Tags Posts tagged with "Books"

Books

Pană de dinozaur, de Sissel-Jo Gazan-prezentare 

  Cercetătoarea Anna Bella Nor, specialistă în paleobiologie, se pregătește să-și susțină teza de doctorat ce rezumă și structurează teoriile științifice conform cărora păsările descind din dinozaurii cu pene. Când coordonatorul disertației ei, profesorul Lars Helland, este găsit mort în biroul său, lumea universitară este zguduită. Inspectorul-șef Søren Marhauge trebuie să investigheze această crimă cu totul neobișnuită și încearcă să afle adevărul despre relațiile complicate dintre cercetătorii din universitate. Dar totul devine și mai enigmatic atunci când este descoperită o a doua crimă, iar singura legătură între cele două pare să fie Anna Bella.

Romanul are o intrigă inteligentă și este credibil din punct de vedere psihologic. “ The Times

Sursa foto şi text> Editura Univers

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

Ultimele patru lucruri, de Paul Hoffman-prezentare

Editura: Rao

Număr pagini: 416

Moarte, Judecată, Rai şi Iad

Acestea sunt ultimele patru lucruri care acum au devenit cinci
Faceţi cunoştinţă cu Thomas Cale

   Cale este un amestec straniu de inocenţă rănită şi brutalitate pragmatică; este un personaj ciudat şi plin de conflicte interioare, iar povestea este scrisă într-o manieră captivant de întunecată şi greu de descifrat. Oare ce va alege până la urmă Cale, salvarea sau condamnarea veşnică?

Sursa foto şi text: Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Bijuteria (vol 1 din Trilogia Oraşul Solitar) de, Amy Ewing-prezentare

Editura: Rao

Număr pagini: 320

,,INTRIGĂ PROVOCATOARE ȘI PERSONAJE IREZISTIBILE” Andrea Cremer, autorul seriei The Nightshade

   ”Bijuteria” este primul volum al trilogiei The Lone City, o ficțiune destinată adolescenților. Născută și crescută în Mlaștină, Violet a fost sortită să fie mamă-surogat pentru bogătași și este cumpărată la licitație de Ducesa din Lac. Adolescenta trebuie să accepte realitățile urâte cu care se confruntă… asta în timp ce se luptă să supraviețuiască. Dar, înainte de a-și accepta soarta, ea cunoaște un tânăr fermecător, de care se va îndrăgosti iremediabil. Însă relația lor interzisă va avea consecințe nebănuite. Aflată la granița dintre supunere și revoltă, Violet trebuie să decidă dacă este dispusă să riște pentru propria libertate.

Sursa foto şi text:  Editura Rao

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
12

Rubicon, de Lawrence Alexander-Conspiraţie la Casa Albă

Traducere: Anca Forea
Editura: Rao- 2013
Număr pagini: 249

“Rubicon, îşi aminteşte Hart, este răul pe care-l traversează Cezar împreună cu legiunile sale cu gândul de-a prelua conducerea la Roma. Pentru Cezar asta înseamnă că nu mai există cale de întoarcere ca republica sa devină imperiu.
Dar traversarea Rubiconului însemna începutul unei noi epoci în Roma. Ar putea însemna şi sfârşitul a ceva azi?”

   Bobby Hart, tânăr senator de California, se pregăteşte să plece acasă la soţie când este căutat de Dieter Shoenfeld, editorul uneia dintre cele mai influente gazete din Europa şi vechi prieten.
La restaurant acesta îi povesteşte despre întâlnirea avută cu alţi doi colegi din presa germană şi cu doamna secretar de stat, care l-a mustrat că a îndrăznit să scrie despre închisoarea din Irak, unde au murit mulţi oameni şi gardienii erau americani, despre război şi abuzuri, susţinând că America are voie să folosească orice mijloace pentru a se apară:

“Ceea ce am spus despre Abu Ghraib şi toate celelalte-felul în care oamenii sunt torturaţi şi restul lucrurilor pe care ei le cred necesare. Siguranţa unor indivizi ca ea şi cei din administraţia actuală, că scopul lor este un imperativ moral şi că nimeni nu ar trebui să-l pună la îndoială.”

   Dieter auzise despre o ameninţare cu arme nucleare, mai fusese o astfel de ameninţare după 11 septembrie, când voci din guvernul american au susţinut că toate problemele ar dispărea dacă Bagdadul şi Teheranul ar fi distruse. Nu s-a aflat cine anume avusese ideea, dar din fericire nu s-a pus în practică:
…guvernul ăsta al tău are atâtea secrete, sunt atâtea agenţii şi birouri de existenţa cărora oamenii nu au habar, încât mă îndoiesc că vom reuşi să aflăm vreodată cine a fost responsabil pentru măcar jumătate din lucrurile care s-au întâmplat.”

Doar că acum lucrurile şi discuţiile reveneau.
Dieter, care locuise în Berlin pe toată perioada războiului rece, îşi aminteşte cum oamenii au savurat victoria prăbuşirii Zidului şi şi-au văzut oarecum de viaţă lăsând politică pe mâna unor diletanţi:

“Libertatea avea atunci un alt înţeles, atâta vreme cât de cealaltă parte a Zidului se afla opresiunea sovietică. Apoi Zidul s-a prăbuşit, Războiul Rece a luat sfârşit şi oamenii au decis că vor putea face ce vor. Şi în vreme ce fiecare individ se bucura de viaţa sa prosperă, politică şi diplomaţia au rămas pe mâinile unor diletanţi, plini de propria importanţă şi lipsiţi de experienţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi aici.”

   Aşa că îi cere să meargă în Germania la Hamburg unde un fost prieten al tatălui sau (tatăl lui Hart fusese agent CIA) vrea să-i vorbească şi să-i dea date despre un complot.
Hart acceptă, şi se întâlneşte la Hamburg cu Gunther Kramer. Acesta îi spune că l-a cunoscut pe tatăl lui şi l-a apreciat foarte mult. Mai mult, este convins că acesta a fost ucis pentru că ştia prea multe. Aflase că există un grup de oameni care-şi făcuseră propriul sistem informativ şi i-a cerut ajutorul lui Kramer.
Gunther Kramer, născut în Germania de Est, universitatea făcută la Moscova, lucra deja pentru serviciile secrete comuniste din Germania când l-a cunoscut pe tatăl lui Hart. După întâlnirea din 1980 din Bagdad a şi început să lucreze pentru el, devenind agent dublu, şi să-i furnizeze informaţii despre unele guverne cu care ruşii aveau relaţii mai bune decât americanii:

E ciudat ce fel de lucruri ne atrag la oameni: numele şi strălucirea sinceră a ochilor. Mi-am dat imediat seama că era o persoană în care pot să am încredere.’
“…era departe de-a fi un american tipic, îl interesa mai degrabă caracterul unui om decât faptele sale.”

   Hart îşi dă seama că, deşi nu-l cunoscuse până atunci pe Kramer, îl ştia din poveştile spuse de Max (tatăl lui) şi mai ales după porecla “Pianistul”. Max a fost şi cel care şi-a dat seama că se organiza o nouă reţea de informaţii:

   “Nu neapărat mai bune, mai corecte ci surse care ar fi furnizat informaţii utile care să poată fi folosite în propriul interes. Oameni care fuseseră discreditaţi, care nu reprezentau niciun fel de garanţie, oameni dispuşi să inventeze lucruri doar că să pară importanţi, erau din nou folosiţi.”

Aceşti încercau şi să prezinte un posibil pericol ca pe cea mai sigură realitate:

   “Nu trebuie să dovedeşti nimic, trebuie numai să deţii sursele care să-ţi ofere ceea ce-ţi doreşti, ca să poţi transforma un pericol inexistent într-unul real. Pentru că o ameninţare posibilă este una reală.”

   Dar Max nu putea dovedi nimic de aceea a apelat la Kramer şi la alţii ca acesta pe care-i cunoştea. Povestindu-i puţin despre viaţa lui, Kramer îi explică şi de ce crede că tatăl lui a fost ucis, şi de ce a ales să-l caute pe Hart să-i spună ce ştie, mai ales că puterea putea deveni o sabie cu două tăişuri în mâini nepotrivite:

“Am văzut ce-i determina pe oameni să facă puterea care slujeşte o cauză. Tatăl meu era o persoană onorabilă înainte ca Hitler să vină la putere, apoi a devenit ofiţer SS. Cine ştie câţi oameni, femei şi copii deopotrivă o fi ucis, fiindcă a crezut în Hitler şi al Treilea Reich? Apoi au venit ruşii, iar noi am crezut că tot ce stă în calea istoriei-istoria conform învăţăturilor lui Marx şi Lenin-ar trebui distrus.”
“Acelaşi lucru se repetă acum, am abandonat orice regulă a vieţii civilizate, orice formă de decenţă, fiind convinşi că lucrurile pe care le venerăm-Dumnezeu sau democraţia-justifică mijloacele pe care le folosim.”

   Kramer aflase de la sursele lui din Orientul Mijlociu că se pregăteşte un asasinat înaintea alegerilor prezidenţiale, dar nu ştia cine e vizat. În timp ce discuta cu Hart, Kramer este împuşcat .Mai apucă doar să-i spună lui Hart, rănit şi el, numele operaţiunii: ”Rubicon”
Gata să fie şi el omorât, Hart scapă şi se întoarce în State unde îl caută pe Dieter, sperând că el să-i poată da mai multe amănunte. Aşa află că Dieter şi Kramer fuseseră fraţi vitregi, că ţinuseră legătura mai ales după căderea Zidului. Kramer trăind în Germania de Est păruse a fi într-un continuu război, apoi îşi înscenase moartea şi se adăpostise în Damasc. Faptul că renunţase la siguranţa lui şi venise să vorbească cu Hart însemna că descoperise ceva foarte important şi periculos. Dieter crede că de fapt Hart fusese cel urmărit pentru că era un luptător pentru dreptate, nu se ferea să pună întrebări incomode în Comisia de Securitate, cu alte cuvinte devenise el însuşi o persoană incomodă.

   Dieter se întoarce la Berlin, hotărât să afle tot ce poate despre “Rubicon”, şi despre cei care i-au ucis fratele, urmând să ţină legătură cu Hart.
La sediul Comisiei de Informaţii a Senatului, Charles Ryan, senator de Michigan, prieten foarte bun cu Hart, îi spune acestuia că unul dintre candidaţii la preşedenţie vrea să-l coopteze în echipa lui ca vicepreşedinte. Oricum lui Hart nu-i place tipul, plus că ar fi însemnat să fie în atenţia publică, şi s-ar fi făcut prea multe speculaţii pe seama bolii soţiei lui. El o iubea prea mult pentru a o expune astfel şi era convins că putea să facă mai multe lucruri ca senator.

   La şedinţa este audiat Raymond Caulfield ,director adjunct la CIA. După şedinţă, acasă la Hart acesta îi spune că noul director al agenţiei îi ceruse să se pensioneze, dar că înainte de asta va încerca să –l ajute pe senator şi să afle tot ce putea despre “Rubicon”.
Totodată îi spune lui Hart să fie atent pentru că toţi sunt urmăriţi şi ascultaţi, mai ales cei care îndrăznesc să aibă şi să-şi susţină propriile idei. De fapt Ryan îi spusese că şi pe el îl urăşte actualul vicepreşedinte pentru că a fost împotriva războiului şi a luat şi urma banilor, că de fapt preşedintelui nu-i pasă de Congres:

-Atâta vreme cât e la putere, atâta vreme cât preşedintele e în funcţie, nu-i pasă de ce face Congresul. Când e vorba despre război, nimeni nu-l poate opri,”

   Hart petrece câteva zile cu soţia lui şi are întâlniri cu alegătorii, deoarece candida pentru un nou mandat de senator.
Apoi află că Raymond Caufield a avut un accident, dar când îl întreabă pe directorul CIA dacă se fac cercetări, acesta îi spune că a fost de acord cu poliţia, care susţinea ideea accidentului. Dar Hart este convins că a fost asasinat. Aşa că-i pune întrebări directe şi incomode directorului CIA, vrând şi să afle dacă acesta ştia ceva despre “Rubicon”. La şedinţă îşi face apariţia şi procurorul general Lopez care cere, motivând că ţara e în război cu teroriştii, să i se dea prerogative lărgite preşedintelui:

“Susţineţi că preşedintele deţine toate prerogativele pe care le consideră necesare în timp de război, iar războiul pe care-l ducem acum-împotriva terorismului- poate dura câteva generaţii. Nu cred că trebuie să subliniez că absenţa limitărilor legale referitoare la puterea preşedintelui nu ar face decât să schimbe forma de guvernare. Nu credeţi că e mai mult decât o simplă ironie, domnule procuror Lopez, în faptul că singura cale prin care putem aduce democraţie în lume presupune moartea ei chiar aici acasă?”

   Dar lucrurile se precipită, Alworth, unul dintre candidaţii la preşedenţie şi Harcourt, candidat ca vicepreşedinte, sunt ucişi într-un atentat cu bombă, ceea ce le dă apă la moară preşedintelui şi grupului său de susţinători. Ei cer dreptate şi mai multe prerogative. De fapt cer ca alegerile să fie amânate până ce preşedintele, care îşi va prelungi mandatul, va considera că sunt sigure. Ceea ce Congresul nu vrea să accepte.
Apoi Dieter, pe care Hart îl crezuse mort, îl caută şi-i aduce toate documentele şi descoperirile lui Kramer, pe care acesta i le lăsase lui. Şi tot ce mai aflase şi el. În timpul discuţiei, acasă la Hart, acesta urcă la etaj să vorbească la telefon cu soţia lui. În casă intră doi tipi, îl omoară pe Dieter, fură servieta (care acum era goală), dar, deşi intenţionau, nu mai apucă să-l ucidă pe Hart pentru că apare poliţia.

  Detectivul Leonard Coleman, Hart şi Ryan, ajutaţi de Farabi, prietenul lui Kramer şi fost deţinut la Guantanamo, derulează ghemul şi află până la urmă cine se află de fapt în spatele operaţiunii numită “Rubicon”
Ceea ce află este surprinzător şi halucinant, dar ilustrează încă odată ce poate să facă dorinţa de putere, cum poate ea să învingă orice scrupule, şi să te facă s-o vrei chiar călcând la propriu pe cadavre,
Curtea Supremă hotărăşte că alegerile vor avea loc la data stabilită, complotiştii încearcă să-şi şteargă urmele, dar asta nu înseamnă că nu va mai exista un alt “Rubicon”, ci doar că deocamdată democraţia a triumfat

   Cartea lui Lawrence Alexander este scrisă într-un ritm alert, multe dialoguri, multă acţiune şi este extrem de realistă indiferent că este vorba de vieţile oamenilor sau de făţărnicia celor aflaţi în structurile de putere.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
13

De vorbă cu scriitorul Lucian Ciuchiţă

    Am reuşit să-l cunosc pe Lucian şi “pe viu”, cum s-ar spune, la târgul de carte Gaudeamus din 2016, unde a venit special să ne întâlnească pe noi, echipa de la Literatură pe Tocuri.
Ne-a oferit cărţi, autografe şi am stat mult de vorbă ceea ce m-a ajutat să-l cunosc puţin pe omul Lucian Ciuchiţă.
I-am citit cărţile de poezie şi proză, îi citesc postările pe pagina de facebook şi pe grupul nostru, ceea ce m-a ajutat să-l cunosc şi pe scriitorul Lucian Ciuchiţă.
Pe “amândoi”: omul şi autorul” îi admir pentru hotărârea şi determinarea cu care îşi susţin ideile, poveştile, crezurile.
M-a frapat că la o emisiune la care a fost prezent, cineva a întrebat maliţios: din ce trăieşte scriitorul Lucian Ciuchiţă?. Sincer, nu cred că asta ar trebui să ne intereseze pe noi, pe cititori, ci calitatea scrierilor sale, subiectele pe care le abordează şi le dezvoltă cu măiestrie artistică.
Aşa că, haideţi să-l cunoaştem puţin pe Lucian.

Arci: Spune-ne cine este Lucian omul şi profesionistul?

   Lucian: Sunt un OM, un scriitor supus al Adevărului şi al Conştiinţei Cosmice, liber cugetător, căutător de sens şi speranţă; uneori, par un om trist din cauza răutăţii incomensurabile care acaparează Lumea. Totuşi, în pofida vicisitudinilor găsesc resursele necesare că să lupt împotriva nedreptăţii. Dimineţile sunt altfel pentru luptători! Un ins care crede că poate să schimbe ceva în mişcarea haotică a lumii, o biată fiinţă care vrea să transmită un „ecou” în peştera ignoranţei, un simplu om care îşi doreşte ca Binele să învingă Răul Absolut. Mă rog, sunt un individ naiv, care crede că poate să transmită „sens şi speranţă” unor semeni întru raţiune, care, de cele mai multe ori, au impresia că exprimarea literară este rodul unor halucinaţii de moment.

Sunt printre puţinii scriitori profesionişti din această ţară, adică trăiesc din ceea ce scriu şi public…

Arci: Ce gen de literatură preferi ca cititor? Ce autori ţi-au rămas “la suflet” sau te-au inspirat să scrii?

  Lucian: Literatură bună, evident! Colind mai mult prin anticariate decât prin librării în căutarea unei cărţi bune…Constat cu stupoare că pe vremuri se scriau cărţi foarte bune, iar acum mă îngrozesc ce se publică şi, mai ales, ce cărţi se găsesc în librării…foarte multă maculatură, în special cea din import şi care poartă semnătura unor autori străini. E drept, sunt destui autori români care prin scriitura lor atentează la inteligenţa cititorilor. Dar şi mai grav este faptul că aceste cărţi sunt promovate, expuse ostentativ în vitrinele librăriilor, iar operele literare sunt ascunse sub tejghea…Cred că se doreşte acest lucru, aşa cum la televiziuni se promovează manelele, de ce nu şi manele literare?! Mai este cazul să vă pomenesc de autorii mei preferaţi?! Antoine de Saint-Exupéry, Nikos Kazantzakis, Aldous Huxley, Jerome K. Jerome, Albert Camus, Karel Čapek, Dostoievski, Bulgakov, Hemingway, Edgar Allan Poe, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, dar şi autori români deosebiţi: Panait Istrati, Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu, Florin Bănescu, Laurenţiu Fulga, Corneliu Leu, Nicolae Breban…Nu, nu m-au inspirat aceşti autori, doar le apreciez opera…În general, scriu aşa cum simt, nu mă las influenţat de vreun scriitor anume, probabil mi-am creat deja un stil propriu…La ultima lansare de carte cineva a ţinut să menţioneze acest lucru, că romanul este scris în stilul lui Lucian…
Arci: Citindu-ţi toate romanele şi eu am remarcat acelaşi lucru, şi recunosc că îmi place foarte mult „stilul Lucian Ciuchiţă”

Arci: Ce muzică îţi place să asculţi când te relaxezi sau, de ce nu, când scrii?

   Lucian: Muzica anilor ’80…Mă rog, o savurez şi pe cea din anii 60-70…jazz, hard rock, clasică…Este adevărat că mă relaxează, şi o ascult în funcţie de starea în care mă aflu în acel moment. Pe vremuri am compus câteva poezii în timp ce ascultam melodii sensibile. Probabil vibraţia lor a avut un efect de creaţie asupra mea…un transfer pe aceleaşi unde de sensibilitate artistică. În schimb, când scriu la un roman îmi trebuie o linişte de cavou celtic…Din păcate, trăiesc în Bucureşti şi sub nicio formă nu-mi găsesc aici liniştea de care am nevoie…Oare de ce nu mă retrag pe o insula?!
Arci: Bună întrebare! Cred că fiecare, indiferent de meserie, ne-am dori asta măcar din când în când!

Arci: Ai vreo amintire din copilărie sau adolescenţă care ţi-a marcat în vreun fel evoluţia?

   Lucian: Multe…foarte multe, dar pe care am să le prezint într-un roman semi-autobiografic. Un roman la care scriu în momentul de faţă şi care va vedea lumina tiparului către sfârşitul anului viitor…
Arci: Deci …aşteptăm…

Arci: Ce preferi să scrii poezie sau proză, şi de ce?

   Lucian: Nu mai scriu poezie, sunt romancier…Cu poezia am început în urmă cu treizeci de ani, dar acum mă simt mai atras de proză…Câteodată mai scriu şi versuri pe care le public pe FB, ori le strecor în paginile unor romane unde le “recită” anumite personaje romantice…

Arci: Mi-a plăcut foarte mult volumul tău de poezii ”Căutătorul de Zimbri”. De ce l-ai publicat în ediţie bilingvă?

   Lucian: Atât volumul cu prefaţa scrisă de Marin Sorescu, şi mă refer la “Oameni şi Ţărmuri”, cât şi volumul menţionat de tine sunt bilingve…Aşa s-a dorit atunci şi nu-mi aduc aminte dacă a fost ideea mea sau a Editurii Athena…În schimb, pot să vă spun că au fost traduse de Bogdan Ştefănescu-Universitatea Bucureşti, iar mai jos aveţi o lista în care apar câteva dintre lucrările bilingve ale traducătorului…

LISTA DE LUCRĂRI -Bogdan Ştefănescu, Universitatea din Bucureşti

1. Nichita Stănescu -Sentimental Story (Poveste sentimentală), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
2. Mircea Eliade -The Fate of Romanian Culture (Destinul culturii româneşti), Editura Athena, Bucureşti, 1995,
3. Constantin Noica -The Cantemir Model (Modelul Cantemir în cultura română), Editura Athena, Bucureşti, 1995
4. Lucian Ciuchita –Oameni şi ţărmuri/Men and Havens, Editura Athena, Bucureşti 1996; …”

Dar ca fapt divers, d-nul universitar Bogdan Ştefănescu a recunoscut oficial cu ocazia lansării volumului Oameni şi Ţărmuri, în 1996, că a fost una dintre cele mai grele opere de tradus…filozofia nu se traduce atât de uşor!

Arci: Cum ţi se pare că sunt primite poeziile tale de către cititori?

   Lucian: În general sunt plăcute poeziile care ating latura romantică…când intrăm pe alte coordonate şi poezia capătă sensuri filozofice atunci cititorii sunt mai puţin atraşi…
Arci: Am observat asta…

Arci: În 2014 ai publicat romanul “Insula Purgatoriului”. De unde ideea unei închisori pe apă?

  Lucian: Romanul are la bază un scenariu conceput de mine în 2012, care a fost prezentat unui regizor cu dublă cetăţenie româno-americană. Regizorul profund impresionat mi-a sugerat că este bine să-l propunem studiourilor de la Hollywood. Povestea se cunoaşte deja şi a fost dezbătută pe larg în media…Ideea mi-a venit cu mult timp înainte, probabil când lucram la Analiza Fenomenului Terorist Contemporan, la care am fost co-autor şi care a fost publicată în 2006. Atunci mi-am imaginat o puşcărie în mijlocul apelor din nave dezafectate unde să fie încarceraţi cei mai periculoşi infractori…O idee originală care, desigur, oferea şi o soluţie economică. Se eliminau gardienii, din mijlocul oceanului nu aveai cum să evadezi, iar deţinuţii erau păziţi de…rechini! Această idee face parte dintr-o poveste originală concepută de mine, Prizonierii Apelor, poveste din care s-au inspirat producătorii de la Hollywood, cei care au realizat filmul Escape Plan, cu Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. Niciunui scenarist de-al lor nu i-a dat prin cap o asemenea idee, pur şi simplu au plagiat scenariul meu ca să realizeze acel blockbuster…De aici pleacă toată tevatura în care au încercat să ascundă adevărul şi, evident, au fost daţi în judecată şi aşa a început procesul de plagiat la Tribunalul Bucureşti…

Arci: În ce fază eşti cu procesul?

   Lucian: Procesul va continuă până am să înving. Dacă va fi nevoie voi merge şi la CEDO…Nu poţi să comiţi atâtea abuzuri în instanţă şi să treci cu vederea, sau să spui că “americanii nu fac aşa ceva!” Oare de ce avem şi un proces penal pentru fals şi uz de fals? Dacă aveau dreptate de ce au venit cu documente false în instanţă?! Oricum, pe producătorii de la Hollywood care au realizat filmul Escape Plan îi aşteaptă multe surprize din partea mea…
Arci: Îţi doresc mult succes!

Arci: Au urmat apoi cele trei romane care îl au pe detectivul Mark G.Preston şi echipa lui în prim plan. Vorbeşte-ne puţin despre ele.

   Lucian: Pot să vă spun că în trilogia: “Copoiul din Cardiff”, “Taifun în adâncuri”şi “Gemenii lui Bormann” am încercat să conturez un personaj charismatic, deştept, cu fler, un alt fel de detectiv…Un nou “Sherlock Holmes” dar adaptat zilelor noastre…Recenziile acestor romane pot fi citite pe site-ul Literaturii pe Tocuri, şi vă mulţumesc încă o dată pentru susţinere şi promovare.

Arci: Trebuie să spunem că romanele tale nu sunt numai romane de acţiune, ci sunt mult mai complexe. Găsim în ele multă istorie, filozofie, politică. Ce te motivează să scrii astfel? Te întreb pentru că nu mulţi cititori agreează stilul acesta.

   Lucian: Fiecare roman în parte are particularităţile lui şi, mai ales, un anumit mesaj…Stilul care mă caracterizează are la bază includerea unor fragmente filozofice, care îmi aparţin, evident, şi le veţi regăsi în toate cărţile mele. Trebuie să recunosc că romanele mele nu se adresează tuturor cititorilor, ci numai celor care caută o poveste bună, originală şi care are la bază un mesaj puternic de transmis pentru omenire. Eu nu scriu în funcţie de ce se cere pe piaţă, dar promit o literatură de calitate…
Arci: Vezi, de asta îmi place să ”te citesc”!

Arci: Vei continua cu aventurile lui Mark G.Preston sau te vei orienta către alt personaj central? Menţionez că mi-ar părea rău să “nu-l mai întâlnesc” pentru că îmi place calmul, inteligenţa, stilul puţin flegmatic şi mai ales ironia şi umorul lui fin.

   Lucian: Deocamdată mă opresc cu personajul Mark G. Preston. Este posibil ca într-un viitor apropiat să continui aventurile acestui “copoi” din Cardiff şi bineînţeles cu întreaga lui echipă…Poate îi trimit în Africa, poate în Asia…Sunt atât de multe probleme care trebuie rezolvate!!

Arci: Şi acum “Celeste”, ultimul tău roman publicat. Cum te-ai decis asupra acestei poveşti care pe lângă acţiune, filozofie, SF, este şi un poem închinat iubirii?

   Lucian: Celeste-Planeta Purgatoriului a fost creat din dorinţa mea să descopăr o lume minunată, pură…Celeste este trimisă pe o altă planetă deoarece ea reprezintă iubirea, sensibilitatea, sinceritatea…Am reuşit într-un mod cu totul inedit să transplantez iubirea lui Romeo şi a Julietei în spaţiul cosmogonic fără să mai amintesc de duşmănii de familie şi otravă…De fapt, “otrava” este diabetul de care suferă Celeste şi care mută practic balconul din Verona în universul nesfârşit…Un univers în care există o planetă Atracius populată de fiinţe care nu cunosc iubirea, dar nici răutatea, un loc în care gheaţa nu este rece şi pe care o luminează, simultan, doi sori…

Arci: Cred că suntem cu toţii curioşi ce noi surprize literare ne vei oferi?

   Lucian: Sunt mari şanse ca la sfârşitul anului să mai lansez un roman la Librăria Mihai Eminescu şi la Sala Radio…De data aceasta avem un roman care vine în atenţia cititorilor cu satiră şi umor…Să-i spunem “Rătăciri”, dar se va numi altfel…Pentru anul următor voi fi prezent la Târgul Gaudeaumus cu un volum de eseuri ( scrise în ultimii zece ani), iar în toamnă, desigur, cu un nou roman…Un roman cu şi despre francezi, o poveste de dragoste care se petrece în Normandia. O poveste originală, aşa cum sunt toate creaţiile autorului, care se desfăşoară pe două planuri, atât în zilele noastre cât şi din perioada debarcării din Normandia…Aproape gata este şi un volum de povestiri care şi el va fi publicat cândva…Poate în acelaşi timp cu romanul semi-autobiografic la care scriu în momentul de faţă…Probabil vor vedea lumina tiparului în 2019…
Arci: Romanul a cărui acţiune se petrece în Normandia pare a fi un “Gemenii lui Bormann” pe pământ francez. Abia aştept să-l citesc!

Arci: Ştiu că deja întrebarea pare un clişeu, dar chiar aş vrea să ştiu ce părere ai despre piaţa de carte din România?

   Lucian: Ca la piaţă de… Evident, îmi menţin părerea pe care mi–am făcut–o cunoscută de mai multe ori, şi anume că ideea de „târg de cărţi” îmi repugnă – cărţile nu sunt o marfă, aşa cum sunt roşiile şi castraveţii în piaţă – sunt oglindirea sufletului şi merită respectul cuvenit.
Dar cine să susţină această cauză într–o lume în care doar banul contează, şi cu el cumperi orice, de la mărfuri la sentimente, inclusiv pe copiii tăi aşa, cum spunea Honoré de Balzac în celebra sa carte „Moş Goriot” cu aproape două secole în urmă.
În fine, „Comedia umană” pare să–şi găsească noi experienţe în vremurile noastre, deloc frumoase doar tulburi, şi ne determină să–i privim pe scriitorii moderni, asemeni cărţilor, ca fiind nişte tarabagii care îşi vând marfa în târg.
Da, dar vând toţi aceeaşi marfă, cărţi!
Este cum la un târg de „Ziua Recoltei” se adună fel de fel de agricultori care îşi prezintă roadele toamnei, or „resursele şi descoperirile genetice în domeniul agriculturii”, şi ne vând legume şi fructe, îmbogăţite şi dezvoltate ca Făt–Frumos – care a crescut într–un an cât alţii în şapte – şi pe care, noi, muritorii de rând, le consumăm fără să bănuim unde a ajuns nu doar comedia, ci şi mizeria umană.
Deci, scriitorii, sunt un fel de tarabagii care îşi vând cărţile, ca roşiile în piaţă, şi care vor încerca să va convingă, la fel ca negustorii, că roşiile lor sunt mai bune, mai ecologice, mai dulci, mai zemoase, net superioare calitativ etc.
Sunt dispuşi să vă spună orice, doar să atragă clienţii la marfa lor, jinduind să îşi vândă marfa, aşa cum florile aşteaptă polenizarea.
Mă rog, sunt roşii de mai multe soiuri, este adevărat, mai verzi, mai negre, dar tot pătlăgele rămân.

Arci: Ce alte pasiuni mai are Lucian Ciuchiţă?

   Lucian: Citesc, călătoresc, alerg prin parcuri….câteodată pictez şi mai bat la tobe…Da, am tobe în sufragerie…şi şevaletul în dormitor!

Arci: Ştiu că ne urmăreşti şi ne citeşti la rândul tău aşa că spune-mi sincer ce părere ai despre munca noastră? Şi pentru că eşti un profesionist poate ne mai dai câteva idei.

   Lucian: Apreciez foarte mult recenziile publicate pe site şi mă atrag foarte mult duelurile poetice…Ideea acestor interviuri cu scriitori mi se pare foarte bună întrucât aşa ne putem convinge de valoarea fiecăruia. Şi tot aşa se poate crea o punte de legătură între scriitori şi cititori…O idee bună ar fi să aveţi o emisiune culturală pe un post de televiziune…Parcă o văd pe Sorina Ciocârlan cum ne prezintă cele mai noi apariţii editoriale, ori cum discuta în direct cu scriitori de valoare…Mai întâi a fost ideea, aşa cum îmi place mie să spun…

Arci: Ce transmiţi echipei şi cititorilor site-ului Literatură pe Tocuri?

   Lucian: Le urez cât mai multe recenzii şi interviuri cu scriitori valoroşi…şi o emisiune la TV!
Va mulţumesc din suflet pentru susţinere şi interesantele întrebări, sper că nu am bătut câmpii prea tare…iară dacă am făcut-o, va rog să mă scuzaţi şi să mă credeţi pe cuvânt că am făcut-o cu sinceritate…
Arci: Ca întotdeauna …o plăcere să stau de vorba cu tine!

 

Mulţumesc că ai avut răbdare să stai la poveşti cu noi. Mult succes în continuare şi abia aştept un nou roman!

Mulţumim şi noi! Literatură pe tocuri

Succes!

by -
10

De-a v-aţi ascunselea, de Ian Rankin-Colecţia: Crime Mastersrecenzie

Titlu original: HIDE and SEEK 
Traducere din engleză:  Bogdan Hrib
Editura Paladin-Colecţia: Crime Masters
Număr pagini:  287

   Ian Rankin s-a născut în 28 aprilie 1960 în Cardenden, Fife, Scoţia. Tatăl lui avea o băcănie, mama lucra la cantina şcolii. După cursurile de la “Beath High School, Cavendenbeath” se hotărăşte spre neplăcerea părinţilor să studieze literatura. Încurajat de profesorul său de engleză, urmează cursurile Universităţii din Edinburgh.

   Până să devină scriitor cu normă întreagă a practicat o varietate de meserii pitoreşti: culegător de struguri, porcar, colector de taxe, cântăreţ în formaţia “Dancing Pigs”, jurnalist, secretar de colegiu, toată experienţa îl va ajuta în scrierea romanelor sale.

   Primele sale romane au fost în spiritul tradiţiilor scoţiene a lui Robert Louis Stevenson, sau chiar Muriel Spark, el însuşi fiind scoţian.
A colaborat la apariţia unor melodii pe plăci de vinil, pe cd-uri, la comedii muzicale, opera, piese de teatru, benzi desenate. A scris povestiri scurte şi nuvele, cu numele său, sau cu pseudonimul Jack Harvey.
Recunoaşterea i-a adus-o seria romanelor “Inspector Rebus”, 10 dintre acestea fiind adaptate ca serii de televiziune. A câştigat premii prestigioase: ”Gold Dagger”, ”Edgar Award” ,”Cartier Diamond Dagger”, ”ITV3 Crime Thriller Award”.
A colaborat la emisiuni de televiziune la: BBC TWO, BBC FOUR, CHANNEL 4.
La noi s-au tradus romanele : ”Rebus: Xsi O”, ”Apelul Morţilor” şi “ De-a v-aţi ascunselea”

“Într-un cartier rău –famat din Edinburgh, poliţia descoperă un cadavru, înconjurat de seringi, lumânări şi simboluri satanice. Deşi ar putea întocmi pentru acest caz un raport de moarte accidentală prin supradoză, detectivul John Rebus n-o face, ci îşi începe investigaţiile, atât prin adăposturile toxicomanilor, cât şi prin reşedinţele luxoase ale bogătaşilor, încercând să descopere ucigaşul.Treptat înaintea lui se dezvăluie o lume a corupţiei, pariurilor ilegale şi afacerilor dubioase.”

   John Rebus este un detectiv atipic, nu-i place să fie încătuşat de reguli, nu crede orice şi mai ales este curios, vrea toate piesele la locul lor. Este cu atât mai hotărât cu cât viaţa lui e meseria. Viaţa privată este un dezastru, o fosta soţie şi o fiica mutate la Londra, o relaţie cu o colegă Gill Templer terminată, ea cuplându-se cu un DJ Calum McCallum, relaţia cu tânăra Rian, în anturajul căreia se simte stingher şi străin, relaţie care moare singură.

   Aşa că Rebus rămâne cu meseria, cu cărţile sale, cu muzica ascultată şi ocazional cu un pahar băut cu Tony McCall, un poliţist simpatic pe care-l consideră prieten. Îi place şi Edinburgh, oraşul cu cartiere luxoase sau rău-famate, cu bogaţii şi săracii lui, dar totuşi oraşul lui.
Săptămâna începe cu anunţul unei crime. Locul- o casă din Pilmuir, o zonă lăsată în paragină devenită adăpost pentru drogaţi şi boschetari:

“Priveliştea zonei constă în iarba înaltă şi o mulţime de buruieni, în timp ce locurile de joacă ale copiilor, cândva pavate cu macadam şi acoperite cu bitum, deveniseră cratere de bombe, cioburile de sticlă aşteptând vreun genunchi împiedicat sau o mâna încercând să-şi găsească echilibrul. Majoritatea caselor aveau ferestre acoperite cu scânduri, burlane de scurgere sparte din care apa de ploaie se revarsa în vârtejuri, grădini noroioase, cu garduri rupte şi porţi lipsă. Se gândi că într-o zi însorită locul asta ar arata şi mai deprimant.”

   Cazul pare o supradoză de heroină, dar câteva elemente îl pun pe Rebus pe gânduri. Lângă cadavru un pliculeţ gol de heroină, în cealaltă mâna unul plin, trupul era cu mâinile desfăcute în lateral. Lângă el două lumânări mari, cu ceară scursă şi un borcan plin cu seringi de unică folosinţă.
Lui Rebus i se pare că seamănă cu un “Crucifix fixat cu heroină”, iar întregul ansamblu părea “
“…o pictură a lui Caravaggio, un centru iluminat înconjurat de nuanţe întunecate.”
Şi totuşi cadavrul are vânătăi pe corp şi pe faţă, iar în spatele lui, pe perete un desen simbolic:

“O stea în cinci colţuri, înconjurată de două cercuri concentrice, cel mai mare dintre ele având cam un metru şi şaptezeci în diametru. Totul fusese bine desenat, liniile drepte ale stelei, cercurile aproape perfecte.”

   E vrăjitorie? Astrologie? Sau doar punere în scenă? Rămâne de aflat!
La locul faptei era un fotograf, trimis de şeful poliţiei Watson, care voia poze de la orice incident legat de droguri pentru o campanie. Rebus îl roagă să-i facă şi lui câteva poze cu peretele, gândindu-se şi la o sectă satanistă. La plecare fotograful se oferă să-l pozeze spunându-i că face şi poze de grup şi de familie şi portrete la comandă. Dar lui Rebus nu-i plac fotografiile personale:

“Nu-i plăceau fotografiile, mai ales cele cu el însuşi. Nu doar pentru că nu era fotogenic. Nu, era mult mai mult decât atât.
Suspiciunea ascunsă că fotografiile chiar pot să-ţi fure sufletul.”

   Rebus verifică toată casa, baia plină de mizerie, care nu putea fi folosită, dar se va dovedi, mai târziu, locul ideal pentru a ascunde ceva. Şi apoi surprinzător, camera lui Ronnie-mortul, care avea ”un soi de identitate proprie, care-i fusese imprimată prin agăţarea unor imagini pe pereţi.”
Rebus îşi dă seama că fotografiile erau originale şi alcătuiau un portofoliu, erau fotografii chiar foarte bune:

Câteva reprezentau Castelul din Edinburgh în zile umede, ceţoase. Arată mai degrabă sumbru. Altele îl arătau în razele puternice ale soarelui. Tot sumbru arată. Una sau două fotografii erau cu o fată de vârstă incertă. Poză, dar surâdea larg, fără să ia în serios ce făcea.”

   Mai găseşte o sacoşă cu haine, şi cărţi science-fiction şi horror. Îl sună şi Tracy, fata din poze, prietenă cu Ronnie. Îi spune că Ronnie o salvase, dar îi spusese că va fi omorât.Tot ea era cea care sunase la poliţie, doar că ea găsise cadavrul în camera de sus. La întrebările lui Rebus, referitoare la vânătăile lui Ronnie, Tracy îi spune că acesta venea de multe ori plin de vânătăi, dar refuza să vorbească despre asta şi că visul lui era să devină fotograf, de aceea singurul lui bun de valoare era un aparat fotografic scump, aparat care nu se găsise. Apoi că mai avea un prieten Nell şi unul Charlie.

    Şeful lui Rebus, Watson, îl implică în campania lui antidrog, mai ales că fratele detectivului fusese închis tocmai pentru trafic de droguri. Watson îi cere să-l ajute cu partea publică a campaniei şi-l va introduce în cercul de oameni influenţi care-l sprijină. Aşa îi cunoaşte pe James Carew-magnatul imobiliarelor în oraş, pe avocatul Malcolm Layon, pe Finlay Andrews care deţinea clubul exclusivist Finlay”s.
Intrigat de unele lucruri, Rebus se întoarce la casa unde a avut loc crima şi vede peste pentagramă scris cu vopsea roşie “Salut Ronnie”, chiar găseşte pe jos un clips, ca cele folosite la prinderea cravatelor de către poliţişti. Apoi, cu ajutorul poliţistului Brian Holmes şi al altor colegi ai acestuia, îl găseşte pe Charlie, la care va găsi şi aparatul lui Ronnie, un student al cărui unchi fusese magician. Preocupat de lucruri oculte, de viaţa drogaţilor, Charlie locuia acolo din când în când că într-un experiment. Îl găseşte pe Nell, care se dovedeşte a fi fratele poliţist a lui Ronnie şi le află povestea.

    Mergând pe orice pistă posibilă, cercetează locurile de întâlnire ale homosexualilor, dându-se iniţial drept client, crezând că vânătăile lui Ronnie sunt de la o partidă scăpată de sub control.
Pare că s-a apropiat cam mult, aşa că homosexualul care-i dăduse informaţii contra cost, vine la poliţie şi spune că Rebus i-ar fi propus o partidă. Pe perioada cercetărilor este liber să stea acasă, doar că mai hotărât şi mai determinat decât oricând Rebus cercetează în continuare.
Află despre luptele de câini, organizate de oameni bogaţi, dar acestea nu păreau a avea legătură cu crima cercetată de el.
Totul i se pare ca o ţesătură de păianjen, dar nu poate renunţa mai ales că existenţa otrăvii din drogul luat de Ronnie transformă oficial supradoza în crimă.

   Cel care organiza luptele de câini este arestat, se dovedeşte a fi DJ Calum, care pentru a-şi uşura pedeapsa îl cheamă pe Rebus şi-i spune tot ce ştie despre clubul Hyde (era cuvântul pe care Ronnie i-l spusese lui Tracy) Îl găseşte şi pe fotograful care-i furase lui Ronnie ideile şi află cine i-a vândut pozele.
Până la urmă mărturia lui DJ este ultima piesă din puzle şi Rebus desfăşoară ghemul, descoperind vinovaţii. Oameni cu greutate şi averi, care se îmbogăţeau şi-şi câştigau puterea prin şantaj şi crime făcute fără nici o remuşcare.
Doar că până la urmă piesele importante mor şi lucrurile nu iau amploare, mai ales pentru că aleşii nu voiau ca Edinburgh să pară un oraş nesigur, un oraş al crimei:

Şi aşa se încheie. Povestea era dată uitării, zvonurile mureau încet-încet.”
“Îşi amintise în restaurant câte vieţi omeneşti se pierduseră din cauza clubului Hyde’s şi cât de puţină dreptate fusese făcută acolo”

   Autorul ne prezintă povestea şi faptele în paralel cu vieţile agenţilor de poliţie, ale dezmoşteniţilor sorţii şi ale bogătaşilor. Rebus este tipul de detectiv foarte inteligent, deductiv şi tenace ca un buldog, care nu se lasă până nu complectează toate piesele de pe tabla de joc.
Acţiunea este trepidantă, dialogurile abundă, totul pare un labirint ale cărui alei se tot întretaie, dar până la urmă găseşti ieşirea.
Aşa că nu mă miră aprecierea făcută de un alt autor cunoscut Michael Connelly:
Ian Rankin se numără printre cei mai buni autori contemporani de romane poliţiste”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Moartea unei călăuze pe râu de, Richard Flanagan-prezentare

Editura> Litera

Data apariției: septembrie 2017

Format: 127 x 197

Nr. pagini: 368

   Aljaz Cosini, călăuză pe râurile tumultuoase din Tasmania australiană, conduce un grup de turişti într-o expediţie pe râul Franklin. Un om obişnuit, cu eşecurile, spaimele şi regretele sale, Aljaz dă dovadă de un eroism surprinzător atunci când un turist cade din barcă, punându-şi în pericol propria viaţă pentru a-l salva. Captiv el însuşi sub apă, într-un prag al râului, este asaltat de viziuni deopotrivă teribile şi fantastice, care se succed aparent haotic, într-o ordine aleatorie: istorii de viaţă ale unei suite de personaje pe care Aljaz le-a cunoscut mai mult sau mai puţin, zugrăvite cu mult realism şi expresivitate a limbajului. Scenele din viaţa de familie se împletesc iscusit cu povestea celor patru zile şi jumătate ale expediţiei pe râu, prilejuindu-i personajului principal reflecţii pasionate despre destinul tragic şi fragil al omului.

Sursa foto si text: Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Fragment din romanul în lucru: Din altă viață, de Neguț Marius Albert

Prima dragoste

   La șapte ani sunt dat la școală. Mama face ce face și ajung în clasa celei mai bune învățătoare, tovarășa Ioan.

          În chiar prima zi din clasa întâi, reușesc să fiu urecheat pentru că, neajungând la întrerupătorul din toaletă pentru a aprinde lumina, îl pocnesc cu trusa sanitară și-l sparg. Tovarășa învățătoare solicită prezența mamei la școală, ceea ce are urmări tragice asupra integrității perciunilor mei, atât pe moment, cât și la finalul trimestrului întâi, când mă prezint cu carnetul de elev acasă, iar ai mei văd că am nota 9 la purtare.

  Totuși, învăț bine și în clasa a doua sunt făcut pionier printre primii. Fetița care îmi pune cravata roșie la gât – Dănuța, mă sărută pe obraji, iar mie îmi este suficient pentru a o transforma în zeița visurilor mele. Mă zbat astfel, îndrăgostit fără speranță peste un an de zile. Între timp, ca orice Romeo găsesc un confident căruia îi destăinui pasiunea ce-mi macină sufletul. E de mirare că acesta îi spune Dănuței?

  Într-o bună zi, în recreația mare, în fața tuturor copiilor, lumina ochilor mei se proțăpește în fața mea, cu mânuțele în șolduri, sfântă întruchipare a curiozității feminine, amestecată cu o doză de indignare:

   — E adevărat? mă întreabă ea, cu autoritatea pe care funcția de comandant de detașament i-o dă.

  — Ce anume? bâigui eu, în timp ce rânjetul prietenului în care avusesem atâta încredere îmi iscă o vagă bănuială.

   — Este adevărat că mă iubești?

   Mă uit în sus, cu speranța că tavanul se va prăbuși peste mine, apoi în stânga și-n dreapta, căutând o cale de scăpare. Siderați de îndrăzneala mea, colegii mă privesc, iar eu citesc întrebările din ochii lor:

Tocmai pe Dănuța?

Cea mai frumoasă fată din clasă?

Tu chiar nu te uiți la tine?

Îmi iau inima-n dinți și, curajos ca un cocoș în fața satârului, rostesc:

   — De mult!

   Timpul trece, iar eu mă afirm ca fiind bunicel la învățătură. Fac echipă cu Dănuța la un concurs de istorie la care luăm locul trei. Apoi la un altul de circulație rutieră unde ne clasăm pe locul doi. Prind gustul întrecerilor, nu atât pentru că îmi face plăcere să învăț, cât pentru că, tovarășa învățătoare mă pune mai mereu în echipă cu dragostea vieții mele. Totuși, spre tristețea mea, la următorul concurs, unul de igienă dentară, învățătoarea mă trimite singur.

   În cadrul lecțiilor pregătitoare susținute de doctorița stomatolog a școlii aflu că habar n-am să mă periez corect. În loc să fac mișcările vertical, ca un novice frec dințișorii orizontal… Băiat serios, remediez problema rapid – fug la librăria din cartier de unde cumpăr o cărticică ce conține cam tot ceea ce un copil curios ca subsemnatul, ar vrea să afle în privința igienei bucale.

În doar două zile sunt tobă de carte. Înarmat cu o periuță nou nouță mă prezint la concursul cu pricina.

   Membrii juriului mă privesc ostil, dar eu nu mă bulversez. Sunt prea bine pregătit pentru a-mi face probleme, doar că, din motive care îmi scapă, se cam învârte încăperea cu mine. Medicul școlii prezent în sală, mă studiază și pune verdictul: Pojar!

În loc să mă bucur de gloria certă a câștigării concursului, mă văd forțat să stau acasă, la pat, două săptămâni! Însă, nu aceasta e durerea cea mai mare, ci aceea că săptămânile cu pricina sunt pline de dor!

Din păcate, în momentul în care revin, locul din prima bancă, acolo unde stătea Dănuța, e gol.

Dragostea mea s-a mutat din cartier și din școală…

Fragment din romanul în lucru: ”Din altă viață”. Neguț Marius Albert

DISPONIBIL DIN 10 OCTOMBRIE 2017

Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnès Martin-Lugand-prezentare

DISPONIBIL DIN 10 OCTOMBRIE!

Editura Trei

Titlul original: Entre mes mains le bonheur se faufile

Traducere de: Carmen Otilia Spînu

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 240

   Încă din copilărie, Iris a fost pasionată să creeze haine, să le dea viaţă prin magia cusutului – nimic nu o poate face mai fericită. Dar părinţii ei nu i-au împărtăşit ambiţia de a deveni creatoare de modă, pe care o considerau doar un capriciu. Iar Iris, cu durere în suflet, s-a resemnat.

   Astăzi, tânăra se sufocă într-un orăşel de provincie, soţul o neglijează, iar viaţa pare să i se fi oprit în loc. Dar dezvăluirea unui cumplit secret de familie o îndeamnă pe Iris să-şi ia viaţa în mâini. Nu renunţă la pasiunea ei şi se înscrie la o şcoală de haute couture din Paris, unde o întâlneşte pe Marthe, muză şi mentor, tulburătoare şi autoritară…

Portretul convingător al unei femei în căutarea propriei identităţi, Fericirea îmi scapă printre degete ne atrage într-o aventură amețitoare de care, asemenea lui Iris, cititorului îi va fi greu să se elibereze.

“Scrisul lui Agnès Martin-Lugand e o forță descătușată.” – Le Parisien

   “Fericirea îmi scapă printre degete este un amestec de simplitate și profunzime. Dincolo de povestea acestei tinere femei, autoarea, care e și psiholog, își îndeamnă cititorii să-și pună întrebări legate de propriile vieți. Cum fiecare dintre noi poate, într-o zi, să mediteze asupra destinului său și asupra alegerilor pe care le face, Iris ne demonstrează că există mereu posibilitatea unui nou început.” – Paris Match

După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès Martin-Lugand s-a dedicat scrisului, publicându-și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Astfel, romanul său a cunoscut un succes uriaș, fiind tradus în mai multe limbi. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de producătorul american Harvey Weinstein.

La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut Îmi pare rău, sunt așteptată…, Viața e ușoară, nu-ți face griji și Oamenii fericiți citesc și beau cafea.

Sursa foto şi texct> Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt-recenzie

Seria „Legenda celor patru soldaţi”

Titlul original: „To Seduce a Sinner”

Traducerea din limba engleză: Bianca Mateescu/Graal Soft

Editura: Litera

Colecţia „Iubiri de poveste”

An apariţie: 2016

Număr de pagini: 321

   Ce am simţit citind acest volum? Un amalgam de sentimente. M-a fermecat prin spontaneitatea personajelor, prin felul deschis prin care se manifestau. Este ca şi cum autoarea ne dă câteva fire de aţă pe care ni le leagă de degetul mic de la mâna dreaptă ori stângă şi ne ia cu dânsa spre un labirint, poate că al minotaurului, dar eu, cititor, nu am găsit decât o poveste a patru soldaţi care şi-au creat o viaţă cu bune şi cu rele şi care doresc să afle adevărul ce stă în spatele unui masacru. Imaginaţi-vă un ciclon, iar în mijlocul acestei furtuni stau cuvinte încâlcite care aşteaptă a fi ordonate de către…

   Elisabeth Hoyt , autoarea ale cărei romane de dragoste istorice au urcat rapid în topurile de bestselleruri. De asemenea, cărţile ei, traduse până acum în 15 limbi, au fost nominalizate de patru ori la premiul RITA şi au câştigat de două ori premiul Romantic Times Reviewer’s Choice. Elisabeth s-a născut în New Orleans, dar a crescut în St. Paul, Minnesota. A călătorit mult şi a vizitat St. Andrews, Scoţia; Germania, Franţa şi Belgia. A petrecut un an în Oxford şi, pe timpul unui schimb de vară între studenţi, a locuit în Kawasaki, Japonia. Are BA în antropologie de la Universitatea din Wisconsin la Madison. A mai scris trilogia „The Princess”,   seriile „Maiden Lane” şi „Legend of Four Soldiers”.

   Volumul se deschide şi de astă dată cu imaginea unui soldat care se întorcea de la război. El mărşaluia spre casă, un loc  în care credea şi nu prea credea pentru că ştia că nu mai exista un cineva care să îl aştepte. Numele său era Jack Zâmbăreţul. Acesta este imaginea în oglindă a personajului principal, vicontele de Vale, Jasper Renshaw, proaspăt părăsit în faţa altarului pentru un preot cu părul bălai. Nici bine nu a fost anulată căsătoria că în pragul casei sale a apărut o nouă soţie, Melisande Fleming, care se oferă să se mărite cu el. Jasper este năucit la cât de repede merg lucrurile şi, pentru a nu mai pierde timp preţios cu cucerirea unei alte femei, acceptă propunerea domnişoarei Fleming. El nu îşi dă, însă seama că Melisande îl iubea pe acesta de mai mulţi ani: l-a urmărit cum i-a cerut mâna celei mai bune prietene ale sale şi cum a fost, ulterior, părăsit; l-a privit cum flirta cu alte femei, dar nu a avut destul curaj să vină mai aproape de acesta. Ea este mult prea timidă, nu îi plac evenimentele mondene, aceasta fiind în totală contradicţie cu felul de  a fi al lui Jasper care doreşte să fie mereu în centrul atenţiei şi sufletul oricărei serate. Vicontele de Vale este un om cu zâmbetul pe buze, dar care ascunde un trecut tragic, fiind unul dintre puţinii supravieţuitori ai masacrului de la Spinner’s Falls. Nu vrea să îi arate soţiei sale adevăratul său chip, plin de amărăciune, de dor faţă de prietenii şi camarazii pierduţi pe front. Se vor duce, însă două bătălii: a lui Melisande pentru a-l cunoaşte mai bine pe viconte şi pentru a-l ţine la distanţă „când intră în sala unde avea loc balul mascat al lui Lady Graham, Melisande îşi ascunsese mâinile tremurânde între faldurile fustei…detesta genul acela de mondenităţi…dar acela era teritoriul lui Jasper. Şi dacă voia să-i arate că putea fi o înlocuitoare mai mult decât potrivită pentru nenumăratele lui iubite, atunci trebuia să-l înfrunte pe propriul teren” şi a lui Vale pentru a o cuceri.

   Jasper începe să o curteze pe Melisande; îşi dă seama că în spatele hainelor anoste, chipului şters, timidităţii sale, se află o femeie puternică, inteligentă,  plină de pasiune, dar care nu va trebui să ştie niciodată ce face vicontele de Vale în timpul său liber: încearcă să găsească persoana care şi-a trădat camarazii pe câmpul de luptă. Tot întrebând, Jasper află că trădătorul ar fi avut mama din Franţa, dar lucrurile se complică. Va pleca împreună cu Melisande în Scoţia către singuraticul Sir Alistair Munroe, un alt supravieţuitor al masacrului pentru a afla mai multe. În tot acest timp îşi va apăra soţia de intemperii şi va descoperi…ceva ce rămâne de citit…

   Opera este scrisă la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient şi omniprezent. Ceea ce impresionează este modul în care sunt construite personajele, gândurile acestora, sentimentele pe care le dau în vileag:

Jasper se uită la soţia lui, care stătea pe scaunul de vizavi de el…în timp ce stătea şi o privea, mintea lui plănuia furioasă următorul asalt asupra fortăreţei sufletului ei…La ce te gândeşti? întrebă Melisande şi vocea ei căzu în gândurile lui, precum o pietricică într-un lac./Mă întreb dacă eşti o zână, îi răspunse el./Îţi baţi joc de mine./Din păcate, nu, inima mea. ”.

Lectură plăcută!!!

Notă: 5/5 steluţe

Cartea Seducerea unui păcătos, de Elizabeth Hoyt poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
9

,,Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

Domina, de L.S.Hilton-Editura Litera-recenzie

Titlu original: „Domina”

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Număr de pagini: 336

   Primul volum al seriei cu același nume semnate de L.S.Hilton, „Maestra”, a fost o adevărată revelație pentru mine în 2016 și am catalogat-o ca un must-read al anului. În ciuda părerilor împărțite ale cititorilor cu privire la această carte, în mare parte datorate abundenței scenelor explicite cu caracter sexual în care era implicată protagonista, eu am apreciat stilul autoarei, numeroasele întorsături de situație, dar mai presus de orice construcția personajului principal. Admit totuși faptul că volumul poate fi lecturat alături de un pahar mare de limonadă, pentru orice eventualitate.

   Judith Rashleigh demonstrează în „Maestra” că este genul acela de personaj spumos, un caracter puternic, care nu renunță până nu-și îndeplinește scopurile, chiar dacă acest lucru presupune să-și lase furia să-i controleze acțiunile. Poate purta uneori diverse măști – femeia seducătoare, femeia ușoară, femeia de bani gata, dealerul de artă sau justițiarul – dar nu vă lăsați păcăliți de toate acestea, ea întotdeauna are în minte un plan bine pus la punct. Nu se lasă dată la o parte, batjocorită sau înșelată. În ciuda faptului că uneori poate părea complet dezlănțuită, liberă de orice restricții și inhibiții, acționând din impuls și aparent fără raționament, protagonista este ghidată de orgoliu, onoare și corectitudine. Iar în această ecuație nimic nu este mai presus pentru ea decât arta. Aceasta din urmă nu poate fi pângărită sub nicio formă deoarece oricine face o astfel de greșeală, va plăti cu viața.

Cu o asemenea protagonistă în prim-plan, cum să nu aștepți cu nerăbdare volumul al doilea?

  Când am pus mâna pe „Domina”, nu știam cum să pătrund mai repede din nou în lumea lui Judith. De data aceasta o găsim în Veneția, sub numele de Elisabeth Teerlinc, conducând propria galerie de artă intitulată Gentilenschi. Pare mai liniștită, departe de trecutul tumultos, iar lucrurile par să fi reintrat pe făgașul normal, arta ocupându-i din nou o bună bucată a timpului. Dar noua viață îi este tulburată de vizita unui bărbat misterios, dr. Ivan Kazbici, care îi propune să-și ofere serviciile pentru evaluarea colecției de tablouri ale unui anume oligarh rus, Pavel Iermolov. Această ofertă este cât se poate de atractivă și intrigantă pentru Judith datorită, în primul rând, semnificativului onorariu pe care urmează să-l primească și, în al doilea rând, faptului că tablourile deținute de Iermolov sunt un adevărat mister. Se vehiculează că ar fi posesorul unor opere importante pe care le-ar fi achiziționat prin intermediari, precum Picasso, Matisse sau Pollock și două lucrări foarte râvnite de Botticelli din colecția Jameson. Cu siguranță vizionarea unui asemenea colecții reprezintă o oportunitate de nerefuzat, iar Judith este conștientă de acest lucru și acceptă termenii impuși.

   Vizita colecției private a lui Iermolov este de-a dreptul copleșitoare pentru Judith, care decide în final că nu se consideră suficient de pregătită pentru a oferi o evaluare justă. Astfel, refuză cu regret oferta și se întoarce la propria galerie. Însă după acest eveniment, lucruri stranii par să se întâmple. Protagonista simte din ce în ce mai des că este urmărită, iar obiecte din apartamentul ei își schimbă în mod inexplicabil locul. Vizita neașteptată a Elenei, o femeie pe care Judith o cunoaște de la o petrecere, tulbură și mai mult apele. Aceasta îi mărturisește că este soția lui Iermolov, de care oligarhul dorește să divorțeze. Ea se teme că în urma separării va fi ucisă din cauza informațiilor secrete pe care le cunoaște. Îi dezvăluie, de asemenea, că fenomenele stranii din ultima vreme i se datorează tot lui Iermolov care încearcă să o intimideze ca urmare a refuzului ofertei de evaluare a colecției de artă. Astfel, pentru a evita inevitabilul sfârșit, Elena vrea să pună mâna pe un misterios desen de Caravaggio, ce este foarte valoros, iar pentru asta vrea să apeleze la ajutorul lui Judith. Deoarece protagonista încearcă să o convingă că o asemenea operă nu poate fi decât un fals și că ar fi mai bine să se reorienteze spre alte tablouri deținute de soțul ei, femeia o amenință că îi va dezvălui adevărata identitate și totodată implicarea într-o crimă din trecut. Acest pericol neașteptat trezește la viață demonii lui Judith.

„Ajunsesem atât de departe. Crezusem că Elisabeth Teerlinc lăsase în urmă toate acestea, dar trecutul încă mă urmărea, la fel de sigur ca acel parfum de crini dintr-o cameră tăcută, brațele lor continuând să se agațe de mine, să mă tragă în jos până când valurile trecutului aveau să se închidă inevitabil peste capul meu.”

„Mi-am ațintit privirea dincolo de ea, pe chei, luptându-mă simultan cu impulsul de a o împinge în apă și cu o senzație bruscă de claustrofobie sufocantă, ca și cum combinația de circumstanțe care mă adusese în acest punct începea să se încolăcească în jurul meu ca o hidră șuierătoare și agresivă care nu putea rămâne niciodată adormită.”

   În ciuda amenințării Elenei, Judith tinde să refuze să se implice în recuperarea desenului de Caravaggio, însă când află că Iermolov o suspectează că acesta s-ar afla deja în posesia ei, ca urmare a unui eveniment din trecut, și că dorește cu orice preț să pună mâna pe el, trebuie să se decidă pe ce drum să o apuce. Chiar dacă se simte încolțită și depășită de situație, protagonista pornește într-un joc de totul sau nimic pentru a se salva. Va fi demascată și va ajunge să plătească pentru crimele din trecut? Își va găsi sfârșitul în mâinile oligarhului sau va găsi o modalitate să scape și de această dată dintr-o situație aparent fără ieșire? Aventura pentru aflarea deznodământului cu privire la soarta lui Judith vă va purta într-o călătorie plină de neprevăzut prin Veneția, puțin prin Anglia natală, Paris și Belgrad.

   Așa cum ne-a obișnuit încă din primul volum al seriei, L.S. Hilton păstrează și în „Domina” stilul dinamic de scriere, ce abundă în detalii cu privire la locurile tranzitate de protagonistă și la minunatele opere de artă cu care intră în contact. Pentru cei care au fost deranjați de scenele erotice numeroase din „Maestra”, în volumul al doilea acestea sunt reduse semnificativ, însă condimentează în continuare acțiunea pe alocuri. De asemenea, cititorii vor pătrunde mai adânc în amintirile lui Judith, ajungând până în copilărie, fapt ce ne permite să înțelegem mult mai bine atitudinea și modul său de gândire, cât și pasiunea pentru artă sau vestimentația scumpă.

„Prețul de pe coperta interioară era de șaizeci de lire. Șaizeci de lire pentru o carte, iar doamna mi-o dăduse pe degeaba. Am pus cu grijă cartea sub patul meu și am răsfoit-o atât de des, încât, în timp, am ajuns să știu pe de rost numele fotografilor și ale creatorilor de modă. Nu-i vorba că mi-aș fi dorit neapărat acele haine. Doar că mă gândeam că, dacă aș fi fost genul de persoană care să le aibă, m-aș fi simțit diferit. Dacă aș fi avut astfel de lucruri, aș fi putut să aleg în fiecare zi unde să fiu. Aș fi putut să-mi controlez viața interioară prin intermediul aspectului exterior.”

„Trecuse atâta timp de când nu mai avusesem ocazia de a privi astfel tablourile, nu măsurând sau evaluând, nu calculând ceea ce îmi aminteam și ceea ce trebuia să știu, ci, pur și simplu, privindu-le, privindu-le cu tot corpul, cu simțurile relaxate. Nimic din ceea ce făcusem în dormitorul meu, nimic din ceea ce făcusem vreodată cu oricine, nu se putea compara cu această experiență. Termenul potrivit este extaz.”

   Totuși, pe parcursul lecturii am simțit că îi lipsește ceva. Ca să punctez exact, acțiunea mi s-a părut că avansează lent și fără evenimente semnificative, cel puțin în prima jumătate a cărții. Totodată, Judith mi s-a părut mai moale o bună parte a volumului, uneori chiar pasivă, nesigură, pierzându-și astfel din farmec, acea forță care o ghida și o ajuta să depășească orice obstacol în primul volum. Din fericire, aceste probleme sunt remediate în a doua jumătate a cărții ce abundă în întorsături de situație și în care protagonista se trezește din nou la realitate, mobilizându-se pentru a ieși victorioasă.

   Așadar, „Domina” este un volum care continuă cu succes seria „Maestra”, ce vă poartă într-o aventură tumultoasă în lumea artei și a afacerilor necurate din aceasta, dar și în viața unei femei puternice care este în stare să riște totul pentru a-și atinge idealul și a scăpa de fantomele trecutului. O recomand cu drag celor care vor să descopere pe unde o mai poartă destinul pe Judith, dar și celor care nu au încercat încă scrierile lui L.S. Hilton însă vor să citească un thriller bun.

Cartea Domina, de L.S.Hilton  poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

 „Cărțile sunt nemuritoare! O carte care nu va fi o simplă creație literară, ci un mesaj către omenire.”

Celeste-Planeta Purgatoriului, de Lucian Ciuchiță-recenzie

Titlul original: Celeste – Planeta Purgatoriului
Editura: Ștefan
Anul apariţiei: 2017
Număr pagini: 238
Gen: S.F.

   Exact așa este această carte. Dincolo de acțiune, de firul narativ și personaje, conține un mesaj către omenire. Este mai mult decât un roman S.F., povestea și genul literar fiind simple pretexte pentru a transmite ceva; un semnal de alarmă, o atenționare către oamenii din ziua de astăzi, care aleargă după câștig, după bani, fără a se mai bucura de lucruri simple; ne este înfățișată realitatea actuală, plină de non-valori și modele false, guvernată de bani și obsesia pentru aspectul material, o societate superficială, în care uităm să acordăm importanță lucrurilor cu adevărat importante, alergând după himere; uităm să petrecem timp cu cei dragi, suntem indiferenți la suferința altora, nu mai avem timp să ne delectăm cu o carte bună… Rezultatul? Societatea de azi și valorile aferente.

„Într-o Lume în care se preferă comoditatea de a accepta ideile altora, fără a face acel minim și obligatoriu efort de a îți folosi propriul creier, rațiunea era înghețată și logica ocolită sau privită cu suveran dispreț – că nimeni nu este mai fudul decât prostul.”

„A nu fi noi Centrul lumii era o remarcă deranjantă pentru cei care gândesc puțin, sau deloc, dar firească pentru alții, care, bineînțeles, o acceptau ca pe un postulat.

De ce omenirea ajunsese în acest stadiu de decădere la toate nivelurile și arăta atâta dezinteres față de cunoaștere?”

„Din păcate, visul Kysei nu putea continua pe aceleași coordonate și în viața reală, unde există cu totul alte personaje adaptate acestor vremuri: educatoare stresate în loc de zâne, motocicliști nebuni care înlocuiesc prinții de altădată și, desigur, prințese substituite de miss-uri buzate și peste tot siliconate care nu sunt nicidecum frumoase, ci chiar mai urâte decât Cruela din filmul „101 Dalmațieni”.”

„Acum, sunt supărată pentru că realizez în ce lume am trăit. O lume falsă, sub imperiul minciunii și al nonvalorii. O lume complicată și întunecată.”

„Cu cât avansați din punct de vedere tehnologic cu atât pierdeți latura spirituală. Ați uitat să iubiți, ați uitat să trăiți. Viața în marile voastre orașe este sortită eșecului, pierdeți contactul cu adevăratele valori, constant, într-o progresie geometrică.”

O carte cu substanță, cu mesaj.

   Celeste este o femeie de 32 de ani, ce locuiește la Paris, alături de soțul și fetița sa, Cesar și Kysa. Deși suferă de diabet și nu totul merge tocmai bine din punct de vedere financiar, ea este mulțumită, extrăgându-și fericirea din timpul petrecut cu familia; are o relație minunată cu soțul ei și își adoră fetița.

   Totul ia o întorsătură radicală într-o dimineață ce începuse ca oricare alta. După ce își duce fetița la grădiniță, constată că uitase să-și facă injecția obișnuită, ce avea rolul de a-i ține perfida boală în frâu. Injecția ce trebuia făcută strict la o anumită oră. Acest lucru îi provoacă o criză diabetică, începe să se simtă rău, blocată fiind în mașină. Culmea, devine tocmai victima ciclului indiferenței, oamenii din jur fiind preocupați de propriile vieți în detrimentul problemelor altora. Cu toții se comportau așa, singura vină fiind aceea de a se lăsa pradă inerției: așa cum nici ea nu observa că o bătrână nu poate trece strada, nici alții nu observau că ea era la un pas de moarte:

„Știa traseul pe de rost, dar, de fiecare dată, observa ceva nou ce o punea pe gânduri: un om căzut în colțul străzii (pe care nimeni nu-l vede!); un cățel pierdut (pe care nimeni nu-l caută!), un capac de canalizare dispărut (pe nimeni nu interesează!); o bătrână care s-a oprit în fața trecerii de pietoni și nu distinge culorile semaforului (pe care nimeni nu o ajută!) și… multe altele care scapă ochilor vigilenți ai civilizației moderne. …

Cu ochii larg deschiși, cu privirea blocată, ațintită într-un punct orb, Celeste simte că sunt ultimele ei secunde de viață, și este mai tristă ca niciodată că nimeni nu vede, că nimeni nu-i sare în ajutor, că pe nimeni nu interesează că lângă ei un suflet piere… chiar dacă se află în mijlocul orașului, înconjurată de oameni și mașini. …

Acești indivizi, cu suflet rece, se gândesc că poate este o drogată, intrată în stare de sevraj, poate o bețivă care a turnat prea puțină cafea în coniacul de dimineață, poate… și, în fond, ce îi interesează pe ei ce face ființa aia inertă din mașina ei atât de banală!?”

   Deodată, salvarea pare să vină de la o femeie înveșmântată în alb, ce o eliberează. Până să se dumirească, Celeste ajunge la o concluzie: este răpită de extratereștri. Este condusă pe planeta Atracius, din altă galaxie decât Calea Lactee. Este uimită să constate că locuitorii acelei planete au înfățișare umană, nici vorbă de imaginea cu care ne-am obișnuit din filme. În plus, sunt mult mai avansați decât pământenii în ceea ce privește știința și tehnologia, comunică telepatic, cuvintele fiind de prisos. Și culmea, nu se foloseau de această abilitate pentru a descoperi secrete  sau pentru manipulare, însă chiar mă amuzam gândindu-mă: dacă ei comunicau telepatic, nu mai puteai să înjuri pe nimeni în gând.

„Era destul de evident că „cel mai de jos” atracian era superior oricărui geniu pământean,un lucru extraordinar, căci, asta se întâmpla în oricare domeniu, adică, dacă e s-o spunem pe de-a dreptul, un singur atracian era superior cumului de inteligență al tuturor geniilor de pe Pământ.”

„Dacă mai exista vreo speranță că pământenii sunt cele mai evoluate ființe din Univers, ea mi s-a spulberat ca un balon întâlnind în cale un spin.”

Totuși, ceva le lipsește. Ceva fără de care noi n-am concepe să trăim: iubirea.

„Dar, și acum îți răspund, deodată celorlalte două întrebări ale tale, da, ne căsătorim, dar nu cunoaștem acel sentiment ce voi numiți „dragoste”. Noi nu spunem că ne „iubim” părinții, noi le spunem că le suntem „recunoscători”; noi nu folosim cuvântul „iubit” pentru cei cu care ne căsătorim sau celor cu care urmează să o facem, le spunem „prieteni de rangul întâi”; noi spunem „facem sex”, nu cum spuneți voi „facem dragoste”, fiicele sau fiii noștri nu sunt „iubite odoare” ci „fala atracienilor”.

„Da, noi, oamenii, putem să iubim și să oferim dragoste… Este în firea noastră umană să ne transmitem unii altora sentimente de iubire… De aceea suntem triști sau fericiți, în funcție de trăirile noastre… Asta înseamnă să iubești cu adevărat… să suferi, or poate să mori din dragoste…”

„Știu, am recunoscut-o, suntem departe de a fi perfecți, ba chiar unii dintre noi sunt mai aproape de imperfecțiune. … E o lume bună, e drept, dar, crede-mă! ăia de pe Pământ care nu suntem „toți la fel” știm să iubim, ceea ce se pare că voi nu știți.”

„- Celeste, spuse Kyrra pe un ton elegiac, specific unui poet obișnuit cu melancolia, eu tot nu am prea înțeles ce este dragostea? Ce simți când iubești?

   Celeste află că a fost adusă acolo cu un scop. Are o misiune de îndeplinit. O misiune ce va salva planeta Atracius de la pieire.

   Cum ar putea ea, o pământeană, să salveze o planetă cu o civilizație mult mai avansată decât a noastră? De ce au ales-o pe ea? Se va mai întoarce pe Terra? Ce se va întâmpla cu familia ei? Va reuși în misiune? Răspunsurile la toate aceste întrebări le veți afla citind cartea.

„Vezi Celeste, tu nu ești o ființă oarecare, și acesta este motivul pentru care te-am ales pe tine din miliardele de pământeni.”

„La naiba… oare ce fac acum? Cred că am înnebunit! Mă simt atrasă de un extraterestru și l-am uitat definitiv pe Cesar! Cât de mult sau mai bine zis în ce anume m-am transformat? Poate, pe Eden, numai îl stimez… ori poate mă înșel…”

„- De ce ai intrat în mintea și în gândurile mele, Eden? De ce, astfel „violată”, nu pot să te resping? De ce mă simt atrasă de tine? Și, de ce, în același timp vreau să mă opresc? De ce nu pot să plec, chiar acum, pe Pământ?”

   Așa cum am spus, acțiunea este un pretext, o metaforă pentru a accede la un sens mult mai profund. Celeste poartă cu atracienii tot felul de discuții filosofice pe mai multe subiecte, fiecare venind cu un mesaj. Dintre acestea, cel mai mult mi-a plăcut povestea puiului de elefant (veți vedea despre ce vorbesc când veți citi cartea).

„Frumoasa Celeste. Ești desigur frumoasă, dar aici, pe Atracius „frumosul” se referă la partea interioară a ființei noastre, nicidecum a aspectului exterior. Frumusețea – la voi o noțiune înșelătoare, efemeră – aici se referă la valorile spirituale pe care le acumulezi, nu la îmbrăcăminte, podoabe și tehnici de înfrumusețare.”

„Celeste, de ce voi pămîntenii trăiți cu speranța că mâine va fi o nouă zi, mai bună decât azi? De ce nu luptați pentru ca azi să fie așa cum vă doriți? Și dacă mâine începe azi?”

„Nebunul nu este întotdeauna ceea ce pare! Oare câți au fost ridiculizați și considerați „nebuni” de către voi pământenii, deși ei, prin genialitatea lor, v-au dăruit cele mai fascinante și excepționale descoperiri! … Mă rog, linia care separă un „nebun de geniu” de nebunii adevărați este destul de subțire și trebuie să fii atent ca să vezi diferența. Dacă mă gândesc mai bine la lumea voastră terestră, trebuie spus că aveți un mod ciudat de judecată și înțelegere a fenomenelor care vă înconjoară și că, de multe ori, reacționați cu sălbăticie, aroganță și ignoranță față de ce este prețios…”

   La un moment dat, acțiunea de pe o anumită planetă este folosită ca o metaforă pentru ceea ce se întâmplă pe Pământ:

„În prostia lor, populația i-a crezut și au fost de acord cu toate acțiunile militare pregătitoare, ce prevesteau un război de cotropire. Au reușit să-și instaleze scuturile „de protecție” îndreptate împotriva unui dușman imaginar.” – vă sună cunoscut?

   Observăm și o critică subtilă la adresa filmelor americane cu extratereștri, pline de clișee în ceea ce privește aspectul acestora sau lipsa atenției la detalii în modalitatea de comunicare:

„Oh, nu! Nici pomeneală de corpuri fusiforme și capete ca o pară în care plutesc doi ochi imenși și nici cu vreuna dintre speciile dizgrațioase până la oribilitate, cum sunt prezentați extratereștrii, cu predilecție, în filmele americane.”

 „Revenită în prezentul călătoriei sale, cu eforturi vizibile de exprimare, încearcă să-i abordeze din nou, mai mult prin limbajul surdo-muților decât prin cuvinte, dat fiind faptul că încercările anterioare fuseseră un eșec, extratereștrii părând a nu avea habar nici de germană, nici de franceză ori engleză – o „minune” ce nu se petrece în filmele americane S.F. în care toți galacticii sunt vorbitori de engleză. Engleza americană, nu a lui Shakespeare!”

   De asemenea, este demontată prejudecata prezentă dintotdeauna cum că extratereștrii au scopul de a ne face rău, de a face experimente pe noi sau de a ne cuceri planeta, toate aceste supoziții izvorând din proiecțiile pământenilor, care le atribuie altora modul lor de procedare:

„Noi, „extratereștrii răi”, așa cum ne numiți voi, nu vrem să vă facem nici un rău, nu dorim să vă cucerim planeta și să vă jefuim resursele. Imaginea asta este rodul imaginației bolnave a unor pământeni paranoici, care au lansat fel de fel de povești de speriat copiii, folosindu-se de „subcărți” și, mai ales de o mulțime de filme care numai acest mesaj l-au transmis: că vrem să vă distrugem civilizația! … Să bați ditamai distanța astronomică doar ca să faci rău, este o gândire pur omenească.… Ei gândesc prin prisma omului și a greșelilor lui, nu prin filtrul diferit și necunoscut al unei civilizații superioare, cel puțin din punct de vedere al științei.”

   Și sistemul de învățământ ineficient și împovărător, închistat în tipare, este adus în discuție: „Activitățile școlare pe Atracius păreau o continuare a copilăriei, nu aveau programe greoaie, abrupte, care să timoreze copiii.

Din contră, joaca făcea parte din procesul de învățământ, iar în funcție de calitățile lor cei mici erau repartizați pe clase de studiu și ateliere de creație.”

  Îmi place cum este conturat personajul Celeste, mai ales că știu cine este muza. Tot ce pot să spun este că vedeam acțiunea materializându-se în fața mea, imaginându-mi-o pe soția autorului în rolul lui Celeste.

„O deranja enorm minciuna și, desigur, lupta împotriva ei prin toate mijloacele.

Avea armele necesare, caracterul puternic și arta de a renunța la blândețea ce se manifesta în marea majoritate a situațiilor și evenimentelor din viața ei, la o fermitate nedispusă niciunui compromis.”

Despre autor:

   Lucian Ciuchiță este absolvent ASE București, membru al Asociației Dramaturgilor de Film din 1991 și a desfășurat activitatea de realizator TV între anii 1990 și 2000 pentru mai multe emisiuni, reportaje și documentare difuzate de posturi cunoscute de televiziune.

   A publicat mai multe cărți, printre care: „Oameni și Țărmuri”, „Prețul și Decizia în Afaceri”, „Căutătorul de Zimbri”, „Manual Practic de Statistică”, „Florile Binelui”, „Dispariția” (roman polițist), Insula purgatoriului(roman distopic), „Copoiul din Cardiff” http://literaturapetocuri.ro/copoiul-din-cardiff-de-lucian-ciuchita-editura-vremea.html  (roman polițist-filozofic), „Taifun în adâncuri” (thriller psihologic), „Gemenii lui Bormann” http://literaturapetocuri.ro/gemenii-lui-bormann-de-lucian-ciuchita.html  (roman istoric).

Mulţumesc autorului pentru exemplarul oferit!

Cartea poate fi comandată din Libraria Mihai Eminescu

 

by -
2

Melciclopedia, de Iulian Tănase & ilustrații de Mircea Pop-o aventură a imaginației și a erudiției

   Editura Nemira lansează un nou roman scris de Iulian Tănase – Melciclopedia, o carte plină de jocuri de cuvinte și cu numeroase trimiteri culturale, o aventură a imaginației, a erudiției și a spiritului ludic. Povestea este însoțită de ilustrațiile lui Mircea Pop. 

  Într-o dimineață de toamnă, Melcul Prinț și-a dat seama că nu știe cine este. Convins că fiecare dintre noi este mai mult decât un simplu nume, pornește în aventura vieții sale, cea mai mare aventură a oricărui erou: descoperirea de sine. Călare pe un melcteorit ajunge în Melxopotamia, o țară a cărei formă de guvernământ este anarhia constituțională și a cărei economie se bazează pe industria melcalurgică, pe industria constructoare de melcomotive, dar și pe ploile de melcteoriți. Aici se întâlnește cu Melc Capone, cel mai mare gangsteropod, cu Melcduza Zuza și Melca Sirenă, dar și cu Melcfisto, și descoperă că există nenumărate și nebănuite feluri de melci (melci de apă dulce și melci de apă minerală, melci de limonadă, melci marini și melci submarini, melcâini și melhiene, și chiar și niște melci maramureșeni, originari din nordul României, care au pe partea din față a cochiliei, ca semn distinctiv, sigla Ferrari). Melcredo quia absurdum, cum ar veni.

   Aventura sa este un parcurs inițiatic, o odisee a spiritului ludic și imaginativ, a acelei părți din noi care trebuie să învețe din nou să viseze, să zâmbească, să privească și să înțeleagă, să trăiască pe îndelete și fără grabă.

  Melc-avertisment: indiferent cum alegeți să vă trăiți aventura personală – cu viteza melcului sau cu viteza amețitoare a secolului în care trăim – trebuie să țineți minte un lucru: cele mai lungi și mai dificile călătorii le avem înăuntrul, nu în afara noastră.

   Iulian Tănase s-a născut pe 3 septembrie 1973 la Moinești, Bacău. A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti în 1999, și Facultatea de Filosofie, Universitatea București, în 2010. A fost redactor la revistele satirice Academia Cațavencu (1997-2010) și Kamikaze(2010-2011). Din 2004 este realizator de programe la Radio Guerrilla, fiind în prezent gazda unui matinal de weekend intitulat Războiul Sfârșitului Săptămânii.

Este profesor de creative writing și antrenor de storytelling pentru copii și adulți.

  Dintre volumele publicate în România: Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate(2000), Iubitafizica (2002, 2003, 2013), Sora exactă(2003), Ochiul exploziv(2006), Trusa instalatorului de umbre(2006), împreună cu Dan Stanciu), Abisa(2007, 2016), Adora(2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare(2011), Manualul Îmblânzitorului de Cafele (2013), Teoria tăcerii (2015), Experimentul MAMATATA(2015), Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat (2017).

   În străinătate a publicat volumele: Balkanische Alphabete (împreună cu Constantin Acosmei și Vasile Leac), traduceri de: Sabine Küchler, Hans Till și Ernest Wichner, Wunderhorn, Heidelberg (2009), Aimétaphysique (la science des amours imaginaires), traducere de Valentina Butoescu, Éditions Le Coudrier, Belgia (2010), La Demonadologio, traducere în esperanto de Ionel Oneț, Eldonejo Bero, Rotterdam (2013).

   După texte de Iulian Tănase s-au făcut câteva spectacole de teatru: Șotron (regia: Nona Ciobanu, Ljubljana, 2010); Iubitafizica (producție a Lightwave Theatre Company, 2014); Teoria tăcerii (spectacol-lectură în regia Marianei Cămărășan, Festivalul de Teatru Undercloud, 2017); Sunt eu, Annabel (producție a Lightwave Theatre Company, 2017).

A coordonat volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum, Editura Vinea/ICARE, 2002. Împreună cu Dan Stanciu și Sebastian Reichmann, coordonează publicaţia Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum.

   A participat ca visiting writer la programul International Writers Workshop, Hong Kong (2008) și, cu lucrări, la London International Festival of Surrealism (2007, 2008). Este prezent cu texte în reviste și antologii din România, Germania, Austria, Anglia, Statele Unite, Hong Kong, Slovenia, Cehia, Franța. A susținut lecturi publice în China, Hong Kong, Germania, Austria, Italia, Slovenia, România.

   În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar în 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria).

   Mircea Pop a studiat grafica la Universitatea Națională de Arte. A ilustrat peste 20 de cărți, câștigând premiul pentru ilustrație de carte la concursul Cele mai frumoase cărți din România pentru volumul Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, de Bohumil Hrabal. Din motivația juriului: „Simple, dar curajoase, cu o notă personală puternică, ilustraţiile lui Mircea Pop îl reprezintă ca pe o voce unică în peisajul ilustratorilor tineri din România. Desenele lui sunt migăloase, cu un aport de acurateţe, simplitate – acestea «se epurează» prin haşurare şi devin, totodată, vibrante”. Mircea spune despre sine că este workaholic, îi plac animalele, își dorește să fie pace în lume și nu suportă politicienii.

 

by -
9

Crimă în Chicago, de Michael Harvey-recenzie

Titlu original: The Chicago Way

Traducere: Roxana Moisin

 Editura: RAO
 Număr pagini: 282

   Michael Harvey este autor american, jurnalist şi producător de documentare şi seriale.
S-a născut la Boston, a studiat jurnalismul şi limbile clasice la Northern University şi dreptul la Duke University. Este autorul a şapte thrillere, reporter de investigaţii, producător de documentare, producător şi producător executiv al seriei ”Cold Case Files”. A câştigat multiple premii atât pentru documentare cât şi pentru cărţi.
Locuieşte la Chicago, unde deţine un Irish Bar: ”The Hidden Shamrock”.
Cele 7 romane ale sale sunt:” The Chicago Way’ (Crimă în Chicago)-2007, ”The Fifth Floor”-2008, ”The Third Rail”-2010, ”We All Fall Down”-2011, ”The Innocence Game”-2013,”The Governor’s Wife”-2015, ”Brighton”-2016.

Acum doi ani, tipul care se află de partea cealaltă a mesei îmi pusese o pungă cu cocaină în maşină, mă acuzase de deţinere de droguri şi renunţase la caz doar după ce fusesem de acord să-mi dau demisia “
Aşa ajunge Michael Kelly din poliţist detectiv particular.

   Într-o bună zi este căutat de fostul lui partener John Gibbons, care-l roagă să-l ajute cu un caz vechi rămas nerezolvat. În 1997, înainte de Crăciun, avusese loc un viol, fata fusese tăiată şi împuşcată. Pe vremea aceea cei doi nu erau încă parteneri. Gibbons îl arestează pe tip şi-l trimite la poliţie ( la închisoare) urmând să-l interogheze a doua zi dimineaţă. Spre surprinderea lui, individul dispăruse şi directorul de atunci, de altfel un om serios şi de treabă îi cere să renunţe la cercetări şi să facă cazul uitat. Acum, după 8 ani, primise o scrisoare de la victimă Elaine Remington, care se pare că supravieţuise şi s-a hotărât să afle adevărul. Îi mai spune lui Kelly că cineva puternic trăsese sforile şi aranjase astfel ca vinovatul să scape, mituise, ameninţase, chiar şi el primise o medalie de poliţist de argint, cea mai mare distincţie pe care o putea primi un poliţist în Chicago, dacă aveai una erai asigurat. Mai primise o promovare şi o mărire de salariu. Gibbons s-a supus cererii superiorului său, dar acum scrisoarea venită de la victimă îl răvăşise, aşa că a hotărât să-l angajeze pe Kelly să afle adevărul:

Ca detectiv, vechiul meu partener fusese un tip puternic. Era în stare să dărâme uşi, chiar dacă nu ştia ce putea fi de cealaltă parte.”

   Gibbons îi spune lui Kelly tot ce ştie, urmând să se întâlnească a două zi, să meargă amândoi la depozitul de probe al poliţiei, să ia dosarul şi probele. Doar că în cursul nopţii Gibbons este ucis cu un pistol de 9 mm.
Pe Kelly îl contactează dimineaţă cei de la Chanel 6 Action News (poliţia găsise la mort cartea lui de vizită) şi producătoarea Diane Lindsay îi dă caseta înregistrării de la locul crimei, cerând în schimb orice informaţii ar putea avea. Este mirat, dar Diane îi spune că are nevoie de reportaj pentru a se menţine la Chanel 6, sau pentru a avansa, şi se oferă să-l ajute la rândul ei cu tot ce poate. Tot ea îi spune că Gibbons a fost ucis de aproape, deci de o persoană pe care o cunoştea şi în care avea încredere.

   Întors la apartament Kelly o găseşte pe Elaine, au o discuţie, ea îl ameninţă (cu un pistol de 9 mm) apoi la sosirea poliţiei dispare, lăsându-i totuşi numărul ei de telefon.
O’ Leary, procurorul din cauza căruia plecase din poliţie, vrea să afle ce ştie Kelly, deşi e conştient că nu-l poate acuza de nimic:

,,Acum eram vechi prieteni, discutând altă chestiune care mă privea. Am procedat cu toată atenţia cuvenită.
-Dacă e o potrivire, nu e una prea bună. Chiar şi tu eşti de acord. De fapt, mai ales tu, domnule procuror. Cât despre cauzele acestei potriviri, intenţionez să le aflu.
O’Leary a zâmbit şi m-a fixat cu privirea. Am putut observă foamea de a face rău în expresia gurii lui şi iar m-a cuprins fiorul rece de ziua trecută. Apoi a dispărut, fiind înlocuit de perspectiva şi mai pesimistă a zilei de mâine.”

Dar procurorul adjunct Bennett Davis, un tip pe care-l consideră prieten îl eliberează:

“Scund şi gras, cu chelie de la doisprezece ani şi mereu îndrăgostit de femei pe care nu le putea avea. Bennett bătuse calea spre procuratură direct după studiile de la Northwestern şi nu privise niciodată înapoi. Era mâna dreaptă a lui O’Leary, lua toate cazurile importante din Chicago şi rar nu rezolva unul”

   De altfel Kelly îl consideră un om corect şi drept şi singurul său prieten de la procuratură. Mai mult, Davis o place pe Nicole, pe care Kelly o consideră sora lui mai mică. Cei doi crescuseră împreună, el o salvase de la un viol şi erau ca fraţii. Nicole, medic legist, lucra cu un grup de asistente, detectivi, jurişti şi avocaţi special pregătiţi pentru a rezolva cazurile de abuzuri sexuale din oraş.
Kelly merge cu ea la un caz al unei adolescente, interesat fiind de modul cum cercetează ei, fiind vorba de un caz asemănător cu al lui Gibbons. Amândoi sunt grijulii unul cu altul, el o avertizează în privinţa simpatiei ei faţă de poliţistul Vince Rodriguez, care o place şi el. Ea îi spune să aibă grijă cu Diane Lindsay, pentru că e o femeie puternică, interesată mai mult de ce e bine pentru ea, deşi lucrează şi pentru “Asociaţia de Lupta Împotriva Violurilor”.

   Şi Kelly începe cercetările, merge acasă la Gibbons şi stă de vorbă cu Mulbery, proprietăreasa lui, sperând să afle câte ceva de la ea.
Apoi merge la depozitul de probe şi are noroc cu Ray Goshen, care deşi nu-i ajutase pe procurori, pe el îl ajută pentru că-l respectase pe Gibbons. Caută amândoi dosarul lui Elaine Remington, dar nu găsesc nimic. Totuşi într-o cutie ascunsă, se pare chiar de Gibbons, găsesc un plic cu un tricou verde tăiat şi pătat, pe care Goshen se face că nu-l vede când îl ia:

“Ca orice funcţionar model, preţuia ura instituţională, alimenta de altfel uitata lui problemă cu procuratura şi ţinea la duşmănie ca la aur. Idiferent ce îi făcuse procuratura lui Goshen, nu era de bine pentru ei. Oricum, în cazul meu era cu totul altă poveste. Am luat tricoul cu atenţie, l-am băgat în plicul lui şi m-am strecurat afară din depozit cât de repede şi de discret am putut.”

   Kelly îl reîntâlneşte pe Vince la un viol, o fată de 12 ani, dar violatorul scapă după ce ucide un bătrân. A doua zi merge din nou la Gibbons acasă, dar o găseşte pe proprietăreasă moartă şi este şi el semiparalizat cu un aparat de electroşocuri. Când îşi revine anunţă poliţia de la telefonul dintr-un bar din apropiere, unde o întâlneşte pe Diane, dar şi pe Elaine. Le vede vorbind şi i se pare că seamănă, că au acelaşi aer. Apoi Masters, unul dintre poliţiştii care mai stăteau de vorbă cu el, îl caută, îi spune că ştie că a fost la locul crimei şi vrea să ştie ce a căutat şi dacă a găsit ceva.

   Convin amândoi să se ajute reciproc, Kelly fiind convins că totul are legătură cu cazul Remington.
Spe mirarea lui primeşte prin poştă un plic, care presupune că e de la Mulbery şi se dovedeşte a fi dosarul întocmit de Gibbons despre violul lui Elaine Remington, el fiind ofiţerul însărcinat cu cercetarea.

   Kelly merge cu tricoul găsit la Nicole rugând-o să cerceteze ADN-ul din petele ce păreau de spermă. Nicole găseşte ceva ciudat şi-i cere lui Kelly să se întâlnească la laborator. Doar că cineva, cineva cunoscut în care avusese încredere, o ucide.
Furioşi Vince şi Kelly îşi unesc forţele, hotărâţi să descopere ce se întâmplă. Vince găseşte într-un fişier ascuns notiţele lui Kelly, aşa văd că se leagă cazul lui Elaine de cazul tinerei de 12 ani violate acum. Şi spre surprinderea lor pe tricoul lui Elaine mai era un ADN, deci fuseseră doi violatori.
ADN-ul de pe adolescentă era la fel cu cel găsit pe victimele lui Grime, violatorul în serie, care acum era închis. Cel de pe tricoul lui Elaine era a lui Grime şi al altcuiva, un complice al acestuia.
În cazul lui Grime o declaraţie importantă, dar luată sub jurământ şi sigilată aparţinea unui vecin de-al lui, un adolescent Pollard Daniel, al cărui ADN se dovedste a fi pe câteva victime.

   Kelly merge să discute cu Grime, violatorul mim, la închisoare, şi notiţa dată de acesta îl pune pe urmele lui Pollard. Urmărindu-l pe acesta el o întâlneşte şi pe Elaine, mai încearcă să obţină informaţii despre ea şi viol, dar ea îi spune că după ce fusese violată, abia aşteptase să ajungă acasă în Sedan, locul copilăriei ei.
Pe de altă parte Kelly remarcă că toţi cei care avuseseră tangenţă cu cazul Elaine Remington muriseră într-un fel sau altul, ca şi cum cineva i-ar fi bifat pe o lista: medicul de la urgenţă Joe Jeffries, care o consultase murise în condiţii suspecte, Carol Gleason asistenta fusese împuşcată mortal în timpul a ceea ce părea un jaf, Dave Belmont şeful lui Gibbons moare aparent de un atac de cord, al doilea poliţist Tony Salvucci este împuşcat pe o alee, Gibbons împuşcat şi el. Se folosise acelaşi pistol de 9 mm, întrebarea care se pune este a cui era?

   Kelly are noroc cu detectivul Reynolds, care cerceta încă cazul lui Carol Gleason, pentru că avea îndoieli că a fost spargere, aşa că fac schimb de dosare şi informaţii..
Găsirea unei poze de grup cu procurorii care rezolvaseră cazul Grime, discuţiile cu vechi poliţişti, găsirea lui Pollard împuşcat, îl fac să vadă toate piesele de puzzle şi să-şi dea seama cine este cel care orchestrează, totul.
Apoi Kelly face nişte cercetări şi în Sedan unde află lucruri revelatoare despre Elaine, care de fapt era moartă, şi despre surorile ei.
Tot el este cel care îl pune pe tipul care orchestrase totul, oferindu-i totuşi şansă să scape onorabil, să se sinucidă.

   Finalul este altfel decât te-ai gândi.
Totul este atât de ciudat, interesant, intens şi şocant încât te pune pe gânduri. Personajele sunt contradictorii, tot timpul la graniţa dintre bine şi rău, poate mai mult spre rău, deşi parcă toţi aveau justificări morale. Deciziile de crimă, pentru a muşamaliza fapte sau probe, sunt luate cu sânge rece, fie pentru a nu fi descoperit vinovatul fie în numele unei răzbunări bolnave.

   Autorul nu vorbeşte numai despre caz, ci şi despre vieţile personajelor, pozitive sau negative, despre motivele care le-au determinat să comită crime, despre motivele care le-au trecut de-o parte sau de alta a legii.

De fapt:
“Co-creatorul şi producătorul executiv al serialui de televiziune Cold Case Files, Michael Harvey ne oferă un thriller poliţist intens şi scris cu elegantă, având în rolul principal un poliţist irlandez dur, devenit detectiv particular, care reprezintă pentru Chicago ce reprezenta Raymond Chandler pentru Los Angeles.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

O lume se destramă, de Chinua Achebe-Editura Poliromrecenzie

Editura: Polirom;

Titlu original: Things Fall Apart;

Număr de pagini: 208;

Traducător: Angela Duplenschi.

   Printre cei cu care împarte gloria tribului, Okonkwo este privit cu admiraţie şi încredere. El e un luptător puternic, are trei neveste, fii şi fiice care să-i ducă stirpea mai departe şi îndrăzneala care-l ajută să ţină piept oricărei nenorociri. Soarta îl loveşte însa la o sărbătoare, când, fără să-şi dea seama, omoară un baiat din acelaşi neam. Urmând legile strămoşilor, Okonkwo pleacă alături de familia sa în exil timp de şapte ani, şapte ani în care-şi rumega mânia şi speranţele, în care-şi vede copiii crescând, în care-şi pregăteşte răbdător revenirea. La întoarcerea pe pamânturile neamului, lucrurile nu mai sînt la fel. Glorioasa memorie a zeilor e ştearsă de apariţia dumnezeului unor străini: oamenii albi. În faţa acestei ameninţări necunoscute, micile duşmănii ale tribului pălesc, zeii Igbo îşi adună poporul la arme, iar Okonkwo simte mândria luptătorului de altădată făcându-i inima să-i tresalte în piept.

   Devenit cunoscut pentru romanele şi demersurile sale umanitare, Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe) s-a născut în 1930, într-un oras din estul Nigeriei, Ogidi. După studii universitare în limba engleză la Universitatea din Ibadan şi o scurtă perioadă de profesorat, devine director de difuzare la Nigerian Broadcasting Corporation, unde ramâne pâna la 36 de ani. În 1958 publică primul său roman, Things Fall Apart (O lume se destramă). Prin subiectul ei, constând în prezentarea realităţilor culturale ale unei Africi dezbinate între tradiţie şi modernitate, cartea îşi câştigă repede celebritatea şi intră în programele şcolare din mai multe ţări. Aceeaşi tematică a conflictului dintre viaţa tradiţională africană şi modernitate, deseori cu tentă accentuat colonială, o au şi romanele următoare: No Longer at Ease (În impas, 1966), Arrow of God (Săgeata lui Dumnezeu, 1964) şi A Man of the People (1966).

   “O lume se destramă” este un roman încântător, deosebit, cu un subiect inedit, care pune cititorul pe gânduri. O alegere excelentă pentru cei care preferă cărţile serioase, “O lume se destramă” m-a convins că este un roman care merită recomandat mai departe, pentru ca numele lui să ajungă din ce în ce mai cunoscut, cucerind inimile cititorilor.

   Pentru că am citit foarte multe review-uri bune pe goodreads despre acest roman, m-am hotărât să-l citesc şi eu, cu un sentiment de frică, deoarece nu ştiam dacă mă va prinde în mrejele lui sau nu. Spre bucuria mea, m-a prins bine în acţiune, dar asta după ce am citit prima jumătate a romanului, aproximativ primele 100 de pagini. Începutul a fost oarecum greoi şi uşor plictisitor, făcându-mă să citesc porţii scurte (maxim 50 de pagini) odată. Dimensiunea scrisului în ediţia “Top 10+”, a editurii Polirom, a cărţii “O lume se destramă” este destul de mică, ochii mei obosind rapid. Ridicam capul din carte şi simţeam cum o durere îmi “stresează” ochii, aşa că mă opream des, luând pauze de câteva minute, pentru a mi-i relaxa.

   Vândută în mai bine de 12 milioane de exemplare şi tradusă în peste 50 de limbi, cartea  “O lume se destramă”  este cel mai celebru roman al autorului de origine africană Chinua Achebe, una dintre cele mai citite cărţi din literatura africană şi una dintre cele mai valoroase din ultimii 50 de ani. De asemenea, romanul “O lume se destramă” este un roman realist, scris la persoana a III-a, de un narator ominişcent, omniprezent şi omnipotent, structurat pe 3 mari părţi, semnificative în viaţa personajului principal al cărţii, tânărul Okonkwo, fiind o alegere excelentă în materie de lectură.

  La începutul cărţii sunt prezente 4 versuri minunate din “A doua venire” de W.B. Yeats, care au fost pe gustul meu şi pe care vi le ataşez mai jos, aceste versuri fiind în legătură strânsă cu conţinutul romanului:

“Rotindu-şi zborul, şoimul spirale vaste-atinge:

În strigă-n van şoimarul, s-asculte nu mai poate.

O lume se destramă, din miezul ei se stinge.

Pulsează anarhia, mustind în tot şi-n toate.”

   Personajul principal al romanului este Okonkwo, un bărbat de temut în rândul semenilor săi, neînfricat, curajos şi un luptător priceput, născându-se într-o familie de leneşi, care nu i-a lăsat nimic moştenire, nici măcar o pungă cu igname (ignamele sunt plante cultivate pentru tuberculul lor gros, în regiuni precum Asia sau Africa, tuberculii urmând mai apoi să fie gătiţi şi serviţi pe post de mâncare).

   Tatăl lui Okonkwo, pe nume Unoka, era opusul fiului său: un om leneş, indolent, domol, dator vecinilor şi nemuncitor. Unoka murise plin de datorii şi fără niciun titlu, toată viaţa cerşind vecinilor igname sau alte bunuri, promiţându-le că le va da înapoi, însă de fiecare dată când cineva venea să-i spună că trecuse multă vreme de când Unoka promisese că le va da înapoi bunurile, acesta îi aşeza la masă, ducându-i cu vorba, păcălindu-i pe oameni şi ieşind el în câştig. În schimb, Unoka iubea muzica, distracţia şi să piardă timpul stând degeaba.

   Okonkwo a început să-şi clădească totul de la zero, fără ajutor de la nimeni, fără datorii neplătite, încă de la o vârstă fragedă. Conducându-şi gospodăria cu o mână de fier şi având 3 soţii şi o mulţime de fii şi fiice, Okonkwo avea o fire dură şi orice decizia de-a lui nu putea fi contestată de nimeni. Cea mai mare parte din viaţă şi-o petrece pe câmp muncind pământul, cultivând igname şi muncind din greu pentru a-şi face numele cunoscut şi pentru ca oamenii să uite imaginea tatălui său, aceea de om leneş şi trândav.

   Printre copiii lui Okonkwo, unul dintre ei este primit drept dorinţa (sau preţul) de a face pace din partea altui clan adversar, acesta lăsându-l pe Ikemefuna, căci aşa îl cheamă pe băiat, în grija unei soţii de-a lui. Ikemefuna a fost pur şi simplu răpit din sânul familiei sale, părăsindu-o pe mama lui fără discuţii, neştiind unde merge şi de ce a fost luat din familia lui, însă acesta nu plânge şi nu scoate niciun sunet pe tot drumul până la casa viitorului său tată.

   Bineînţeles, în lunga sa călătorie spre succes şi spre o viaţă mai bună, Okonkwo a întâmpinat şi momente dificile, de cumpănă şi obstacole, dar cu ambiţia sa de nestăpânit şi determinare, le depăşeşte pe toate cu bine, fără probleme.

   Pentru că nu era fiul lui adevărat, Ikemefuna nu e demn să locuiască în tribul din care face tatăl său parte, aşa că Okonkwo este avertizat de un localnic influent şi sfârşeşte prin al omorî chiar el pe “fiul său înfiiat”. Lui Ikemefuna i se spune că va fi dus înapoi la familia lui adevărată, dar tânărul este ucis cu sânge rece de Okonkwo.

   După ce-l pierde pe Ikemefuna, Okonkwo se apropie din ce în ce mai mult de Ezinma, fiica lui, repetându-şi de multe ori în minte cuvintele: “ce bine dacă ar fi fost băiat”, căci Ezinma inspira o atitudine demnă şi aspră, exact ca cea a tatălui ei. În momentele când Ezinmei i se face rău, prin grele clipe trece Okonkwo, suferind alături de fiica sa. Pentru că-şi dăduse seama că pe Ezinma o chinuie o febră cumplită, Okonkwo merge în pădure chiar el pentru a îi culege plante medicinale şi miraculosul medicament este preparat după sfaturile lui. Plantele erau fierte în apă şi apoi bolnava era ţinută cu fruntea deasupra aburului fierbinte ce ieşea din apa fiartă.

Lucruri ciudate se petrec în sat…

   După ce-şi revine puţin, Enzinma este chemată în noapte de preoteasa lui Agbala, Chielor. Mama Enzinmei spune că fiica ei doarme şi că preoteasa nu poate să o ia, pentru că în ultima vreme se simţise rău, dar Chielor insistă, iar Enzinma este trezită şi urcată în spatele lui Chielor şi, mai apoi, dusă într-o peşteră. Abia spre dimineaţă, fata este scoasă din peşteră şi adusă acasă.

   Naratorul oferă o mulţime de informaţii în următoarele pagini despre obiceiurile şi tradiţiile oamenilor de culoare din Africa, referitoare la nuntă sau la înmormântare. Informaţiile prezentate sunt foarte preţioase, în special pentru acea nişă de cititori care vor să afle mai multe despre tradiţiile din Africa.

   Cel mai bătrân om al satului este găsit mort şi, nu după mult timp, fiul său este omorât, din greşeală, de Okonkwo. Arma acestuia se descărcase şi o bucată de fier intră în inima fiului, murind pe loc. Fiind considerată o crimă femeiască, făptuitorul ei nu este pedepsit prea dur, dar pentru Okonkwo pedeapsa este mult prea severă: 7 ani departe de satul său.

   Okonkwo se refugiază pe terenurile tatălui său şi se integrează bine în noul sat, dar vremurile se schimbă şi în sat apar misonarii albi care militează pentru credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Cum vor reacţiona sătenii? Ce părere are despre aceşti misonari Okonkwo? Oare îi va omorî? Vor câştiga oare adepţi aceşti misonari? Cum se va termina romanul?

În încheiere mai spun doar atât şi vă las un fragment care mi-a plăcut mult, mult: Fără cuvinte!

” – Nu vă vom face nici un rău, le spuse mai târziu guvernatorul din district, dacă sunteţi de acord să cooperaţi cu noi. Am adus cu noi o administraţie paşnică, pentru ca voi şi poporul vostru să fiţi mulţumiţi. Dacă cineva se poartă nedrept cu voi, vă vom sări în ajutor. Dar nu vă vom permite să vă purtaţi nedrept cu alţii. … V-am adus aici pentru că v-aţi strâns şi i-aţi atacat pe alţii, le-aţi ars casele şi locurile de rugăciune. Nu puteam accepta să se întâmple aşa ceva pe teritoriile aflate sub stăpânirea reginei noastre, cel mai puternic conducător din lume.”

 

Recomand cu încredere!

Cartea O lume se destramă, de Chinua Achebe poate fi comandată de pe site-ul Libris

Şoapta împăcării, de Kim Vogel Sawyer -prezentare

   Ostracizată de tribul său, din cauza tatălui ei alb, Lizzie Dawson trăieste singură într-o zonă muntoasă din Alaska, practicând obiceiurile tribului ei chiar dacă locuiește în căsuţa din afara satului, ridicată de tatăl ei. Ea visează la împăcarea cu bunicii săi pentru a împlini ultima dorinţă a mamei sale, dar încă n-a găsit o cale pentru a stinge conflictul care o ţine departe de tribul ei.

  Clay Selby şi-a dorit dintotdeauna să calce pe urmele tatălui său, un misionar însufleţit de o dragoste adâncă pentru indienii americani, care a adus pe mulţi la Dumnezeu. Clay soseste în Alaska hotărât să înceapă o biserică şi oşscoală pentru indienii athabascani. El este complet absorbit de acest scop. . . până când întâlneşte o tânără indiancă, cu o fire independentă și cu cei mai tulburători ochi albaştri pe care i-a văzut el vreodată.

  Dar Clay descoperă curând că Lizzie nu e considerată parte din trib. Iar prietenia cu ea ar putea avea consecinţe dramatice pentru slujirea lui. Va fi el forţat să aleagă între dorinţa sa de a le sluji băştinaşilor şi imboldul tainic al inimii lui?

Sursa foto şi text: Life Publishers

Cartea poate fi comandată de pe site-ul liferomania.ro

     „Mă iubeşti?”, „Da, te iubesc.”, „Ce se va întâmpla de acum încolo?”.

Fanfan, de Alexandre Jardin-recenzie

Editura: URANUS

An apariţie:1991

Traducere din limba franceză: Angela Cismaş

Număr de pagini: 235

 

   Roata destinului este una de foc şi de gheaţă. Se învârteşte la nesfârşit şi dă peste cap vieţile tuturor. Nimeni nu scapă de forţa-i atotputernică. Este precum glontele unui pistol care s-a înfipt adânc în pieptul nostru şi ne lasă fără de suflare. Efectele pot fi negative – moarte, tristeţe, depresie – sau pozitive – dragoste, fericire, speranţă. Mai grav este când în jocul acestei roţi se află însăşi inima şi atunci pot apărea ura ori iubirea. Roata se opreşte şi ne lasă  o alegere: acceptăm ce ne-a oferit şi ne aruncăm în necunoscut sau luptăm cu destinul şi aşteptăm…Cine are să fie învingătorul?

   Alexandre Jardin s-a născut pe data de 14 aprilie 1965 la Neuilly-sur-Seine. Celebru la 24 ani, adulat, premiat, cu tiraje ameţitoare atingând 700,000 exemplare, un adevărat „fenomen de librărie”, tradus în peste 15 limbi, chiar şi în japoneză, cu producători care se bat pentru drepturile de adaptare cinematografică, Alexandre Jardin, fiul unui scenarist, este considerat astăzi un copil minune al literelor franceze. Până la „FANFAN” (5 martie 1990, Paris), acesta a mai publicat încă două cărţi: „Bille en tête” (Prix du Premier Roman, 1986, ecranizată de Carlo Cotti) şi „Le Zèbre” (Prix Femina, 1988, ecranizată de Patrice Leconte).

   Volumul se deschide cu un citat al lui Molière, „Dom Juan”, „Începuturile au un farmec de nespus”. Acesta reprezintă un indiciu, o piesă din puzzle-ul care este „Fanfan”. Personajul principal este Alexandre Crusoe, strămoşul lui Robinson, după cum afirmă acesta sus şi tare. El doreşte să facă curte unei femei fără a ceda „chemării simţurilor”. Alexandre nu vrea să calce pe urmele părinţilor săi pentru care iubirea s-a stins, aceştia trăind acum de pe urma unor aventuri de o noapte în braţele unor idealuri „Aş fi dorit atât de mult să întâlnesc o fată virtuoasă, care să mă fi adorat şi în acelaşi timp să mă fi silit să-mi înfrânez pasiunea. Dar vai! Femeile acestor timpuri au uitat arta de-a face ca dorinţa să freamăte nerăbdător. Am fost nevoit, aşadar, adolescent fiind, să mă-nfrânez eu însumi  ”. Tânărului îi plac cuceririle, adoră sentimentul de la începutul unei relaţii, dar îi e teamă de ce anume se află dincolo de acesta, îi este frică de necunoscut şi de final. Tocmai de aceea, preferă ca el să aducă primul sfârşitul.

     Alexandre ajunge la vârsta de 20 de ani, începe să studieze la facultatea de Ştiinţe Politice. În relaţiile sale este mereu reţinut şi atunci când alege să le spună fetelor cu care iese care îi este dorinţa – „le vesteam invariabil pe iubitele mele…că aveam intenţia să le dau numele meu, să le fac copilaşi în scurtă vreme şi să le zăvorăsc curând într-o locuinţă înconjurată de garduri.”„Se cărăbăneau toate cu o iuţeală de necrezut.”. Nu după mult timp o va cunoaşte pe Laure căreia îi va cere şi mâna. Data nunţii era deja stabilită, în septembrie, dar relaţia celor doi începe,încetul cu încetul, să se erodeze. Tot răul spre bine: Alexandre o găseşte pe femeia visurilor sale, Fanfan Sauvage, într-un  hotel de pe coasta normandă, condus de Domnul Ti, „un bătrân neobişnuit” şi Maude. Fanfan este de-a dreptul ieşită din comun pentru tânărul nostru: plină de vitalitate, optimistă cu privire la viaţă şi…un pericol pentru acesta, din moment ce îi răvăşea sentimentele şi îl aducea în pragul de a-şi încălca preceptele. De aceea va face un pact cu sine: să rămână fidel lui Laure, dar să o seducă pe Fanfan, să o facă prietena lui, noua jucărie alături de care nu va fi decât un frate

„am visat că un bărbat îmi făcea ochi dulci fără ca vreodată să-mi mărturisească dragostea lui, iar aşteptarea asta dădea naştere la o înfrigurare nemaipomenită”.

  Poate oare personajul nostru să reziste în faţa lui Fanfan? Aparent…da. Mereu când era mai aproape de aceasta, se gândea la o locomotivă şi la liniştea, pacea adusă. O va duce pe Fanfan în Veneţia, îi va aduce o floare-de-colţ din Alpi, se va îndatora pentru a-i cumpăra haine şi pentru a o supraveghea din hotelul aflat vis-à-vis de apartamentul acesteia. Mai mult decât atât, cu câteva luni înainte de nuntă, aruncă toate invitaţiile şi încheie povestea dintre el şi Laure. Alexandre, însă continuă să-i repete lui Fanfan că nu pot fi decât frate şi soră, iar aceasta îi întinde o capcană: îi cere să vină să îi cunoască părinţii deoarece sunt, în fond, o familie acum. Zis şi făcut, dar tânărul nu ştie de ce soţii se poartă atât de afectuos cu el. Primeşte de îndată şi răspunsul: „Gilbert a pus punctul pe i: -Dar când v-aţi logodit?”. Rămâne de citit ce anume se va întâmpla mai departe cu cei doi „trişori” în ale dragostei…

kinopoisk.ru

   Opera este scrisă la persoana I, naratorul este omniprezent şi omniscient, în acelaşi timp şi personaj. Cititorul vede pe tot şi pe toate prin ochii lui Alexandre care se autocaracterizează, se analizează neîncetat, acesta fiind şi elementul care m-a atras de la început la volum „conformismul meu se scurgea pe apa sâmbetei, scoţând la iveală posedatul lipsit de măsură şi pătimaş care dormita în mine, cel care tocmai mă îngrijorase”, „speram că instituţia matrimonială mă va apăra de instinctele mele…ştiam cu precizie că menajul nostru avea să se vestejească…iată de ce era important pentru mine să-i petrec verigheta pe deget celei care nu era femeia vieţii mele…să nu vedeţi nici urmă de cinism în raţionamentul acesta”.

            „Cine mă ia drept smintit n-a iubit cu-adevărat. Nebuni sunt cei care uită să-şi piardă minţile din dragoste”, dar nici nebunia nu trebuie lăsată liberă prea mult, nu-i aşa?     

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Cartea Fanfan, de Alexandre Jardin poate fi comandată  de pe târgulcărţii. ro

Sursa foto> Pinterest, kinopoisk.ru

 

,,Adevărata libertate înseamnă să ai dreptul de-a fi sclav. Libertatea să-mi pupe curu ’ negru postbelic."

Io contra Statelor Unite ale Americii, de Paul Beatty. Cum să strigi Rasism! într-o lume postrasială

Editura Litera,  2017

Colecția Clasici contemporani LITERA

Titlu, original: The Sellout (2015)

381 de pagini

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Adevărata libertate înseamnă să ai dreptul de-a fi sclav. Libertatea să-mi pupe curu ’ negru postbelic.

   Să încep să citesc Io contra Statelor Unite ale Americii a reprezentat o provocare, să termin cartea, un triumf! A mers greu lectura, chiar dacă traducerea este una de excepție și reușește să surprindă substanța și umorul lingvistic din această satiră contemporană, apreciată și premiată de critica literară. Romanul dorește a fi o palmă pe obrazul americanilor, în timpul președinției lui Barack Obama, când, contrar așteptărilor, frustrările rasiștilor iau amploare și conduc uneori la proteste în masă.

   Personajul principal, din perspectiva căruia aflăm ce înseamnă să fii afro-american în țara ta cu un președinte care-ți împărtășește rasa, se află în fața Curții Supreme pentru o presupusă segregare rasială prin deținerea unui sclav, singura infracțiune de care se face vinovat. În apărarea sa poate veni Hominy, care s-a autointitulat sclav și a refuzat în mod repetat eliberarea.

În dimineața următoare, o zi de joi, m-am trezit cu Hominy în curtea mea, fără cămașă și-n picioarele goale, legat de cutia poștală, cerându-mi să-l biciuiesc. Nu știu cine i-o fi legat lui mâinile, dar știu că Hominy mi-o forța pe a mea. […]

–Bate-mă, atunci! Tăbăcește-mi pielea asta nemernică de negrotei! Bate-mă, dar să nu mă omori, stăpâne! Bate-mă doar cât să simt iar ce-mi lipsește!

   Prologul îl surprinde pe naratorul al cărui nume aproape că nu este dezvăluit; își spune simplu Io (Me/Yo) în fața Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii susținându-și cauza. Om cu studii superioare și cu un intelect peste medie, susține un monolog energic, aproape convingător. Aproape…

Segregare rasială? Sclavie? Jeg împuțit, știu al naibii de bine că părinții tăi te-au crescut mai bine de-atât! S-o punem, deci, de-o spânzurătoare!

   Privim apoi retrospectiv la viața acestui Io, la copilăria trăită cu un tată-sociolog controvesat, care-și realizează studiile psihologice pe fiu, apoi își notează realizările într-un jurnal imaginar. Scenele acestea sunt povestite în detaliu și sunt singurile care par realiste, chiar dacă șochează prin violență. Găsesc o explicație în faptul că, pe măsură ce trec anii, naratorul își pierde echilibrul psihologic, iar amintirile din copilărie sunt singurele care se păstrează intacte în memorie. Știam că nu-i cazul să implor milă, fiindcă mila, în cazul ăsta, ar fi fost o prelegere despre cum căpătasem ce meritam fiindcă citisem singura carte cu benzi desenate pe care-o avusesem vreodată.

   După moartea tatălui ucis în mod stupid de poliție, își duce traiul în același ghetou agrar ca înainte, Dickens, aflat la periferia orașului Los Angeles, cultivând pepeni pătrați și încercând să facă ceea ce făcea și tatăl său: să calmeze oamenii de culoare furioși. Apariția lui Hominy  Jenkins îl determină să pornească un război cu scopul de a reașeza pe hartă Dickens-ul. Visul său este de a reinstaura sclavia, fapt care îl aduce în fața Curții Supreme.

Cele trei legi de bază ale fizicii ghetoului sunt: cu negroteii cu care ai de-a face o să tot ai de-a face; indiferent unde-i soarele pe cer, ora e întotdeauna „limba mare-n curu’ maimuței și limba mică-n vârful puței”; iar a treia că, ori de câte ori cineva la care ții a fost împușcat, invariabil te vei întoarce acasă în vacanța de iarnă, la jumătatea anului întâi de facultate, și vei lua calul la o mică plimbare de după-amiază ca să te vezi cu tatăl tău la o întrunire a Intelectualilor Gogoșii Înfoiate, intelighenția locală.

   Cartea e scrisă pe un ton vesel, provocator, de parcă am asista la un spectacol de stand-up despre cultura hip-hop dintr-o lume absurdă, în care locuitorii au trăsături și comportamente exagerate, caricaturale. Uneori, firul epic este întrerupt de explicații interesante în felul lor, dar care nu reușesc să susțină interesul cititorului (cum ar fi fragmentul citat mai sus, pe care l-am citit de vreo trei ori și încă nu știu sigur dacă l-am înțeles). Limbajul personajelor parcă e desprins din piese rap, violent, sarcastic, acuzator, argotic.

–Ai ordonat Codul Roșu?

–Posibil. Sunt așa de blană acuma…

–Cum se cheamă? Zice despre jointul pe care-l ține între degete.

–Încă n-are nume, dar Cod Roșu sună destul de mișto.

   Cu toate că prima impresie e cea de „Căcat cu lopata” (ca să citez titlul primei părți) și că volumul nu e decât o antologie de umor negru închegat de niște personaje în jurul unor evenimente, romanul este de o profunzime dureroasă. Sub masca unei parodii despre rasă, putere, politică, țară se ascund probleme generale, încă nerezolvate și care se dovedesc tabu.

Nimeni nu se naște încărcat de ură pentru o altă persoană din cauza culorii pielii, a istoricului sau a religiei. (Barack Obama)

Cartea Io contra Statelor Unite ale Americii, de Paul Beatty poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

 

by -
4

Lansare de carte-O mie de femei albe, de Jim Fergus

   Editura Humanitas Fiction vă aşteaptă miercuri, 13 septembrie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr. 38), la lansarea romanului O mie de femei albe. Jurnalul lui May Dott de Jim Fergus, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ în traducerea Iuliei Vladimirov. La eveniment vor vorbi Ana-Maria Caia, scriitoare şi jurnalist cultural, Raluca Moianu, jurnalist, și Laura Câlțea, deţinătoarea Blogului unei cititoare de cursă lungă. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.


Pornind de la incitanta poveste a o mie de femei albe care sunt trimise în preriile din Vest pentru a deveni soții de indieni, în cadrul unui program guvernamental din timpul președintelui Grant, Jim Fergus redă un episod tragic din istoria americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.O mie de femei albe a fost foarte bine primit de public, devenind bestseller în SUA, unde s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare. Romanul l-a impus pe Jim Fergus pe plan internațional, traducerea franceză fiind distinsă în anul 2000 cu Prix du meilleur roman étranger, figurând în lista celor mai vândute cărți din Franța pentru 57 de săptămâni și atingând vânzări de peste 400.000 de exemplare.

„O capodoperă din aceeași categorie cu romanul Pe aripile vântului.“ Françoise Xenakis

În 1854, în cadrul unei conferințe de pace desfășurate la Fortul Laramie, o importantă căpetenie Cheyenne ar fi cerut administrației americane să le dăruiască războinicilor săi o mie de femei drept soții, pentru a-și asigura astfel supraviețuirea în lumea omului alb. Chiar dacă veridicitatea poveștii rămâne o enigmă, Jim Fergus adoptă ipoteza împlinirii ei, imaginând destinele dramatice ale acestor femei care iau drumul Vestului Sălbatic, pe fundalul luptelor dintre triburile indiene și al ravagiilor provocate în rândurile lor de către armata americană. Evenimentele sunt relatate din perspectiva jurnalului tinerei May Dott, pe care prejudecățile vremii o forțează să ajungă într-un spital de nebuni, de unde se poate salva doar prin participarea în cadrul programului „Mirese pentru indieni“. Dincolo de personalitatea complexă și atașantă a lui May Dott și de ineditul traiului de zi cu zi al triburilor de amerindieni, impresionează o pleiadă de eroine bine individualizate, care transformă, cu un curaj nemărginit, o stranie expediție în sălbăticie într-o experiență continuă de supraviețuire.

„Un roman impresionant care topește lumea fizică în cea spirituală. O mie de femei albe este captivant, excelent scris și bine povestit. Va fi citit pretutindeni mult timp de acum înainte, la fel ca toate cărțile lui Jim Fergus.“ Rick Bass

   JIM FERGUS s-a născut în 1950 la Chicago dintr-o mamă franţuzoaică și un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts și ulterior Colorado College, cu o diplomă în literatură engleză. A călătorit mult și a trăit de-a lungul anilor în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa și Arizona. A fost antrenor de tenis de performanţă în Colorado și Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde și-a început cariera de scriitor liberprofesionist. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri. Prima lui carte, A Hunter’s Road (1992), este un jurnal de vânătoare. Romanul său de debut, bestsellerul One Thousand White Women: The Journals of May Dodd, apărut în 1998 și vândut în peste 1 000 000 de exemplare în SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. În 1999 publică un volum de articole și eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 vede lumina tiparului al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Șase ani mai târziu apare romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 termină romanul Amintirea dragostei (The Memory of Love), tradus în același an în franceză și devenit imediat bestseller în Franţa sub titlul CHRYSIS: Portrait de l’Amour.

Romanul „O mie de femei albe“  este recomandat de Gold FM România și de bookblog.ro.

Accesul la eveniment este gratuit în baza unei rezervări prealabile prin 

  O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk-recenzie

Titlul original: Kafamda Bir Tuhaflik

Traducere din limba turcă și note: Luminița Munteanu

Editura: Polirom

Gen: Ficțiune

Anul apariției: 2016

Număr pagini: 606

    Orhan Pamuk s‑a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într‑o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într‑un cartier înstărit din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i‑au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a cîştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepţie, cel mai tînăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa.

   Am început această vacanță de vară cu ,,Femeia cu Părul Roșu” și am ales s-o închei tot cu un titlu ce poartă semnătura lui Orhan Pamuk, și anume ,,O ciudățenie a minții mele”. Două cărți pe care le-am adorat, pe care le-am citit cu o deosebită plăcere, savurându-le pagină cu pagină, și între care am găsit anumite asemănări. Și, mai important decât atât, ambele evidențiază evoluția lui Pamuk ca autor, iar, personal, sunt tot mai surprins pe măsură ce-i citesc scrierile.

   Nu e prima oară când spun că-l apreciez pe Pamuk, că-i iubesc stilul și că-l consider unul din marii scriitori ai prezentului și unul din puținii care promovează, cu adevărat, literatura de calitate. Pamuk scrie bine, ba chiar, foarte bine, iar cărțile sale sunt pline de semnificații, de filosofie, de istorie, de iubire, de adevăr și, mai mult decât atât, sunt pline de VIAȚĂ.

  Fără îndoială, se pricepe cel mai bine la a așterne pe hârtie sentimentele sale față de Turcia și, cu precădere, față de Istanbul, orașul său natal, orașul ce l-a găzduit de-a lungul întregii sale existențe de până acum. E un cetățean remarcabil, un patriot, un istanbulez admirabil, caracterizat de o candoare uimitoare. Scrie cu sinceritate, înfățișează adevărul și lumea în care trăiește cu bune și cu rele, fără a exagera vreo clipă, fără a găsi scuze, ci doar acceptând realitatea.

   Pentru prima oară într-o carte de-ale sale pe care o citesc, am întâlnit nenumărate planuri narative. De asemenea, acțiunea a fost prezentată de un narator obiectiv, omniscient și omniprezent, dar și de o serie impresionantă de personaje. La început, acest pluriperspectivism poate părea obositor, însă e minunat faptul că poți urmări povestea din mai multe puncte de vedere, că o poți înțelege din prisma unei femei, a unui bărbat, a unui tânăr sau a unui bătrân. Autorul își duce la capăt misiunea de a oferi o viziune cât mai completă asupra universului descris, asupra societății evidențiate, o misiune deloc simplă, dar care ilustrează talentul și dedicarea cu care Orhan Pamuk își scrie cărțile.

   După cum se menționează și la începutul cărții, ,,aceasta este povestea vieții și a visărilor lui Mevlut Karataș, bragagiu și iaurgiu”, o poveste adevărată, conform spuselor naratorului.  Mevlut s-a născut la Cennetpınar, într-un sătuc din sudul Anatoliei, unde și-a și petrecut anii lipsiți de griji ai copilăriei. La 12 ani, și-a însoțit tatăl la Istanbul, în speranța că va absolvi liceul, că va deveni un om mare, dar și pentru a-l sprijini pe acesta, pentru a-i ține de urât în metropola atât de îndepărtată de casă. Încă de timpuriu, Mevlut a descoperit ce înseamnă munca de iaurgiu, ce înseamnă să străbați Istanbulul pentru a vinde iaurt și pentru a câștiga bani. Puțini, dar necesari. Cu efort, dar și cu satisfacții, mai degrabă, de ordin sufletesc.

   Acțiunea propriu-zisă a romanului debutează în anul 1969,  odată cu venirea lui Mevlut la Istanbul. În această perioadă, fosta capitală a Imperiului Otoman se afla la începutul dezvoltării sale ca oraș modern. În anii care au urmat granițele sale s-au extins tot mai mult, înglobând suprafețe întinse de pământ, populate pe nepusă masă și considerate a fi prelungiri ale metropolei. Pe un deal situat într-o astfel de zonă de periferie, a ajuns să locuiască Mevlut împreună cu tatăl său în baraca cu o singură încăpere, lipsită de orice confort. Chiar și așa, Mevlut avea să-și amintească cu drag și cu emoție în suflet anii petrecuți în ceea ce devenise pentru el ,,acasă”.

,,Noaptea, orașul e mai frumos, știi? Noaptea, oamenii spun adevărul.”

   Perioada adolescenței sale a fost marcată de cursurile la Liceul Atatürk din Duttepe, cursuri pe care nu le frecventa întotdeauna și pe care avea să le abandoneze la un moment dat, de hoinărelile prin oraș alături de tatăl său, dar și de lipsa afecțiunii materne. Mama și surorile sale erau la țară, iar el era aproape singur în acest loc străin, necunoscut. Din fericire, la o mică distanță de ei locuia familia Aktaș. Unchiul Hasan era fratele tatălui său, iar mătușa Safiye sora mamei sale. Cei doi aveau doi fii, Korkut și Suleyman, verii lui Mevlut, cu care acesta avea să se intersecteze întreaga viață.

   La 25 de ani, după terminarea stagiului militar obligatoriu,  a răpit-o pe Rayiha dintr-un sat vecin cu al său. Dar, înainte de asta, a zărit o tânără cu ochi superbi la o nuntă și  i-a trimis nenumărate scrisori de dragoste timp de câțiva ani. Astfel, Mevlut a ajuns s-o răpească pe cea de-a doua soră a lui Vediha, soția lui Korkut. Ceea ce nu știa el e că toate misivele scrise erau adresate mezinei Samiha, cea mai frumoasă dintre surori, dar pe care se pare că Suleyman o dorea de soție.

   Nu am nicio îndoială că până aici v-am zăpăcit puțin cu numeroasele personaje, cu relațiile complicate dintre acestea, însă, dacă veți citi romanul, veți remarca cât de lin curge povestea și cât de frumos se leagă ițele destinului. Fire care se înnoadă, noduri care se dezleagă…

,,

-Abdurrahman Efendi, dumneata ești mai mare decât mine, așa că trebuie să știi, i-am zis eu în timp ce beam amândoi câte un pahar de rachiu pe stomacul gol, înainte de a ne fi aduse midiile la tavă. Pentru ce trăiește omul?

-Pentru dragoste, fiule! a zis el.

– Altceva?

– Pentru prietenie! a spus el cugetând puțin.

-Altceva?

-Pentru fericire, fiule! Pentru Dumnezeu… Pentru țară, pentru nație…

L-am întrerupt:

-Omul trăiește pentru onoare, tată dragă! i-am zis eu.”

   Mevlut și Rayiha au fost fericiți împreună. Foarte fericiți. Au descoperit dragostea cu toate fețele sale, au înfruntat viața, s-au sprijinit la bine și la greu. Și-au închiriat propria locuință, au avut două fiice minunate – Fatma și Fevziye. Între timp, Mevlut a ales să se axeze pe vânzarea de bragă – mult mai profitabilă, de altfel, și și-a căutat diferite slujbe.

   Ne este relatată povestea lui Mevlut până în anul 2012. Personajul nostru este supus nenumărator schimbări în ceea ce privește viața sa personală și, în paralel, ne este prezentată modernizarea Istanbulului, occidentalizarea tot mai proeminentă a acestuia ce pune în pericol meseria de bragagiu, de vânzător ambulant, o meserie pe cale de dispariție în zilele noastre.

   În ciuda dificultăților pe care le-a întâmpinat de-a lungul timpului, Mevlut și-a găsit liniștea interioară, pacea sufletească cutreierând cartierele mai mult sau mai puțin noi ale metropolei de pe Bosfor și vânzând bragă. Nopțile petrecute astfel i-au umplut sufletul de bucurie, i-au oferit o satisfacție care, alături de iubirea Rayihei, l-a făcut fericit, mulțumit de propria viață.  Deși verii săi au câștigat mulți bani, urcând pe scara socială, el s-a mulțumit cu puțin în ceea ce privește latura materială a existenței sale. Din păcate, orice lucru, oricât de minunat ar fi, are un sfârșit…

,,Mevlut s-a așezat pe o bancă, împovărat de situația în care se afla. Privirile sale erau preocupate de umbra palatului Topkapî, care se întrevedea în atmosfera pâcloasă din zare, de spectrele uriașe, plumburii ale moscheilor, de vapoarele mari, în culoarea fierului, care alunecau tăcute pe luciul apei, de pescărușii care țipau, având mereu ceva de împărțit. Simțea cum se apropia de el domol, cu o îndârjire de nestăvilit, aidoma valurilor acelora oceanice uriașe pe care le văzuse la televizor, tristețea. Doar Rayiha l-ar mai fi putut alina. Mevlut nu putea trăi fără ea.”

                         Turnul Galata (Galata Kulesi) – noaptea

   Cartea lui Orhan Pamuk aduce în discuție problematica căsătoriilor, a mariajelor într-o Turcie aflată în continuă schimbare, în care sistemele de valori ale străbunilor, atât de bine înrădăcinate în mentalitatea populară, se ciocnesc de cele moderne, influențate de tendințele Occidentului. Să-ți găsești sufletul-pereche într-o astfel de lume, în care echilibrul este firav, reprezintă o misiune dificilă. Contează respectarea obiceiurilor, dar și situația materială ce înclină balanța. În acest context, trei bărbați diferiți, Mevlut, Suleyman și Ferhat – amicul kurd al lui Mevlut, s-au îndrăgostit de aceeași femeie: Samiha. Doar că Samiha pe cât era de frumoasă, pe atât de capricioasă, de libertină, de independentă. Totuși, la final, doar unul din bărbați avea să-i fie ales…

,,

Cu toate astea, am chibzuit în câteva rânduri că Mevlut mi-ar fi putut scrie mie scrisorile acelea. Ba chiar mi-am zis ,,astâmpără-te, Samiha, nu te mai gândi la asta, e rușine!”. M-am gândit însă de mai multe ori. Cugetul unei femei este de nestăpânit, la fel ca și visele ei; gândurile mele țopăie de colo până colo, aidoma unui hoț care pătrunde într-o casă pe întuneric și este cuprins de neastâmpăr.”

Vă las pe voi să aflați deznodământul acestei istorii incitante…

   ,,O ciudățenie a minții mele” reprezintă un elogiu adus iubirii adevărate, ce depășește granițele timpului și ale spațiului, o definiție a fericirii și a împlinirii pe plan spiritual, dar și o monografie a societății turce contemporane și, cu precădere, a societății istanbuleze din a doua jumătate a secolului trecut.

,,La oraș, poți să fii singur în mulțime, iar ceea ce face ca orașul să fie oraș e, de fapt, posibilitatea de a-ți tăinui ciudățenia cuibărită în minte, cunfundându-te în acel vălmășag.”

   Vă invit să citiți acest roman extraordinar din creația scriitorului turc Orhan Pamuk! Vă invit să descoperiți o poveste în care soarta este cea care decide, cea care unește și cea care desparte, cea care lovește și mângâie, deopotrivă. Veți avea șansa să pătrundeți în viețile unor oameni simpli, reflecția societății din care fac parte, vă veți plimba prin Istanbulul nemuritor, vă veți alătura lui Mevlut pe parcursul istoriei sale personale. Sunt sigur că vă va plăcea! Căci ce poate fi mai frumos decât o carte în care sunt împletite dragostea pentru scris, pentru arta cuvântului, și dragostea de țară, iubirea față de orașul purtat în suflet, în acest caz, Istanbulul?

Părerile criticilor:

  • ,,Unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Pamuk și începutul ideal pentru cei care vor să-l cunoască pe autorul turc. Prin cartea sa, Pamuk face pentru Istanbul ce a făcut Joyce pentru Dublin. El surprinde nu doar ceea ce vezi și simți într-un oraș, ci și cultura, credința și tradițiile, oamenii și valorile lui… O scrisoare de dragoste pentru Turcia modernă.” The Washington Post
  • ,,Femeile din aceste pagini sunt fabuloase… În mijlocul uriașei întinderi a Istanbulului, între Orient și Occident, Pamuk folosește o mulțime fremătătoare de personaje ca să spună povestea unei culturi mereu în schimbare și a multelor sale discordii.” The Boston Globe
  • ,,O ciudățenie a minții mele e o vastă colecție de personaje, evenimente, case, mâncăruri, obiecte care, după cum își va da seama cititorul după ce va fi citit șase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul.” The Guardian

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea O ciudățenie a minții mele, de Orhan Pamuk poate fi comandată de pe librăria online cartepedia.ro

Cărţi în pregatire la Editura Nemira

Aceasta toamnă va fi bogată la Nemira şi aşteptăm cu nerabdare cărţile editurii.

Vă prezentăm câteva titluri:

1.The Three-Body Problem de Liu Cixin
2. Homecoming de Kass Morgan
3. Trinity de Conn Iggulden
4. Drums of Autumn de Diana Gabaldon
5. A Darker Shade of Magic de V.E. Schwab, Windwitch de Susan Dennard
6. The Daylight War de Peter V. Brett

Sursa: Editura Nemira.

Sursa foto: Pinterest

Și îngerii iubesc, de Teresa Medeiros-recenzie

Titlu original: Once an Angel

Editura: Litera

Colecția: Alma ~Iubiri de poveste

Traducere din limba engleză: Lavinia Șerban

Număr pagini: 341

    Despre autoare

   Teresa Medeiros este cunoscută ca romancier premiat în Statele Unite, cu peste zece milioane de cărți tipărite. Trăiește în Kentucky cu soțul și pisica ei, născută în 1962/1963( nu se știe sigur). Peste 23 de cărți publicate, toate pe lista New York Times Best Seller. Scriitor de filme Fantasy, Futuristic și Paranormal Romance, câștigătorul Premiului PRISM, și de două ori câștigătorul Premiului Waldenbooks pentru cea mai bună ficțiune. În plus, ea este un membru charter al scriitorilor români ai American Honor Roll.  Ea este, de asemenea, membru al Kentucky Romance Writers and Novelists.

 

  „ –  Ce credeți, domnule, este o sirenă?

      – Vezi solzi?

  Penfeld aruncă o privire rapidă peste umăr. Nu văzu decât o tânără cu forme voluptoase, pe care stăpânul lui o acoperea cu grijă cu haina lui.

Justin se ridică ținând-o ca pe o copilă în brațele lui. Capul ei se sprijinea cald și umed pe umărul lui. Îi studie trăsăturile – nasul delicat cu vârful ușor ridicat, buzele pline care nu-și cereau scuze pentru aspectul lor senzual.

  Penfeld îndrăzni să se întoarcă.

    – Oare de unde a venit, domnule? O fi victima unui naufragiu? Sau o fugară?

   – Nu e o fugară, Penfeld. E un dar. Un dar al mării.”

  Când trăiești pe o insulă pustie, înconjurat doar de un trib Maori și valetul tău, o femeie găsită pe malul mării dezbrăcată ți se pare un dar, un înger.

   Romanul acesta este menit să-ți aducă un zâmbet pe buze, să te facă să vibrezi de plăcere pierzându-te în jocul seducției. Un joc pe care doar în cărți mai reușim să-l savurăm. Acest roman aparținând genului romance, este cea mai amuzantă carte pe care am citit-o anul acesta. E drept că am cam fugit de romantism căutând aventură. Ei bine, aici am găsit de toate pentru toți: romantism, aventură, mister, trădare, iubire și multă senzualitate.

    Justin Connor este moștenitorul unui titlu nobil, duce. Supărat pe familia lui își caută propria sa aventură alături de doi prieteni. În căutare de aur, pe o insulă din Noua Zeelandă unul dintre prieteni trădează, iar celălalt își pierde viața lăsându-și în grija lui Justin fiica.

„ – Cine ești tu, Emily? De ce fugi?

  – De tine. Începu să se zbată, de teamă că panica ar fi împins-o să mărturisească mai mult decât intenționase.„

   Emily Claire Scarborough trăiește într-un internat așteptând ca tutorele său Justin să apară să o salveze de directoarea școlii care o tratează ca pe o slugă de când tatăl ei a murit. Deși Justin trimite bani directoarei, aceasta este veșnic nemulțumită și profitând de faptul că fata nu este căutată de nimeni o pune la muncă și o ține într-un pod mizerabil. După șapte ani, directoarea se hotărăște să o trimită pe fată tutorelui său cu doi elevi răutăcioși. Cum aceștia nu-l găsesc o aruncă pe fată peste bord. Așa ajunge Claire să fie descoperită pe plajă chiar de Justin. Ea realizează cine e el, dar el o cunoaște sub numele de Emily fără a ști că e pupila lui. Se naște jocul seducției, întâmplări amuzante și o poveste de iubire absolut jucăușă. Pe cât de inocentă e tânăra de optsprezece ani, pe atât de directă și pusă pe șotii.

   Justin e mai tânăr decât credea Claire (în jur de treizeci de ani), iar el crede că ea are vreo 11, fără să bănuiască că tânăra de optsprezece ani de care se îndrăgostește este fata prietenului său.

   Ceea ce Emily vrea este să-l facă pe tutorele său să plătească pentru că a abandonat-o, fiind singură atâta vreme. Lucrurile se complică când realizează că Justin este tot ceea ce-și dorește de la un bărbat.

   Totul se schimbă când Justin află că tatăl său a decedat și este oficial Duce. Trebuie să plece la Londra să preia responsabilitățile titlului și e hotărât să o găsească pe Claire, îndurerat că Emily vrea să rămână pe insulă.

   Oh, dar ce surpriză are când după multe căutări și o recompensă uriașă, Emily care revenise pe furiș la Londra este adusă ca pupila sa, Claire. Justin umpluse casa cu jucării, hăinuțe pentru o fată de unsprezece ani.

   Pentru o perioadă fata e nărăvașă, apoi exagerat de cuminte. Câteodată se ceartă cu Justin, ca mai apoi să-l seducă. După o ceartă serioasă, Claire fuge de acasă căutând refugiu la un bordel unde fosta servitoare din internat, cea care i-a fost prietenă este acum femeia care-şi oferă compania anumitor bărbați.

   Ea este salvată la timp de Justin, chiar din mâinile celui mai frumos bărbat. Omul care-l trădase pe tatăl ei și pe Justin și la care era moștenirea ei. Diavolul cu chip de înger.

   Din seara aceea nimic nu a mai fost la fel. Povestea lor de dragoste se consumă și pentru un timp spiritul lor de aventură se manifestă doar noaptea. Zilele trecând aparent liniștite una după alta.

„Își trecu buzele prin triunghiul mătăsos al feminității ei, apoi o sărută. Îi vorbi într-o șoaptă răgușită, pe jumătate ordin, pe jumătate rugăminte.

– Ai încredere în mine!

Nu-i mai ceruse niciodată asta. Cum să-l refuze tocmai acum? Capul îi căzu pe pernă și picioarele i se înmuiară, oferindu-i acces la mai mult decât trupul ei. Gemând, își înfipse pumnii în cămașa lui. El era demon, cât și înger, oferindu-i un extaz de nedescris până începu să se zvârcolească de plăcere. Înainte să distrugă liniștea casei cufundate în somn cu strigătul ei, buzele lui îi acoperiră gura într-un sărut șocant și îmbătător.”

    Acțiunea se petrece în anul 1865, momentul când moare tatăl fetei și peste șapte ani când se întâlnesc cei doi porumbei. Poziția femeii în societate era mult inferioară bărbatului, de cele mai multe ori femeile conștiente de vizitele soților lor la bordeluri. Oricât de captivante erau balurile și petrecerile din înalta societate, bârfa și scandalurile erau condimentele principale care animau zilele doamnelor în perioada respectivă. Momentele amuzante ale acestui roman însuflețește vizitele și petrecerile la care Claire participă și șotiile ei pornesc deseori reacții controversate.

   Totul trebuie lămurit între Justin și Claire, iar apariția lui Nicky a venit la fix pentru a lămuri unde la cine este moștenirea fetei. La Justin sau Nicky. Tânăra află că David, tatăl ei a murit împușcat chiar de Justin. Împreună îi întind o capcană lui Nicky pentru a afla toată povestea, iar fata se hotărăște să fugă cu Nicky. Justin pornește în căutarea ei.

De ce a plecat Claire? Cine spune adevărul și cum ajung toți înapoi în Noua Zeelandă?

Cu cine rămâne? Pentru că Nicky o cere în căsătorie.

Acest roman plin de mister, aventură, pasiune și senzualitate te poartă într-o atmosferă diferită și te scoate din rutina de zi cu zi.

„ – Aiureli, domnule, dacă îmi permiteți să spun. Am descoperit că civilizația nu este pe gustul meu. Am ajuns să cred că un pic de aventură, la fel ca o ceașcă de ceai fierbinte, încălzește sângele și ne păstrează pasiunea în inimă.”

Cartea Și îngerii iubesc, de Teresa Medeiros poate fi comandata de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto: Pinterest

 Prefă-te că mă iubești de Georgiana Sandu-recenzie

Editura: Tritonic

Colecţia: Caşmir

Data apariţiei: Aprilie 2017

Număr pagini: 628

Gen: Romance

Nota mea: 10+

O seară, o cină în familie și câteva zâmbete forțate. Pare un târg rezonabil prin care poate scăpa de cel mai mare dușman al ei. Asta crede Jenn când acceptă să joace rolul de iubită pentru cel mai râvnit burlac al Americii.

Henry e fiul moștenitor al unei averi impresionante, dar încăpățânarea de a-i demonstra tatălui său că nu e doar un muieratic cheltuitor, îl duce la extrema de a-și angaja ” logodnica perfectă “. Setea pentru bani îi orbește și ajung la un pas de catastrofa. Dintr-un joc de-o seară, se trezesc la un pas de căsătorie, iar pasiunea ce începe să încolțească pe sub furie nu le e deloc de ajutor.

   Știam că autoarea Georgiana Sandu își dorea o părere sinceră despre cartea ei, așa că am început lectura cu gândul să mă țin de cuvânt și să notez atât părțile pozitive, cât și negative, ce m-a atras, dar și ce mi-aș fi dorit de la romanul de față. Însă, după ce am călătorit timp de trei zile în lumea făurită de ea, am constat că nu îi pot oferi decât cuvinte de laudă. Am mai citit cărți bine scrise sau povești incitante, interesante, sublime, dar Georgiana mi-a oferit  povestea perfectă sufletului meu. Povestea de dragoste pe care mi-o doream de mult timp. Ea mi-a demonstrat nu doar că are talent la scris, ci că are scrierea în sânge, îi curge parcă prin vene. În plus, mi-a dovedit că este una dintre cele mai bune autoare de la noi și depășește, din punctul meu de vedere,  multe dintre autoarele traduse pe la editura Epica sau cele apărute în cadrul cărților romantice (colecția).

  “ Prefă-te că mă iubești ” este un roman uimitor și complex, cu un stil de scriere vioi, antrenant și incitant, care pur și simplu nu are cum să te plictisească, cu o narațiune extraordinar de amuzantă, cu numeroase răsturnări de situație, acțiune cât cuprinde, poante istețe, scene emoționante, răni sufletești și planuri machiavelice, scene erotice și, mai ales, multă iubire.

   Spre deosebire de alte cărți, de această dată s-a întâmplat un lucru inedit. De obicei, eu simt nevoia să mă transpun în pielea personajul feminin și adesea reușesc să le găsesc personajelor masculine tot felul de defecte. Însă nu s-a întâmplat așa și în cazul de față. Din prima clipă m-am atașat de flușturaticul Henry tocmai pentru că am reușit să îl “citesc” destul de repede. Sub ambalajul de băiat rău, pe care se încăpățânează să îl afișeze, e o persoană foarte inteligență, care știe să arate afecțiune celor care merită cu adevărat. El nu a fost întotdeauna derbedeul fără viitor și aspirații. Anumite  lucruri petrecute în trecut, l-au determinat să se schimbe. A ales să se autodistrugă, să se transforme într-o persoană total diferită, ca să uite cine a fost și ce îți dorea să devină. Răceala tatălui său îl durea încă din copilărie. Apoi, în adolescență, învățase să nu mai îi pese și chiar să se bucure de lipsa de atenție, pentru că nu se punea pe el presiunea de a fi perfect ca în cazul fratelui său mai mare, Ryan. E drept că primise orice își dorise, dar nu și iubire. Așa că a devenit un tânăr rebel și răsfățat.

Am ales să mă autodistrug, să mă transform într-o persoană total diferită, ca să uit cine-am fost și ce mi-am dorit odată de la viață. Nu-mi mai păsa de nimeni și de nimic, doar să trăiesc clipa și să cheltui cât mai mult din nenorociții de bani ai tatei.”

   Nicicând nu am mai întâlnit un personaj masculin atât de interesant, de imprevizibil. Niciodată nu știam până unde va merge și care îi sunt limitele, dacă va pica sau nu în fața tentațiilor, dacă își va încălca sau nu promisiunile. Însă, prin modul în care a gestionat toate lucrurile, m-a făcut să-l îndrăgesc enorm de mult. Așa că de azi înainte, dacă cineva mă va întreba care e personajul masculin preferat, răspunsul va fi doar unul singur: Henry Steward.

   În ceea ce o privește pe Jennifer Rey, pot spune că am reușit foarte ușor să mă transpun în pielea ei, nu doar pentru că am găsit câteva lucruri în comun cu ea, ci și pentru că, la un moment dat, am avut același vis ca și ea.

“- Îmi place natura, liniștea. Când eram mică visam să am o casă în pădure unde să fiu singură, doar eu, natura și animalele. Nu îmi plăceau oamenii și nici acum nu îi agreez mai mult, dar sunt mai sociabilă și am învățat să înfrunt viața așa cum e. “

   Jen este o femeie puternică, hotărâtă, independentă, superbă, care nu are nevoie de ajutorul nimănui, însă are toate motivele să se simtă incompletă. Nu-și cunoaște originile și nimănui nu i-a păsat de ea. A fost abandonată de mamă pe scările spitalului imediat după ce a născut-o, apoi și-a petrecut copilăria la orfelinat. Nu a avut niciodată o familie a ei, o casă a ei și chiar și acum, locuiește în casă celei mai bune prietene, Samantha. Însă lucrurile se vor schimba pentru ea din momentul în care i se va cere să joace un rol…

 

“Avea să regrete asta tot restul vieții ei, era sigură. Natura frumoasă și electrizantă din interiorul ei avea să fie distrusă apocaliptic atunci când va veni vremea să își spună adio. În fostă ei natură, castă și aproape fără viață, nu existase riscul unei distrugeri devastatoare.”

 

 

   Jenn Rey și Henry Steward nu s-au suportat din prima clipă în care s-au cunoscut, în primul an de facultate. Ea l-a etichetat imediat că fiind un nesimțit fără scrupule, un înfumurat idiot, un puști de bani gata, un mitocan fustangiu. În schimb, el a descoperit că nimic nu e mai amuzant decât să o enerveze. Dacă ar fi acordat atenție oricărei alte fete, aceasta s-ar fi simțit în extaz, însă când venea vorba de Jennifer Rey, devenea  la fel de agreabilă ”ca o cățea castrată pe lângă un mascul în călduri”.

   Însă acum a venit  momentul ca Henry  să-i ceară ajutorul lui Jenn… El trebuia să fie prezent la o cină foarte importantă de familie, la care va participa și Ryan, fratele lui mai mare, dar și cel mai mare dușman al sau. Ryan era copilul preferat, premiant întotdeauna, vedeta echipei de fotbal a liceului, sclipitor apoi la facultate, iar acum se pregătea să  ia locul tatălui său ca director de bancă.

   De data asta, Ryan se întorsese din nou în forță și îi dădea lui Henry o altă lovitură care să-l dărâme și mai mult în ochii tatălui său : o relație serioasă cu o fată frumoasă și inteligență pe care avea de gând să o aducă la cină.

  Într-un moment de frustrare, în care Ryan își lăuda iubita, Henry a lansat bomba, că și el are o relație serioasă cu o fată perfectă și avea să le-o aducă la cină, să o cunoască și să le demonstreze că e și el în stare să cucerească o fată frumoasă, sexy, serioasă și deșteaptă. Ideea e perfectă, dar e o singură problemă: fata nu există.

   A încercat el să caute “iubirea vieții-studentă-model și ocazional gospodină”, le urmărise cam pe toate fetele de la cursuri lui și se decisese în cele din urmă să plătească pentru o seară. Fata trebuia să știe de la început cum stă treaba și ce rol joacă, iar el putea să facă pe îndrăgostitul pentru o seară. Dar nu găsise prea multe pretendente care să-l mulțumească și să atingă toate standardele. Însă Andy, prietenul lui cel mai bun, îi oferă o soluție: să apeleze la Jenn.

   Jenn este frumoasă, inteligentă, tupeistă, sexy. Are toate calitățile, însă problema e că îl urăște de aproape patru ani și mai mult ca sigur că l-ar refuza. Însă mizează pe faptul că fata are o situație materială precară, așa că mai sunt șanse să accepte. Sau nu?

“Jennifer Rey nu e o femeie pe care să o ademenești cu câteva bancnote, oricât de multă nevoie ar avea de ele. Principiile ei nu sunt doborâte de situația materială, iar Henry era fascinat și mâhnit de asta în egală măsură. Dar de un lucru era sigur, ceva ce îl făcu aproape să sară în sus de bucurie până la mașină: Toată familia lui o s-o adore pe leoaica asta inteligentă și sexy, iar Ryan o să își roadă unghiile pe sub șervețel.”

   Deși l-a început s-a temut “să nu fie catalogată ca o altă cucerire de unică folosință a prințului moștenitor al imperiului Steward “, Jenn acceptă propunerea, dar refuză banii. În schimb, îl pune să promită că o va lăsa în pace și nu va mai face glume proaste pe seama ei.

 “ – Să te ia dracu’, Henry Steward. Te urăsc! Te urăsc din tot sufletul. Nu ai făcut decât să mă chinui de când m-ai cunoscut și continui chiar și acum, când ai nevoie de mine. Nu-ți pasă de nimeni și de nimic, doar de tine. De fericirea și imaginea ta.” 

    Interesant e că exact în ziua cinei, Jenn a găsit un inel pe plajă, l-a probat acasă și i-a rămas pe deget din greșeală. Henry l-a văzut la mâna fetei chiar înainte să intre în casă și, pentru că familia lui să nu interpreteze că relația lor ar fi mai serioasă decât intenționau ei să pară, îi cere să și-l dea jos și îl bagă în buzunar, cu gândul să îl dea înapoi după ce plecau de la cină.

“- Nu uita amănuntul cel mai important din seara asta, spuse el, zâmbind, iar ea se întoarse,   speriată de ce ar mai  putea să îi spună.

 – Prefă-te că mă iubești. “

   Henry și Jenn și-au jucat foarte bine rolul de cuplul îndrăgostit, fata a fost ușor acceptată de familie, cina a decurs bine, doar cu mici înțepături ironice, însă bunicul Russell a avut grijă să lanseze  o veste-bombă: s-a decis să-și lase o mare parte din avere, inclusiv hergheliile de cai, aceluia dintre nepoți care se va căsători primul. Iar căsătoria să se facă cât timp mai este el în viață.

 

   Henry nu-l putea lăsa pe Ryan să câștige de data asta. Toată viața a trăit în umbra fratelui, dar de această dată a venit vremea lui și avea să facă orice sacrificiul pentru asta. Așa că scoate repede inelul din buzunar, apoi lansează anunțul :”  Eu și Jennifer suntem logodiți ”.

“- Știu cât de apocaliptic pare asta. Eu logodit, huh? Și ai dreptate, frățioare. E o nebunie. Dar habar nu ai tu ce poate să facă femeia pe care am cerut-o în căsătorie. Îi făcu ștrengărește cu ochiul, și se întoarse la femeia pe care nu o prea ceruse în căsătorie și habar nu avea ce poate să facă, dar după sărutul de mai devreme, era al dracului de disperat să afle.”

   Jenn este pusă asupra faptului împlinit și nu mai poate da înapoi. Dacă s-ar afla adevărul ar fi mari șanse să-și piardă bursa acordată chiar de tatăl lui Henry. În plus, primește de la tânăr o ofertă de nerefuzat: îi dă 10 milioane de dolari dacă continuă șarada.

     Însă Henry trebuie să aibă grijă cu Jenn pentru că ea nu e una din femeile obișnuite cu care umblă el și în momentul asta are nevoie de ea ca logodnică mai mult decât orice partidă de sex i-ar oferi. Așa că va trebui să reziste ispitei, nu doar în privința ei, ci și a altor femei. Treaba e serioasă, deci gata cu escapadele. Nu pentru Jenn și ideea că ea s-ar supăra, ci din cauza lui Ryan. Mai mult ca sigur că fratele său o să pună un detectiv pe urmele lui ca să îl prindă înșelându-și logodnica.

“ Ar face-o să își piardă mințile și să îl implore să o facă a lui, e convins de asta după scena de mai devreme, dar femeile ca Jenn sunt cele mai periculoase. Sunt ca un cub de gheață ce arde în flăcări. Când sunt în extaz, uită de ele și devin niște feline sălbatice, dorind să fie devorate și să devoreze (… Dar, pentru că întotdeauna există un dar, după ce totul se termină și dispare ceața extazului, felina își folosește ghearele să zgârie în adevăratul sens al cuvântului (… Femeile cerebrale sunt cele mai sălbatice atunci când își pierd rațiunea, și o să pierd rar, dar se întâmplă dezastre. Însă dezastre și mai mari vin după. Iar el n-are de gând să piardă totul doar pentru o noapte cu femeia asta. Oricât de uimitoare ar putea fi. ”

   Însă Ryan ii suspectează pentru înşelătorie, asa ca încearcă să îi despartă şi să ia moştenirea promisă fratelui său mai mic. Iar când intră în scenă și Kim, prima logodnică a lui Henry, lucrurile iau o turnură neplăcută, mai ales că femeia este hotărâtă să-și seducă fostul iubit. Va reuși Jenn să încurce planurile dușmanilor? Vor reuși cei doi să ducă șarada până la capăt? Va cădea Henry în mrejele lui Kim? Care este secretul lui Henry? Ce anume l-a schimbat pe el atât de mult?

“ Prefă-te că mă iubești “ este una dintre cele mai bune cărți romantice pe care le-am citit vreodată. O recomand cu drag pentru că merită! Dacă nu ați cumpărat-o până acum, vă recomand să o faceți. Iar cei care o au deja, nu mai amânați. Citiți-o!  

 

  Pentru a vă stârni curiozitatea, vă voi reda în continuare câteva fragmente:

 “ – De ce dracu‘ continui să mă minți? Te cunosc foarte bine și nu te-ai fi așezat tu în genunchi în fața unei femei decât dacă o iubeai până la cer și înapoi. De ce mi-ai ascuns asta? Și tu și ceilalți. Ca să arăt acum ca o dobitoacă în fața prințesei ce se pare că deține inima lui Henry.”

 “ Se simțea folosită într-un mod pe care nu și-l putea explica nici ea. Nesemnificativă, ca un copil prostuț, orfan și ușor de mințit când ajunge în inima paradisului din sânul unei familii.”

 “ Henry fusese oricum “pregătit” și încins toată săptămâna, se învârtise în jurul ei, dar acum nu mai avea nevoie de ea. Femeia pe care o iubise și probabil încă o mai iubea, era aici, așa că logodnica prefăcută nu mai conta nici cât negru sub unghie.”

“ Îl iubea! Îl iubea mai mult decât iubise vreodată pe cineva, spiritul lui se încolăcise dominant și puternic în jurul inimii ei, iar ea cedase neputincioasă.

 Și pe cât de vie se simțea din cauza ei, știa că iubirea asta avea să îi aducă sfârșitul. Atunci când totul se va termina, ea va rămâne sfâșiată și pustiită în urmă lui, iar el se va întoarce la femeia pe care o iubise cu adevărat. Cea în brațele căreia era și acum.”

“ – Știi că întotdeauna ai fost preferatul meu. Simt că ești o parte din mine mai mult decât au fost vreodată proprii mei copii. Și ești tot copilul meu, pană la urmă. Ți-ai pierdut maturitatea și traseul în viată după ce ți-a făcut James. Te-am privit distrugându-te singur și nu știam ce să fac că să te aduc înapoi.”  

“- Ea e a doua ta șansă, motivația să te întorci înapoi pe drumul tău. Sunt sigur de asta. Vreau să trăiesc să vă văd plecând pe amândoi pe același drum, pe tine maturizându-te din nou, devenind bărbatul la care visai când erai mic.” 

“ – Nu te urăsc, Jenn (… Ceea ce simt pentru tine, e ca apusul pe care îl privești acum. 

   – Cum adică? intrebă Jenn, cu respirația tăiată, apoi își dădu seama și aproape îi dădură lacrimile. 

  Apusul nu există. Așa cum nu există nici sentimentele tale pentru mine, spuse ea… 

  – Nu! Apusul există, e acolo, doar că nu reușești tu să-l vezi din cauza norilor.”  

  “Atunci când începi o minciună, riști să nu-ți dai seama când se transformă în adevăr. “

NOTA 10 +

 Mulțumesc din suflet autoarei Georgiana Sandu pentru exemplarul oferit pentru recenzie.

Cartea Prefă-te că mă iubești, de Georgiana Sandu poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant

 

Refugiul inimii, de Robyn Carr-Colecţia Cărţi Romantice-prezentare

De vineri-01.09.2017- la toate punctele de difuzare a presei alături de revista Libertatea pentru Femei!

   Maggie Sullivan a ajuns într-un punct de cotitură al vieții.
Cariera de neurochirurg se află în impas când este acuzată de malpraxis, în urma morții unui adolescent, iar iubitul o anunță că trebuie să se despartă, căci nu se simte în stare să facă față stărilor ei emoționale.
Epuizată și total nesigură de ceea ce îi rezervă viitorul, Maggie fuge de nebunia orașului și se întoarce la Sullivan’s Crossing, refugiul din munți al tatălui ei Sully, unde speră să-și găsească liniștea.
Când atacul de cord suferit brusc de Sully face ca lumea lui Maggie să fie din nou zguduită din temelii, Cal Jones, un turist aflat în campingul de la Sullivan’s Crossing, despre care ea nu știe mare lucru, se dovedește un sprijin neașteptat.

  Maggie este suspicioasă față de dorința lui Cal de a ajuta, și reticența lui de a vorbi despre sine îi ridică multe semne de întrebare – până când află adevărul despre trecutul și dorința lui de a se izola de lume.
Deși Cal și Maggie se luptă cu sentimentul de pierdere și de singurătate, timpul petrecut împreună le oferă amândurora speranțe pentru viitor – însă pentru asta trebuie să învețe să aibă încredere că dragostea poate să le vindece rănile sufletului…

Sursa foto şi text: Cărţi Romantice

by -
16

O fiică necunoscută a lui Napoleon, de Martha Bibescu-recenzie

Titlu original: Une fille inconnue de Napoleon

Traducere din limba franceză și note: Andreea Gheorghițoiu

Ediție îngrijită și cuvânt înainte de: Ion Grecescu

Editura: Rum Irina

Gen: Ficțiune istorică

Anul apariției: 1993

Număr pagini: 152

    Martha (1886-1973), devenită prințesă Bibescu prin căsătoria cu  George Valentin Bibescu, a fost o descendentă a renumitelor familii Lahovary și Mavrocordat  care au jucat un rol deosebit de important în istoria României. Din mulțimea preocupărilor sale cea dominantă a fost literatura, ajungând să se numere printre marii scriitori francezi de origine română.

   Eforturile sale s-au materializat în peste 40 de volume semnate Principesse Bibescou, dar și cu pseudonimul Lucile Decaux, dintre care menționăm: ,,Les huit paradis”/ ,,Cele opt paradisuri” – roman premiat de Academia Franceză (1908); ,,Isvor, le pays des saules”/ ,,Isvor, țara sălciilor” (1923); ,,Catherine-Paris” (1927); ,,Au bal avec Marcel Proust”/ ,,La bal cu Marcel Proust” (1928), ,,La Nymphe Europe”/ ,,Nimfa Europa” (1960) ș.a.m.d.

                        

    Pe Martha Bibescu am descoperit-o recent și, în scurt timp, a devenit un autor de referință pentru mine, întrucât a fost înzestrată cu un talent uimitor și cu o capacitate impresionantă de a transmite emoții, trăiri, prin intermediul celor scrise. Bineînțeles că admirația mea nu se îndreaptă strict către scriitoarea Martha Bibescu, ci și către femeia din spatele acestui nume, o româncă exemplară, ambițioasă, de la care avem multe de învățat.

    După fermecătorul roman ,,Papagalul verde”, m-am decis să citesc ,,O fiică necunoscută a lui Napoleon”, o lucrare de ficțiune istorică pe care, pur și simplu, am adorat-o. Stilul unic al Marthei continuă să mă fascineze, întrucât aceasta reușește să contureze, într-o manieră romanțată, o altă epocă, alte vremuri, apuse, dar care nu încetează să ne suscite atenția. Știe cum să înfrumusețeze o poveste, cum s-o ambaleze, astfel încât esența să rămână la fel de  tare, iar sentimentele la fel de intense.

    Prin căsătoria cu prințul Bibescu, Martha a devenit nora prințesei Valentine de Riquet, contesă de Caraman-Chimay, o femeie cu o descendență ilustră. Mama acesteia, Émilie de Chimay se presupune a fi fiica ilegitimită a împăratului francez Napoleon Bonaparte, rodul iubirii trecătoare dintre acesta și Françoise-Marie LeRoy. În condițiile în care Martha însăși era o admiratoare a lui Napoleon, posibilitatea ca strămoșilor ei să le curgă prin vene sângele împăratului reprezenta, fără doar și poate, un real motiv de bucurie. A avut șansa de a citi memoriile prințesei de Chimay și, pornind de la acestea, a scris această carte, această poveste a unei fiice necunoscute, uitate în negura trecutului.

,,-Tinerețea are unghii tari, dar inima sensibilă, zise ea. Și acum vei putea să te lauzi că ai văzut portretul adevărat al lui Napoleon.

Încadrată în frunze de laur din aur apăru o miniatură a Împăratului, foarte deosebită de cea pe care o văzusem cu câteva minute înainte, în rana cu cocarda.
-Ah, ce monstru frumos!

Nu mai era portretul oficial, figura de Cezar cam gras răspândită în milioane de exemplare în lume. Era un cap puternic, mai puțin frumos, cu trăsături mai puțin regulate, ai cărui ochi păreau însuflețiți de o viață prodigioasă.Sub arcul sprâncenelor ușor încruntate datorită obiceiului de a comanda, intensitatea privirii te fermeca. Gura bine desenată ascundea un surâs. Dar trăsătura dominantă a obrazului mi-o dezvăluia această imagine realistă: Împăratul avea fălci formidabile și barba era albăstruie. Miniatura era semnată și datată: Jaquet, 1810.”

                                      

   Însoțiți de Martha și de comentariile acesteia, călătorim în Franța secolului al XIX-lea, într-o perioadă nu tocmai liniștită, marcată de numeroase schimbări pe scenă politică. Primul Imperiu, Restaurația – cu domniile lui Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea, Ludovic Filip, A Doua Republică, Al Doilea Imperiu. În vâltoarea evenimentelor, viața francezilor s-a aflat într-o continuă schimbare: decăderea unora, ascensiune politică/economică a altora. Autoarea nu pune accentul pe aceste aspecte, însă nu ezistă să creioneze societatea acelor vremuri, cu bune și cu rele.

    Facem cunoștință cu Emilia, născută în 1806 la Lyon, fiica unei alte Emilii, despre care se zvonește că ar fi fost iubita lui Napoleon. Această copilă s-a făcut remarcată încă de la o vârstă fragedă, datorită frumuseții sale ieșite din comun. Radia, strălucea, atrăgând privirile tuturor celorlalți, ba chiar și ale împărătesei Maria-Luiza care avea să mărturisească că la o serbare organizată în cinstea ei la Caen ,,a fost adusă cea mai frumoasă fetiță pe care am văzut-o vreodată”.

      Din nefericire, micuța Emilia a fost obligată să suporte căsnicia mamei sale cu domnul Pellapra, un netrebnic, un om lipsit de scrupule și extrem de violent. Nu de puține ori, a fost ea însăși ținta nemulțumirilor acestuia și ale palmelor dornice să lovească, să dezvăluie superioritatea stâlpului casei. Între ea și mama sa a existat o afecțiune profundă, o relație mamă-fiică cum rar se mai întâlnea. Cele două au fost de nedespărțit de-a lungul întregii lor existențe, susținându-se, sprijinindu-se neîncetat.      

               Château de Menars – în apropierea acestuia au fost înmormântate cele două Emilii, dar și Martha Bibescu

     Emilia a crescut și, încet-încet, au început să iasă la iveală anumite trăsături din caracterul puternic al Împăratului, a intuit adevărul. Întreaga viață avea să fie mândră de originile sale nobile, avea să trăiască cu un dezvoltat simț al onoarei și al demnității personale. Tatăl său nu a fost nimeni altul decât iluminatul Napoleon Bonaparte, un cuceritor, o personalitate remarcabilă, un om ce a influențat și schimbat destinul Franței și al Europei.

,,Toată lumea în jurul ei cunoștea acest secret pe care ea și-l citea în inimă; Denis îl știa; bunica Leroy îl știa; pseudo-tatăl său, rudele îl știau.

  În ce moment anume din viața ei a aflat micuța Emilia că era fiica ,,idolului” său?

   Se pare că ghicise cu mult înainte de a fi primit confidențele mamei sale. După scenele groaznice pe care i le făcea Pellapra și pedepsele corporale care le urmau, ea repeta mereu aceste versuri:

   <<Courage, enfant déchu d’une race divine

   Tu portes sur ton front ta superbe origine.>>”

     S-a căsătorit cu contele de Brigode, paire al Franței, mult mai în vârstă decât ea. A rămas curând văduvă, mamă a doi gemeni, dintre care doar unul avea să supraviețuiască copilăriei. A fost îndelung curtată, dar a sfârșit prin a-și uni destinul cu cel al prințului Joseph de Chimay, tatăl altor patru copii, printre care și Valentine, viitoarea prințesă Bibesco. Pașii aveau să-i poarte pe la Fontainebleu, pe la Windsor – în vizită la regina Victoria.

   Viața acestei femei nu a fost deloc simplă, marcată de lipsuri, de greutăți, trăită într-un oarecare con de umbră. Chiar și așa, ea a întruchipat o urmașă demnă de marele Napoleon…

,,Nu pot uita că cea care le-a scris ducea greutatea unei eredități fabuloase, că ea însăși și-a adus mereu aminte de ea și că, dintre copiii Împăratului – regele Romei dispărut fără urmă, familia Walewski stinsă, contele Leon mort nebun -, ea singură a transmis sângele lui Napoleon generațiilor viitoare, cu mulți urmași în Belgia, în Franța, în Elveția, în Anglia, în Italia, în Ungaria și până în România. Sunt singurele cuceriri care durează.”

    Vă invit să citiți ,,O fiică necunoscută a lui Napoleon”, să descoperiți scriitura minunată a Marthei Bibescu și să vă lăsați purtați în țara luminilor, caracterizată de farmecul secolului al XIX-lea!

       LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Cartea O fiică necunoscută a lui Napoleon de Martha Bibescu poate fi comandată de pe targulcartii.ro

Pasiune amețitoare, de Meredith Wild-prezentare

Al treilea roman din seria Hacker. Povestea lui Blake și a Ericăi continuă: seducție, gelozie și trădare…

 

  Blake Landon, un magnat al domeniului software, și-a găsit perechea în persoana încăpățânatei Erica Hathaway. Deși firea lui autoritară se luptă fără încetare cu spiritul ei independent, Blake nici nu se gândește s-o mai lase vreodată să plece din viața lui.
Erica i-a dăruit lui Blake toată încrederea și dragostea ei, hotărând să depășească împreună orice obstacol. Dar când el îi cere mai mult și-i pune la încercare limitele devotamentului, ea se vede silită să-i înfrunte dorințele întunecate.
În timp ce legătura dintre cei doi devine tot mai strânsă, dușmanii le dau târcoale.
Va supraviețui relația lor odată ce inamicii lui Blake întrec măsura și nu le mai amenință doar afacerile?

Meredith Wild are talentul extraordinar de a descrie acele momente din viață și din relațiile de iubire care adesea rămân nespuse. Scoate la iveală detalii cu o semnificație profundă.“ – Heroes and Heartbreakers

Meredith Wild este o autoare de bestselleruri romance New York Times și USA Today. Alături de celebra serie Hacker, a scris seriile de mare succes Bridge și Misadventures.
Locuiește pe coasta Floridei, împreună cu soțul și cei trei copii. Spune despre sine că este dependentă de tehnologie, că-i place whisky-ul și e o romantică incurabilă.
Când nu trăiește în lumea imaginară a personajelor sale, poate fi găsită pe www.meredithwild.com.

De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut primele două romane din seria Hacker: Atracție fatală și Întâlnire periculoasă.

„Felul în care scrie Meredith Wild te vrăjește, pur și simplu.“ – Never Ending Book Basket

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursa foto şi text: Editura Trei

by -
6

Şi acum începe jocul.

Filmul Isus, de Andreas Eschbach-recenzie

Titlu original: Das Jesus Video

Traducător:  Frederica Dochinoiu

Editura:  RAO
Număr pagini: 666

   Andreas Eschbach s-a născut în 1959, la Ulm, a studiat ingineria aviatică şi a lucrat iniţial ca inginer de software. Cu ajutorul Fundaţiei Arno Schmidt a reuşit să-şi scrie primul roman, un science-fiction. Succesul a venit odată cu romanul Das Jesus Video (Filmul Iisus). Astăzi, Andreas Eschbach este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori germani şi s-a dedicat întru totul meseriei de scriitor
Romanele sale, traduse şi la noi la editura RAO sunt: ”Secătuit”,Premiul Nobel”, ”Ultimul Dintre Ei” şi “Filmul Isus”

“Ce caută instrucţiunile de utilizare ale unei camere de filmat într-un mormânt vechi de 2000 de ani din Israel? O camera de filmat care nu urmează să fie lansată pe piaţă decât în câţiva ani? Exploratorul Stephen Foxx are o singură explicaţie: cineva trebuie să fi încercat să îl filmeze pe Isus Hristos.
Aşadar scheletul din mormânt să aparţină unui om din viitor? Şi dacă da, ce a descoperit el?”

 

Pământul arid, steril, se întindea în valuri sterpe de jur împrejur, fără nici o vegetaţie cu excepţia unor fire de iarbă uscate, care creşteau în umbră unor pietre mai mari. Măcar ele confereau câmpiei o strălucire verzuie, ce lasă la orizont locul dealurilor gri şi teşite de vântul ce bătuse nenumărate mii de ani şi care mai bătea şi acum.Totuşi nu există sentimentul depărtării. Dimpotrivă se simţea că sub o lupă. De parcă ar fi putut simţi fizic cum istoria a cel puţin trei culturi mari se concentrase pe acest pământ. Fiecare piatră şi fiecare tufiş uscat erau impregnate cu amintirile sângeroaselor drame sau pogromurilor nemiloase, ecouri îndepărtate ale vocilor profeţilor biblici păreau să răsune încă din munţi şi fervoarea nenumăratelor rugăciuni străbătea parcă trupul ca o radiaţie radioactivă.”

    Peisajul arid îl irită pe Charles Wilford Smith, dar febra căutărilor, interpretarea datelor, descoperirea istoriei este ceea ce-l atrage pe un şantier arheologic.
Charles Wilford Smith a plecat ca tânăr soldat în Israel, a staţionat în Palestina în 1947-1948, când Naţiunile Unite discutau planul de-a permite evreilor să-şi întemeieze un stat propriu. Apoi s-a întors în Anglia, a plecat din armată şi-a întemeiat o familie, având o slujbă în industria textilă. Timp de 20 de ani a dus o viaţă discretă, apoi subit a început să organizeze şantiere arheologice, unde lucra cu mulţi studenţi şi voluntari. Era un tip care “făcea totul pe cont propriu”, fără a apela la alţi oameni de ştiinţă, dar reuşea mereu să găsească sponsorizări. Un lucru găsit pe vremea când soldat fiind vizita Israelul, îl face să obţină fonduri de la John Kaun, un bărbat veşnic elegant şi stăpân pe el:

“Purta un costum bleumarin care îi venea perfect şi ar fi părut complet deplasat în mediul acela dacă ar fi fost purtat de altcineva. Însă John Kaun, incontestabil stăpân peste un concern multinaţional, era obişnuit ca mediul să se adapteze la el, şi nu invers. Cumva acest lucru părea să fie valabil şi pentru peisaje deşertice, situri arheologice şi temperaturile ridicate de vara.”

   La şantierul arheologic unul dintre studenţi, Stephen Foxx face o descoperire deosebită şi ciudată.
Anunţat de Charles Wilford Smith, Kaun soseşte cu oameni, rulote, aparatură, o adevărată desfăşurare de bogăţie şi forţă.
De altfel Kaun, devenit milionar la 22 de ani era numit în cercurile de afaceri Gingis Han, din cauza “metodelor sale fără scrupule de a-şi conduce afacerile.”
Acum la 42 de ani era considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni din SUA, dar erau doar aparenţe înşelătoare de multe ori. Avea unul dintre cele mai mari trusturi media, rivalizând cu CNN-ul, dar se extinsese prea mult şi avea nevoie de infuzie masivă de capital, pe care credea cu tărie că i-o va aduce această descoperire arheologică.

   Stephen Foxx provenea din Maine, făcuse primul milion la 19 ani, pentru că înţelesese de mic ce importanţi sunt banii, pentru că ei îţi dădeau mijlocul prin care să poţi face ce vrei. La 16 ani reuşise să convingă o întreprindere din oraşul său că era în stare să realizeze un sistem de administrare a datelor care să funcţioneze mai bine decât cel existent. Şi reuşise folosindu-se de reţelele de internet pentru a crea un grup de studenţi informaticieni, care-şi făcuse fiecare partea lui, el asamblând întregul. A fost de-a dreptul impresionat să vadă ce buni erau studenţii indieni cu care lucra. Apoi a vândut programul la 5 firme aşa că şi el şi indienii s-au îmbogăţit, unii deschizându-şi propriile firme, dar colaborând când era nevoie.
Stephen nu continuase cu goana după bani pentru că nu-l interesa să devină miliardar. A absolvit liceul, a studiat economia politică la o mică universitate, conducea un Porsche roşu, cam vechi, ieşea cu fete. Banii pe care-i avea îi investise cu cap, aşa că trăia foarte bine din profituri, şi-i folosea pentru relaxare, adică îşi finanţa cu ei călătoriile şi cercetările. Participa cel puţin odată pe an la tabere de cercetări zoologice, expediţii botanice în păduri tropicale, dar cel mai mult îl pasionau cercetările arheologice. Devenise membru al Societăţii Exploratorilor şi mergea ca student voluntar în tabere arheologice. Îi plăcea să cunoască oameni şi locuri noi, să descopere bucăţi de istorie.

   Stephen le povesteşte lui Judith, colega lui de pe şantier, pe care o şi plăcea şi fratelui ei Yehoshuah, restaurator la muzeu, descoperirea pe care o făcuse. Într-un mormânt vechi de 2000 de ani pe lângă scheletul unui bărbat găsise un săculeţ de pânză în care într-o husă de plastic erau instrucţiunile de utilizare a unei camere Sony MR-01 Cam Corder. L-a informat pe profesorul Wilford, dar acesta îi ceruse să păstreze secretul. Ceea ce Stephen nu-i spusese profesorului era că mai găsise în săculeţ şi bucăţele de hârtie sfărâmată, ca o scrisoare, pe care o pusese separat într-o punguţă.

   Când devine clar că sunt excluşi din cercetări cei trei caută să afle conţinutul bucăţelelor de hârtie, adică al scrisorii. Ideea lui, împărtăşită şi de ceilalţi, era că un călător în timp vizitase Pământul Sfânt de acum 2000 de ani, îl filmase pe Isus, dar nu mai reuşise să revină în timpul său.

   Kaun militarizează tabăra vrând să păstreze secretul absolut, pune să fie urmăriţi şi monitorizaţi toţi, dar mai ales omul său Ryan îi urmăreşte pe Stephen şi Judith.
Kaun îi aduce ca sfătuitori pe profesorul Goutiere şi pe scriitorul de science fiction (ale cărui romane erau despre călătoriile în timp) Peter Eisenhardt căruia îi propune un onorariu exorbitant. Totodată aduce un tomograf de ultrasunete performant, împreună cu tehnicienii lui, hotărât să găsească camera video şi filmul.
Furios că e dat la o parte, dar şi curios Stephen dă telefon la Sony şi află că respectiva cameră era abia în faza de prototip urmând să apară peste vreo 3 ani, dar că deja se făceau înscrieri pe liste. Din scrisoarea pe care reuşeşte cu fratele lui Judith s-o reconstituie află că vizitând Palestina călătorul intrase fără să ştie într-o buclă atemporală şi se trezise în Bashar, o mică localitate de unde nu mai putuse reveni în timpul lui.
Aşa că, în timp, îl văzuse pe Isus, şi chiar îl filmase, îşi întemeiase o familie, apoi murise.

   Judith îl ajută pe Stephen în cercetări, era deşteaptă şi bine antrenată (fusese în armată).
Kaun încearcă să vândă bisericii ideea descoperirii, dar la început nu este luat în serios.
Totuşi, unul dintre tehnicienii tomografului, George Martinez, un mexican credincios care vizitase cu sufletul la gură locurile sfinte, în momentul când i se cere să scaneze templul sfânt îi povesteşte părintelui Lukas tot ce ştia şi auzise. Părintele, avea o mică bisericuţă şi era implicat într-un program de ajutorare al săracilor. Şocat de povestea tehnicianului sună la Vatican.

   Aşa soseşte părintele Scarfaro din Congregaţia pentru Sfânta Învăţătură, organizaţie de pe vremea Papei Grigoriu al –IX-lea din 1231, de fapt numele actual al Sfintei Inchiziţii.
Şi acum începe jocul. Pe de-o parte Stephen şi Judith care încearcă să descopere obiectul, ajutaţi parcă de fiecare dată de-o forţă invizibilă. Pe de altă parte Kaun cu toate resursele şi puterea lui, mănat de aviditatea de bani şi de şi mai multă putere. Şi al treilea jucător Biserica Catolică care după cum spunea părintele Scarfaro nu dorea o altă interpretare a bibliei şi a istoriei.

   Până la urmă după urmăriri în galeriile de sub templu, la o mănăstire din deşert, Stephen găseşte camera, dar Kaun i-o ia. Totuşi şi acesta o pierde, după ce abia văzuse un film pe ea. Scarfaro ia camera şi discul şi le distruge pentru că:

“Scriptură Sfântă e perfectă, zise el. Această i-am învăţat pe oameni de sute de ani, atât de mult timp încât au început să creadă, pentru binele lor şi pentru pacea lor sufletească. Putem să permitem că acum să se adauge ceva? Nu putem. Avem voie să permitem să se constate că Isus a spus altceva decât s-a transmis? Nu avem voie. Dacă am face-o, totul s-ar încurca, s-ar deschide toate uşile şi porţile îndoielii, ar fi distrusă credinţa. Dar fără credinţă nu există pace sufletească. Este datoria noastră să le permitem oamenilor să-şi păstreze credinţa-chiar cu preţul ca noi înşine să o pierdem”.

   Şi iată cum totul pare a se fi terminat, mai ales că autorul ne spune cum au murit sau au dispărut din viaţa publică anumite persoane implicate.
Stephen încearcă să-şi continue viaţa, avea contracte de onorat printre care şi cel cu firma Video World Dispatcher. Când aceştia îi cer să verifice listele lor pentru cererile de camera Sony MR-01 şi MR-02, un nume şi o comandă îi atrage atenţia. Apoi îşi aminteşte subit calmul şi detaşarea profesorului Wilford în timpul derulării evenimentelor. Aşa că face ce ştie el mai bine, rezolv[ puzzlelul şi află în sfârşit adevărul.

O poveste interesantă, incitantă cu un final şocant. Un amestec de nou şi vechi, de mituri, credinţe, legende cu cele mai noi descoperiri ale ştiinţei. Un final neaşteptat, dar frumos.

Oricum nimic nu pare a lua sfârşit căci:

”Orizontul sclipea, părând că se transformă într-un rânjet batjocoritor. Nimic nu mai era adevărat. Dacă ridica privirea de pe punctul argintiu din depărtare, lumea avea să-şi înceteze existenţa şi sfârşitul timpurilor avea să vină.
Aşa trebuia să simtă cineva care înnebunea. Cineva căruia îi fugea pământul de sub picioare.
Sau care simţea pentru prima dată pământul sub picioare.
-Da, încuviinţă el. Povestea începe.”

Dacă vreţi să citiţi o carte deosebită, thriller şi sciece fiction, vă recomand “Filmul Isus” şi veţi citi despre:
Omul aflat în căutarea sensului existenţei.
O carte incredibil de palpitantă şi de profundă”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

by -
10

Sfinxul, de T.S.Learner-recenzie

Titlu original: Sphinx
Traducere: Ion Carmen
Editura: Litera -2010
Număr pagini: 660

   T.S.Learner (Tobsha Learner) s-a născut şi a crescut în Anglia, apoi a locuit în Australia şi S.U.A. Îşi împarte viaţa între Londra, Sydney şi California. A publicat trei volume de povestiri: ”Quiver” vândută într-un tiraj de 150000 exemplare în întreaga lume, ”Tremble” şi  “Yearn:Tales of Paradox and Sexual Longing”. Este autoarea a trei romane : ”Sphinx”-roman de debut bine primit de critici şi cititori atât în Anglia cât şi în Australia, ”The Witch of Cologne” aleasă cartea lunii în septembrie 2005 de către Asociaţia Editorilor Americani şi “Madonna Marş şi Soul”.

“Alexandria, Egipt 1977. În timpul scufudărilor în căutarea unei epave arheologul Isabella Warnock descoperă un artefact care nu seamănă cu nimic din ceea ce a văzut vreodată: un astrarium, un instrument misterios, despre care se spune că ar fi avut puterea de-a hotărî destinele faraonilor şi regilor încă de la începuturile istoriei.
Un adversar necunoscut şi o sectă puternică declanşează o cursă nebunească pentru a proteja un secret de veacuri în lumea plină de primejdii şi de comploturi a egiptologilor, în care vrăjile străvechi şi legendele intră în conflict violent cu ambiţiile moderne.”

   “Sfinxul” o carte care merită citită şi savurată. M-a surprins când am citit că este cartea de debut a autoarei. Imaginaţi-vă 660 de pagini de acţiune pură, o mulţime de personaje, multe mituri şi legende, mai ales că acţiunea se petrece în principal în Egipt.

  Egiptul o ţară renumită pentru miturile, legendele şi istoria sa. Multe situri arheologice, multe artefacte descoperite, multe mistere desluşite, dar şi multe semne de întrebare şi enigme rămase nerezolvate. O îmbinare între nou şi vechi, o încercare a oamenilor de-a părea moderni, oameni ai viitorului şi totuşi, rămaşi în misticismul şi credinţele trecutului: profeţii, instrumente magice, unelte ale binelui, dar mai ales ale răului, diavoli sau zei veneraţi alături de credinţa creştină, de dezvoltarea şi modernizarea regiunii şi a vieţii oamenilor…asta e Egiptul. Pe de-o parte o viaţă modernă şi trepidantă, pe de altă credinţă în idoli vechi, vrăji şi profeţii ale sectelor:

“…Egiptul este o ţară plină de mistere. Aici demarcaţia dintre ceea ce este însufleţit şi neînsufleţit pe lume nu este la fel de clară ca în Occident. Noi avem propriile divinităţi. E o poveste veche…”

   Aşa era şi Isabella Warnock, un arheolog cunoscut, originară din familia Brambilla. Pentru Isabella specializată în arheologie marina ”terenul de vânătoare” era format din văile şi stâncile de pe fundul marii. În explorările ei subacvatice ea cauta o relicvă antică “un astrarium” pe care-l consideră “prototipul mecanismului Antikyteras” un artefact descoperit în 1901, aproape de insula Rhodos, datând din vremea Cleopatrei sau chiar mai devreme.
“Antikytera” era în sine o enigmă, artefacte tehnologice de-o complexitate asemănătoare nu au reapărut decât peste o mie de ani, dar Isabella era convinsă că existaseră predecesori care îi serviseră de model. Dar ce e Antikytera? Iată explicaţia dată de istorici:

“Mecanismul Antikytera datează din secolul I d.Hr. şi reprezintă din câte se ştie în prezent, angrenajul antic cel mai sofisticat din punct de vedere mecanic. Are forma unei cutii şi se presupune că a fost folosit pentru calcularea cu mare exactitate a poziţiei dar şi a orbitelor unor corpuri cereşti: Soarele, Luna, şi cele 5 planete majore cunoscute în acea epocă. Cuprinde cel puţin treizeci de roţi dinţate şi nici un mecanism de-o complexitate cât de cât similară nu a mai fost confecţionat până în Evul Mediu. Funcţiunile sale fac şi acum obiectul unor studii şi analize ştiinţifice.”

   Isabella era considerată o rebelă printre colegii ei şi faptul că uneori avea intuiţii referitoare la câte o descoperire, de-a dreptul premoniţii supranaturale n-o ajută să fie mai simpatizată.
Oliver Warnock era geofizician, avea un adevărat dar de-a descoperi petrol de aceea în cercurile lor i se mai spunea şi “Profetul”. Se născuse într-un sat minier Cumbria, cu un tată destul de dur, supărat că nici unul dintre băieţi nu-i urmase meseria. Oliver se înţelege foarte bine cu fratele lui Gareth, care marcat de rigiditatea părinţilor, mama o profesoară de pian şi catolică ferventă, evadase în droguri şi o viaţă artistică efervescentă. Avea perioade bune şi perioade de cădere, dar se înţelegea bine cu Isabella, un spirit înrudit. Amândoi descifrează câteva hieroglife, Gareth chiar desenează o schiţa de prototip după informaţiile date de Isabella. Oliver devenise un om de ştiinţă care credea în explicaţiile ştiinţifice şi rigorile meseriei. I se pare ciudată încrederea Isabellei în predicţii, în profeţii şi legende, dar îi place exaltarea ei. Aşa că având puţin liber (luase foc o sondă) se hotărăşte să se scufunde cu ea îngrijorat că ea insistă s-o facă, deşi vremea era imprevizibilă. Doar că Isabella spunea că a doua zi i se prezisese moartea şi că, dacă-l găsea, astrariumul i-ar putea schimba soarta. Scufundarea se făcea într-o zona militară şi-n Egipt legile erau foarte aspre, iar Isabella se menţinea mereu undeva la marginea legalităţii.

   Ea a găsit epava unei corăbii, despre care presupunea că este a Cleopatrei.
Cleopatra ştia că dacă Octavian îşi consolida puterea l-ar fi ucis pe Marc Antoniu, soţul ei, şi i-ar fi sacrificat copii, aşa că mizase totul pe-o carte; salvarea astrariumului care putea fi, după cum scrisese Siculus, o armă puternică ce putea prezice când să ataci sau să te retragi. Se pare că în toiul luptei ea ar fi luat astrariumul cu ea şi copiii şi ar fi fugit cu corabia. Doar că această eşuase.

Oliver încearcă cu argumente logice s-o determine pe Isabella să amâne scufundarea şi fac o vizită bunicii ei.

“Eu, unul, credeam într-o lume guvernată de legea cauzei şi efectului:Diamantele se formează din carbon cristalizat, marmură din calcite, petrolul din comprimarea substanţelor organice. Aceasta era lumea mea: una palpabilă. explorabilă. Isabella avea o lume a ei, mult mai spirituală, în care evenimentele se desfăşurau conform unei logici karmice şi trăirile personale aveau impact imediat asupra politicului, asupra microcosmosului şi asupra macrocosmosului. Pentru mine o astfel de percepţie era greşită, o viziune antropocentrică bazată pe sentimentul automulţumirii, o încercare făcută de un adept al determinismului de a da sens destinului.”

Femeie independentă, Isabella e nemulţumită de amânare, dar nici vremea nu ţine cu ea:

“Isabella era o femeie extraordinar de independentă, care se ridicase în mod conştient împotriva familiei şi a educaţiei primite, apărându-şi cu înverşunare dreptul de a-şi alege şi de a-şi exercită în mod liber profesia….”
“Isabella crescuse înconjurată de mituri ale Cleopatrei şi ale oraşului ei subteran, Heraklion, iar prietenii de familie obişnuiau să povestească despre cum înotaseră printre statui stranii şi printre ruine de palat scufundate. Toate aceste poveşti îi marcaseră profund psihicul, atrăgând-o iremediabil cu misterele lor.”

   Familia Brambilla fusese una dintre cele mai influente dinastii din comunitatea italiană din Alexandria. Tatăl ei, Paolo, deţinea una din cele mai mari filaturi din ţară, dar preşedintele Nasser (după criza Canalului Suez din 1956) preluase şi naţionalizase companiile străine. Aşa că Paolo se trezise administrator al fabricii în timp ce egiptenii care cultivaseră bumbacul au ajuns stăpâni. Umilinţa insuportabilă a culminat cu un atac de cord. Mama Isabellei, Cecilia s-a recăsătorit peste un an şi s-a întors în Italia lăsând-o pe copila de 8 ani în grijă bunicilor.

   Sfâşiat de pierderea fiului şi decăderea familiei, bunicul Giovanni se dedicase celor două pasiuni- vânătoarea şi egiptologia, pasiuni pe care i le inoculase şi nepoatei. Văduva lui, bunica Francesca, locuia într-o vila al cărei etaj era nevoită să-l închirieze şi trăia de ani buni din amanetarea bijuteriilor de familie. Îşi păstrase intendentul sudanez, credinciosul Aadul, deşi acum chiriaş în casă şi nu salariat. Păstrase însă aparenţele ca toată lumea veche a Egiptului. La Francesca venise în vizită şi egiptologul Hermes Hermiedes-vechi prieten al lui Giovanni. După moartea lui se ataşase de nepoata cu care împărţea fascinaţia chiar obsesia faţă de mysticism, astrologie şi filozofii spirituale. Cunoscător al scrierii vechi petrecea multe ore cu Isabella traducându-i şi descifrându-i secretul hieroglifelor.

Oliver îi admira deşi nu le înţelegea credinţă, el fiind un ateu convins:

“Observasem că oamenii săraci erau mai înclinaţi spre religie, că o formă de abdicare de la responsabilitatea de a-şi lua soarta în propriile mâini, fapt care mă făcuse să renunţ la catolicism, aderând în facultate la ideile socialiste şi, mai târziu, la preceptele materialismului.”

   Seara, Oliver încearca totuşi să-şi convingă soţia să mai amâne scufundarea, dar ea susţinea că nu mai are timp, a doua zi era ziua morţii ei prezisă de Ahmos Khafre. Pentru că el nu putea crede aşa ceva Isabella îi dă un alt motiv, faptul că multă lume inclusiv Amelia Lynhurst, fostul mentor al ei la începutul studiilor la Oxford, voia astrariumul. Oliver nu ştia ce le despărţise pe cele două, dar ştia că Amelia îşi pierduse credibilitatea un urma unei teze referitoare la o misterioasă preoteasă a lui Isis, despre care susţinea că trăise în timpul celei de-a XX –dinastii, sub domnia faraonului Nectanebo al II-lea. Existenţa preotesei era susţinută de prea puţine dovezi, deşi până la urmă se va dovedi că Amelia avusese dreptate, dar prea târziu pentru ea.

   Noaptea, Isabella are acelaşi coşmar cu o adunare, oameni cu măşti de animale_”ceremonia cântăririi sufletelor”. Vechii egipteni credeau că inimile morţilor erau cântărite de Osiris şi în funcţie de cumulul de păcate sau de curăţenia inimii, mortului i se permitea să între în viaţa de apoi, lucru terifiant pentru un egiptean dar şi pentru un creştin. Asta îi amintea lui Oliver de credinţa încrâncenată a mamei lui. Doar că totul pare a avea legătură cu amintiri ale Isabellei din copilărie.

   A doua zi Isabella găseşte astrariumul, dar are loc un cutremur submarin şi ea moare. Cercetările poliţiei îl împiedică să se ocupe de înmormântare, Francesca se ocupă de tot, nepoata fiind îngropată în cavoul familiei. În fiecare moment Oliver vede în preajma lui un uliu, ceea ce-i aminteşte de tatuajul cu Ba a a lui Isabelle, e ca şi cum ea ar fi mereu lângă el .După înmormântare un medic legist îl abordează şi-i spune că soţia lui a fost îmbălsămată, dar a ajuns la el fără organele interne şi mai ales fără inimă. La înmormântare participă şi Cecilia, mama Isabellei cu soţul ei Carlos. La început Oliver e ostil cu ea, dar Carlos îi explică că nu e totul cum susţinea Francesca, că după moartea lui Paolo bunicii insistaseră s-o ia pe nepoată, că bătrânul era un nebun obsedat de mysticism care hipnotiza oamenii.

   Încă de la înmormântare Oliver e abordat de Amelia, de Hermes, toţi întrebând de astrarium. Şi Oliver se trezeşte cu o mare responsabilitate: să aibă grijă de astrarium, să demonstreze părerile soţiei şi o mare întrebare: în cine poate avea încredere şi care este încheierea epopeii?

   Aşa începe un adevărat periplu în America, în Anglia, din nou în Egipt, încercând să ia legătură cu diferiţi oameni, atacat, aproape ucis, drogat, cu casa devastată, cu prieteni ucişi.

   Până la urmă descâlceşte toate iţele, dă de capătul poveştii, reuşeşte să ducă astrariumul la locul lui şi să împiedice forţele malefice. Toate acţiunile petrecându-se pe fondul încercărilor lui Sadat de-a face pace cu Knessetul, o pace între arabi şi israelieni, pe care mulţi voiau s-o împiedice şi pe fondul crizei petrolului.
Acesta este probabil şi motivul importanţei mitice acordată astrariumului. Unii îl percepeau ca pe o armă care îi putea face victorioşi şi puternici, alţii ca pe un mecanism care le putea asigura nemurirea, alţii ca pe un artefact de-o importanţă arheologică deosebită

  Dar pentru Oliver era doar mijlocul prin care sufletul Isabellei îşi putea găsi calea. Şi mai ales îşi dorea liniştea şi pacea sufletească, care ar fi urmat după îndeplinirea ultimei dorinţe a soţiei lui.
Pentru toţi ceilalţi găsirea astrariumului alimenta doar orgolii, dorinţa de avere şi putere sau nemurire. Deşi nemurirea se va dovedi o dorinţa cu două tăişuri: unii şi-o doreau, alţii, cum veţi vedea dacă veţi citi cartea, voiau să scape de ea.

   Nu v-am spus prea multe, dar cartea este atât de densă şi complexă, cu atât de multe informaţii. încât ai putea să scrii un mic roman dacă ai povesti mai amănunţit.
Dar frumuseţea este să citeşti cu proprii tăi ochi toate întâmplările, legendele, poveştile, să cunoşti personajele şi să înţelegi acţiunea şi întorsăturile întâmplărilor.

   De altfel aprecierile primite de carte sunt şi ele edificatoare:
“Personajele convingătoare şi acţiunea atent creionată fac din Sfinxul o adevărată încântare printre thrillerele apocaliptice recente.”(The Times)
“Alert şi fascinant, acest thriller constituie o lectură obligatorie pentru fanii lui Kate Mosse şi ai lui Dan Brown.”(The Sun)..

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Aceasta este povestea lui Caroline Fletcher.

Lumina din întuneric vol 1, de Lynn Austin-prezentare

Lumina din întuneric este prima carte din seria Focul topitorului

Aceasta este povestea lui Caroline Fletcher.

  Caroline Fletcher este fiica răsfăţată a unei familii bogate din Sud. Tessie este doica ei, însă pentru Caroline, aceasta este mai mult decât o sclava, îi este o prietenă întotdeauna gata să îi fie alături. În Sud, deţinerea de sclavi este un mod de viaţă despre care Caroline nu a pus niciodată întrebări până în ziua în care tatăl său i-a frânt inima lui Tessie, când l-a vândut pe Grady, singurul ei copil. Acest fapt a rănit-o şi pe Caroline, Grady fiind prietenul ei de joacă. Strigătul de disperare al băiatului când era smuls din braţele mamei sale şi tarat de comercianţii de sclavi i-a deschis lui Caroline ochii spre suferinţele îndurate de sclavi.

   După moartea mamei sale, Caroline este trimisă în Nord, la nişte rude. Acolo, ea petrece doi ani, timp în care adera la mişcarea aboliţionistă. Caroline doreşte foarte mult să-i ajute pe sclavi să îşi câştige libertatea, dar ce poate face o singură fată?

  Când Caroline se întoarce acasă, îl cunoaşte pe Charles St. John, un bărbat chipeş. Deşi era un deţinător de sclavi, acesta este fascinat de dorinţa arzătoare a lui Caroline de a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi. Cei doi au mai multe discuţii aprinse legate de problema sclavilor, însă, în ciuda diferenţelor dintre ei, se simt tot mai atraşi unul de celălalt. Astfel, Charles şi Caroline se logodesc urmând să facă nunta în vară. Dar, înainte de sosirea verii, izbucneşte războiul civil. Tatăl său şi Charles luptă pentru Confederaţie.

   Când verişorul ei din Nord, Robert, un soldat al Uniunii, este capturat şi îi cere ajutorul, ea se simte prinsă la mijloc. Ajutând Uniunea, Caroline simte că ar ajuta la încheierea războiului şi la eliberarea celor care suferă din cauza sclaviei. Dar cum să ajute duşmanii şi să-şi pună în pericol tatăl şi logodnicul? Şi unde este Dumnezeu în mijlocul acestui dezastru fără sens?

Sursa foto şi text: Life Publishers

Cartea poate fi comandată de pe site-ul liferomania.ro

by -
10

Ultima scăpare, de Federico Axat-recenzie

Titlu original: „L’última sortida”

Editura: Trei

Număr de pagini: 496

   După ce am terminat de citit „Ultima scăpare” de Federico Axat, am stat să mă gândesc dacă am mai pus vreodată mâna pe o carte asemănătoare și am ajuns la concluzia că răspunsul este unul negativ. Romanul acesta are o doză de nebunie și spune o poveste ce devine cu adevărat clară abia la final, până atunci totul fiind un roller-coaster în care nimic nu este sigur, totul se poate schimba într-o fracțiune de secundă, ceea ce îți dă peste cap întregul scenariu clădit în minte ta până în acel punct.

   Ted McKay pare să aibă o viață de vis, are o soție frumoasă, două fiice și un job bine plătit, dar lucrurile nu stau deloc așa cum par. Vestea că suferă de tumoare cerebrală în fază terminală îl determină să ia o decizie radicală: să se sinucidă. Profitând că soția sa, împreună cu cele două fiice, pleacă în vacanță, Ted se încuie în birou hotărât să-și tragă un glonț în cap. Însă soneria de la intrare îi încurcă planurile. La ușă face cunoștință cu Justin Lynch care îi face o propunere ciudată, dar în același timp provocatoare. Protagonistul ar trebui să omoare doi bărbați, un criminal și un om bolnav de cancer în fază terminală asemenea lui, iar ca răsplată el va fi la rândul său ucis de un necunoscut. Astfel, familia va fi cruțată de sentimentele devastatoare ale veștii sinuciderii. Ted acceptă surprinzător de repede propunerea, însă în timp ce realizează crimele, mintea sa pare să-i transmită semnale stranii. Anumite detalii i se par mult prea cunoscute, recunoaște oameni, locuri, are senzația că a mai trăit unele situații, iar vise neobișnuite și înfricoșătoare îi tulbură nopțile. Care să fie oare motivul? Ce se întâmplă cu Ted? Poate să se transforme într-un timp scurt dintr-un om simplu, într-un criminal cu sânge rece? Este ceva în neregulă cu mintea sa? Acestea au fost doar câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus pe parcursul romanului semnat de Federico Axat și cărora le-am găsit răspunsurile abia spre sfârșitul poveștii.

„Continuă să privească totul fără să-i vină să creadă, incapabil de a da credit locului unde se afla. Dar spre deosebire de zilele anterioare, în care simțise că nu-și găsește niciunde locul, acum simțea că se află în locul potrivit.”

   Federico Axat a reușit să construiască un roman care se joacă pur și simplu cu mintea cititorului, aducându-l în punctul în care nu mai știe ce să creadă despre protagonist și poveste. Inițial am fost impresionată de situația lui Ted, dar tot nu puteam fi de acord cu decizia sinuciderii. Credeam că era o dovadă de lașitate, în ciuda maladiei sale. Iar când propunerea buclucașă a apărut în peisaj, m-am gândit că protagonistul o va privi cu scepticism și se va lăsa greu convins. Așteptările mi-au fost încălcate și Ted a luat totul foarte ușor, părea a fi un ucigaș profesionist. Felul în care aborda fiecare crimă și maniera în care le curma viața victimelor nu mă ducea cu gândul decât la faptul că mai făcuse aste înainte. Inițial am presupus că este chiar un criminal care suferă de amnezie sau ceva asemănător, apoi că suferă de vreo boală și în final am ajuns să cred că e posibil să fie nebun. Federico Axat m-a bulversat, mi-a arătat o realitate ca mai apoi să schimbe toate variabilele și să-mi prezinte altceva. Atât de bine a conturat totul, încât m-a determinat să cred ca fiind reală fiecare nouă variantă a poveștii. Nimic nu părea sigur, în orice moment scenariul se putea transforma, iar acest lucru m-a determinat să fiu atentă la fiecare detaliu, m-a menținut curioasă și intrigată să descopăr adevărul despre Ted și viața sa.

„Căzuse în capcana propriei minți, nu putea să se învinovățească.”

   Ted McKay mi-a dat impresia unui tip enigmatic, destul de introvertit și incapabil să se confrunte cu boala de care suferea, fapt ce l-a determinat să aleagă calea ușoară: sinuciderea. Plănuise totul pas cu pas, dar în ciuda acestui lucru mi-a dat impresia că nu era pe deplin conștient de impactul pe care un astfel de eveniment îl putea avea asupra rudelor. Propunerea lui Lynch i-a adus o alternativă mai puțin dureroasă pentru cei dragi, iar asta l-a determinat să-i dea și curs. Însă modul în care se transformă pe parcursul evenimentelor este surprinzător. Abordează crimele cu ușurința și răceala unui criminal profesionist. Este calculat, concentrat exclusiv asupra misiunii sale și un trăgător experimentat. Realizează totul parcă instinctiv, dând impresia că nu este la prima crimă. Acest comportament pare în completă opoziție cu Ted de la început, cel care, cu pistolul la tâmplă, închis în propriul birou, era pe punctul de a-și lua viața. Astfel, se sădește îndoiala. Cum este posibil? Suferă de vreo tulburare psihică sau este pur și simplu un criminal care a reușit cu măiestrie să-și ascundă adevărata față de văzul lumii? Răspunsul la aceste întrebări nu vi le pot da deoarece v-aș ruina surpriza lecturii, dar vă pot spune că veți descoperi singuri adevărul ce vă v-a da complet peste cap.

   „Ultima scăpare” este un thriller psihologic de excepție, plin de întorsături de situație și cu un protagonist ale cărui secrete din trecut par să-i umbrească prezentul. Îl recomand cu drag dacă vreți să vă aventurați într-o lume în care totul este înșelător și adevărul pe care îl aflați într-un anumit punct, nu este chiar cel real. Dacă sunteți fani ai genului, cu siguranță nu trebuie să ratați scrierea autorului argentinian. Federico Axat a dat dovadă de o minte sclipitoare și o doză de nebunie atunci când a conturat acest roman și sunt foarte curioasă să citesc și alte cărți semnate de el pentru a mă surprinde din nou.

 

Cartea Ultima scăpare, de Federico Axat poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Clar de femeie, de Romain Gary-prezentare

Humanitas Fiction

Colecţia: Raftul Denisei

Traducere de Daria-Laura Bârsan

   Ecranizat în 1979 de Costa-Gavras, cu Romy Schneider și Yves Montand în rolurile principale, romanul Clar de femeie este un subtil exercițiu de admirație care pornește de la cea de-a „treia dimensiune“ a bărbatului și a femeii: cuplul.

  În Paris, pe rue de Bourgogne, o întâlnire întâmplătoare: abia întors de la aeroport, pe o ploaie monotonă, Michel coboară dintr-un taxi și o lovește cu portiera pe Lydia. El cunoaște toate cotloanele nefericirii și nimic nu-l mai poate surprinde. Ei îi e frică de viitor în aceeași măsură în care este traumatizată de trecut. Alchimia funcționează cu rapiditate: el o privește cu afecțiune, ca și când ar fi regăsit pe cineva drag, ea se uită în altă parte, de parcă s-ar teme că i s-au epuizat resursele iubirii.

Sursa foto şi text> Humanitas Fiction

 

by -
12

Jocul de domino, de Michael Connelly-recenzie

Titlu original: The crossing

Traducere: Cristina -Mihaela Tripon
Editura Rao- 2016
Număr pagini: 362

“Detectivul Hieronymus ”Harry” Bosch, personajul principal al romanului “Jocul de domino” a apărut pentru prima oară într-o carte semnată de Michael Connelly în anul 1982. De atunci a urmărit criminali deosebit de periculoşi şi a descurcat iţele unor afaceri încâlcite în mai bine de douăzeci de romane. Ba chiar a şi devenit eroul serialului TV “Bosch”, care se bucură de mare succes în Statele Unite.”

  “Proaspăt ieşit la pensie, Harry Bosch nu se gândeşte decât la recondiţionarea motocicletei sale Harley-Davidson. Asta până în clipa în care fratele său vitreg, celebrul “avocat din limuzina” Mickey Haller, îi cere ajutorul într-un caz teribil de complicat. Clientul lui Haller, Da ”Quan Foster, fost membru al unei bande de cartier, este acuzat că a ucis cu bestialitate o femeie de vază. Sarcina celor doi fraţi este să îl scape pe Foster de închisoare, deşi toate probele recoltate de la locul crimei, inclusiv cele biologice, îl incriminează. Misiunea pare imposibilă în condiţiile în care adversarii echipei Bosch-Haller sunt unşi cu toate alifiile şi nu se sfiesc să ucidă. Vor reuşi cei doi fraţi să scoată adevărul la iveală?”

   Cu aşa o prezentare cum să nu fii curios să citeşti noul roman al lui Connelly din “Seria Harry Bosch”?
Haller apelează la ajutorul lui Bosch pentru că îşi cunoaşte clientul şi este convins că nu a înfăptuit crima de care este învinuit. Da, fusese şeful unei bande, dar se “cuminţise”, era căsătorit, avea doi copii, era un pictor autodidact cu expoziţii în Washington, deţinea chiar un atelier unde oferea copiilor din zona cursuri gratuite de pictură după orele de şcoală. Şi oricum Foster era învinuit de-o crimă de-o brutalitate extremă, ceea ce nu se potrivea de fel cu firea lui.

   Lexi Parks se ocupă de siguranţa publică, protecţia consumatorilor şi relaţiile cu presa în zona West Hollywood, era căsătorită cu ajutorul de şerif Vincent Harrick.
Ea a fost atacată în pat, în timp ce dormea, agresată sexual, apoi bătută cu bestialitate cu un obiect contondent.
La început poliţiştii nu găsesc nici un suspect, dar apoi Foster este învinuit de crimă pe baza potrivirii cu o proba ADN prelevată de la locul crimei. Antecedentele nu îl ajută nici ele şi toţi sunt convinşi că au găsit vinovatul.

   Detectivul lui Haller, Cisco este accidentat intenţionat de un tip cu un Camaro, poate pentru că găsise ceva, aşa că Haller îl roagă pe Bosch să-l ajute. La început Bosch vrea să refuze pentru că ar însemna să fie de cealaltă parte a baricadei, şi ştia părerea colegilor lui despre asta, dar după ce discută cu Foster e şi el convins că acesta nu putea ucide şi mai ales nu aşa.
Cercetând pozele de la locul crimei, probele şi mărturiile, Bosch remarcă că nu se găseşte în acte nici o referire la ceasul scump purtat de victimă. Amănuntul îl sâcâie şi încearcă să afle ce s-a întâmplat cu el. Inadvertenţele din declaraţii şi stenograme îl pun pe gânduri, prea pare totul o “făcătură”.
Verifică desfăşurătoarele telefoanelor şi vede că Foster nu avusese nici o convorbire, nici o legătură cu Parks, părea doar un vinovat ”convenabil”.

  Parks în schimb sunase la o firmă de reparaţii de ceasuri din marca respectivă, apoi la magazinul fraţilor Nguyen, de unde soţul ei i-l cumpărase cadou. Se pare că fusese prea curioasă…
Curios Bosch merge şi el pe urma ceasului, dar verficările lui la magazin şi discuţiile insistente cu unul din fraţi duc la uciderea celor doi şi devastarea magazinului.
Cercetând alibiul lui Foster constată că acesta se întâlnise cu un travestit cu care avea o relaţie ascunsă, mai ales de ochii familiei. Dar până să ajungă detectivul la el James Allen este omorât, crima pusă de poliţie pe seama unei relaţii eşuate.

   Bosch e din ce în ce mai sigur că este urmărit şi lucrurile se precipită. Şi Haller şi Bosch găsesc emiţătoare pe maşinile lor, semn clar că erau urmăriţi. La Bosch se intră în casă, Haller este oprit de doi poliţişti în civil şi arestat încercându-se chiar falsificarea probei de alcolemie.
Cisco le spune şi el că tipul cu Camaro l-a lovit intenţionat şi a fugit de la locul faptei.
Bosch verifică arestările lui James Allen şi intră la bănuieli, face copii după pozele poliţiştilor care l-au arestat pe Haller şi le arată vecinului lui care-i văzuse când au intrat la el în casă. Vecinul îi recunoaşte, la fel şi martori din cartierul lui Allen care i-au văzut lăsându-l pe acesta pe străduţă mort.
Bosch verifică conturile celor doi şi dă de sume mari de bani virate periodic de câţiva, printre care şi un doctor estetician. Acesta îi spune detectivului că a fost filmat cu două prostituate şi şantajat de cei doi poliţişti Eliş şi Long.
Aşa Bosch îşi dă seama de reţeaua de prostituţie şi şantaj condusă de cei doi poliţişti corupţi, care nu ezitau să ucidă martorii.

   Încearcă să-l ucidă şi pe Bosch când acesta înregistrează declaraţia doctorului, dar este omorât doctorul şi unul dintre poliţişti Long este rănit, pentru că Elis, colegul lui, îl foloseşte fără milă pe post de scut uman.
Ce face Elis? Fuge sau vrea răzbunare? Ce fac Bosch şi Haller? Reuşesc să demonteze acuzările şi să dovedească nevinovăţia lui Foster?
De ce probe se folosesc şi cum aflaţi citind cartea.

   “Ce poate fi mai bun decât Harry Bosch şi Mickey Haller? Să îi pui să formeze o echipă, adică exact ce se întâmplă în “Jocul de domino”, una dintre cele mai bune poveşti ale lui Connelly” (Globe and Mail)
Pentru că Bosch, asemenea căţelului care a prins un os, demontează dovezile una câte una şi dărâma toate piesele de domino rezolvând fiecare puzzle.

“Jocul de domino demonstrează încă o dată că Michael Connelly este un maestru al genului”(Sun-Sentinel)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dragoste şi alte poveşti scandaloase, de Caroline Linden-recenzie

Titlul original: Love and other scandals

Editura Litera

Colecţia:  Iubiri de poveste

Nr. pagini: 307

   Seria Povești Scandaloase: 1. Dragoste şi alte poveşti scandaloase, 2. Între raţiune şi scandal, 3. Iubiri şi scandaluri, 4. Scandaluri ascunse.

   Caroline Linden s-a născut cititoare, nu scriitoare. Ea a obţinut o diplomă în matematică de la Universitatea Harvard şi a lucrat ca programator în industria serviciilor financiare înainte de a realiza că scrierea ficţiunii este mult mai interesantă decât scrierea codului. Cărţile sale au câştigat premiul pentru cititorii NEC-RWA, JNRW Golden Leaf, Premiul Daphne du Maurier, premiul RITA RWA şi au fost traduse în şaptesprezece limbi din întreaga lume. Este o autoare de gen romance, contemporan şi istorice.

   Joan Bennet s-a plictisit să stea pe margine la baluri timp de patru sezoane şi doar să privească cu jind cuplurile care dansează. Mulţumită unor povestiri erotice incitante – şi deopotrivă scandaloase –, şi-a făcut o idee despre ceea ce pierde rămânând fată bătrână. Oare ar fi prea mult să-şi dorească un mic flirt? Aşa că se decide să îi facă o vizită fratelui ei pentru a-i smulge promisiunea că va participa la un bal a doua zi.

   În pragul casei, are parte de o surpriză de proporţii-Tristan Burke însuşi, îi va deschide uşa fratelui său, dar nu oricum, ci la bustul gol. Ei, din toate întâlnirile cu vicontele Burke, aceasta este delicios de păcătoasă.

   La vârsta de opt ani l-a ascuns pe Tristan împreună cu fratele ei, sub pat, la şaisprezece ani s-a prezentat pentru a-i spune condoleanţe, dar au sfârşit certându-se:

,,-Nu, sigur că nu. N-aş putea să înţeleg niciodată cum e să fii un gentleman cu o avere la dispoziţie şi să poţi face tot ce pofteşti, fără să-ţi spună nimeni nu. Să mă ferească Dumnezeu de o asemenea povară de nesuportat!
El o privi. Probabil era prima dată când era cu adevărat atent la ea.
-Eşti destul de obraznică.
Deşi o mânca palma să-i dea una peste faţă, îi zâmbi, totuşi.
Mulţumesc.
Tristan Burke se holba la ea şi începu să râdă. Ochii lui verzi străluciră imediat şi un rânjet larg îi lumină faţa, adâncind gropiţa pe care o avea în obraz. În clipa aceea părea de-a dreptul vesel. Joan îl privea atentă, dar zâmbetul dispăruse.
-O să te ţin minte, Joan Bennet, zise el. Îmi plac mult fetele obraznice.
-Oh! exclamă ea. Vocea ei nu suna ca de obicei, ci era întretăiată şi moale. Atunci ai fi primul…
El începu din nou să radă. Părea diabolic şi seducător. Se aplecă mai aproape de ea.
-Pun pariu că nu voi fi nici ultimul.

   La opt ani de la întâlnirea aceea memorabilă pentru Joan, apare cea de a treia întâlnire dintre cei doi, unde rămâne încremenită şi cu gura căscată în clipa în care uşa se deschise violent, iar bărbatul din pragul ei era aproape dezbrăcat. Eii, nu era un lucru rău, până atunci nu văzuse un bărbat dezbrăcat, unde mai pui că arată foarte bine. Şi ca de obicei, cei doi intră în discuţii aprinse:

”-Ce e? mârâi din nou bărbatul.
Joan îşi smulse cu greu privirea de la sfârcurile lui. Doamne, Dumnezeule! Nici măcar nu se gândise până atunci că bărbaţii aveau şi ei sfârcuri. Ridică ochii şi se uită la chipul lui.
-Încerci să trezeşti morţii din morminte? adăugă el.
Joana se gândi o clipă ce să răspundă.
-Poate. Dar dacă a murit, atunci va trebui să-i scutur personal cadavrul, ca să mă asigur de asta. Mama va insista să o fac.
Pe chipul tânărului apărură mai multe expresii ciudate. Şoc, amuzament, durere şi, în cele din urmă, înţelegere.
În clipa aceea ştiu cine era bărbatul. Tristan, Lordul Burke, era un om cu o reputaţie notorie. Nu exista alt crai mai mare, parior mai risipitor sau afemeiat mai mare în toată Londra…şi nici subiect de bârfă mai interesant. Iar în clipa aceea stătea în pragul uşii casei fratelui ei, purtând o pereche de pantaloni pe jumătate descheiaţi, care ameninţau să-i alunece în orice clipă de pe şoldurile zvelte. O situaţie extrem de interesantă!”

   Cu un asemenea spectacol din partea ei, porecla de ,,Furie” dată de Tristan, pare să se adeverească. Îşi aduce aminte de fata obraznică, dar şi de scorpia de acum, care pare interesantă dintr-o dată. Contradicţia din capul lui Tristan este hilară-nu arată nici a Furie, arată banal, dar parcă moda momentului o face să pară grasă “ca o jumătate de umbrelă desfăcută”. Pieptul ei voluptos era acoperit de dantelă, părul avea culoare frumoasă, dar coafura o dezavantaja. Chipul ei era destul de frumos şi interesant. Hhhm, o femeie care să îi ţină piept! Detesta relaţiile stabile, dar la o provocare nu poate renunţa!

   Astfel începe provocare care duce la un dans între cei doi, la un sărut, la un pumn ocazional în nasul lui Tristan, iar părerile celor doi încep să se schimbe. Ea: Parcă nu este aşa un necioplit. El: parcă nu este aşa o furie!
Joana se vede în situaţia de a rămâne doar cu sora tatălui pe post de supraveghetoare. Mama sa va pleca să îşi îngrijească sănătatea şubrezită, fiind însoţită de tatăl lor. Douglas va pleca să supravegheze nişte lucrări în locul tatălui, iar Tristan este rugat să fie însoţitorul Joanei la câte o plimbare, la bal, la un ceai.
Toate bune şi frumoase, numai că mama Joanei îl detestă pe Tristan. I-a interzis să danseze cu el, neştiind că Douglas l-a făcut să promită exact contrariul.

   Sora tatălui, un personaj controversat, cu o reputaţie nu tocmai bună după părerea mamei, Lady Courtenay, are o silueta voluptoasă ca Joan, dar arată foarte bine prin rochiile ce le poartă, nu tocmai la modă, dar splendide prin croiala lor. Aceasta o va sfătui ce este mai bine pentru nepoată, iar întâlnirile dintre cei doi tineri nu o deranjează. Vor mai dansa, vor face o plimbare inedită cu balonul, dar îşi vor da seama fiecare de calităţile celuilalt! Ea visează să îl schimbe dintr-un crai într-o persoană cumsecade, interesată de ea. El îşi va da seama că Furia arată superb în noua sa garderobă cu noua sa coafură, iar interacţiunea dintre cei doi devine fierbinte, atât la propriu cât şi la figurat!

   Problemele apar când se reîntorc de urgenţă părinţii Joanei, alarmaţi de bârfele existente în societate pe seama fiicei lor.
Ce se va întâmpla? Vor reuşi cei doi să meargă mai departe sau reputaţia vicontelui va fi un inpediment în calea fericirii?

   O serie super delicioasă. Din primul volum mi-am dat seama că avem de-a face cu personaje efervescente, cu dialoguri spumoase între cei doi tineri! Sunt curioasă în privinţa întregii serii, şi abia aştept să descopăr poveştile de dragoste înfiripate între prietenele Joanei şi pretendenţii lor!

O carte relaxantă pe care nu poţi să o laşi din mână până la final!

Nota mea este 10!

Cartea Dragoste şi alte poveşti scandaloase, de Caroline Linden poate fi comandată de pe site-ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Sursă foto: Pinterest

by -
13

Convinge-mă, de Lee Child-Editura Trei-recenzie

Titlu original: Make me

Traducere:  Constantin-Dumitru Palcus
 
Editura: TREI -2016
 
Număr pagini: 503

Reacher e un personaj de legendă. Unul dintre cei mai originali şi mai seducători eroi de pop-fiction.”(The Washington Post)

   “Fostul poliţist militar Jack Reacher este antieroul perfect: tare că granitul,dar cu o minte şi o conştiinţa pe măsură. Reuşeşte să vadă ceea ce multora le scapă şi e dispus să facă orice e necesar că să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Fiecare volum din seria pasionantă creată cu inteligenţă de Lee Child îl poartă pe luptătorul rătăcitor într-o nouă aventură, astfel încât poţi să începi lectură cu oricare carte, inclusiv cu ultima lui bijuterie, ”Convinge-mă!”

   O noapte de vară într-un orăşel uitat de lume, pe lângă care trece o cale ferată, câteva case, o fermă, un lan de grâu şi un cadavru al unui detectiv, suficient de masiv cât să fie nevoie de unelte speciale.Temându-se că dacă îl îngroapă în lanul de grâu lucrurile pot fi văzute şi din satelit de cei care l-ar caută, ei îi sapă groapa lângă clădirea fermei, cu retroexcavatorul, pe care erau montate patru reflectoare, siguri că nimeni nu-i poate vedea la miezul nopţii, la cinci ore după trecerea trenului de seară şi cu şapte ore înainte de trenul de dimineaţă. Aşa că au avut grijă să-l îngroape adânc pe detectivul Keever.
   Doar că una e planificarea şi altul e jocul realităţii…

   Trenul de seară a trecut chiar la miezul nopţii din cauza unui blocaj de locomotive petrecut în sud. Trecerea trenului i-a surprins puţin, dar nu mai aveau ce face decât să continue după ce s-a aşternut liniştea.
  Cam la 30 de km de fermă, în gară, trenul a încetinit şi a coborât un singur pasager Jack Reacher, aflat în una dintre peregrinările lui. Jack a fost intrigat mai întâi de numele localităţii ”Mother”s Rest”, gândindu-se că-i un nume excelent pentru o haltă feroviară. Îşi imaginase şi o poveste, cum că drumul de căruţe vechi se întretaie cu calea ferată, că o femeie născuse cândva acolo, că şirul de căruţe fusese nevoit să facă popas şi peste timp cineva se gândise să construiască pe acel loc un orăşel ca un memento. Se aştepta să găsească un monument, un muzeu şi fiindcă nu se grăbea nicăieri hotărăşte să facă un ocol. Dar spre dezamăgirea lui a dat peste construcţii agricole, un motel, un restaurant, un magazin.

   În gara întâlneşte o femeie asiatică, cam la 40 de ani, cu constituţie atletică, care iniţial se bucură, dar rămâne nedumerită după ce îl vede mai bine pe Jack. Se aştepta la altcineva, nu la un tip masiv ca şi Jack, dar îl duce totuşi la motelul unde era cazată.
   Tipul de la motel îi dă o camera, apoi raportează cuiva că “a mai venit un tip” şi după ordinul primit păzeşte curtea şi pe ocupanţii celor două camere toată noaptea.

   Dimineaţă Jack se plimbă la pas prin oraş, căutând un muzeu, un mausoleu, o urmă care să arate că pe acolo trecuseră căruţele în drumul lor spre vestul sălbatic, dar rămâne dezamăgit de ceea ce vede. Remarcă că e urmărit de un băiat de vreo 12 ani care se dovedeşte a fi nepotul administratorului de la motel.
  La restaurant o reînâalneste pe femeia din gară, necăjită că nu apăruse nici acum colegul ei. Michelle Chang, fosta agent FBI, acum într-o reţea de detectivi particulari, este intrigată de apariţia lui Jack şi vrea să afle ce anume cercetează. Până la urmă Chang îi spune că au o operaţiune în desfăşurare, dar colegul ei din Oklahoma City, venit în oraş cu trenul să cerceteze ceva a dispărut, după ce apucase totuşi să o cheme să-l ajute. Nu-l găseşte nicăieri, nu-i găseşte nici notiţele, aşa că nu ştie la ce anume lucra.

   Iniţial Jack e hotărât să plece, dar în periplul său prin oraş remarcă atitudinea ostilă şi comportamentul ciudat al unor localnici. Apoi în garp coboară din tren un tip slăbuţ, cam de 50 de ani, cu o geantă mică de piele în mâna, care este întâmpinat de tipul de la magazinul de piese de schimb, condus la motel şi cazat.
   Intrigat de comportamentul celor din oraş Jack hotărăşte să mai rămână. Noaptea recepţionerul păzeşte din nou curtea şi dimineaţă Jack vede că pe călătorul sosit seară îl ia un tip cu un Cadillac. Oare unde îl duce?
   E ciudat mai ales că maşina nu are plăcute cu numere şi-l recunoaşte pe şofer ca fiind tipul de la biroul de Western şi FedEx.

   Ajutată de Jack, Chang cercetează camera lui Keever. Găseşte un bilet cu un număr de telefon din L.A. şi o notiţă -200 de morţi_ şi hotărăsc să meargă la Oklahoma City să verifice biroul.
   Pe drum sunt atacaţi şi gata să fie răniţi de doi tipi într-o maşină roşie care le spun să nu mai revină în oraş, susţinând că sunt nepoţii celui de la motel. Scapă de ei şi ajung acasă la Keever, dar constată că cineva le-a luat-o înainte şi nu găsesc nimic despre cazul la care lucra. În casa lui Keever găsesc totuşi o revista LA Times cu un semn de carte pus la un articol al lui Westwood. Pe semnul de carte figura acelaşi număr de telefon ca pe bileţel, numele orăşelului ”Mother”s Rest” şi un nume Maloney. Sună la numărul de telefon şi-şi dau seama că e numărul jurnalistului.

   Aşa că îl roagă pe Westwood să vadă din miile de apeluri, despre diferite conspiraţii, unul pe care să-l fi refuzat şi care să revină apoi cu alt nume şi număr de telefon şi să vadă la ce crime se referise detectivul pe bileţel.
   Apoi se întorc în “Mother”s Rest” hotărâţi să descopere ce s-a întâmplat cu detectivul. Sunt cazaţi la motel fără probleme, dar dimineaţa văd o femeie în vârstă, îmbrăcată în alb, plecând cu acelaşi Cadillac. Caută prin tot oraşul şi se interesează dacă există un tip pe care-l cheamă Maloney, îl reîntâlnesc şi pe băiatul de la Western care le spune că din când în când face şi pe taximetristul
    Explicabil, dar pentru cine şi pentru ce loc?

   La întoarcere îşi găsesc bagajele în faţă motelului şi sunt somaţi de un grup ostil să plece.
   Pentru moment pleacă. În urmă lor, în oraş, un grup de 8 oameni au întâlnire şi votează punerea lor sub supraveghere şi la nevoie chiar eliminarea lor. Însărcinaţi cu această sunt un grup de ucrainieni conduşi de Mercenko, oameni care lucrau pe onorarii foarte mari.
    Jack şi Chang merg în L.A. să-l întâlnească pe Westwood, să afle ce anume cerceta Keever şi de ce avusese nevoie de întăriri. Reuşesc să dea de omul care-l sunase pe ziarist Peter McCann şi merg să discute cu el. Dar ajung târziu, este omorât de cei care încearcă apoi să-i ucidă şi pe ei.
    Află totuşi că Peter avea un fiu Michael care dispăruse, dar şi o sora Lydia Lair căreia îi povestise totul. Lydia le povesteşte despre nepotul ei un tip deprimat şi nefericit care a dispărut şi despre căutările lui Peter. Din nou sunt atacaţi, dar Jack salvează situaţia şi pe membrii familiei Lair.

   Aşa îşi dau seama că urmărirea continuă, îl identifică cu ajutorul foştilor colegi al lui Chang, pe Mercenko, omul care se ocupă de treburi murdare şi avea un contract pe numele lor. Jack îl omoară pe Mercenko, aşa că urmărirea lor încetează. Cu ajutorul unui prieten al ziaristului, un hacker, reuşesc să descopere situri şi mesaje din Deep Web, o reţea underground şi o filiera prin care se asigura moarte asistată, celor ce doreau acest lucru din diferite motive.
    Şi totuşi întrebarea cheie e cum puteau câştiga cei din reţea atâţia bani?!

   Jack, Chang şi Westwood îşi pun la bătaie toate resursele, relaţiile, cunoştintele şi dau de capătul poveştii. O poveste incredibilă şi monstruoasă!
    Descoperă şi elimină monştrii cu chip de om din “Mother”s Rest”.
    Este incredibil ce pot face oamenii pentru bani, faima sau pur şi simplu din amuzament şi mai ales “pentru că pot”!.

    Până la urmă rămâi şocat de ce monştrii se pot ascunde sub chipul unor oameni aparent normali.
    Ce află cei trei, cu ce se confruntă, cum scapă, care e afacerea reală, puteţi află citind cartea.

   Îmi place stilul lui Lee Child nu numai pentru modul aproape cinematografic de redare a poveştii, dar şi pentru felul în care ne prezintă gândurile, abilităţile şi acţiunile eroului datorate anilor de pregătire intensă.
    Realizezi că Jack Reacher nu este vreun erou de poveste, ci un om în carne şi oase, foarte bine antrenat să gândească, să analizeze, să lupte.

   M-a dezamăgit puţin când am văzut că în ecranizări rolul lui Jack este jucat, foarte bine de altfel, de Tom Cruise, poate pentru că din descrieri mi-l imaginăm mai masiv.
    Dar: ”Avertisment: după ce l-ai cunoscut pe Jack Reacher, vei deveni dependent, aşa că fii pregătit.”
    Evening Standard afirmă: ”Reacher, care şi-a câştigat de mult o imagine de legendă, e la urmă urmei, o fiinţă omenească…Lee Child povesteşte magistral: précis, laconic, încărcat de tensiune.”

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

Dragă viaţă, de Alice Munro-recenzie

 

Editura: Litera;

Număr pagini: 313;

An apariţie: 2017;

Traducător: Justina Bandol.

Colecţie: Clasici contemporani

 

   În povestirile sale, Alice Munro surprinde momentul în care o persoană este transformată pentru totdeauna de o întâlnire întâmplătoare sau de o schimbare neaşteptată a sorţii. Personajele ei sunt fragile şi pe deplin umane: un soldat întors de pe front care îşi evită logodnica, o femeie înstărită care se gândeşte dacă să înfrunte un şantajist, o mamă adulteră şi copiii ei neglijaţi, un tată năpădit de vină, o tânără profesoară părăsită de angajatorul ei. Iluminate de puterea de înţelegere a lui Munro, aceste vieţi ne atrag cu profunzimea lor liniştită şi ne surprind cu întorsăturile lor neaşteptate.

„O nouă demonstraţie a virtuozităţii cu care Munro îşi ţese povestirile… proza ei curge firesc, pe nesimţite, adunând în plasa ei detaliile miraculoase ale vieţii de zi cu zi.” – Daily Mail

„Una dintre cele mai oneste şi mai exigente proze ale timpului nostru.”- The Times

  Premiul Man Booker International (2009)

   Alice Munro, scriitoare canadiană, a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat unsprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories.

  De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii: Premiul pentru Ficțiune din partea guvernatorului Canadei pentru mai multe cărți, două premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, premiul literar Lannan, Premiul W.H. Smith pentru carte, în Anglia, Premiul Pescara, în Italia și National Book Critics Circle Award în Statele Unite.

  Povestirile i-au fost publicate în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele i-au fost publicate în treisprezece limbi.

   “Dragă viaţă” este cea de-a doua carte pe care o citesc de la Alice Munro şi pot spune că este ceva mai bună faţă de “Ură, prietenie, dragoste, căsătorie”. Mi-a plăcut mult mai mult, pentru că, spre sfârşitul cărţii, sunt integrate în acest volum şi câteva proze inspirate din viaţa scriitoarei Alice Munro, aceasta afirmând că: “ultimele patru texte din această carte nu sunt tocmai povestiri. Ele formează o unitate separată, care este autobiografică în spirit, deşi nu întotdeauna întru totul în fapt. Cred că sunt primele şi ultimele – şi cele mai adevărate – lucruri pe care le am de spus despre propria mea viaţă”.

   Ţin să vă spun că stilul scriitoarei Alice Munro nu este pentru oricine. Destul de diferit faţă de stilul celorlalţi scriitori pe care-i citesc, modul în care Alice Munro realizează poveştile este puţin ciudat, pentru că unele aspecte nu se leagă, unele nume apar în poveşti, dar nu aflăm ce relaţii sunt între ele şi celelalte personaje, iar de câteva ori poveştile încep cu finalul. Eu nu prea rezonez cu stilul lui Alice Munro, însă acest lucru nu mi-a îngreunat lectura.

   Alice Munro “sapă” în trecutul personajelor pentru a-l aduce în prezent şi a ne familializa cu acţiunile personjelor din trecut. Acest aspect este prezent în toate poveştile ei şi chiar mi-a plăcut.

Volumul “Dragă viaţă” conţine 15 poveşti:

  • Ţărmul Japoniei;
  • Amundsen;
  • Despărţirea de Maverley;
  • Cariera de pietriş;
  • Refugiul;
  • Mândrie;
  • Corrie;
  • Trenul;
  • Vedere spre lac;
  • Dolly;
  • Final;
  • Ochiul;
  • Noaptea;
  • Vocile;
  • Dragă viaţă.

   Prima poveste, “Ţărmul Japoniei” scoate în evidenţă neglijarea copiilor. Greta o părăseşte pe fiica ei Katy, luând un tren spre Toronto, unde avea să aibă grijă de locuinţa unei prietene. Însă în Toronto întâlneşte un bărbat pe nume Greg şi face dragoste cu el. Oare îşi va da seama Greta cât înseamnă pentru Katy că ea e plecată? Greta îşi va face reproşuri, pentru că a fost un părinte neglijent?

   “Amundsen” spune povestea lui Vivien Hyde, o profesoară care se îndrăgosteşte de un medic (doctorul Fox). Vivien îl întâlneşte pe doctorul Fox la locul de muncă şi uşor-uşor se iubesc din ce în ce mai mult şi îşi propun să-şi unească destinele pentru totdeauna. Chiar vor reuşi? Se va răzgândi Vivien sau poate doctorul Fox?

   A treia poveste, “Despărţirea de Maverley”, îl are în centru pe poliţistul Ray Elliot, care întâlneşte o fată şi dezvoltă o frumoasă relaţie de prietenie. Timpul, faptele şi mulţi alţi factori fac ca cei doi protagonişti să nu se mai întâlnească pentru multă vreme, însă după ani şi ani se vor reîntâlni. Ce-şi vor spune? Le va veni să creadă că demult fuseseră prieteni buni?

   În “Cariera de pietriş” se reflectă foarte tare vinovăţia şi neputinţa oamenilor. O fată se îneacă, iar sora ei cu câţiva ani mai mică asistă la această scenă, neputând face nimic. Cum va trăi fata cu moartea propriei surori pe conştiinţă? Îşi va dori să moară şi ea?

   Povestea intitulată “Refugiul” a fost pe gustul meu, întrucât relaţia imaginată de Alice Munro dintre soţ şi soţie este una minunată, sinceră, calmă şi zilele se scurg atât de frumos când cei doi sunt împreună. În miezul poveştii stă o fată care este lăsată la unchiul şi la mătuşa sa, deoarece părinţii ei sunt tocmai în Africa. Unchiul şi mătuşa se sfătuiesc întotdeauna cum e mai bine, dacă e ok să facă aşa, dacă nu e bine să facă aşa. Convorbirile dintre soţ şi soţie sunt baza, fundamentul, pe care se bazează o relaţie de durată, fără certuri, fără jigniri, fără violenţă. Această scurtă poveste primeşte din partea mea 5 steluţe. Nu am ce să spun rău despre ea, pentru că mi-a plăcut totul.

   A şasea poveste, “Mândrie”, pune în evidenţă prietenia. Nu mi s-a părut foarte reuşită această scurtă proză, dar aş nota-o cu 3 stele, pentru că nu a fost chiar aşa de rea. Chiar dacă în 21 de pagini scriitoarea reuşeşte să nareze o poveste interesantă, ceva i-a lipsit.

   A şaptea, “Corrie”, nu mi-a plăcut şi, din nou, am simţit că ceva îi lipseşte sau că ceva nu se leagă cum trebuie. În mare, este vorba despre iubire.

   “Trenul” este o proză capitavantă şi… diferită faţă de celelalte. În centru este un soldat puternic, pozitiv şi încrezător. Dar oare ce-l face să fie astfel? Să fi fost în trecut altfel decât acum?

   “Vedere spre lac” este concentrată pe visul unei femei, internată într-un santoriu, iar povestea “Dolly” se axează pe dorinţa a doi oameni bătrâni de a se sinucide, dar se vor sinucide sau ceva (sau cineva) intervine şi schimbă planurile oamenilor? Nu va interveni nimeni care să răscolească trecutul şi să trezească dorinţa de a trăi din nou în sufletele lor?

   Prin “Final”, Alice Munro anunţă cititorul că urmează 4 poveşti din viaţa ei, reale, trăite pe propria piele. Aceste proze scurte narează câteva evenimente din copilăria şi viaţa lui Alice, aşa cum s-au întâmplat, fiecare poveste având câte ceva surpinzător, astfel câştigându-şi dreptul de a apărea în acest volum. Acestea au fost cireaşa de pe tort.

   Volumul “Dragă viaţă” pune capăt strălucitei cariere a scriitoarei candiene Alice Munro, desăvârşindu-i munca. După cum zice autoarea, aceasta este ultima carte pe care o publică, dar, spre bucuria fanilor, poate se va răzgândi. Lecturi plăcute şi zile răcoroase tuturor!

 

Cartea Dragă viaţă, de Alice Munro a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris

 

%d bloggers like this: