent pentru Paris Review, în care i-au apărut șase povestiri începând din 2012. În 2014 a publicat o nuvelă, ”McGlue”, iar în 2015, romanul ”Eileen”. Cartea s-a bucurat de recenzii favorabile, iar în 2016 a fost nominalizată la Man Booker Prize și a primit PEN/Hemingway Award. În 2017 i-a apărut o colecție de povestiri intitulată ”Homesick for Another World”. În plus, Washington Post a publicat despre volum că ””Eileen” este un roman remarcabil, întunecat și surprinzător, pe alocuri dezagreabil și uneori hilar. Naratoarea cărții e una dintre cele mai ciudate, mai debusolante și mai jalnice inadaptate pe care le-am întâlnit în ficțiune – și totuși, în felul ei inimitabil, adorabilă. Credeți-mă, n-ați citit niciodată nimic care să se compare cu ”Eileen””.

   Volumul se deschide cu un reper temporal, anume anul 1964. Ulterior ne este prezentat personajul principal, eponim al lucrării și anume, Eileen ”arătam ca o fată pe care te-ai aștepta să o vezi într-un autobuz citind o carte legată în pânză, luată de la bibliotecă…eram slabă, cu o siluetă colțuroasă, aveam mișcările smucite și temătoare, ținuta, țeapănă. Fața mi-era plină de mici cicatrice de la acnee…dacă aș fi purtat ochelari, aș fi putut trece drept inteligentă, dar eram prea pripită ca să fiu cu adevărat inteligentă”. Aceasta are 24 de ani, stă împreună cu tatăl său într-un orășel uitat de timp, urbea X, și lucrează la un centru educativ pentru minorii care au săvârșit infracțiuni. Viața sa nu este una dintre cele mai spectaculoase, de fapt pot afirma că este una dintre cele mai monotone: are grijă de tatăl ei, îi cumpără gin pentru a-și îneca amarul, se ceartă cu acesta și ia seama să nu îl lase prea mult cu mâinile pe un pistol, merge la muncă, unde își pune masca indiferenței totale, îi urmărește pe unii dintre colegii de serviciu până acasă și își imaginează o relație cu aceștia. Nu mai spun că adoarme la volan, provoacă un accident și se scuză polițistului. Eileen doarme în majoritatea timpului, nu face mâncare ori curățenie. De aceea casa arată ca o dărăpănătură, iar frigul stă să  te-mpresoare.

   Cartea are propriul ritm care se mai aruncă uneori pe note mai stridente, mai cu seamă atunci când protagonista simte că nu mai poate și că e timpul să se elibereze prin părăsirea a tot și toate câte le cunoaște. Nu poate, însă fiindcă simte că ar trebui să își ajute tatăl. Mama tinerei murise, Eileen renunțase la facultate ca să o îngrijească. Acum nu mai avea prea multe, prieteni nu, mama nu, tată da în momentele de luciditate și când nu îi spunea că e urâtă ori bună de nimic.

 O fată cam ghinionistă… Ei bine, norocul îi va surâde, dar cu două tăișuri: o  întâlnește pe Rebeca, noul consultant din cadrul centrului. Începe să vorbească cu aceasta, e curioasă cu privire la tot ceea ce face, spune, mănâncă. Mai mult decât atât, devine geloasă pe cei care intră în contact cu tânăra. Acestea reflectă, în fond, necesitatea lui Eileen de a avea o prietenă, de a discuta și cu o altă persoană decât tatăl ei, Zis și făcut. Fetele ies de mai multe ori în oraș. Rebeca este o fire deschisă și nonconformistă. Putem spune că opusurile s-au regăsit. Totuși aceste momente scurte de fericire au un punct culminat. De Crăciun Rebeca o invită pe Eileen acasă la ea, o servește cu vin și sandvișuri, iar la final…îi spune că aceea nu este casa ei, ci a mamei băiețelului arestat, care dezvăluise că își ucisese tatăl fiindcă cel de pe urmă îl viola. Tânăra a simțit că trebuie să  îi facă cumva dreptate micuțului. De aceea s-a postat în fața ușii femeii, a luat-o cu vorba, iar mai apoi a legat-o fedeleș. Rebeca îi cere ajutorul lui Eileen…Oare povestea se va sonda cu…închisoarea pentru cele două sau cu libertatea mult dorită? Rămâne de citit…

 Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniscient și omniprezent. Ceea ce m-a atras este modul în care gândește Eileen: toate sunt percepute, sunt arătate prin ochii și cuvintele protagonistei. Ea acceptă viața pe care o are, luptă contra intemperiilor și își dorește să aibă prieteni alături, poate și un tată mai iubitor. De aceea, o va sprijini pe Rebeca, Rebeca cea care i-a arătat unei fete ceva ce mama ar fi trebuit: grijă față de ea, vorbe. Acest roman arată latura neagră a zidului de piatră. Cu toate acestea, negrul poate fi amestecat cu alb până ce…se transformă.

Lectură plăcută!

Cartea Eileen, de Ottessa Moshfegh poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto> Pinterest

Există viață după moarte?, de Anthony Peake-recenzie

Titlu original: „Is there life after death?”

Autor: Anthony Peake

Anul publicării: 2009

Editura: Litera

Număr pagini: 331

  Fără îndoială, toți ne-am întrebat, de-a lungul vieții, ce e dincolo de moarte. Există, desigur, numeroase cărți pe tema aceasta, însă nu toate oferă suficiente informații care să susțină ceea ce vehiculează.

    Iată ce scrie pe coperta cărții „Există viață după moarte?”, de Anthony Peake:

Aveţi din când în când senzaţia aceea ciudată pe care o numim déjà vu? Simţiţi uneori că ştiţi exact ce se va întâmpla în clipa următoare? Aveţi parte de coincidenţe ciudate pe care nu puteţi să le explicaţi? Poate că tocmai în aceste momente, ca într-o străfulgerare, se întrezăreşte adevărata natură a lucrurilor: faptul că, în realitate, retrăim o viaţă pe care am trăit-o deja. Anthony Peake lansează o teorie uluitoare: moartea oricărei fiinţe umane este, din punctul de vedere al ştiinţei, imposibilă. Reinterpretând cosmologii antice şi tradiţii mistice legate contextual de cele mai recente descoperiri ale ştiinţei, autorul arată că existenţa individului este perpetuă. Atunci când, în ochii celorlalţi, părem a fi murit, ceea ce se întâmplă de fapt este că ne luăm viaţa de la capăt – încă o dată, şi încă o dată, într-o succesiune aparent infinită. Oricât de absurdă ne-ar părea această afirmaţie, Peake găseşte dovezi convingătoare într-o mare varietate de domenii, dar mai ales în experienţele noastre obişnuite, de zi cu zi”.

   Anthony Peake, scriitor britanic, a fost dintotdeauna interesat de natura realității și de fenomenul de „deja-vu”, despre care a scris nenumărate lucrări științifice. Fiecare lucrare de-a sa reușește să îmbine în mod armonios elemente de spiritualitate și filosofie, cu concepte științifice îndelung studiate de către specialiști de-a lungul timpului.

   Cu siguranță, întrebarea lui Peake frământă multe gânduri și creează eternele polemici. Ce e dincolo de moarte? Există ceva după existența aceasta… și dacă da, ce e acel ceva?

   Pentru Peake, totul e clar: din punct de vedere științific, moartea oricărei ființe este imposibilă. Apoi, în cele 14 capitole reușește să argumenteze teoriile sale, astfel încât totul să pară logic. Departe de a prezenta lucrurile dintr-o anume perspectivă religioasă, Peake pune toate elementele pe fundamente solide, aduce argumente credibile, astfel încât cititorii să poată discerne fără prea mari eforturi, teoriile sale.

   Iată una din ideile pe care Peake le lansează: în momentul apropierii morții, conștiința noastră se desface în două coordonate – un eu inferior, care nu-și va aminti niciodată nimic din ce trăit și un eu superior care își amintește întotdeauna tot ce a trăit în viața anterioară. Din păcate, eul superior rămâne mereu în umbră, iar eul inferior se manifestă în majoritatea timpului.

   Trebuie să recunosc faptul că, citind cartea lui Peake am găsit similitudini cu teorii recente, cum ar fi cea a biocentrismului care vehiculează ideea că realitatea e doar o invenție a propriului nostru creier. E adevărat – nu avem, până în momentul de față, informații detaliate despre posibilitățile imense și capacitatea creierului nostru, dar Peake a îmbinat elemente din fizica cuantică, istorie, filosofie și chiar a făcut aluzii clare la anumite secte religioase, pentru a completa tabloul descrierii imortalității. Medicina și științele oculte își fac loc în descrierile ample și amănunțite ale lui Peake. Cu alte cuvinte, ceea ce Peake descrie în cartea „Există viață după moarte” este un studiu aprofundat, rezultat al unor cercetări ample din diverse domenii.

   Dacă aveți adesea senzația de „deja-vu”, acum există posibilitatea să obțineți răspunsuri la foarte multe întrebări. Peake explică acest fenomen și semnificațiile sale, dar și alte fenomene, precum premonițiile, visele sau ce se întâmplă în creierul nostru când murim. Peake reușește să ofere o perspectivă originală și credibilă asupra ideii potrivit căreia timpul și natura realității sunt fundamentele pe care este construit creierul.

   Pentru a-i face cititorului înțelegerea mai ușoară, autorul aduce în discuție anumite filme despre care spune că tratează subiecte din perspective veridice, fără ca regizorii respectivi să fie conștienți de asta. Printre filmele menționate de Peake în cartea sa se numără „Vanilla Sky”, „Matrix” sau „Lista lui Schindler”.

   Spre deosebire de alte cărți de acest gen, pe aceasta am citit-o cu pauze destul de mari. A fost nevoie o oarecare perioadă de asimilare, pentru ca fiecare informație să se așeze la locul său. Nu e o lectură facilă, dar este o lectură fascinantă, în care prinzi un crâmpei din ceea ce pare să fie dincolo de realitatea în care acționezi.

   După ce am terminat cartea, dincolo de cantitatea mare de informații cu care m-am îmbogățit, am știut că fiecare gură de aer, fie ea din diminețile reci de toamnă ploioasă sau din serile primăverilor cu parfum de margarete, e un dar pe care noi trebuie să îl prețuim.

    Iată câteva citate din carte:

Ce v-a determinat să luați în mână această carte? Ce șir de întâmplări a produs împrejurările în care ați sfârșit prin a citi aceste cuvinte? Și de ce această carte, și nu una din multele altele pe care le-ați fi putut alege? E posibil să fi fost condus de o putere de care, în prezent, sunteți prea puțin conștient – o putere care v-a îndreptat viața către acest moment, pentru a parcurge această pagină, întrebându-vă ce înseamnă aceste cuvinte”.

„Totul pornește, de fapt, de la singura certitudine pe care o avem în viață – că, într-o zi, vom muri. Pe cât de sigur este că în momentul de față respirați, pe atât de cert este că, într-un moment nedeterminat din viitor, veți înceta să existați”.

„Și atunci, care este rostul acestei vieți și ce motiv poate avea materia conștientă să ia ființă numai ca să dispară apoi? Pentru unii filozofi și psihologi, noi nu suntem, de fapt, deloc conștienți”.

    Pentru a asimila întreaga cantitate de informații din carte, e nevoie de timp, însă pasionații de acest subiect știu că o carte reușită e una bine documentată.

   Recomand cartea în primul rând pasionaților de acest subiect, celor care vor să afle cât mai multe despre ce e dincolo de această existență, dar și celor care vor să descopere o altfel de carte.

 

 

Cartea Există viață după moarte? de Anthony Peake este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

Taverna de pe malul Senei, de Georges Simenon-recenzie

Titlul original: La Guinguette à deux sous

Editura: Polirom

Seria Maigret

În aceeași serie: Pivnițele hotelului Majestic; Maigret își pierde cumpătul; Ecluza nr. 1; Maigret închiriază o cameră

Anul apariției: 1931; 2012

Traducere de: Nicolae Constantinescu

Număr pagini: 185

Gen: Polițist

„- Nu c-aș fi mai rău decât altul, dar trebuie să recunosc că tipului despre care vă vorbesc i-ar sta bine, mâine-dimineață, lângă mine,  pe…”

   Acestea sunt cuvintele unui condamnat la moarte, împărtășite lui Maigret. În celula sa, Lenoir mărturisește o scenă la care a fost martor în urmă cu câțiva ani. Scena unei crime. Îl îndrumă pe comisar către așa-zisa tavernă de doi bani, de pe malul Senei, unde își face veacul presupusul autor al crimei.

   Maigret poate ignora informațiile primite, ce n-au nicio legătură cu vreo anchetă în curs, sau poate merge în căutarea criminalului; poate verifica dacă există o fărâmă de adevăr în cele spuse. Desigur că dornic de dreptate, cum a fost întotdeauna, comisarul Maigret nu poate sta deoparte. știind că un criminal se află în libertate.

   Merge la acea tavernă, unde întâlnește un grup de oameni de afaceri ce-și petreceau timpul împreună; prieteni de mulți ani, se întâlneau la Taverna de doi bani, iar în weekend-uri se distrau la Morsang.

   Maigret se infiltrează fără dificultate în grupul lor și asistă la o așa-zisă nuntă la Morsang, o petrecere în care fiecare era costumat în ceva anume. De asemenea, este martorul unui adulter: Mado Feninstein, soția unui om de afaceri, este amanta lui Basso, alt prieten din grup.

    Maigret simte că este ceva în neregulă. Intuiție, experiență, însă comisarul știe că instinctul rar îl înșală. Ce or ascunde acești oameni care aparent se înțeleg bine, părând o familie?

„Peisajul era frumos, cerul, senin, oamenii, liniștiți și, poate din cauza asta, totul era grețos, ca o tartă prea dulce.”

„- Sunt tipi cumsecade! murmură deodată James, ca și cum i-ar fi urmărit gândurile.

– Cine?

– Toți! Se plictisesc! N-au ce face! Toată lumea se plictisește în viață…”

   Cert este că la puțin timp de la infiltrarea lui Maigret, are loc prima crimă, iar autorul fuge de la fața locului. Inutil să vă spun că atât ucigașul, cât și victima, făceau parte din grup. Dacă doriți să le aflați identitatea sau dacă într-adevăr unul dintre ei a comis acea crimă în urmă cu șase ani, rămâne să citiți cartea.

   Ca de obicei, romanul lui Georges Simenon este unul atmosferic, de epocă, descriind vremuri de mult apuse, când veștile din ziar se strigau pe stradă, când existau meserii precum cea de pălărier și comunicarea la distanță se făcea doar prin telegrame și telefoane fixe:

„La aceeași oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:

Președintele republicii a respins grațierea lui Jean Lenoir, tânărul șef de bandă din Belleville. Execuția va avea loc mâine în zori. ”

„- Aveți telefon? îl întrebă Maigret pe patronul tavernei.

– Nu… Trebuie mers la gară sau la ecluză…”

   De această dată, doamna Maigret lipsește din „peisaj”, fiind plecată la sora ei, în Alsacia, unde își cheamă soțul în fiecare zi, însă bineînțeles că de fiecare dată intervine câte ceva în ancheta comisarului. Fără ea, Maigret este descumpănit:

„Lui Maigret nu-i plăcea să stea la Paris fără soția lui. Mânca fără poftă, în primul restaurant întâlnit în cale, și i se întâmplă să doarmă la hotel ca să nu se ducă acasă.”

Din roman nu lipsesc nici momentele amuzante:

„Când să iasă, privirea îi căzu pe borul pălăriei, rupt de săptămâni întregi. Doamna Maigret îi tot spusese să-și cumpere alta.

– O să ajungi să-ți dea oamenii un ban pe stradă!”

„Maigret nu se simțea niciodată mai nefericit decât atunci când proba ceva.”

„- Ce naiba fac ăia? îl întrebă el pe Maigret. N-ai văzut-o pe nevastă-mea?

– N-am observat-o.

– Degeaba e așa grasă!”

„- Supraveghez mai departe vila?

– Ca să nu fugă cărămizile?”

Citate:

„- Știți că, după toate regulile unei justiții corecte, ați putea fi învinuit de complicitate?

– Multe lucruri se pot face după regulile unei justiții corecte! Fără a mai pune la socoteală că nu e întotdeauna chiar atât de corectă!”

„Ei bine, părerea mea este că, atunci când nu ești în stare să faci o femeie fericită, n-ai dreptul pe urmă să-i reproșezi nimic!”

„L-am strâns de gât. Totuși, eram foarte calm. E o greșeală să se creadă că în asemenea momente îți pierzi capul. Dimpotrivă! Cred că n-am avut niciodată atâta luciditate.”

„- Numai că, nu-i așa, ar fi o idioțenie și mai mare să te duci într-o zi la comisariat și să spui că ai omorât un ins.

– Atunci, îți creezi colțișorul tău! zise Maigret.

– Pentru că trebuie să trăiești!”

    Despre autor:

    Georges Simenon (1903-1989) este unul dintre cei mai prolifici autori ai secolului XX, scriind câte 60-80 de pagini pe zi. Dar numerele nu se opresc aici, vorbind de la sine: 192 de romane, 158 de articole și rapoarte. Belgian de origine, este cunoscut pentru seria de romane și povestiri polițiste Maigret, comisarul cu același nume fiind unul dintre personajele celebre ale literaturii. A publicat și romane psihologice.

   Prima sa slujbă a fost la Gazette de Liège, unde scria articole ce l-au familiarizat cu teme precum politica, comerțul, criminalitatea, pregătindu-l pentru viitoarele romane.

  În 1966 a primit distincția Grand Master Award, iar în 2005 a fost nominalizat pentru titlul de „De Grootste Belg / Le plus grand Belge” („Cel mai mare belgian”) în două emisiuni de televiziune separate.

Cartea Taverna de pe malul Senei de Georges Simenon este disponibilă pentru comandă pe targulcartii.ro

 

"-Când iubești pe cineva, asta nu înseamnă că nu există loc și pentru suferință. Nici eu nu vreau să sufăr mai mult decât am suferit deja, dar nu crezi că merită? Nu crezi că merită să ne oferim o șansă?"

Vocea lui Archer de Mia Sheridan-recenzie

Titlul original: Archer’s Voice
Nr. pagini: 416
Editura Epica
Traducere: Adina Pintea
Anul: 2017
Gen: EpicLove/Ficțiune contemporană pentru tineri, +18 ani

   Vocea lui Archer este o carte incredibilă, frumoasă, unică şi plină de emoţie ce merită citită şi recitită, poate aşa vom învăţa să preţuim şi să iubim ceea ce avem. Întotdeauna ne plângem de ceea ce ne înconjoară, dar dacă o o parte din noi ar fi pentru o clipă în lumea lui Archer atunci ne-am echilibra astfel gândurile. Şi-a pierdut părinţii într-un accident teribil privind neputincios cum rămâne singur. Preţul pe care l-a plătit nu a fost suficient, turmentat de gelozie, unchiul său a avut grijă să tragă un foc de armă şi să-l omoare, dar ironia a făcut că l-a redus la tăcere pe viaţă, distrugându-i corzile vocale şi şansa de a vorbi vreodată.

    Crescut de un alt unchi, tot un bărbat urmărit de demoni şi obsedat de siguranţă, însă în felul lui a avut grijă să-l transpună pe Archer într-o altă lume, a izolării departe de oameni, indirect pregătindu-l pentru viitorul nesigur. I-a fost greu, dar a învăţat să supravieţuiască, să studieze singur şi să trăiască în tihnă. Anii au trecut şi un alt stâlp al siguranţei s-a distrus atunci când unchiul său a murit. Asigurarea de viaţă a acestuia l-a ajutat să nu moară de foame, dar teama de oameni şi sfidarea acestora l-au transformat într-un pustnic.
    Mintea sclipitoare a absorbit informaţiile învățând singur limbajul semnelor, exersând cu animalele care-l înconjurau. Teama lui de societate, dar şi de oamenii răi i-au dat bătăi de cap însă pas cu pas fiecare a reuşit să-l ignore etichetându-l drept un ciudat. Au impresia că este surd şi nu simte ironiile care vuiesc de fiecare dată când îşi face apariţia.

Uneori, cuvintele sunt de prisos!

   Bree este pata de culoare, acea fiinţă de care ai nevoie, dar nu ştii când se iveşte ocazia. O situaţie amuzantă, un zâmbet şi multe cuvinte care par să fie fără sens, dar încetul cu încetul vor fi piatra de temelie pentru o viitoare prietenie. Sentimente necunoscute dau năvală şi chiar dacă le ignoră ele nu întârzie să apară de fiecare dată în prezenţa ei.
    Amândoi vor să fie salvaţi din ghearele trecutului şi rămân captivi într-o capsulă în care timpul parcă stă în loc. Cea care va face pasul şi vrea să discute este Bree. Este interesată să îl cunoască pe acest bărbat al cavernelor. Vor reuşi să comunice cu limbajul semnelor şi să se descopere.

Două vieţi măcinate de secrete. Răspunsuri care dor.

   Bree Prescot fugise din oraşul natal ca să se liniştească, să pună distanţă între propriul trecut şi prezent. Tatăl său fusese împuşcat în timpul unui jaf, iar ea încă mai trăia scena acelei agresiuni. Era singurul martor şi trebuia să lupte pentru a se face dreptate. Este singură, nu se mai simte bine alături de prieteni şi ar merge oriunde, numai să facă ordine în viaţă. Orăşelul Pelion era o cale de mijloc. Găsise o căsuţă cochetă, retrasă, pe malul unui lac, un loc de muncă şi părea să fie pe drumul cel bun, însă când îl întâlneşte pe Archer curiozitatea creşte. Ce-ar putea să discute cu un bărbat care are o barbă de zile mari şi doar ochii îi vorbesc? Răspunsurile vin pe parcurs şi chiar nu se poate abţine să nu piardă vremea împreună. De fiecare dată când are timp liber îşi ia bicicleta, căţeluşa şi merge să facă plajă. Trecând periodic pe lângă casa lui Archer, indirect se va crea o legătură, ceva ce oamenii nu înţeleg. Încetul cu încetul, Bree vrea să-l scoată din carapace, să-l înţeleagă, demonstrând astfel celor din jur că s-au înşelat. Pentru Bree, Archer este perfecţiunea ajungând în scurt timp să îi acapareze gândurile/simţurile..
    Interesul lui Trevor, vărul lui Archer faţă de Bree se manifestă subtil neînțelegând de ce irosește vremea cu un mut, decât cu el, polițist cu o carieră stabilă și irezistibil din punct de vedere fizic. Frumuseţea bărbaţilor Hale devenise legendară în zonă, iar Trevor chiar profita din plin de acest statut.

   Preluarea afacerilor de către Victoria-mama lui Trevor, îi va aduce la picioare întregul oraş. Interesul ei era să transforme farmecul zonei şi să construiască cât mai mult. Din moment ce ea este singura proprietară cu majoritate de teritoriu, oamenii nu au putere să îi conteste drepturile, dar sperau că poate cineva să îi zdruncine această încredere. Ura faţă de Archer este veche şi mizează pe handicapul său. Acel glonţ i-a adus liniştea, dar acum dacă nu ia măsuri s-ar putea să i se ruineze planurile.

  Secretele se ţin lanţ, fiecare ascunde ceva, iar legătura fragilă dintre personaje ar putea oricând să se deterioreze.

   În momentul când Bree are un atac de panică cel care îi va veni în ajutor este Archer. Zi de zi se lupta cu aceste coșmaruri care o chinuiau și nu reușea să le stopeze. Și totuși Archer o va face să vorbească despre ele, să se liniștească.

-Nu m-am luptat cu el, repetă ea. Nici când l-a amenințat pe tata cu pistolul, nici când a venit după mine. Tata mi-a zis să mă ascund și asta am făcut. Nu m-am luptat, zise plină de rușine. Poate aș fi reușit să-l salvez, continuă. L-a omorât pe tata și când m-a prin tot nu m-am luptat.

-Te-ai luptat Bree. Ai supraviețuit. Te-ai luptat să supraviețuiești. Și ai reușit. Asta ți-a spus tatăl tău să faci. Nu ai fi făcut același lucru pentru cineva pe care îl iubești?

    Bree și Archer se completează reciproc, susținându-se, descoperind ceea ce le întunecă gândurile și nu le permite să vadă viitorul.

    Cartea mi-a dat bătăi de cap. Am stat cu sufletul la gură şi am aşteptat să văd ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi între fraţii Hale-Connor şi Marcus, de ce atâta suferinţă şi cine este cu adevărat vinovat. În mintea mea ştiam că ceva nu este în regulă şi pe măsură ce înaintam conştientizam impactul, însă aveam nevoie de vocea lui Archer, să fie el cel care dă tonul şi confirmă crudul adevăr.

   Câte s-au pierdut din cauza geloziei, a unui om care nu a suportat să fie refuzat distrugând destine. Archer a fost doar o victimă colaterală, un copil care se născuse şi era fericit. Cine ar fi crezut că tocmai el este considerat motivul acestui dezastru în lanţ.
    Chiar dacă întregul scenariu se învârte în jurul descoperirii adevărului, la un moment dat nu mai este suficient, se văd consecinţele, modul cu oamenii etichetează şi ignoră pe cei care nu-s perfecţi în ochii lor.
   Pe Archer l-a ajutat că a fost stigmatizat, a avut timp să se adapteze, să se integreze în acest mediu ostil, dar de ce să marginalizeze un om care nu are cum să protesteze. Este dureros.

    Vocea lui Archer a reuşit să-mi răscolească sufletul şi cumva să mă înfurie, dar amorţeala a perseverat pe măsură ce înaintam.  Pe parcursul lecturii am retrăit frânturile din trecut simţind durerea, neputința, indiferența și am tot sperat că la final se va face dreptate. A meritat așteptarea, deși la un moment dat am trăit cu impresia că vocea mea… s-a pierdut. Pentru prima dată după mult timp am avut parte de tăcere. Doar dacă trăiești în pielea cuiva, precum Archer poți înțelege cum este să vrei să te exprimi și să nu ai cum. 

,, – Vreau să pot să te iubesc mai mult decât îmi este teamă că te pierd, și nu știu cum să fac asta. Învață-mă, Bree! Te rog, învață-mă!”

“Dumnezeule, Archer”. M-am gândit, simțind cum mi se strânge inima în piept. Cum să înveți un bărbat care a pierdut tot să nu se teamă că va pierde totul din nou? Cum să înveți o persoană să aibă încredere în ceva ce nimeni nu poate garanta? Acest bărbat pe care îl iubeam părea atât de distrus. Stătea în fața mea arătându-mi dragostea pentru mine. Exprimându-și devotamentul. Îmi doream din inimă ca acest lucru să fie unul bun pentru el…, dar, în același timp, înțelegem de ce îi provoca suferință.

-Când iubești pe cineva, asta nu înseamnă că nu există loc și pentru suferință. Nici eu nu vreau să sufăr mai mult decât am suferit deja, dar nu crezi că merită? Nu crezi că merită să ne oferim o șansă? am întrebat eu.

 

        MIA SHERIDAN este una dintre cele mai bine vândute autoare de literatură ,,romance” din lume. Cărțile ei se află pe listele de bestselleruri ale multor publicații, dintre care amintim: New York Times, USA Today și Wall Street Journal. Pasiunea ei este să țeasă povești de dragoste despre oameni care sunt destinați unii altora. Locuiește în Statele Unite ale Americii, Ohio, Cincinnati, împreună cu soțul ei. Au patru copii aici pe pământ și unul în ceruri.

 

editura Epica

Cartea Vocea lui Archer de Mia Sheridan a fost oferită pentru recenzie de Editura Epica. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Epica. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Contract marital, de Alexa Drăgan-vol 1

Editura: Letras

Număr pagini: 256

   Mi-a trebui ceva vreme să mă hotărăsc dacă să scriu ceva despre acesta carte.  Am decis, în final, ca ar fi ok să îmi expun părerea, poate cine stie, am perceput eu greşit, iar voi cei care aţi citit-o aveţi argumente solide să le demontaţi pe ale mele.

   O carte ce se citeşte cu uşurinţă, o poveste de dragoste emoţionată, posesivă şi umbrită de frici. Personaje cu temeri, dar sufletiste, ce încerca să îşi depăşească trecutul dureros, să îşi trăiască prezentul şi viitorul, să creadă în fericire şi să lupte cu sinele lor.

   Ana este o femeie cu un trecut dureros, din acest motiv este reticentă în relaţii. Damian Alexander are şi el partea lui de trecut destul de întunecat ce îi dezvoltă temeri, deşi pare un bărbat extrem de puternic. Liantul dintre cei doi şi cum ajung la o căsătorie de convenienţă în prima fază este Miruna, fetiţa lui Damian. Ana o cunoaşte pe micuţă atunci când aceasta era agresată verbal în faţa şcolii. Intervine, deşi nu prea era în măsură, dar gestul persoanei mature care agresează un copil a făcut-o să ia atitudine. Între cele două (Ana şi Miruna) se  dezvoltă o relaţie strânsă de prietenie, simpatie şi iubire.

   Pe tatăl ei îl cunoaşte la o petrecere, habar nu avea că vila luxoasă unde avea loc petrecerea era de fapt a lui Damian Alexander şi Miruna este fiica acestul om potent financiar, dar mai ales atrăgător.
Primul impact dintre cei doi protagonişti este incitant şi interesant, preconizând că va ieşi ceva cu scântei. Îmbrăcată foarte sexy, Ana este etichetată şi Damian o acostează în toaleta femeilor. Are loc un schimb de replici cu subînţelesuri, apropouri, şi Ana devine un arici, plesnind verbal în mândria domnului milionar. Ce urmează după câteva zile? Un buchet uriaş de trandafiri cu scuzele de rigoare şi invitaţia la cină, incluzând şi o o discuţie foarte importantă.

   Despre ce discuţie este vorba, cred că v-aţi dat seama, Damian are nevoie de o soţie să câştige custodia deplină a Mirunei şi îi propune Anei un contract marital, având in vedere relaţia ei cu fiica lui.
Cum decurg lucrurile? Vor fi şi roz şi gri şi momente roşii pline de pasiune, dar şi negrul trecutului care va veni în val. Care dintre cei doi va fi mai puternic să depăşească momentele întunecate, să accepte viitorul, citiţi voi.

   Ca şi bază, temelie, povestea este bună, dar, din păcate nedezvoltată suficient şi cel mai deranjant, clişeică. Mă refer aici, în special, la dialoguri. Partea de gânduri ale personajelor, temerile lor, naraţiunea, sunt în regulă, autoarea reuşind să le aştearnă pe hârtie destul de coerent şi cursiv, dar toate acestea sunt umbrite de dialogurile clişeice, liniare şi mult prea siropoase. Acel alint ,, iubirea mea”, ,,iubire”, folosit în majoritatea dialogurilor, ajunge să deranjeze vizual şi mental. Prea mult, prea des, prea dulce.

Iubire, ia-mă! Fă ce vrei cu mine, sunt a ta.
-Nu te opri, iubire.
-Iubire, dacă aşa o să înceapă toate dimineţile noastre, o să întârzii mereu la muncă….
-Idem, iubire. Dacă o să continuăm aşa, o să reuşeşti să mă omorî….
-Cred că este timpul să facem un dus pentru a ne răcori, nu?
-Sigur că da, iubire. Chiar avem nevoie să ne răcorim, plus că trebuie să ne grăbim….

Şi acest stil de dialog întâlnim în special în partea a doua a cărţii.

   Da, astfel de alintări: ,,iubirea ”, ,,iubi”, etc… sunt folosite de foarte multe cupluri, dar, tocmai asta le face să devină clişeice, neverosimile şi puerile. Ce vreau sa evidenţiez este faptul că:  într-un cuplu din viaţa reală aceste forme de alint dau bine, pentru că este vorba de ton, vibraţie, sentiment, tachinare, etc, dar atunci când aduci toate acestea într-o carte, si mai ales repetitiv, nu dau bine- devin cuvinte fade şi strică farmecul originalităţii.

   Iar….. -De ce eşti supărată, cumnată?ooo, parcă-I desprins din viaţa la ţară.

   Adică, dacă tot suntem în zona de poveste la un nivel de profunzime, mai cu stil, nu stricăm feng şhui-ul cu ,,pieţisme”. Dacă subiectul cărţii ar fi fost ceva de genul Moromeţii, da, aceste exprimări erau ok, făcând parte din context şi din peisajul rural. Dar aşa, a fost ca nuca în perete. Deşi există o singură formulare a fost suficientă pentru mine să mă facă să îmi schimb radical părerea, evident alături de celelalte dialoguri.

Din acest motiv, deşi cartea ca fundament ar fi ok, idee bună, dialogurile o depunctează.

   Autoarea are un real potenţial, dar din punctul meu de vedere ar trebui să lucreze la partea aceasta, să încerce să aducă pe pergament dialoguri inteligente şi originale, să scape de acel sweet love story. Cu siguranţă povestea ar fi fost de multe stele.

   Aş vrea ca autoarea să nu se supere pe mine, nu scriu cu răutate aceste remarci, şi să ia ca pe ceva constructiv, pentru că este păcat, are talent în special pe partea narativă şi de construcţie.

   Cel mai mult mi-a plăcut începutul şi finalul acestui prim volum, finalul însemnând ultimele 4 pagini, dar asta nu a fost suficient să spun că mi-a plăcut cartea per total din motivele scrise mai sus. M-am bucurat la început crezând ca va fi ceva frumos, totul părea în regulă, dar cuprinsul a fost decisiv.

   Nu ştiu cum va fi volumul doi, dar sper ca autoarea să vină cu un stil nou.

   Sunt probabil cititori cărora le-a plăcut foarte mult cartea şi le respect percepţia, din acest motiv puteţi citi şi voi cei care nu aţi facut-o, poate cine ştie, aveţi o altă părere faţă de ceea ce am scris, dar eu nu am reuşit sa trec peste clişeu.

by -
10

De-a v-aţi ascunselea, de Ian Rankin-Colecţia: Crime Mastersrecenzie

Titlu original: HIDE and SEEK 
Traducere din engleză:  Bogdan Hrib
Editura Paladin-Colecţia: Crime Masters
Număr pagini:  287

   Ian Rankin s-a născut în 28 aprilie 1960 în Cardenden, Fife, Scoţia. Tatăl lui avea o băcănie, mama lucra la cantina şcolii. După cursurile de la “Beath High School, Cavendenbeath” se hotărăşte spre neplăcerea părinţilor să studieze literatura. Încurajat de profesorul său de engleză, urmează cursurile Universităţii din Edinburgh.

   Până să devină scriitor cu normă întreagă a practicat o varietate de meserii pitoreşti: culegător de struguri, porcar, colector de taxe, cântăreţ în formaţia “Dancing Pigs”, jurnalist, secretar de colegiu, toată experienţa îl va ajuta în scrierea romanelor sale.

   Primele sale romane au fost în spiritul tradiţiilor scoţiene a lui Robert Louis Stevenson, sau chiar Muriel Spark, el însuşi fiind scoţian.
A colaborat la apariţia unor melodii pe plăci de vinil, pe cd-uri, la comedii muzicale, opera, piese de teatru, benzi desenate. A scris povestiri scurte şi nuvele, cu numele său, sau cu pseudonimul Jack Harvey.
Recunoaşterea i-a adus-o seria romanelor “Inspector Rebus”, 10 dintre acestea fiind adaptate ca serii de televiziune. A câştigat premii prestigioase: ”Gold Dagger”, ”Edgar Award” ,”Cartier Diamond Dagger”, ”ITV3 Crime Thriller Award”.
A colaborat la emisiuni de televiziune la: BBC TWO, BBC FOUR, CHANNEL 4.
La noi s-au tradus romanele : ”Rebus: Xsi O”, ”Apelul Morţilor” şi “ De-a v-aţi ascunselea”

“Într-un cartier rău –famat din Edinburgh, poliţia descoperă un cadavru, înconjurat de seringi, lumânări şi simboluri satanice. Deşi ar putea întocmi pentru acest caz un raport de moarte accidentală prin supradoză, detectivul John Rebus n-o face, ci îşi începe investigaţiile, atât prin adăposturile toxicomanilor, cât şi prin reşedinţele luxoase ale bogătaşilor, încercând să descopere ucigaşul.Treptat înaintea lui se dezvăluie o lume a corupţiei, pariurilor ilegale şi afacerilor dubioase.”

   John Rebus este un detectiv atipic, nu-i place să fie încătuşat de reguli, nu crede orice şi mai ales este curios, vrea toate piesele la locul lor. Este cu atât mai hotărât cu cât viaţa lui e meseria. Viaţa privată este un dezastru, o fosta soţie şi o fiica mutate la Londra, o relaţie cu o colegă Gill Templer terminată, ea cuplându-se cu un DJ Calum McCallum, relaţia cu tânăra Rian, în anturajul căreia se simte stingher şi străin, relaţie care moare singură.

   Aşa că Rebus rămâne cu meseria, cu cărţile sale, cu muzica ascultată şi ocazional cu un pahar băut cu Tony McCall, un poliţist simpatic pe care-l consideră prieten. Îi place şi Edinburgh, oraşul cu cartiere luxoase sau rău-famate, cu bogaţii şi săracii lui, dar totuşi oraşul lui.
Săptămâna începe cu anunţul unei crime. Locul- o casă din Pilmuir, o zonă lăsată în paragină devenită adăpost pentru drogaţi şi boschetari:

“Priveliştea zonei constă în iarba înaltă şi o mulţime de buruieni, în timp ce locurile de joacă ale copiilor, cândva pavate cu macadam şi acoperite cu bitum, deveniseră cratere de bombe, cioburile de sticlă aşteptând vreun genunchi împiedicat sau o mâna încercând să-şi găsească echilibrul. Majoritatea caselor aveau ferestre acoperite cu scânduri, burlane de scurgere sparte din care apa de ploaie se revarsa în vârtejuri, grădini noroioase, cu garduri rupte şi porţi lipsă. Se gândi că într-o zi însorită locul asta ar arata şi mai deprimant.”

   Cazul pare o supradoză de heroină, dar câteva elemente îl pun pe Rebus pe gânduri. Lângă cadavru un pliculeţ gol de heroină, în cealaltă mâna unul plin, trupul era cu mâinile desfăcute în lateral. Lângă el două lumânări mari, cu ceară scursă şi un borcan plin cu seringi de unică folosinţă.
Lui Rebus i se pare că seamănă cu un “Crucifix fixat cu heroină”, iar întregul ansamblu părea “
“…o pictură a lui Caravaggio, un centru iluminat înconjurat de nuanţe întunecate.”
Şi totuşi cadavrul are vânătăi pe corp şi pe faţă, iar în spatele lui, pe perete un desen simbolic:

“O stea în cinci colţuri, înconjurată de două cercuri concentrice, cel mai mare dintre ele având cam un metru şi şaptezeci în diametru. Totul fusese bine desenat, liniile drepte ale stelei, cercurile aproape perfecte.”

   E vrăjitorie? Astrologie? Sau doar punere în scenă? Rămâne de aflat!
La locul faptei era un fotograf, trimis de şeful poliţiei Watson, care voia poze de la orice incident legat de droguri pentru o campanie. Rebus îl roagă să-i facă şi lui câteva poze cu peretele, gândindu-se şi la o sectă satanistă. La plecare fotograful se oferă să-l pozeze spunându-i că face şi poze de grup şi de familie şi portrete la comandă. Dar lui Rebus nu-i plac fotografiile personale:

“Nu-i plăceau fotografiile, mai ales cele cu el însuşi. Nu doar pentru că nu era fotogenic. Nu, era mult mai mult decât atât.
Suspiciunea ascunsă că fotografiile chiar pot să-ţi fure sufletul.”

   Rebus verifică toată casa, baia plină de mizerie, care nu putea fi folosită, dar se va dovedi, mai târziu, locul ideal pentru a ascunde ceva. Şi apoi surprinzător, camera lui Ronnie-mortul, care avea ”un soi de identitate proprie, care-i fusese imprimată prin agăţarea unor imagini pe pereţi.”
Rebus îşi dă seama că fotografiile erau originale şi alcătuiau un portofoliu, erau fotografii chiar foarte bune:

Câteva reprezentau Castelul din Edinburgh în zile umede, ceţoase. Arată mai degrabă sumbru. Altele îl arătau în razele puternice ale soarelui. Tot sumbru arată. Una sau două fotografii erau cu o fată de vârstă incertă. Poză, dar surâdea larg, fără să ia în serios ce făcea.”

   Mai găseşte o sacoşă cu haine, şi cărţi science-fiction şi horror. Îl sună şi Tracy, fata din poze, prietenă cu Ronnie. Îi spune că Ronnie o salvase, dar îi spusese că va fi omorât.Tot ea era cea care sunase la poliţie, doar că ea găsise cadavrul în camera de sus. La întrebările lui Rebus, referitoare la vânătăile lui Ronnie, Tracy îi spune că acesta venea de multe ori plin de vânătăi, dar refuza să vorbească despre asta şi că visul lui era să devină fotograf, de aceea singurul lui bun de valoare era un aparat fotografic scump, aparat care nu se găsise. Apoi că mai avea un prieten Nell şi unul Charlie.

    Şeful lui Rebus, Watson, îl implică în campania lui antidrog, mai ales că fratele detectivului fusese închis tocmai pentru trafic de droguri. Watson îi cere să-l ajute cu partea publică a campaniei şi-l va introduce în cercul de oameni influenţi care-l sprijină. Aşa îi cunoaşte pe James Carew-magnatul imobiliarelor în oraş, pe avocatul Malcolm Layon, pe Finlay Andrews care deţinea clubul exclusivist Finlay”s.
Intrigat de unele lucruri, Rebus se întoarce la casa unde a avut loc crima şi vede peste pentagramă scris cu vopsea roşie “Salut Ronnie”, chiar găseşte pe jos un clips, ca cele folosite la prinderea cravatelor de către poliţişti. Apoi, cu ajutorul poliţistului Brian Holmes şi al altor colegi ai acestuia, îl găseşte pe Charlie, la care va găsi şi aparatul lui Ronnie, un student al cărui unchi fusese magician. Preocupat de lucruri oculte, de viaţa drogaţilor, Charlie locuia acolo din când în când că într-un experiment. Îl găseşte pe Nell, care se dovedeşte a fi fratele poliţist a lui Ronnie şi le află povestea.

    Mergând pe orice pistă posibilă, cercetează locurile de întâlnire ale homosexualilor, dându-se iniţial drept client, crezând că vânătăile lui Ronnie sunt de la o partidă scăpată de sub control.
Pare că s-a apropiat cam mult, aşa că homosexualul care-i dăduse informaţii contra cost, vine la poliţie şi spune că Rebus i-ar fi propus o partidă. Pe perioada cercetărilor este liber să stea acasă, doar că mai hotărât şi mai determinat decât oricând Rebus cercetează în continuare.
Află despre luptele de câini, organizate de oameni bogaţi, dar acestea nu păreau a avea legătură cu crima cercetată de el.
Totul i se pare ca o ţesătură de păianjen, dar nu poate renunţa mai ales că existenţa otrăvii din drogul luat de Ronnie transformă oficial supradoza în crimă.

   Cel care organiza luptele de câini este arestat, se dovedeşte a fi DJ Calum, care pentru a-şi uşura pedeapsa îl cheamă pe Rebus şi-i spune tot ce ştie despre clubul Hyde (era cuvântul pe care Ronnie i-l spusese lui Tracy) Îl găseşte şi pe fotograful care-i furase lui Ronnie ideile şi află cine i-a vândut pozele.
Până la urmă mărturia lui DJ este ultima piesă din puzle şi Rebus desfăşoară ghemul, descoperind vinovaţii. Oameni cu greutate şi averi, care se îmbogăţeau şi-şi câştigau puterea prin şantaj şi crime făcute fără nici o remuşcare.
Doar că până la urmă piesele importante mor şi lucrurile nu iau amploare, mai ales pentru că aleşii nu voiau ca Edinburgh să pară un oraş nesigur, un oraş al crimei:

Şi aşa se încheie. Povestea era dată uitării, zvonurile mureau încet-încet.”
“Îşi amintise în restaurant câte vieţi omeneşti se pierduseră din cauza clubului Hyde’s şi cât de puţină dreptate fusese făcută acolo”

   Autorul ne prezintă povestea şi faptele în paralel cu vieţile agenţilor de poliţie, ale dezmoşteniţilor sorţii şi ale bogătaşilor. Rebus este tipul de detectiv foarte inteligent, deductiv şi tenace ca un buldog, care nu se lasă până nu complectează toate piesele de pe tabla de joc.
Acţiunea este trepidantă, dialogurile abundă, totul pare un labirint ale cărui alei se tot întretaie, dar până la urmă găseşti ieşirea.
Aşa că nu mă miră aprecierea făcută de un alt autor cunoscut Michael Connelly:
Ian Rankin se numără printre cei mai buni autori contemporani de romane poliţiste”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

%d bloggers like this: