Tags Posts tagged with "Books"

Books

by -
10

Nu te încrede în nimeni, de Gregg Hurwitz-recenzie

Titlu original: Trust no one
Traducere:  Ana Veronica Mircea
Editura:  RAO- 2008
Număr pagini: 441

“O slujbă bună, un apartament frumos în Los Angeles, o viaţă liniştită, Nick Horrigan a lăsat în urmă un incident traumatizant petrecut chiar înainte să împlinească 18 ani. Sau cel puţin aşa părea, până când o echipa SWAT apare pe neaşteptate în locuinţa lui, în miez de noapte, şi îl târăşte spre un elicopter. Nick află că un terorist a pus mâna pe o centrală nucleară şi ameninţă să o arunce în aer… dacă nu vorbeşte cu el. Atras în vârtejul unei intrigi mortale, Nick este acuzat că deţine un secret periculos, care îl va duce în culisele unei curse pentru alegerile prezidenţiale. În vreme ce adevărul este scos la lumină încetul cu încetul, dezvăluit de sub straturi de minciuni şi înşelătorii, un singur lucru este sigur: secretul demult îngropat, legat de traumele din trecutul său, ameninţă acum la fiecare pas viaţa lui Nick.”

   Nick Horrigan se trezeşte brusc la două noaptea cu presimţirea că ceva rău urmează să se întâmple. Seara urmărise la televizor dezbaterea din cursa prezidenţială, acum aude sirenele de poliţie. Pe moment crede că e paranoic, reuşise şi el, acum după 17 ani să-şi depăşească propriile spaime şi să doarmă o noapte întreagă.
La prima vedere totul pare normal. Totuşi când intră în camera de zi vede o frânghie atârnând de sus, maşini de poliţie şi SUV-uri jos, iese pe balcon şi se trezeşte cu un tip îmbrăcat în haine SWAT, cu puşcă de asalt. Alte răpăieli pe hol, uşa e smulsă din balamale şi sufrageria se umple cu oameni cu cagule.
Într-o clipă totul devine un haos, Nick e percheziţionat dur, de parcă ar fi putut ascunde ceva sub pijamaua subţire, perna canapelelor despicata, sertare trântite şi golite pe jos. Apoi şeful întreabă dacă el este ”Nick Horrigan, născut pe 12 iunie 1973? Fiul agentului Frank Durant?”  şi-i vâră sub ochi o poză întrebându-l dacă-l cunoaşte pe tip. Când Nick neagă îi spune să-şi ia pantofi, îl ia pe sus, îl urcă în elicopter şi-l duc la centrala nucleară de la San Onofre.

   Un terorist urmărit intrase acolo şi ameninţa că aruncă centrală în aer dacă nu discută cu Nick.
Abia în elicopter Wydell, şeful trupei, îi spune că, atunci când poliţia, după cererea teroristului, l-a identificat în baza de date şi-au dat seama că tatăl lui vitreg, Frank Durant fusese însărcinat cu paza vicepreşedintelui Caruthers. De aceea apelaseră la serviciul secret.
Wydell îi mai spune că nu este timp de politeţuri, trebuie să afle de ce teroristul îl vrea pe Nick. Îi mai spune că nu trebuie să facă nimic periculos, doar să intre şi să-i dea teroristului un telefon mobil, restul îl va face negociatorul adus la faţa locului.

   La centrală nucleară Nick găseşte un tip lovit, mai bătrân decât în poza văzută, care după ce scoate un aparat de bruiaj, îi dă rucsacul să se convingă că nu are nici o bombă-în rucsac erau haine şi bani. Charlie, cel pe care-l numeau terorist, fusese prieten şi coleg cu Frank, îi spune că tatăl lui vitreg vorbea mereu despre el, aşa că s-a gândit că poate avea încredere în Nick. Pe antebraţ Charlie avea exact ca Frank, o inscripţie sub forma unui tatuaj, care spunea ”nu te încrede în nimeni!”.

  Charlie îi dă lui Nick o cheie, pe care acesta o ascunde în talpa adidaşilor, prin marginea de plastic crăpat din călcâiul pantofului, în perna de aer. Vrea să-i povestească mai multe şi să-l roage să-l ajute, dar sună celularul, aşa că îl ia de la Nick crezând că dacă răspunde până negociază mai câştigă ceva timp. Înainte de-a răspunde îi mai spune lui Nick: ”Nu te încrede în nimeni!” Şi răspunde:

”Străfulgerarea albă a unei explozii i-a spulberat capul, şi şocul m-a propulsat în aerul bubuitor, prin care am plutit cu încetinitorul, şi apoi întuneric.”

   Nick îşi revine la spital, e uşor rănit, doar în obraz are încastrată o bucăţică de os zburată din craniul lui Charlie, dar doctoriţă s-a gândit că nu are rost să-l supună traumei unei operaţii.
Încercând să-şi acceseze telefonul, să vadă dacă nu are vreun mesaj, îşi dă seama că cineva îl urmăreşte. Îşi aminteşte că Charlie i-a spus: ”Viaţa ta e acum în pericol!” şi realizează că vreme de şaptesprezece ani încercase să scape de fantomele trecutului:

“Fusese linişte atât de multă vreme, încât îmi spuneam că era posibil să fi scăpat de necazuri. În ultimii câţiva ani, ajunsesem chiar să mă relaxez convingându-mă că ”Da, pot avea parte de asta”. Dar, indiferent cât de mult m-aş fi străduit să pretind contrariul, în adâncul sufletului ştiam că nu putea fi adevărat. Iar acum fantomele ieşiseră în cele din urmă din ascunzători.”

   Agenţii Wydell şi Sever vin la spital, încearcă să afle dacă teroristul i-a spus ceva, dar Nick le spune doar numele Charlie. Totuşi ei susţin că l-au identificat şi că era un terorist căutat, Mike Milligan. Ei încearcă să afle dacă Nick ştie că de fapt în rucsac nu era nici o bombă, doar că Nick nu mai era un copil speriat. Nu le spune nimic, nu vrea să i se ştie numele şi nici să participe la vreo conferinţă de presă. Ambii candidaţi din cursa prezidenţială vor să se folosească de moment, dar Nick acceptă să se vadă doar cu Caruthers, pentru că pe vremuri Frank vorbise frumos de el, şi mai ales nu vrea presă.

   Acesta încearcă şi el să afle ce s-a întâmplat la centrală, dar, deşi senatorul îi vorbeşte frumos despre Frank, Nick nu are încredere în nimeni. Hotărât, Nick îi mai spune că nu e de acord cu nici unul dintre ei şi nici cu dezbaterile din cursa prezidenţială, pentru că orice promit politicienii acum, uită când ajung pe post:

“Doctrina şi indignarea morală prefăcută, astea mă obosesc. La vechea mea slujbă, am fost martor la o mulţime de schimbări politice, şi Dumnezeu ştie că Bilton a devastat serviciile sociale, iar eu am descoperit că indiferent ce-ar promite politicienii, de obicei nu reuşeşte să se infiltreze până jos, până la oamenii care au nevoie de aşa ceva.”
“-Nu eşti un fan al formei noastre de guvernământ?
-Poate fi foarte primejdioasă când te afli în extremitatea ei nepotrivită.”

   Să vedem acum câte ceva despre Nick. Tatăl lui murise când avea 4 ani, aşa că nu ştia prea multe despre el, doar ce-i mai povestea mama lui, Callie. Când a împlinit 11 ani în viaţa lor a apărut Frank, care lucra în Seviciul Secret şi se ocupa de protejarea vicepreşedintelui. Nick şi Callie s-au mutat în casa lui Frank. La început reticenţi cei doi ajung să se înţeleagă bine. Frank nu-l presează, îl lasă să câştige încredere în el. Frank fusese combatant în Vietnam, de acolo avea şi tatuajul cu mesajul ”nu te încrede în nimeni”. Era uşor paranoic, avea arme ascunse în casă, că să nu fie prins fără apărare. Apoi Frank devine de-a dreptul paranoic, i se pare că e în permanenţă urmărit, verifică uşile şi geamurile, îi păzeşte şi pe ei:

“M-am întrebat de ce se furişa un agent federal prin propria casă, trăgând cu ochiul pe ferestre, dar n-am spus nimic. Poate că nu voiam să mă gândesc la implicaţii. Poate-mi era frică de ceea ce mi-ar fi putut dezvălui răspunsul.”
“Aveam să aştept. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, Frank putea controla lucrurile.”

   Cu o săptămâna înainte de-a împlini 18 ani, când mama lui plecase la Chicago la un curs de artă, Nick şi prietenii lui merg după film la un restaurant. Acolo este efectiv acostat de-o chelneriţă, frumoasă, mai în vârstă decât el, care-i dă întâlnire pe terenul de sport. Nick nu-i spune nimic lui Frank, pleacă pe ascuns prin garaj, lăsând alarma oprită. Când revine peste o oră îl găseşte pe Frank în fotoliu, grav rănit cu propria-i armă. Frank moare în braţele lui, dar poliţia spune că a fost un jaf. El şi Callie se înstrăinează, fiecare suportând durerea şi remuşcările în felul lui..
Apoi Nick este sunat la telefon şi doi tipi îl iau de acasă cu maşină şi-l duc la centrul de detenţie, acuzându-l că l-a omorât pe Frank. Văzând că nu recunoaşte nimic, îl sperie, îi dau bani, îl duc la aeroport şi-i spun să dispară, altfel cea care va dispărea va fi mama lui.
Pleacă în Alaska, lucrează în diferite locuri, după 6 luni o sună pe Callie doar să-i spună că e bine.
Un tip cu care lucrează, fugar şi el, îl învaţă să lupte, să reposteze scrisorile ca să nu se ştie de unde sunt trimise, să se ascundă. Apoi se mută la Washington şi în final în Oregon, unde face şi cursurile serale luându-şi diploma în literatură şi filozofie.

   La nouă ani de la plecare revine acasă. Îşi găseşte un apartament cu chirie, o caută pe Callie, dar nu-i spune adevărul dorind s-o protejeze. Ea îi dă o parte dintre lucrurile lui personale, pe care le păstrase, dar întâlnirile lor se răresc, fiecare văzându-şi de viaţă. Nick o mai urmarea noaptea din maşină, vrând s-o ştie în siguranţă.
Reîntalnirea cu colegii îi lasă un gust amar şi multe resentimente:

“Am încercat să-mi reiau vechea viaţă. Dar am descoperit curând că nu mai era acolo aşteptându-mă. Şi prietenii mei plecaseră sau îşi văzuseră de vieţile lor. Reîntalnirea cu ei mi-a adus aminte cât de mult pierdusem. Cât de gravă era vătămarea, întipărită în caracterul meu cu fierul roşu, ca stigmatul unui osândit. Într-o zi fusesem un băiat de şaptesprezece ani, cu o consolă de jocuri Nintendo, căruia i se prevedea o viaţă decentă. A doua zi eram un adult fugar.”

    Aşa că o ia de la început, cu noi prieteni, o nouă viaţă, se integrează în societate, până la noaptea fatidică:
“Mi-am găsit în sfârşit liniştea, sau cel puţin una dintre versiunile ei.
Şi pe urmă m-am trezit într-o noapte ca să văd capătul unei frânghii negre încolăcindu-se în balconul meu.”
Doar că de data asta Nick nu mai e un copil, e hotărât să nu se mai lase dominat şi începe cercetările pe cont propriu. Găseşte dulapul pe care-l deschide cheia lui Charlie, acolo găseşte o altă cheie şi un rucsac cu bani. În a doua ascunzătoare acasă la Charlie găseşte nişte poze şi negative. Îl caută băiatul lui Charlie, Mick care-i spune că tatăl lui şantaja pe cineva ca să-i facă lui rost de bani. Dar până să-l întâlnească Mick este şi el omorât.
Aşa că Nick din aproape în aproape, ajutat de-o fostă prietenă şi de un om al străzii, reuşeşte să găsească persoanele din trecut, care pot face lumină. O găseşte până şi pe chelneriţa care-l ademenise în noaptea morţii lui Frank şi află că fusese plătită să facă asta. Abia acum vede ramificaţiile uriaşe ale caracatiţei. Află şi cine a fost cu adevărat Charlie şi ce legătură avea cu Frank.
Află întâmplări din trecut şi care dintre candidaţi încearcă să-şi ascundă murdăriile, şi ai cărui agenţi au pus lucrurile în mişcare până la crimă.
Află, dovedeşte, pedepseşte…pedepsindu-i şi pe ucigaşii lui Frank:

“E mult mai greu să susţii povara amintirilor, să te împaci cu trecutul, să te întorci cu faţa la necazuri şi să le înfrunţi. E mult mai greu, dar descopăr că merită să lupţi.
Dorm din nou noaptea. În a nu deţine nici un secret e o putere enormă. Acum sunt protejat, fiindcă povestea mea e publică. Dacă aş muri, oamenii potriviţi ar pune întrebările potrivite.”
“După cum am aflat recent, oamenii sunt dornici să-şi trăiască viaţă cu stele în ochi. Problema e că stelele blochează realitatea. Nu e de mirare că vrem să ne ascundem de ea. E urâtă. E brutală. Dar poate fi şi graţioasă şi oferă alinări cu care încă încerc să mă obişnuiesc. Ascunde surprize şi nu sunt toate neplăcute.”

   Este incredibil câte vieţi pot fi distruse pentru că unii vor să ajungă în posturi cheie. Ambiţii politice la unii, ambiţia şi siguranţa că dacă ei câştigă le va fi bine la alţii.
Per total aceeaşi lăcomie, sete de putere, credinţă că ţi se cuvine totul, indiferenţă faţă de viaţă şi sentimentele celor ce nu-ţi sunt de folos, determinarea de a-ţi atinge scopul, chiar dacă drumul tău e presărat cu cadavre şi vieţi irosite.
Aceeaşi lege a cultului personalităţii, a siguranţei că tu eşti cel ales, a nepăsării faţă de orice nu-ţi este de folos, aceeaşi subordonare a ideilor democratice ţelurilor tale.
O carte reală, foarte bine scrisă, care pune multe întrebări, toate prezentate într-un stil alert şi intens. Sincer, te ţine captiv de la prima până la ultima filă.

O carte pe care merită s-o citeşti şi la final sunt convinsă că veţi fi tentaţi, ca şi mine, să puneţi în practică îndemnul: “Nu te încrede în nimeni!”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban-recenzie

Editura: Quantum Publishers

Colecția: Alfa

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2017

     Alina Șerban s-a născut în 1992 la Galați și a absolvit Facultatea de Jurnalism. Are un masterat în Relații Publice și Publicitate, iar în prezent lucrează la ziarul local Viața Liberă. Locuiește în orașul său natal alături de un câine și o pisică, împărțindu-și timpul liber între pasiunea pentru lectură, scris și cea pentru fotografie. A debutat în 2017 cu romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, publicat la Quantum Publishers.

   Mi-am dorit nespus să citesc această carte, încă din momentul în care a fost publicată. Descrierea m-a atras, coperta m-a incitat, iar faptul că autoarea locuiește în Galați ca și mine a reprezentat un factor decisiv. Imediat ce am pus mâna pe volumul de față, am și început lectura, o lectură ce s-a dovedit a fi fermecătoare și tare captivantă.

   Mi-a plăcut mult romanul ,,Ziua în care am învățat să zbor”, o scriere psihologică încântătoare, o poveste pe care o descoperi încet-încet, pagină cu pagină și care nu încetează, nici măcar pentru un moment, să te surprindă. Îmi pare rău că am amânat-o până acum și nu pot să afirm decât că aștept cu nerăbdare continuarea. Totodată, țin să precizez că m-am bucurat să fac cunoștință cu un autor gălățean deosebit, care mă determină să mă mândresc cu orașul meu și cu oamenii valoroși care încă mai locuiesc aici. Alina Șerban este, într-adevăr, una din speranțele literaturii române și, cu precădere, ale celei gălățene 🙂

   Alina debutează cu acest roman psihologic bine scris, documentat și capabil să miște cititorul, să-i stârnească sentimente diverse, să-l pună pe gânduri, întrucât abordează o temă destul de comună pentru literatura contemporană, dar care datorită complexității sale nu a fost exploatată complet până acum, și anume depresia. Această afecțiune de ordin psihic se numără printre principalele boli și probleme cu care se confruntă societatea secolului al XXI-lea, motiv pentru care, consider eu, este absolut necesar să-i conștientizăm existența și să încercăm să empatizăm cu oamenii care suferă de ea, să le oferim suportul de care au nevoie.

   Un alt aspect pe care l-am apreciat este modul în care autoarea își transpune gândurile, ideile, sentimentele într-un personaj masculin, Oskar Kaufmann, protagonistul cărții de altfel. Acțiunea cărții este plasată în Germania, în arealul germanofon și, cu precădere, în Nuremberg (Nürnberg), landul Bavaria.

   Oskar este un tânăr scriitor, fiu al unei familii cu cinci copii din Dinkelsbühl. În ciuda dorințelor și visurilor părinților săi, a ales să-și urmeze propria cale și să facă ceea ce-i place cel mai mult, și anume să scrie. În scurt timp, cărțile sale l-au făcut celebru, autor de bestseller-uri, apreciat de critici și de cititori. Este interesant modul în care ni se înfățișează portretul acestui artist al cuvântului, dar și modul în care se raportează acesta la societate și societatea la el, la ascensiunea sa rapidă în cadrul ,,breslei” scriitorilor. Publicul îl apreciază, devine un idol pentru cei care-i citesc și-i iubesc scrierile, însă o categorie de oameni îl privesc cu scepticism, îl consideră un scriitoraș banal, de duzină. Această perspectivă este cât se poate de reală, de altfel.

   Vin sărbătorile de iarnă, vine Crăciunul, iar Oskar le face o vizită părinților. Încercând să păstreze tradiția, cei cinci frați, trei băieți (Oskar, Martin, Josef) și două fete (Elsa, Karolina), se adună în casa părintească pentru a celebra, pentru a petrece câteva zile împreună, ca odinioară.  Anul acesta, din nefericire, Crăciunul nu reprezintă nicidecum un motiv de bucurie și de voioșie pentru Oskar. Se pare că este bolnav, însă niciun medic nu a fost în stare să-i dea un diagnostic clar.

   Încearcă din răsputeri să-și păstreze secretă slăbiciunea, pe care o ascunde, inițial, și de membrii familiei sale. Leșină, i se face rău în public, îi îngrijorează pe toți ceilalți cu starea sa de sănătate. Ajunge chiar și pe copertele ziarelor, începându-se o adevărată campanie de defăimare a sa. Acest lucru îl scoate din minți, motiv pentru care are de gând să ceară ajutorul justiției pentru știrile mai mult sau mai puțin false. În acest demers, primește ajutor de la sora sa Elsa, avocat de profesie. Nimeni nu-i poate știrbi imaginea, nimeni nu-i poate distruge renumele pe care și l-a creat de unul singur, fără ajutorul nimănui.

   În tot acest timp, lui Oskar îi este imposibil să-și înțeleagă propria stare de sănătate și, implicit, de spirit. Are momente în care se simte foarte bine, urmate de căderi bruște, neașteptate. Se prea poate să sufere de depresie, medicii nu sunt siguri, iar el nici nu vrea să-și imagineze una ca asta…

   O cunoaște pe Clara, secretara lui Rudi, prietenul său cel mai bun, și împreună încep o relație. Petrec timp împreună, la început se simt atrași unul de altul, însă, de fapt și de drept, Oskar nu o iubește, iar încercările ei tot mai evidente de a-l schimba (vasăzică, în bine) devin iritante, deranjante pentru tânărul bărbat. Pentru câteva luni, boala sa dă semne că a dispărut, însă într-o zi se redeclanșează pe neașteptate… Oskar urmează să-și lanseze o nouă carte, care îi va salva reputația sau care, cine știe, poate că i-o va târî prin noroi…

   Este prezentată relația lui Oskar cu membrii familiei sale, o serie de legături care ia o întorsătură neașteptată ca urmare a unor evenimente. Reușește chiar să le salveze, să le lumineze viețile a doi dintre frații săi. Totuși, viitorul lui rămâne incert și rămâne să descoperiți de unii singuri cum se sfârșește acest volum interesant.

   ,,Ziua în care am învățat să zbor” prezintă destinul unui artist bolnav, incapabil să se înțeleagă pe sine însuși, darămite să priceapă firescul vieții. Suferă de depresie, nu știe ce ar trebui să facă, la ce să se aștepte de la ziua de mâine. Un lucru devine tot mai evident, și anume rolul pe care l-a jucat familia sa în acest proces de degradare psihică. Însă e posibil ca această afecțiune să-i ofere ceva în schimb? Depresia îi poate oferi aripi, îl poate aduce mai aproape de ziua în care va putea să zboare, să-și depășească propriul statut, să-și înfrunte destinul sau, de ce nu, să și-l împlinească?

   Cartea întruchipează mai mult decât jurnalul tânărului Oskar. Pe alocuri, reprezintă o confesiune, pe care el o face preotului duhovnic sau, poate chiar, propriei conștiințe, în încercarea de a-și clasifica viața, faptele, de a afla cum să procedeze mai departe, cum să se căiască, cum să înainteze de-a lungul cărării bătătorite de soartă.

   Vă recomand să citiți romanul de debut al autoarei Alina Șerban! Vă invit să descoperiți o carte fermecătoare ce încântă prin povestea măiestruos redată, prin personajele atent schițate și prin gama de emoții ce se ascund printre cuvinte și ce nu încetează să vibreze, să ajungă la sufletul cititorului…

Citate:

 

,,În lumea asta perfectă nimeni nu are sentimente, dar toţi au prejudecăţi.”

   ,Nu scriam de dragul nimănui, nici măcar de al lui, ci pentru că simţeam că e singurul mod în care puteam spune cu adevărat ce gândesc, fără să fiu judecat. Societatea maliţioasă nu percepea ideile ca fiind direct ale mele. E o operă de ficţiune, deci, acele păreri și lamentaţii nu există mai mult decât Dumnezeu pentru Nietzche, așa că nu-și făceau griji.”
   ,,Într-o clipă, am realizat că stăteam în picioare, privind balconul ca pe o eliberare. Aș fi vrut să mă opresc, să adorm iar, dar nu era cu putinţă. Nu eram eu acela. Și totuși, mă vedeam pășind către necunoscut, către ceva care mă chema. Era neobișnuit de rece afară, un fel de frig primordial, înainte de care nimic nu a fost. O pereche de aripi mă aștepta în colţul balconului, iar eu, ca un nătăfleţ, m-am întins spre ele, le-am așezat de parcă ar fi fost întotdeauna ale mele și dus am fost. Degeaba am ţipat ca un nebun. Oamenii nu puteau zbura. Un gol imens m-a cuprins deodată. Simţeam că mă apropii, apoi că mă îndepărtez. Eram prea sus și totodată prea jos. Mi-am revenit în simţiri fără să știu cum și de ce. Micuţa mea prietenă mă gâdila cu mustăţile ca să mă trezească, fiindcă eram pe podea. Acela a fost un fel de început, schimbarea. Eram conștient de faptul că acela care a fost odată murise în momentul când am luat aripile și am plonjat în gol. Că a rămas doar cel de după, dărâmat, dar împăcat cu sine. M-am văzut zburând. Am conștientizat!”

        LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

Cartea Ziua în care am învățat să zbor, de Alina Șerban poate fi comandată de pe site-ul Editura Quantum Publishers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Julio Iglesias – Intre paradis și infern-recenzie

Titlul cartii: Julio Iglesias Intre paradis și infern

Autor: Julio Iglesias

Editura: RAO

An apariție: 2008

Număr pagini: 316

Gen: autobiografie

Traducere: Gabriela Ristea

   Cine nu a ascultat, măcar o dată, minunatele cântece ale celebrului Julio Iglesias? Ei bine, chiar dacă fanii percep viața marelui maestru al cântecului spaniol drept „perfectă”, dincolo de această imagine se ascund lacrimi, renunțări, încercări perpetue de păstrare a echilibrului. Cartea, apărută în 2008 la editura Rao, este scrisă la persoana I-a… pentru că protagonistul a găsit în această autobiografie, cel mai lung, cel mai sincer și cel mai frumos cântec al său.

   Julio Iglesias a vândut mai bine de 80 000 000 de discuri în peste 50 de țări. Fiecare apariție a sa este o oportunitate de a-și cuceri din nou publicul, cu vocea sa atât de suavă, dar și cu versurile sale speciale.

   Julio Iglesias s-a nascut la Madrid pe data de 23 septembrie 1943, la orele 14.00. Fiul cel mare al doctorului Julio Iglesias Puga și al Mariei del Rosario de la Cueva y Perignat a venit pe lume în vechea maternitate madrilena de pe strada Mesón de Paredes.

   Deși pentru publicul larg, viața personalității Julio Iglesias este una complet lipsită de griji, iată ce ne mărturisește el: „Știu că în această clipă, în aceste zile, există în lumea întreagă, o jumătate de duzină de persoane – cercetători, ziariști, fani devotați, critici neiertători – care au scris, din câte știu eu, șase cărți diferite despre Julio Iglesias, în același timp.

   După o prefață de câteva pagini bune, scrisă de Tico Medina, un bun prieten de-al său, Julio începe odiseea vieții sale, spusă cu sinceritatea unui cântec neșlefuit, dar emoționant.

   Mărturisirea sa debutează cu un accident care a avut loc la 20 de ani, în noaptea de 22 septembrie 1962. Împreună cu mai mulți prieteni, la ora 02:00, Julio a fost implicat într-un accident grav de mașină, în urma caruia a ramas semi-paralizat mai bine de un an si jumatate. Șansele ca Julio să mai poată merge, erau aproape inexistente. În clipele sale de durere, infirmierul Eladio Magdaleno i-a dăruit o chitară. Julio a început să scrie versuri despre destinul crunt al existenței umane.

   Perioada care a urmat, a fost una extrem de dificilă. Fire sportivă și energică, Julio a fost nevoit să stea în pat, imobilizat. A fost, cel mai probabil – după cum mărturisește artistul – perioada decisivă care i-a determinat cursul existenței.

   Unul din lucrurile esențiale pe care le subliniază mereu artistul, de-a lungul cărții sale, este familia și modul în care aceasta a ajutat la recuperarea sa de atunci. Desigur, sprijinul familiei nu s-a oprit la acea perioadă, în care tatăl său, medic de profesie, a renunțat la propria sa carieră pentru a fi alături de fiul său. Cu un așa exemplu în familie, s-ar fi putut spune că Julio avea să devină un familist convins. Viața sa, atinsă mai târziu de izul celebrității, a făcut ca familia să se destrame, în ciuda iubirii enorme pe care cei doi protagoniști au simțit-o la început.

   Pe data de 20 februarie 1971, la Toledo, se căsătorește cu Isabel Preysler Arrastria (Manila, 18 februarie 1951), petrecându-si luna de miere în Gran Canaria (Insulele Canare). Au împreuna trei copii: María Isabel – “Chábeli” (3 septembrie 1971, Madrid), Julio José (25 februarie 1973, Madrid) si Enrique Miguel (8 mai 1975, Madrid).

   În 1978 s-au despartit, după ce Julio și-a dat seama că turneele lungi fac imposibilă menținerea echilibrului într-o relație. Totuși, Julio conștientizează faptul că Isabel a fost prima iubire a vieții lui, femeia căreia i-a dăruit tinerețea și femeia care i-a încredințat tinerețea sa. Ceea ce părea o relație perfectă, o căsnicie reușită, cu trei copii la fel de reușiți, a devenit, ca într-un cântec trist, o simplă amintire, o filă a vieții care a trebuit depășită.

   Julio mărturisește că, deși era mereu înconjurat de femei frumoase, divorțul a fost răvășitor pentru el. Pentru a-și alina durerea și a redobândi echilibrul cu care fusese obișnuit, Julio se refugiază în cântec și vers. Criticii din vremea aceea au vehiculat ideea potrivit căreia Julio se folosea de viața personală și de evenimentele triste sau mai puțin triste, pentru a scrie și, implicit, pentru a-și intensifica gradul de celebritate. Julio infirmă toate aceste acuzații și spune că e posibil ca nuanțele emoțiilor din fiecare eveniment din viața să se fi impregnat în versuri, însă în niciun caz obiectivul nu a fost celebritatea.

   În anul 1971 a participat la Festivalul Eurovision, dar și la alte evenimente care aveau să-l propulseze ca numărul 1 în Mexic, Argentina, Spania, dar și Japonia. Din acest moment, viața sa echivalează cu muzica, iar tot ce este dincolo de muzică, devine mai puțin important.

   În timp ce tabloidele au dat publicității faptul că viața lui Julio Iglesias, ajuns acum la vârsta de 74 de ani, e o eternă nestatornicie, atribuindu-i peste 5000 de femei în palmares, în cartea sa, artistul relevă eforturile perpetue de a menține un echilibru și de a fi mereu la înălțimea fanilor.

   Desigur, având în vedere faptul că Julio Iglesias este o adevărată personalitate în muzică, speculațiile presei sunt aproape firești… mai ales având în vedere tendințele actuale în ceea ce se numește „presă de scandal”.

   Dincolo de aspectele expunerii vieții personale – lucru inevitabil la o vedetă de o asemenea talie – aduce cu sine și efecte neplăcute. Ajuns la vârsta unei explicabile înțelepciuni, Julio Iglesias mărturisește:

„Trecerea timpului a lăsat câteva urme de neșters. Nu degeaba trec anii. Dar continui să fug de boli. Vreau să evit durerea. Vaporul meu, vaporul vieții mele, a efectuat multe schimbări bruște de direcție.

„Cât despre suflet, nu m-am mai confesat de ani de zile. O fac astăzi în fața dumneavoastră, zilele acestea, lunile acestea. În această carte. Nu ca să-mi iertați păcatele sau să mă condamnați, ci ca să mă cunoașteți. Pentru că, uneori, îmi spun mii de lucruri pe care nici măcar eu nu le cred. Simt întotdeauna nevoia să știu cine sunr, dar pentru asta nu-mi trebuie nicio țigară de marijuana, nu… Când m-am culcat ultima dată cu o femeie? Mâine”. [/quote_box_center]

   Cartea are alura unei mărturisiri grăbite, de parcă cel care a scris-o a vrut să-și releve gândurile cât mai repede, să se descarce de povara adunată pe suflet de-a lungul anilor.

   Frazele nu sunt lungi și elaborate, ci scurte și concise, semn că artistul expune abordarea sinceră a vieții sale.

    Recomand cartea celor care iubesc autobiografiile, dar și celor care vor să cunoască mai bine aspecte reale din viața marelui artist, Jului Iglesias.

Cartea Julio Iglesias – Intre paradis și infern poate fi comandată pe targulcartii.ro

by -
3

Listă cărţi scrise de Frederick Forsyth

 

1. ”The Biafra Story” (1969)

2. ”The Day of The Jackal” (1971)-“Ziua Şacalului”-Editura Olimp-1994-Filmul -1973

-Editura RAO-2008

3. ”The Odessa File” (1972)-“Dosarele Odessa” (2005) Editura RAO-Filmul-1974

4. ”The Dogs of War” (1974)-“Câinii Războiului”(1993)-Editura Olimp-Filmul -1980

5. ”The Shepard” (1975)-povestiri

6. ”The Devil’s Alternative” (1979)-“Alternativă Diavolului”(2006) Editura RAO

7. ”Emeka” (1982)

8. ”No Comebacks” (1982)-colecție de povestiri

9. ”The Fourth Protocol”(1984)-“Al Patrulea Protocol”(2009) Editura RAO-Filmul 1987

10. ”The Negotiator” (1989)”Negociatorul”-Editura Univers

11. ”The Deceiver” (1991)-“Dezinformatorul”(1995)-Editura Univers

12. ”Great Flying Stories” (1991)-compilație de povestiri

13. ”The Fist of God” (1994)-“Pumnul lui Dumnezeu”(1998)-Editura RAO

14. ”Icon” (1996)-“Manifestul Negru”(1998)Editura RAO

15. ”The Phantom of Manhattan” (1999)-“Fantoma din Manhattan”(2002) Editura RAO

-partial adaptată în musical-ul “Love Never Dies”-2010

16. ”The Veteran” (2001)-povestiri

17. ”Avenger” (2003)-“Răzbunătorul”(2005) Editura RAO

18. ”The Afghan” (2006)-“Afganul” (2009) Editura RAO

19. ”The  Cobra” (2010)

20. ”The Kill List” (2013)

21. ”The Outsider: My Life In Intrigue Autobiography” (2015)

Mica enciclopedie Hygge, de Meik Wiking-recenzie

Editura: Litera;

An apariţie: 2017;

Număr de pagini: 288;

Traducător: Valentina Georgescu.

Pentru Hygge există tot felul de definiţii, de la ,,arta de a crea intimitate, confort sufletesc, şi lipsa supărărilor, la bucuria dată de lucrurile ce induc o stare de bine, stare de confort în prezenţa semenilor şi, varianta mea preferată, ciocolată fierbinte la lumina lumânărilor….”

   Afli ce este hygge atunci când simţi hygge. Când te ghemuieşti comod pe canapea alături de persoana iubită sau când te bucuri de timpul petrecut cu cei mai apropiaţi prieteni. Hygge sunt acele dimineţi albastre şi limpezi cu lumină perfectă. Şi cine ar putea să îţi fie un ghid mai bun în lumea hygge decât Meik Wiking? Meik este directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga şi şi-a petrecut ani din viaţă studiind magia vieţii daneze, de la alegerea corpului de iluminat ideal, la planificarea unei cine sau de la crearea unei truse hygge de urgenţă până la modalitatea în care trebuie să te îmbraci.

Că danezii sunt cei mai fericiţi oameni din lume nu mai este un secret şi toată lumea o ştie.

   Îmi plac foarte, foarte mult cărţile cu subiecte diferite, care reuşesc să mă impresioneze cu fiecare pagină citită. La fel s-a întâmplat în cazul cărţii: “Mica enciclopedie Hygge”. Această carte este despre momentele în care te simţi bine, împăcat cu tine şi fericit cu ce ai, bucurându-te în fiecare zi de lucrurile mărunte, care chiar ne înfrumuseţează viaţa. Ce satisfacţie ai dacă locuieşti într-o vilă cu piscină şi ce satisfacţie ai când locuieşti în coliba ta? Aşa cum zicea şi bătrâna femeie din “Moara cu noroc” a lui Slavici: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”.

   Cartea “Mică enciclopedie Hygge” are un design unic, inedit şi o copertă cartonată interesant ilustrată. Unele litere şi desene de pe copertă sunt tipărite şi colorate cu auriu, astfel, la lumină, strălucesc. În carte sunt prezente şi zeci de grafice şi statistici care oferă mai multe informaţii reale despre oamenii fericiţi.

  Meik Wiking are unul dintre cele mai interesante şi plăcute job-uri: studiază cauzele Hygge. Mi-aş dori şi eu să am locul lui de muncă, în special pentru că se află în Danemarca, o ţară pe care aş vrea să o vizitez.

“Mică enciclopedie Hygge” este un manual care te învaţă ce stă în spatele fericirii.

Ce este Hygge?

   Cuvânt original vine din norvegiană şi înseamnă “stare de bine”. Până acum, nu există o traducere literară exactă a cuvântului Hygge, în mult limbi neavând un corespondent. Hygge este un amestec între: consideraţie, respect, confort, tihnă, mânghiere şi îmbrăţişare. Acest “Hygge” a devenit din ce în ce mai cunoscut în toată lumea, marile tabloide scriind articole întregi despre Hygge. Cu alte cuvinte, “Hygge” conţine următoarele: atmosfera, prezenţa, delectarea, egalitatea, recunoştinţa, armonia, confortul, pauza, pritenii şi adăpostul. După cum scrie şi pe copertă, afli ce înseamnă Hygge doar dacă simţi Hygge. Dar oare când simţi Hygge? Atunci când coci o prăjitură, când te joci cu copiii tăi, când petreci ore întregi cu prietenii, când eşti la un picnic, când faci un grătar, când faci ce-ţi place, când citeşti, când plantezi o floare, când cele mai liniştitoare şi relaxante sunete sunt troznetul lemnelor din sobă sau furtuna de afară. Hygge e atunci când radiezi, când te simţi bine în pielea ta şi nimic nu poate să îţi răpească această stare mi-nu-na-tă.

Unde simţi Hygge?

    Acasă, de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri. Căci acasă te simţi în siguranţă şi departe de toate necazurile lumii. Eşti prinţul/prinţesa din castel. Sunt sigur că şi tu ai un colţ numai al tău, pe care n-ai vrea să-l împarţi cu nimeni. Află că acel fotoliu, ungher din bucătărie sau orice altceva este un element ce te face să simţi Hygge, acea stare de bine. Colţul meu este pe balcon, unde am un fotoliu pentru citit. Acel colţ mă face să mă simt bine şi simt că de fiecare dată când iau loc, sunt fericit. Se poate simţi hygge şi la locul de muncă? Sigur că da, însă doar dacă ai grijă să amenajezi puţin spaţiul din biroul tău. Adu, de exemplu, o canapea, pune nişte lumânări în dulap şi asigură-te că ai o bucată din prăjitura ta preferată ascunsă pe undeva prin birou. La ora X, lasă pentru cinci minute computer-ul, aşează-te pe canapea, aprinde câteva lumânări şi stinge becurile, astfel încât camera să fie scăldată în lumina lumânărilor. Apoi, mănâncă prăjitura şi gata! Te simţi mult mai bine acum. Iar această pauză mică, sigur va creşte productivitatea ta la serviciu şi vei lucra mai cu spor, aşteptând pauza. Exact ca în cazul vulpei din “Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry: “Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea!”

Există o trusă Hygge?

   Bineînţeles că există, iar dacă vrei şi tu una, iată ce trebuie să conţină: lumânări, nişte ciocolată de bună calitate, ceaiul preferat, cartea preferată, filmul sau serialul preferat, gem, o pereche de şosete din lână, o selecţie din scrisorile preferate, un pulover călduros, o agendă, o pătură frumoasă, hârtie şi stilou, muzică şi un album foto. Dacă ai toate acestea într-o valiză sau într-un geamantan, ai tot ce îţi trebuie pentru a simţi Hygge instant. Cred că am să-mi fac şi eu o trusă Hygge şi am s-o folosesc atunci când totul merge prost şi nimic n-are sens, pentru a-mi reda starea pozitivă.

Ce mă face pe mine să simt Hygge?

Iată câteva din motivele care mă fac să zâmbesc zilnic şi să mă bucur de viaţă:

  1. Gătitul

   De când eram mic am simţit o atracţie faţă de încăperea numită bucătărie, în sensul că mă găseai mai mereu pe lângă mama sau bunica, amestecând pe furiş în cratiţă/oală, sau gustând din mâncare. Când nu eram în bucătărie, sigur eram în faţa televizorului urmărind zeci de emisiuni culinare şi notându-mi în carnete, pe foi sau înregistrând, cu un vechi telefon Samsung, reţete.

    2.Cititul

   Am început să citesc datorită cărţii: “Singur pe lume” a lui Hector Malot şi datorită profesoarei mele de limbă şi literatură română din clasa a IX-a. Cu fiecare carte citită, îmi face plăcere să cred că am dobândit cunoştinţe noi, că mi-am investit timpul într-o activitate frumoasă şi că am devenit o persoană mai bună. Gândul că acasă, pe noptieră, mă aşteaptă o carte îmi face întotdeauna ziua mai bună.

3. Scrisul

   Îmi place să scriu. Recenzii, proze scurte sau articole. Visez să scriu un roman, dar încă nu cred că am acumulat tot bagajul de cunoştinţe necesare unei astfel de operaţiuni. Sper ca în viitor să-mi duc visul până la capăt, cu toate că acum mi se are imposibil de realizat. Consider că scrisul se încadrează în momentele caracteristice Hygge.

 4.Natura

   Pe gustul meu sunt şi plimbările în natură, atunci când simt că mă eliberez de toată energia negativă şi stresul se reduce considerabil, când simt iarba încă umedă de roua proaspăt căzută sub tălpi. Munte, mare, pădure, lac sau o baltă de apă de ploaie, toate mă fac să-mi descreţesc fruntea şi să zâmbesc.

  5.Serile lungi de vară

   Oh, da! Sunt de departe preferatele mele. Pur şi simplu privesc cerul şi stelele, mă încarc cu energie pozitivă şi uit de griji şi de nevoi. Este o terapie gratuită şi funcţionează de fiecare dată. Să asculţi concertul greierilor şi insectelor, în timp ce stai la fereastră privind stelele sau poate unu-doi trecători grăbiţi pe stradă, este o experienţă faină, în timp ce temperatura scade treptat, aerul devenind rarefiat şi răcoros. Perfect!

 6.Familia

   Cine îţi este mereu alături? Cine te sprijină de fiecare dată când ai nevoie şi doreşti să auzi cuvinte încurajatoare? Familia este întotdeauna lângă tine şi te înţelege de fiecare dată (bine, mai puţin mamele :D). Atmosfera de siguranţă, calm şi linişte mă face să asociez familia cu un moment în care hygge îşi face apariţia. Chiar şi simpla masă de prânz mă face să o aştept cu nerăbdare.

Plus: Crăcinul, vacanţele de vară, notele de 10 la istorie, dulciurile, grădinăritul, bunica, plus altele.

   “Mică enciclopedie Hygge” este o carte superbă şi faină, perfectă pentru a fi dăruită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, împachetată în hârtie colorată şi legată cu o panglică.

Pe voi ce vă face fericiţi? Voi ştiaţi de Hygge?

P.s.: La cât de mult mi-a plăcut cartea, am făcut şi un proiect pentru liceu, vi-l las mai jos.

 

Cartea Mica enciclopedie Hygge de Meik Wiking poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

 „ Nici un secret nu poate fi păstrat pentru totdeauna „

Semnul Crucii, de Chris Kuzneski-recenzie

Editura: RAO 2007/2011

Traducere: Carmen-Iulia Bourceanu

Număr Pagini: 505

          „ Cunoașterea este dușmanul credinței”

   Am terminat acest roman de câteva zile. Încă nu știu ce să scriu și cum să încep să vă povestesc cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Nu auzisem de autor înainte de a începe această lectură și nici prin cap nu-mi trecea ce voi descoperi citind Semnul Crucii.

   Dacă Codul lui Da Vinci scrisă de Dan Brown a fost romanul cel mai incitant, cel mai surprinzător și cel mai discutat roman, care dărâmă tot ceea ce cunoaștem despre istoria creștinismului, atunci acest roman poate fi considerat al doilea roman surprinzător, scris impecabil și răvășitor.

   Codul lui Da Vinci ne prezintă o viață umană, nu doar divină a lui Iisus Hristos, punând cititorul să-și pună anumite întrebări. O altă carte pe același subiect este Codul lui Iisus de Michael Cordy, un roman care explică minunile făcute de Iisus datorate unui ADN special, găsit la un moment dat la urmașii lui. Un ADN care poate fi leacul pentru cancer. Probabil mai sunt multe astfel de romane pe care eu nu le-am descoperit încă.

   Vorbind de acest subiect delicat ajungem și la romanul Semnul Crucii. De data aceasta suntem pe urmele unui secret la fel surprinzător și incredibil.

   Subiectul romanului are la bază o serie de crime macabre care reproduce crucificarea lui Iisus Hristos. Victimele sunt bărbați aparent fără legătură între ei, singura asemănare a asasinatelor fiind vârsta lor. Puțin peste treizeci de ani.

La fiecare crucificare era lăsat un mesaj – în numele Tatălui; și al Fiului; și al Sântului Duh.

   Romanul este scris pe mai multe planuri. Trei planuri principale și mai multe planuri secundare. Trebuie să menționez că lectura acestui roman nu este facilă, dar nici nu se citește greu. Legătura între fiecare plan se face pe parcurs într-un stil natural și ușor.

   Planurile secundare sunt din punctul de vedere al victimelor și al lui Benito Pellati. Un personaj care pare misterios, pasionat de arhitectură, lipsit de sentimente față de familie. Legătura lui cu toată povestea dezvăluindu-se spre sfârșit, într-un final neașteptat.

  Urăsc să ofer foarte multe spoilere, dar în această situație e necesar, romanul fiind foarte complex, oferind o multitudine de amănunte istorice, religioase, concepte incredibile, dar și o acțiune foarte bine conturată în poveste.

Planurile principale

   Dr. Charles Boyd și studenta lui, Maria Pelati, au descoperit catacombele legendare la Orvieto- Italia. Aceste catacombe erau refugiu sigur de către papii din Evul Mediu. O locație a căror coordonate erau necunoscute, interzise chiar și scribilor papali pentru a nu fi descoperite. Dr. Boyd căuta un pergament, fără a ști sigur ce conține. În timp ce au descoperit pergamentul lângă o statuie care râde. Pe care au și numit-o „Omul care râde”, cineva încearcă săi ucidă. Reușesc să fugă, în urma lor apar multe victime, puse într-o înscenare care-i acuză pe dr., devenind fugar căutat ca un om foarte periculos

  Maria Pelati este fiica lui Benito Pelati. Ea nu și-a văzut tatăl de la vârsta de nouă ani când a fost trimisă de tatăl său la internat, mai apoi să descopere că mama e a murit la scurt timp.

   Payne și Jones sunt detectivi. Ei au lucrat ca agenți la Pentagon. Acum sunt doar simpli detectivi particulari în căutare de adrenalină. Au fost prezenți la coridele cu tauri în Spania, arestați fără nici un motiv, torturați și în final nevoiți să facă o înțelegere cu doi agenți CIA. Falși agenți, unul era Roberto fiul cel mare al lui Benito Pelati și garda lui. Două personaje inteligente care ajung să se intersectez cu dr. Boyd și Maria, împreună căutând soluții să iasă din această, misterioasă urmărire care atrage atâtea cadavre în urma lor.

   Nick Dial este agentul interpolului desemnat să rezolve aceste crime odioase. El se plimbă între locațiile crimelor . Fiecare crucificare are loc în puncte geografice diferite.

HELSINGER – DANEMARCA; TRIPOLI – AFRICA; BOSTON – AMERICA DE NORD; BEIJING- ASIA

   Cu greu Nick remarcă aceste locuri fiind în semnul crucii pe hartă, iar punctul comun fiind mijlocul lor – ORVIETO, ITALIA.  Asociază întâmplările cu evenimentele lăsate în urma dr. Boyd și  spre final toate cele trei planuri se unesc rezolvând misterul.

Partea cea mai interesantă abia acum urmează. De la ce a pornit totul și pentru ce atâtea crime?

  De mici majoritatea dintre noi suntem creștini. Am fost educați spiritual urmând învățături biblice, învățând istoria creștinismului generație după generație. Acest roman dărâmă tot ceea ce am învățat despre crucificarea lui Iisus. Pergamentul este o scrisoare a lui Tiberius în care ordona o falsă răstignire a lui IISUS. „Acesta era evenimentul pe care Tiberius îl folosise ca să păcălească masele.„ Executarea crucificării fiind posibilă drogând victima cu mătrăgună, de aici și iluzia învierii.

   Teoria falsei crucificări este incredibil de argumentată. Durata unui deces în urma crucificării fiind de la 36 de ore până la zece zile, în care cel mai probabil victima murea de foame sau în urma traumatismului unei astfel de traume conștientizate. Pentru că imperiul condus de împăratul Tiberius devenise mult prea mare pentru binele său, greu de stăpânit, ideea de a conduce populația amenințând cu pedeapsa corporală nu funcționa eficient. Așa s-a născut  ideea de a amenința masele cu damnarea eternă.

  Ca să închei legătura cercului pe toate planurile, în roman ne este dezvăluită legătura familială a împăratului Tiberius cu Ponțiu Pilat. De aici până la a dezvălui faptul că Benito Pelati era urmașul lui Pilat. Păstrând secretul din generație în generație și cu o sete de a distruge creștinismul Benito se află în spatele acestor asasinate macabre.

   Am încercat să nu ofer multe detalii, doar am făcut legătura între personaje, pentru că acest roman este construit din  multe informații, presupuneri, istorie și foarte multe personaje bine amplasate în contextul fiecărei acțiuni.

  Când veți citi acest roman, este foarte important să-l citiți cu o minte deschisă, fără să vă lăsați influențați de povestea care zdruncină creștinismul, așa cum nu trebuie să vă lăsați îndoctrinați de nici un alt punct de  vedere învățat sau speculat.

 „CHRIS KUZNESKI  este un scriitor foarte talentat, care știe foarte bine rețeta unui roman bun: acțiune, sex, suspans, umor.”-Nelson DEMILLE

„ Ți-ai dori să nu se mai termine „-Clive Cussler

   CHRIS KUZNESKI  este un autor american, născut în anul 1969.Romanul Semnul Crucii ( 2006) face parte dintr-o serie care-i  are personaje principale pe Payne și Jones.

   Din serie fac parte: Plantația-2002; Sabia lui Dumnezeu – 2007; Tronul Pierdut- 2008; Profeția- 2009; Coroana secretă -2010; Moartea Relic- 2011; Exercițiul Einstein 2013. A scris şi alte două serii: Vânătorii; Vânătorii Origini.

 Nici un secret nu poate fi păstrat pentru totdeauna „

Cartea Semnul Crucii, de Chris Kuzneski poate fi comandată de pe site-ul targulcartii.ro

Ortodoxie Masonică. Istorie-Rituri-Doctrine, de Jean-Marie Ragon-prezentare

Editura Herald
Nr. pagini: 384
An apariţie: 2017
Titlul original: Orthodoxie maçonnique

   Masoneria susține că există o cale de viață superioară și mai tainică decât aceea pe care călcăm de obicei și că atunci când lumea exterioară își pierde atracția pentru noi și se dovedește insuficientă pentru împlinirea nevoilor noastre mai adânci, vom fi siliți să ne întoarcem în noi înșine, să batem la ușa lumii noastre interioare. Pentru această lume interioară și pentru calea care duce la ea, Masoneria ne promite lumina, ne trasează jaloanele și arată condițiile care ne permit progresul. Acesta este singurul scop al Masoneriei. În spatele simbolismului elementar, în spatele îndemnurilor pentru cultivarea virtuții și a unei moralități convenționale, în spatele frazeologiei grandilocvente cu care, potrivit modei acestor zile, redactorii ceremoniilor din secolul al XVIII-lea au îmbrăcat învățătură ei, se găsește cadrul unei scheme de inițiere în acea cale superioară de viață unde secretele și misterele ființei noastre urmează să fie dezvăluite: o schemă care, în plus, reproduce pentru lumea modernă principalele caracteristici ale Misteriilor antice. Această este noutatea pe care o aducea, la vremea ei, cartea lui Jean-Marie Ragon, Ortodoxie masonică. Istorie, rituri, doctrine.

Sursa foto şi text: Editura Herald

 

by -
4

Listă cărţi scrise de Craig Russell

SERIA  JAN  FABEL

1.”Blood Eagle” (2005)- “Vulturul Însângerat” (Nepătrunse Sunt Întunecimile Sufletului Omenesc)-Editura RAO (2007)

2. ”Brother Grimm” (2006)_”Fratele Grimm” (Când Moartea Nu Este Doar O Poveste)-Editura RAO (2007)

3.”Eternal” (A Killer Lives Again-2007)- “Roșu Pentru Totdeauna” (2012)-Editura RAO

4.”The Carnival Master”(2008)

5.”The Valkyrie Song”(2009)

6.”A Fear of Dark Water”(2011)

7.”The Ghost of Altona”(2015)

SERIA   LENNOX

1.”Lennox”(2009)

2.”The Long Glasgow Kiss” (2010)

3.”The Deep Dark Sleep” (2011)

4.”The Dead Men and Broken Hearts” (2012)

5.”The Quiet  Death of Thomas Quaid” (2016)

 

Cristopher Galet

“Biblical” (2014) în UK- “The Third Testament” (2015)

În apărarea drepturilor femeii, de Mary Wollstonecraft-prezentare

Colectia: COGITO

Titlul original: A Vindication of the Rights of Woman, with Strictures on Political and Moral Subjects (1792)

Traducător: Anca Costea

Nr. pagini: 288

An apariţie: 2017
   Trăind într-o perioadă în care lupta pentru drepturile omului a condus la revoluţie în America şi în Franţa, Mary Wollstonecraft (1759-1797) şi-a scris, în 1792, propria declaraţie a independenţei femeii. Plină de pasiune şi directă ,,În apărarea drepturilor femeii” atacă, prin argumente raţionale şi lucide, perspectiva dominantă la acea vreme cu privire la feminitatea docilă şi decorativă, punând în schimb bazele unei emancipări fără precedent: educaţie egală pentru băieţi şi fete, eliminarea prejudecăţilor şi definirea femeii prin profesia avută, şi nu prin propriul partener. Autoarea susţine că femeia nu este în mod natural inferioară bărbatului, părând să fie astfel doar din lipsa educaţiei. Prin urmare, atât bărbaţii, cât şi femeile ar trebui să fie trataţi ca fiinţe raţionale, în condiţiile unei ordini sociale bazate la rândul ei pe raţiune. La vremea publicării sale, ,,În apărarea drepturilor femeii” a produs un amestec de admiraţie şi revoltă, însă astăzi este considerată primul mare manifest al drepturilor femeii, transformând-o pe Wollstonecraft în fondatoarea feminismului modern.

„Sper că femeile să mă scuze dacă le tratez ca pe nişte fiinţe raţionale, în loc să le admir farmecul fascinant, tratându-le ca şi cum ar fi într-o stare de copilărie eternă, incapabile să se bazeze pe ele însele. Doresc, în cel mai sincer mod, să precizez în ce constă adevărată demnitate şi fericire a omului – vreau să determin femeile să-şi dorească dobândirea de putere fizică, dar şi mintală, şi să le conving că vorbele dulci, sentimentele delicate, sensibilitatea inimii şi gusturile rafinate sunt aproape sinonime cu slăbiciunea, iar acele fiinţe care transmit doar milă şi o iubire de acest fel – care înseamnă acelaşi lucru – vor ajunge în curând demne de dispreţ.”
Mary Wollstonecraft,
În apărarea drepturilor femeii

Sursa foto şi text: Editura Herald

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Misterul fetei din zapadă, de Danya Kukafka-prezentare

Editura: Rao

Gen: Thriller

Număr pagini: 336

CINE EŞTI CÂND NU TE URMĂREŞTE NIMENI?

   Când Lucinda Hayes, o liceană îndrăgită de toată lumea, este găsită moartă, toţi cei apropiaţi din Colorado sunt afectaţi, printre care băiatul care a iubit-o cel mai mult şi o fată care voia o viaţă perfectă. Ba chiar şi detectivul care ancheta crima. În urma tragediei, aceste trei personaje remarcabile – Cameron, Jade şi Russ – trebuie să se confrunte fiecare cu secretele lui întunecate pentru a găsi consolare, adevărul, sau amândouă.

Sursa: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Autobiografia mea intelectuală, de Victor Hugo-prezentare

Editura Herald

Nr. pagini: 336
An apariţie: 2017

   Cu verva şi grandoarea specifice romantismului, în acest volum Victor Hugo îşi prezintă crezul intelectual şi artistic. Este confesiunea unui spirit elevat şi avid de nemărginire, pentru care aproape niciun domeniu nu este inaccesibil. Printre multe alte subiecte, scriitorul vorbeşte despre ştiinţă şi despre limitele acesteia, aşa cum abordează şi neajunsurile sau greşelile religiilor de pretutindeni.

   Hugo cucereşte prin amestecul de retorică grandioasă şi rafinament intelectual. El face un tur de forţă prin mitologiile lumii şi prin autorii clasici, pe care îi citează adesea, abordând teme formidabile prin amploarea lor: frumuseţea, arta, adevărul, iubirea, moartea, infinitul. În autobiografia sa intelectuală, scriitorul este simultan liric şi plin de forţă, smerit şi dornic de glorie. Rezultatul este schiţa fulminantă a unui spirit uriaş şi etern.

Sursa foto şi text:  Editura Herald

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
7

Listă cărţi scrise de Lee Child

   După ce v-am prezentat ultima carte, citită de mine, a lui Lee Child-“Evadare Imposibilă”, un prieten mi-a spus că ar fi interesant și binevenit de știut care sunt cărțile din seria Jack Reacher și câte dintre ele au fost traduse la noi. Deci pentru cei cărora vă place autorul iată lista cărților lui Lee Child în ordinea în care le-a scris:

1. Killing  Floor (1997)-apărută la noi  cu titlul “Capcana  Margrave” (2008)-Editura Humanitas-Humanitas Fiction

2. Dye Trying (1998)- Evadare Imposibilă (2008)-Editura Humanitas- Humanitas Fiction

3. Tripwire (1999)

4. The Visitor (uk)/”Running Blind”(us)-(2000)

5. Echo Burning (2001)

6. Without Fail (2002)

7. Persuader (2003)

8. The Enemy (2004)

9. One Shot (2005)

10. The Hard Way (2006) ”Nimic Nu E Ușor” (2006)- Editura Reader’s Digest “colecția de romane”, în asociere cu “The Reader’s Digest Association Limited London”

11. Bad Luck And Trouble (2007)-“Belele și Ghinioane”(2007)-Editura Reader’s Digest

12. Nothing To Lose (2008)-“Nimic de Pierdut”(2008)-Editura Reader’s Digest

13. Gone Tomorrow (2009)

14. 61 Hours”(2010)- 61 de Ore (2016) Editura Trei –colecția “Fiction Connection”

15. Worth Dying For  (2010)- “Merită să Trăiești” (oct.2017)-Editura Trei-nou apărută, este continuarela “61 de Ore”

16.The Affair (2011)- “Ancheta” (2011)-Editura Litera-seria ficţiune

17. A Wanted Man (2012)

18. Never Go Back (2013)- “Să Nu Te Întorci Niciodată” (2014)-Editura Trei

19. Personal (2014)- “Personal”(2015)-Editura Trei

20. Make Me(2015)- “Convinge-mă”(2016)-Editura Trei

21. Night School (2016)- “Școală de noapte” (2017)-Editura Trei

22. The Midnight Line (2017)

 

Sursa foto: Wikipedia

Tato Pani, de Iudita Pelea-prezentare

Editura SMART PUBLISHING 

   În nepaleză, tato pani înseamnă apă fierbinte. Au locuitorii de la poalele Himalayei un obicei, pe care mi l-am însușit și eu, să bea un pahar cu apă fierbinte după fiecare masă. Ajută la digestie și previne pântecăraia. O sticlă umplută cu tato pani și pusă în sacul de dormit o salvează pe colega de cameră a Iuditei de la îngheț. Iar o baie termală la Tatopani după ce cobori din munți alungă sleiala din oase. Apă fierbinte. Apă fiartă. Apă clocotită. Asta e cartea Iuditei, dincolo de caracterul ei instructiv, de tonul ei jucăuș și de ritmul ei antrenant. Bea din ea un pahar după fiecare masă ca să poți digera ce ți s-a pietrificat în stomac sau ca să previi pântecăraia dacă ți-e foarte frică. Ia-o cu tine sub pătură ca să te salveze de la îngheț. Cufundă-te în ea cu totul ca să alungi sleiala din oase. Și dacă după toate astea te iluminezi… și ce? Drumul sinuos pe care a pornit Iudita după ce s-a privit în oglindă e și drumul tău. E drumul de la minciună la adevăr, de la iluzie la realitate. E drumul trezirii. Cei șapte milioane șase sute de pași pe care Iudita i-a făcut în Spania, în pelerinajul ei spre Santiago de Compostela, continuă în Nepal cu alte câteva milioane. Dar nu despre numărul pașilor e vorba în cartea asta.

Sega, autorul romanelor Namaste

Sursa foto şi text: Editura Smart Publishing

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Duetul nostru întunecat, de Victoria Schwab-în pregătire-Carte disponibilă din 05 noiembrie 2017

Editura Herg Benet

Traducere de Ana Mănescu

Domenii: Colecţia Cărţile Arven, Fantasy 

Prezentare

   Lumea se află în pragul distrugerii. Iar ei, la fel.
Lui Kate Harker nu îi este teamă de monștri. Îi vânează. Și se pricepe al naibii de bine la asta.
August Flynn și-a dorit cândva să fie uman. Dar are un rol de jucat. Și îl va juca, indiferent de consecințe.
Lupta a început.
Monștrii câștigă.
Kate va trebui să se reîntoarcă în Verity. August va trebui să îi permită să intre. Și un nou monstru așteaptă ‒ unul care se hrănește din haos și aduce la suprafață demonii interiori ai victimelor sale.
Ce va fi mai greu de supus: monstrul pe care îl înfruntă sau propriii lor monștri?

 „O nouă lume captivantă și plină de pericole pe care cititorii o vor îndrăgi pentru ritmul alert și terifiant.” (Publishers Weekly)
 „O poveste cu o atât de întunecată precizie a textului, încât mai mult ca sigur îți va provoca fiori pe șira spinării.” (Booklist)
Sursa foto şi text: Editura Herg Benet

by -
9

Clubul Mefisto, de Tess Gerritsen-recenzie

Titlul original: The Mefisto Club

Editura Rao

Traducere: Gabriel Stoian

Nr. pagini: 356

   Tess Gerritsen a absolvit Standford University şi a urmat Facultatea de Medicină de la California University, unde şi-a obţinut diploma de medic. Însă a abandonat o carieră de succes ca medic internist pentru a-şi creşte copiii şi pentru a se concentra asupra scrisului. A câştigat recunoaşterea naţională odată cu scrierea primului ei roman plin de suspans plasat pe teritoriul medicinei, bestsellerul publicat în 1996, Harvest, care a intrat în topul New York Times. De asemenea, este autoarea altor cărţi de succes traduse în 31 de limbi şi vândute în peste 15 milioane de exemplare.
    Vă recomand cele 6 cărţi din seria “Jane Rizzoli and Maura Isles” (Chirurgul, Ucenicul, Păcătoasa, Dublura, Dispariţia, Clubul Mefisto), dar şi serialul Rizzoli & Isles. Fiecare carte se poate citi individual.

   M-am gândit să citesc un thriller bun, o relaxare de duminică şi m-am trezit cu o carte ce îmi dă fiori la propriu şi la figurat. Mi se pare mie sau această carte este cea mai detaliată dintre toate? Crimele cele mai sângeroase? Suspansul la cote înalte? Autoarea descrie cu o precizie de chirurg absolut tot ce s-a întâmplat cu nefericitele victime. Încearcă să pătrundă în mintea criminalului şi ne prezintă motivaţia care l-a împins să comită asemenea atrocităţi. Cartea va începe cu înmormântarea lui Montague Saul şi de a-l urmări pe fiul acestuia de cincisprezece ani care, în ciuda tragicului eveniment, asista impasibil cum şi celălalt părinte îl părăseşte. Unchiul său, Peter, şi soţia acestuia, Amy, sunt pregătiţi să-i devină tutore, iar ce va aduce în sânul familiei nu le va trece prin minte. Singură, Lily este ceea care va bănui ce monstru de văr are. Fratele ei va sfârşi, chipurile înecat în râul care pescuia, mama sa a căzut pe scări, iar tatăl s-a sinucis. Ce este adevăr şi care este realitatea? Ştim sigur că Lily va deveni o fugară, o vom urmări pe parcursul acestei cărţi, cum încearcă să se piardă în marile oraşe din Europa, cum frica sa palpabilă este simţită de cititor. Ce o face să fugă, ce o înspăimântă şi de ce a devenit expertă în părţile întunecate descrise în biblie?
   În Clubul Mefisto, autoarea ne introduce şi în simbolistica satanistă prezentându-ne câteva simboluri şi teorii legate de acest cult.

   Peccavi – Expresia în latină a fost scrisă cu sânge la scena unei crime brutale: „Am păcătuit“. Este un Crăciun sinistru pentru medicul legist Maura Isles şi pentru detectivul Jane Rizzoli, care face rapid legătura între victimă şi controversatul psihiatru Joyce O’Donnell, membru al unei cabale sinistre numite Clubul Mefisto.

,,-S-ar părea că a fost ucisă aici, pe pat, a spus Jane. Aşa se explică jeturile de pe peretele acela şi tot sângele care s-a scurs în saltea. Apoi a tras-o pe podea, poate pentru că avea nevoie de o suprafaţă tare, pe care să termine tăierea. Jane a suspinat lung şi s-a întors, de parcă ar fi ajuns la capătul puterilor, nemaifiind în stare să se uite la cadavru.
-Jane, a şoptit ea. Uită-te la asta!
-La ce anume?
-Pe oglindă. Simbolurile.
Maura s-a întors şi a privit fix la scrisul de pe perete.
-Vezi? E imaginea pe dos! Acelea nu sunt simboluri, ci litere care se pot citi doar în oglindă.
Jane s-a uitat la perete, apoi în oglindă.
-Acela e un cuvânt?
Da. Se citeşte Peccavi.”

  La Club, acoliţii se dedică analizei răului: Poate fi acesta explicat de ştiinţă? Are o prezenţă fizică? Demonii au venit pe Pământ? Pe baza unor date istorice întunecate şi a unui simbolism religios misterios, membrii Clubului Mefisto doresc să dovedească o teorie uimitoare: că însuşi Satan se află printre noi. Cum este posibil ca îngerii să se fi împerechiat cu oameni, iar de aici să ia naştere nefilimi? Există oare o frăţie mondială a nefilimilor? Oare clubul Mefisto este singurul conştient de acest lucru? Cine poate fi cei care fac parte din clubul acesta ,,cabal”? Este întradevăr ceea ce pretinde a fi? Cadavrul găsit demonstrează într-adevăr, că cineva sau ceva a ieşit la vânătoare în oraş. Detectiva care a asistat la găsirea cadavrului de Crăciun, va fi şi ea găsită moartă în curtea unde are loc întrunirea Clubului Mefisto. Simbolurile sunt şi ele prezente. Curând, membrii clubului încep să se teamă chiar de subiectul studiului lor. Oare acest ucigaş maniac este unul dintre ei sau au invocat, fără să vrea, o entitate malefică din întuneric? Medicul bănuita că ar ajuta mai mult decât este necesar pe criminali, ceea care îi place destăinuirile acestor monştri care se laudă că ştie ce este în capul lor, îşi va găsi şi ea sfârşitul.

,,Joyce O’Donnell zăcea pe spate pe podea, cu ochii larg deschişi, ochi în care se citea spaima de moarte, în timp ce din gât îi tâșnea sânge. Scoţând un şuierat, aspiră aer, care gâlgâia în plămâni,  făcând-o să tuşească. Din gât a explodat un jet de sânge de un roşu strălucitor, stropindu-l pe Sansone pe faţă, deoarece acesta îngenunchiase lângă ea.
Degetele lui O’Donnell s-au prins în jurul încheieturii Maurei, strângând-o cu o forţă care trăda disperarea. Pielea era atât de alunecoasă, încât degetele Maurei au fugit de pe rană, făcând ca hemoragia să pornească din nou. Încă un şuierat, un acces de tuşe care a azvârlit stropi din traheea incizată. O’Donnell se îneca. La fiecare inspiraţie, inhala sânge în plămâni. Acesta gâlgâia în trahee, devenind spumos în alveole. Maura examinase de multe ori plămânii incizaţi ai altor victime care suferiseră răni grave la gât; ştia mecanismul morţii.”

   Pe lângă ghinionul de a asista la moartea doctoriţei, Maura, medicul legist se confruntă şi cu temerea că ar putea fi următoarea pe lista criminalului. Cauza să fie, cercetarea cazurilor de crimă, relaţia sa cu părintele Daniel sau celebra sa mamă criminală? Cert e că uşa Maurei va fi însemnată cu simbolurile sataniste.
  Detectiva Jane Rizzoli, pe lângă încercările continue de a merge mai departe în urmă încercărilor cu moartea la care a fost supusă de către un criminal feroce ,,Chirurgul’‘, acum are şi aceste cazuri sinistre de rezolvat. Să fie vorba de o răzbunare a cuiva jignit? Să fie un criminal dereglat morbid de satanism? Sau să fie adevărată teoria clubului, cum că ar exista demoni? Nu ştim despre ce poate fi vorba, dar apar în continuare victime mutilate, iar de data aceasta simbolurile apar şi pe torsurile victimelor.

,,Gâtul fusese desfăcut şi expus, în urmă unei singure tăieturi adânci care secţionase traheea, ajungând până la coloana cervicală. Însă nu rezultatele acelei lovituri fatale de lama i-au atras atenţia Maurei, ci torsul. Şi-a oprit privirea asupra nenumăratelor cruci care fuseseră scrijelite pe sâni şi pe abdomen. Sângele marginea crestăturile, iar numeroasele şiroaie de sânge izvorâseră din inciziile superficiale şi se uscaseră, rămânând ca nişte linii cărămizii ce coborau pe laturile torsului.”

    Vor reuşi cei implicaţii în aceste cazuri bizare să se ferească de criminal? Oare există doar un criminal sau o reţea întreagă?
   Rămâne să descoperiţi ce se mai întâmplă în acest thriller religios dacă pot să-i spun aşa.
   Nota mea este 9,5.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant şi cărtureşti

Ragdoll. Ultima ta zi de, Daniel Cole-prezentare

Editura: Trei

Nr. de pagini: 456

Titlul original: Ragdoll

Limba originală: engleză

Traducere de: Martin Zick

Anul apariţiei: 2017

BEST SELLER INTERNAȚIONAL

Primul roman din seria Detectiv William Fawkes

„Un thriller excepțional, care-ți taie răsuflarea.” – M. J. Arlidge

„Pentru fanii lui Robert Galbraith și Clare Mackintosh.” – Library Journal

   William Fawkes, un detectiv controversat căruia i se spune Lupul, tocmai s-a întors la post să preia o anchetă incitantă, după ce fusese suspendat pentru agresarea unui suspect.
Când fosta sa parteneră, agenta Emily Baxter, îl cheamă la locul unei crime, Fawkes e sigur că acesta este cazul pe care îl aștepta: cadavrul este alcătuit din părți dezmembrate aparținând trupurilor a șase victime, cusute laolaltă ca o păpușă de cârpe – presa îl numește Ragdoll.
Fawkes primește misiunea de a afla cine sunt victimele, dar ancheta ia o turnură neașteptată și riscantă când fosta sa soție primește o listă cu șase nume și datele la care Ucigașul Ragdoll plănuiește să atace.
Iar ultimul nume de pe listă este Fawkes.
Vor reuși Fawkes și Baxter să prindă criminalul și să salveze următoarele victime, când fiecare mișcare le este urmărită?

  “Cu un ritm susținut, romanul de debut al lui Cole, deși spune o poveste macabră, e impregnat de mult umor negru și aduce un suflu nou genului polițist britanic.” – Library Journal

“O lectură incitantă, de o complexitate psihologică aparte.” – Booklist

“Un roman de debut foarte puternic. Cole folosește tensiunea tot mai intensă și misterul din jurul identității criminalului pentru a crea o poveste care te prinde de la prima pagină.” – Publishers Weekly

   Daniel Cole a fost paramedic și a lucrat pentru Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals și pentru Royal National Lifeboat Institution. Locuiește în Bournemouth, Anglia.
Tradus în peste 30 de limbi, Ragdoll. Ultima ta zi este romanul său de debut și este considerat cel mai nou și mai incitant brand din crime fiction. Autorul a primit deja oferta pentru adaptarea TV a seriei Detectiv William Fawkes, considerată „alertă” și „excepțională”.

Sursa foto şi text: Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire, de Corina Ozon-prezentare 

   Cea de-a șaptea carte a Corinei Ozon este o surpriză pentru cititorii ei, cărora le oferă de data aceasta o serie de inedite #instrucțiuni de asamblare, conservare, întreținere, reparare… a iubirii.

„Ne naștem cu cromozomul iubirii, strecurat cu grijă în spirala ADN, însă, dacă nu știm cum să o folosim, va acţiona instinctiv și haotic. Părinţii sunt cei care transmit acest pachet genetic, preluat de la generaţiile anterioare. Câţi dintre noi am fost învăţaţi să vorbim despre iubire și cum să o facem?”

Corina Ozon, Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire.

Sursa: Editura Univers

 Carte disponibilă pentru comandă pe site-ul Editura Univers

 

În spatele ușilor închise, de B.A. Paris-prezentare

Editura: Trei

Nr. de pagini: 304

Titlul original: Behind Closed Doors

Limba originală: engleză

Traducere de: Lidia Grădinaru

Anul apariţiei: 2017

Bestseller New York Times și USA Today încă de la apariție

   Jack şi Grace sunt un cuplu desprins din poveşti. Jack e manierat, arătos, un avocat de succes. Grace e frumoasă, bună gospodină şi pare îndrăgostită la nebunie de soţul ei.
Sunt imposibil de separat și lumea îi vede mereu împreună.
Prietenele şi-ar dori ca Grace să iasă cu ele la prânz sau măcar la o cafea.
Unii cred că aceasta este dragoste adevărată. Alţii se întreabă de ce Grace nu răspunde niciodată la telefon. Şi de ce are zăbrele la fereastra dormitorului.
Unde se termină iubirea şi unde începe teroarea? Ce ascunde casa perfectă? Ce preţ are căsnicia desăvârşită?

  “Un thriller psihologic de care nu te poți dezlipi.” – Library Journal

  “În spatele ușilor închise ne oferă o poveste în același timp extrem de credibilă și înfricoșătoare.” – The Associated Press

   “În mod garantat, debutul lui B. A. Paris te va bântui… Avertisment: fii pregătit pentru ce o să urmeze!” – Bustle 10

“Unul dintre cele mai reușite thrillere psihologice care s-au scris vreodată.” – San Francisco Chronicle

   B. A. Paris a crescut în Anglia, dar s-a mutat în Franța unde a lucrat câțiva ani într-o bancă înainte de a se face profesoară. Locuiește în continuare în Franța și are cinci fiice.
Prima sa carte, În spatele ușilor închise, este bestseller New York Times. A fost tradusă în 36 de limbi și va fi ecranizată.
The Breakdown, 2017, este al doilea roman al său.

Sursa foto şi text: Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Pană de dinozaur, de Sissel-Jo Gazan-prezentare 

  Cercetătoarea Anna Bella Nor, specialistă în paleobiologie, se pregătește să-și susțină teza de doctorat ce rezumă și structurează teoriile științifice conform cărora păsările descind din dinozaurii cu pene. Când coordonatorul disertației ei, profesorul Lars Helland, este găsit mort în biroul său, lumea universitară este zguduită. Inspectorul-șef Søren Marhauge trebuie să investigheze această crimă cu totul neobișnuită și încearcă să afle adevărul despre relațiile complicate dintre cercetătorii din universitate. Dar totul devine și mai enigmatic atunci când este descoperită o a doua crimă, iar singura legătură între cele două pare să fie Anna Bella.

Romanul are o intrigă inteligentă și este credibil din punct de vedere psihologic. “ The Times

Sursa foto şi text> Editura Univers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ultimele patru lucruri, de Paul Hoffman-prezentare

Editura: Rao

Număr pagini: 416

Moarte, Judecată, Rai şi Iad

Acestea sunt ultimele patru lucruri care acum au devenit cinci
Faceţi cunoştinţă cu Thomas Cale

   Cale este un amestec straniu de inocenţă rănită şi brutalitate pragmatică; este un personaj ciudat şi plin de conflicte interioare, iar povestea este scrisă într-o manieră captivant de întunecată şi greu de descifrat. Oare ce va alege până la urmă Cale, salvarea sau condamnarea veşnică?

Sursa foto şi text: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Bijuteria (vol 1 din Trilogia Oraşul Solitar) de, Amy Ewing-prezentare

Editura: Rao

Număr pagini: 320

,,INTRIGĂ PROVOCATOARE ȘI PERSONAJE IREZISTIBILE” Andrea Cremer, autorul seriei The Nightshade

   ”Bijuteria” este primul volum al trilogiei The Lone City, o ficțiune destinată adolescenților. Născută și crescută în Mlaștină, Violet a fost sortită să fie mamă-surogat pentru bogătași și este cumpărată la licitație de Ducesa din Lac. Adolescenta trebuie să accepte realitățile urâte cu care se confruntă… asta în timp ce se luptă să supraviețuiască. Dar, înainte de a-și accepta soarta, ea cunoaște un tânăr fermecător, de care se va îndrăgosti iremediabil. Însă relația lor interzisă va avea consecințe nebănuite. Aflată la granița dintre supunere și revoltă, Violet trebuie să decidă dacă este dispusă să riște pentru propria libertate.

Sursa foto şi text:  Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
13

Rubicon, de Lawrence Alexander-Conspiraţie la Casa Albă

Traducere: Anca Forea
Editura: Rao- 2013
Număr pagini: 249

“Rubicon, îşi aminteşte Hart, este răul pe care-l traversează Cezar împreună cu legiunile sale cu gândul de-a prelua conducerea la Roma. Pentru Cezar asta înseamnă că nu mai există cale de întoarcere ca republica sa devină imperiu.
Dar traversarea Rubiconului însemna începutul unei noi epoci în Roma. Ar putea însemna şi sfârşitul a ceva azi?”

   Bobby Hart, tânăr senator de California, se pregăteşte să plece acasă la soţie când este căutat de Dieter Shoenfeld, editorul uneia dintre cele mai influente gazete din Europa şi vechi prieten.
La restaurant acesta îi povesteşte despre întâlnirea avută cu alţi doi colegi din presa germană şi cu doamna secretar de stat, care l-a mustrat că a îndrăznit să scrie despre închisoarea din Irak, unde au murit mulţi oameni şi gardienii erau americani, despre război şi abuzuri, susţinând că America are voie să folosească orice mijloace pentru a se apară:

“Ceea ce am spus despre Abu Ghraib şi toate celelalte-felul în care oamenii sunt torturaţi şi restul lucrurilor pe care ei le cred necesare. Siguranţa unor indivizi ca ea şi cei din administraţia actuală, că scopul lor este un imperativ moral şi că nimeni nu ar trebui să-l pună la îndoială.”

   Dieter auzise despre o ameninţare cu arme nucleare, mai fusese o astfel de ameninţare după 11 septembrie, când voci din guvernul american au susţinut că toate problemele ar dispărea dacă Bagdadul şi Teheranul ar fi distruse. Nu s-a aflat cine anume avusese ideea, dar din fericire nu s-a pus în practică:
…guvernul ăsta al tău are atâtea secrete, sunt atâtea agenţii şi birouri de existenţa cărora oamenii nu au habar, încât mă îndoiesc că vom reuşi să aflăm vreodată cine a fost responsabil pentru măcar jumătate din lucrurile care s-au întâmplat.”

Doar că acum lucrurile şi discuţiile reveneau.
Dieter, care locuise în Berlin pe toată perioada războiului rece, îşi aminteşte cum oamenii au savurat victoria prăbuşirii Zidului şi şi-au văzut oarecum de viaţă lăsând politică pe mâna unor diletanţi:

“Libertatea avea atunci un alt înţeles, atâta vreme cât de cealaltă parte a Zidului se afla opresiunea sovietică. Apoi Zidul s-a prăbuşit, Războiul Rece a luat sfârşit şi oamenii au decis că vor putea face ce vor. Şi în vreme ce fiecare individ se bucura de viaţa sa prosperă, politică şi diplomaţia au rămas pe mâinile unor diletanţi, plini de propria importanţă şi lipsiţi de experienţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi aici.”

   Aşa că îi cere să meargă în Germania la Hamburg unde un fost prieten al tatălui sau (tatăl lui Hart fusese agent CIA) vrea să-i vorbească şi să-i dea date despre un complot.
Hart acceptă, şi se întâlneşte la Hamburg cu Gunther Kramer. Acesta îi spune că l-a cunoscut pe tatăl lui şi l-a apreciat foarte mult. Mai mult, este convins că acesta a fost ucis pentru că ştia prea multe. Aflase că există un grup de oameni care-şi făcuseră propriul sistem informativ şi i-a cerut ajutorul lui Kramer.
Gunther Kramer, născut în Germania de Est, universitatea făcută la Moscova, lucra deja pentru serviciile secrete comuniste din Germania când l-a cunoscut pe tatăl lui Hart. După întâlnirea din 1980 din Bagdad a şi început să lucreze pentru el, devenind agent dublu, şi să-i furnizeze informaţii despre unele guverne cu care ruşii aveau relaţii mai bune decât americanii:

E ciudat ce fel de lucruri ne atrag la oameni: numele şi strălucirea sinceră a ochilor. Mi-am dat imediat seama că era o persoană în care pot să am încredere.’
“…era departe de-a fi un american tipic, îl interesa mai degrabă caracterul unui om decât faptele sale.”

   Hart îşi dă seama că, deşi nu-l cunoscuse până atunci pe Kramer, îl ştia din poveştile spuse de Max (tatăl lui) şi mai ales după porecla “Pianistul”. Max a fost şi cel care şi-a dat seama că se organiza o nouă reţea de informaţii:

   “Nu neapărat mai bune, mai corecte ci surse care ar fi furnizat informaţii utile care să poată fi folosite în propriul interes. Oameni care fuseseră discreditaţi, care nu reprezentau niciun fel de garanţie, oameni dispuşi să inventeze lucruri doar că să pară importanţi, erau din nou folosiţi.”

Aceşti încercau şi să prezinte un posibil pericol ca pe cea mai sigură realitate:

   “Nu trebuie să dovedeşti nimic, trebuie numai să deţii sursele care să-ţi ofere ceea ce-ţi doreşti, ca să poţi transforma un pericol inexistent într-unul real. Pentru că o ameninţare posibilă este una reală.”

   Dar Max nu putea dovedi nimic de aceea a apelat la Kramer şi la alţii ca acesta pe care-i cunoştea. Povestindu-i puţin despre viaţa lui, Kramer îi explică şi de ce crede că tatăl lui a fost ucis, şi de ce a ales să-l caute pe Hart să-i spună ce ştie, mai ales că puterea putea deveni o sabie cu două tăişuri în mâini nepotrivite:

“Am văzut ce-i determina pe oameni să facă puterea care slujeşte o cauză. Tatăl meu era o persoană onorabilă înainte ca Hitler să vină la putere, apoi a devenit ofiţer SS. Cine ştie câţi oameni, femei şi copii deopotrivă o fi ucis, fiindcă a crezut în Hitler şi al Treilea Reich? Apoi au venit ruşii, iar noi am crezut că tot ce stă în calea istoriei-istoria conform învăţăturilor lui Marx şi Lenin-ar trebui distrus.”
“Acelaşi lucru se repetă acum, am abandonat orice regulă a vieţii civilizate, orice formă de decenţă, fiind convinşi că lucrurile pe care le venerăm-Dumnezeu sau democraţia-justifică mijloacele pe care le folosim.”

   Kramer aflase de la sursele lui din Orientul Mijlociu că se pregăteşte un asasinat înaintea alegerilor prezidenţiale, dar nu ştia cine e vizat. În timp ce discuta cu Hart, Kramer este împuşcat .Mai apucă doar să-i spună lui Hart, rănit şi el, numele operaţiunii: ”Rubicon”
Gata să fie şi el omorât, Hart scapă şi se întoarce în State unde îl caută pe Dieter, sperând că el să-i poată da mai multe amănunte. Aşa află că Dieter şi Kramer fuseseră fraţi vitregi, că ţinuseră legătura mai ales după căderea Zidului. Kramer trăind în Germania de Est păruse a fi într-un continuu război, apoi îşi înscenase moartea şi se adăpostise în Damasc. Faptul că renunţase la siguranţa lui şi venise să vorbească cu Hart însemna că descoperise ceva foarte important şi periculos. Dieter crede că de fapt Hart fusese cel urmărit pentru că era un luptător pentru dreptate, nu se ferea să pună întrebări incomode în Comisia de Securitate, cu alte cuvinte devenise el însuşi o persoană incomodă.

   Dieter se întoarce la Berlin, hotărât să afle tot ce poate despre “Rubicon”, şi despre cei care i-au ucis fratele, urmând să ţină legătură cu Hart.
La sediul Comisiei de Informaţii a Senatului, Charles Ryan, senator de Michigan, prieten foarte bun cu Hart, îi spune acestuia că unul dintre candidaţii la preşedenţie vrea să-l coopteze în echipa lui ca vicepreşedinte. Oricum lui Hart nu-i place tipul, plus că ar fi însemnat să fie în atenţia publică, şi s-ar fi făcut prea multe speculaţii pe seama bolii soţiei lui. El o iubea prea mult pentru a o expune astfel şi era convins că putea să facă mai multe lucruri ca senator.

   La şedinţa este audiat Raymond Caulfield ,director adjunct la CIA. După şedinţă, acasă la Hart acesta îi spune că noul director al agenţiei îi ceruse să se pensioneze, dar că înainte de asta va încerca să –l ajute pe senator şi să afle tot ce putea despre “Rubicon”.
Totodată îi spune lui Hart să fie atent pentru că toţi sunt urmăriţi şi ascultaţi, mai ales cei care îndrăznesc să aibă şi să-şi susţină propriile idei. De fapt Ryan îi spusese că şi pe el îl urăşte actualul vicepreşedinte pentru că a fost împotriva războiului şi a luat şi urma banilor, că de fapt preşedintelui nu-i pasă de Congres:

-Atâta vreme cât e la putere, atâta vreme cât preşedintele e în funcţie, nu-i pasă de ce face Congresul. Când e vorba despre război, nimeni nu-l poate opri,”

   Hart petrece câteva zile cu soţia lui şi are întâlniri cu alegătorii, deoarece candida pentru un nou mandat de senator.
Apoi află că Raymond Caufield a avut un accident, dar când îl întreabă pe directorul CIA dacă se fac cercetări, acesta îi spune că a fost de acord cu poliţia, care susţinea ideea accidentului. Dar Hart este convins că a fost asasinat. Aşa că-i pune întrebări directe şi incomode directorului CIA, vrând şi să afle dacă acesta ştia ceva despre “Rubicon”. La şedinţă îşi face apariţia şi procurorul general Lopez care cere, motivând că ţara e în război cu teroriştii, să i se dea prerogative lărgite preşedintelui:

“Susţineţi că preşedintele deţine toate prerogativele pe care le consideră necesare în timp de război, iar războiul pe care-l ducem acum-împotriva terorismului- poate dura câteva generaţii. Nu cred că trebuie să subliniez că absenţa limitărilor legale referitoare la puterea preşedintelui nu ar face decât să schimbe forma de guvernare. Nu credeţi că e mai mult decât o simplă ironie, domnule procuror Lopez, în faptul că singura cale prin care putem aduce democraţie în lume presupune moartea ei chiar aici acasă?”

   Dar lucrurile se precipită, Alworth, unul dintre candidaţii la preşedenţie şi Harcourt, candidat ca vicepreşedinte, sunt ucişi într-un atentat cu bombă, ceea ce le dă apă la moară preşedintelui şi grupului său de susţinători. Ei cer dreptate şi mai multe prerogative. De fapt cer ca alegerile să fie amânate până ce preşedintele, care îşi va prelungi mandatul, va considera că sunt sigure. Ceea ce Congresul nu vrea să accepte.
Apoi Dieter, pe care Hart îl crezuse mort, îl caută şi-i aduce toate documentele şi descoperirile lui Kramer, pe care acesta i le lăsase lui. Şi tot ce mai aflase şi el. În timpul discuţiei, acasă la Hart, acesta urcă la etaj să vorbească la telefon cu soţia lui. În casă intră doi tipi, îl omoară pe Dieter, fură servieta (care acum era goală), dar, deşi intenţionau, nu mai apucă să-l ucidă pe Hart pentru că apare poliţia.

  Detectivul Leonard Coleman, Hart şi Ryan, ajutaţi de Farabi, prietenul lui Kramer şi fost deţinut la Guantanamo, derulează ghemul şi află până la urmă cine se află de fapt în spatele operaţiunii numită “Rubicon”
Ceea ce află este surprinzător şi halucinant, dar ilustrează încă odată ce poate să facă dorinţa de putere, cum poate ea să învingă orice scrupule, şi să te facă s-o vrei chiar călcând la propriu pe cadavre,
Curtea Supremă hotărăşte că alegerile vor avea loc la data stabilită, complotiştii încearcă să-şi şteargă urmele, dar asta nu înseamnă că nu va mai exista un alt “Rubicon”, ci doar că deocamdată democraţia a triumfat

   Cartea lui Lawrence Alexander este scrisă într-un ritm alert, multe dialoguri, multă acţiune şi este extrem de realistă indiferent că este vorba de vieţile oamenilor sau de făţărnicia celor aflaţi în structurile de putere.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
14

De vorbă cu scriitorul Lucian Ciuchiţă

    Am reuşit să-l cunosc pe Lucian şi “pe viu”, cum s-ar spune, la târgul de carte Gaudeamus din 2016, unde a venit special să ne întâlnească pe noi, echipa de la Literatură pe Tocuri.
Ne-a oferit cărţi, autografe şi am stat mult de vorbă ceea ce m-a ajutat să-l cunosc puţin pe omul Lucian Ciuchiţă.
I-am citit cărţile de poezie şi proză, îi citesc postările pe pagina de facebook şi pe grupul nostru, ceea ce m-a ajutat să-l cunosc şi pe scriitorul Lucian Ciuchiţă.
Pe “amândoi”: omul şi autorul” îi admir pentru hotărârea şi determinarea cu care îşi susţin ideile, poveştile, crezurile.
M-a frapat că la o emisiune la care a fost prezent, cineva a întrebat maliţios: din ce trăieşte scriitorul Lucian Ciuchiţă?. Sincer, nu cred că asta ar trebui să ne intereseze pe noi, pe cititori, ci calitatea scrierilor sale, subiectele pe care le abordează şi le dezvoltă cu măiestrie artistică.
Aşa că, haideţi să-l cunoaştem puţin pe Lucian.

Arci: Spune-ne cine este Lucian omul şi profesionistul?

   Lucian: Sunt un OM, un scriitor supus al Adevărului şi al Conştiinţei Cosmice, liber cugetător, căutător de sens şi speranţă; uneori, par un om trist din cauza răutăţii incomensurabile care acaparează Lumea. Totuşi, în pofida vicisitudinilor găsesc resursele necesare că să lupt împotriva nedreptăţii. Dimineţile sunt altfel pentru luptători! Un ins care crede că poate să schimbe ceva în mişcarea haotică a lumii, o biată fiinţă care vrea să transmită un „ecou” în peştera ignoranţei, un simplu om care îşi doreşte ca Binele să învingă Răul Absolut. Mă rog, sunt un individ naiv, care crede că poate să transmită „sens şi speranţă” unor semeni întru raţiune, care, de cele mai multe ori, au impresia că exprimarea literară este rodul unor halucinaţii de moment.

Sunt printre puţinii scriitori profesionişti din această ţară, adică trăiesc din ceea ce scriu şi public…

Arci: Ce gen de literatură preferi ca cititor? Ce autori ţi-au rămas “la suflet” sau te-au inspirat să scrii?

  Lucian: Literatură bună, evident! Colind mai mult prin anticariate decât prin librării în căutarea unei cărţi bune…Constat cu stupoare că pe vremuri se scriau cărţi foarte bune, iar acum mă îngrozesc ce se publică şi, mai ales, ce cărţi se găsesc în librării…foarte multă maculatură, în special cea din import şi care poartă semnătura unor autori străini. E drept, sunt destui autori români care prin scriitura lor atentează la inteligenţa cititorilor. Dar şi mai grav este faptul că aceste cărţi sunt promovate, expuse ostentativ în vitrinele librăriilor, iar operele literare sunt ascunse sub tejghea…Cred că se doreşte acest lucru, aşa cum la televiziuni se promovează manelele, de ce nu şi manele literare?! Mai este cazul să vă pomenesc de autorii mei preferaţi?! Antoine de Saint-Exupéry, Nikos Kazantzakis, Aldous Huxley, Jerome K. Jerome, Albert Camus, Karel Čapek, Dostoievski, Bulgakov, Hemingway, Edgar Allan Poe, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, dar şi autori români deosebiţi: Panait Istrati, Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu, Florin Bănescu, Laurenţiu Fulga, Corneliu Leu, Nicolae Breban…Nu, nu m-au inspirat aceşti autori, doar le apreciez opera…În general, scriu aşa cum simt, nu mă las influenţat de vreun scriitor anume, probabil mi-am creat deja un stil propriu…La ultima lansare de carte cineva a ţinut să menţioneze acest lucru, că romanul este scris în stilul lui Lucian…
Arci: Citindu-ţi toate romanele şi eu am remarcat acelaşi lucru, şi recunosc că îmi place foarte mult „stilul Lucian Ciuchiţă”

Arci: Ce muzică îţi place să asculţi când te relaxezi sau, de ce nu, când scrii?

   Lucian: Muzica anilor ’80…Mă rog, o savurez şi pe cea din anii 60-70…jazz, hard rock, clasică…Este adevărat că mă relaxează, şi o ascult în funcţie de starea în care mă aflu în acel moment. Pe vremuri am compus câteva poezii în timp ce ascultam melodii sensibile. Probabil vibraţia lor a avut un efect de creaţie asupra mea…un transfer pe aceleaşi unde de sensibilitate artistică. În schimb, când scriu la un roman îmi trebuie o linişte de cavou celtic…Din păcate, trăiesc în Bucureşti şi sub nicio formă nu-mi găsesc aici liniştea de care am nevoie…Oare de ce nu mă retrag pe o insula?!
Arci: Bună întrebare! Cred că fiecare, indiferent de meserie, ne-am dori asta măcar din când în când!

Arci: Ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care ţi-a marcat în vreun fel evoluţia?

   Lucian: Multe…foarte multe, dar pe care am să le prezint într-un roman semi-autobiografic. Un roman la care scriu în momentul de faţă şi care va vedea lumina tiparului către sfârşitul anului viitor…
Arci: Deci …aşteptăm…

Arci: Ce preferi să scrii poezie sau proză, şi de ce?

   Lucian: Nu mai scriu poezie, sunt romancier…Cu poezia am început în urmă cu treizeci de ani, dar acum mă simt mai atras de proză…Câteodată mai scriu şi versuri pe care le public pe FB, ori le strecor în paginile unor romane unde le “recită” anumite personaje romantice…

Arci: Mi-a plăcut foarte mult volumul tău de poezii ”Căutătorul de Zimbri”. De ce l-ai publicat în ediţie bilingvă?

   Lucian: Atât volumul cu prefaţa scrisă de Marin Sorescu, şi mă refer la “Oameni şi Ţărmuri”, cât şi volumul menţionat de tine sunt bilingve…Aşa s-a dorit atunci şi nu-mi aduc aminte dacă a fost ideea mea sau a Editurii Athena…În schimb, pot să vă spun că au fost traduse de Bogdan Ştefănescu-Universitatea Bucureşti, iar mai jos aveţi o lista în care apar câteva dintre lucrările bilingve ale traducătorului…

LISTA DE LUCRĂRI -Bogdan Ştefănescu, Universitatea din Bucureşti

1. Nichita Stănescu -Sentimental Story (Poveste sentimentală), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
2. Mircea Eliade -The Fate of Romanian Culture (Destinul culturii româneşti), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
3. Constantin Noica -The Cantemir Model (Modelul Cantemir în cultura română), Editura Athena, Bucureşti, 1995
4. Lucian Ciuchita –Oameni şi ţărmuri/Men and Havens, Editura Athena, Bucureşti 1996; …”

Dar ca fapt divers, d-nul universitar Bogdan Ştefănescu a recunoscut oficial cu ocazia lansării volumului Oameni şi Ţărmuri, în 1996, că a fost una dintre cele mai grele opere de tradus…filozofia nu se traduce atât de uşor!

Arci: Cum ţi se pare că sunt primite poeziile tale de către cititori?

   Lucian: În general sunt plăcute poeziile care ating latura romantică…când intrăm pe alte coordonate şi poezia capătă sensuri filozofice atunci cititorii sunt mai puţin atraşi…
Arci: Am observat asta…

Arci: În 2014 ai publicat romanul “Insula Purgatoriului”. De unde ideea unei închisori pe apă?

  Lucian: Romanul are la bază un scenariu conceput de mine în 2012, care a fost prezentat unui regizor cu dublă cetăţenie româno-americană. Regizorul profund impresionat mi-a sugerat că este bine să-l propunem studiourilor de la Hollywood. Povestea se cunoaşte deja şi a fost dezbătută pe larg în media…Ideea mi-a venit cu mult timp înainte, probabil când lucram la Analiza Fenomenului Terorist Contemporan, la care am fost co-autor şi care a fost publicată în 2006. Atunci mi-am imaginat o puşcărie în mijlocul apelor din nave dezafectate unde să fie încarceraţi cei mai periculoşi infractori…O idee originală care, desigur, oferea şi o soluţie economică. Se eliminau gardienii, din mijlocul oceanului nu aveai cum să evadezi, iar deţinuţii erau păziţi de…rechini! Această idee face parte dintr-o poveste originală concepută de mine, Prizonierii Apelor, poveste din care s-au inspirat producătorii de la Hollywood, cei care au realizat filmul Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. Niciunui scenarist de-al lor nu i-a dat prin cap o asemenea idee, pur şi simplu au plagiat scenariul meu ca să realizeze acel blockbuster…De aici pleacă toată tevatura în care au încercat să ascundă adevărul şi, evident, au fost daţi în judecată şi aşa a început procesul de plagiat la Tribunalul Bucureşti…

Arci: În ce fază eşti cu procesul?

   Lucian: Procesul va continuă până am să înving. Dacă va fi nevoie voi merge şi la CEDO…Nu poţi să comiţi atâtea abuzuri în instanţă şi să treci cu vederea, sau să spui că “americanii nu fac aşa ceva!” Oare de ce avem şi un proces penal pentru fals şi uz de fals? Dacă aveau dreptate de ce au venit cu documente false în instanţă?! Oricum, pe producătorii de la Hollywood care au realizat filmul Escape Plan îi aşteaptă multe surprize din partea mea…
Arci: Îţi doresc mult succes!

Arci: Au urmat apoi cele trei romane care îl au pe detectivul Mark G.Preston şi echipa lui în prim plan. Vorbeşte-ne puţin despre ele.

   Lucian: Pot să vă spun că în trilogia: “Copoiul din Cardiff”, “Taifun în adâncuri”şi “Gemenii lui Bormann” am încercat să conturez un personaj charismatic, deştept, cu fler, un alt fel de detectiv…Un nou “Sherlock Holmes” dar adaptat zilelor noastre…Recenziile acestor romane pot fi citite pe site-ul Literaturii pe Tocuri, şi vă mulţumesc încă o dată pentru susţinere şi promovare.

Arci: Trebuie să spunem că romanele tale nu sunt numai romane de acţiune, ci sunt mult mai complexe. Găsim în ele multă istorie, filozofie, politică. Ce te motivează să scrii astfel? Te întreb pentru că nu mulţi cititori agreează stilul acesta.

   Lucian: Fiecare roman în parte are particularităţile lui şi, mai ales, un anumit mesaj…Stilul care mă caracterizează are la bază includerea unor fragmente filozofice, care îmi aparţin, evident, şi le veţi regăsi în toate cărţile mele. Trebuie să recunosc că romanele mele nu se adresează tuturor cititorilor, ci numai celor care caută o poveste bună, originală şi care are la bază un mesaj puternic de transmis pentru omenire. Eu nu scriu în funcţie de ce se cere pe piaţă, dar promit o literatură de calitate…
Arci: Vezi, de asta îmi place să ”te citesc”!

Arci: Vei continua cu aventurile lui Mark G.Preston sau te vei orienta către alt personaj central? Menţionez că mi-ar părea rău să “nu-l mai întâlnesc” pentru că îmi place calmul, inteligenţa, stilul puţin flegmatic şi mai ales ironia şi umorul lui fin.

   Lucian: Deocamdată mă opresc cu personajul Mark G. Preston. Este posibil ca într-un viitor apropiat să continui aventurile acestui “copoi” din Cardiff şi bineînţeles cu întreaga lui echipă…Poate îi trimit în Africa, poate în Asia…Sunt atât de multe probleme care trebuie rezolvate!!

Arci: Şi acum “Celeste”, ultimul tău roman publicat. Cum te-ai decis asupra acestei poveşti care pe lângă acţiune, filozofie, SF, este şi un poem închinat iubirii?

   Lucian: Celeste-Planeta Purgatoriului a fost creat din dorinţa mea să descopăr o lume minunată, pură…Celeste este trimisă pe o altă planetă deoarece ea reprezintă iubirea, sensibilitatea, sinceritatea…Am reuşit într-un mod cu totul inedit să transplantez iubirea lui Romeo şi a Julietei în spaţiul cosmogonic fără să mai amintesc de duşmănii de familie şi otravă…De fapt, “otrava” este diabetul de care suferă Celeste şi care mută practic balconul din Verona în universul nesfârşit…Un univers în care există o planetă Atracius populată de fiinţe care nu cunosc iubirea, dar nici răutatea, un loc în care gheaţa nu este rece şi pe care o luminează, simultan, doi sori…

Arci: Cred că suntem cu toţii curioşi ce noi surprize literare ne vei oferi?

   Lucian: Sunt mari şanse ca la sfârşitul anului să mai lansez un roman la Librăria Mihai Eminescu şi la Sala Radio…De data aceasta avem un roman care vine în atenţia cititorilor cu satiră şi umor…Să-i spunem “Rătăciri”, dar se va numi altfel…Pentru anul următor voi fi prezent la Târgul Gaudeaumus cu un volum de eseuri ( scrise în ultimii zece ani), iar în toamnă, desigur, cu un nou roman…Un roman cu şi despre francezi, o poveste de dragoste care se petrece în Normandia. O poveste originală, aşa cum sunt toate creaţiile autorului, care se desfăşoară pe două planuri, atât în zilele noastre cât şi din perioada debarcării din Normandia…Aproape gata este şi un volum de povestiri care şi el va fi publicat cândva…Poate în acelaşi timp cu romanul semi-autobiografic la care scriu în momentul de faţă…Probabil vor vedea lumina tiparului în 2019…
Arci: Romanul a cărui acţiune se petrece în Normandia pare a fi un “Gemenii lui Bormann” pe pământ francez. Abia aştept să-l citesc!

Arci: Ştiu că deja întrebarea pare un clişeu, dar chiar aş vrea să ştiu ce părere ai despre piaţa de carte din România?

   Lucian: Ca la piaţă de… Evident, îmi menţin părerea pe care mi–am făcut–o cunoscută de mai multe ori, şi anume că ideea de „târg de cărţi” îmi repugnă – cărţile nu sunt o marfă, aşa cum sunt roşiile şi castraveţii în piaţă – sunt oglindirea sufletului şi merită respectul cuvenit.
Dar cine să susţină această cauză într–o lume în care doar banul contează, şi cu el cumperi orice, de la mărfuri la sentimente, inclusiv pe copiii tăi aşa, cum spunea Honoré de Balzac în celebra sa carte „Moş Goriot” cu aproape două secole în urmă.
În fine, „Comedia umană” pare să–şi găsească noi experienţe în vremurile noastre, deloc frumoase doar tulburi, şi ne determină să–i privim pe scriitorii moderni, asemeni cărţilor, ca fiind nişte tarabagii care îşi vând marfa în târg.
Da, dar vând toţi aceeaşi marfă, cărţi!
Este cum la un târg de „Ziua Recoltei” se adună fel de fel de agricultori care îşi prezintă roadele toamnei, or „resursele şi descoperirile genetice în domeniul agriculturii”, şi ne vând legume şi fructe, îmbogăţite şi dezvoltate ca Făt–Frumos – care a crescut într–un an cât alţii în şapte – şi pe care, noi, muritorii de rând, le consumăm fără să bănuim unde a ajuns nu doar comedia, ci şi mizeria umană.
Deci, scriitorii, sunt un fel de tarabagii care îşi vând cărţile, ca roşiile în piaţă, şi care vor încerca să va convingă, la fel ca negustorii, că roşiile lor sunt mai bune, mai ecologice, mai dulci, mai zemoase, net superioare calitativ etc.
Sunt dispuşi să vă spună orice, doar să atragă clienţii la marfa lor, jinduind să îşi vândă marfa, aşa cum florile aşteaptă polenizarea.
Mă rog, sunt roşii de mai multe soiuri, este adevărat, mai verzi, mai negre, dar tot pătlăgele rămân.

Arci: Ce alte pasiuni mai are Lucian Ciuchiţă?

   Lucian: Citesc, călătoresc, alerg prin parcuri….câteodată pictez şi mai bat la tobe…Da, am tobe în sufragerie…şi şevaletul în dormitor!

Arci: Ştiu că ne urmăreşti şi ne citeşti la rândul tău aşa că spune-mi sincer ce părere ai despre munca noastră? Şi pentru că eşti un profesionist poate ne mai dai câteva idei.

   Lucian: Apreciez foarte mult recenziile publicate pe site şi mă atrag foarte mult duelurile poetice…Ideea acestor interviuri cu scriitori mi se pare foarte bună întrucât aşa ne putem convinge de valoarea fiecăruia. Şi tot aşa se poate crea o punte de legătură între scriitori şi cititori…O idee bună ar fi să aveţi o emisiune culturală pe un post de televiziune…Parcă o văd pe Sorina Ciocârlan cum ne prezintă cele mai noi apariţii editoriale, ori cum discuta în direct cu scriitori de valoare…Mai întâi a fost ideea, aşa cum îmi place mie să spun…

Arci: Ce transmiţi echipei şi cititorilor site-ului Literatură pe Tocuri?

   Lucian: Le urez cât mai multe recenzii şi interviuri cu scriitori valoroşi…şi o emisiune la TV!
Va mulţumesc din suflet pentru susţinere şi interesantele întrebări, sper că nu am bătut câmpii prea tare…iară dacă am făcut-o, va rog să mă scuzaţi şi să mă credeţi pe cuvânt că am făcut-o cu sinceritate…
Arci: Ca întotdeauna …o plăcere să stau de vorba cu tine!

 

Mulţumesc că ai avut răbdare să stai la poveşti cu noi. Mult succes în continuare şi abia aştept un nou roman!

Mulţumim şi noi! Literatură pe tocuri

Succes!

by -
10

De-a v-aţi ascunselea, de Ian Rankin-Colecţia: Crime Mastersrecenzie

Titlu original: HIDE and SEEK 
Traducere din engleză:  Bogdan Hrib
Editura Paladin-Colecţia: Crime Masters
Număr pagini:  287

   Ian Rankin s-a născut în 28 aprilie 1960 în Cardenden, Fife, Scoţia. Tatăl lui avea o băcănie, mama lucra la cantina şcolii. După cursurile de la “Beath High School, Cavendenbeath” se hotărăşte spre neplăcerea părinţilor să studieze literatura. Încurajat de profesorul său de engleză, urmează cursurile Universităţii din Edinburgh.

   Până să devină scriitor cu normă întreagă a practicat o varietate de meserii pitoreşti: culegător de struguri, porcar, colector de taxe, cântăreţ în formaţia “Dancing Pigs”, jurnalist, secretar de colegiu, toată experienţa îl va ajuta în scrierea romanelor sale.

   Primele sale romane au fost în spiritul tradiţiilor scoţiene a lui Robert Louis Stevenson, sau chiar Muriel Spark, el însuşi fiind scoţian.
A colaborat la apariţia unor melodii pe plăci de vinil, pe cd-uri, la comedii muzicale, opera, piese de teatru, benzi desenate. A scris povestiri scurte şi nuvele, cu numele său, sau cu pseudonimul Jack Harvey.
Recunoaşterea i-a adus-o seria romanelor “Inspector Rebus”, 10 dintre acestea fiind adaptate ca serii de televiziune. A câştigat premii prestigioase: ”Gold Dagger”, ”Edgar Award” ,”Cartier Diamond Dagger”, ”ITV3 Crime Thriller Award”.
A colaborat la emisiuni de televiziune la: BBC TWO, BBC FOUR, CHANNEL 4.
La noi s-au tradus romanele : ”Rebus: Xsi O”, ”Apelul Morţilor” şi “ De-a v-aţi ascunselea”

“Într-un cartier rău –famat din Edinburgh, poliţia descoperă un cadavru, înconjurat de seringi, lumânări şi simboluri satanice. Deşi ar putea întocmi pentru acest caz un raport de moarte accidentală prin supradoză, detectivul John Rebus n-o face, ci îşi începe investigaţiile, atât prin adăposturile toxicomanilor, cât şi prin reşedinţele luxoase ale bogătaşilor, încercând să descopere ucigaşul.Treptat înaintea lui se dezvăluie o lume a corupţiei, pariurilor ilegale şi afacerilor dubioase.”

   John Rebus este un detectiv atipic, nu-i place să fie încătuşat de reguli, nu crede orice şi mai ales este curios, vrea toate piesele la locul lor. Este cu atât mai hotărât cu cât viaţa lui e meseria. Viaţa privată este un dezastru, o fosta soţie şi o fiica mutate la Londra, o relaţie cu o colegă Gill Templer terminată, ea cuplându-se cu un DJ Calum McCallum, relaţia cu tânăra Rian, în anturajul căreia se simte stingher şi străin, relaţie care moare singură.

   Aşa că Rebus rămâne cu meseria, cu cărţile sale, cu muzica ascultată şi ocazional cu un pahar băut cu Tony McCall, un poliţist simpatic pe care-l consideră prieten. Îi place şi Edinburgh, oraşul cu cartiere luxoase sau rău-famate, cu bogaţii şi săracii lui, dar totuşi oraşul lui.
Săptămâna începe cu anunţul unei crime. Locul- o casă din Pilmuir, o zonă lăsată în paragină devenită adăpost pentru drogaţi şi boschetari:

“Priveliştea zonei constă în iarba înaltă şi o mulţime de buruieni, în timp ce locurile de joacă ale copiilor, cândva pavate cu macadam şi acoperite cu bitum, deveniseră cratere de bombe, cioburile de sticlă aşteptând vreun genunchi împiedicat sau o mâna încercând să-şi găsească echilibrul. Majoritatea caselor aveau ferestre acoperite cu scânduri, burlane de scurgere sparte din care apa de ploaie se revarsa în vârtejuri, grădini noroioase, cu garduri rupte şi porţi lipsă. Se gândi că într-o zi însorită locul asta ar arata şi mai deprimant.”

   Cazul pare o supradoză de heroină, dar câteva elemente îl pun pe Rebus pe gânduri. Lângă cadavru un pliculeţ gol de heroină, în cealaltă mâna unul plin, trupul era cu mâinile desfăcute în lateral. Lângă el două lumânări mari, cu ceară scursă şi un borcan plin cu seringi de unică folosinţă.
Lui Rebus i se pare că seamănă cu un “Crucifix fixat cu heroină”, iar întregul ansamblu părea “
“…o pictură a lui Caravaggio, un centru iluminat înconjurat de nuanţe întunecate.”
Şi totuşi cadavrul are vânătăi pe corp şi pe faţă, iar în spatele lui, pe perete un desen simbolic:

“O stea în cinci colţuri, înconjurată de două cercuri concentrice, cel mai mare dintre ele având cam un metru şi şaptezeci în diametru. Totul fusese bine desenat, liniile drepte ale stelei, cercurile aproape perfecte.”

   E vrăjitorie? Astrologie? Sau doar punere în scenă? Rămâne de aflat!
La locul faptei era un fotograf, trimis de şeful poliţiei Watson, care voia poze de la orice incident legat de droguri pentru o campanie. Rebus îl roagă să-i facă şi lui câteva poze cu peretele, gândindu-se şi la o sectă satanistă. La plecare fotograful se oferă să-l pozeze spunându-i că face şi poze de grup şi de familie şi portrete la comandă. Dar lui Rebus nu-i plac fotografiile personale:

“Nu-i plăceau fotografiile, mai ales cele cu el însuşi. Nu doar pentru că nu era fotogenic. Nu, era mult mai mult decât atât.
Suspiciunea ascunsă că fotografiile chiar pot să-ţi fure sufletul.”

   Rebus verifică toată casa, baia plină de mizerie, care nu putea fi folosită, dar se va dovedi, mai târziu, locul ideal pentru a ascunde ceva. Şi apoi surprinzător, camera lui Ronnie-mortul, care avea ”un soi de identitate proprie, care-i fusese imprimată prin agăţarea unor imagini pe pereţi.”
Rebus îşi dă seama că fotografiile erau originale şi alcătuiau un portofoliu, erau fotografii chiar foarte bune:

Câteva reprezentau Castelul din Edinburgh în zile umede, ceţoase. Arată mai degrabă sumbru. Altele îl arătau în razele puternice ale soarelui. Tot sumbru arată. Una sau două fotografii erau cu o fată de vârstă incertă. Poză, dar surâdea larg, fără să ia în serios ce făcea.”

   Mai găseşte o sacoşă cu haine, şi cărţi science-fiction şi horror. Îl sună şi Tracy, fata din poze, prietenă cu Ronnie. Îi spune că Ronnie o salvase, dar îi spusese că va fi omorât.Tot ea era cea care sunase la poliţie, doar că ea găsise cadavrul în camera de sus. La întrebările lui Rebus, referitoare la vânătăile lui Ronnie, Tracy îi spune că acesta venea de multe ori plin de vânătăi, dar refuza să vorbească despre asta şi că visul lui era să devină fotograf, de aceea singurul lui bun de valoare era un aparat fotografic scump, aparat care nu se găsise. Apoi că mai avea un prieten Nell şi unul Charlie.

    Şeful lui Rebus, Watson, îl implică în campania lui antidrog, mai ales că fratele detectivului fusese închis tocmai pentru trafic de droguri. Watson îi cere să-l ajute cu partea publică a campaniei şi-l va introduce în cercul de oameni influenţi care-l sprijină. Aşa îi cunoaşte pe James Carew-magnatul imobiliarelor în oraş, pe avocatul Malcolm Layon, pe Finlay Andrews care deţinea clubul exclusivist Finlay”s.
Intrigat de unele lucruri, Rebus se întoarce la casa unde a avut loc crima şi vede peste pentagramă scris cu vopsea roşie “Salut Ronnie”, chiar găseşte pe jos un clips, ca cele folosite la prinderea cravatelor de către poliţişti. Apoi, cu ajutorul poliţistului Brian Holmes şi al altor colegi ai acestuia, îl găseşte pe Charlie, la care va găsi şi aparatul lui Ronnie, un student al cărui unchi fusese magician. Preocupat de lucruri oculte, de viaţa drogaţilor, Charlie locuia acolo din când în când că într-un experiment. Îl găseşte pe Nell, care se dovedeşte a fi fratele poliţist a lui Ronnie şi le află povestea.

    Mergând pe orice pistă posibilă, cercetează locurile de întâlnire ale homosexualilor, dându-se iniţial drept client, crezând că vânătăile lui Ronnie sunt de la o partidă scăpată de sub control.
Pare că s-a apropiat cam mult, aşa că homosexualul care-i dăduse informaţii contra cost, vine la poliţie şi spune că Rebus i-ar fi propus o partidă. Pe perioada cercetărilor este liber să stea acasă, doar că mai hotărât şi mai determinat decât oricând Rebus cercetează în continuare.
Află despre luptele de câini, organizate de oameni bogaţi, dar acestea nu păreau a avea legătură cu crima cercetată de el.
Totul i se pare ca o ţesătură de păianjen, dar nu poate renunţa mai ales că existenţa otrăvii din drogul luat de Ronnie transformă oficial supradoza în crimă.

   Cel care organiza luptele de câini este arestat, se dovedeşte a fi DJ Calum, care pentru a-şi uşura pedeapsa îl cheamă pe Rebus şi-i spune tot ce ştie despre clubul Hyde (era cuvântul pe care Ronnie i-l spusese lui Tracy) Îl găseşte şi pe fotograful care-i furase lui Ronnie ideile şi află cine i-a vândut pozele.
Până la urmă mărturia lui DJ este ultima piesă din puzle şi Rebus desfăşoară ghemul, descoperind vinovaţii. Oameni cu greutate şi averi, care se îmbogăţeau şi-şi câştigau puterea prin şantaj şi crime făcute fără nici o remuşcare.
Doar că până la urmă piesele importante mor şi lucrurile nu iau amploare, mai ales pentru că aleşii nu voiau ca Edinburgh să pară un oraş nesigur, un oraş al crimei:

Şi aşa se încheie. Povestea era dată uitării, zvonurile mureau încet-încet.”
“Îşi amintise în restaurant câte vieţi omeneşti se pierduseră din cauza clubului Hyde’s şi cât de puţină dreptate fusese făcută acolo”

   Autorul ne prezintă povestea şi faptele în paralel cu vieţile agenţilor de poliţie, ale dezmoşteniţilor sorţii şi ale bogătaşilor. Rebus este tipul de detectiv foarte inteligent, deductiv şi tenace ca un buldog, care nu se lasă până nu complectează toate piesele de pe tabla de joc.
Acţiunea este trepidantă, dialogurile abundă, totul pare un labirint ale cărui alei se tot întretaie, dar până la urmă găseşti ieşirea.
Aşa că nu mă miră aprecierea făcută de un alt autor cunoscut Michael Connelly:
Ian Rankin se numără printre cei mai buni autori contemporani de romane poliţiste”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Moartea unei călăuze pe râu de, Richard Flanagan-prezentare

Editura> Litera

Data apariției: septembrie 2017

Format: 127 x 197

Nr. pagini: 368

   Aljaz Cosini, călăuză pe râurile tumultuoase din Tasmania australiană, conduce un grup de turişti într-o expediţie pe râul Franklin. Un om obişnuit, cu eşecurile, spaimele şi regretele sale, Aljaz dă dovadă de un eroism surprinzător atunci când un turist cade din barcă, punându-şi în pericol propria viaţă pentru a-l salva. Captiv el însuşi sub apă, într-un prag al râului, este asaltat de viziuni deopotrivă teribile şi fantastice, care se succed aparent haotic, într-o ordine aleatorie: istorii de viaţă ale unei suite de personaje pe care Aljaz le-a cunoscut mai mult sau mai puţin, zugrăvite cu mult realism şi expresivitate a limbajului. Scenele din viaţa de familie se împletesc iscusit cu povestea celor patru zile şi jumătate ale expediţiei pe râu, prilejuindu-i personajului principal reflecţii pasionate despre destinul tragic şi fragil al omului.

Sursa foto si text: Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Fragment din romanul în lucru: Din altă viață, de Neguț Marius Albert

Prima dragoste

   La șapte ani sunt dat la școală. Mama face ce face și ajung în clasa celei mai bune învățătoare, tovarășa Ioan.

          În chiar prima zi din clasa întâi, reușesc să fiu urecheat pentru că, neajungând la întrerupătorul din toaletă pentru a aprinde lumina, îl pocnesc cu trusa sanitară și-l sparg. Tovarășa învățătoare solicită prezența mamei la școală, ceea ce are urmări tragice asupra integrității perciunilor mei, atât pe moment, cât și la finalul trimestrului întâi, când mă prezint cu carnetul de elev acasă, iar ai mei văd că am nota 9 la purtare.

  Totuși, învăț bine și în clasa a doua sunt făcut pionier printre primii. Fetița care îmi pune cravata roșie la gât – Dănuța, mă sărută pe obraji, iar mie îmi este suficient pentru a o transforma în zeița visurilor mele. Mă zbat astfel, îndrăgostit fără speranță peste un an de zile. Între timp, ca orice Romeo găsesc un confident căruia îi destăinui pasiunea ce-mi macină sufletul. E de mirare că acesta îi spune Dănuței?

  Într-o bună zi, în recreația mare, în fața tuturor copiilor, lumina ochilor mei se proțăpește în fața mea, cu mânuțele în șolduri, sfântă întruchipare a curiozității feminine, amestecată cu o doză de indignare:

   — E adevărat? mă întreabă ea, cu autoritatea pe care funcția de comandant de detașament i-o dă.

  — Ce anume? bâigui eu, în timp ce rânjetul prietenului în care avusesem atâta încredere îmi iscă o vagă bănuială.

   — Este adevărat că mă iubești?

   Mă uit în sus, cu speranța că tavanul se va prăbuși peste mine, apoi în stânga și-n dreapta, căutând o cale de scăpare. Siderați de îndrăzneala mea, colegii mă privesc, iar eu citesc întrebările din ochii lor:

Tocmai pe Dănuța?

Cea mai frumoasă fată din clasă?

Tu chiar nu te uiți la tine?

Îmi iau inima-n dinți și, curajos ca un cocoș în fața satârului, rostesc:

   — De mult!

   Timpul trece, iar eu mă afirm ca fiind bunicel la învățătură. Fac echipă cu Dănuța la un concurs de istorie la care luăm locul trei. Apoi la un altul de circulație rutieră unde ne clasăm pe locul doi. Prind gustul întrecerilor, nu atât pentru că îmi face plăcere să învăț, cât pentru că, tovarășa învățătoare mă pune mai mereu în echipă cu dragostea vieții mele. Totuși, spre tristețea mea, la următorul concurs, unul de igienă dentară, învățătoarea mă trimite singur.

   În cadrul lecțiilor pregătitoare susținute de doctorița stomatolog a școlii aflu că habar n-am să mă periez corect. În loc să fac mișcările vertical, ca un novice frec dințișorii orizontal… Băiat serios, remediez problema rapid – fug la librăria din cartier de unde cumpăr o cărticică ce conține cam tot ceea ce un copil curios ca subsemnatul, ar vrea să afle în privința igienei bucale.

În doar două zile sunt tobă de carte. Înarmat cu o periuță nou nouță mă prezint la concursul cu pricina.

   Membrii juriului mă privesc ostil, dar eu nu mă bulversez. Sunt prea bine pregătit pentru a-mi face probleme, doar că, din motive care îmi scapă, se cam învârte încăperea cu mine. Medicul școlii prezent în sală, mă studiază și pune verdictul: Pojar!

În loc să mă bucur de gloria certă a câștigării concursului, mă văd forțat să stau acasă, la pat, două săptămâni! Însă, nu aceasta e durerea cea mai mare, ci aceea că săptămânile cu pricina sunt pline de dor!

Din păcate, în momentul în care revin, locul din prima bancă, acolo unde stătea Dănuța, e gol.

Dragostea mea s-a mutat din cartier și din școală…

Fragment din romanul în lucru: ”Din altă viață”. Neguț Marius Albert

DISPONIBIL DIN 10 OCTOMBRIE 2017

Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnès Martin-Lugand-prezentare

DISPONIBIL DIN 10 OCTOMBRIE!

Editura Trei

Titlul original: Entre mes mains le bonheur se faufile

Traducere de: Carmen Otilia Spînu

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 240

   Încă din copilărie, Iris a fost pasionată să creeze haine, să le dea viaţă prin magia cusutului – nimic nu o poate face mai fericită. Dar părinţii ei nu i-au împărtăşit ambiţia de a deveni creatoare de modă, pe care o considerau doar un capriciu. Iar Iris, cu durere în suflet, s-a resemnat.

   Astăzi, tânăra se sufocă într-un orăşel de provincie, soţul o neglijează, iar viaţa pare să i se fi oprit în loc. Dar dezvăluirea unui cumplit secret de familie o îndeamnă pe Iris să-şi ia viaţa în mâini. Nu renunţă la pasiunea ei şi se înscrie la o şcoală de haute couture din Paris, unde o întâlneşte pe Marthe, muză şi mentor, tulburătoare şi autoritară…

Portretul convingător al unei femei în căutarea propriei identităţi, Fericirea îmi scapă printre degete ne atrage într-o aventură amețitoare de care, asemenea lui Iris, cititorului îi va fi greu să se elibereze.

“Scrisul lui Agnès Martin-Lugand e o forță descătușată.” – Le Parisien

   “Fericirea îmi scapă printre degete este un amestec de simplitate și profunzime. Dincolo de povestea acestei tinere femei, autoarea, care e și psiholog, își îndeamnă cititorii să-și pună întrebări legate de propriile vieți. Cum fiecare dintre noi poate, într-o zi, să mediteze asupra destinului său și asupra alegerilor pe care le face, Iris ne demonstrează că există mereu posibilitatea unui nou început.” – Paris Match

După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès Martin-Lugand s-a dedicat scrisului, publicându-și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Astfel, romanul său a cunoscut un succes uriaș, fiind tradus în mai multe limbi. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de producătorul american Harvey Weinstein.

La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut Îmi pare rău, sunt așteptată…, Viața e ușoară, nu-ți face griji și Oamenii fericiți citesc și beau cafea.

Sursa foto şi texct> Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria „Legenda celor patru soldaţi”

Titlul original: „To Seduce a Sinner”

Traducerea din limba engleză: Bianca Mateescu/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţia „Iubiri de poveste”

An apariţie: 2016

Număr de pagini: 321

   Ce am simţit citind acest volum? Un amalgam de sentimente. M-a fermecat prin spontaneitatea personajelor, prin felul deschis prin care se manifestau. Este ca şi cum autoarea ne dă câteva fire de aţă pe care ni le leagă de degetul mic de la mâna dreaptă ori stângă şi ne ia cu dânsa spre un labirint, poate că al minotaurului, dar eu, cititor, nu am găsit decât o poveste a patru soldaţi care şi-au creat o viaţă cu bune şi cu rele şi care doresc să afle adevărul ce stă în spatele unui masacru. Imaginaţi-vă un ciclon, iar în mijlocul acestei furtuni stau cuvinte încâlcite care aşteaptă a fi ordonate de către…

   Elisabeth Hoyt , autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide şi de astă dată cu imaginea unui soldat care se întorcea de la război. El mărşaluia spre casă, un loc  în care credea şi nu prea credea pentru că ştia că nu mai exista un cineva care să îl aştepte. Numele său era Jack Zâmbăreţul. Acesta este imaginea în oglindă a personajului principal, vicontele de Vale, Jasper Renshaw, proaspăt părăsit în faţa altarului pentru un preot cu părul bălai. Nici bine nu a fost anulată căsătoria că în pragul casei sale a apărut o nouă soţie, Melisande Fleming, care se oferă să se mărite cu el. Jasper este năucit la cât de repede merg lucrurile şi, pentru a nu mai pierde timp preţios cu cucerirea unei alte femei, acceptă propunerea domnişoarei Fleming. El nu îşi dă, însă seama că Melisande îl iubea pe acesta de mai mulţi ani: l-a urmărit cum i-a cerut mâna celei mai bune prietene ale sale şi cum a fost, ulterior, părăsit; l-a privit cum flirta cu alte femei, dar nu a avut destul curaj să vină mai aproape de acesta. Ea este mult prea timidă, nu îi plac evenimentele mondene, aceasta fiind în totală contradicţie cu felul de  a fi al lui Jasper care doreşte să fie mereu în centrul atenţiei şi sufletul oricărei serate. Vicontele de Vale este un om cu zâmbetul pe buze, dar care ascunde un trecut tragic, fiind unul dintre puţinii supravieţuitori ai masacrului de la Spinner’s Falls. Nu vrea să îi arate soţiei sale adevăratul său chip, plin de amărăciune, de dor faţă de prietenii şi camarazii pierduţi pe front. Se vor duce, însă două bătălii: a lui Melisande pentru a-l cunoaşte mai bine pe viconte şi pentru a-l ţine la distanţă „când intră în sala unde avea loc balul mascat al lui Lady Graham, Melisande îşi ascunsese mâinile tremurânde între faldurile fustei…detesta genul acela de mondenităţi…dar acela era teritoriul lui Jasper. Şi dacă voia să-i arate că putea fi o înlocuitoare mai mult decât potrivită pentru nenumăratele lui iubite, atunci trebuia să-l înfrunte pe propriul teren” şi a lui Vale pentru a o cuceri.

   Jasper începe să o curteze pe Melisande; îşi dă seama că în spatele hainelor anoste, chipului şters, timidităţii sale, se află o femeie puternică, inteligentă,  plină de pasiune, dar care nu va trebui să ştie niciodată ce face vicontele de Vale în timpul său liber: încearcă să găsească persoana care şi-a trădat camarazii pe câmpul de luptă. Tot întrebând, Jasper află că trădătorul ar fi avut mama din Franţa, dar lucrurile se complică. Va pleca împreună cu Melisande în Scoţia către singuraticul Sir Alistair Munroe, un alt supravieţuitor al masacrului pentru a afla mai multe. În tot acest timp îşi va apăra soţia de intemperii şi va descoperi…ceva ce rămâne de citit…

   Opera este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează este modul în care sunt construite personajele, gândurile acestora, sentimentele pe care le dau în vileag:

Jasper se uită la soţia lui, care stătea pe scaunul de vizavi de el…în timp ce stătea şi o privea, mintea lui plănuia furioasă următorul asalt asupra fortăreţei sufletului ei…La ce te gândeşti? întrebă Melisande şi vocea ei căzu în gândurile lui, precum o pietricică într-un lac./Mă întreb dacă eşti o zână, îi răspunse el./Îţi baţi joc de mine./Din păcate, nu, inima mea. ”.

Lectură plăcută!!!

Notă: 5/5 steluţe

Cartea Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

,,Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

Domina, de L.S.Hilton-Editura Litera-recenzie

Titlu original: „Domina”

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Număr de pagini: 336

   Primul volum al seriei cu același nume semnate de L.S.Hilton, „Maestra”, a fost o adevărată revelație pentru mine în 2016 și am catalogat-o ca un must-read al anului. În ciuda părerilor împărțite ale cititorilor cu privire la această carte, în mare parte datorate abundenței scenelor explicite cu caracter sexual în care era implicată protagonista, eu am apreciat stilul autoarei, numeroasele întorsături de situație, dar mai presus de orice construcția personajului principal. Admit totuși faptul că volumul poate fi lecturat alături de un pahar mare de limonadă, pentru orice eventualitate.

   Judith Rashleigh demonstrează în „Maestra” că este genul acela de personaj spumos, un caracter puternic, care nu renunță până nu-și îndeplinește scopurile, chiar dacă acest lucru presupune să-și lase furia să-i controleze acțiunile. Poate purta uneori diverse măști – femeia seducătoare, femeia ușoară, femeia de bani gata, dealerul de artă sau justițiarul – dar nu vă lăsați păcăliți de toate acestea, ea întotdeauna are în minte un plan bine pus la punct. Nu se lasă dată la o parte, batjocorită sau înșelată. În ciuda faptului că uneori poate părea complet dezlănțuită, liberă de orice restricții și inhibiții, acționând din impuls și aparent fără raționament, protagonista este ghidată de orgoliu, onoare și corectitudine. Iar în această ecuație nimic nu este mai presus pentru ea decât arta. Aceasta din urmă nu poate fi pângărită sub nicio formă deoarece oricine face o astfel de greșeală, va plăti cu viața.

Cu o asemenea protagonistă în prim-plan, cum să nu aștepți cu nerăbdare volumul al doilea?

  Când am pus mâna pe „Domina”, nu știam cum să pătrund mai repede din nou în lumea lui Judith. De data aceasta o găsim în Veneția, sub numele de Elisabeth Teerlinc, conducând propria galerie de artă intitulată Gentilenschi. Pare mai liniștită, departe de trecutul tumultos, iar lucrurile par să fi reintrat pe făgașul normal, arta ocupându-i din nou o bună bucată a timpului. Dar noua viață îi este tulburată de vizita unui bărbat misterios, dr. Ivan Kazbici, care îi propune să-și ofere serviciile pentru evaluarea colecției de tablouri ale unui anume oligarh rus, Pavel Iermolov. Această ofertă este cât se poate de atractivă și intrigantă pentru Judith datorită, în primul rând, semnificativului onorariu pe care urmează să-l primească și, în al doilea rând, faptului că tablourile deținute de Iermolov sunt un adevărat mister. Se vehiculează că ar fi posesorul unor opere importante pe care le-ar fi achiziționat prin intermediari, precum Picasso, Matisse sau Pollock și două lucrări foarte râvnite de Botticelli din colecția Jameson. Cu siguranță vizionarea unui asemenea colecții reprezintă o oportunitate de nerefuzat, iar Judith este conștientă de acest lucru și acceptă termenii impuși.

   Vizita colecției private a lui Iermolov este de-a dreptul copleșitoare pentru Judith, care decide în final că nu se consideră suficient de pregătită pentru a oferi o evaluare justă. Astfel, refuză cu regret oferta și se întoarce la propria galerie. Însă după acest eveniment, lucruri stranii par să se întâmple. Protagonista simte din ce în ce mai des că este urmărită, iar obiecte din apartamentul ei își schimbă în mod inexplicabil locul. Vizita neașteptată a Elenei, o femeie pe care Judith o cunoaște de la o petrecere, tulbură și mai mult apele. Aceasta îi mărturisește că este soția lui Iermolov, de care oligarhul dorește să divorțeze. Ea se teme că în urma separării va fi ucisă din cauza informațiilor secrete pe care le cunoaște. Îi dezvăluie, de asemenea, că fenomenele stranii din ultima vreme i se datorează tot lui Iermolov care încearcă să o intimideze ca urmare a refuzului ofertei de evaluare a colecției de artă. Astfel, pentru a evita inevitabilul sfârșit, Elena vrea să pună mâna pe un misterios desen de Caravaggio, ce este foarte valoros, iar pentru asta vrea să apeleze la ajutorul lui Judith. Deoarece protagonista încearcă să o convingă că o asemenea operă nu poate fi decât un fals și că ar fi mai bine să se reorienteze spre alte tablouri deținute de soțul ei, femeia o amenință că îi va dezvălui adevărata identitate și totodată implicarea într-o crimă din trecut. Acest pericol neașteptat trezește la viață demonii lui Judith.

„Ajunsesem atât de departe. Crezusem că Elisabeth Teerlinc lăsase în urmă toate acestea, dar trecutul încă mă urmărea, la fel de sigur ca acel parfum de crini dintr-o cameră tăcută, brațele lor continuând să se agațe de mine, să mă tragă în jos până când valurile trecutului aveau să se închidă inevitabil peste capul meu.”

„Mi-am ațintit privirea dincolo de ea, pe chei, luptându-mă simultan cu impulsul de a o împinge în apă și cu o senzație bruscă de claustrofobie sufocantă, ca și cum combinația de circumstanțe care mă adusese în acest punct începea să se încolăcească în jurul meu ca o hidră șuierătoare și agresivă care nu putea rămâne niciodată adormită.”

   În ciuda amenințării Elenei, Judith tinde să refuze să se implice în recuperarea desenului de Caravaggio, însă când află că Iermolov o suspectează că acesta s-ar afla deja în posesia ei, ca urmare a unui eveniment din trecut, și că dorește cu orice preț să pună mâna pe el, trebuie să se decidă pe ce drum să o apuce. Chiar dacă se simte încolțită și depășită de situație, protagonista pornește într-un joc de totul sau nimic pentru a se salva. Va fi demascată și va ajunge să plătească pentru crimele din trecut? Își va găsi sfârșitul în mâinile oligarhului sau va găsi o modalitate să scape și de această dată dintr-o situație aparent fără ieșire? Aventura pentru aflarea deznodământului cu privire la soarta lui Judith vă va purta într-o călătorie plină de neprevăzut prin Veneția, puțin prin Anglia natală, Paris și Belgrad.

   Așa cum ne-a obișnuit încă din primul volum al seriei, L.S. Hilton păstrează și în „Domina” stilul dinamic de scriere, ce abundă în detalii cu privire la locurile tranzitate de protagonistă și la minunatele opere de artă cu care intră în contact. Pentru cei care au fost deranjați de scenele erotice numeroase din „Maestra”, în volumul al doilea acestea sunt reduse semnificativ, însă condimentează în continuare acțiunea pe alocuri. De asemenea, cititorii vor pătrunde mai adânc în amintirile lui Judith, ajungând până în copilărie, fapt ce ne permite să înțelegem mult mai bine atitudinea și modul său de gândire, cât și pasiunea pentru artă sau vestimentația scumpă.

„Prețul de pe coperta interioară era de șaizeci de lire. Șaizeci de lire pentru o carte, iar doamna mi-o dăduse pe degeaba. Am pus cu grijă cartea sub patul meu și am răsfoit-o atât de des, încât, în timp, am ajuns să știu pe de rost numele fotografilor și ale creatorilor de modă. Nu-i vorba că mi-aș fi dorit neapărat acele haine. Doar că mă gândeam că, dacă aș fi fost genul de persoană care să le aibă, m-aș fi simțit diferit. Dacă aș fi avut astfel de lucruri, aș fi putut să aleg în fiecare zi unde să fiu. Aș fi putut să-mi controlez viața interioară prin intermediul aspectului exterior.”

„Trecuse atâta timp de când nu mai avusesem ocazia de a privi astfel tablourile, nu măsurând sau evaluând, nu calculând ceea ce îmi aminteam și ceea ce trebuia să știu, ci, pur și simplu, privindu-le, privindu-le cu tot corpul, cu simțurile relaxate. Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

   Totuși, pe parcursul lecturii am simțit că îi lipsește ceva. Ca să punctez exact, acțiunea mi s-a părut că avansează lent și fără evenimente semnificative, cel puțin în prima jumătate a cărții. Totodată, Judith mi s-a părut mai moale o bună parte a volumului, uneori chiar pasivă, nesigură, pierzându-și astfel din farmec, acea forță care o ghida și o ajuta să depășească orice obstacol în primul volum. Din fericire, aceste probleme sunt remediate în a doua jumătate a cărții ce abundă în întorsături de situație și în care protagonista se trezește din nou la realitate, mobilizându-se pentru a ieși victorioasă.

   Așadar, „Domina” este un volum care continuă cu succes seria „Maestra”, ce vă poartă într-o aventură tumultoasă în lumea artei și a afacerilor necurate din aceasta, dar și în viața unei femei puternice care este în stare să riște totul pentru a-și atinge idealul și a scăpa de fantomele trecutului. O recomand cu drag celor care vor să descopere pe unde o mai poartă destinul pe Judith, dar și celor care nu au încercat încă scrierile lui L.S. Hilton însă vor să citească un thriller bun.

Cartea Domina, de L.S.Hilton  poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 „Cărțile sunt nemuritoare! O carte care nu va fi o simplă creație literară, ci un mesaj către omenire.”

Celeste-Planeta Purgatoriului, de Lucian Ciuchiță-recenzie

Titlul original: Celeste – Planeta Purgatoriului
Editura: Ștefan
Anul apariţiei: 2017
Număr pagini: 238
Gen: S.F.

   Exact așa este această carte. Dincolo de acțiune, de firul narativ și personaje, conține un mesaj către omenire. Este mai mult decât un roman S.F., povestea și genul literar fiind simple pretexte pentru a transmite ceva; un semnal de alarmă, o atenționare către oamenii din ziua de astăzi, care aleargă după câștig, după bani, fără a se mai bucura de lucruri simple; ne este înfățișată realitatea actuală, plină de non-valori și modele false, guvernată de bani și obsesia pentru aspectul material, o societate superficială, în care uităm să acordăm importanță lucrurilor cu adevărat importante, alergând după himere; uităm să petrecem timp cu cei dragi, suntem indiferenți la suferința altora, nu mai avem timp să ne delectăm cu o carte bună… Rezultatul? Societatea de azi și valorile aferente.

„Într-o Lume în care se preferă comoditatea de a accepta ideile altora, fără a face acel minim și obligatoriu efort de a îți folosi propriul creier, rațiunea era înghețată și logica ocolită sau privită cu suveran dispreț – că nimeni nu este mai fudul decât prostul.”

„A nu fi noi Centrul lumii era o remarcă deranjantă pentru cei care gândesc puțin, sau deloc, dar firească pentru alții, care, bineînțeles, o acceptau ca pe un postulat.

De ce omenirea ajunsese în acest stadiu de decădere la toate nivelurile și arăta atâta dezinteres față de cunoaștere?”

„Din păcate, visul Kysei nu putea continua pe aceleași coordonate și în viața reală, unde există cu totul alte personaje adaptate acestor vremuri: educatoare stresate în loc de zâne, motocicliști nebuni care înlocuiesc prinții de altădată și, desigur, prințese substituite de miss-uri buzate și peste tot siliconate care nu sunt nicidecum frumoase, ci chiar mai urâte decât Cruela din filmul „101 Dalmațieni”.”

„Acum, sunt supărată pentru că realizez în ce lume am trăit. O lume falsă, sub imperiul minciunii și al nonvalorii. O lume complicată și întunecată.”

„Cu cât avansați din punct de vedere tehnologic cu atât pierdeți latura spirituală. Ați uitat să iubiți, ați uitat să trăiți. Viața în marile voastre orașe este sortită eșecului, pierdeți contactul cu adevăratele valori, constant, într-o progresie geometrică.”

O carte cu substanță, cu mesaj.

   Celeste este o femeie de 32 de ani, ce locuiește la Paris, alături de soțul și fetița sa, Cesar și Kysa. Deși suferă de diabet și nu totul merge tocmai bine din punct de vedere financiar, ea este mulțumită, extrăgându-și fericirea din timpul petrecut cu familia; are o relație minunată cu soțul ei și își adoră fetița.

   Totul ia o întorsătură radicală într-o dimineață ce începuse ca oricare alta. După ce își duce fetița la grădiniță, constată că uitase să-și facă injecția obișnuită, ce avea rolul de a-i ține perfida boală în frâu. Injecția ce trebuia făcută strict la o anumită oră. Acest lucru îi provoacă o criză diabetică, începe să se simtă rău, blocată fiind în mașină. Culmea, devine tocmai victima ciclului indiferenței, oamenii din jur fiind preocupați de propriile vieți în detrimentul problemelor altora. Cu toții se comportau așa, singura vină fiind aceea de a se lăsa pradă inerției: așa cum nici ea nu observa că o bătrână nu poate trece strada, nici alții nu observau că ea era la un pas de moarte:

„Știa traseul pe de rost, dar, de fiecare dată, observa ceva nou ce o punea pe gânduri: un om căzut în colțul străzii (pe care nimeni nu-l vede!); un cățel pierdut (pe care nimeni nu-l caută!), un capac de canalizare dispărut (pe nimeni nu interesează!); o bătrână care s-a oprit în fața trecerii de pietoni și nu distinge culorile semaforului (pe care nimeni nu o ajută!) și… multe altele care scapă ochilor vigilenți ai civilizației moderne. …

Cu ochii larg deschiși, cu privirea blocată, ațintită într-un punct orb, Celeste simte că sunt ultimele ei secunde de viață, și este mai tristă ca niciodată că nimeni nu vede, că nimeni nu-i sare în ajutor, că pe nimeni nu interesează că lângă ei un suflet piere… chiar dacă se află în mijlocul orașului, înconjurată de oameni și mașini. …

Acești indivizi, cu suflet rece, se gândesc că poate este o drogată, intrată în stare de sevraj, poate o bețivă care a turnat prea puțină cafea în coniacul de dimineață, poate… și, în fond, ce îi interesează pe ei ce face ființa aia inertă din mașina ei atât de banală!?”

   Deodată, salvarea pare să vină de la o femeie înveșmântată în alb, ce o eliberează. Până să se dumirească, Celeste ajunge la o concluzie: este răpită de extratereștri. Este condusă pe planeta Atracius, din altă galaxie decât Calea Lactee. Este uimită să constate că locuitorii acelei planete au înfățișare umană, nici vorbă de imaginea cu care ne-am obișnuit din filme. În plus, sunt mult mai avansați decât pământenii în ceea ce privește știința și tehnologia, comunică telepatic, cuvintele fiind de prisos. Și culmea, nu se foloseau de această abilitate pentru a descoperi secrete  sau pentru manipulare, însă chiar mă amuzam gândindu-mă: dacă ei comunicau telepatic, nu mai puteai să înjuri pe nimeni în gând.

„Era destul de evident că „cel mai de jos” atracian era superior oricărui geniu pământean,un lucru extraordinar, căci, asta se întâmpla în oricare domeniu, adică, dacă e s-o spunem pe de-a dreptul, un singur atracian era superior cumului de inteligență al tuturor geniilor de pe Pământ.”

„Dacă mai exista vreo speranță că pământenii sunt cele mai evoluate ființe din Univers, ea mi s-a spulberat ca un balon întâlnind în cale un spin.”

Totuși, ceva le lipsește. Ceva fără de care noi n-am concepe să trăim: iubirea.

„Dar, și acum îți răspund, deodată celorlalte două întrebări ale tale, da, ne căsătorim, dar nu cunoaștem acel sentiment ce voi numiți „dragoste”. Noi nu spunem că ne „iubim” părinții, noi le spunem că le suntem „recunoscători”; noi nu folosim cuvântul „iubit” pentru cei cu care ne căsătorim sau celor cu care urmează să o facem, le spunem „prieteni de rangul întâi”; noi spunem „facem sex”, nu cum spuneți voi „facem dragoste”, fiicele sau fiii noștri nu sunt „iubite odoare” ci „fala atracienilor”.

„Da, noi, oamenii, putem să iubim și să oferim dragoste… Este în firea noastră umană să ne transmitem unii altora sentimente de iubire… De aceea suntem triști sau fericiți, în funcție de trăirile noastre… Asta înseamnă să iubești cu adevărat… să suferi, or poate să mori din dragoste…”

„Știu, am recunoscut-o, suntem departe de a fi perfecți, ba chiar unii dintre noi sunt mai aproape de imperfecțiune. … E o lume bună, e drept, dar, crede-mă! ăia de pe Pământ care nu suntem „toți la fel” știm să iubim, ceea ce se pare că voi nu știți.”

„- Celeste, spuse Kyrra pe un ton elegiac, specific unui poet obișnuit cu melancolia, eu tot nu am prea înțeles ce este dragostea? Ce simți când iubești?

   Celeste află că a fost adusă acolo cu un scop. Are o misiune de îndeplinit. O misiune ce va salva planeta Atracius de la pieire.

   Cum ar putea ea, o pământeană, să salveze o planetă cu o civilizație mult mai avansată decât a noastră? De ce au ales-o pe ea? Se va mai întoarce pe Terra? Ce se va întâmpla cu familia ei? Va reuși în misiune? Răspunsurile la toate aceste întrebări le veți afla citind cartea.

„Vezi Celeste, tu nu ești o ființă oarecare, și acesta este motivul pentru care te-am ales pe tine din miliardele de pământeni.”

„La naiba… oare ce fac acum? Cred că am înnebunit! Mă simt atrasă de un extraterestru și l-am uitat definitiv pe Cesar! Cât de mult sau mai bine zis în ce anume m-am transformat? Poate, pe Eden, numai îl stimez… ori poate mă înșel…”

„- De ce ai intrat în mintea și în gândurile mele, Eden? De ce, astfel „violată”, nu pot să te resping? De ce mă simt atrasă de tine? Și, de ce, în același timp vreau să mă opresc? De ce nu pot să plec, chiar acum, pe Pământ?”

   Așa cum am spus, acțiunea este un pretext, o metaforă pentru a accede la un sens mult mai profund. Celeste poartă cu atracienii tot felul de discuții filosofice pe mai multe subiecte, fiecare venind cu un mesaj. Dintre acestea, cel mai mult mi-a plăcut povestea puiului de elefant (veți vedea despre ce vorbesc când veți citi cartea).

„Frumoasa Celeste. Ești desigur frumoasă, dar aici, pe Atracius „frumosul” se referă la partea interioară a ființei noastre, nicidecum a aspectului exterior. Frumusețea – la voi o noțiune înșelătoare, efemeră – aici se referă la valorile spirituale pe care le acumulezi, nu la îmbrăcăminte, podoabe și tehnici de înfrumusețare.”

„Celeste, de ce voi pămîntenii trăiți cu speranța că mâine va fi o nouă zi, mai bună decât azi? De ce nu luptați pentru ca azi să fie așa cum vă doriți? Și dacă mâine începe azi?”

„Nebunul nu este întotdeauna ceea ce pare! Oare câți au fost ridiculizați și considerați „nebuni” de către voi pământenii, deși ei, prin genialitatea lor, v-au dăruit cele mai fascinante și excepționale descoperiri! … Mă rog, linia care separă un „nebun de geniu” de nebunii adevărați este destul de subțire și trebuie să fii atent ca să vezi diferența. Dacă mă gândesc mai bine la lumea voastră terestră, trebuie spus că aveți un mod ciudat de judecată și înțelegere a fenomenelor care vă înconjoară și că, de multe ori, reacționați cu sălbăticie, aroganță și ignoranță față de ce este prețios…”

   La un moment dat, acțiunea de pe o anumită planetă este folosită ca o metaforă pentru ceea ce se întâmplă pe Pământ:

„În prostia lor, populația i-a crezut și au fost de acord cu toate acțiunile militare pregătitoare, ce prevesteau un război de cotropire. Au reușit să-și instaleze scuturile „de protecție” îndreptate împotriva unui dușman imaginar.” – vă sună cunoscut?

   Observăm și o critică subtilă la adresa filmelor americane cu extratereștri, pline de clișee în ceea ce privește aspectul acestora sau lipsa atenției la detalii în modalitatea de comunicare:

„Oh, nu! Nici pomeneală de corpuri fusiforme și capete ca o pară în care plutesc doi ochi imenși și nici cu vreuna dintre speciile dizgrațioase până la oribilitate, cum sunt prezentați extratereștrii, cu predilecție, în filmele americane.”

 „Revenită în prezentul călătoriei sale, cu eforturi vizibile de exprimare, încearcă să-i abordeze din nou, mai mult prin limbajul surdo-muților decât prin cuvinte, dat fiind faptul că încercările anterioare fuseseră un eșec, extratereștrii părând a nu avea habar nici de germană, nici de franceză ori engleză – o „minune” ce nu se petrece în filmele americane S.F. în care toți galacticii sunt vorbitori de engleză. Engleza americană, nu a lui Shakespeare!”

   De asemenea, este demontată prejudecata prezentă dintotdeauna cum că extratereștrii au scopul de a ne face rău, de a face experimente pe noi sau de a ne cuceri planeta, toate aceste supoziții izvorând din proiecțiile pământenilor, care le atribuie altora modul lor de procedare:

„Noi, „extratereștrii răi”, așa cum ne numiți voi, nu vrem să vă facem nici un rău, nu dorim să vă cucerim planeta și să vă jefuim resursele. Imaginea asta este rodul imaginației bolnave a unor pământeni paranoici, care au lansat fel de fel de povești de speriat copiii, folosindu-se de „subcărți” și, mai ales de o mulțime de filme care numai acest mesaj l-au transmis: că vrem să vă distrugem civilizația! … Să bați ditamai distanța astronomică doar ca să faci rău, este o gândire pur omenească.… Ei gândesc prin prisma omului și a greșelilor lui, nu prin filtrul diferit și necunoscut al unei civilizații superioare, cel puțin din punct de vedere al științei.”

   Și sistemul de învățământ ineficient și împovărător, închistat în tipare, este adus în discuție: „Activitățile școlare pe Atracius păreau o continuare a copilăriei, nu aveau programe greoaie, abrupte, care să timoreze copiii.

Din contră, joaca făcea parte din procesul de învățământ, iar în funcție de calitățile lor cei mici erau repartizați pe clase de studiu și ateliere de creație.”

  Îmi place cum este conturat personajul Celeste, mai ales că știu cine este muza. Tot ce pot să spun este că vedeam acțiunea materializându-se în fața mea, imaginându-mi-o pe soția autorului în rolul lui Celeste.

„O deranja enorm minciuna și, desigur, lupta împotriva ei prin toate mijloacele.

Avea armele necesare, caracterul puternic și arta de a renunța la blândețea ce se manifesta în marea majoritate a situațiilor și evenimentelor din viața ei, la o fermitate nedispusă niciunui compromis.”

Despre autor:

   Lucian Ciuchiță este absolvent ASE București, membru al Asociației Dramaturgilor de Film din 1991 și a desfășurat activitatea de realizator TV între anii 1990 și 2000 pentru mai multe emisiuni, reportaje și documentare difuzate de posturi cunoscute de televiziune.

   A publicat mai multe cărți, printre care: „Oameni și Țărmuri”, „Prețul și Decizia în Afaceri”, „Căutătorul de Zimbri”, „Manual Practic de Statistică”, „Florile Binelui”, „Dispariția” (roman polițist), Insula purgatoriului(roman distopic), „Copoiul din Cardiff” http://literaturapetocuri.ro/copoiul-din-cardiff-de-lucian-ciuchita-editura-vremea.html  (roman polițist-filozofic), „Taifun în adâncuri” (thriller psihologic), „Gemenii lui Bormann” http://literaturapetocuri.ro/gemenii-lui-bormann-de-lucian-ciuchita.html  (roman istoric).

Mulţumesc autorului pentru exemplarul oferit!

Cartea poate fi comandată din Libraria Mihai Eminescu

 

by -
2

Melciclopedia, de Iulian Tănase & ilustrații de Mircea Pop-o aventură a imaginației și a erudiției

   Editura Nemira lansează un nou roman scris de Iulian Tănase – Melciclopedia, o carte plină de jocuri de cuvinte și cu numeroase trimiteri culturale, o aventură a imaginației, a erudiției și a spiritului ludic. Povestea este însoțită de ilustrațiile lui Mircea Pop. 

  Într-o dimineață de toamnă, Melcul Prinț și-a dat seama că nu știe cine este. Convins că fiecare dintre noi este mai mult decât un simplu nume, pornește în aventura vieții sale, cea mai mare aventură a oricărui erou: descoperirea de sine. Călare pe un melcteorit ajunge în Melxopotamia, o țară a cărei formă de guvernământ este anarhia constituțională și a cărei economie se bazează pe industria melcalurgică, pe industria constructoare de melcomotive, dar și pe ploile de melcteoriți. Aici se întâlnește cu Melc Capone, cel mai mare gangsteropod, cu Melcduza Zuza și Melca Sirenă, dar și cu Melcfisto, și descoperă că există nenumărate și nebănuite feluri de melci (melci de apă dulce și melci de apă minerală, melci de limonadă, melci marini și melci submarini, melcâini și melhiene, și chiar și niște melci maramureșeni, originari din nordul României, care au pe partea din față a cochiliei, ca semn distinctiv, sigla Ferrari). Melcredo quia absurdum, cum ar veni.

   Aventura sa este un parcurs inițiatic, o odisee a spiritului ludic și imaginativ, a acelei părți din noi care trebuie să învețe din nou să viseze, să zâmbească, să privească și să înțeleagă, să trăiască pe îndelete și fără grabă.

  Melc-avertisment: indiferent cum alegeți să vă trăiți aventura personală – cu viteza melcului sau cu viteza amețitoare a secolului în care trăim – trebuie să țineți minte un lucru: cele mai lungi și mai dificile călătorii le avem înăuntrul, nu în afara noastră.

   Iulian Tănase s-a născut pe 3 septembrie 1973 la Moinești, Bacău. A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti în 1999, și Facultatea de Filosofie, Universitatea București, în 2010. A fost redactor la revistele satirice Academia Cațavencu (1997-2010) și Kamikaze(2010-2011). Din 2004 este realizator de programe la Radio Guerrilla, fiind în prezent gazda unui matinal de weekend intitulat Războiul Sfârșitului Săptămânii.

Este profesor de creative writing și antrenor de storytelling pentru copii și adulți.

  Dintre volumele publicate în România: Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate(2000), Iubitafizica (2002, 2003, 2013), Sora exactă(2003), Ochiul exploziv(2006), Trusa instalatorului de umbre(2006), împreună cu Dan Stanciu), Abisa(2007, 2016), Adora(2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare(2011), Manualul Îmblânzitorului de Cafele (2013), Teoria tăcerii (2015), Experimentul MAMATATA(2015), Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat (2017).

   În străinătate a publicat volumele: Balkanische Alphabete (împreună cu Constantin Acosmei și Vasile Leac), traduceri de: Sabine Küchler, Hans Till și Ernest Wichner, Wunderhorn, Heidelberg (2009), Aimétaphysique (la science des amours imaginaires), traducere de Valentina Butoescu, Éditions Le Coudrier, Belgia (2010), La Demonadologio, traducere în esperanto de Ionel Oneț, Eldonejo Bero, Rotterdam (2013).

   După texte de Iulian Tănase s-au făcut câteva spectacole de teatru: Șotron (regia: Nona Ciobanu, Ljubljana, 2010); Iubitafizica (producție a Lightwave Theatre Company, 2014); Teoria tăcerii (spectacol-lectură în regia Marianei Cămărășan, Festivalul de Teatru Undercloud, 2017); Sunt eu, Annabel (producție a Lightwave Theatre Company, 2017).

A coordonat volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum, Editura Vinea/ICARE, 2002. Împreună cu Dan Stanciu și Sebastian Reichmann, coordonează publicaţia Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum.

   A participat ca visiting writer la programul International Writers Workshop, Hong Kong (2008) și, cu lucrări, la London International Festival of Surrealism (2007, 2008). Este prezent cu texte în reviste și antologii din România, Germania, Austria, Anglia, Statele Unite, Hong Kong, Slovenia, Cehia, Franța. A susținut lecturi publice în China, Hong Kong, Germania, Austria, Italia, Slovenia, România.

   În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar în 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria).

   Mircea Pop a studiat grafica la Universitatea Națională de Arte. A ilustrat peste 20 de cărți, câștigând premiul pentru ilustrație de carte la concursul Cele mai frumoase cărți din România pentru volumul Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, de Bohumil Hrabal. Din motivația juriului: „Simple, dar curajoase, cu o notă personală puternică, ilustraţiile lui Mircea Pop îl reprezintă ca pe o voce unică în peisajul ilustratorilor tineri din România. Desenele lui sunt migăloase, cu un aport de acurateţe, simplitate – acestea «se epurează» prin haşurare şi devin, totodată, vibrante”. Mircea spune despre sine că este workaholic, îi plac animalele, își dorește să fie pace în lume și nu suportă politicienii.

 

by -
9

Crimă în Chicago, de Michael Harvey-recenzie

Titlu original: The Chicago Way

Traducere: Roxana Moisin

 Editura: RAO
 Număr pagini: 282

   Michael Harvey este autor american, jurnalist şi producător de documentare şi seriale.
S-a născut la Boston, a studiat jurnalismul şi limbile clasice la Northern University şi dreptul la Duke University. Este autorul a şapte thrillere, reporter de investigaţii, producător de documentare, producător şi producător executiv al seriei ”Cold Case Files”. A câştigat multiple premii atât pentru documentare cât şi pentru cărţi.
Locuieşte la Chicago, unde deţine un Irish Bar: ”The Hidden Shamrock”.
Cele 7 romane ale sale sunt:” The Chicago Way’ (Crimă în Chicago)-2007, ”The Fifth Floor”-2008, ”The Third Rail”-2010, ”We All Fall Down”-2011, ”The Innocence Game”-2013,”The Governor’s Wife”-2015, ”Brighton”-2016.

Acum doi ani, tipul care se află de partea cealaltă a mesei îmi pusese o pungă cu cocaină în maşină, mă acuzase de deţinere de droguri şi renunţase la caz doar după ce fusesem de acord să-mi dau demisia “
Aşa ajunge Michael Kelly din poliţist detectiv particular.

   Într-o bună zi este căutat de fostul lui partener John Gibbons, care-l roagă să-l ajute cu un caz vechi rămas nerezolvat. În 1997, înainte de Crăciun, avusese loc un viol, fata fusese tăiată şi împuşcată. Pe vremea aceea cei doi nu erau încă parteneri. Gibbons îl arestează pe tip şi-l trimite la poliţie ( la închisoare) urmând să-l interogheze a doua zi dimineaţă. Spre surprinderea lui, individul dispăruse şi directorul de atunci, de altfel un om serios şi de treabă îi cere să renunţe la cercetări şi să facă cazul uitat. Acum, după 8 ani, primise o scrisoare de la victimă Elaine Remington, care se pare că supravieţuise şi s-a hotărât să afle adevărul. Îi mai spune lui Kelly că cineva puternic trăsese sforile şi aranjase astfel ca vinovatul să scape, mituise, ameninţase, chiar şi el primise o medalie de poliţist de argint, cea mai mare distincţie pe care o putea primi un poliţist în Chicago, dacă aveai una erai asigurat. Mai primise o promovare şi o mărire de salariu. Gibbons s-a supus cererii superiorului său, dar acum scrisoarea venită de la victimă îl răvăşise, aşa că a hotărât să-l angajeze pe Kelly să afle adevărul:

Ca detectiv, vechiul meu partener fusese un tip puternic. Era în stare să dărâme uşi, chiar dacă nu ştia ce putea fi de cealaltă parte.”

   Gibbons îi spune lui Kelly tot ce ştie, urmând să se întâlnească a două zi, să meargă amândoi la depozitul de probe al poliţiei, să ia dosarul şi probele. Doar că în cursul nopţii Gibbons este ucis cu un pistol de 9 mm.
Pe Kelly îl contactează dimineaţă cei de la Chanel 6 Action News (poliţia găsise la mort cartea lui de vizită) şi producătoarea Diane Lindsay îi dă caseta înregistrării de la locul crimei, cerând în schimb orice informaţii ar putea avea. Este mirat, dar Diane îi spune că are nevoie de reportaj pentru a se menţine la Chanel 6, sau pentru a avansa, şi se oferă să-l ajute la rândul ei cu tot ce poate. Tot ea îi spune că Gibbons a fost ucis de aproape, deci de o persoană pe care o cunoştea şi în care avea încredere.

   Întors la apartament Kelly o găseşte pe Elaine, au o discuţie, ea îl ameninţă (cu un pistol de 9 mm) apoi la sosirea poliţiei dispare, lăsându-i totuşi numărul ei de telefon.
O’ Leary, procurorul din cauza căruia plecase din poliţie, vrea să afle ce ştie Kelly, deşi e conştient că nu-l poate acuza de nimic:

,,Acum eram vechi prieteni, discutând altă chestiune care mă privea. Am procedat cu toată atenţia cuvenită.
-Dacă e o potrivire, nu e una prea bună. Chiar şi tu eşti de acord. De fapt, mai ales tu, domnule procuror. Cât despre cauzele acestei potriviri, intenţionez să le aflu.
O’Leary a zâmbit şi m-a fixat cu privirea. Am putut observă foamea de a face rău în expresia gurii lui şi iar m-a cuprins fiorul rece de ziua trecută. Apoi a dispărut, fiind înlocuit de perspectiva şi mai pesimistă a zilei de mâine.”

Dar procurorul adjunct Bennett Davis, un tip pe care-l consideră prieten îl eliberează:

“Scund şi gras, cu chelie de la doisprezece ani şi mereu îndrăgostit de femei pe care nu le putea avea. Bennett bătuse calea spre procuratură direct după studiile de la Northwestern şi nu privise niciodată înapoi. Era mâna dreaptă a lui O’Leary, lua toate cazurile importante din Chicago şi rar nu rezolva unul”

   De altfel Kelly îl consideră un om corect şi drept şi singurul său prieten de la procuratură. Mai mult, Davis o place pe Nicole, pe care Kelly o consideră sora lui mai mică. Cei doi crescuseră împreună, el o salvase de la un viol şi erau ca fraţii. Nicole, medic legist, lucra cu un grup de asistente, detectivi, jurişti şi avocaţi special pregătiţi pentru a rezolva cazurile de abuzuri sexuale din oraş.
Kelly merge cu ea la un caz al unei adolescente, interesat fiind de modul cum cercetează ei, fiind vorba de un caz asemănător cu al lui Gibbons. Amândoi sunt grijulii unul cu altul, el o avertizează în privinţa simpatiei ei faţă de poliţistul Vince Rodriguez, care o place şi el. Ea îi spune să aibă grijă cu Diane Lindsay, pentru că e o femeie puternică, interesată mai mult de ce e bine pentru ea, deşi lucrează şi pentru “Asociaţia de Lupta Împotriva Violurilor”.

   Şi Kelly începe cercetările, merge acasă la Gibbons şi stă de vorbă cu Mulbery, proprietăreasa lui, sperând să afle câte ceva de la ea.
Apoi merge la depozitul de probe şi are noroc cu Ray Goshen, care deşi nu-i ajutase pe procurori, pe el îl ajută pentru că-l respectase pe Gibbons. Caută amândoi dosarul lui Elaine Remington, dar nu găsesc nimic. Totuşi într-o cutie ascunsă, se pare chiar de Gibbons, găsesc un plic cu un tricou verde tăiat şi pătat, pe care Goshen se face că nu-l vede când îl ia:

“Ca orice funcţionar model, preţuia ura instituţională, alimenta de altfel uitata lui problemă cu procuratura şi ţinea la duşmănie ca la aur. Idiferent ce îi făcuse procuratura lui Goshen, nu era de bine pentru ei. Oricum, în cazul meu era cu totul altă poveste. Am luat tricoul cu atenţie, l-am băgat în plicul lui şi m-am strecurat afară din depozit cât de repede şi de discret am putut.”

   Kelly îl reîntâlneşte pe Vince la un viol, o fată de 12 ani, dar violatorul scapă după ce ucide un bătrân. A doua zi merge din nou la Gibbons acasă, dar o găseşte pe proprietăreasă moartă şi este şi el semiparalizat cu un aparat de electroşocuri. Când îşi revine anunţă poliţia de la telefonul dintr-un bar din apropiere, unde o întâlneşte pe Diane, dar şi pe Elaine. Le vede vorbind şi i se pare că seamănă, că au acelaşi aer. Apoi Masters, unul dintre poliţiştii care mai stăteau de vorbă cu el, îl caută, îi spune că ştie că a fost la locul crimei şi vrea să ştie ce a căutat şi dacă a găsit ceva.

   Convin amândoi să se ajute reciproc, Kelly fiind convins că totul are legătură cu cazul Remington.
Spe mirarea lui primeşte prin poştă un plic, care presupune că e de la Mulbery şi se dovedeşte a fi dosarul întocmit de Gibbons despre violul lui Elaine Remington, el fiind ofiţerul însărcinat cu cercetarea.

   Kelly merge cu tricoul găsit la Nicole rugând-o să cerceteze ADN-ul din petele ce păreau de spermă. Nicole găseşte ceva ciudat şi-i cere lui Kelly să se întâlnească la laborator. Doar că cineva, cineva cunoscut în care avusese încredere, o ucide.
Furioşi Vince şi Kelly îşi unesc forţele, hotărâţi să descopere ce se întâmplă. Vince găseşte într-un fişier ascuns notiţele lui Kelly, aşa văd că se leagă cazul lui Elaine de cazul tinerei de 12 ani violate acum. Şi spre surprinderea lor pe tricoul lui Elaine mai era un ADN, deci fuseseră doi violatori.
ADN-ul de pe adolescentă era la fel cu cel găsit pe victimele lui Grime, violatorul în serie, care acum era închis. Cel de pe tricoul lui Elaine era a lui Grime şi al altcuiva, un complice al acestuia.
În cazul lui Grime o declaraţie importantă, dar luată sub jurământ şi sigilată aparţinea unui vecin de-al lui, un adolescent Pollard Daniel, al cărui ADN se dovedste a fi pe câteva victime.

   Kelly merge să discute cu Grime, violatorul mim, la închisoare, şi notiţa dată de acesta îl pune pe urmele lui Pollard. Urmărindu-l pe acesta el o întâlneşte şi pe Elaine, mai încearcă să obţină informaţii despre ea şi viol, dar ea îi spune că după ce fusese violată, abia aşteptase să ajungă acasă în Sedan, locul copilăriei ei.
Pe de altă parte Kelly remarcă că toţi cei care avuseseră tangenţă cu cazul Elaine Remington muriseră într-un fel sau altul, ca şi cum cineva i-ar fi bifat pe o lista: medicul de la urgenţă Joe Jeffries, care o consultase murise în condiţii suspecte, Carol Gleason asistenta fusese împuşcată mortal în timpul a ceea ce părea un jaf, Dave Belmont şeful lui Gibbons moare aparent de un atac de cord, al doilea poliţist Tony Salvucci este împuşcat pe o alee, Gibbons împuşcat şi el. Se folosise acelaşi pistol de 9 mm, întrebarea care se pune este a cui era?

   Kelly are noroc cu detectivul Reynolds, care cerceta încă cazul lui Carol Gleason, pentru că avea îndoieli că a fost spargere, aşa că fac schimb de dosare şi informaţii..
Găsirea unei poze de grup cu procurorii care rezolvaseră cazul Grime, discuţiile cu vechi poliţişti, găsirea lui Pollard împuşcat, îl fac să vadă toate piesele de puzzle şi să-şi dea seama cine este cel care orchestrează, totul.
Apoi Kelly face nişte cercetări şi în Sedan unde află lucruri revelatoare despre Elaine, care de fapt era moartă, şi despre surorile ei.
Tot el este cel care îl pune pe tipul care orchestrase totul, oferindu-i totuşi şansă să scape onorabil, să se sinucidă.

   Finalul este altfel decât te-ai gândi.
Totul este atât de ciudat, interesant, intens şi şocant încât te pune pe gânduri. Personajele sunt contradictorii, tot timpul la graniţa dintre bine şi rău, poate mai mult spre rău, deşi parcă toţi aveau justificări morale. Deciziile de crimă, pentru a muşamaliza fapte sau probe, sunt luate cu sânge rece, fie pentru a nu fi descoperit vinovatul fie în numele unei răzbunări bolnave.

   Autorul nu vorbeşte numai despre caz, ci şi despre vieţile personajelor, pozitive sau negative, despre motivele care le-au determinat să comită crime, despre motivele care le-au trecut de-o parte sau de alta a legii.

De fapt:
“Co-creatorul şi producătorul executiv al serialui de televiziune Cold Case Files, Michael Harvey ne oferă un thriller poliţist intens şi scris cu elegantă, având în rolul principal un poliţist irlandez dur, devenit detectiv particular, care reprezintă pentru Chicago ce reprezenta Raymond Chandler pentru Los Angeles.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

O lume se destramă, de Chinua Achebe-Editura Poliromrecenzie

Editura: Polirom;

Titlu original: Things Fall Apart;

Număr de pagini: 208;

Traducător: Angela Duplenschi.

   Printre cei cu care împarte gloria tribului, Okonkwo este privit cu admiraţie şi încredere. El e un luptător puternic, are trei neveste, fii şi fiice care să-i ducă stirpea mai departe şi îndrăzneala care-l ajută să ţină piept oricărei nenorociri. Soarta îl loveşte însa la o sărbătoare, când, fără să-şi dea seama, omoară un baiat din acelaşi neam. Urmând legile strămoşilor, Okonkwo pleacă alături de familia sa în exil timp de şapte ani, şapte ani în care-şi rumega mânia şi speranţele, în care-şi vede copiii crescând, în care-şi pregăteşte răbdător revenirea. La întoarcerea pe pamânturile neamului, lucrurile nu mai sînt la fel. Glorioasa memorie a zeilor e ştearsă de apariţia dumnezeului unor străini: oamenii albi. În faţa acestei ameninţări necunoscute, micile duşmănii ale tribului pălesc, zeii Igbo îşi adună poporul la arme, iar Okonkwo simte mândria luptătorului de altădată făcându-i inima să-i tresalte în piept.

   Devenit cunoscut pentru romanele şi demersurile sale umanitare, Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe) s-a născut în 1930, într-un oras din estul Nigeriei, Ogidi. După studii universitare în limba engleză la Universitatea din Ibadan şi o scurtă perioadă de profesorat, devine director de difuzare la Nigerian Broadcasting Corporation, unde ramâne pâna la 36 de ani. În 1958 publică primul său roman, Things Fall Apart (O lume se destramă). Prin subiectul ei, constând în prezentarea realităţilor culturale ale unei Africi dezbinate între tradiţie şi modernitate, cartea îşi câştigă repede celebritatea şi intră în programele şcolare din mai multe ţări. Aceeaşi tematică a conflictului dintre viaţa tradiţională africană şi modernitate, deseori cu tentă accentuat colonială, o au şi romanele următoare: No Longer at Ease (În impas, 1966), Arrow of God (Săgeata lui Dumnezeu, 1964) şi A Man of the People (1966).

   “O lume se destramă” este un roman încântător, deosebit, cu un subiect inedit, care pune cititorul pe gânduri. O alegere excelentă pentru cei care preferă cărţile serioase, “O lume se destramă” m-a convins că este un roman care merită recomandat mai departe, pentru ca numele lui să ajungă din ce în ce mai cunoscut, cucerind inimile cititorilor.

   Pentru că am citit foarte multe review-uri bune pe goodreads despre acest roman, m-am hotărât să-l citesc şi eu, cu un sentiment de frică, deoarece nu ştiam dacă mă va prinde în mrejele lui sau nu. Spre bucuria mea, m-a prins bine în acţiune, dar asta după ce am citit prima jumătate a romanului, aproximativ primele 100 de pagini. Începutul a fost oarecum greoi şi uşor plictisitor, făcându-mă să citesc porţii scurte (maxim 50 de pagini) odată. Dimensiunea scrisului în ediţia “Top 10+”, a editurii Polirom, a cărţii “O lume se destramă” este destul de mică, ochii mei obosind rapid. Ridicam capul din carte şi simţeam cum o durere îmi “stresează” ochii, aşa că mă opream des, luând pauze de câteva minute, pentru a mi-i relaxa.

   Vândută în mai bine de 12 milioane de exemplare şi tradusă în peste 50 de limbi, cartea  “O lume se destramă”  este cel mai celebru roman al autorului de origine africană Chinua Achebe, una dintre cele mai citite cărţi din literatura africană şi una dintre cele mai valoroase din ultimii 50 de ani. De asemenea, romanul “O lume se destramă” este un roman realist, scris la persoana a III-a, de un narator ominişcent, omniprezent şi omnipotent, structurat pe 3 mari părţi, semnificative în viaţa personajului principal al cărţii, tânărul Okonkwo, fiind o alegere excelentă în materie de lectură.

  La începutul cărţii sunt prezente 4 versuri minunate din “A doua venire” de W.B. Yeats, care au fost pe gustul meu şi pe care vi le ataşez mai jos, aceste versuri fiind în legătură strânsă cu conţinutul romanului:

“Rotindu-şi zborul, şoimul spirale vaste-atinge:

În strigă-n van şoimarul, s-asculte nu mai poate.

O lume se destramă, din miezul ei se stinge.

Pulsează anarhia, mustind în tot şi-n toate.”

   Personajul principal al romanului este Okonkwo, un bărbat de temut în rândul semenilor săi, neînfricat, curajos şi un luptător priceput, născându-se într-o familie de leneşi, care nu i-a lăsat nimic moştenire, nici măcar o pungă cu igname (ignamele sunt plante cultivate pentru tuberculul lor gros, în regiuni precum Asia sau Africa, tuberculii urmând mai apoi să fie gătiţi şi serviţi pe post de mâncare).

   Tatăl lui Okonkwo, pe nume Unoka, era opusul fiului său: un om leneş, indolent, domol, dator vecinilor şi nemuncitor. Unoka murise plin de datorii şi fără niciun titlu, toată viaţa cerşind vecinilor igname sau alte bunuri, promiţându-le că le va da înapoi, însă de fiecare dată când cineva venea să-i spună că trecuse multă vreme de când Unoka promisese că le va da înapoi bunurile, acesta îi aşeza la masă, ducându-i cu vorba, păcălindu-i pe oameni şi ieşind el în câştig. În schimb, Unoka iubea muzica, distracţia şi să piardă timpul stând degeaba.

   Okonkwo a început să-şi clădească totul de la zero, fără ajutor de la nimeni, fără datorii neplătite, încă de la o vârstă fragedă. Conducându-şi gospodăria cu o mână de fier şi având 3 soţii şi o mulţime de fii şi fiice, Okonkwo avea o fire dură şi orice decizia de-a lui nu putea fi contestată de nimeni. Cea mai mare parte din viaţă şi-o petrece pe câmp muncind pământul, cultivând igname şi muncind din greu pentru a-şi face numele cunoscut şi pentru ca oamenii să uite imaginea tatălui său, aceea de om leneş şi trândav.

   Printre copiii lui Okonkwo, unul dintre ei este primit drept dorinţa (sau preţul) de a face pace din partea altui clan adversar, acesta lăsându-l pe Ikemefuna, căci aşa îl cheamă pe băiat, în grija unei soţii de-a lui. Ikemefuna a fost pur şi simplu răpit din sânul familiei sale, părăsindu-o pe mama lui fără discuţii, neştiind unde merge şi de ce a fost luat din familia lui, însă acesta nu plânge şi nu scoate niciun sunet pe tot drumul până la casa viitorului său tată.

   Bineînţeles, în lunga sa călătorie spre succes şi spre o viaţă mai bună, Okonkwo a întâmpinat şi momente dificile, de cumpănă şi obstacole, dar cu ambiţia sa de nestăpânit şi determinare, le depăşeşte pe toate cu bine, fără probleme.

   Pentru că nu era fiul lui adevărat, Ikemefuna nu e demn să locuiască în tribul din care face tatăl său parte, aşa că Okonkwo este avertizat de un localnic influent şi sfârşeşte prin al omorî chiar el pe “fiul său înfiiat”. Lui Ikemefuna i se spune că va fi dus înapoi la familia lui adevărată, dar tânărul este ucis cu sânge rece de Okonkwo.

   După ce-l pierde pe Ikemefuna, Okonkwo se apropie din ce în ce mai mult de Ezinma, fiica lui, repetându-şi de multe ori în minte cuvintele: “ce bine dacă ar fi fost băiat”, căci Ezinma inspira o atitudine demnă şi aspră, exact ca cea a tatălui ei. În momentele când Ezinmei i se face rău, prin grele clipe trece Okonkwo, suferind alături de fiica sa. Pentru că-şi dăduse seama că pe Ezinma o chinuie o febră cumplită, Okonkwo merge în pădure chiar el pentru a îi culege plante medicinale şi miraculosul medicament este preparat după sfaturile lui. Plantele erau fierte în apă şi apoi bolnava era ţinută cu fruntea deasupra aburului fierbinte ce ieşea din apa fiartă.

Lucruri ciudate se petrec în sat…

   După ce-şi revine puţin, Enzinma este chemată în noapte de preoteasa lui Agbala, Chielor. Mama Enzinmei spune că fiica ei doarme şi că preoteasa nu poate să o ia, pentru că în ultima vreme se simţise rău, dar Chielor insistă, iar Enzinma este trezită şi urcată în spatele lui Chielor şi, mai apoi, dusă într-o peşteră. Abia spre dimineaţă, fata este scoasă din peşteră şi adusă acasă.

   Naratorul oferă o mulţime de informaţii în următoarele pagini despre obiceiurile şi tradiţiile oamenilor de culoare din Africa, referitoare la nuntă sau la înmormântare. Informaţiile prezentate sunt foarte preţioase, în special pentru acea nişă de cititori care vor să afle mai multe despre tradiţiile din Africa.

   Cel mai bătrân om al satului este găsit mort şi, nu după mult timp, fiul său este omorât, din greşeală, de Okonkwo. Arma acestuia se descărcase şi o bucată de fier intră în inima fiului, murind pe loc. Fiind considerată o crimă femeiască, făptuitorul ei nu este pedepsit prea dur, dar pentru Okonkwo pedeapsa este mult prea severă: 7 ani departe de satul său.

   Okonkwo se refugiază pe terenurile tatălui său şi se integrează bine în noul sat, dar vremurile se schimbă şi în sat apar misonarii albi care militează pentru credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Cum vor reacţiona sătenii? Ce părere are despre aceşti misonari Okonkwo? Oare îi va omorî? Vor câştiga oare adepţi aceşti misonari? Cum se va termina romanul?

În încheiere mai spun doar atât şi vă las un fragment care mi-a plăcut mult, mult: Fără cuvinte!

” – Nu vă vom face nici un rău, le spuse mai târziu guvernatorul din district, dacă sunteţi de acord să cooperaţi cu noi. Am adus cu noi o administraţie paşnică, pentru ca voi şi poporul vostru să fiţi mulţumiţi. Dacă cineva se poartă nedrept cu voi, vă vom sări în ajutor. Dar nu vă vom permite să vă purtaţi nedrept cu alţii. … V-am adus aici pentru că v-aţi strâns şi i-aţi atacat pe alţii, le-aţi ars casele şi locurile de rugăciune. Nu puteam accepta să se întâmple aşa ceva pe teritoriile aflate sub stăpânirea reginei noastre, cel mai puternic conducător din lume.”

 

Recomand cu încredere!

Cartea O lume se destramă, de Chinua Achebe poate fi comandată de pe site-ul Libris

Şoapta împăcării, de Kim Vogel Sawyer -prezentare

   Ostracizată de tribul său, din cauza tatălui ei alb, Lizzie Dawson trăieste singură într-o zonă muntoasă din Alaska, practicând obiceiurile tribului ei chiar dacă locuiește în căsuţa din afara satului, ridicată de tatăl ei. Ea visează la împăcarea cu bunicii săi pentru a împlini ultima dorinţă a mamei sale, dar încă n-a găsit o cale pentru a stinge conflictul care o ţine departe de tribul ei.

  Clay Selby şi-a dorit dintotdeauna să calce pe urmele tatălui său, un misionar însufleţit de o dragoste adâncă pentru indienii americani, care a adus pe mulţi la Dumnezeu. Clay soseste în Alaska hotărât să înceapă o biserică şi oşscoală pentru indienii athabascani. El este complet absorbit de acest scop. . . până când întâlneşte o tânără indiancă, cu o fire independentă și cu cei mai tulburători ochi albaştri pe care i-a văzut el vreodată.

  Dar Clay descoperă curând că Lizzie nu e considerată parte din trib. Iar prietenia cu ea ar putea avea consecinţe dramatice pentru slujirea lui. Va fi el forţat să aleagă între dorinţa sa de a le sluji băştinaşilor şi imboldul tainic al inimii lui?

Sursa foto şi text: Life Publishers

Cartea poate fi comandată de pe site-ul liferomania.ro

     „Mă iubeşti?”, „Da, te iubesc.”, „Ce se va întâmpla de acum încolo?”.

Fanfan, de Alexandre Jardin-recenzie

Editura: URANUS

An apariţie:1991

Traducere din limba franceză: Angela Cismaş

Număr de pagini: 235

 

   Roata destinului este una de foc şi de gheaţă. Se învârteşte la nesfârşit şi dă peste cap vieţile tuturor. Nimeni nu scapă de forţa-i atotputernică. Este precum glontele unui pistol care s-a înfipt adânc în pieptul nostru şi ne lasă fără de suflare. Efectele pot fi negative – moarte, tristeţe, depresie – sau pozitive – dragoste, fericire, speranţă. Mai grav este când în jocul acestei roţi se află însăşi inima şi atunci pot apărea ura ori iubirea. Roata se opreşte şi ne lasă  o alegere: acceptăm ce ne-a oferit şi ne aruncăm în necunoscut sau luptăm cu destinul şi aşteptăm…Cine are să fie învingătorul?

   Alexandre Jardin s-a născut pe data de 14 aprilie 1965 la Neuilly-sur-Seine. Celebru la 24 ani, adulat, premiat, cu tiraje ameţitoare atingând 700,000 exemplare, un adevărat „fenomen de librărie”, tradus în peste 15 limbi, chiar şi în japoneză, cu producători care se bat pentru drepturile de adaptare cinematografică, Alexandre Jardin, fiul unui scenarist, este considerat astăzi un copil minune al literelor franceze. Până la „FANFAN” (5 martie 1990, Paris), acesta a mai publicat încă două cărţi: „Bille en tête” (Prix du Premier Roman, 1986, ecranizată de Carlo Cotti) şi „Le Zèbre” (Prix Femina, 1988, ecranizată de Patrice Leconte).

   Volumul se deschide cu un citat al lui Molière, „Dom Juan”, „Începuturile au un farmec de nespus”. Acesta reprezintă un indiciu, o piesă din puzzle-ul care este „Fanfan”. Personajul principal este Alexandre Crusoe, strămoşul lui Robinson, după cum afirmă acesta sus şi tare. El doreşte să facă curte unei femei fără a ceda „chemării simţurilor”. Alexandre nu vrea să calce pe urmele părinţilor săi pentru care iubirea s-a stins, aceştia trăind acum de pe urma unor aventuri de o noapte în braţele unor idealuri „Aş fi dorit atât de mult să întâlnesc o fată virtuoasă, care să mă fi adorat şi în acelaşi timp să mă fi silit să-mi înfrânez pasiunea. Dar vai! Femeile acestor timpuri au uitat arta de-a face ca dorinţa să freamăte nerăbdător. Am fost nevoit, aşadar, adolescent fiind, să mă-nfrânez eu însumi  ”. Tânărului îi plac cuceririle, adoră sentimentul de la începutul unei relaţii, dar îi e teamă de ce anume se află dincolo de acesta, îi este frică de necunoscut şi de final. Tocmai de aceea, preferă ca el să aducă primul sfârşitul.

     Alexandre ajunge la vârsta de 20 de ani, începe să studieze la facultatea de Ştiinţe Politice. În relaţiile sale este mereu reţinut şi atunci când alege să le spună fetelor cu care iese care îi este dorinţa – „le vesteam invariabil pe iubitele mele…că aveam intenţia să le dau numele meu, să le fac copilaşi în scurtă vreme şi să le zăvorăsc curând într-o locuinţă înconjurată de garduri.”„Se cărăbăneau toate cu o iuţeală de necrezut.”. Nu după mult timp o va cunoaşte pe Laure căreia îi va cere şi mâna. Data nunţii era deja stabilită, în septembrie, dar relaţia celor doi începe,încetul cu încetul, să se erodeze. Tot răul spre bine: Alexandre o găseşte pe femeia visurilor sale, Fanfan Sauvage, într-un  hotel de pe coasta normandă, condus de Domnul Ti, „un bătrân neobişnuit” şi Maude. Fanfan este de-a dreptul ieşită din comun pentru tânărul nostru: plină de vitalitate, optimistă cu privire la viaţă şi…un pericol pentru acesta, din moment ce îi răvăşea sentimentele şi îl aducea în pragul de a-şi încălca preceptele. De aceea va face un pact cu sine: să rămână fidel lui Laure, dar să o seducă pe Fanfan, să o facă prietena lui, noua jucărie alături de care nu va fi decât un frate

„am visat că un bărbat îmi făcea ochi dulci fără ca vreodată să-mi mărturisească dragostea lui, iar aşteptarea asta dădea naştere la o înfrigurare nemaipomenită”.

  Poate oare personajul nostru să reziste în faţa lui Fanfan? Aparent…da. Mereu când era mai aproape de aceasta, se gândea la o locomotivă şi la liniştea, pacea adusă. O va duce pe Fanfan în Veneţia, îi va aduce o floare-de-colţ din Alpi, se va îndatora pentru a-i cumpăra haine şi pentru a o supraveghea din hotelul aflat vis-à-vis de apartamentul acesteia. Mai mult decât atât, cu câteva luni înainte de nuntă, aruncă toate invitaţiile şi încheie povestea dintre el şi Laure. Alexandre, însă continuă să-i repete lui Fanfan că nu pot fi decât frate şi soră, iar aceasta îi întinde o capcană: îi cere să vină să îi cunoască părinţii deoarece sunt, în fond, o familie acum. Zis şi făcut, dar tânărul nu ştie de ce soţii se poartă atât de afectuos cu el. Primeşte de îndată şi răspunsul: „Gilbert a pus punctul pe i: -Dar când v-aţi logodit?”. Rămâne de citit ce anume se va întâmpla mai departe cu cei doi „trişori” în ale dragostei…

kinopoisk.ru

   Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniprezent şi omniscient, în acelaşi timp şi personaj. Cititorul vede pe tot şi pe toate prin ochii lui Alexandre care se autocaracterizează, se analizează neîncetat, acesta fiind şi elementul care m-a atras de la început la volum „conformismul meu se scurgea pe apa sâmbetei, scoţând la iveală posedatul lipsit de măsură şi pătimaş care dormita în mine, cel care tocmai mă îngrijorase”, „speram că instituţia matrimonială mă va apăra de instinctele mele…ştiam cu precizie că menajul nostru avea să se vestejească…iată de ce era important pentru mine să-i petrec verigheta pe deget celei care nu era femeia vieţii mele…să nu vedeţi nici urmă de cinism în raţionamentul acesta”.

            „Cine mă ia drept smintit n-a iubit cu-adevărat. Nebuni sunt cei care uită să-şi piardă minţile din dragoste”, dar nici nebunia nu trebuie lăsată liberă prea mult, nu-i aşa?     

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Fanfan, de Alexandre Jardin poate fi comandată  de pe târgulcărţii. ro

Sursa foto> Pinterest, kinopoisk.ru

 

%d bloggers like this: